Răsfoieşte...

Numarul 1, ediţia I, noiembrie 2010

În numărul acesta află despre...

• Etapele dezvoltării umane

• Adolescentul şi nevoia sa de indentitate • Cum ne salvăm de povara sentimentului

de inferioritate?

• Timpul petrecut alături de copilul tău este nepreţuit

2

Redactori revistă:

Ionela Sîsîiac Moisuc Adriana

Teodora Tamaş Claudia Andraş

Felicia Roşu Lilica Lovin

Florina Vodă Amalia D Rotariu

3

Cuprins articole:

1. Dezvoltarea copilului din viziunea

lui Freud, .........................................5

2. Etapele dezvoltării umane...............8

3. Stadiile dezvoltării personalităţii...12

4. Adolescentul şi nevoia sa de

identitate........................................15

5. Ajutăţi copilul să devină adult!......19

6. Cum ne salvăm de povara

sentimentului de inferioritate?.......22

7. Timpul petrecut alături de copilul tău

este nepreţuit..................................28

8. Ştiaţi că..........................................32

9. Din numărul viitor.........................35

10. Bibliografie/ webografie...............36

4

Nota redacţiei

Ziua de astăzi marchează un

eveniment special căci astăzi ia fiinţă

revista acesta denumită simbolic

“Tainele dezvoltării personalităţii”.

Data de 22.11.2010, va deveni

semnificativă pentru noi deoarece este

ziua când produsul echipei noastre de

redacţie s-a născut. Sperăm să avem o

speranţă de viaţă îndelungată astfel încât

să putem să vă ducem la cunoştinţă vouă,

cititorilor noştri, informaţii interesante

cu privire la dezvoltarea personalităţii o

perioadă cât mai lungă de timp.

Scopul

nostru este să vă deschidem o poartă în

calea cunoşterii de sine şi a propriei

personalităţi pornind de la mai multe

teorii care stau la baza cunoştinţelor

existente despre ceea ce înseamnă

personalitate şi cum se dezvoltă ea.

Suntem de părere că aceste pagini vă vor

aduce pe lângă informaţie şi o utilitate,

deoarece veţi afla lucruri care vă vor

ajuta în luarea unor decizii.

Această revistă îşi propune să

interacţioneze cu voi, cititorii noştri, şi

de accea vom afişa receptivitate la

propunerile voastre. Dacă este o temă

anume pe care doriţi să o abordăm

referitoare la personalitate, sau dacă

sunt neclarităţi referitoare la articolele

expuse, puteţi oricând să ne scrieţi pe

adresa de email a redacţiei

www.office.tainelepersonalitatii.ro sau

pe Str. Victoriei, nr 15, Braşov.

Din partea noastră numai gânduri bune!

Redacţia

5

DEZVOLTAREA COPILULUI DIN VIZIUNEA LUI FREUD

Stadiile dezvoltării psihosexuale

exprimate de Freud au apărut în urma

investigării mai multor traume la copii,

ajungându-se la concluzia că primii cinci

ani de viaţă au un efect permanent asupra

dezvoltării personalităţii acestuia. Freud

s-a referit la instincte sexuale, deşi

atribuia acest termen copiilor, însă

conotaţia termenului de „sexual” a fost

mai degrabă cea de „plăcere fizică”.

Stadiul oral

Primul stadiu se desfăşoară în primul an

de viaţă, sursa principală de plăcere a

copilului fiind gura. Copilul găseşte o

plăcere deosebită în activităţi orale,

precum suptul şi apucarea cu gura, lucru

important, după Freud, în definirea

tipului de personalitate care se dezvoltă.

La început, principal plăcere a sugarului

o constituie suptul şi sorbitul, cunoscută

drept faza optimismului oral. Mai târziu

în acest stadiu, principala plăcere este

obţinută prin apucarea cu gura şi

mestecatul, stadiul sadic-oral.

Dacă etapa anterioară este considerată

mai satisfăcătoare, după Freud, copilul

devine dependent, pasiv, extrem de

credul, sociabil, fluent şi relaxat. Dacă

principala plăcere a copilului provine

însă din muşcat şi mestecat, atunci

devine independent, foarte agresiv verbal

sau fizic, ranchiunos, ambiţios şi

nerăbdător.

Copilul ar putea căpăta o fixaţie pentru

gură, ca sursa de plăcere, dacă este

înţărcat fie prea devreme, fie prea târziu.

Dacă este aşa, atunci va ajunge tipul de

om care ţine totdeauna câte ceva în gură:

ţigări, capete de creioane etc. Freud

consideră că persoanele foarte

independente prezintă o formaţiune

reacţională împotriva dependenţei de

stadiul oral. Cu alte cuvinte, ele

supracompensează această dependenţă,

transformând-o în opusul său.

Stadiul anal

Acest al doilea stadiu are loc de la unu la

trei ani. În timpul lui, libidoul, imboldul

6

şi energia sexuală a individului se

concentrează asupra anusului şi copilul

găseşte multă plăcere în acţiunea de

defecare. Aceasta este vârsta la care

copilul va fi deprins cu oliţa şi Freud

consideră că această deprindere ar putea

influenţa personalitatea ulterioară. Dacă

părinţii copilului sunt prea severi, copilul

ar putea deveni anal-retentiv, făcându-i

plăcere să reţină materiile fecale, în loc

să ceară imediat oliţa. În acest caz, va

deveni ca adult un tip egoist, lacom,

încăpăţânat, refractar şi obsesiv. Pe de

altă parte, dacă folosirea oliţei i se pare

deosebit de plăcută, ar putea deveni anal-

expulziv, iar ca adult ar fi extrem de

generos şi de darnic. În plus, dacă

deprinderea cu oliţa a avut loc prea

devreme sau prea târziu, copilul ar putea

căpăta o fixaţie anală. Personalitatea

anală, după Freud, este caracterizată

printr-o obsesie pentru curăţenie,

sistematizare, ordine, puţină

spontaneitate. Tipul de personalitate în

care sunt combinate aceste trăsături este

cunoscută sub denumirea de personalitate

obsesiv-compulsivă.

Stadiul falic

În stadiul falic, de la trei la şase ani, are

loc identificarea sexuală a copilului.

Acest stadiu a fost cel mai studiat de

către psihanaliza clasică. Pentru prima

dată, zonele genitale devin zone erogene

principale, dar nu în legătură cu

reproducerea, ci în maniera specifică

sexualităţii infantile, urmărind doar

obţinerea de plăcere. În timpul acestui

stadiu, Freud presupune că băieţii încep

să se confrunte cu ceea ce el a numit

complexul Oedip. Acesta îi produce

copilului conflicte tulburătoare, care

trebuie rezolvate prin identificarea

copilului cu părintele de acelaşi sex. În

stadiul falic băieţelul capătă o afinitate

sexuală pentru mama sa. Datorită acestui

lucru el îşi percepe tatăl ca pe un rival ce

trebuie înlăturat.

Perioada de latenţă

Al patrulea stadiu psihosexual este

cunoscut sub denumirea de perioadă de

latenţă şi se desfăşoară de la şase ani

până la pubertate. Caracteristicile

principale ale acestei perioade sunt

7

determinate de declinul sexualităţii

infantile, diminuarea activităţii sexuale.

Apar şi se consolidează sentimente

esenţiale pentru om ca fiinţă culturală şi

morală: pudoarea şi dezgustul.

De asemenea, în această etapă refulările

se intensifică.

Stadiul genital

Când copilul ajunge la pubertate, libidoul

se focalizează asupra organelor genitale

şi atenţia tânărului adult se concentrează

acum asupra sexului opus. Acest stadiu

aduce cu sine transformările definitive

ale sexualităţii umane. În timp ce

sexualitatea infantilă este predominant

autoerotică, sexualitatea adultă este

predominant obiectală. Se trece de la

excitarea zonelor erogene la activitatea

sexuală specifică, genitală, orientată spre

reproducere. Activitatea sexuală infantilă

este subordonată activităţii genitale, sub

forma plăcerii preliminare.

