Reprezentarea diasporei si votul romanilor din strainatate

FUNDAȚIA SOROS ROMÂNIA

REPREZENTAREA DIASPOREI ȘI VOTUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE

MAI 2009

© FUNDAȚIA SOROS ROMÂNIAToate drepturile sunt rezervate Fundației Soros România. Nici publicația și nici fragmente din ea nu pot fi reproduse fără permisiunea Fundației Soros România.

Fundația Soros RomâniaStr. Căderea Bastiliei nr. 33, sector 1, BucureștiTelefon: 021 212 11 01Fax: 021 212 10 32Web: www.soros.roEmail: [email protected]

REPREZENTAREA DIASPOREI ȘI VOTUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATEISBN 978-973-0-06658-6

SUMAR

INTRODUCERE Limitareaadministrativăadreptuluilavot 4 Treistudiiprivindvotulromânilordinstrăinătate 5 Drumulspreposibilesoluţii 7

CAPITOLUL 1 - REPREZENTAREA POLITICĂ ŞI VOTUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE Introducere 10 Justificareavotuluiextern 12 Istoriavotuluidiasporei 16 Migranţi,cetăţeni,non-cetăţenişivot 19 Alteformedeparticiparepoliticăamigranţilor 27 Româniidinstrăinătate 30 Diaspora:votşiparticipare politicăîncazulRomâniei 32 Recomandări 35

Problematica păstrării legăturilor cu statul de origine – drepturi și obligaţii extrateritoriale 35 Reprezentare politică extrateritorială – consideraţii asupra proporţionalităţii 38 Participare politică extrateritorială – procedure complementare 39 Votul din străinătate şi costurile sale 40

Referinţe: 41

CAPITOLUL 2 - Implementarea unor metode de vot alternative în România între necesitate, utilitate şi fezabilitate 1.Metodedevot:istoric,tipologie,avantaje şidezavantaje,răspândire 51

1.1 Buletinul de vot („australian”). 53 1.2. Maşina mecanică de vot cu mâner. 55 1.3. Cartela perforată (citită de maşină). 58 1.4. Buletin de vot cu scanare optică. 60 1.5. Maşinile de vot electronic (Direct Recording Electronic Voting Machines, DREs). 63 Experienţa votului electronic în Olanda. 64

2.Votulpoştal 66 2.1. Desfăşurarea votului poştal: detalii tehnice. 67 2.2. Avantajele şi dezavantajele votului poştal 69

3.VotulpeInternet 74 3.1. Desfăşurarea votului pe Internet: detalii tehnice 75 3.2. Avantajele şi dezavantajele votului pe internet 80 3.3. Aspecte tehnice ale votului pe Internet 84 3.3.1. Structura generală a aplicaţiei 84 3.3.2. Protocoale securizate (secure) tip https de comunicare pe internet 86 3.3.3. Analiza tehnică 86

4.Concluziişirecomandări 86 Bibliografie 87

CAPITOLUL 3 - Votul Diasporei - Un drept refuzat Introducere 96 Careestebazinulelectoralaldiasporei şicumsevotează? 99 Participarearomânilordindiaspora laultimelescrutine 102 Sondajeproprii 104

SondajI-Referendumuldinmai2007 104 Sursele de informare cu privire la Referendum 105 Distanţa faţă de secţiile de votare şi mobilitatea alegătorilor 106 Organizarea Referendumului 107 Timpul de aşteptare 108 Românii din Italia şi politica din România 109 Mărturii din celelalte secţii de votare din Italia şi străinătate 110 Mărturii via email 111

SondajII-Alegeriparlamentaredin noiembrie2008 113 Problemelealegătorilorromânidindiaspora 115

Distanţa faţă de secţiile de votare 116 Lipsa documentelor necesare 116 Lipsa promovării votului prin campanii de informare a cetăţenilor din diaspora 120

Reacţiişipolemici 121 Semnalul de alarmă al IPP 121 Prea puţini sau prea puţin reprezentaţi? 122 Paradoxul Koto (UDMR) 125

Propunerişisoluţii 126 Eşuarea proiectului Cioroianu 126 Modelul italian, un model de succes 128 Patru propuneri pentru o nouă reglementare a votului românilor din străinătate 129

ANEXA1-Schemapropunerevot princorespondenţă 137 Bibliografie 138

6

INTRODUCERE

REPREZENTAREA DIASPOREI ŞI VOTUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE

Limitarea administrativă a dreptului la votSubiectul discuţiei deschise de cele trei studii prezentate în acest

volum este dreptul la vot al cetăţenilor români aflaţi în străinătate. Îi putem numi Diaspora, atunci când accentul cade pe cei plecaţi definitiv, sau migranţi, dacă ne referim cu precădere la cei aflaţi temporar în alte ţări. Ceea ce îi uneşte este legătura cu România. Indiferent unde şi pentru cât timp se află, ei sunt cetăţeni români şi îşi păstrează intacte toate drepturile de cetăţean. Este datoria statului român să le faciliteze exercitarea acestor drepturi.

Conform estimărilor oficiale, între 1,3 şi 1,5 milioane de români se aflau în 2007-2008 legal în străinătate, în principal în ţările Uniunii Europene. Prin estimări oficiale înţelegem cifre furnizate în principal de alte state, pentru că cele cu care lucrează statul român sunt cu mult mai mici. Neoficial, şi dacă extindem aria şi la cei cu un statut semi-ilegal, ajungem la un număr cu cel puţin un milion mai mare. Ei reprezintă aproximativ 15% din cetăţenii cu drept de vot şi, ca profil, sunt oameni activi, care au preferat să rişte pentru o viaţă mai bună, tipul de oameni cu care am vrea să construim noua Românie.

Pentru ei, la referendum-urile din 2007, alegerile pentru PE din acelaşi an şi alegerile naţionale din toamna lui 2008, Ministerul român al Afacerilor Externe a pregătit aproximativ 500.000 de buletine de vot şi a deschis aproape 200 de secţii de votare, toate în ambasade şi consulate. În 2007 au votat puţin peste 72.000 de oameni. E un progres faţă de 2004, când au votat doar 39.000, dar prezenţa la vot în străinătate a fost la 5%, mult sub cea naţională. Însă în 2008 numărul celor ce au votat a scăzut la 24.000, un efect direct al schimbării legislaţiei electorale.

Sunt mai multe motive pentru care românii din străinătate nu vin la vot:

• apatia şi lipsa de informaţie: nu ştiu sau nu îi interesează ce se întâmplă pe scena politică din România. Statistic vorbind, este

7


probabil principalul motiv, o extensie a dezinteresului generalizat al românilor faţă de politică. Ca şi în ţară, probabil că jumătate dintre românii plecaţi nu sunt deloc interesaţi de viaţa politică.

• statutul incert în străinătate: cei care se află semi-legal în străinătate nu vor risca să vină la vot. Acest lucru însă era valabil mai ales în 2004, înainte ca România să se alăture UE. Începând cu 2007, cetăţenii români au tot dreptul să se afle pe teritoriul altui stat comunitar.

• costurile: secţiile de votare sunt amplasate doar în consulate şi ambasade, adesea la sute de kilometri de locurile unde sunt concentraţi românii. Costul deplasării e prea mare, ţinând cont de interesul scăzut pentru politică.

• prevederile legii electorale: pentru a vota într-un colegiu din străinătate, românii trebuie să facă dovada că au domiciliul acolo, iar majoritatea sunt încă înregistraţi pe listele de acasă. Nu există metode alternative de a vota în colegiul unde au reşedinţa (vot prin corespondenţă sau pe Internet). Cine ar face un drum până în România doar ca să voteze?

Dacă nu se poate face mare lucru în privinţa apatiei, eliminarea impedimentelor administrative stă în puterea autorităţilor de la Bucureşti. Ne aflăm în faţa unor limite administrative puse dreptului de vot şi aceasta este o situaţie anormală. Legiuitorul a ales o soluţie care uşurează sarcina statului – adică a funcţionarilor săi – şi o îngreunează pe cea a cetăţenilor. Abordarea trebuie schimbată pentru a ajunge la un răspuns adecvat.

Ne aflăm la finalul unui ciclu electoral şi începutul altuia. Avem deci în faţă patru ani în care să găsim o soluţie în direcţia facilitării şi stimulării votului românilor din străinătate. Studiile de faţă îşi propun să contribuie la identificare unei astfel de soluţii.

Trei studii privind votul românilor din străinătateFundaţia Soros România a avut o preocupare constantă pentru

analiza fenomenului migraţiei internaţionale, cu accent pe identificarea

8

INTRODUCERE

efectelor acestuia şi propunerea unor metode prin care să fie maximizate efectele pozitive şi minimizate cele negative. În mod natural, elementele care ţin de dreptul fundamental la vot fac obiectul preocupărilor Fundaţiei. Volumul de faţă prezintă trei studii a căror realizare s-a făcut la iniţiativa şi cu sprijinul financiar al FSR. Obiectivul lor este să ofere argumente bine fundamentate pentru măsuri de politici publice în domeniu.

Primul dintre cele trei studii, intitulat Reprezentarea politică şi votul românilor din străinătate, analizează justificarea, procedurile, practicile, gradul de reprezentare şi posibilele consecinţe ale votului diasporei şi consecinţele asupra rezultatului final al alegerilor şi, în sens mai larg, asupra vieţii politice în ansamblul ei, în cazul României. Studiul este realizat de o echipă de cercetători de la Centrul pentru Studiul democraţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca: Daniela Angi, Cosmin Marian, Bogdan Radu, Cristina Rigman. Studiul trece în revistă principalele modele de vot extrateritorial folosite în lume, oferind un cadru comparativ cercetării şi discută aplicabilitatea acestor modele în cazul României, accentuând avantajele şi dezavantajele, costurile şi beneficiile fiecărei soluţii. Lucrarea deschide astfel importanta discuţie despre cum definim Diaspora şi ce rol îi acordăm în politica internă.

Al doilea studiu, Implementarea unor metode de vot alternative în România între necesitate, utilitate şi fezabilitate, este realizat de o a doua echipă de cercetători de la Centrul pentru Studiul democraţiei, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca: Toma Burean, Florin Feşnic, Carmen Greab şi Iulia Georgescu. Lucrarea duce discuţia către soluţii concrete pentru îmbunătăţirea situaţiei existente şi face acest lucru analizând metode de vot alternative, în special votul pe Internet şi votul poştal, şi prezentând avantajele şi dezavantajele acestor metode aşa cum rezultă ele atât din opiniile experţilor, cât şi din practicarea metodelor respective în diverse ţări. Analiza comparativă a modului în care metodele alternative de vot sunt utilizate în alte democraţii permite o evaluare a celor două metode de vot şi a utilităţii, fezabilităţii şi dezirabilităţii implementării lor în contextul alegerilor din România, şi în special a utilizării lor în scopul asigurării unei mai bune participări a diasporei în procesul electoral. Autorii atrag atenţia asupra unei serii de probleme

9


apărute în practica celor două metode în ţări mult mai avansate decât ţara noastră, atât în privinţa infrastructurii şi a organizării birocratice, cât şi în materie de experienţă democratică. Din aceste motive, opinia autorilor este că, înainte de a pune în discuţie introducerea votului poştal sau a celui prin Internet, o condiţie absolut necesară ar fi o serie de reforme substanţiale la nivelul birocraţiei şi dezvoltarea adecvată a infrastructurii.

Cel de-al treilea studiu, Votul Diasporei – un drept refuzat, este propus de Miruna Căjvăneanu, sociolog şi jurnalist român care trăieşte şi lucrează în Italia. Autoarea realizează un studiu de caz cu privire la ceea ce s-a întâmplat la alegerile din noiembrie 2008. Astfel, identifică principalele impedimente din perspectiva cetăţenilor români aflaţi în situaţia de a vota din străinătate şi pe baza unei analogii cu sistemul italian se îndreaptă către recomandarea unor posibile soluţii la problema ridicată.

Drumul spre posibile soluţiiObiectivul acestui volum este să pună bazele pentru dezbatere şi să

sugereze direcţia în care ne putem îndrepta pentru a identifica soluţii. O privire de ansamblu indică două mari domenii în care putem acţiona: continuarea reformei cadrului electoral pentru a-l adapta la realitate şi mărirea eficienţei administraţiei.

Prima dintre acestea este legată de adaptarea legislaţiei la realitate: cele două milioane de români sunt în străinătate şi vor fi acolo în continuare, cei mai mulţi dintre ei cu statut temporar şi este absurd şi complet inacceptabil să facem legi ignorând acest lucru. Legile trebuie să se adapteze la realitate şi nu invers. Noua lege electorală, adoptată anul trecut, are restricţii puternice cu privire la localitatea în care un cetăţean poate să-şi exercite votul, mai exact stipulează că o poate face doar acolo unde are domiciliul înscris în actul de identitate. Aceste limite sunt justificate prin nevoia de a elimina frauda electorală. Cu alte cuvinte, ineficienţa statului de a verifica, identifica şi sancţiona frauda este acoperită printr-o limitare administrativă a dreptului de vot. Un alt lucru de luat în seamă este că în ţări precum Spania şi Italia,

10

INTRODUCERE

state în care trăiesc aproape două milioane de cetăţeni români, aceştia sunt localizaţi în comunităţi compacte ce nu se află în capitală sau oraşele mari unde avem reprezentanţe consulare. Din această perspectivă, este necesară găsirea unei soluţii pentru a deschide secţii de vot mai aproape de cetăţenii români.

A doilea tip de intervenţie are în vedere sporirea eficienţei administraţiei pentru a ajunge la o mai bună organizare a procesului electoral. Primul şi poate cel mai important pas este o mai bună evidenţă a populaţiei. În 2007 şi 2008 datele furnizate de Institutul Naţional de Statistică şi Ministerul Administraţiei şi Internelor cu privire la numărul total de cetăţeni au diferit cu aproximativ 900.000 de persoane. Este o cifră uriaşă, care nu mai lasă loc altor comentarii. Similar, toată lumea cu excepţia MAE pare să ştie că în străinătate sunt mai mult de 500.000 de români. Aşa cum arată autorii celui de-al doilea studiu prezentat, infrastructura României nu pare pregătită pentru introducerea unor metode alternative de vot, dar asta nu înseamnă că nu ar putea fi pregătită în patru ani, pentru următorul scrutin. Nu avem nicio scuză să aşteptăm patru ani fără a face nimic să rezolvăm problemele pe care deja începem să le cunoaştem.

Dezbaterea de ansamblu în jurul posibilelor soluţii trebuie să cuprindă sau chiar să înceapă de la discuţia despre ce înseamnă Diaspora şi ce rol vrem să îi dăm în politica internă, dar şi cum şi dacă facem deosebirea între românii aflaţi temporar şi cei stabiliţi definitiv în străinătate. Pentru toate aceste teme sperăm ca studiile de faţă să fie o sursă valoroasă de informaţii şi idei.

11


REPREZENTAREA POLITICĂ ŞI VOTUL ROMÂNILOR DIN STRĂINĂTATE

12


Daniela Angi, Cosmin Marian, Bogdan Radu, Cristina Rigman

IntroducereCandidaţii la alegerile parlamentare, reprezentanţii partidelor

politice şi coordonatorii campaniilor electorale din România anului 2008 au călătorit mai mult şi mai departe, din punct de geografic, decât au făcut-o în anii electorali anteriori. Şi pe bună dreptate, pentru că nu toate voturile de care au aceştia nevoie se află în România. Între cetăţenii români de peste hotare se numără câteva zeci de bancheri la Londra şi New York, câteva sute de mii de muncitori, în principal în agricultură şi construcţii, în Spania, Italia, Franţa, Irlanda, Anglia şi Germania, câteva mii de soldaţi în Irak şi Afganistan, câteva mii de studenţi în Europa şi America de Nord şi câţiva baritoni şi câteva soprane la operele din Paris, Londra, New York, Milano, Berlin şi Viena. Numărul acestora nu a fost important din punct de vedere politic până la momentul campaniei electorale. Potenţialul lor electoral a devenit însă semnificativ pentru toate partidele politice din România.

Dreptul de vot acordat cetăţenilor din diaspora sau, mai precis, realizarea condiţiilor pentru ca românii din diaspora să îşi poate exercita acest drept, ocupă în prezent un loc important pe agenda de dezbateri politice din România. Din punct de vedere istoric nu este un fenomen foarte recent. Astfel, începând cu 1990, cetăţenii români aflaţi în străinătate au avut drept de vot şi au putut să îşi exercite acest drept în cadrul secţiilor de votare organizate la ambasadele şi consulatele României sau în alte locaţii special amenajate în acest sens. Emigranţii români au avut până acum un impact minor asupra rezultatelor alegerilor din România şi probabil unul şi mai mic asupra politicilor statului român, în primul rând datorită numărului lor relativ redus în trecut şi datorită faptului ca plecaseră din România tocmai pentru


13

că nu îşi mai vedeau viitorul aici. La alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 2004, numai câteva zeci de mii de cetăţeni români din diasporă s-au prezentat la secţiile de vot. Probleme de natură tehnică (numărul relativ mic al secţiilor de vot şi dispunerea geografică a acestora), detalii administrative (constituirea unor liste speciale) şi formula electorală care făcea puţin efectiv şi vizibil votul diasporei au contribuit într-o anumită măsură la rata scazută a prezenţei la vot a acestui segment electoral.

Situaţia s-a schimbat în momentul în care criza economică din ţările de destinaţie a adus în discuţie întoarcerea românilor din străinătate acasă. În plus, aportul pe care l-au avut migranţii în ultimii ani la creşterea economică a României, în principal prin sumele de bani trimise familiei rămase acasă, prin achiziţiile de bunuri şi servicii şi prin investiţiile facute în România, a crescut miza reprezentării acestor emigranţi în viaţa politică internă. Echipele de campanie electorală, precum şi diverse grupuri de presiune, au observat problemele comunităţilor de români din străinătate şi au înţeles potenţialele recompense care ar putea rezulta din câştigarea votului acestora.

Votul cetăţenilor români din diaspora, ca de altfel al tuturor cetăţenilor români, este unul personal. Din 2008, cetăţenii români din diaspora îşi pot alege propriii reprezentanţi în Parlamentul României: 4 deputaţi şi 2 senatori.

Încurajarea votului migranţilor, ca de altfel a oricărei forme de vot, constituie o modalitate de creştere a participării politice şi de consolidare a legitimităţii şi reprezentativităţii guvernelor naţionale şi actorilor politici din ţările de origine (Janowitz, 1983, Rodriguez, 1992, Gutierrez, 1993). Diaspora poate avea un rol important în consolidarea structurilor democratice şi legitimării liderilor naţionali (Woodward, 2000).

Această lucrare analizează justificarea, procedurile, practicile, gradul de reprezentare şi posibilele consecinţe ale votului diasporei şi consecinţele asupra rezultatului final al alegerilor şi, în sens mai larg, asupra vieţii politice în ansamblul ei, în cazul României. În cadrul acestei lucrări vom trece în revistă principalele modele de vot extrateritorial folosite în lume, oferind un cadru comparativ cercetării şi vom discuta aplicabilitatea acestor modele în cazul României, accentuând avantajele şi dezavantajele, costurile şi beneficiile


14

fiecărei soluţii. În cele ce urmează vom discuta problematica participării politice prin

vot a cetăţenilor care locuiesc în afara graniţelor ţării de origine, atingând mai multe aspecte. În primul rând, vom analiza justificarea teoretică, politică şi pragmatică a votului diasporei. În al doilea rând, vom trece în revistă istoria acestui tip de vot extrateritorial. În al treilea rând vom discuta drepturile politice ale celor care locuiesc în afara graniţelor ţării lor de origine, făcând o distincţie între cetăţeni şi non-cetăţeni. În cea de a patra secţiune vom discuta importanţa participării politice a cetăţenilor extrateritoriali, dincolo de participarea lor la vot. În cea de-a cincea parte oferim o caracterizare succintă a românilor care trăiesc în străinătate, iar în cea de-a şasea parte analizăm intensitatea, dar şi formele participării politice a acestora. În cea de a şaptea parte formulăm recomandări referitoare la modurile în care diaspora românească ar putea să participe în politica românească şi la modurile în care cetăţenii extrateritoriali îşi păstrează legăturile cu România.

Justificarea votului externCu toate că migraţia internaţională nu este în sine un fenomen nou,

a revenit în atenţie în ultimele decenii în strânsă legatură cu preocuparea teoretică pentru un fenomen asociat mai extins: globalizarea. Globalizarea – care a adus cu sine dezvoltarea comunicaţiilor şi a transportului – a modificat contextul în care se desfăşoară migraţia internaţională (Castels, 2002), facilitând creşterea fluxului de persoane care părăsesc ţara de orgine. Tot în acest context a fost reactivat interesul pentru problematici adiacente, precum „loialităţile” mutiple ale migranţilor – faţă de ţara de origine şi faţă de ţara gazdă (Glick – Schiller, 2005; Waldinger şi Fitzgerald, 2003) sau practicile „transnaţionale” ale emigraţilor şi spaţiile sociale transnaţionale create de aceştia (Guarnizo şi Smith, 1998; Waldinger şi Fitzgerald, 2003; Vertovec, 2004).