În concluzie, aceast punct de vedere a lui

Freud cu privire la dezvoltarea copilului

şi adolescentului organizată pe stadii este

unul deosebit de interesant. El încearcă

să explice ce fenomene au loc în decursul

anilor de creştere ai copilului şi intuieşte

ce posibile consecinţe ar putea avea

blocajele în dezvoltarea individului. Este

indicat ca fiecare persoană să cunoască

aceste aspecte cu privire la dezvoltarea în

copilărie şi adolescenţă pentru a putea

reacţiona într-un mod care să vină în

întâmpinarea dificultăţilor de vârstă ale

tinerilor.

Articol realizat de Teodora Tamaş

8

Etapele dezvoltarii umane...

Dezvoltarea personalitaţii umane

a fost şi va rămâne unul dintre subiectele

mereu fascinante şi misterioase pentru

majoritatea oamenilor. Care este

parcursul vieţii psihice? Ce ne face să

fim diferiţi deşi ne începem viaţa identic?

Fraţii trăiesc în condiţii de viaţă

asemănătoare şi totuşi la maturitate au

vieţi şi viziuni diferite asupra lumii în

care trăiesc. Răspunsul acestor intrebări

a fost căutat de-a lungul multor ani de

mulţi teoreticieni consacriaţi ai

psihologiei personalităţii, ca Freud,

Erikson, Marcia, Lovinger şi nu numai.

Oamenii au nevoie să se cunoască pe ei

şi pe cei din jurul lor pentru ca,

convieţuirea să fie lipsită de dificultăţi.

Scopul acestui material este acela

de a explica într-un mod cât mai clar şi

util dezvoltarea personalităţii umane şi

implicaţiile teoriilor personalităţii asupra

vieţii umane şi a literaturii de

specialitate.

Teoria dezvoltării stadiale – Erik

Erikson

Teoria dezvoltării stadiale

propusă de Erik Erikson este o

continuare a teoriei stadialităţii susţinută

de Sigmund Freud. În opinia sa,

dezvoltarea psihologică cuprinde opt

etape psihosociale, care sunt concordante

cu etapele biologice ale dezvoltării.

Prima etapa a dezvoltării în

viziunea lui se desfăşoară în primul an de

viaţă.

Dezvoltarea se bazează pe adaptarea

copilului la viaţa extrauterină, când

devine extrem de neajutorat şi dependent

mama sa în ceea ce priveşte

9

supravieţuirea, afecţiunea şi securitatea.

Nevioa copilului de afecţiune

demonstrează că, relaţia copilului cu

mediul nu este exclusiv de natură

biologică ci şi psihologică, de calitatea

acestei prime relaţii va rezultata

atitudinea ulterioară faţă de lume şi

anume încrederea/neîncrederea. Dacă

copilului îi sunt asigurate nevoile acestei

perioade de viaţa, atunci el se va simţii în

siguranţă faţa de lumea care îl

înconjoară. Dacă există inconsegvenţă în

ceea ce primeşte satisfacerea nevoii de

afecţiune şi securitate, atunci copilul va

dezvolta un sentiment de neîncredere ce

va duce în timp la convingerea persoanei

că lumea în care trăieşte este

inconsegventă şi imprevizibilă.

A doua etapă de viaţă se

desfăşoară între 1 şi 3 ani. Adaptarea

copilului la mediul de viaţă este facută

prin autonomie sau, dinpotrivă şovăială.

În acestă

perioadă de viaţă copilul capătă abilităţi

fizice şi intelectuale care îi dau

posibilităţi noi de comunicare şi de

acţiune. Copilul se percepe pe sine ca

persoană şi dezvoltă anumite

comportamente de igienă personală, cum

ar fi, renunţarea la scutec şi folosirea

oliţei. Atitudinea ulterioară a acestuia în

situaţii de viaţă depinde de libertatea pe

care părinţii o dau copilului în ceea ce

priveşte dezvoltarea acestui

comportament de igienă. Părinţii care vor

împiedica copilul să-şi manifeste propria

voinţă îi vor impregna acestuia un

sentiment de nesiguranţă şi jenă în

relaţiile sociale sau în alte situaţii de

viaţă. Copii care finalizează cu succes

acestă etapă, se simt în siguranţă şi au

încredere în propria persoană în timp ce

ceilalţi, dezvoltă un sentiment de îndoială

faţă de propria persoană.

Etapa care are ca modalităţi

specifice de adaptare iniţiativa sau

vinovăţia, se desfăşoară de la 3 la 5 ani.

În acestă

perioadă de viaţă copilul se dezvoltă

mult. Are iniţiative şi doreşte să facă

multe lucruri independent. În acestă

perioadă de viaţă, apare tendinţa de a fi

cât mai mult în preajma părintelui de sex

opus şi de al evita pe cel de acelaşi sex,

în funcţie de atitudinea părinţilor faţă de

aceste dorinţe, el va avea alte dorinţe sau

10

va evita să le aibă. Odată cu toate acestea

apare sentimentul de vinovăţie. Copii

care au succes în acestă etapă, ajung ca la

maturitate să fie capabili şi în măsură să

îi conducă pe alţii, cei care nu reuşesc să

capete aceste abilităţi se dezvoltă cu un

sentiment de vinovăţie şi sunt lipsiţi de

iniţiativă.

Următoarea etapă se desfăşoară 6

şi 11 ani. Modalităţile de adaptare ale

acesteia sunt străduinţa şi inferioritatea.

Odată cu intrarea copilului la şcoală

orizonturile copilului se lărgesc, la

început el se străduieşte să lucreze pentru

a fi recunoscut şi apreciat de către

persoanele semnificative, iar apoi apare

plăcerea lucrului bine făcut. Copii care

sunt încurajaţi şi apreciaţi de către părinţi

şi profesori dezvoltă un sentiment de

competenţă şi capătă încredre în forţele

proprii, pe când cei care nu sunt sunt

încurajaţi vor avea un sentiment de

îndoială faţă de capacitatea lor de a avea

performanţă.

A cincea etapă de dezvoltare a

personalităţii în viziunea lui Erikson,se

desfăşoară între 12 şi 18 ani, având ca

modalităţi specifice de adaptare,

identitatea şi confuzia de rol. Această

etapă corespunde adolescenţei care este

esenţială pentru identitatea eului. Erikson

vedea adolescenţa ca pe un “moratoriu

psihologic” între copilărie şi viaţa adultă,

care permite experimentarea mai multor

Euri şi roluri. Dacă în acestă perioadă

persoana dobândeşte un puternic

sentiment al identităţii vor fi adulţi

încrezători în ei înşişi, iar ceilalţi vor

întâmpina o criză de identitate numită

“confuzie de rol”. În acestă perioadă este

foarte important grupul cu care se

identifică adolescentul, pentru a-şi

consolida propria identitate, de acest

grup depinde dezvoltarea ulterioară a

individului.

A şasea etapă este după parerea

lui Erikson, etapa care se bazează pe

modul în care s-au desfăşurat etapele

anterioare. Acesta se desfăşoară între 18

şi 35 de ani. Modalităţile specifice de

adaptare sunt intimitatea şi izolarea. Este

un stadiu lung pe parcursul căruia

individul îşi consolidează independenţa

faţă de părinţi. Individul devine matur şi

responsabil. Stabileşte relaţii stranse de

prietenie sau de dragoste, care vor duce

ulterior la formarea propriei familii.

11

Intimitatea se manifestă printr-un

sentiment al griji faţă de celălalt.

Persoanele incapabile să dezvolte o astfel

de relaţie, evită contactele cu ceilalţi şi

percep ca ameninţătoarea încercarea

celorlalţi de apropiere.

Următoarea etapă se desfăşoară

între 35 şi 55 de ani, are ca modalităţi de

adaptare generativitatea şi stagnarea.

Este etapa în care individul are nevoie de

intimitate dar şi de implicare în creşterea

şi educarea copilului. Cei care sunt de

succes în timpul acestei etape, au

sentimentul că au o contribuţie la nevoile

societăţii, fiind activi în casă şi în

societate. Cei care nu au aceste trebuinţe

se vor simţii neproductivi şi neimplicaţi.