Deşi perspectivele de analiză sunt multiple şi nu întotdeauna în acord una cu cealaltă, există câteva concepte-cheie care apar în mod recurent în multe dintre studiile din literatura despre migraţia internaţională. Unul


15

dintre acestea este conceptul de cetăţenie, care include - implicit sau explicit – problematica drepturilor şi obligaţiilor pe care migranţii le au atât în ţările de origine, cât şi în ţările gazdă (Glick – Schiller, 2005). Renunţarea la perspectiva simplistă a asimilării complete a migranţilor în ţările adoptive încurajează reorientarea interesului către complexitatea fenomenului migraţiei, în care legăturile cu ţara de origine se păstrează sub diferite forme, inclusiv cea politică.

Cum reuşesc ţările gazdă să menţină aceste legături cu migranţii care au părăsit teritoriul lor? Unul dintre mijloace este preocuparea pentru reprezentarea intereselor diasporei şi garantarea dreptului de vot membrilor comunităţilor din afara graniţelor. În acest moment intervin noi aspecte. Acum trebuie lămurită originea diasporei, deoarece aceasta influenţează la rândul ei justificarea garantării dreptului de vot în condiţiile absenţei din teritoriul ţării de origine. Întrebarea este aşadar cine sunt cei ce locuiesc în afara graniţelor. Există o multitudine de motive pentru care cetăţenii unei ţări trăiesc pe teritoriul altui stat. O primă distincţie este între migraţia voluntară şi migraţia forţată (Grace, 2007). Migraţia forţată se referă, de exemplu, la situaţiile refugiaţilor şi ale aplicanţilor pentru azil politic, pe când în categoria migranţilor voluntari pot fi incluse acele persoane care au părăsit ţara de origine în căutarea unui loc de muncă şi care rămân în ţara gazdă pentru perioade de timp mai mult sau mai puţin îndelungate (Grace, 2007). Există încă o categorie de persoane care pot fi incluse în diaspora - acele persoane care nu locuiesc pe teritoriul unei ţări date şi nici nu sunt cetăţeni ai acesteia, însă pretind să aibă legături cu ţara de origine în virtutea „înrudirii etnice” sau a descendenţei (Grace, 2007).

Reapare aşadar în discuţie problema cetăţeniei. Dacă menţinerea cetăţeniei ţării de origine, respectiv deţinerea a două cetăţenii, sunt practici relativ comune, absenţa acesteia poate constitui un impediment în acordarea dreptului de a vota în alegerile din ţara de origine (Grace, 2007; Baubock, 2004). Studiile de specialitate indică faptul că la nivel empiric, există importante variaţii în ceea ce priveşte practica votului migranţilor. Diferenţa cea mai vizibilă este aceea între statele care garantează acest drept cetăţenilor


16

aflaţi în afara graniţelor şi acele state care nu acordă aceste drepturi (Fierro et al, 2007; Baubock, 2005). Deşi la nivel internaţional pot exista recomandări cu privire la extinderea dreptului de vot prin includerea cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor, în ultimă instanţă decizia de a acorda sau nu acest drept rămâne la latitudinea statelor individuale.1

O justificare extrem de generală a extinderii dreptului de vot asupra cetăţenilor aflaţi în afara graniţelor se referă la intenţia statelor de a menţine şi/sau întări legăturile politice cu membrii diasporei (Baubock, 2005). Argumentele acestei poziţii pun accentul, pe de o parte, pe tendinţa statelor de a extinde dominaţia asupra subiecţilor externi, într-o încercare de extrapolare a suveranităţii naţionale în context transnaţional (Gamlen, 2006) şi pe de altă parte, pe modificarea politicilor statelor de origine în privinţa emigraţilor, în sensul unui interes mai puternic pentru aceştia (incluzând garantarea dreptului de vot). Această explicaţie poate fi înţeleasă prin prisma conştientizării importanţei economice şi politice a emigranţilor (Baubock, 2005). Este cazul mai ales al acelor ţări cu un flux puternic al migraţiei internaţionale şi care beneficiază de importante resurse de capital din partea persoanelor care lucrează în străinătate, cum sunt unele ţări din America Centrală (Itzigsohn, 2000). Însă importanţa diasporei se reflectă dincolo de consecinţele pozitive asupra economiei ţărilor de origine. În termeni strict politici, vocea diasporei poate avea o greutate semnificativă în influenţarea procesului electoral din ţara de origine.

Votul diasporei creşte în importanţă cu cât amploarea comunităţii din afara graniţelor este mai mare; se poate întâmpla însă ca proporţia mică în care diaspora participă la vot să reducă mult din efectul potenţial al voturilor externe, cum a fost cazul alegerilor din Irak din 2005 (Vertovec, 2005). O rată

1 O analiză a diferitelor politici ale statelor cu privire la acordarea dreptului de vot cetăţenilor din afara graniţelor, continând şi referiri la modalităţile de vot puse la dispoziţia acestora se găseşte în Fierro, C. et al (2007): “External Voting: A Comparative Overview”, in Voting from Abroad. The International IDEA Handbook, online la http://www.idea.int/publications/voting_from_abroad/index.cfm, publicat de Institute for Democracy and Electoral Assistance, accesat ultima dată în 21.12.2008.


17

foarte scăzută de participare poate încuraja, din punct de vedere pragmatic, decizia statelor de a renunţa la menţinerea votului diasporei (Fierro et al, 2007). Un posibil mijloc de stimulare a participării electoarele a diasporei este reprezentarea acesteia în parlament (Baubock, 2005) şi crearea de foruri guvernamentale dedicate problemelor comunităţii din afara graniţelor (Vertovec, 2005).

Un alt aspect relevant îl constituie contextul domestic sau internaţional mai larg pe fundalul căruia diaspora devine importantă din punct de vedere politic pentru ţara de origine. O ilustrare în acest sens o constituie garantarea dreptului de vot în contextul tranziţiei de la regimul autoritar, aşa cum s-a întâmplat de pildă în Portugalia şi în Spania (Baubock, 2005).

Dintr-o perspectivă mai generală, extinderea dreptului de vot cetăţenilor din afara teritoriului ţării de origine poate fi justificată prin renunţarea la o concepţie „teritorialistă” asupra apartenenţei la un stat anume; condiţionarea prezenţei fizice între graniţele unei ţări îşi pierde din relevanţă, atâta vreme cât este îndeplinită cerinţa de bază, aceea a cetăţeniei. O extensie a acestei perspective este aceea a „naţionalismului etnic”, prin care dreptul de vot este extins şi descendenţilor migranţilor, care au moştenit, prin naştere, cetăţenia ţării de origine (Baubock, 2005).

Acordarea dreptului de vot comunităţii migranţilor, sau diasporei, nu este însă lipsită de controverse. Printre semnele acestei controverse este lipsa unei practici universale în acest sens, de aici şi refuzul unor state de a adopta aceste practici, precum şi variaţiile la nivelul implementării acesteia, în ţările în care migranţilor li se acordă acest drept. Diferenţe există de exemplu la nivelul tipului de alegeri în care diaspora îşi poate exercita dreptul la vot (parlamentare, prezidenţiale etc.), la nivelul modalităţilor de vot prin care acesta poate fi pus în practică (poştă, electronic, prin reprezentant etc.) (Fierro et al, 2007) şi din punct de vedere logistic (variaţia numărului şi locaţiile secţiilor de votare la care votanţii din străinatate au acces) (Doyle si Fidrmuc, 2005).


18

Argumentele aduse împotriva garantării dreptului de vot se concentrează mai ales asupra absenţei fizice a migranţilor din ţara de origine, iar această absenţă este la rândul ei văzută ca sursa unui potenţial vot „mai puţin responsabil” din partea migranţilor, în comparaţie cu cel al cetăţenilor din interiorul ţării, care sunt mai expuşi consecinţelor alegerii lor (Grace, 2007) sau ca sursă a unui vot mai puţin informat, din cauza accesului redus la informaţia privind candidaţii şi programele lor (Grace, 2007). Acest al doilea argument îşi pierde parţial din putere atunci când este confruntat cu tendinţele recente de creştere a accesului la comunicaţii şi transport prin comparaţie cu deceniile precedente (Baubock, 2005). Un alt argument care pune sub semnul îndoielii extinderea dreptului de vot diasporei se referă la eforturile ţării de origine în termeni de costuri pentru organizarea alegerilor în străinătate. De data aceasta întrebarea care se pune se referă la cât este de echitabil ca cetăţenii din interiorul ţării să contribuie la cheltuielile organizării de alegeri pentru compatrioţii lor care au ales, în mod voluntar, să părăsească teritoriul ţării de origine (Grace, 2007).

Istoria votului diasporeiDreptul de a vota al cetăţenilor care şi-au părăsit ţara de origine

este, în general, tratat ca un drept universal. Totuşi, decizia de a acorda acest drept de vot aparţine autorităţilor politice ale ţării gazdă, care decid şi modul de implementare al unui astfel de sistem. Motivele pentru care autorităţile politice acordă acest drept pot fi foarte diverse, de la promovarea universalităţii dreptului la vot şi asigurarea accesului cât mai larg la unul dintre mecanismele fundamentale ale democraţiei, până la motive mult mai pragmatice de ordin politic sau economic. Modul cum aleg să organizeze, în termeni practici, exercitarea acestui drept de vot poate ţine cont, în proporţii variabile, de aceste motive.

Termenul „diaspora” a câştigat teren în ultimii ani în literatura de specialitate, cele mai frecvente definiţii asociindu-l cu „un grup care se identifică pe sine ca grup etnic şi/sau naţional, trăieşte într-o ţară gazdă şi păstrează legături de un fel sau altul cu ţara de origine” (Lahneman 2005:


19

i). În 2005, William Lahneman publică, sub egida Centrului pentru Studii Internaţionale şi de Securitate, lucrarea „Impact of Diaspora Communities on National and Global Politics” sub forma unui raport care identifică modalităţile diferite în care s-a format diaspora şi listează o serie de lucrări care abordează problematica diasporei şi a rolului său în politica naţională şi globală. Lucrarea identifică mai mulţi termeni sub care se regăseşte diaspora în literatură: expatriaţi, emigranţi, transnaţionali sau grupuri etnice care trăiesc în afara ţării de origine. Aceşti termeni sunt în strânsă legătură cu modul în care s-a format de fapt diaspora, lucrarea identificând mai multe mecanisme de factură social-politică şi istorică în urma cărora se poate forma diaspora: prin emigrare, prin refugiere, prin exilare sau expatriere, prin izolarea populaţiei indigene, prin aglomerarea într-o anumită zonă a grupurilor minoritare sau etnice (Lahneman 2005: 8). O clasificare bazată pe astfel de criterii identifică patru mari categorii de diaspora: diaspora victimelor unor evenimente istorico-politice, diaspora imperială, rezultată prin relocarea populaţiei în cadrul teritoriilor colonizate sub o anumită putere, diaspora muncitorească, rezultată prin emigrarea forţei de muncă şi diaspora comercială, formată în urma extinderii operaţiunilor economice în afara graniţelor ţării de origine (Lahneman 2005:5).

Momentul istoric al utilizării pentru prima dată a unor mecanisme care ofereau posibilitatea de a vota cetăţenilor aflaţi în afara ţării poate fi identificat în perioada împăratului roman Augustus care ar fi permis ca membrii senatului local din mai multe colonii să îşi trimită votul la Roma (Sundberg 2007: 1). În 2007 apare sub egida Institutului pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală (IDEA), o lucrare amplă institulată „Voting from Abroad. The International IDEA Handbook” care abordează, în capitolul al doilea, istoricul votului diasporei, abordând cronologic apariţia votului diasporei şi diferitele modalităţi de vot sau motive pentru care acesta a fost implementat. Acest capitol este o prezenţă singulară, literatura de specialitate neabordând istoricul votului diasporei ca o temă per se, ci incluzând referiri la aspectul istoric al votului diasporei în cadrul unor articole, cu referiri la istoricul votului diasporei în regiunea geografică la care se referă articolul sau


20

la metoda de vot prezentată în articol. Potrivit informaţiilor sintetizate de Andrew Ellis în capitolul 2 al lucrării menţionate, momentul care a schimbat, în direcţia extinderii, existenţa unor mecanismelor de vot al diasporei a fost Primul Război Mondial. Sunt puţine exemplele care preced acest moment istoric, un exemplu fiind cel oferit în 1862 de statul american Wisconsin, care a permis soldaţilor angrenaţi în Războiul Civil să îşi exprime votul sau acordarea acestui drept, în 1890, marinarilor Noii Zeelande (Sundberg 2007: 1).

Primul Război Mondial este momentul de cotitură în extinderea votului diasporei, factorul militar jucând un rol esenţial în acest proces. În 1918 în Marea Britanie s-au înmulţit solicitările de implementare a unui sistem care să permită militarilor să voteze, opţiunea autorităţilor fiind votul prin reprezentant. Din 1945 votul era exercitat prin poştă şi includea, pe lîngă personalul militar, comercianţii şi persoanele care lucrau în afara graniţelor ţării în domenii de importanţă strategică. Modelul este similar în Canada care permite votul prin poştă al personalului militar în 1915, pentru alegerile la nivel federal. Pentru prizonierii de război autorităţile canadiene permit, în 1945, votul prin reprezentant şi extind votul prin poştă şi la familiile personalului militar începând cu 1955. Franţa introduce votul prin poştă pentru personalul administrativ în 1924, extins în perioada celui de-al Doilea Război Mondial şi la personalul militar, urmat în 1951 de personalul din serviciile administrative ale statului şi oamenii de afaceri din afara ţării. Din 1945 datează şi dreptul de a vota al comercianţilor şi altor lucrători britanici aflaţi în afara graniţelor ţării, un decalaj de trei săptămâni fiind instituit între momentul alegerilor din ţară şi momentul anunţării rezultatelor, pentru a permite sosirea şi numărarea voturilor diasporei. Statele Unite au adoptat reglementări în privinţa votului prin poştă începând cu anul 1942 la nivel federal, reglementare redusă însă la statutul de recomandare către autorităţile statale în 1944, dar devenită obligatorie în 1975, când categoriile care putea vota prin poştă erau deja mult mai numeroase (din 1955 includeau personalul de stat ne-militar care opera în afara graniţelor şi din 1968 orice cetăţean american aflat în afara graniţelor). Modelele utilizate în ţările colonizatoare


21

au fost de multe ori preluate de către colonii şi menţinute şi după schimbarea relaţiilor ierarhice (Ellis 2007: 42), în vreme ce anumite state au introdus prevederi care să permită votul diasporei datorită contextului istoric sau politic care a urmat războiului, fie în urma presiunii exercitate de cetăţenii care rezidau în afara graniţelor ţării (Statele Unite în 1975) sau în urma deciziei unor autorităţi (decizia Curţii Constituţionale a Austriei în 1990).

Importanţa contextului politic şi istoric în decizia unui stat de a acorda dreptul de vot diasporei a fost din ce în ce mai mare în urma valului de schimbări politice în direcţia democratizării de la începutul anilor 1990. În contextul tranziţiei către democraţie, comunităţile din diaspora şi-au căutat rolul în procesele politice de democratizare sau de reconstrucţie a naţiunii. În acelaşi timp, însă, în această perioadă rolul organizaţiilor internaţionale este din ce în ce mai important, acordurile internaţionale jucând un rol esenţial în adoptarea şi implementarea reglementărilor privind votului diasporei. Un exemplu important îl reprezintă rolul Acordului de la Dayton în organizarea alegerilor din Bosnia şi Herţegovina din 1996, considerate unul dintre cele mai complexe modele de utilizare a votului diasporei, pe fondul războiului şi al problemelor etnice care au marcat regiunea (Ellis 2007: 44).

La nivel internaţional pot fi identificate documente care fac referiri directe sau indirecte la dreptul de vot al diasporei începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, documentele Naţiunilor Unite cu privire la statutul refugiaţilor (convenţia din 1954 sau protocolul din 1967) şi Convenţia Internaţională cu privire la Drepturile Politice şi Civile (1966). La nivel regional se disting documente precum Carta Africană asupra Drepturilor Omului şi Cetăţeanului (1986), Convenţia Americană cu privire la Drepturile Omului (1969) sau Convenţia Europeană asupra Statutului Legal al Muncitorilor Imigranţi (1983).

Migranţi, cetăţeni, non-cetăţeni şi votImportanţa economică şi politică a comunităţilor de imigranţi pentru

ţara lor de origine este din ce în ce mai ridicată în lumea contemporană. Fie prin implicarea lor în asociaţiile şi organizaţiile neguvernamentale de


22

acasă (Goldring 1996; Smith, 1994, 1998), fie prin participare politică activă (Schiller et al. 1992; Smith 1994; Itzigsohn et al. 1999) sau investiţii internaţionale directe (Portes şi Guarnizao 1991), imigranţii au dovedit că formează comunităţi politice de-teritorializate, a căror implicare în ţara de origine este în creştere, la mai multe niveluri. Dincolo de disponibilitate, accesul la resurse financiare însemnate îi face pe imigranţi un segment de populaţie semnificativ din perspectiva capitalului politic. Astfel, în multe ţări s-au introdus reglementări noi referitoare la cetăţenia dublă, care permite implicarea directă a imigranţilor în deciziile politice ale ţărilor de origine (Lessinger 1992; Mahler 1998), urmărindu-se astfel păstrarea şi promovarea loialităţilor acestora, laolaltă cu contribuţiile lor financiare, economice, culturale şi sociale. Astfel de încurajări din partea statului de origine stimulează organizarea comunităţilor politice din diaspora (Roberts, Frank şi Lozano-Asencio 1999).

Modurile în care statele îşi percep şi reprezintă comunităţile din diasporă variază în funcţie de: etosul naţional al ţării de origine, percepţiile oficiale şi sociale asupra migraţiei, dependenţa statului de origine de investiţiile financiare ale migranţilor, compoziția comunităţii de migranţi (emigrant, refugiat sau exilat) şi atitudinea sa generală asupra regimului politic din statul de origine, rolul atribuit de regimul din statul de origine (sau de opoziţie) vocii diasporei în contextul afacerilor interne şi externe ale statului de origine, şi legile cetăţeniei, ius sangvinis şi ius soli (Shain, 2000). Aceşti factori sunt în permanentă schimbare în funcţie de transformările din regimul ţării de origine, interesele şi autopercepţiile naţionale, poziţia politică şi materială a diasporei, modalităţile în care regimul din ţara de origine poate exploata şi mobiliza statutul diasporei şi al organizaţiilor sale, şi prezenţa mijloacelor materiale şi simbolice care fac posibilă intervenţia statelor de origine să intervină în viaţa diasporei şi puterea de a-şi impune voinţa în aceste comunităţi extrateritoriale.

Reprezentarea politică preferenţială a comunităţilor de emigranţi este de cele mai multe ori rezultatul interacţiunii între clasa politică a statului de origine şi grupul propriu-zis de emigranţi. Când aceştia din urmă sunt


23

percepuţi de către clasa politică de acasă drept un grup cu acces la resurse semnificative, în principal financiare, avantajele oferite şi importanţa politică acordată pot modifica unele caracteristici ale comunităţii politice din ţara de origine (Shain, 2000). Acest lucru s-a întâmplat în cazul comunităţii dominicane din New York, când unul din candidaţii prezidenţiali a propus posibilitatea votului prin intermediul consulatelor Republicii Dominicane, deşi legea prevedea doar votul în interiorul graniţelor ţării. Acceptarea unei asemenea poziţii ar transforma comunitatea de dominicani din New York în a doua comunitate din lume, ca şi concentraţie de dominicani.

Importanţa acordată comportamentului politic al migranţilor este scazută în comparaţie cu avansul pe care l-a luat literatura referitoare la reprezentarea şi participarea politică a societăţilor intrateritoriale. Această situaţie se schimbă o dată cu de-teritorializarea conceptului de cetăţenie datorată, printre altele, intensificării procesului de migraţie (Barry, 2006). Astfel, cetăţenia devine portabilă, schimbabilă şi multiplă, prin opoziţie cu calităţile sale iniţiale de înrădăcinare, exclusivitate şi permanenţă. La începutul celui de-al treilea mileniu, se discută tot mai mult despre drepturile şi obligaţiile non-cetăţenilor rezidenţi într-un anumit teritoriu şi ale cetăţenilor care şi-au stabilit reședința în alt teritoriu decât cel al ţării de cetăţenie. Dintre aceste două grupuri, de imigranţi non-cetăţeni şi emigranți-cetăţeni, prima categorie s-a bucurat de mult mai multă atenţie, în parte şi pentru că în ţările în care se face cercetare socială relevantă, primul grup este mai vizibil în viaţa de zi cu zi. Situaţia s-a schimbat în ultima perioadă, datorită faptului că ţările de origine ale migranţilor au devenit între timp democraţii, iar rolul cetăţenilor în procesele politice interne a crescut. În acest fel, imigranţii irlandezi din Statele Unite, sau polonezi din Franţa şi Anglia au devenit un corp electoral cu miză politică atât din perspectiva ţării gazdă, cât şi a ţării de origine.

Datorită tuturor acestor cauze, statele îşi schimbă concepţia asupra drepturilor politice ale cetăţenilor non-rezidenţi. Din acest punct de vedere, discutarea reprezentării politice a cetăţenilor cu domiciliul în străinătate devine o problemă prioritară în multe ţări.


24

În timp, cetăţenilor non-rezidenţi li s-au acordat tot mai multe drepturi politice (Spiro, 2006). Metoda dominantă în perceperea acestor cetăţeni non-rezidenţi din punct de vedere istoric era o suspendare a drepturilor lor politice în timpul perioadei de absenţă din ţara de origine. Însă, o dată cu creşterea rapidă a ritmului migraţiei, statele au început să devină conştiente atât de potenţialul de capital politic al cetăţenilor cu domiciliul în străinătate, cât şi de diferenţa de principii, priorităţi sau crezuri politice ale acestora. Ca urmare, tendinţa actuală este de a scădea costurile participării politice a cetăţenilor non-rezidenţi, prin acceptarea votului prin poştă sau la misiunile diplomatice ale statului de origine. Dincolo de aranjamentele instituţionale care permit cetăţenilor non-rezidenţi să participe în alegerile politice din statul de origine şi dincolo de principiile diferite de deteritorializare a cetăţeniei, problema relevantă pentru cei care concept sisteme electorale este aceea a reprezentării teritoriale a non-rezidenţilor.

Din punctul de vedere al mecanismelor de reprezentare politică a emigranţilor, statele aleg un model limitat de două extreme: asimilarea cetăţenilor non-rezidenţi în districte teritoriale deja existente în statul de origine (după diverse reguli, mai mult sau mai puţin echitabile – exemplul cu emigranţii români asimilaţi în cirsumscripţia Bucureşti) şi formarea unor districte sau circumscripţii speciale pentru aceştia.

În majoritatea cazurilor se preferă asimilarea cetăţenilor non-rezidenţi districtelor deja existente în ţara de origine, urmând regula ultimului domiciliu. Potrivit lui Spiro (2006) această preferinţă este mai puternică în unele ţări, în care construirea districtelor electorale aparţine domeniului constituţional, precum este cazul Statelor Unite ale Americii, şi prin urmare crearea unor districte separate pentru cetăţenii non-rezidenţi este o măsură dificil de adoptat. De asemenea, se preferă strategia asimilaţionistă în situaţiile în care diaspora unei ţări este de dimensiuni reduse şi neimplicată politic, iar crearea unui district electoral distinct nu este justificată în asemenea cazuri.

Cu toate acestea, în tot mai multe situaţii se vorbeşte despre reprezentarea distinctă a cetăţenilor non-rezidenţi, justificată prin faptul că aceştia, la rândul lor, au nevoi şi interese distincte faţă de restul populatiei. În


25

situaţiile în care statul de origine ţine cont de interesele politice ale diasporei, atunci aceasta ar trebui să fie reprezentată în mod distinct în legislatură. În consecinţă, reprezentarea distinctă a comunităţilor din diaspora poate conduce la situaţia în care cetăţenii non-rezidenţi pot candida şi sunt aleşi în legislatura ţării lor de origine, o asemenea situaţie înregistrându-se în modelul asimilaţionist al Statelor Unite ale Americii (Kong, 2003). Iniţial, candidatura unui cetăţean non-rezident era în cele mai multe cazuri interzisă, fie datorită condiţionărilor de rezidenţă sau datorită incompatibilităţii între funcţia politică şi cetăţenia dublă, însă în ultima perioadă această situaţie se schimbă (Kong, 2003).

Extinderea drepturilor politice distincte prin crearea de districte separate pentru diaspora trebuie însă făcută prin raportare la mărimea numerică absolută a diasporei. Cu alte cuvinte, cetăţenii non-rezidenţi ar trebui să aibă drepturi politice şi reprezentare distinctă, dar nu la acelaşi nivel de proporţionalitate cu cetăţenii rezidenţi (Spiro, 2006). Motivul pentru această limitare se referă la situaţiile în care diaspora este la fel de mare din punct de vedere numeric ca şi populaţia rezidentă (spre exemplu, Irlanda are o populaţie mare de non-cetăţeni pe teritoriul său, şi, în plus, există un număr însemnat de irlandezi care trăiesc în alte ţări precum Statele Unite ale Americii sau Marea Britanie). De asemenea, nu se acceptă cu usurinţă o reprezentare proporţională a diasporei în situaţiile în care aceasta este integrată politic în ţările de destinaţie, datorită unei proceduri de acordare a cetăţeniei generoase şi active, care ar putea conduce la o anumită detaşare faţă de problemele ţării de origine (Spiro, 2006). Cu alte cuvinte, reprezentarea politică distinctă a diasporei este o măsură liberală, dar trebuie contracarate potenţialele efecte negative care ar conduce la suprareprezentarea diasporei. Interesele cetăţenilor rezidenţi rămân prioritare.

Eligibilitatea pentru participare politică în cazul diasporei este un alt subiect care necesită calificare. De cele mai multe ori este necesar ca un cetăţean non-rezident să fi fost rezident la un moment dat în ţara de origine (cazul Statelor Unite ale Americii), sau ca drepturile politice să fie limitate la prima generaţie de emigranţi. Argumentul este justificat de strategiile


26

adoptate de statele de origine. Potrivit Evei Ostergaard – Nielsen (2003), aceste strategii se pot dezvolta pe două direcţii. Prima reprezintă aşa numitele strategii autohtone („homeland strategies”), prin care statele îşi încurajează diaspora, atât cea recentă, cât şi cea consolidată, să revină în ţară. A doua direcţie, numită „politicile naţiunii globale” încorporează strategii prin care statul de origine încurajează diaspora să rămână în statele gazdă, dar în acelaşi timp să construiască, să păstreze şi să fortifice legăturile cu statul de origine. Extinderea unor drepturi politice extrateritoriale se înscrie în a doua direcţie, fiind de altfel tendinţa preferată în ultimele decenii de către multe state. Aceste măsuri includ: promovarea investiţiilor din diaspora, oferirea de drepturi politice pentru cetăţenii cu domiciliul în străinătate, cooptarea migranţilor în foruri consultative, organizarea de manifestări cu caracter simbolic (precum sponsorizarea de ceremonii care aniversează ziua naţională în străinătate), schimburi de studenţi, evenimente sportive sau culturale (Ostergaard-Nielsen, 2003). Actorii care implementează asemenea idei sunt în principal guvernele statelor de origine, dar şi partidele politice direct interesate sau organizaţiile locale.

Conform lui Fiero et al. (2007) votul extern se aplică în cazul a 4 tipuri de alegeri: legislative, prezidenţiale, referendum-uri şi alegeri subnaţionale. Votul extern mai este influenţat şi de nivelul supranaţional în cazul ţărilor membre ale Uniunii Europene, unde funcţionează votul pentru alegerea Parlamentului European. Din cele 115 ţări care permit votul din străinătate, 45 de ţări practică acest vot doar într-un singur tip de alegeri şi 45 de ţări îl practică în 2 tipuri de alegeri. În general, alegerile legislative şi cele prezidenţiale sunt cele care de cele mai multe ori legitimează votul extern, deşi există un număr de 20 de ţări care permit acest tip de vot în ambele asemenea tipuri de alegeri. Nu există niciun caz în care alegerile extrateritoriale să fie premise doar pentru referendum.

Din perspectiva eligibilităţii de a vota extrateritorial, cel mai simplu şi des întâlnit criteriu este cel al cetăţeniei. Există însă şi excepţii de la acestă regulă. Astfel, Noua Zeelandă permite cetăţenilor altor ţări să voteze extrateritorial în alegerile din Noua Zeelandă, cu condiţia să fie rezidenţi


27

permanenţi. În situaţiile în care se aplică restricţii la principiul votului extern bazat pe criteriul cetăţeniei, aceste restricţii se prezintă sub forma a două mari categorii: restricţiile legate de scopul extrateritorializarii respectivului cetăţean şi de durata timpului petrecut în afara graniţelor ţării de cetăţenie. Referitor la prima categorie, în unele ţări se permite votul extern doar personalului diplomatic, sau studenţilor sau forţelor armate. Astfel, Malaezia, Singapore, Irlanda, Israel și India restricţioneaza grupul de cetăţeni extrateritoriali eligibili pentru votul extern. Din perspectiva perioadei de timp petrecute în afara ţării de cetăţenie, unele state impun o limită superioară, care, dacă este depăşită, conduce la retragerea dreptului de vot extern; acest termen este de 6 luni în Turcia, 6 ani în Australia, 15 ani în Canada, 25 de ani în Germania. În alte cazuri, aceste constrângeri pot funcţiona în direcţia opusă, unele state acordând dreptul de vot extern doar în situaţia în care s-a petrecut în afara graniţelor o perioadă de timp mai mare decât o perioadă minimă specificată, precum în Ciad sau Mozambic (Fiero et al, 2007).

Din perspectivă logistică există 5 tipuri de vot: 1) în persoană la misiunile diplomatice sau alte locuri recunoscute şi amenajate de autorităţile statului de origine, 2) votul prin poștă, 3) votul prin delegare sau prin reprezentant, 4) votul electronic, 5) votul prin fax. Dintre aceste modalităţi, 54 de ţări au ales metoda votului în persoană, 25 au ales varianta votului prin poştă, 27 au ales o procedură mixtă, iar 4 ţări au ales varianta votului prin delegare (Fiero et al, 2007). Pentru votul în persoană problema cea mai mare este dată de discrepanţa între statele care au multe misiuni diplomatice, care ar putea deveni astfel de secţii de votare (Romania, de exemplu, are mai multe misiuni în Statele Unite ale Americii), şi statele care au mai puţine ambasade sau consulate (de exemplu, Rusia are misiuni diplomatice în 140 de ţări şi teritorii, în timp ce Azerbaidjanul doar în 20 de ţări (Fiero et al 2007)). În consecinţă, o metodă folosită este aceea de a se amenaja secţii de votare cu precădere în acele zone în care migraţia din ţara de origine este cea mai intensă şi, prin urmare, densitatea populaţiei din ţara de origine este mai ridicată. Unele ţări au decis să nu instaleze secţii de votare în toate reprezentanţele lor consulare, ci doar în cele în care există un număr minim de


28

votanţi înregistraţi, acest prag variind de la 20 de persoane în cazul Bulgariei, la 500 în cazul Senegalului (Fiero et al. 2007). În situaţiile în care nu există misiuni diplomatice sau spaţii pentru buna desfăşurare a votului în cadrul misiunilor diplomatice existente, statele de origine pot închiria spaţii sau pot folosi organizaţii ale diasporei pentru organizarea votului, bineînţeles luând în calcul costurile logistice aferente.

În principiu, fiecare stat foloseşte o singură metodă pentru colectarea votului extern, sau, dacă există două sau mai multe metode, statul decide care metodă se aplică în diverse cazuri. Cu toate acestea, tendinţe recente arată că, în situaţiile în care votul extern se poate exprima prin mai multe modalităţi, rămâne la latitudinea alegătorului folosirea acelei metode care i se pare cea mai facilă (un astfel de exemplu este Belgia, (Fiero et al. 2007)).

O discuţie separată legată de organizarea votului extern în ţările gazdă este cea a societăţilor post-conflict în care au loc alegerile fondatoare, şi, în care organizaţii internaţionale precum IDEA (Institutului pentru Democraţie şi Asistenţă Electorală) oferă suport informaţional şi logistic pentru crearea condiţiilor necesare votului extern.

Fiecare tip de vot are avantaje şi dezavantaje, mai ales din perspectiva celor două criterii fundamentale ale evaluării procedurii: securitate şi confidenţialitate, la care se adaugă chestiunea legată de costuri (Thompson, 2007).

Votul prin delegare are avantaje din perspectiva costurilor, dar prezintă problema abuzului (delegatul foloseşte votul delegantului pentru manifestarea propriei opţiuni politice). Votul în cadrul misiunilor diplomatice este cel mai transparent, fiind observat şi supravegheat de personalul diplomatic, cu condiţia ca acesta să fie perceput ca indepedent şi obiectiv. Dezavantajul major al acestei metode este distanţa geografică pe care unii alegători trebuie să o parcurgă pentru a ajunge la cea mai apropiată misiune diplomatică, la care se adaugă costurile organizării votului. Votul prin poştă este cu siguranţă cel mai economic, însă există probleme şi dificultăţi serioase legate de transparenţa, confidenţialitatea şi eficienţa sistemului poştal din ţara gazdă. În ultima perioadă se vehiculează mult ideea votului electronic, care


29

prezintă avantaje semnificative, precum acoperire geografică mare, absenţa întârzierilor (prezente în cazul votului prin poştă) sau uşurinţa numărării voturilor. Cu toate acestea, votul electronic ridică semne de întrebare legate de securitatea transmiterii informaţiei (în contextul numărului în creştere al fraudelor electronice) şi de costurile de implementare ale sistemului.

Este evident că, din perspectiva emigranţilor, reprezentarea politică distinctă, chiar dacă nu şi echitabilă proporţional, rămâne varianta preferată, întrucât creează posibilitatea unui input direct în luarea deciziilor şi construirea agendei politice. Pe de altă parte, foarte puţine ţări sunt în situaţia de a nu condiţiona contribuţiile financiare la campaniile electorale de niciun criteriu al rezidenţei. Astfel, chiar dacă participarea la vot poate fi uneori inechitabilă pentru emigranţi, există forme de participare politică alternativă posibile şi nerestricţionate (Spiro, 2006).

Alte forme de participare politică a migranţilor Secţiunea anterioară s-a ocupat de problematica votului diasporei, ca

una dintre formele prin care migranţii voluntari sau refugiaţii menţin legătura cu sistemul politic al ţării de origine. În această secţiune vor fi discutate câteva abordări din literatura de specialitate care se referă la alte tipuri de participare politică accesibile diasporei.

Trebuie reamintită tendinţa studiilor recente de a reorienta abordarea studiului diasporei şi a fenomenelor de migraţie de la perspectiva asimilării în ţara gazdă, către o abordare care recunoaşte menţinerea - sub diferite forme şi cu diferite intensităţi - a ataşamentului indivizilor pentru ţările de origine (Itzigsohn şi Sancedo, 2002). Această schimbare de percepţie este importantă prin efectele pe care le are asupra studierii comportamentului migranţilor sau membrilor diasporei. Noua paradigmă permite redefinirea statutului migranţilor ca fiind descris pe de o parte de contextul economic, social şi politic al ţării de origine, pe de altă parte, de noul context al ţării gazdă. Acest aspect este important şi la nivelul participării politice a membrilor diasporei care se poate aşadar desfăşura în două contexte diferite, cu intenţionalităţi şi finalităţi diferite.


30

În mod cert, participarea diasporei în cele două contexte trebuie analizată în strânsă legatură cu cadrul legal pus în aplicare de ţările de origine şi în ţările gazdă, pentru că acestea furnizează informaţii despre drepturile şi obligaţiile în vigoare în contextele respective. Un aspect relevant în acest sens îl constituie drepturile asociate cetăţeniei. Analiza literaturii de specialitate indică tendinţa unui număr tot mai mare de ţări de a accepta dubla cetăţenie (Guarnizo şi Portes, 2003; Vertovec, 2005). Atunci când aceasta este însoţită şi de acordarea dreptului de a vota din afara ţării, migranţilor le este furnizată posibilitatea de a-şi exercita dreptul electoral, devenind în acest fel capabili să influenţeze configuraţia politică din ţara de origine. Dubla cetăţenie poate fi înscrisă printre numeroasele stimulente pe care unele ţări le oferă migranţilor în vederea menţinerii ataşamentului şi loialităţii acestora faţă de comunităţile de origine (Vertovec, 2005). Disponibilitatea statelor de a întări legăturile cu cetăţenii aflaţi în afara graniţelor se traduce şi în stimulente de natură economică, mai ales atunci când comunitatea diasporei este percepută ca o resursă financiară pentru dezvoltare (Guarnizo şi Portes, 2003; Vertovec, 2005).

Pe de altă parte, statutul de rezidenţi (şi nu întotdeauna cetăţeni) pe teritoriul altei ţări decât cea de origine, înseamnă pentru diaspora şi posibilitatea de a se angaja în diferite forme de participare în ţara gazdă, din nou condiţionate de prevederile legale care prescriu anumite drepturi migranţilor. Un studiu realizat la mijlocul anilor ’80 referitor la ţări din Europa de Vest relevă faptul că unele ţări acordau drept de vot în alegerile locale cu condiţia acumulării unui număr de ani de rezidenţă pe teritoriul respectiv (Hammar, 1985). Acelaşi studiu indică alte posibilităţi de participare accesibile migranţilor rezidenţi, dar care nu au primit/adoptat cetăţenia ţării gazdă, printre care formarea de asociaţii, înscrierea în asociaţii, participarea la demonstraţii şi altele. (Hammar, 1985). În aceeaşi perioadă, un studiu referitor la drepturile şi participarea migranţilor relevă 4 tipuri principale de practici care au captat atenţia literaturii de specialitate: „continuarea implicării migranţilor în sistemul politic al ţării de origine”; participarea acestora în „instituţii create special pentru migranţi”; participarea în cadrul


31

țării gazdă în organizaţii precum sindicate şi partide politice; participarea „extra-instituţională” la marşuri, greve etc (Center for Migration Studies of New York, 1985: 403).

Studii mai recente avansează o serie de tipologii ale formelor de participare politică a migranţilor, majoritatea dintre ele păstrând referirea la cele două contexte amintite mai devreme, care circumscriu statutul de migrant: ţara de origine şi ţara gazdă. O noutate o reprezintă interpretarea dată acestor tipuri de participare din perspectiva transnaţionalismului (Ostergaard-Nielsen, 2003; Itzigsohn, 2000; Itzigsohn şi Sancedo, 2002). Ostergaard-Nielsen defineşte practicile politice transnaţionale ca „diferite forme de participare directă a migranţilor şi refugiaţilor în politicile ţării de origine (cum ar fi votul sau alte tipuri de sprijin acordat partidelor politice sau participare în dezbateri în presă), precum şi participare indirectă prin intermediul instituţiilor politice din ţara gazdă” (Ostergaard-Nielsen, 2003:762). Aceeaşi autoare aminteşte alte tipuri de participare în care migranţii pot fi implicaţi: „campanii electorale transnaţionale”, „exercitarea votului din afara ţării”, proteste împotriva „nedreptăţilor din ţara de origine”, demonstraţii în care se manifestă sprijinul pentru ţara de origine, „implicarea în proiecte ale asociaţiilor din comunităţile de origine” (Ostergaard-Nielsen, 2003: 761).

Mizele participării pot fi aşadar legate de problematici care privesc spaţiul curent al rezidenţei – ţara adoptivă – sau pot fi legate de schimbarea sau menţinerea unui status quo în ţara de origine. Mai mult decât atât, diferitele forme de participare în care migranţii se implică pot avea ca preocupare centrală însăşi situaţia lor în ţara gazdă, respectiv statutul pe care ţara de origine îl prescrie comunităţii diasporei. Mobilizarea migranţilor poate avea ca scop obţinerea de „drepturi politice, economice şi sociale” şi, în general, îmbunătăţirea situaţiei lor în ţara gazdă, însă poate fi motivată şi de influenţarea „statutului lor legal, economic şi politic în ţara de origine.” (Ostergaard-Nielsen, 2003: 762).

De multe ori, însă, scopurile implicării diasporei în diferite forme de participare sunt mai puternic orientate către aşa-numitele politici autohtone


32

(„homeland politics”) (Vertovec, 1999; Ostergaard-Nielsen, 2003), caz în care preocuparea principală devine manifestarea susţinerii sau opoziţiei faţă de configuraţia politică din ţara de origine. Membrii diasporei pot înfiinţa asociaţii în aceste scopuri, se pot implica în activităţi de lobby, sau pot susţine financiar – sau prin alte mijloace – diverşi actori instituţionali (partide, organizaţii ale societăţii civile) din ţara de origine (Vertovec, 2005: 5; Lahneman, 2005). Diaspora poate avea o contribuţie importantă în alimentarea sau atenuarea conflictelor politice din ţările de origine, (Vertovec, 2005: 8), putând, de asemenea, prin contribuţii din afara graniţelor, să îmbunătăţească „situaţia comunităţilor locale din ţara de origine”, ceea ce poate rezulta în schimbări de natură politică (Ostergaard-Nielsen, 2003: 763).