Ultima etapă, se desfăşoară în

următorii ani de viaţă. Modalităţile

specifice de adaptare sunt Integritatea

Eului şi deznădejdea. În acestă etapă

individul reflectă asupra propriei vieţi.

Dacă în urma acesteia sentimentul este

de împlinire şi satisfacţie, individul este

împăcat cu rolul şi trecutul său şi ajunge

la faza de integritate a Eului. Dacă

sentimentul va fi de insatisfacţie şi

neînplinire, individul va avea un

sentiment de deznădejde şi dezgust faţă

de propria viaţă.

Articol realizat de Florina Vodă

STADIILE DEVOLTǍRII PERSONALITǍŢII

Cu toţii ne naştem, ne dezvoltăm mai

bine sau mai puţin bine, cu mai multă sau

mai puţină uşurinţă. Vă propun să

abordăm problema etapelor pe care noi le

străbatem de-a lungul vieţii, observând

prin ce se carecterizează personalitatea

noastră în fiecare dintre ele.

Etapele dezvoltării umane

Etapele vieţii noastre se aseamănă, deşi

conţinutul lor este trăit într-o manieră

unică de fiecare dintre noi. Pregătirea

psihologică pentru ceea ce urmeză să ni

se întâmple este importantă şi are rolul

de a intensifica gradul şi ritmul adaptării

noastre. În viaţa de zi cu zi ne

identificăm adesea şi îi catalogăm pe

ceilalţi în funcţie de vârstă. Dar nu ne

referim neapărat la numărul de ani ai

persoanei ci mai degrabă la un interval

temporal în care se află. De fapt ne

raportăm la un anumit nivel de

dezvoltare la care a ajuns, din punct de

vedere psihic şi fizic. Fiecare om are un

ritm de creştere care îi este propriu: cu

puseuri de creştere, stagnări, evoluţii

lente. În dezvoltarea tuturor oamenilor

există anumite constante care permit

identificarea unor asemănări şi

complementar deosebiri pentru perioade

distincte de viaţă. Aşa se face că

dezvoltarea umană poate fi surprinsă pe

diferite etape sau stadii. Fiecare stadiu

are o structură de ansamblu şi un anume

specific, se bazează pe stadiul anterior şi

îl anticipează pe cel care urmează.

În acest sens, Jane Loevinger propune un

model de dezvoltare a eului, în care

fiecare individ parcurge următoarele

etape: stadiul pre-convenţional, stadiul

convenţional şi stadiul post-convenţional.

Stadiul pre-convenţional:

13

Copilăria – începe cu o lipsă totală de

diferenţiere între sine şi lume. Odată ce

se distinge de restul mediului fizic,

începe etapa de simbiotic care se

caracterizeză prin constanţa obiectelor,

ataşament puternic al copilului faţă de

mama sa şi necesitatea satisfacerii

nevoilor fiziologice de bază. Pe perioada

acestui stadiu copilul este exigent,

dependent şi centrat pe sine. El este

preocupat de sentimente corporale în

special de cele agresive şi sexuale.

Impulsivitatea este combătută prin

restricţii, recompensă şi pedeapsă.

Conceptual copilul este confuz şi

gândeşte în termeni dihotomici. Acum

copilul învaţă reguli, anticipează pedepse

şi recompense, se teme să nu fie prins, se

plânge şi externalizează vina. Copilul se

supune la reguli pentru a evita pedeapsa,

dar internalizarea regulilor se face în

momentul în care cei mai mulţi copii

intră la şcoală. Copilul care rămâne prea

mult în acest stadiu poate deveni

oportunist, înşelător, preocupat de

control.

Adulţii care nu se dezvoltă în etapele

presocial şi simbiotic nu sunt în măsură

să aibă grijă de ei însuşi. Pentru a

supraveţui aceştia sunt instituţionalizaţi

şi îngrijiţi de adulţi care funcţionează în

stadiile superioare de dezvoltare a eului.

Adulţii impulsivi nu sunt în măsură să

înţeleagă complexitatea vieţii de adult;

sunt confuzi, anxioşi şi se simt copleşiţi

atunci când sunt forţaţi să devină adulţi.

Stadiul convenţional

Face referire la perioada adolescenţei. În

acest stadiu nevoia de apartenenţă şi de a

fi membru într-un grup este la apogeu.

Securitatea este dependentă de

apartenenţa la un grup social.

Adolescentul doreşte să evite respingerea

grupului, internalizează regulile de grup

iar comportamentul depinde de teama de

pedeapsă şi de dezaprobarea altora.

Într-un grup intruşii sunt respinşi iar cei

cu vederi diferite sunt condamnaţi,

adolescentul are încredere în membrii din

propriul grup dar poate respinge alte

grupuri. Conştiinţa de sine este prezentă

dar limitată. Este etapa când îşi

stabileşte obiective pe termen lung, are

idealuri şi perspective largi. Devine un

gânditor independent, capabil de gândire

auto-reflexivă, poate gândi în termeni de

14

operaţii formale şi apreciază

complexitatea.

Adultul este raţional, analitic,

conştiincios, echitabil, competent.

Moralitatea se bazează pe principii iar

comportamentul este judecat în funcţie

de motive.

Stadiul post-convenţional

Adultul este preocupat de ideea de a fi

observatorul care influenţează ceea ce

observă. Indivizii se exprimă în mod

unic, au toleranţă atât pentru sine cât şi

pentru alţii. Valorile interpersonale sunt

mai importante decât realizările

materiale, individualitatea şi unicitatea

sunt preţuite, iar sentimentele sunt

exprimate viu. Individul autonom

recunoaşte natura sistemică a relaţiilor,

integrează roluri diverse, are preocupări

pentru auto-realizare şi auto-împlinire.

Foarte puţini indivizi reuşesc să fie

integraţi, deoarece individul integrat este

considerat a fi înţelept şi empatic.

Persoana care doreşte să se auto-

actualizeze reuşeşte să realizeze

integrarea.

Loevinger subliniază interiorizarea

treptată a normelor sociale şi conştiinţa

de maturare ca origine a deciziilor

personale. Ea s-a concentrat pe ego-ul de

dezvoltare, care cuprinde o serie de

modificări în controlul impulsurilor, stil

interpersonal şi conştient. Loevinger a

recunoscut conştiinţa şi libertatea,

precum şi inconştientul ca fiind forţe

dinamice care înfluenţeză funcţionarea şi

dezvoltarea eului, a descris eul ca o

parte a personalităţii şi a abordat eul ca:

proces, structură, origine socială. Există

persoane care funcţioneză în diverse

stadii de dezvoltare a eului, iar ritmul şi

gradul de dezvoltare individual pare a fi

influenţat de factorii de mediu şi cei

genetici. Cu toate acestea, dezvoltarea

eului pare să fie relativ independentă de

raţionamentele cognitive şi dezvoltarea

intelectuală.

Articol realizat de Lilica Lovin

15

Ce înseamnă identitatea şi ce

reprezintă ea pentru fiecare dintre noi?

Putem trăi fericiţi fără a simţi că ne

identificăm cu anumite valori şi

norme?... Suntem dispuşi să ne cream o

identitate faţă de care să rămânem

fideli?... Sunt câteva din multitudinea de

întrebari ce ne trec prin minte atunci

când ne gândim la identitate şi la

semnificaţiile ei.

De-a lungul timpului mai mulţi

teoreticieni au abordat problematica

identitaţii şi au dat naştere unor teorii ce

au rămas modele pentru domeniul

identităţii psihosociale. Una dintre cele

mai cunoscute teorii aparţine

psihologului canadian James Marcia.

Pornind de la stadiile de

dezvoltare ale lui Erik Erikson, James

Marcia a imbunătaţit şi extins modelul

acestuia, concentrându-se în primul rând

pe dezvoltarea adolescenţilor.

Adolescenţii sunt persoane vulnerabile,

uşor influenţabile şi dornice să exploreze

experienţe noi. Tocmai de aceea poate

interveni în viaţa lor o criză de identitate

care reprezintă de fapt momentul în care

valorile şi alegerile personale sunt

reevaluate datorită faptului că nu îi mai

mulţumesc. Ieşirea din criză duce la

luarea unui angajament faţă de anumite

valori.