Trebuie totuşi observat faptul că practica implicării migranţilor sau membrilor diasporei în activităţi ce pot fi considerate participare politică – în statele gazdă sau statele de origine – este extrem de eterogenă, în privinţa modalităţilor de participare, a frecvenţei şi intensităţii acestora (Waldinger, 2006; Guarnizo şi Portes, 2003). Explicaţiile acestor variaţii iau în considerare atât caracteristici ce ţin de indivizi, cât şi dimensiuni ale contextului migraţiei (Guarnizo şi Portes, 2003). Literatura de specialitate pare să fie de acord cu ideea că participarea politică „transnaţionalizată” este limitată (Waldinger, 2006), cu precădere pentru că deocamdată persistă cadrul „naţional” de „exercitare a drepturilor cetăţeneşti şi participare în procese politice” (Itzigsohn, 2000: 1148).

Românii din străinătateCetăţenii români care formează diaspora din prezent reprezintă

rezultatul mai multor valuri de migraţie. Cauzele emigrării au fost diverse şi au variat de-a lungul timpului. Între 1946 şi 1948, odată cu instaurarea regimului comunist, o parte a elitei politice, culturale şi economice, în principal, a părăsit România ca urmare a începutului represiunii politice. Migraţia forţată de regimul comunist a continuat până în 1989. Datele cu privire la aceşti imigranţi sunt foarte puţine, în principal pentru că unii dintre ei nu apar în statisticile oficiale şi/sau pentru ca unii dintre ei au renunţat


33

la cetăţenia română. Al doilea val de migranţi români care a contribuit la formarea diasporei din prezent s-a înregistrat la începutul anilor ‘90 când, ca urmare a înrăutăţirii condiţiilor economice în perioada de tranziţie la economia de piaţă, numărul migranţilor originari din România a crescut considerabil. Aceşti emigranţi economici au creat condiţiile unor migraţii ulterioare şi formării unor comunităţi de migranţi cetăţeni români în special în Italia, Spania, Franţa, Germania, UK şi SUA. Un segment aparte al imigranţilor este format din studenţii români, care, după 1990 au avut acces la programe de studiu în universităţi din Europa Occidentală şi America de Nord; o parte dintre aceşti studenţi au rămas să lucreze în ţările respective la terminarea studiilor, în special pentru că piaţa muncii era mai dezvoltată sau pentru că specializările lor nu erau prezente pe piaţa muncii din România.

O estimare legitimă a numărului de migranţi români din străinătate nu este uşor de realizat. Datele oficiale sunt într-o oarecare măsură contradictorii. Spre exemplu, la recensământul populaţiei din 2002, puţin peste 150.000 de cetăţeni români figurau ca locuind în străinătate iar, în acelaşi timp, date oficiale ale Ministerului German de Interne2 arată că între 1950 şi 1989 în jur de 240.000 de cetăţeni români s-au stabilit în Germania, iar după 1990 în jur de 190.000 de cetăţeni români au făcut acelaşi lucru. Datele oficiale din Italia3 (Istat) arată că la sfârşitul anului 2007 erau în această ţară 625.000 de cetăţeni români. Potrivit Eurostat4, în 2006 erau 230.000 de cetăţenii români imigranţi în ţările Uniunii Europene (8% din totalul imigranţilor) şi reprezentau al doilea grup după cetăţenii polonezi. În 2006, cetăţenii români ocupau primul loc în ceea ce priveşte imigranţii din Ungaria (35% din totalul imigranţilor), Italia (19%) şi Spania (16%).

2 http://www.bmi.bund.de/cln_012/Internet/Content/Common/Anlagen/Themen/Vertriebene__Spaetaussiedler/Statistiken/Aussiedlerstatistik__seit__1950,templateId=raw,property=publicationFile.pdf/Aussiedlerstatistik_seit_1950.pdf3 www.istat.it4 http://epp.eurostat.ec.europa.eu/cache/ITY_OFFPUB/KS-SF-08-098/EN/KS-SF-08-098-EN.PDF si http://epp.eurostat.ec.europa.eu/pls/portal/docs/PAGE/PGP_PRD_CAT_PREREL/ PGE_CAT_PREREL_YEAR_2008/PGE_CAT_PREREL_YEAR_2008_MONTH_11/3-18112008-EN-AP.PDF


34

Dacă pentru majoritatea formelor de participare politică (constituirea de asociaţii, finanţarea unor iniţiative locale, participarea la forme de protest etc.) determinarea numărului celor care constituie diaspora nu prezintă o importanţă prea mare, în cazul votului, acest lucru devine însă foarte relevant.

Diaspora: vot şi participare politică în cazul RomânieiAşa cum am arătat anterior, cercetări referitoare la rolul social, politic

şi economic al migranţilor au pus în evidenţă faptul că, în timp ce migranţii trec printr-un proces de adaptare la comunităţile şi ţările gazdă, aceştia sunt implicaţi în diferite forme de interacţiune şi angajament în viaţa ţării sau comunităţii de origine (constituirea de asociaţii şi organizaţii care se implică în viaţa comunităţii de origine (Goldring 1996; Smith, 1998), contactul direct cu actorii politici (Graham 1997, Roberts, Frank, şi Lozano-Asencio 1999), investiţii financiare directe (Kyle 2000)), contribuie la modificarea comportamentelor actorilor politici şi deschid noi oportunităţi şi generează noi categorii de probleme şi abordări pentru clasa politică, instituţiile şi comunităţile din aceste ţări. În acelasi timp, actorii politici naţionali adoptă poziţii diferite în raport cu diaspora, în funcţie de tipul de regim politic, de naţionalitatea diasporei, de investiţiile făcute de membrii acesteia, de atitudinea, în general, a diasporei faţă de ţara de origine şi de regimul politic care funcţionează la un moment dat (Shain, 1989; Smith, 1993). Toate aceste situaţii se aplică, într-o formă sau alta şi într-o măsură mai mare sau mai mică şi în cazul României.

Partidele politice din ţările de origine au deschis canale de comunicare cu membrii diasporei şi, în multe situaţii, au format filiale sau birouri specializate care să se ocupe de problemele acestora. În campaniile electorale şi, uneori, cu mult timp înainte de debutul acestora, candidaţii şi reprezentanţii partidelor politice fac turnee în comunităţile din diaspora pentru a câştiga suportul politic al acestora şi, în unele situaţii, pentru a strânge fonduri pentru campaniile electorale (Graham, 1997; Itzigsohn, Dore, Hernandez, and Vazques, 1999). În cazul României, candidaţii la


35

alegerile parlamentare din 2004 şi 2008, mai ales cei din opoziţie, au făcut turnee electorale în comunităţile numeroase de cetăţeni români din diaspora, cu precădere în Spania şi Italia.

Preocuparea pentru implicarea cetăţenilor din diaspora în viaţa politică internă s-a reflectat şi în reforme legislative care au vizat constituirea de colegii electorale şi/sau de locuri speciale în corpurile legiuitoare rezervate reprezentanţilor diasporei (Lessinger 1992; Guarnizo şi Smith 1998, Roberts, Frank şi Lozano-Asencio 1999). În România, odată cu introducerea sistemului de vot uninominal pentru alegerile parlamentare din 2008, au fost constituite patru colegii pentru Camera Deputaţilor - unul pentru Europa, unul pentru Asia, unul pentru Africa şi Orientul Mijlociu şi unul pentru America de Nord şi de Sud - şi două colegii pentru Senat, formate prin gruparea a câte două colegii pentru Camera Deputaţilor. Prezenţa la vot a migranţilor variază în funcţie de aranjamentele şi procedurile electorale şi de proximitatea faţă de ţara de origine (Miller, 1982). În cazul României, datele arată că alegătorii din diaspora reprezintă numai o proporţie relativ mică din totalul celor care se prezintă la urne. Astfel, la alegerile generale din 2004 au votat aproximativ 39.000 de cetăţeni români din diaspora; la referendumul pentru demiterea preşedintelui din 2007 au votat aproximativ 75.000, pentru alegerile europarlamentare din acelaşi an au votat 21.000, iar la alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008 au votat puţin peste 20.000 de cetăţeni români din diaspora.

Migranţii încearcă să reproducă sau să recreeze, în ţările de origine, discursul politic, social şi economic şi o cultură politică ce accentuează necesitatea respectării şi funcţionării unor drepturi politice şi încurajează libera iniţiativă aşa cum au intrat în contact cu acest discurs în ţările cu economie de piaţă dezvoltată şi cu regimuri politice democratice, unde au ajuns ca urmare a migraţiei (Levitt 2001; Guarnizo, Eduardo şi Diaz. 1999, Oteanu, 2007). În cazul diasporei româneşti, diferenţele în satisfacţia cu privire la modul în care funcţionează democraţia şi sprijinul declarat pentru un pluralism politic, între migranţi şi restul populaţiei care nu a emigrat, nu sunt foarte evidente (Bădescu, Stoian şi Tănase, 2007). Pe de altă parte,


36

migranţii, în pondere mare tineri, tind să fie mai toleranţi. În plus, o serie de condiţii necesare implicării civice, precum optimismul şi încrederea socială, sunt mai prezente în cazul migranţilor decât în cazul celor care nu au emigrat (Bădescu, Stoian şi Tănase, 2007).

Agenda politică şi discursul politic din ţara de origine sunt determinate de problemele migraţiei. Cei care deja au migrat pot crea şi furniza modele, ajutor, canale de comunicare și asistență şi diferite forme de sprijin pentru alţi potenţiali migranţi, ceea ce ar putea crea probleme economice şi mai ales o lipsă a forţei de muncă pentru comunităţile şi ţările de origine (Root şi De Jong, 1991, Levitt, 1998, Glick, 1999, Grabbe, 2000, Oteanu, 2005, Stan, 2005). Ca urmare, politicienii din ţările de origine fac eforturi de a-i convinge pe migranţi să revină sau să îşi reconsidere atitudinea faţă de ţara de origine. Şi oamenii politici din România au avut discursuri în acest sens; spre exemplu:

„… peste trei ani va fi mai bine în România. Vă asigur că în România veţi găsi un loc de muncă în perioada următoare, un loc de muncă decent şi bine plătit.” (Traian Băsescu, Preşedintele României, Alcala de Henare, Spania, octombrie, 2008)

„Este vina colectivă a politicienilor români din 1989 încoace că nu am fost capabili să creem acasă condiţiile de muncă, de civilizaţie, de decenţă, şi, într-un fel, drumul către migraţia economică a fost unul impus de condiţiile grele de acasă” (Mircea Geoană – PSD, Milano, Septembrie 2008)

Guvernele naţionale au creat structuri administrative specializate pentru a facilita participarea politică a emigranţilor în comunităţile şi ţările de origine (Zack-Williams, 1997, King, Charles şi Melvin, 1999-2000). Scopul acestor structuri este de a utiliza, în interes naţional, resursele de care dispune diaspora, în primul rând investiţiile directe în economie, lobby în favoarea politicii externe, sau transfer de cunoştinţe, capital uman şi social şi tehnologie în ţările de origine (Shain, 1989; 1991, 1993, 1994, 1995, 1999,


37

2000; Safran, 1991). Ministerul Afacerilor Externe de la Bucureşti are un „Departament pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni (DRRP)” al cărui rol este de a elabora şi aplica „politica în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore de politică externă ale României şi cu programul de guvernare” (www.mae.ro).

RecomandăriÎn această secţiune discutăm modalităţile în care legăturile între

România şi cetăţenii români din diaspora pot fi „instituţionalizate”. Astfel ne referim atât la modalităţile în care românii din străinătate pot să joace un rol mai activ în procesele politice de acasă, dar şi la limitările, atât principiale, cât şi logistice ale acestora.

Problematica păstrării legăturilor cu statul de origine – drepturi și obligaţii extrateritoriale

Problematica dreptului de vot pentru cetăţenii unui stat care trăiesc în afara graniţelor acestuia este departe de a fi clarificată în aspectele sale teoretice şi practice. Perspectivele din care putem aborda această problematică sunt şi ele foarte diferite şi oferă sprijin pentru puncte de vedere diferite cu privire nu doar la dreptul de vot al diasporei, ci şi la dinamica relaţiei dintre diaspora şi ţara de origine în ceea ce priveşte responsabilităţile reciproce. Dacă acceptăm definirea diasporei în termenii lui Lahneman (2005: i), „un grup care se identifică pe sine ca grup etnic şi/sau naţional, trăieşte într-o ţară gazdă şi păstrează legături de un fel sau altul cu ţara de origine”, elementul esenţial este păstrarea legăturilor de un fel sau altul cu ţara de origine. Tipul de legătură pe care cetăţenii din diaspora aleg să-l aibă cu ţara de origine poate varia pe un spectru larg, de la legături cu familia proprie, la activităţi economice, sau la exercitarea dreptului de vot cu ocazia alegerilor. Modul cum este gestionată şi făcută publică legătura cetăţenilor din diaspora cu ţara de origine devine foarte important atunci când discutăm despre exercitarea dreptului de vot. Pentru a oferi cetăţenilor săi din afara graniţelor posibilitatea să îşi exercite dreptul


38

de vot, ţara de origine trebuie să investească o serie de resurse, provenind din bugetul public, pentru organizarea procesului electoral. Dacă în cazul cetăţenilor cu domiciliul în ţară această investiţie este un mod natural prin care guvernământul îşi îndeplineşte datoria faţă de cetăţeni care contribuie la bugetul public, relaţia nu mai este la fel de clară atunci când discutăm despre cetăţenii cu domiciliul în afara graniţelor, ale căror contribuţii în ţara de origine sunt mult diminuate sau chiar nule. O soluţie care să justifice investiţia din partea ţării de origine ar fi înregistrarea alegătorilor din diaspora în vederea exercitării dreptului de vot. Prin înregistrarea premergătoare procesului electoral devin disponibile o serie de informaţii extrem de importante pentru gestionarea eficientă a aspectelor logistice ale organizării procesului electoral, între care numărul alegătorilor şi distanţa dintre domiciliul acestora şi secţiile de votare sunt extrem de importante. Dincolo de importanţa acestor informaţii pentru logistica organizării procesului electoral, înregistrarea alegătorilor din diaspora este o manifestare explicită a opţiunii acestora de a păstra legătura cu ţara de origine prin exercitarea dreptului de vot. Pe lângă faptul că permite o investiţie eficientă în organizarea alegerilor, înregistrarea alegătorilor cu domiciliul în afara ţării de origine în vederea exercitării dreptului de vot are şi avantajul evitării frustrării acelor cetăţeni care îşi doresc să voteze, dar se află prea departe de secţia de votare de exemplu. Pe baza informaţiilor dobândite prin înregistrarea alegătorilor din diaspora se pot propune şi metode de vot alternative, care să ţină cont de aspectele distanţelor fizice şi de investiţia de timp şi bani necesară unei eventuale deplasări la secţia de votare. Condiţionarea exercitării dreptului de vot de către cetăţenii cu domiciliul în afara ţării de origine de înregistrarea acestora poate fi combătută cu argumentul tratamentului diferenţiat faţă de alegătorii cu domiciliul în ţară, care nu trebuie să se înregistreze. Nu este, cu siguranţă, singurul lucru pe care cetăţenii din afara ţării de origine trebuie să îl facă altfel decât cei cu domiciliul în ţară, tocmai în virtutea faptului că au ales să trăiască în afara ţării de origine, statutul lor fiind în mod evident diferit faţă de cel al cetăţenilor cu domiciliul în ţară. Dintr-o perspectivă mai largă a eficienţei investiţiilor mari pe care organizarea proceselor electorale le


39

necesită, problematica înregistrării alegătorilor în vederea exercitării dreptului de vot merită explorată şi în context intern.

Exercitarea dreptului de vot al cetăţenilor cu domiciliul în afara graniţelor nu este însă singurul tip de legătură pe care aceştia îl pot păstra cu ţara de origine. Pentru elaborarea unor proceduri de exercitare a acestui drept în mod echitabil, se impune însă clarificarea unei probleme mult mai complexe, aceea a legăturilor formale dintre cetăţenii din diaspora şi ţara de origine. Relaţia dintre individ şi statul a cărui cetăţenie o deţine acesta are o importanţă foarte mare în contextul dezbaterii dreptului de vot al cetăţenilor cu domiciliul în afara graniţelor. Manifestarea legăturii cu ţara de origine prin exercitarea dreptului de vot o dată la fiecare 4 sau 5 ani nu este suficientă. Este important să se clarifice ce atrage după sine exercitarea acestui drept şi în ce fel reprezentanţii aleşi ai diasporei, indiferent de modalitatea prin care au fost aleşi şi de numărul de voturi cu care au fost aleşi, vor servi interesele cetăţenilor care i-au ales. Definirea acestor interese este din nou foarte relevantă în măsura în care, prin exercitarea dreptului de vot, sunt aleşi preşedintele şi reprezentanţii în parlament, dar problemele cu care cetăţenii din diaspora se confruntă sunt de competenţa altor instituţii din ţara de origine sau sunt de competenţa instituţiilor din ţara gazdă. Dreptul de vot face parte din drepturile esenţiale ale cetăţenilor unui stat democratic, dar simpla sa exercitare nu rezolvă problemele cu care cetăţenii se confruntă, indiferent dacă aceştia au domiciliul în ţara de origine sau în afara graniţelor sale. Reglarea aşteptărilor reciproce, delimitarea clară a competenţelor, drepturilor şi responsabilităţilor pe care fiecare dintre părţile implicate le are (cetăţeanul, ţara de origine, reprezentantul ales) sunt aspecte determinante ale construirii unui sistem de vot echitabil şi corect.

Justificarea şi exercitarea votului cetăţenilor din afara ţării reafirmă importanţa considerării celor două contexte care descriu statutul membrilor diasporei: contextul ţării de origine şi cel al ţării gazdă. Cetăţenilor români care părăsesc teritoriul statului pentru a locui în alte state li se acordă dreptul de a vota în alegerile la nivel naţional, însă ei nu îşi pot exercita acest drept în cazul alegerilor locale din România. Acest lucru apare ca just, în ideea


40

în care aspectele legate de rezidenţa într-un spaţiu dat sunt circumscrise reglementărilor şi instituţiilor din respectivul teritoriu. În acest sens, devin importante regulile şi criteriile care trebuie îndeplinite în ţara gazdă pentru ca cetăţenilor români rezidenţi în străinătate să li se acorde drept de vot în alegerile locale din teritoriul în care locuiesc. La nivel naţional, cetăţenii români cu domiciliul în străinătate îşi pot exercita dreptul de vot pentru alegerile parlamentare şi cele prezidenţiale, reprezentare separată putând avea evident doar la nivelul Parlamentului. În anul 2008, odată cu schimbarea sistemului electoral, a fost creată o circumscripţie separată pentru membrii diasporei, care au avut posibilitatea să aleagă 4 reprezentanţi pentru Camera Deputaţilor şi 2 reprezentanţi pentru Senat.5

Reprezentare politică extrateritorială – consideraţii asupra proporţionalităţii

Problematica reprezentării politice a diasporei aduce în discuţie atât dezirabilitatea reprezentării separate a migranţilor în cadrul alegerilor legislative ca şi concept, cât şi aceea a modului în care numărul diferit de migranţi din anumite zone geografice poate fi şi trebuie luat în considerare în momentul luării deciziei de a acorda dreptul la reprezentanţi separaţi alegătorilor din diaspora. Argumentele pentru o reprezentare separată a migranţilor sunt direct relaţionate cu concepţii inclusive ale democraţiei, conform cărora cetăţenia extrateritorială este benefică, iar legătura cetăţenilor extrateritoriali cu statul de origine le oferă dreptul de a participa la alegeri. În aceste condiţii, reprezentarea cetăţenilor români de peste hotare ar trebui să se facă separat în cadrul legislativului, măsură de altfel deja implementată. Interesele şi nevoile românilor extraterioriali sunt fie complet diferite de cele ale cetăţenilor teritoriali, fie complementare acestora. Astfel, alegerea unor reprezentanţi separaţi este parte din dezvoltarea democratică a unui stat, mai ales în condiţiile în care România este o ţară cu emigraţie ridicată. Din perspectiva proporţionalităţii sau criteriului de reprezentare numeric, problema este mai complicată. În sistemul folosit în prezent în România,

5 www.becparlamentare2008.ro


41

fiecare continent al lumii reprezintă o circumscripţie electorală, în care se alege un reprezentant. Deşi aparent neutră şi echitabilă, această măsură nu surprinde diferenţele mari între Europa şi Statele Unite ale Americii pe de o parte, unde există un număr ridicat de români, şi Africa, America de Sud sau Asia pe de altă parte. Problema este în plus complicată de faptul că, pentru românii din Europa de Vest există dreptul de vot pentru organizaţiile Uniunii Europene, ca o modalitate de exprimare a preferinţei politice complementară votului legislativ, pe când în Statele Unite această variantă nu există. Considerăm că circumscripţiile extrateritoriale ar trebui stabilite în funcţie de numărul de alegători, luând ca şi criteriu de referinţă numărul de alegători pentru care se alocă un reprezentant în cazul altor ţări. Stabilirea sau configurarea acestor circumscripţii electorale este o problemă spinoasă. Mai multe variante s-au practicat. Portugalia, de exemplu, a avut iniţial două asemenea circumscripţii, Europeană si non-Europeană, după care s-a discutat infiinţarea unei a treia pentru ţările vorbitoare de limba portugheză. Croaţia are un număr fix de 12 candidaţi care pot fi aleşi de diaspora. Astfel, în cazul României pare legitim formarea câte unei circumscripţii electorale pentru fiecare ţară în care migraţia românească este semnificativă, rămânând a se decide exact ce număr de emigranţi ar constitui un număr semnificativ. Cu siguranţă românii din Italia, Spania şi Statele Unite ar trebui să aibă un reprezentant separat pentru fiecare caz.

Participare politică extrateritorială – procedure complementare

Ideea introducerii, pentru cetăţenii din străinătate, a unor proceduri de vot complementare sistemului actual (votul în persoană la ambasadă/consulat) este orientată către facilitarea accesului alegătorilor la exercitarea acestui drept şi, implicit, către creşterea ratei participării la vot a diasporei. La ultimele alegeri, în noiembrie 2008, un număr de 24.008 cetăţeni români s-au prezentat la urne la secţiile de votare din străinătate6. Eforturile pentru facilitarea accesului la vot reflectăpreocuparea ţării de origine faţăde

6 www.becparlamentare2008.ro


42

posibilitatea ca cetăţenii din afara graniţelor să îşi facă vocea auzită în cadrul alegerilor parlamentare şi prezidenţiale. Introducerea metodelor alternative ar reprezenta o tentativă de a reduce costurile pe care alegătorii români le suportă pentru a lua parte la procesul electoral, fie că este vorba de consum de timp sau cheltuieli de deplasare. În acest sens, este plauzibil să considerăm că distanţa fizică dintre locul de rezidenţă în ţara gazdă şi cea mai apropiată secţie de votare să fie aspectul luat în considerare în reglementarea unui sistem de votare care să ofere mai multe metode accesibile alegătorilor. Însă pentru a putea crea un asemenea sistem, este absolut necesar un mecanism de înregistrare a alegătorilor români din străinătate, care să furnizeze informaţiile necesare identificării spaţiale a potenţialilor votanţi.

Faptul că există o abordare extrateritorială a votului, că emigranţii români au dreptul să voteze în alegerile prezidenţiale şi parlamentare pune în discuţie şi dimensiunea campaniei electorale, şi mai ales a finanţării acesteia. Pe de o parte, este evident că partidele mari, partidele cu resurse semnificative sunt privilegiate din această perspectivă, deoarece pot mobiliza resursele necesare unei campanii în afara ţării, pe când partidele mai mici, regionale, sau candidaţii independenţi nu se bucură de aceleaşi avantaje. Pe de altă parte, nu este o variantă acceptabilă nici aceea conform căreia statul ar trebui să finanţeze călătoriile candidaţilor. O soluţie naturală ar putea fi cea potrivit căreia există o probabilitate mare ca respectivele comunităţi din diasporă să îşi aleagă proprii candidaţi, dintre migranţii români în acea ţară, astfel înlăturându-se inechitatea aferentă diferenţelor de resurse dintre partide şi/sau candidaţi.

Votul din străinătate şi costurile sale

Problema costurilor asociate votului celor din afara ţării constituie o parte importantă a procesului administrativ al alegerilor. În organizarea alegerilor în afara ţării de origine aspectele legate de costul implicat de procesul respectiv sunt foarte importante şi în acelaşi timp greu de calculat.


43

Nu există studii exhaustive care să ofere o estimare a costurilor implicate. În plus, aşa cum arată un Handbook elaborate de IDEA (International Institute for Democracy and Electoral Assistance), aceste costuri variază de la o ţară la alta în funcţie de mărimea diasporei, de dispersia acesteia, de distanţa fizică dintre ţara de origine şi locaţia geografică a diasporei, şi de metoda de vot utilizată. Prin urmare, costurile sunt greu comparabile. Spre exemplu, costul mediu pentru efectuarea unui vot la alegerile din Australia din 2004 a fost de 5.29 dolari australieni pentru un alegător din interiorul ţării şi de 19.21 dolari australieni pentru un alegător din strainătate; în 2002 costul pentru efectuarea unul vot la alegerile generale de către un cetăţean afgan aflat în Pakistan a fost de 32 de USD, iar pentru un cetăţean afgan aflat în Iran a fost de 20 de USD. O problemă în plus în estimarea costurilor votului extern este dată de faptul că la organizarea alegerilor în străinătate sunt implicate mai multe instituţii din ţara de origine, fiecare alocând uneori fonduri din bugetul propriu pentru a-şi îndeplini sarcinile care le revin în legătură cu acest proces.

Referinţe:

• Bădescu, Gabriel, Oana Stoian and Andra Tănase. 2007. Cultural Effects of Labor Migration in Romania. Est-Ovest. Rivista di studi sull’integrazione europea. No. 6, vol. 37, 131-153.

• Baubock, R. 2005. “Expansive Citizenship – Voting Beyond Territory and Membership”, Political Science Online, at www.apsanet.org; lanc-Szanton. New York: Annals of the New York Academy of Sciences.

• Castels, S. 2002. “Migration and Community Formation under Conditions of Globalization”, International Migration Review, Vol. 36, No. 4, Winter, pp. 1143-1168.

• Davis Root, Brenda and Gordon F. De Jong. 1991. Family Migration in a Developing Country. Population Studies 45: 221-33.

• Doyle, O; Fidrmuc, J. 2005. “Voice of the Diaspora: An Analysis of Migrant Voting Behavior”, Working Paper - Center for European


44

Integrations Studies, University of Bonn.• Ellis, Andrew et al. 2007. Voting from Abroad. The International IDEA

Handbook. Institute for Democracy and Electoral Assistance.• Ellis, Andrew et al. 2007. Voting from Abroad. The International IDEA

Handbook. Institute for Democracy and Electoral Assistance.• Espiritu, Y. L. 1992. Asian American panethnicity: Bridging institutions

and identities. Philadelphia: Temple University Press. • Fierro, C. et al. 2007. “External Voting: A Comparative Overview”,

in Voting from Abroad. The International IDEA Handbook, online la http://www.idea.int/publications/voting_from_abroad/index.cfm, publicat de Institute for Democracy and Electoral Assistance.

• Gamlen, A. 2006. “Diaspora Engagement Policies. What are they and what kinds of states use them?, Working Paper No. 2, Center on Migration, Policy and Society, University of Oxford.

• Glick – Schiller, N. 2005. “Transborder Citizenship: an Outcome of Legal Pluralism within Transnational Social Fields”, Department of Sociology, UCLA. Theory and Research in Comparative Social Analysis. Paper 25; http://repositories.cdlib.org/uclasoc/trcsa/25.

• Glick, Jennifer E. 1999. Economic Support from and to Extended Kin: A Comparison of Mexican Americans and Mexican Immigrants. International Migration Review 33: 745-65.

• Goldring, Luin. 1996. “Gendered Memory: Constructions of Rurality among Mexican Transnational Migrants.” Pp. 303–29 in Creating the Countryside: The Politics of Rural and Environmental Discourse, edited by E.M. DuPuis and Peter Vandergeest. Philadelphia: Temple University Press.

• Grabbe, Heather. 2000. The Sharp Edges of Europe: Extending Schengen Eastwards. International Affairs (Royal Institute of International Affairs 1944-) 76: 519-36.

• Grace, J. 2007. “Challenging the Norms and Standards of Election Administration: External and Absentee Voting”, in “Challenging the Norms and Standards of Election Administration”, IFES


45

(International Foundation for Electoral Systems),online:http://www.ifes.org/publication/e5c04c69e4ee902399d9f63245f99b0e/IFES%20Challenging%20Election%20Norms%20and%20Standards%20WP.pdf.

• Grace, Jeremy. 2007. “Challenging the Norms and Standards of Election Administration: External and Absentee Voting” in Challenging the Norms and Standards of Electoral Administration. IFES. pp. 35-58.

• Grace, Jeremy. 2007. “Challenging the Norms and Standards of Election Administration: External and Absentee Voting” in Challenging the Norms and Standards of Electoral Administration. IFES. pp. 35-58.

• Graham, Pamela M. 1997. “Reimagining the Nation and Defining the District: Dominican Migration and Transnational Politics. Pp. 91–126 in Caribbean Circuits: New Directions in the Study of Caribbean Migration, edited by Patricia Pessar. New York: Center for Migration Studies.

• Graham, Pamela M. 1997. “Reimagining the Nation and Defining the District: Dominican Migration and Transnational Politics. Pp. 91–126 in Caribbean Circuits.

• Guarnizo, L. E. si Portes, A. 2003. “Assimilation and Transnationalism. Determinants of Transnational Political Action among Contemporary Migrants”, American Journal of Sociology, Vol. 108, No. 16, pp. 1211 – 1248.

• Guarnizo, L.E. si Smith, M. P. 1998. “The Locations of Transnationalism”, in Transnationalism from Below, editat de Guarnizo si Smith, Transaction Publishers, New Burnswick.

• Guarnizo, Luis Eduardo, and Luz M. Diaz. 1999. “Transnational Migration: A View from Colombia.” Ethnic and Racial Studies 22 (March): 397–421.

• Guarnizo, Luis Eduardo, and Michael Peter Smith. 1998. “The Locations of Transnationalism.” Pp. 3–34 in Transnationalism from Below, vol. 6: Comparative Urban and Community Research, edited by Michael Peter Smith and Luis Eduardo Guarnizo. New Brunswick, N.J.: Transaction.


46

• Guarnizo, Luis Eduardo. 1994. Los Dominicanyorks: The Making of a Binational Society. Annals of the American Academy of Political and Social Science, Vol. 533, Trends in U. S.-Caribbean Relations (May, 1994), pp. 70-86.

• Guarnizo, Luis Eduardo. 1998. “The Rise of Transnational Social Formations: Mexican and Dominican State Responses to Transnational Migration,” Political Power and Social Theory 12 (1998): 69.

• Gutierrez, Carlos Gonzalez. 1993. “The Mexican Diaspora in California: Limits and Possibilities for the Mexican Government” in A. Lowenthal and K. Burgess, eds., The California Mexican Connection. Stanford: Stanford University Press, 230.

• Hammar, T. 1985. “Dual Citizenship and Political Integration”, International Migration Review, Vol. 10, No. 3, pp. 438-450.

• International Migration Outlook. 2006. Annual Report. Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD).

• Itzigsohn, J. 2000. “Immigration and the Boundaries of Citizenship: The Institutions of Immigrants’ Political Transnationalism”, in International Migration Review, Vol. 34, No. 4, pp. 1126-1154.

• Itzigsohn, J. si S. G. Sancendo. 2002. “Immigrant Incorporation and Sociocultural Transnationalism”, International Migration Review, Vol. 36, No. 3, pp. 766- 798.

• Itzigsohn, Jose, Carlos Dore, Esther Hernandez, and Obed Vazques. 1999. “Mapping Dominican Transnationalism: Narrow and Broad Transnational Practices.” Ethnic and Racial Studies 22 (2): 316–39.

• Janowitz, Morris. 1983. The Reconstructioni of Patriotism: Education for Civic Consciousness. Chicago: University of Chicago Press, 128-138.

• King. Charles and Melvin. Neil J. 1999-2000. Diaspora Politics: Ethnic Linkages, Foreign Policy, and Security in Eurasia. International Security, Vol. 24, No. 3, pp. 108-138.

• Kyle, David. 2000. Transnational Peasants: Migrations, Networks, and Ethnicity in Andean Ecuador. Baltimore: Johns Hopkins University Press.


47

• Lahneman, William. 2005. Impact of Diaspora Communities on National and Global Politics. Report on Survey of the Literature. Center for International and Security Studies at Maryland.

• Lahneman, William. 2005. Impact of Diaspora Communities on National and Global Politics. Report on Survey of the Literature. Center for International and Security Studies at Maryland.

• Lessinger, Johanna. 1992. “Investing or Going Home? A Transnational Strategy among Indian Immigrants in the United States.” Pp. 53–80 in Towards a Transnational Perspective on Migration, edited by Nina Glick Schiller and Linda Basch.

• Levitt, Peggy. 1998. Social remittances. Migration driven local-level forms of cultural diffusion. International Migration Review 4: 926-48.

• Levitt, Peggy. 2001. The Transnational Villagers. Berkeley and Los Angeles: University of California Press.

• Miller, M.J. 1982. The Political Impact of Foreign Labor: A Re-Evaluation of the Western European Experience, International Migration Review, 16(1):27-60.

• New Directions in the Study of Caribbean Migration, edited by Patricia Pessar. New York: Center for Migration Studies.

• Ostergaard - Nielsen, E. 2003. “The Politics of Migrants’ Transnational Political Practices”, International Migration Review, Vol. 37, No. 3: Transnational Migration: International Perspectives, pp. 760-786.

• Oteanu, Ana Maria. 2005. What do Romanian migrants invest their money in? The undertaking as a life strategy for migrants from Vulturu Vrancea County. In: Laudation of Variegation. Budapest: Ed. Erasmus Kollegium, pp. 366-77.

• Oteanu, Ana Maria. 2007. “International circulatory migration as a local developing factor: The Romanian example”, Anthropological Notebooks 13 (1): 33–44.

• Roberts, Bryan R., Reanne Frank, and Fernando Lozano-Asencio. 1999. “Transnational Migrant Communities and Mexican Migration to the United States.” Ethnic and Racial Studies 22 (2): 238–66.


48

• Rodriguez, Richard. 1992. Days of Obligation: An Argument With My Mexican Father. New York: Viking, 57.

• Safran, William. 1991. Diasporas in Modern Societies: Myths of Homeland and Return. Diaspora 1 (1):83-99.

• Saideman, Stephen M. 2001. The Ties That Divide: Ethnic Politics, Foreign Policy, and International Politics. New York: Columbia University Press.

• Shain, Yossi. 1989. The Frontier of Loyalty: Political Exiles in the Age of the Nation-State Middle- town, CT: Wesleyan University Press.

• Shain, Yossi. 1991. Governments-in-Exile in Contemporary World Politics. New York: Routledge.

• Shain, Yossi. 1993. Democrats and Secessionists: U.S. Diasporas as Regime Destabilizers. In International Migration and Security, edited by Myron Weiner, 287-322. Boulder, Colo.: Westview Press.

• Shain, Yossi. 1994. Marketing the American Creed Abroad: U.S. Diasporas in the Age of Multiculturalism. Diaspora 4 (1):85-111.

• Shain, Yossi. 1994/1995. Ethnic Diasporas and U.S. Foreign Policy. Political Science Quarterly 109 (5):811-41.

• Shain, Yossi. 1995. Multicultural Foreign Policy. Foreign Policy 100:69-87.

• Shain, Yossi. 1999. Marketing the American Creed Abroad: Diasporas in the U.S. and Their Homelands. New York: Cambridge University Press.

• Shain, Yossi. 2000. American Jews and the Construction of Israel’s Jewish Identity. Diaspora 9 (2): 163-201.

• Smith, Robert C. 1998. “Transnational Localities: Community, Technology and the Politics of Membership within the Context of Mexico and U.S. Migration.” Pp. 196–238 in Transnationalism from Below, vol. 6: Comparative Urban and Community Research, edited by Michael Peter Smith and Luis Guarnizo. New Brunswick, N.J.:Transaction.

• Smith, Robert. 1993. “De-Territorialized Nation Building: Transnational Migrants and the Re-Imagination of Political Community by Sending States” (paper presented at the Annual Meeting of the American Political


49

Science Association, Washington, DC, 2-5 September).• Spiro, Peter J. 2006 “Perfecting Political Diaspora”, in Ner York

University Law Review, Vol. 81, pp. 207-233.• Stan, Razvan. 2005. Patterns and Socio-economic Consequences of

International Labour Migration on Catholic and Orthodox Villages from Eastern Romania (Neamt County). HESP – Teaching Anthropology. Means and Meanings. Report: 1-21.

• Sundberg, Andy. 2007. The History and Politics of Diaspora Voting. International Association for Overseas Voters.

• Sundberg, Andy. 2007. The History and Politics of Diaspora Voting. International Association for Overseas Voters.

• The Center for Migration Studies of New York. 1985. “Introduction: Political Participation and Civil Rights of Immigrants. A Research Agenda”, International Migration Review, Vol. 19, No. 3, Special Issue: Civil Rights and the Sociopolitical Participation of Migrants, Autumn, 1985, pp. 400-414.

• Thompson, Judy. 2007. “The Implementation of External Voting”, in Voting from Abroad. The International IDEA Handbook, online la http://www.idea.int/publications/voting_from_abroad/index.cfm, publicat de Institute for Democracy and Electoral Assistance.

• Vertovec, S. 1999. “Conceiving and Researching Transnationalism”, Ethnic and Racial Studies, Vol. 22, No. 2, pp. 447-462.

• Vertovec, S. 2004. Trends and Impacts of Migrant Transnationalism, Centre on Migration and Society Working Paper no. 3, University of Oxford.

• Vertovec, S. 2005. The Political Importance of Diasporas, Centre on Migration and Society Working Paper no. 13, University of Oxford.

• Waldinger, R. 2006. “Between ‘Here’ and ‘There’. Immigrant Cross – Border Activities and Loyalties”, University of California, Department of Sociology, Los Angeles, online la http://repositories.cdlib.org/uclasoc/10, accesat ultima data la 18.01.2009.

• Waldinger, R; Fitzgerald, D.2003. “Immigrant ‘Transnationalism’


50

Reconsidered”, Department of Sociology, UCLA. Paper 5, http://repositories.cdlib.org/uclasoc/5.

• Woodward, Susan L. 2000. Diaspora, or the Dangers of Disunification? Putting the “Serbian Model” into Perspective. In The New European Diasporas: National Minorities and Conflict in Eastern Eu- rope, edited by Michael Mandelbaum, 159-213. New York: Council of Foreign Relations Press.

• Zack-Williams, Alfred B. 1997. African Diaspora Conditioning: The Case of Liverpool. Journal of Black Studies, Vol. 27, No. 4, pp. 528-542.


51

52

IMPLEMENTAREA UNOR METODE DE VOT ALTERNATIVE ÎN ROMÂNIA ÎNTRE NECESITATE, UTILITATE ŞI FEZABILITATE

IMPLEMENTAREA UNOR METODE DE VOT ALTERNATIVEÎN ROMÂNIA ÎNTRE NECESITATE,

UTILITATE ŞI FEZABILITATEToma Burean, Florin Feşnic, Carmen Greab şi Iulia Georgescu

Odată cu trecerea de la democraţia directă la democraţia reprezentativă, votul a devenit cel mai important mecanism prin care cetăţenii pot să îşi exercite dreptul de a influenţa politicile publice şi direcţia generală a ţării. De aceea, modalităţile specifice prin care acest drept se exercită au devenit foarte importante. În cazul unei ţări precum România, unde o parte substanţială a cetăţenilor trăiesc în afara graniţelor, această problemă devine şi mai presantă. Motivul este că, pe de o parte, cetăţenii respectivi îşi păstrează dreptul de vot în alegerile naţionale şi în referendumuri. Mai mult, ultima legislaţie electorală a introdus un număr de patru deputaţi şi doi senatori ca reprezentanţi ai românilor din diaspora. Pe de altă parte, infrastructura inadecvată, precum lipsa unei evidenţe precise a numărului de alegători aflaţi în afara graniţelor sau localizarea precisă a acestora, cât şi numărul insuficient de birouri de vot şi mai ales distanţele la care mulţi alegători se află de aceste birouri anulează în mare parte efectul măsurilor menţionate.

În lucrarea de faţă ne propunem să facem un prim pas în discutarea unor posibile rezolvări instituţionale ale acestor probleme. Mai precis, vom analiza metode de vot alternative, în special votul pe internet şi votul poştal, şi vom prezenta avantajele şi dezavantajele acestor metode aşa cum rezultă ele atât din opiniile experţilor, cât şi din practicarea metodelor respective în diverse ţări.