De-a lungul vieţii tânărul

adolescent poate traversa mai multe

stadii de identitate:

Explorare Nesiguranţă Imitare Teama de decizii Criza de identitate

Credinţe Principii Valori Putere de decizie Stabilirea identitaţii

16

a) Identitatea difuză:

- perioada în care adolescentul nu

are un sens în alegerile pe care le face; el

nu a făcut încă un angajament faţă de

anumite valori; sunt absente explorările

şi autoconştientizarea. (identitate

imatură, neasumată) .

b) Identitatea închisă (forţată):

-perioada specifică adolescenţilor

care nu au trecut încă printr-o criză de

identitate, dar care şi-au asumat anumite

principii şi valori şi s-au angajat în

atingerea unor scopuri superioare ca

rezultat al influenţelor parentale. Ei au

preluat în mod necritic valorile sau

obiectivele propriei familii fără o analiză

prealabilă a acestora. Sunt caracterizaţi

prin cooperare şi angajament sau prin

conformism şi rigiditate, iar

evenimentele majore pe care le

traversează le-ar putea pune în pericol

stabilitatea principiilor şi valorilor pe

care le-au preluat ca atare din mediul

exterior. (identitate imatură, asumată)

c) Identitatea amânată

(moratorium-ul):

- perioada specifică adolescenţilor

aflaţi încă într-o criză de identitate, care

caută încă răspunsuri la problemele

importante ale vieţii pe care însă nu le

pot afla datorită amânării alegerilor şi

nerezolvării conflictelor dintre propriile

interese şi cele ale părinţilor. Deşi pot

avea principii foarte ferme în legătură cu

anumite situaţii de viaţă, acestea nu sunt

stabile, astfel că după o analiză

ulterioară sunt abandonate. Aceşti

adolescenţi pot fi sensibili, receptivi şi

principiali sau dimpotrivă anxioşi,

ezitanţi şi autojustificativi. (identitate

matură, neasumată)

d) Identitatea dobândită:

17

- este caracteristică adolescenţilor

care au trecut deja printr-o criză de

identitate şi care în urma unei analize

personale şi-au asumat anumite credinţe,

principii şi valori, s-au decis asupra unei

ocupaţii, înlăturându-le pe cele

considerate nepotrivite propriei

identităţi. Odată realizate alegerile

proprii aceşti adolescenţi cu o identitate

bine conturată se orientează spre

atingerea obiectivele ideologice şi

profesionale propuse (identitate matură,

asumată).

Pornind de la Teoria lui Marcia

putem răspunde la întrebarile de la

începutul articolului.

Ce înseamnă identitatea şi ce

semnificaţie are în viaţa noastră?…

Identitatea se constituie progresiv pe

măsura organizării şi structurării

informaţiilor despre sine, ea ajungând să

includă aspecte legate de caracteristicile

înnăscute şi dobândite ale personalităţii,

abilităţile şi competenţele personale

(cunoştinţe, deprinderi, aptitudini,

talente), rolurile şi statutele sociale,

vocaţionale adoptate de individ la un

moment dat, modalităţile de interacţiune,

de comunicare şi de rezolvare a

conflictelor, de autoreglare a

comportamentului, modalităţile de

identificare cu modelele. Putem spune ca

avem o identitate matură atunci când

suntem capabili să adoptam un

angajament coştient în domenii ca

vocaţia, sexualitatea, religia şi ideologia

politică. Este important să ajungem la

acest stadiu pentru a ne simţi deplini

împliniţi, pentru a ne cunoaşte şi depăşi

stările de căutări continue. O identitate

dezvoltată foarte bine oferă un sens

punctelor tari, slăbiciunilor şi unicităţii

individuale. O persoană cu un simţ al

identitaţii mai puţin dezvoltat nu este în

stare să-şi definească punctele sale tari şi

slăbiciunile, şi nu are un sens al sinelui

bine articulat.

Putem trăi fericiţi fără a simţi

că ne identificăm cu anumite valori şi

norme?... Nu, doarece mereu vom cauta

un sens pentru viaţa noastră şi vom simţi

că ceva nu este în regulă, că ne dorim să

ştim exact ce vrem şi cum să obţinem

ceea ce ne dorim. Cercetatorii au

descoperit faptul că aceia care şi-au luat

un angajament puternic faţă de o

18

identitate asumată au tendinţa de a fi mai

fericiţi şi mai sănătoşi faţă de aceia care

nu au făcut acest lucru. Aceia cu o stare

de difuzie a identitaţii au tendinţă de a

simţi ca nu işi găsesc locul pe lume şi nu

reuşesc să capate o identitate.

Suntem dispuşi să rămânem

fideli unei identităţi? … Cu siguranţă

DA, atâta timp cât am ajuns la stadiul de

identitate matură pe care ni-l asumăm

constienţi şi care ne multumeste, ne dă

încredere în noi şi ne ajută să luăm

decizii importante pentru viitorul nostru.

Articol realizat de Felicia Roşu

19

Traim într-o societate plina de

tentaţii şi de speranţe pentru un viitor

mai bun. Luptăm ca să agonisim mai

mult de parcă viaţa noastră s-ar reduce la

“ a avea” nu la “a simţi”. Facem copii

insă credem că singura lor nevoie este de

a se simţi siguri din punct de vedere

material şi de a se bucura de tot ce

înseamnă tehnologie modernă:

calculatoare, telefoane mobile

performante şi dacă s-ar putea şi aparate

care să gândeasca pentru ei. A-i oferi

siguranţă financiară, este important, dar

nu e totul; cum ramâne cu partea

afectivă? Oare încotro ne indreptăm?

Stilul acesta de viaţă este unul

care afectează în special viitorul

adolescenţilor nostri. Ei privesc în jur la

tot ce se intâmplă şi nu mai au modele

de viaţă în părinţii lor, nu mai comunică

cu aceştia şi se ghidează după grupul de

prieteni care nu vrea decât să îşi exprime

frustrările acumulate datorită lipsei de

comunicare de acasă. Ne întrebăm de ce

copiii nostri nu mai învaţă, de ce

fumează de la vârste fragede. de ce se

tund într-un anumit fel, de ce îsi doresc

să iasă din tipare şi să fie mereu

“aranjaţi” după ultima modă. .. iar lista

cu “de ce”-uri ar putea continua….

Perioada adolescenţei este o

perioadă plina de întrebari, tentaţii şi

cautări. Este periaoada în care fiecare

dintre noi îşi doreste să aibă o identitate

de sine stătătoare, să fie sigur pe sine şi

să fie admirat datorită acestor calităţi în

cercul de prieteni. Este o perioadă în

care adolescenţii au tendinta de a-i imita

pe cei puternici, de a prelua de la cei

apropiaţi lor valori şi norme de viaţă.

Dacă parintele nu îi este aproape să

discute cu el, să îl consilieze, să îl

asculte şi să îl sfătuiască, îi rămâne

aproape grupul de prieteni care nu

întotdeauna este cel mai binevoitor şi cel

mai “cuminte”.

20

*Ajută-ţi copilul să devină

adult… Cine nu îşi doreşte acest lucru?

Dar problema este cum putem să facem

asta în acest secol al vitezei şi al

dominanţei răului asupra binelui. Am

încercat să surprind câteva sfaturi care să

vină în întâmpinarea părinţilor care se

confruntă cu această problemă.

* Evita ca grupul de prieten să

devina suportul copilului tău!

Adolescenţii se caracterizează

prin dorinta lor de apartenentă la un grup

şi astfel, în lipsa unui suport

comunicaţional şi emoţional din partea

familiei, el va prelua valorile şi normele

acelui grup. Pentru a nu se ajunge la

această situaţie este necesar să

comunicăm cu copiii nostri, să îi

îndrumăm , să îi facem să aibă încredere

în noi, să vadă ca părintele lui este

prietenul lui. Dragostea necondiţionată,

suportul permanent, întelegerea şi

educaţia prin modelul nostru, sunt în

masură să ajute la dezvoltarea

armonioasă a personalitaţii copiilor

nostri.