În secţiunea următoare vom prezenta un scurt istoric al diverselor metode de vot, o tipologie a acestora şi vom menţiona exemple de ţări (sau regiuni, state) unde ele au fost (sau mai sunt) practicate. În plus, vom discuta şi avantajele şi dezavantajele fiecărei metode, cu excepţia votului pe internet şi a votului poştal. Credem că o atare secţiune este utilă, întrucât oferă o trecere în revistă comprehensivă a metodelor de vot practicate în lume. Pe

53


de altă parte, considerăm că nici una din metodele respective nu ar aduce o îmbunătăţire semnificativă a procesului electoral din România, fie că ne referim la votul diasporei, fie că vorbim de vot în general. Cele două posibile excepţii sunt votul pe internet şi votul poştal. Din acest motiv vom dedica câte o secţiune întreagă fiecăreia din aceste două metode. În secţiunea a doua vom discuta modul în care şi-a făcut apariţia votul prin poştă, ţările în care el a fost sau mai este practicat, precum şi avantajele şi dezavantajele acestei metode de vot. În secţiunea a treia, structurată într-un mod similar, vom analiza votul pe internet. Vom încheia această analiză cu o evaluare a celor două metode de vot şi a utilităţii, fezabilităţii şi dezirabilităţii implementării lor în contextul alegerilor din România, şi în special a utilizării lor în scopul asigurării unei mai bune participări a diasporei în procesul electoral. Anticipând concluziile finale, analiza care urmează va evidenţia o serie de probleme apărute în practica celor două metode în ţări mult mai avansate decât ţara noastră, atât în privinţa infrastructurii şi a organizării birocratice, cât şi în materie de experienţă democratică. Din aceste motive credem că, înainte de a pune în discuţie introducerea votului poştal sau a celui prin internet, o condiţie absolut necesară ar fi o serie de reforme substanţiale la nivelul birocraţiei şi dezvoltarea adecvată a infrastructurii.

1. Metode de vot: istoric, tipologie, avantaje şi dezavantaje, răspândireIniţial, evoluţia metodelor de vot a fost o ilustrare a schimbărilor

intervenite în viziunea asupra democraţiei. Cel mai bun exemplu în acest caz este introducerea buletinului de vot secret („buletinul de vot australian”), a cărui apariţie la mijlocul secolului al XIX-lea s-a datorat concepţiei că votul trebuie să fie exercitat în deplină libertate, fără nici un fel de influenţă sau posibilitate de presiune din exterior. Ulterior, apariţia altor metode a fost mai degrabă rezultatul progresului tehnologic. Tabelele 1 şi 3 prezintă principalele metode de vot, pe care le-am împărţit în două categorii, în funcţie de prezenţa cerinţei ca alegătorul să fie prezent fizic la secţia de vot (primul grup, Tabelul 1) sau absenţa acestei cerinţe (al doilea grup de metode, unde în majoritatea

54


cazurilor nici nu există secţii de vot propriu-zise, cel puţin nu în accepţiunea uzuală a termenului - Tabelul 3):

Tabelul 1. Alegătorul este prezent (fizic) la secţia de vot

Metodă Apariţie Utilizare (exemple)

1.1. Buletin de vot Victoria, Australia, 1856

Metoda utilizată în România (și cea mai frecvent folosită în majoritatea democraţiilor)

1.2. Mașină mecanică cu mâner

Lockport, New York, 1892

În prezent, utilizate de circa 7% din alegătorii americani, în special în statul New York

1.3. Cartelă perforată

Butler & Green counties, Ohio (SUA), 1961

La finele anilor ’80 ajunseseră să fie utilizate de 41% din alegătorii americani; de atunci, acest număr a scăzut continuu, ajungând la doar 13% în 2004

1.4. Buletin de vot cu scanare optică

Kern City, California, 1962

Au început să fie utilizate pe scară largă abia la finele anilor ’80 și începutul anilor ’90. Metoda se răspândește, ajungând să fie utilizată de 35% din alegătorii americani (faţă de doar 7% în 1988). Metoda este utilizată și în alte ţări, de exemplu în Filipine (din 2001)

1.5. Dispozitiv electronic de înregistrare directă a votului

Streamwood și Woodstock, Illinois, 1975

Utilizarea acestora s-a extins mult în ultimii ani (de ex. în SUA, de la 7% în 1996 la 30% în 2004). Brazilia (din 1996) și Coreea de Sud (din 2005) sunt două exemple de ţări care folosesc exclusiv această metodă

Surse: Fischetti 2008; Jones 2003; Smithsonian 2004.

55


1.1 Buletinul de vot1 („australian”2).

Alegătorul primeşte un buletin de vot tipărit şi îşi exprimă votul fie prin aplicarea unei ştampile în căsuţa corespunzătoare candidatului sau

partidului preferat (aşa cum se întâmplă la noi), fie prin marcarea acestora (de exemplu printr-un „X” scris cu pixul, aşa cum se practică în Marea Britanie). Apariţia acestei metode de vot la mijlocul secolului al XIX-lea (practicată prima dată în statul australian Victoria) s-a datorat atât dorinţei de a asigura secretul votului, care înainte de introducerea buletinului de vot „australian” se exprima adesea în mod public, cât şi încercării de a elimina influenţa partidelor în procesul electoral. Un exemplu în acest sens ni-l oferă Statele Unite, unde până la introducerea acestui sistem, chiar şi acolo unde votul era considerat secret, buletinele de vot erau tipărite şi distribuite de partide.

Figura 1. O parte a unui buletin partizan utilizat în alegerile generale din statul Iowa în 1880Sursă: Jones, Douglas W. 2003. “A Brief History of Voting.” <http://www.cs.uiowa.edu/~jones/voting/pictures/>(accessat la 5 februarie 2009).

1 Sursele pentru secţiunea 1.1 au fost Fischetti, “How Voting Machines Work”, Jones, “A Brief Illustrated History of Voting”, şi votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980”.2 Este de remarcat faptul că, deşi a apărut în Australia, eticheta de buletin de „vot australian” (Australian ballot) li se datorează în special americanilor. O posibilă explicaţie este diversitatea metodelor de vot folosite în SUA, pe care o ilustrează și prezentarea noastră. În aceste condiţii, poate că utilitatea etichetei de Australian ballot nu se limita doar la indicarea originii acestuia, ci și la a-l diferenţia de alte tipuri de metode de vot (sau chiar tipuri de buletin de vot, cum ar fi de pildă cartelele perforate).

56


Evident, în cazul în care un alegător foloseşte buletinul unui anumit partid, secretul votului devine iluzoriu. Una din schimbările fundamentale aduse de introducerea buletinului de vot „australian” a fost faptul că formatul buletinelor de vot a devenit uniform, iar tipărirea şi distribuirea acestora a devenit obligaţia legală a autorităţilor.

Figura 2. Exemplu de buletin de vot din Marea Britanie

Sursă: Reynolds, Andrew. “Ballot Papers of the World.” <http://www.unc.edu/~asreynol/ballots.html> (accesat la 5 februarie 2009).

Chiar şi în momentul de faţă, marea majoritate a ţărilor democratice, inclusiv cele cu un nivel de dezvoltare socio-economic foarte ridicat, care le-ar facilita folosirea altor metode, continuă să folosească această metodă de vot. Acolo unde se folosesc şi alte metode, ele sunt de obicei utilizate de o minoritate din alegători, adesea în scopuri cvasiexperimentale, pentru a testa impactul şi fezabilitatea implementării unor metode de vot alternative, sau doar în cazuri speciale, cum ar fi votul diasporei. Există exemple de ţări foarte dezvoltate, cum ar fi Statele Unite şi Coreea de Sud, ţări cu dezvoltare medie (Brazilia) sau mai puţin dezvoltate (Filipine), în care predomină metode de

57


vot alternative (maşini electronice de vot, sau maşini care scanează buletinele de vot completate în prealabil de alegători). Deocamdată ele constituie o minoritate.

1.2. Maşina mecanică de vot cu mâner3.

Apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea în statul New York, acest tip de maşină de vot s-a răspândit rapid, mai întâi în marile oraşe din Statele Unite (primele decenii ale secolului XX), şi ulterior în restul ţării, astfel că în anii ’60, jumătate din electoratul american folosea astfel de maşini.

Aceste maşini sunt prevăzute cu o cortină şi un mâner (vezi Figura 3). Tragerea mânerului duce atât la închiderea cortinei, astfel ca alegătorul să poată să îşi exercite dreptul de vot în secret, cât şi la deblocarea maşinii. Ceea ce vede alegătorul în faţa lui sunt o serie de întrerupătoare dispuse într-un format matriceal (linii şi coloane). Fiecare rând corespunde unui anumit oficiu (de exemplu, preşedinte, senator, sau primar), iar fiecare coloană îi corespunde unui anumit partid sau candidat (Tabelul 2).

Alegătorul poate vota un singur candidat pentru poziţia respectivă, activarea întrerupătorului (plasarea lui în poziţia “votat”) ducând la blocarea celorlalte întrerupătoare de pe rândul respectiv. După încheierea procesului, alegătorul se foloseşte încă o dată de mâner, a cărui acţionare duce la deschiderea cortinei şi blocarea maşinii, care poate fi utilizată de un alt alegător. Acţionarea mânerului la ieşirea alegătorului din spatele cortinei mai activează un contor intern care adună voturile exprimate de alegător la totalul voturilor alegătorilor care au folosit maşina înaintea lui. La încheierea procesului de votare, oficialii însărcinaţi cu supravegherea alegerilor deschid maşina de vot şi citesc rezultatele de pe contor.

3 Sursele pentru secţiunea 1.2 au fost Fischetti, “How Voting Machines Work,” Jones, “A Brief Illustrated History of Voting,” şi votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980.”

58


Tabelul 2. Exemplu schematic al distribuţiei opţiunilor pe interfaţa unei maşini mecanice de vot cu mâner

Poziţie: Democrat Republican Ecologist

Președinte 1 0 0

Senator 1 0 0

Primar 0 1 0

Figura 3. Interfaţa unei maşini mecanice de vot cu mâner (imagine parţială)

Sursă: John Morton, <http://flickr.com/photos/morton/3002114155/> (accesat la 7 februarie 2009).

59


Figura 4. Maşină mecanică de vot cu mâner (vedere completă)

Sursă: Kathy Gill, About.com. “History of Voting Systems: Mechanical Counting, Lever-Pull.” <http://uspolitics.about.com/od/elections/ig/History-of-Voting-Systems/Mechanical-Count--Lever-Pull.htm> (accesat la 5 februarie 2009).

Faptul că doar maşina dispune de un mecanism de numărare a voturilor face imposibilă o verificare independentă a rezultatelor. Aceste maşini sunt masive şi au un număr mare de părţi mobile, ceea ce ridică probleme mari atât în ceea ce priveşte producerea, cât şi întreţinerea lor. Odată cu apariţia altor metode de vot (buletinele de vot tip cartelă perforată, sau cele scanate optic), maşinile de vot mecanice au fost utilizate din ce în ce

60


mai puţin. Ultima maşină de acest tip a fost produsă în 1982, iar în prezent sunt folosite de mai puţin de 7% din electoratul american.

1.3. Cartela perforată (citită de maşină)4.

Anii ’60 ai secolului trecut au adus o nouă generaţie de metode de vot, reprezentată de cartelele perforate. Acest tip de cartele erau folosite deja la sfârşitul secolului al XIX-lea pentru stocarea datelor, şi apoi au fost utilizate şi la primele generaţii de calculatoare. Ulterior, doi profesori de la Universitatea California-Berkeley au adaptat acest tip de cartele pentru a fi utilizate în procesul electoral, şi au creat compania Harris Votomatic pentru a-şi vinde produsul. După lansarea noului sistem de vot, în anul 1964, cartele perforate s-au răspândit rapid, astfel că la finele anilor ’80 erau folosite de mai mult de 40% din electoratul american.

Sistemul este foarte simplu, constând în perforarea buletinului de vot de către alegător utilizând un dispozitiv special (asemănător cu un pix, dar construit în întregime din metal şi având un vârf foarte ascuţit). Dacă alegătorul foloseşte o cartelă de tip Votomatic, singura informaţie care apare pe cartelă este numărul fiecărei perforaţii; numele candidatului care îi corespunde fiecărei perforaţii apare într-o broşură separată. Dacă alegătorul foloseşte o cartelă de tip Datavote (Figura 5), numele candidatului apare pe cartela propriu-zisă, în dreptul perforaţiei pe care alegătorul trebuie să o înţepe cu perforatorul pentru a-l vota pe candidatul respectiv (în urma acestui proces, hârtia sau cartonul din perforaţia respectivă este eliberat(ă) – vezi Figura 6). După votare, cartela este depusă într-o urnă de vot, iar votul(rile) respectiv(e) este/sunt numărat(e) la încheierea votării, sau este introdusă imediat într-o maşină specială care numără voturile pe măsură ce acestea sunt exprimate.

4 Surse pentru secţiunea 1.3: Feşnic, “Voting Methods,” Jones, “A Brief Illustrated History of Voting,” şi votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980.”

61


Figura 5. Un exemplu de cartelă de vot perforată tip Datavote(alegeri prezidenţiale, Palm Beach county, Florida, 7 noiembrie 2000)

Sursă: Usability and the US Presidential Election Ballot, <http://www.stcsig.org/usability/topics/ballot/large_ballot_ap.jpg> (accesat la 7 februarie 2009)

Figura 6. Partea din spate (verso) a unei cartele perforate

Sursă: Douglas W. Jones, „Chad – From Wateproduct to Headline,” <http://www.cs.uiowa.edu/~jones/cards/chad.html> (accesat la 8 februarie 2009).

62


O serie întreagă de probleme legate de acest sistem de vot au fost puse în evidenţă încă din primii ani de utilizare. O serie de rapoarte publicate de Biroul Naţional de Standarde (the National Bureau of Standards) în anii ’80 cereau abandonarea votului cu cartele perforate. Studii comparative ale diverselor metode de vot au arătat că votul cu cartele perforate are o rată de eroare (voturi anulate sau voturi care sunt atribuite altui candidat decât celui pe care alegătorul intenţionează să-l voteze) mai mare decât oricare altă metodă de vot. Cea mai mare problemă este existenţa reziduurilor („chad,” adică bucăţelele de hârtie care rezultă în urma perforării cartelei – vezi Figura 6).

Adesea, aceste bucăţele de hârtie nu se desprind pe deplin, şi pot să revină în locul iniţial, acoperind perforaţia, sau pot să blocheze perforaţiile altor cartele. Cele mai mediatizate probleme legate de utilizarea cartelelor perforate pentru votare au fost cele din Florida în anul 2000. Pentru a rezolva aceste probleme, Congresul american a iniţiat Legea de Facilitare a Votului în America (HAVA, Help America Vote Act), care cerea înlocuirea tehnologiilor de vot mai vechi (maşinile de vot cu mâner, cartelele perforate) cu altele mai moderne. Ca urmare, în decurs de doar şase ani (2000-2006), aproape două treimi din electoratul american (63%) a făcut această tranziţie. Aceste noi tehnologii sunt reprezentate de buletinele de vot scanate optic şi de maşinile de vot electronice.

1.4. Buletin de vot cu scanare optică5.

Această metodă de vot se bazează pe tehnica testelor standardizate, unde fiecare întrebare are variante multiple de răspuns, iar persoana care dă testul respectiv alege varianta corectă prin înnegrirea unui anumit oval, corespunzător variantei respective. Evident, spre deosebire de un test standardizat, în cazul alegerilor nu putem vorbi de o variantă „corectă”, rostul alegerilor fiind tocmai acela de a-i oferi fiecărui alegător

5 Fischetti, “How Voting Machines Work,” Jones, “A Brief Illustrated History of Voting,” şi votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980.”

63


posibilitatea de a decide el sau ea însuşi/însăşi varianta pe care o consideră potrivită (Figura 7).

Figura 7. Exemplu de buletin de vot cu scanare optică (imagine parţială)*

Sursă: Lawrence Norden & Margaret Chen, “How Bad is North Carolina’s Ballot Flaw? The Numbers Say, Pretty Bad.” <http://www.brennancenter.org/page/-/blog/Durham.png> (accesat la 10 februarie 2009).*Notă: buletinul original prezentat de Norden şi Chen era necompletat; noi am modificat figura, completându-l în scop ilustrativ.

După ce a completat buletinul de vot, utilizînd un creion cu mină neagră, moale, sau un pix cu mină de culoare închisă, alegătorul utilizează un scanner care îi va „citi” votul (sau voturile, în cazul în care vorbim de mai multe poziţii eligibile), semnalând dacă buletinul a fost completat corect (Figura 8). De exemplu, în cazul în care alegătorul a votat doi candidaţi pentru aceeaşi poziţie, scannerul va sesiza acest lucru, iar

64


oficialii vor anula buletinul de vot respectiv şi îi vor oferi alegătorului un alt buletin. Scannerul dispune şi de un stick de memorie (memory card) pe care se înregistrează voturile. După ce este scanat, buletinul de vot cade într-o urnă sigilată, de unde buletinele pot fi luate pentru renumărare, în cazul în care acest lucru este necesar. La încheierea procesului de votare, membrii comisiei de supraveghere a alegerilor printează rezultatele finale (scannerul este înzestrat şi cu această funcţie – vezi Figura 8), iar hârtia respectivă şi memory stickul sunt duse la biroul electoral.

Figura 8. Scanner optic pentru buletine de vot

Sursă: Mark Fischetti (Scientific American), 2008. „How Voting Machines Work: Optical Scanner.” <http://www.sciam.com/article.cfm?id=how-voting-machines-work> (accesat la 10 februarie 2009).

În general, rata erorilor acestui sistem este mai redusă în comparaţie cu sistemul cartelelor perforate. În afara Statelor Unite, un alt exemplu de ţară care utilizează acest sistem este Filipine6.

6 Vezi Commission on Elections, Republic of the Philippines, “Modernization of the Electoral Process.”<http://www.comelec.gov.ph/modernization/technologies.html>. Accesat la 13 februarie 2009.

65


1.5. Maşinile de vot electronic7 (Direct Recording Electronic Voting Machines, DREs).

O primă generaţie de maşini electronice de vot a apărut la mijlocul anilor ’70, fiind utilizat în câteva regiuni administrative (counties) ale statului american Illinois între 1976 şi 1980. Ele au început să se răspândească şi în restul Statelor Unite, astfel că, dacă în 1980 doar 1% din alegătorii americani utilizau astfel de maşini, în 2004 procentul a ajuns la 30%. Există mai multe tipuri de astfel de maşini, şi ele sunt folosite pe scară largă şi în afara Statelor Unite. Brazilia a fos prima ţară din lume care a introdus astfel de maşini de vot pentru toate alegerile (începând cu 1996). Recent, şi Coreea de Sud a luat o decizie similară (în 2008).

În general, pentru a putea vota pe un asemenea tip de maşină de vot, alegătorul trebuie să o activeze, ceea ce se face fie utilizând un card de access (maşinile utilizate în Coreea de Sud, şi majoritatea celor utilizate în SUA), fie folosind un cod de access. Majoritatea maşinilor de vot electronice sunt de tip touch-screen, alegătorul exprimându-şi opţiunile prin atingerea cu degetul a unor porţiuni de ecran.

Figura 9. Maşină de vot electronică („touch screen”)

Sursă: Mark Fischetti (Scientific American), 2008. „How Voting Machines Work: Touch Screen.” <http://www.sciam.com/article.cfm?id=how-voting-machines-work> (accesat la 10 februarie 2009).

7 Sursele pentru această secţiune au fost Fischetti, “How Voting Machines Work,” Jones, “A Brief Illustrated History of Voting,” şi votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980.” O altă sursă utilă este situl de web E-Voting Promoting Council (<http://www.nec.go.kr/evoting/english/>), care include şi o prezentare video a modului în care se desfăşoară votarea electronică în Coreea de Sud (<http://www.nec.go.kr/evoting/english/cyber.html>).

66


Experienţa ultimilor ani a pus sub semnul întrebării siguranţa şi fiabilitatea acestor maşini. Lipsa unui buletin de hârtie face imposibilă o verificare independentă a rezultatelor, fapt care a determinat o serie de state americane să le înlocuiască cu buletine de vot cu scanare optică, iar în alte state maşinile de vot au fost prevăzute cu o imprimantă, astfel încât să existe şi o copie fizică a fiecărui vot, permiţând renumărarea voturilor şi verificarea independentă. În Olanda, după o perioadă iniţială de euforie legată de introducerea maşinilor de vot electronice, experienţa practică şi criticile aduse de specialişti au dus la interzicerea acestei metode de vot şi revenirea la buletinele de vot de hârtie.

Experienţa votului electronic în Olanda8.

După introducerea maşinilor de vot electronice în Olanda, în vara anului 2006 s-a constituit ONG-ul intitulat „Nu avem încredere în computere în procesul de vot” (We don’t trust voting computers/Wij vertrouwen stemcomputers niet). Acest grup a constestat introducerea maşinilor de vot electronice, pe motiv că sistemul lor de securitate poate fi „spart” relativ uşor, şi faptul că nu era prevăzută o variantă printată a votului. În plus, era posibil ca undele radio emanate de maşinile electronice de vot să fie interceptate de la distanţă, identificând modul în care un anumit cetăţean a votat.