* Evită aplicarea pedepselor

violente!

Îndrumarea potrivită spre un

comportament adecvat este superioară

pedepsirii violente pentru un

comportament inadecvat. Trebuie să fim

alaturi de copii şi când acestia au

succese dar şi când acestia gresesc.

Copilul simte şi apreciează ajutorul dat

de părinte.

Violentă fizică şi verbală nu are

ce cauta în relaţia părinte-copil.

Controlul prin frică are efecte negative

asupra personalităţii viitorului adult.

Atunci când este dojenit prea puternic,

bătut, jignit, umilit, adolescentul işi

pierde încrederea în sine şi îşi poate

forma o identitate inadecvată, o

personalitate dizarmonică, deviantă

chiar. Una din consecintele cele mai

grave este identificarea victimei cu

agresorul ei, adolescentul ajungând să

creada că a fi agresiv este un lucru

firesc. Cei mai mulţi dintre adolescenţii

care au fost abuzaţi emoţional şi fizic,

21

vor ajunge şi ei să reproducă acest gen

de comportament atunci când vor deveni

părinţi.

* Înceraca să-i cunosti grupul

de prieteni şi să comunici cu acesta!

Este bine să te apropii de

prietenii lui; astfel te va vedea ca pe unul

dintre ei şi va şti ca îi esti aproape şi că

te preocupi de binele său. Totodată, vei

vedea singur în ce anturaj s-a integrat.

*Ascultă-l şi evită să îi impui

părerile tale!

Este bine să lăsăm copiii să facă

alegerile importante din viaţa lor, să nu

le impunem opiniile şi cariera pe care să

o aleagă. Ofere-i siguranţa că poţi

întelege orice şi că eşti acolo pentru a-l

sustine şi a-l îndruma să ia decizia cea

mai bună.

Toate aceste mici sfaturi sunt

pentru părinţii care vor să aibă o familie

deschisă, în care copiii să se dezvolte

normal şi la vârsta adolescenţei să fie

capabili să îşi dezvolte o identitate

proprie. Nimic nu este mai important

decât să oferim siguranţă emoţională

familiei, iar copiilor posibilitatea de a se

dezvolta într-un mediu cald, sigur şi fară

violenţă fizică sau verbală. Investiţi în

copiii vostri pentru a cladi împreună cu

ei o speranţă pentru un viitor mai bun

Articol realizat de Felicia Roşu

22

Cum ne salvăm de povara sentimentului de inferioritate?

Dacă sunteţi intrigaţi de

provocarea de a încerca să înţelegeţi

natura umană, inclusiv propriul vostru

comportament, reflectând asupra unor

idei care vă incită gândirea, atunci veţi

găsi studiul personalităţii extrem de

interesant . Când vorbim despre

dezvoltarea umană ne gândim la

diferitele etape prin care aceasta se

realizează , ea presupunând evoluţie,

tranformare, extindere prin dezvoltare de

proporţii, însemnătate, forţă. Această

evoluţie poate fi psihică, fizică, morală

sau socială. Psihologii au cercetat

dezvoltarea personalităţii prin diferite

metode, de la tipurile de influenţe care se

exercită asupra copiilor, începând cu

primele interacţiuni care au loc între

părinţi şi copii lor, până la modalităţile

de creştere şi educare a copiilor.

Principalele perspective de analiză s-au

concretizat in teorii. Preocupaţi de

progresul fiinţei umane teoreticieni ca

Alfred Adler, Carl Jung , Erik Erikson

şi-au adus contribuţii cu noi teorii care

au abordat problema cunoaşterii omului.

Dată fiind natura socială a omului,

pesonalitatea sa poate fi apreciată doar în

plan social, ea validându-se în raport cu

alţii, drumul ei plecând din sfera

biologică, trecând prin cea psihică,

afectivă, intelectuală, şi oprindu-se în

cea socială. În continuare vom vorbi

despre “inferioritate” şi despre cum

putem depaşi acest sentiment ce ne

influenţează personalitatea.

Atât conceptul de sentiment, sau mai

grav, complexul de inferioritate, cât şi

cel de compensare, îşi au originea în

teoriile lui Alfred Adler, psiholog

austriac care a trăit în perioada 1870 -

1937.

Pentru Adler, sentimentul de inferioritate

şi corelatul său, aspiraţia spre

23

autoafirmare, reprezintă două din

formele de bază sub care poate să apară

sentimentul valorii proprii. Prima formă

este caracteristică, în general, vârstei

copilăriei, când mica fiinţă umană

constată cu durere cât de puţin pregatită

este, în comparaţie cu adulţii, să

raspundă adecvat cerinţelor complexe

ale mediului social.

Acest sentiment poate fi accentuat de o

constituţie fizică anormală (ca de

expempli de o infirmitate), de o situaţie

economică şi socială precară, de o

educaţie deficitară, etc. În înţelesul

acordat de Adler, complexul de

inferioritate este un efect fatal al unei

comparaţii, este un semn de tulburare a

tendinţei normale de autovalorificare.

Depăşirea sentimentului de inferioritate

se realizează frecvent prin mecanismul

compensării. Fenomenul compensării, ca

proces de contrabalansare a unei

deficienţe, insatisfacţii sau nerealizări, a

fost generalizat de Adler pentru întreaga

dezvoltare psihică a persoanei în sensul

unei exaltări a sentimentului

personalităţii.

Sentimentul de inferioritate nu apare

numai atunci când ne autosubestimăm, ci

şi atunci când suntem apreciaţi sub

nivelul la care credem că avem dreptul.

În acest caz, este vorba de o

neconcordanţă între autoapreciere şi

opinia celorlalţi. Din acest conflict se

naşte nevoia de protest şi de

compensare.

Depresia

În unele cazuri, sentimentul de

inferioritate poate evolua spre starea de

complex, spre instalarea unui profund

sentiment de neputinţă, de incapabilitate

care se poate prelungi şi care poate crea

ca boală, depresia.

Aceasta se manifestă, în specia, sub

formă de team faţă de necunoscut, de

viitor, lipsă de conştientizare a propriei

valori, autoinvinuire, pierderea energiei.

24

Lipsa de incredere în sine este rezultatul

unei greşite autoaprecieri în raport cu

alţii, fapt care va duce la formarea, pe de

o parte, a convingerii că nu poţi reuşi

acolo unde alţii reuşesc cu uşurinţă, iar

pe de altă parte, la aparitia fricii de a mai

încerca. Teama crează, în general,

inhibiţii, dar în cazul celui neîncrezător

în el insuşi, sarcina care îi stă în faţă la

un moment dat îi poate părea irealizabilă

şi o refuză.

Pentru că se simte inferior şi confuz,

relaţia sănătoasă de cuplu, familie, copii,

pe care îi doreşte, îl sperie căci nu se

poate vedea decât incapabil şi slab,

nepregătit de a îşi asuma responsabilităţi

sau riscuri şi atunci preferă izolarea.

Depresivul, "ascuns" în singurătate,

meditează mult, dar această manifestare

îmbracă forma unei suferinţe personale,

îşi trăieşte îndelung amintirile, reale sau

modificate, amplificate negativ de

imaginaţia sau de memoria selectivă şi

subiectiva (în sensul negativ), dându-le,

de regulă, o notă gravă şi deprimantă.

Astfel, apare exagerarea eşecurilor şi a

greşelilor proprii, fapt ce îi crează un

sentiment de insatisfacţie pentru trecut

care generează descurajare şi teamă

pentru viitor.

De exemplu, o persoană care suferă un

eşec sentimental poate deveni, pentru o

perioadă, depresivă. Analizând, disecând

în mod excesiv şi autocritic slăbiciunea

sa, depresia, persoana poate să se

îndepărteze de realitate într-o lume a

construcţiilor subiectiviste (şi cum

depresia se manifestă prin autoacuzare,

fiind o cauză a unui complex de

inferioritate) să se autoconvingă de

imposibilitatea unor contacte afective

sănătoase cu cei din jur chiar din cauza

faptului că se consideră o persoană

bolnavă, depresivă.

Hipermotivarea

În alte cazuri însă, sentimentul de

inferioritate poate determina acţiuni

energice de depăşire a deficienţei. Este

vorba de hipermotivitate, acea trăire care

îl face pe individ să reacţioneze intens la

evenimente şi situaţii nesemnificative

pentru alţii. El are ceva de demonstrat lui

însuşi, deci nu poate fi vorba, deşi pare,

25

că personalitatea sa este mai puternică

decât a depresivului doar pentru că luptă.

În esenţă, el este tot nemulţumit şi

frustrat. Emoţia puternică de care este

cuprins hipermotivatul are caracter

negativ şi pentru că îl determină să îşi

imagineze urmări şi pericole (nu doar

piedici sau emoţii) deosebit de grave.

Desigur, gradul emotivităţii persoanei

este în funcţie şi de experienţele

conflictuale şi frustrante anterioare, care,

au sensibilizat persoana în cauză într-o

manieră mai mult sau mai puţin

generalizată.

Deformarea caracterului

În alte cazuri, complexul poate deforma

caracterul înspre egoism, invidie,

răutate. În general, persoanele lipsite de

forţa de a învinge, de a depăşi

obstacolele întâlnite şi care nu găsesc

mijloacele adecvate de satisfacere a

scopurilor şi nevoilor lor realizează

substituiri.. Acesta este şi cazul despre

care aminteam la începutul paragrafului.

Aceste trăsături, de exemplu, invidia se

pot manifesta printr-un sentiment care

degajă superioritate, care sfidează, cu

toate că în interior, invidiosul nu se

simte deloc fericit şi superior cum

încearcă să pară jignind pe alţii mai

fericiţi dar şi mai vulnerabili. Uneori, se

dezvoltă un comportament mult mai

agresiv, când individul chiar ajunge să

aibă credinţa că e superior.

Prin urmare, analizând cele trei cazuri,

putem atinge concluzia că din aprobarea

sau dezaprobarea socială reies

sentimente de îndrăzneală şi respectiv de

deprimare sau dezolare, de orgoliu,

vanitate, dar şi de umilinţă, modestie,

timiditate.

Compensarea

Cum spuneam, complexul de

inferioritate deformează caracterul, de

aceea, compensarea este necesară, pentru

că, uneori contribuie la procesul de

echilibrare interioară.

Compensaţia directă

Compensaţia directă tinde spre

înlăturarea defectului prin manifestări în

direcţia inferiorităţii respective. Aceasta

include efortul de a depăşi o inferioritate

prin ea însăşi, de exemplu, cel lipsit de

simţ muzical perseverează, totuşi, în a

face muzică instrumentală sau vocală.

Compensaţia indirectă - Ori de câte ori

personalitatea depăşeşte un eşec printr-

26

un succes obţinut în planul altor

activităţi decât cel în care s-a înregistrat

eşecul, avem de-a face cu un fenomen de

compensaţie indirectă. Spre deosebire de

compensaţia directă, cea indirectă caută

să depăşească inferioritatea prin

activităţi de alt ordin, care să umbrească

defectele simţite. Adler a subliniat acest

gen de reacţii: oamenii care au o

inferioritate vădita tind să şi-o

compenseze, cautând să-i domine pe

ceilalţi într-un domeniu sau altul.

Compensaţia deviatoare

Compensaţia deviatoare este şi ea foarte

frecventă la persoanele care suferă de un

acut sentiment de inferioritate în raport

cu ceilalţi. Nevoia de realizare este o

condiţie vitală pentru orice om, dar greu

de satisfăcut pe căi normale de către

persoana complexată de sentimentul de

inferioritate.

Compensaţia consolatoare

Ca şi compensaţia deviatoare,

compensaţia consolatoare creează mai

mult satisfacţii fictive. Multe dintre

aceste persoane nu cred, de obicei, în

aceste false compensări, produse într-un

plan pur imaginativ, dar recurg totuşi, în

mod deliberat la ele, din nevoia de a se

fortifica şi echilibra sufleteşte. A trăi

pentru alţii, prin alţii, prin impresia şi

atitudinea lor, căci dacă ei te respectă şi

te consideră superior, atunci te simţi aşa,

chiar dacă nu eşti. Aşa se poate întămpla

şi în cazurile unor persoane care au

fustrări cu privire la lipsa unei familii,

căutând să compenseze această lipsă prin

realizarea unei cariere profesionale de

succes

Dacă Adler considera aspiraţia

spre putere drept „factor motivaţional

universal”, psihanaliştii vorbesc despre

universalitatea „complexului de

inferioritate” ceea ce permite afirmaţia

că oamenii aspiră la putere, dar in acelaşi

timp se tem de ea. Acest complex de

inferioritate reprezintă sursa permanenta

de alimentare a frustrării virtuale de

putere, prin faptul ca persoana nu

reuşeşte să resimta multumire de sine si

satisfacţie în urma terminării oricărei

activitaţi. Nemultumirea generalizată şi

27

exagerată de multe ori, se reflectă în

oglinda realitaţii, care prezintă persoanei

nu doar o imagine distorsionata despre

sine şi capacitaţile sale, dar le

redimensionează, accenuând exact acele

elemente care întreţin sentimentul de

inferioritate. Zâmbetul de mult nu mai

face parte din suita de afecte sincer

exprimate, a devenit pur social, de

complezenta, in locul acestuia si-au facut

loc tensiunea musculara ce prefigurează

neliniştea permanentă, senzaţia că ceva

nu este in regulă şi resimţirea acută a

lipsei siguranţei, ceritudinii, a unui punct

de reper. Cam acesta ar fi portretul unei

persoane, ale cărei gânduri bântuie fără

ţintă prin labirintul complexului de

inferioritate, complex care potentează

dorinţa de putere, mascată sau nu.

Realizat de Adriana Moisuc

28

Timpul petrecut alături de copilul tău este nepreţuit

Copilul este un om în devenire,

care de la naştere nu poate să facă

aproape nimic de unul singur. Fără

ajutor şi atenţie din partea unor persoane

mature el nu poate să supravieţuiască. El

poate doar să atragă atenţia prin plânset,

prin gesturi şi mişcare, dar nu poate să

ceară prin cuvinte. În general, înainte şi

după naştere toţi copii primesc atenţie de

la persoane adulte, pentru că se consideră

că se află într-o stare critică, nu se poate

curăţa, nu se poate hrăni, nu se poate

îngriji. Ce este însă ciudat este că după

ce copilul învaţă să stea pe propriile

picioare şi să facă toate aceste lucruri de

unul singur, dar nu este dezvoltat

complet, ajunge să îi fie neglijată

creşterea şi dezvoltarea sa.

Copilul ajunge adult abia către

vârsta de 18-20 ani sau chiar mai târziu,

trecând printr-o perioadă de tranziţie

uneori dificilă denumită adolescenţă.

Până la această vârstă copilul încă mai

are nevoie de atenţia persoanelor din jur

pentru a se dezvolta armonios atât, fizic,

psihic, cât şi social. Dintre toate

persoanele cu care acesta are legături

directe sau indirecte, el are nevoie în

mod special de părinţi.

Aşa susţine în teoria sa ecologică

a dezvoltării personalităţii, cercetătorul

Urie Brofenbrenner că familia este cel

mai puternic factor care influenţează

dezvoltarea copilului.

29

El afirmă, în

primul rând, că persoana creşte şi se

dezvoltă într-un mediu care este diferit

pentru fiecare, are o anumită familie, un

anumit grup de prieteni, învaţă la o

anumită şcoală, într-o anumită clasă,

familia sa are un anumit statut socio-

economic, iar societatea în care se află

are anumite reguli şi valori pe care le v-a

învăţa şi el. Acesta trăieşte într-un mediu

ce poate fi organizat în patru sisteme:

microsistemul, mezosistemul,

exosistemul şi macrosistemul.