În urma acţiunilor ONG-ului respectiv, guvernul olandez a decis renunţarea la maşinile de vot electronic, decizie pe care compania producătoare de maşini de vot a atacat-o în instanţă. Maşinile respective au fost testate de Serviciile Secrete, şi în urma acestor teste autorităţile au reconfirmat decizia iniţială, considerând că introducerea votului electronic în Olanda este prematură.

În comparaţie cu România, Olanda este mult mai dezvoltată din punct de vedere social, economic şi tehnologic, are o birocraţie mult mai performantă şi mai puţin coruptă, şi are o experienţă democratică mult superioară. Din toate aceste motive, ne-am fi aşteptat ca introducerea

8 Această secţiune se bazează în special pe prezentarea Leontinei Loeber, “E-Voting in the Netherlands; from General Acceptance to General Doubt in Two Years.”

67


maşinilor de vot electronic în Olanda să decurgă fără probleme. Faptul că nu a fost aşa ridică serioase semne de întrebare cu privire la oportunitatea modificării sistemului de votare în România. Credem că problemele apărute în Olanda ar fi cel puţin tot atât de relevante în contextul românesc, iar şansele ca probleme de acest gen să afecteze votul pe internet, în cazul în care el ar fi introdus în România, ar fi chiar mai mari decât în cazul votului electronic „local”.

Tabelul 3. Alegătorul nu este prezent la secţia de vot

Metodă Utilizare (exemple)

Vot „prin reprezentant” (proxy)

Mauritius, Nauru, Togo, Vanuatu (votul diasporei) sau Olanda (poate fi folosită și de cetăţenii aflaţi în ţară)

Vot prin fax

Australia și Noua Zeelandă (cetăţenii din diaspora și cei din zone foarte izolate – de ex., cei din zonele polare)

(2) Vot poștalOregon, SUA (unicul exemplu unde se utilizează exclusiv votul poștal, în toate tipurile de alegeri)

(3) Vot prin internetMomentan, Estonia este singura ţară în care alegerile naţionale se desfășoară prin Internet

Surse: Gronke, Galanes-Rosenbaum, Miller şi Toffey 2008; IDEA 2007.

Tabelul 3 prezintă metode de vot „la distanţă” (aici putem include şi votul prin proxy, deoarece nu alegătorul este cel prezent la secţia de vot, ci reprezentantul său). Chiar dacă atât votul prin reprezentant, cât şi cel prin

68


fax sunt practicate în ţări a căror practică democratică nu poate fi pusă sub semnul întrebării, credem că utilizarea oricăreia din aceste metode vine în contradicţie cu nişte principii democratice elementare, cum ar fi principiul „un om, un vot” (votul prin proxy), sau cel al secretului votului (votul prin fax). Din aceste motive, nu credem că vreuna din aceste două metode ar trebui considerată în mod serios pentru adoptare în ţara noastră, chiar dacă în acest mod s-ar putea facilita participarea la vot, fie şi indirectă, a unor categorii de cetăţeni (în special cei din diaspora).

În schimb, variantele votului poştal sau ale votului pe Internet par mult mai promiţătoare. Pe de o parte, aceste metode sunt lipsite de problemele votului prin proxy sau ale a celui prin fax. Pe de altă parte, ele facilitează votul persoanelor a căror acces la secţiile de vot este, dintr-un motiv sau altul, mai dificil. Chiar dacă în această situaţie se mai găsesc şi alte categorii de persoane, cum ar fi persoanele cu handicap sau cei aflaţi în zone foarte izolate, cetăţenii din diaspora sunt cel mai frecvent afectaţi de această problemă. De aceea, în cele ce urmează vom analiza aceste două metode de vot, încercând să vedem dacă, la o privire mai atentă, avantajele lor sunt într-adevăr mai mari decât dezavantajele.

2. Votul poştalAceastă metodă de vot era deja utilizată în secolul al XVIII-lea,

facilitând votul proprietarilor de pământ din America de Nord care nu doreau să îşi părăsească proprietăţile de teama indienilor. În 1857, statul Oregon introduce votul poştal pentru bărbaţii aflaţi departe de domiciliu. Războiul Civil din America a adus şi prima utilizare pe scară largă a acestei metode în beneficiul soldaţilor aflaţi pe front, fiind introdusă în 19 din cele 25 de state ale Uniunii şi în şapte din cele 11 state Confederate. După încetarea războiului, această practică a fost abandonată, dar izbucnirea Primului Război Mondial a dus la reintroducerea ei. În prezent, toate statele americane le permit alegătorilor să folosească această metodă, iar 29 dintre ele nu le cer alegătorilor care optează pentru votul poştal să justifice această opţiune. Mai mult, în nouă din aceste 29 de state, alegătorii pot opta pentru un statut

69


permanent de alegător „absent” (absentee voter). Totuşi, Oregon este singurul stat care utilizează exclusiv această metodă (din 1998), deşi primul exemplu de stat în care s-au desfăşurat alegeri folosind doar votul poştal ni l-a oferit California, în anul 1977 (Shaw 2008: 825). Şi alte ţări democratice precum Canada sau Marea Britanie folosesc această metodă, dar pe scară limitată (Gronke şi alţii 2008: 441).

2.1. Desfăşurarea votului poştal: detalii tehnice.9

(1) Identificarea corpului electoral(2) Expedierea materialelor necesare votului(3) Votare(4) Returnarea votului(5) Verificare(6) Numărarea voturilor

(1) În prima etapă este necesară identificarea precisă a tuturor celor care au dreptul să folosească votul poştal. Dacă luăm exemplul cetăţenilor români din diaspora, avem două posibilităţi. Prima ar fi ca identificarea corpului electoral să cadă în sarcina instituţiilor statului român, precum ambasadele. În practică, este greu de crezut că aceste instituţii sunt, sau vor deveni într-un viitor apropiat, capabile să îndeplinească în mod satisfăcător o asemenea sarcină. Deocamdată, singura variantă realistă pare aceea în care iniţiativa le-ar aparţine cetăţenilor. Desigur, chiar şi în acest caz, autorităţilor le va reveni obligaţia de a-l verifica pe fiecare petent în parte, asigurându-se că acesta satisface într-adevăr cerinţele legii. Pentru ca tot acest proces să se desfăşoare în bune condiţii, permiţând totodată suficient timp pentru ca buletinele de vot să le fie trimise alegătorilor şi apoi returnate şi procesate în timp util, estimăm că ar fi necesar un interval de timp de două sau chiar trei luni (mai ales când vorbim de românii din ţări precum Italia sau Spania, unde numărul alegătorilor

9 Această secţiune este inspirată în mare măsură din descrierea pe care Rachel Harris o face modului în care se votează prin poştă în America (“Voting-by-Mail: A Look at Modernizing the Electoral System”).

70


potenţiali este de ordinul sutelor de mii, sau de ţările în care serviciul poştal nu funcţionează foarte bine).

(2) Aici intervin câteva probleme de natură practică. Una dintre ele ar fi ca instituţia care trimite buletinele de vot să se asigure că acestea ajung la destinatari. O alta se leagă de acoperirea costurilor (tipărirea buletinelor de vot, costul plicurilor speciale necesare acestui proces, al timbrelor de expediere şi returnare a buletinelor de vot etc.)

(3) Există mai multe posibilităţi pentru buletinul de vot (Tabelul 1). De exemplu, se poate păstra forma actuală, iar în locul ştampilei alegătorul poate vota marcând candidatul (partidul) preferat printr-un „X” (secţiunea 1.1). O altă posibilitate este un buletin de vot cu scanare optică (secţiunea 1.4). După ce alegătorul a votat, pune buletinul într-un plic special, făcut dintr-o hârtie specială (făcând astfel imposibilă identificarea modului în care alegătorul a votat fără a deschide plicul). Acest plic se sigilează şi apoi se pune într-un alt plic, mai mare, care se sigilează la rândul său şi apoi este semnat de alegător. O cerinţă mai stringentă, pentru a face mai dificilă orice tentativă de fraudă, este cerinţa ca alegătorul să mai pună în al doilea plic şi o copie xerox a actului de identitate şi/sau un formular standardizat pe care să îl completeze cu datele personale (de exemplu, seria de la buletin sau paşaport, sau codul numeric personal). Un avantaj potenţial al formularului standardizat este că acesta poate fi conceput sub formă scanabilă (vezi secţiunea 1.4), ceea ce ar permite o verificare şi centralizare rapidă a datelor referitoare la toţi cei care au votat, iar utilizarea codului numeric personal ar ajuta la prevenirea tentativelor de vot multiplu.

(4) Cine suportă costurile legate de returnarea buletinelor de vot către centrele de vot? În Oregon, această sarcină cade în grija alegătorului. Oricât de mici ar fi aceste costuri, o atare soluţie ar putea avea un impact foarte negativ în plan simbolic, putând fi interpretată ca o taxă impusă cetăţeanului pentru a-şi exercita un drept fundamental: dreptul la vot. O altă problemă este aceea ca voturile să ajungă la centrele de vot în timp util. Din motive practice, data care se ia în general în considerare este

71


data efectivă la care ajunge plicul la destinaţie (nu data la care acesta a fost expediat). În atari condiţii, alegătorul trebuie să ia în calcul şi eventualele întârzieri legate de serviciul poştal, pentru a se asigura că votul său va ajunge la timp. Pe de altă parte, aceast lucru obligă şi autorităţile să trimită buletinele de vot din timp, astfel încât să existe un interval de timp suficient ca ele să ajungă la alegători, iar aceştia să le completeze şi returneze înainte de data limită.

(5) După ce buletinele de vot completate au ajuns la destinaţie, prima etapă constă în verificarea fiecărui expeditor – respectiv, a faptului că fiecare dintre aceştia se regăseşte pe listă. Acest lucru se face pe baza confruntării numelui expeditorului cu listele electorale şi pe baza semnăturii (aici, problema este constituirea unei baze de date adecvate). Aşa cum am amintit mai sus, este posibilă introducerea unor elemente suplimentare de securitate (vezi punctul 3), dezavantajul acestora fiind costurile adiţionale. După ce aceste verificări au fost încheiate, plicul interior (cel în care se află buletinul de vot) este pus nedeschis într-o urnă sigilată, alături de toate celelalte plicuri cu voturi.

(6) La data limită (ziua alegerilor în ţară), urna este deschisă, plicurile cu voturi sunt desigilate, şi se trece la numărătoarea voturilor.

2.2. Avantajele şi dezavantajele votului poştal

Pentru a avea o imagine comprehensivă asupra votului poştal şi a putea evalua oportunitatea introducerii acestei metode de vot, este necesar să avem în vedere atât consideraţii practice, de natura legală (de pildă, dacă votul poştal facilitează frauda electorală) sau economică (care sunt costurile legate de implementarea acestei metode), cât şi consideraţii de natură normativă, legate de viziunea asupra democraţiei (care este impactul votului poştal asupra participării la vot?). În tabelul 4 prezentăm principalele avantaje şi dezavantaje ale votului poştal care au fost discutate în literatura de specialitate.

72


Tabelul 4. Avantajele şi dezavantajele votului prin poştă

Avantaje Dezavantaje

Practice Reducerea costurilor (?) Sistemul necesită o birocraţie performantă

Alegătorul nu mai trebuie să se deplaseze la secţia de vot

Crește probabilitatea fraudelor electorale

Secretul votului este ameninţat

Procesul este lipsit de transparenţă

Normative Creșterea ratei de participare (?)

Creșterea ratei de participare este selectivă

Crește rata de participare a persoanelor cu dizabilităţi

Expunere inegală a alegătorilor la campanie

Crește rata de participare în diasporă

Lipsa de transparenţă poate eroda încrederea în sistem

Crește frecvenţa discuţiilor despre politică (?)

Izolează alegătorul de procesul electoral (?)

Surse: Berinsky 2005; Harris 1999; Jones 2007; Qvortrup 2005; Randall 2005; Richey 2005, 2008; Shaw 2008; Thompson 2008.Notă: am marcat cu semnul întrebării acele puncte în care specialiştii nu au ajuns până în momentul de faţă la un consens.

Să începem cu avantajele de natură practică. În plan practic, majoritatea autorilor concluzionează că această metodă de vot este mai puţin costisitoare decât alternativele. Totuşi, este de remarcat faptul că mulţi din aceşti autori sunt americani, iar concluziile lor se bazează pe comparaţia costurilor votului poştal cu cele legate de utilizarea altor metode utilizate în Statele Unite, cum ar fi maşinile electronice de vot, ale căror costuri de achiziţie şi menţinere în funcţiune sunt mult mai mari decât cele ale votului „clasic.” Din acest motiv, o bună parte din economiile care s-ar face prin introducerea acestei metode de vot în România ar putea fi iluzorii. Mai mult, aşa cum remarca Qvortrup (2005: 415), democraţia este mult prea

73


importantă pentru a face din reducerea cheltuielilor motivul care să ducă la o reformă electorală. Un alt avantaj practic al acestei metode este faptul că alegătorul nu mai trebuie să se deplaseze la secţia de vot. Nici acest argument nu a scăpat criticilor, care susţin că procedeul clasic de votare are un impact important asupra socializării politice, şi că acest efect dispare în cazul votului poştal (Qvortrup 2005: 416; Thompson 2008).

În plan normativ, un prim efect pozitiv al votului prin poştă ar fi creşterea gradului de participare la vot (Harris 1999; Richey 2008; Shaw 2008). Totuşi, există şi sceptici care argumentează că, până în momentul de faţă, efectele votului prin poştă sunt ambigue. Aceştia consideră că sunt necesare cercetări adiţionale care să includă mai multe cazuri de practicare a votului poştal, în diverse ţări şi acoperind intervale de timp mai îndelungate, înainte de a putea trage concluzii definitive în privinţa impactului votului poştal asupra prezenţei la vot (Kouser şi Mullin 2007; Qvortrup 2005). Un alt avantaj al metodei este facilitarea votului persoanelor cu dizabilităţi. Desigur, în măsura în care acestor persoane le este foarte greu sau chiar imposibil să se deplaseze la secţia de vot, votul poştal poate constitui o alternativă binevenită. Richey (2005) argumentează că votul poştal încurajează deliberarea şi discuţiile politice şi, în consecinţă, dezvoltarea societăţii civile. În fine, dar nu în ultimul rând, votul poştal poate fi un mecanism important de creştere a ratei de participare a cetăţenilor din diaspora.

Să trecem acum la dezavantaje. Una din problemele majore legate de acest sistem este faptul că el necesită o birocraţie funcţională, performantă şi necoruptă. Considerăm că birocraţia din România este în prezent foarte departe de aceste obiective, şi aici nu ne referim doar la poştă, ci la toate instituţiile care ar fi implicate într-un asemenea proces, cum ar fi poliţia, justiţia, sau evidenţa populaţiei. Un exemplu cât se poate de grăitor în acest sens ni l-a oferit cazul deţinutului din Craiova, aflat (sau, mai bine zis, care ar fi trebuit să fie) în închisoare în urma a două tentative de crimă. În condiţiile în care a fost nevoie de moartea a doi oameni pentru ca autorităţile să observe că acest infractor periculos lipsea de câteva luni din închisoare, ni se pare lipsit de realism să ne aşteptăm la o administrare eficientă şi performantă a

74


unor alegeri în care ar fi implicaţi sute de mii sau chiar milioane de alegători.Chiar în condiţiile unei birocraţii (credem noi) de o mult mai bună

calitate decât cea din România, cum este cea din Marea Britanie, frauda electorală legată de votul poştal nu poate fi exclusă. Introducerea unei legislaţii mult mai permisive în materie de vot poştal a dus la declanşarea unui scandal imens legat de fraudarea alegerilor locale din Birmingham (în 2004), ajungându-se la anularea mandatelor a şase consilieri laburişti. O asemenea măsură a fost fără precedent în istoria recentă a Marii Britanii, unde contestarea rezultatului unor alegeri este un eveniment excepţional. Guvernul laburist a decis să ignore sau să minimizeze avertismentele repetate ale Comisiei Electorale, care semnalase o serie de probleme serioase legate de implementarea votului poştal (Randall 2005). Richard Mawrey, judecătorul care a condus procesul împotriva celor şase consilieri, a declarat că mărturiile şi dovezile aduse în cursul procesului respectiv erau de natura celor pe care s-ar fi aşteptat să le găsească într-o republică bananieră (BBC, 4 aprilie 2005). Acest caz a pus în lumină două din problemele legate de votul poştal, chiar şi în ţările cele mai democratice: faptul că această metodă, ca şi alte metode de vot la distanţă precum votul pe internet, nu pot asigura secretul votului, şi faptul că gradul de securitate al votului poştal este mai redus decât cel al votului exercitat într-o secţie de vot (Jones 2007). Desigur, dacă luăm în calcul calitatea birocraţiei din România, este evident că aceste aspecte sunt cel puţin tot atât de problematice în ţara noastră pe cât sunt în ţări precum Marea Britanie sau Statele Unite.

Un ultim aspect de natură practică este faptul că procesul votului poştal este, în mod inerent, lipsit de transparenţă (sau, în cel mai fericit caz, mult mai puţin transparent decât votul „clasic”). Atât durata de săptămâni sau chiar luni, cât şi faptul că diversele etape ale procesului se desfăşoară în locaţii diferite, fac imposibilă o monitorizare atentă, obiectivă şi comprehensivă a votului poştal de către reprezentanţii partidelor, cei ai societăţii civile, sau chiar de către alegători, aşa cum se întâmplă în cazul votării în secţiile de vot. Faptul că procesul nu este transparent nu ridică doar problema potenţială a falsificării rezultatelor. Chiar şi atunci când acest lucru nu se întâmplă, există

75


pericolul ca percepţia publicului că acest pericol există să-i submineze grav încrederea în sistem, cu consecinţe grave pentru funcţionarea democraţiei.

Cu această ultimă observaţie facem tranziţia de la discuţia unor dezavantaje pe care noi le-am numit practice (de natură economică sau legală) la cele de natură normativă. Pornind de la premisa că rata de participare este într-adevăr mai mare în cazul votului poştal în comparaţie cu votul „clasic”, un aspect problematic este dacă această rată de participare mai ridicată este rezultatul unei creşteri relativ uniforme a participării în rândul tuturor grupurilor sociale. De fapt, chiar printre autorii care acceptă ideea că votul poştal duce la o creştere a participării la vot, se găsesc destule voci critice, care consideră că această creştere „globală” poate ascunde fenomene mai puţin pozitive. Mai precis, aceştia argumentează că unul din motivele principale ale introducerii votului poştal a fost încurajarea participării grupurilor sociale defavorizate, cei care tind să participe într-o măsură mai redusă decât cei cu un statut socio-economic ridicat. Acest lucru nu se întâmplă întodeauna, ba mai mult, primii care profită de introducerea votului poştal sunt tocmai aceia care votau mai mult chiar şi înainte de introducerea votului poştal (Berinsky 2005; Karp şi Banducci 2000). Berinsky (2005: 471) etichetează acest fenomen drept o „consecinţă perversă a reformei electorale în SUA,” concluzionând că aceste reforme au dus la adâncirea fenomenului de suprareprezentare în plan electoral a claselor mijlocii şi superioare.

O altă problemă legată de votul poştal este expunerea inegală la informaţii pe care alegătorii o au în situaţia, inerentă în acest caz, în care intervalul de timp care desparte momentul în care votează primii alegători şi cel în care votează ultimii alegători este de câteva săptămâni. Thompson consideră că simultaneitatea votului este o formă a egalităţii – mai precis, un egal respect acordat opţiunii fiecărui cetăţean. Pentru a asigura cu adevărat această egalitate, este necesar ca nici un alegător să nu dispună de informaţii mai multe sau mai puţine decât ceilalţi alegători (2008: 487). Un proces electoral care se întinde pe durata câtorva săptămâni nu poate respecta această condiţie; doar votul exercitat pe parcursul unei singure zi, în secţiile de vot, o poate asigura. În fine, impactul votului poştal asupra comunităţii politice (sau

76


„civice”) este o problemă controversată. Dacă autori precum Richey (2005) consideră că votul poştal are un efect benefic asupra dezvoltării societăţii civile, alţii argumentează că, dimpotrivă, votul poştal o subminează. Astfel, Qvortrup (2005: 416) consideră că „mersul la urne înseamnă mai mult decât un ritual lipsit de conţinut... [întregul proces] are un efect direct asupra dezvoltării democratice şi civice a cetăţenilor.” Thompson are o opinie foarte similară: „votul timpuriu (early voting) subminează valoarea participării într-o activitate civică [precum votul]” (2008: 487). Parafrazându-l pe Putnam10, Thompson concluzionează că „să votezi în singurătate poate fi mai nociv decât să joci popice de unul singur” (2008: 487).