Microsistemul este format din persoanele

care îi sunt cele mai apropiate acestuia,

precum familia, prietenii şi şcoala;

mezosistemul este format de

interacţiunile dintre microsisteme, ca de

exemplu de relaţia dintre părinte-

reprezentantul familiei şi profesor-

reprezentantul şcolii. Exosistemul este

mediul care îl influenţează pe copil

indirect, aşa cum se întâmplă spre

exemplu când locul de muncă şi

solicitările acestuia afectează acţiunile

părinţilor, care posibil să aibă puţin timp

dedicat familiei şi mult pentru carieră.

Maxosistemul este reprezentat de

societate şi cultura sa la mod general,

care poate afecta viaţa copilului în

creştere prin specificul pe care îl impune;

altfel se dezvoltă copiii din societatea

românească şi altfel cei din societăţile

străine.

Dintre toate aceste sisteme,

Brofenbrenner accentuează importanţa

microsistemului <familie>.

El este de părere

că părinţii nu pot fi niciodată înlocuiţi

prin puternica influenţă pe care o pot

avea asupra dezvoltării psiho-emoţionale

ale copiilor şi adolescenţilor. O

dezvoltare armonioasă a individului

necesită atenţia, timpul şi droagostea

celor din jur, dar mai ales necesită

ingrijire din partea familiei.

Chiar dacă după vârste

mici de câţiva ani, de grija copiilor se

ocupă şi instituţii de învăţământ

specializate precum: creşa, grădiniţa şi

şcoala, rolul familiei în dezvoltrea

acestora nu trebuie neglijat. Profesorii nu

30

ar putea să aibă un rol asemănător cu cel

al părinţilor, pentru că sunt persoane care

stau pe aproape copilului o anumită

perioada de timp şi apoi dispar odată cu

modificările ce apar în creşterea sa, în

schimb părinţii sunt persoane care ar

însoţii copilul pe tot parcursul copilăriei

şi adolescenţei, sunt nişte persoane

aproape nelipsite sau aşa ar fi bine să fie.

Rolul profesorilor ar putea fi acela de a

oferi informaţii elevilor/studenţilor săi,

de a avea o relaţie profesională, dar

deschisă totodată, sau ar putea să

intervină asupra familiei copiilor prin a-i

informa cu privire la nevoile acestora.

S-au realizat multe cercetări cu

privire la rolul familiei în dezvoltarea

copiilor şi asupra felului în care stilul de

viaţă al părinţilor o poate afecta. O

cercetare realizată de Paquette & Ryan în

2001 s-a centrat pe impactul pe care îl

poate avea mediul de muncă al părinţilor

asupra miscrosistemului <familie>. S-a

dovedit că acei copii care au părinţi cu un

program prelungit şi solicitant la locul de

muncă, nu interacţionează suficient cu

aceştia, nu au o relaţie foarte armoniosă

din cauza lipsei de timp dedicat creşterii

lor. Acest lucru duce la apariţia unor

deficite în dezvoltarea socio-emoţională

a personalităţii copiilor sau

adolescenţilor, efecte negative care se pot

vizualiza în special în perioada

adolescenţei, precum lipsa

autocontrolului, lipsă de disciplină,

depresie sau prin acte antisociale.

Astfel, lipsa de

atenţie, indiferenţa din partea familiei

poate să influenţeze negativ copii şi

adolescenţii , deoarece aceştia vor căuta

în locuri nepotrivite atenţia necesară şi

afecţiunea, pentru ca mai apoi aceştia să

manifeste probleme de personalitate,

devenind uneori chiar delicvenţi cu

comportamente antisociale.

31

Iată ce se poate

întâmpla dacă un copil este lăsat la voia

întâmplării, el va dezvolta deficienţe,

care ar fi putut fi evitate dacă familia ar

fi încercat să se apropie de acesta afectiv

şi să ii ofere un pic mai mult de atenţie şi

timp pentru a-l petrece împreună.

Brofenbrenner nu numai că

prezintă importanţa familiei în

dezvoltarea indivizilor, dar mai mult el

atrage atenţia asupra rolului pe care

fiecare dintre noi îl are asupra acestei

dezvoltări, deoarece acţiunile noastre au

o influenţă, chiar dacă mai mică, indirect

asupra unor alte persoane. El susţine

idealul unei societăţi armonioase în care

fiecare se ajută cu fiecare, şi în care

familia cu copii este sprijinită pentru a

putea îndeplinii nevoile copiilor de

dezvoltare.

Pentru părinţi:

Copilul tău merită să îţi petreci

timpul alături de el.

Chiar dacă jobul şi alte activităţi pot să

fie foarte solicitante ....

...Unde există voinţă există şi

cale!

Realizat de Ionela Sîsîiac

32

Ştiaţi că... Agresivitatea părinţilor are implicaţii

negative în dezvoltarea personalităţii

copiilor

Agresivitatea se referă la

dinamismul unui subiect care se afirmă,

care nu fuge nici de dificultăţi, nici de

luptă. Termenul de agresivitate mai este

cunoscut sub numele de violenţă.

Agresivitatea la copil se

manifestă atunci când acesta are

insatisfacţii profunde deoarece nu i-au

fost satisfacute anumite nevoi/trebuinţe,

sau când îi lipseşte afecţiunea din partea

familiei, este devalorizat, sau are restanţe

la somn. Atunci când părinţii îi impun

anumite standarde la învăţătură sau

disciplină şi copilul nu le poate atinge,

părinţii îi aplică sancţiuni extreme, care

pot conduce la revoltă. Învăţarea acestui

rol agresiv, reprezintă o altă cauză în

manifestarea agresivităţii copilului şi

adolescentului.

Abuzul de orice natură asupra

copilului poate aduce după sine în unele

situaţii, tulburări de comportament,

întârzieri în dezvoltarea emoţională şi

fizică şi manifestarea agresivităţii sub

cele două forme: fizică şi verbală, în

relaţiile cu ceilalţi. Copilul absoarbe

emoţiile cu toate simţurile şi dacă toate

simţurile îi spun că e dorit, iubit,

important, copilul ştie cine este şi ce

reprezintă el în această viaţă evitând să

caute permanent dovezi de dragoste de la

cei din jurul lui.

Cea mai frecventă formă de abuz

emoţional este limbajul violent cu care se

comunică cu copilul, într-o comunicare

autoritară, părintele lansează doar

ordine, ce nu permit replica din partea

copilului, un schimb verbal în care

copilul să se poată exprima şi el, să se

poată manifesta, să poată exista. Violenţă

verbală la adresa copilului, de obicei este

însoţită de celelalte forme de abuz.

În tulburarea personalităţii

copilului există mai mulţi factori care pot

declanşa sau grăbi o tulburare de

33

comportament. Între aceşti s-a regăsit

constant şi agresivitatea părinţilor pe

lângă disfuncţiile în cuplu şi absenţa sau

neimplicarea suficientă a tatălui în

educaţia şi creşterea copilului.

Expectanţele profesorilor au un rol

important în dezvoltarea personalităţii

elevilor

Expectanţa este probabilitatea

apariţiei unui rezultat voluntar sau nu ca

urmare a unui anume comportament.

Vorbim despre expectanţele profesorilor

asupra elevilor. Cercetari recente în

domeniu arată că expectanţele (înalte sau

scăzute) ale profesorilor sunt provocate

de: atractivitatea fizică, informaţii

diverse (coeficient intelectual - Q.I., note

anterioare), clasa socială şi rasă; la aceşti

factori se adaugă durata relaţiilor de

cunoaştere reciprocă.

Profesorii abordează diferenţiat

elevii în raport cu care au expectanţe,

aşteptări înalte sau scăzute astfel :

1. Cu elevii faţă de care manifestă

expectaţii înalte se comportă într-o

manieră mai apropiată, caldă.

2. Îi laudă mai mult pe cei faţă de care

manifestă expectaţii înalte.

3. Predă mai multe informaţii celor ce

inspiră expectaţii înalte

4. Furnizează mai multe ocazii de a

răspunde elevilor faţă de care manifestă

expectaţii înalte.

Este evident că, între anumite

limite, expectanţele profesorilor

modelează comportamentul şi

performanţele elevilor şi că aceştia devin

ceea ce credem noi, profesorii, că ei pot

deveni. În aceste condiţii, optimismul

pedagogic se instituie ca o condiţie

necesară a succesului. Abordarea

diferenţiată a elevilor trebuie să conducă

la conştientizarea şi valorificarea

resurselor de care aceştia dispun.

Anturajul are un rol deosebit în

dezvoltarea personalităţii în copilărie

şi adolescenţă

34

Anturajul este format din cei cu care

avem contacte personale apropiate,

informale. Anturajul îndeplineşte în

acest sens o serie de funcţii necesare în

evoluţia noastră psihologică: o funcţie de

„hrănire”, de susţinere prin energia

afectivă (căldură, suport) vehiculată între

noi şi amicii noştri; o funcţie de oglindire

(ei ne răspund deseori cu aceeaşi

atitudine pe care o adoptăm noi faţă de

ei, ne oglindesc) sau de

complementaritate, comportamentul lor

fiind opus celui abordat de noi (de

exemplu o persoană sensibilă poate trezi

agresivitatea verbală a altuia, involuntar

de cele mai multe ori). O altă funcţie este

cea de confirmare sau de infirmare a

unor noi calităţi sau transformări

interioare. Astfel, anturajul este un

adevărat factor de modelare a

personalităţii, în special în perioada de

formare a noastră, de exemplu în

adolescenţă. Putem observa că anturajul

are o importanţă diferită la fiecare

vârstă.

Astfel, în copilărie, anturajul este

important pentru ca micuţul să înveţe să

socializeze, să existe în relaţie cu cineva

din afara familiei, cu care să facă

schimburi – de dulciuri, de jucării etc. În

adolescenţă, anturajul trece deseori pe

primul plan, spre dezamăgirea şi chiar

frustrarea părinţilor: adolescenţii preferă

prezenţa prietenilor, contactul şi dialogul

cu ei, aici găsind o sursă interesantă de

energie şi de oglindire pentru

personalitatea lor în formare. Astfel se

explică de ce adolescenţii izolaţi,

singuratici (fie din cauza dorinţei de a

citi, de a învăţa, fie din cauza timidităţii)

pot rămâne cu o stimă de sine redusă, cu

abilităţi sociale şi de comunicare mai

puţin dezvoltate. Ulterior, la tinereţe şi la

maturitate, anturajul poate avea un rol

secundar, deoarece studiile, relaţia de

cuplu, profesia devin prioritare. La vârsta

a treia, anturajul deseori lipseşte sau este

restrâns.

Realizat de Amalia Diaconu Rotaru

35

Din numărul viitor.....

Teoriile dezvoltării pot fi clasificate în cinci mari grupe: teorii biologice, teorii psihodinamice,

teoriile învăţării, teorii cognitive şi teoriile contextului social. Vom discuta despre fiecare teorie în parte

pentru a vă putea forma o impresie de ansamblu cu privire la ce semnifică dezvoltarea personalităţii.

Din cadrul teoriilor biologice în numărul viitor se vor aborda:

• teoria maturizării –al cărei reprezentant a fost Arnold Gesell. Conform acestei teorii

dezvoltarea este direcţionată din interior, desfăşurându-se în concordanţă cu un program

biologic. Dezvoltarea trece printrâo serie de stadii cu perioade de linişte în dezvoltare,

alternând cu perioade de tranziţie cu comportamente instabile, când copilul achiziţionează

mai întâi noi moduri de a face lucrurile şi apoi le consolidează.

• teoriile etologice – reprezentate de: Konrad Lorency, Nico Tinbergen şi Karl von

Frisch. Conform acestor teorii comportamentul uman este cel mai bine înţeles prin

modelul care permite copiilor şi adulţilor să supravieţuiască într-un mediu similar celui în

care specia umană a evoluat.

Veţi afla şi despre teoriile cognitive:

• Teoria cognitivă a lui Piaget. Acesta a introdus teoria stadiilor în dezvoltare

conform căreia copilul construioeşte activ cunoaşterea lui despre lume. Conform acestei

teorii, schemele sunt patternuri de acţiuni care implică achiziţionarea şi structurarea

cunoştinţelor. Asimilarea referindu-se la încorporarea unei noi cunoştinţe între schemele

deja existente.

• Teoriile cogniţiei sociale. În cadrul acestei teorii s-au remarcat teoria relaţiilor între

cei de aceeaşi vârstă a lui Selmann şi teoria dezvoltării morale a lui Kohlberg. Conform

teoriei lui Selman se descriu patru stadii de comportamente sociale în relaţiile cu egalii, iar

conform teoriei dezvoltării morale a lui Kohlberg există şase tipuri de raţionamente morale

corespunzătoare tot atâtor stadii de dezvoltare a gândirii morale.

De asemenea, veţi fi iniţiaţi în tainele teoriilor învăţării:

• Teoria condiţionării (behavioristă). Paradigma behavioristă a fost lansată de J.

B. Watson, dar cel mai faimos repreyentant al behaviorismului radical contemporan este

Skiner. Această teorie interpretează schimbările din cadrul dezvoltarii în termenii asocierii

unui eveniment6 cu altul, fie prin condiţionări clasice fie operante.

• Teoriile învăţării sociale. Albert Bandura pretinde că întăririle indirecte- observând

cum fac alţii şi cum sunt trataţi, sunt o condiţie suficientă pentru ca învăţarea să aibă loc.

36

Nu în ultimul rând, veţi afla despre perspectiva contextului social reprezentată de

Vygotsky:

• Teoria socio- istorică a lui Vygotsky. Viziunea lui Vygotsky asupra procesului

de interacţiune socială şi studiile sale legate de dezvoltare, l-au condus spre importanţa a

ceea ce el a numit “zone de proximă dezvolare”. O astfel de zonă este aria în care copilul ,

cu ajutorul unui adult poate rezolva problemele pe care altfel nu le-ar fi rezolvat niciodată

singur.

Pentru propuneri asteptăm să ne scrieţi pe www.office.tainelepersonalitatii.ro sau pe Str.

Victoriei, nr 15, Braşov.

37

Webografie:

• http://singuracasa.ro/_images/img_asistenta_sociala/pentru_profesionisti/resurse_a

sistenta_sociala_copil_singur_acasa/abilitati/AAS_Psihologia_dezvoltarii_copilulu

i.pdf, descărcat la 08.11.2010 (articol 1)

• http://psychology.about.com/od/theoriesofpersonality/a/psychosocial_3.htm,

descărcat la 1.11.2010 (articol 2)

• www.cosmopsychology.com/Ego-development.html, descărcat la 10.11.2010

(articol 3)

• http://www.learning-theories.com/identity-status-theory-marcia.html, descărcat la

11.11.2010 (articolul 4)

• http://www.highbeam.com/doc/1G1-94598396.html, descărcat la 12.11.2010

(articolul 5)

• http://www.psihologie.net/index.php?option=com_content&task=view&id=193,

descărcat la 14.11.2010 (articolul 6)

• http://allpsych.com/personalitysynopsis/psychodynamic.html, descărcat la

14.11.2010 (articolul 6)

• http://www.mymontessoriacademy.com/newsletters/websitebronfenbrennerecologi

caltheory.pdf, descărcat la 11.11.2010 (articolul 7)

• http://pt3.nl.edu/paquetteryanwebquest.pdf#search=%22ecological%20theory%22,

descărcat la 11.11.2010 11.19 (articolul 7)

• http://www.psihohipnoza.ro/lucrari-personale/implicatiile-agresivitatii-parintilor-

in-dezvoltarea-personalitatii-copiilor/, descărcat la 12.11.2010 (articolul 8)

• http://psiholog.proeducation.md/profi/2.html descărcat la 12.11.2010 (articolul 8)

• http://armoniaconsult.ro/articole.aspx, descărcat la 12.11.2010 (articolul 8)

• http://www.snpcar.ro/articole/65.pdf, descărcat la 11.2010 (articolul 9)

Bibliografie :

• Cherry, K., (2010). Erikson's Stages of Psychosocial Development. (art. 2)