3. Votul pe InternetÎn condiţiile în care Internetul este un fenomen foarte recent, este

evident că votul pe Internet are şi el o istorie scurtă. În ultimii ani, votul pe Internet a fost testat sau utilizat pe scară limitată (cum ar fi alegeri primare, locale, sau referendumuri pe probleme locale) în ţări precum SUA, Marea Britanie, Olanda sau Elveţia. Deocamdată, Estonia este singura ţară în care votul pe Internet a fost utilizat în alegeri la nivel naţional, dar chiar şi în acest caz, metoda a fost folosită alături de metoda clasică a buletinului de vot, iar alegătorii care au optat pentru votul pe Internet au fost o minoritate (30.275, sau 5,5% din totalul voturilor). Teoretic, se pot constitui secţii de vot pentru a le da posibilitatea alegătorilor (în special celor care nu au acces la Internet) să utilizeze această metodă de vot. O atare soluţie însă nu rezolvă problema cetăţenilor aflaţi la distanţă de secţiile de vot, fie ele clasice sau de vot pe Internet, şi în particular problema alegătorilor din diaspora.

10 Robert Putnam. 2000. Bowling Alone: The Collapse and Revival of American Community. New York: Simon & Schuster. Argumentul lui Putnam este că stocul de capital social al Americii este în declin. Pentru a-şi ilustra teza, el se foloseşte de exemplul jucătorilor de popice. Statisticile arată că, în prezent, americanii merg la sălile de popice mai mult decât în trecut. Problema este că, dacă generaţiile precedente jucau în echipă, americanii de azi joacă singuri, ceea ce, în viziunea lui Putnam, este un simptom al declinului stocului de capital social.

77


3.1. Desfăşurarea votului pe Internet: detalii tehnice

(1) Identificarea corpului electoral(2) Expedierea materialelor necesare votului](3) Autentificare/logare (4) Votare(5) Transmiterea voturilor(6) „Citirea” voturilor

Notă: ţinând cont de faptul că multe din aceste etape seamănă (sau coincid) cu etapele discutate la votul poştal (Figura 2.1), vom menţiona pe scurt ceea ce se aplică la ambele metode de vot, discutând mai pe larg problemele specifice votului pe Internet.

(1) Prima etapă şi paşii pe care trebuie să-i urmeze atât alegătorii, cât şi autorităţile, sunt aceiaşi în cazul votului poştal şi al votului pe Internet, iar problemele cu care s-ar confrunta autorităţile ar coincide şi ele în cele două cazuri.

(2) Această etapă este prezentă doar în unele cazuri. Astfel, în Estonia alegătorilor le este suficientă cartea de identitate pentru a vota, în vreme ce în alegerile pentru parlamentul regional al Cataloniei (2003), în care au votat şi catalanii din diasporă, alegătorul se loga la situl unde se făcea votarea utilizând un cod PIN unic (personal) format din 16 caractere11. Din motive de securitate şi pentru a preveni posibilitatea ca o anumită persoană sau instituţie să aibă acces atât la datele personale ale alegătorului, cât şi la parola pe care urma să o folosească, mai multe companii au fost însărcinate cu diferitele etape ale procesului de trimitere a PINului către alegători. Astfel, după generarea acestor PIN-uri de către un soft, informaţia era trimisă către o primă companie care se ocupa cu printarea acestora în plicuri sigilate. Plicurile respective erau preluate de

11 Pentru descrierea modului în care s-a votat pe Internet în Catalonia, am folosit lucrarea lui Riera şi Cervello, “Experimentation on Secure Internet Voting in Spain.”

78


altă companie, care le punea într-un plic mai mare împreună cu informaţii legate de procesul de vot şi cu o scrisoare de invitaţie la vot din partea autorităţilor. În final, aceste plicuri erau trimise alegătorilor prin poştă cu 15 zile înainte de ziua alegerilor.

Procesul din cantonul elveţian Geneva are o serie de similarităţi cu cel din Catalonia12. Alegătorul primeşte prin poştă o „carte de alegător” temporară, care conţine atât o serie formată din 16 cifre, cât şi un cod secret format dintr-o combinaţie de cinci caractere (litere şi cifre). Atât seria, cât şi codul sunt generate aleator, şi nu pot fi refolosite (alegătorul va primi o nouă carte de alegător cu ocazia altor alegeri).

Desigur, în cazul în care o asemenea metodă ar fi implementată în România (şi cu atât mai mult în cazul in care ea s-ar aplica pentru votul diasporei), trebuie rezolvate o serie de probleme majore, atât de natură logistică, cât şi de imagine. Pe de o parte, este vorba de a ne asigura că procesul de generare şi trimitere a acestor coduri este cu adevărat eficient şi lipsit de orice fel de influenţă politică. Pe de altă parte, trebuie câştigată încrederea alegătorilor într-un asemenea sistem. Nu este suficient ca sistemul să fie funcţional, rapid şi corect, trebuie ca şi alegătorii să fie convinşi de acest fapt.

(3) Înainte de a vota, alegătorul trebuie să se identifice (să se logheze în sistem). În acest sens, aşa cum am amintit mai sus, una din variante este aceea ca alegătorul să folosească un cod PIN primit în prealabil (exemplul alegerilor regionale din Catalonia). În Geneva, alegătorul se loghează utilizând pinul menţionat mai sus, iar în final, după ce a votat, confirmarea votului necesită atât completarea datei de naştere (opt cifre, zi/lună/an), cât şi introducerea codului secret (acesta este acoperit cu un strat subţire dintr-un material metalic, asemănător lozurilor de loterie, pe care alegătorul trebuie să îl răzuiască pentru a-l citi).

O altă variantă de identificare este utilizarea cărţii de identitate

12 Pentru informaţii referitoare la sistemul de vot pe Internet din Geneva, inclusiv un scurt video şi o simulare a votului, vezi situl guvernului cantonal, <http://www.ge.ch/evoting/english/welcome.asp>.

79


(cazul Estoniei). În cazul în care s-ar aplica această din urmă metodă, este de subliniat faptul că pentru a putea vota pe Internet, cetăţenii estonieni trebuie să posede (sau să achiziţioneze) un dispozitiv special de citire a cărţilor respective (smart card reader). Aceste dispozitive fie se ataşează la computer printr-un cablu (Figura 10), fie se integrează direct în acesta (Figura 11). Costul unui smart card reader este de cel puţin 20 de euro. Un alt element important este acela că, în comparaţie cu cărţile de identitate folosite în România, cele din Estonia sunt mult mai sofisticate şi mai greu de falsificat (Figura 12), având o serie de elemente de securitate (Figura 13).

Figura 10. Smart card reader conectat la computer

Sursă: CEDITI, „The Digital Signature.” <http://www.cediti.be/fileadmin/content/smart_card_reader.jpg> (accesat la 19 februarie 2009).

80


Figura 11. Smart card reader integrat

Sursă: Trechsel, Alvarez şi Hall, “Internet Voting in Estonia,” p. 24.

Figura 12a. Cartea de identitate din Estonia (faţă):

81


Figura 12b. Cartea de identitate din Estonia (verso):

Sursă: Oficiul Estonian al Cetăţeniei şi Migraţiei (Citizenship and Migration Board), http://www.mig.ee/index.php/mg/eng/descriptions_of_documents/id_card/since_03_09_2007 (accesat la 19 februarie 2009).

Figura 13a. Elementele de securitate ale cărţii de identitate din Estonia (faţă):

82


Figura 13b. Elementele de securitate ale cărţii de identitate din Estonia (verso):

Sursă: „ID Card: Secure and Convenient.” <http://www.pass.ee/index.php/pass/eng/id_card/secure_and_convenient> (accesat la 19 februarie 2009).

(4)-(6) În ceea ce priveşte votul propriu-zis, meniul care i se prezintă alegătorului pe ecranul computerului este similar celui pe care îl vede un alegător care votează utilizând o maşină tipică de vot electronic (Figura 9). De exemplu, în cazul Estoniei, după ce serverul verifică dacă alegătorul este eligibil, îi prezintă acestuia listele de candidaţi corespunzătoare districtului în care acesta locuieşte. După ce alegătorul şi-a exprimat opţiunea, el trebuie să o confirme introducând un al doilea PIN (semnătură digitală), apoi votul încriptat este transmis înapoi serverului, împreună cu datele de identificare ale alegătorului. Intuitiv, modul în care se face transmiterea şi verificarea acestor date este similar celui în care funcţionează votul poştal. Datele sunt transmise serverului sub forma unui „plic electronic” care conţine informaţiile personale ale alegătorului. După ce acestea sunt verificate, „plicul” interior, care conţine votul în formă încriptată, va fi este transmis altui server, pe care se stochează voturile, şi dechis într-o etapă ulterioară, ceea ce teoretic ar face imposibil să se identifice modul în care a votat un anumit alegător.

3.2. Avantajele şi dezavantajele votului pe internet

În prima parte a acestei treceri în revistă a diverselor metode de vot am amintit o serie de probleme legate de maşinile de vot electronice. Acestor

83


probleme li se adaugă, în cazul votului pe internet, probleme specifice acestei tehnologii, cât şi problemele legate de votul la distanţă (probleme comune, în mare măsură, votului poştal şi votului pe internet). Din acest motiv, în această secţiune ne vom concentra pe problemele specifice votului pe internet. Având în vedere faptul că nici autorii acestui raport, şi nici audienţa-ţintă a raportului nu sunt specialişti în tehnologie, ne vom limita doar să menţionăm problemele de natură tehnică, oferindu-le totodată celor interesaţi de o analiză mai aprofundată a acestor probleme o serie de resurse bibliografice13.

Tabelul 5. Avantajele şi dezavantajele votului prin internet

Avantaje Dezavantaje

Practice Reducerea costurilor (?) Secretul votului nu poate fi garantat*

Alegătorul nu mai trebuie să se deplaseze la secţia de vot* Procesul este lipsit de transparenţă*

Necesită un cadru legal adecvat, o birocraţie performantă și o infrastructură dezvoltatăPosibilitatea achiziţionării/vânzării voturilorProbleme de securitate (atât cele legate de votul electronic în general, cât și cele specifice votului pe internet) Impact pe scară largă (comparativ cu alte sisteme de vot)

Normative Crește frecvenţa discuţiilor despre politică (?)*

Izolează alegătorul de procesul electoral (?)*

Crește rata de participare a persoanelor cu dizabilităţi*

Expunere inegală a alegătorilor la campanie*

Creșterea ratei de participare (?)Inegalităţi în materie de acces și familiaritate cu Internetul („prăpastia digitală”)

Crește rata de participare în diasporă (?)

Lipsa de transparenţă poate eroda încrederea în sistem*

13 Pentru a aminti doar câteva exemple, vezi Celeste, Thornburgh şi Lin 2006; Chu 2007; Enguehard 2008; Hill 2006; Jefferson şi alţii 2004 şi 2007; Loeber 2008; Trechsel, Alvarez şi Hall 2008; Wierzbicki şi Pietrzak 2007.

84


Surse: Berinsky 2005; Harris 1999; Jefferson şi alţii 2004a; 2004b; 2007; Jones 2007; Qvortrup 2005; Randall 2005; Richey 2005, 2008; Shaw 2008; Thompson 2008; Wierzbicki şi Pietrzak 2007.Notă: am marcat cu semnul întrebării acele puncte în care specialiştii nu au ajuns până în momentul de faţă la un consens (sau în care impactul este discutabil – vezi problema costurilor).*Nu vom insista asupra avantajelor şi dezavantajelor marcate cu un asterisc, întrucât acestea au fost deja amintite în secţiunea precedentă (Tabelul 4), iar argumentele sunt şi ele similare cu cele prezentate în cazul votului poştal.

În planul avantajelor practice, nu putem vorbi de o (posibilă) reducere a costurilor decât în cazul tranziţiei la un vot desfăşurat exclusiv pe internet, ceea ce desigur nu este fezabil pe termen scurt sau mediu, fie că ne referim la votul cetăţenilor din ţară sau la cei din diaspora. În scenariul mult mai realist în care votul pe internet ar fi utilizat în paralel cu cel clasic, în mod evident cheltuielile vor creşte.

În privinţa creşterii ratei de participare, anticipăm că aceasta va fi mai pronunţată în cazul cetăţenilor din diaspora (în cazul menţionat mai sus, de introducere a votului pe internet în condiţiile menţinerii votului clasic). Afirmăm aceasta gândindu-ne atât la insuficienţa centrelor de votare din străinătate, cât şi la distanţele considerabile pe care mulţi dintre aceştia trebuie să le parcurgă până la cea mai apropiată secţie de vot.

O condiţie absolut necesară pentru introducerea votării pe internet este asigurarea unui cadru legal şi instituţional adecvat, precum şi a unei infrastructuri adecvate. Într-o analiză a votului pe Internet în Estonia, Trechsel, Alvarez şi Hall (2008: 5) enumeră patru ingrediente cheie care au asigurat succesul acestei metode în ţara respectivă: (i) un acces larg la internet, (ii) un cadru legislativ care reglementează în detaliu toate activităţile legate de internet (inclusiv procesul de vot), (iii) o cultură politică foarte favorabilă utilizării internetului în diverse activităţi politice şi administrative, şi (iv) existenţa cărţilor de identitate care permit identificarea digitală a alegătorului. Credem că, din păcate, în momentul de faţă România este departe de a

85


îndeplini aceste condiţii. Pentru a oferi doar două exemple, românii sunt pe ultimul loc din Uniunea Europeană în materie de acces la internet. În 2006, doar a zecea parte din familiile din România erau contectate la internet în 2006, faţă de 80% în Olanda sau Danemarca (Eurostat 2008: 484). Dacă este să ne referim la prioritatea acordată cadrului legislativ şi instituţional care să asigure o bună desfăşurare a alegerilor, un studiu al sistemelor electorale din 20 de ţări post-comuniste arăta că România a fost ultima care a instituit o autoritate electorală permanentă (Birch 2003: 41).

O altă problemă practică este posibilitatea, deloc de neglijat, a vânzării şi cumpărării voturilor. Dacă românii din străinătate ar vota utilizând o carte de identitate, aşa cum fac estonienii, ar fi posibil ca alegătorii să lase o altă persoană să voteze în locul lor. Desigur, introducerea unor cărţi de identitate de genul celor estoniene necesită resurse considerabile, nu doar financiare, ci şi de timp. Mai mult, cei care ar avea cel mai mult nevoie de ele pentru a putea vota14, adică românii din diaspora, ar fi şi cei cărora le va fi cel mai greu să la obţină. În momentul de faţă, varianta mai uşor de implementat pare cea a obţinerii unui PIN individual prin poştă, aşa cum se întîmplă în Elveţia. Problema este că, în acest caz, vânzarea şi cumpărarea voturilor se poate face şi mai uşor, una din posibilităţi fiind chiar folosirea Internetului pentru a încheia „tranzacţia” (Jefferson şi alţii 2004: 61).

Nu vom discuta aici diversele probleme tehnice şi de securitate, inerente sistemelor de vot electronic şi într-o şi mai mare măsură sistemelor de vot pe internet (pentru analize detaliate, vezi de exemplu sursele din nota de subsol numărul 13). Ne vom limita doar la a aminti câteva cazuri care ne arată cum ţări mult mai dezvoltate din punct de vedere socio-economic şi tehnologic, având instituţii mult mai funcţionale şi experienţă democratică mult mai îndelungată decât România, au întâmpinat totuşi probleme serioase în încercările de a implementa sau testa votul pe internet. În anul 2001, autorităţile locale din oraşele olandeze Leidschendam and Voorburg, care urmau să se unifice din punct de vedere administrativ, au organizat

14 Desigur, aici ne referim exclusiv la votare. Românii din ţară ar fi foarte interesaţi să obţină aceste cărţi de identitate din cu totul alte motive.

86


o consultare pe internet în care locuitorilor celor două oraşe li se oferea posibilitatea să aleagă denumirea noului oraş. Procesul votării a fost oprit în momentul în care organizatorii au constatat că numărul voturilor exprimate depăşise numărul total al cetăţenilor cu drept de vot din oraşele respective (Norris 2005: 64). În Statele Unite, Ministerul Apărării (Department of Defense) a lansat în 2003 un proiect de fezabilitate a introducerii votului pe internet pentru militarii aflaţi în misiune în afara graniţelor (UOCAVA15). Raportul grupul de experţi însărcinat cu studierea proiectului, publicat în primăvara anului 2004, a fost extrem de critic (Jefferson şi alţii 2004b), iar rezultatul a fost anularea proiectului de folosire a internetului în alegerile din toamna acelui an. În ciuda faptului că experţii proprii ai ministerului au făcut o evaluare optimistă a progreselor făcute de proiectul pilot în ultimii ani (Chu 2007), grupul de experţi şi-a reiterat scepticismul, concluzia lor fiind aceea că arhitectura actuală a computerelor şi a internetului nu oferă toate condiţiile şi garanţiile unei bune desfăşurări a votului pe internet la scară naţională (Jefferson şi alţii 2007). Ei nu excludeau în principiu posibilitatea votului pe internet, afirmând însă că o condiţie prealabilă trebuie să fie atât dezvoltarea computerelor (la nivel de hardware şi software), cât şi a unor protocoale de Internet adecvate.

3.3. Aspecte tehnice ale votului pe Internet

Deşi ele nu fac în mod direct obiectul acestui studiu, vom face o trecere în revistă sumară care evidenţiază unele probleme utile acestui subiect.

3.3.1. Structura generală a aplicaţiei

Figura 14 prezintă structura generală a unei aplicaţii web. Părţile componente sunt:

Partea de server care rulează aplicaţia Web. Aceasta conţine o aplicaţie care implementeaza interfaţa cu utilizatorul şi un sistem de baze de date. Acestea comunică între ele.

15 The Uniformed and Overseas Citizens Absentee Voting Act.

87


Pe calculatorul alegătorului rulează doar o aplicaţie browser de internet (Internet Explorer, de exemplu).

Figura 14. Structura generală a unei aplicaţii web (utilizabilă pentru votul pe Internet)

Structura prezentată are următoarele caracteristici:Modificarea aplicaţiei nu îi implică cu nimic pe utilizatorii finali

(alegătorii). Pe calculatoarele acestora nu trebuie să fie instalat nimic legat de această aplicaţie.

Există comunicare de date în două situaţii: comunicarea între calculatorul alegătorului şi aplicaţia Web (prin internet), şi comunicarea între aplicaţia Web şi serverul de baze de date. Aceasta din urmă se face doar între serverul pe care rulează aplicaţia web şi serverul de baze de date. Aceste două servere pot fi în locaţii apropiate, astfel încât comunicarea să nu fie susceptibilă la probleme de securitate (ele pot comunica prin linii fizice, care nu comunică cu exteriorul).

88


3.3.2. Protocoale securizate (secure) tip https de comunicare pe internet

Utilizarea unui protocol securizat (secure) cum este https permite o comunicare securizată între cele două părţi (serverul de aplicaţie şi calculatorul alegătorului). Aceste protocoale sunt folosite şi în cazul aplicaţiilor cu specific bancar care acţioneaza peste Internet.

3.3.3. Analiza tehnică

O analiză tehnică amănunţită nu face obiectul acestei lucrări. Ea va trebui făcută de către specialişti din domeniul IT, pornind de la nişte specificaţii foarte precise.

4. Concluzii şi recomandăriVotul poştal şi votul pe internet sunt două metode de vot care pot

constitui o alternativă la votul clasic. În particular, acestea ar putea facilita votul cetăţenilor din diaspora. Din păcate, aşa cum am arătat, atât experienţa votului poştal, cât şi cea a votului pe internet nu a fost întodeauna lipsită de probleme, chiar şi în ţări în care condiţiile socio-economice, instituţionale şi tehnologice sunt mult mai favorabile pentru implementarea lor decât în România. Aceasta nu înseamnă că respingem în principiu utilitatea unor asemenea metode, mai ales în condiţiile în care multe din reformele necesare pentru a asigura succesul implementării acestor metode vot alternativ sunt reforme de care România are oricum nevoie, cum ar fi reforma aparatului birocratic, o mult mai bună evidenţă a populaţiei, introducerea unor cărţi de identitate mult mai greu de falsificat, investiţii în infrastructură, sau creşterea gradului de încredere a populaţiei în modul de funcţionare a instituţiilor statului. Credem însă că, până la implementarea unor astfel de reforme, orice discuţie despre introducerea unor metode de vot alternative este prematură. Aşa cum arăta Leontine Loeber (2008), una din lecţiile eşecului maşinilor de vot electronic în Olanda este aceea că, înainte de a fi utilizată, orice metodă nouă de vot trebuie îndelung testată şi evaluată, atât de suporteri, cât şi (sau mai ales) de critici. Introducerea prematură a unei asemenea metode poate

89


duce la pierderea încrederii din partea opiniei publice şi, odată pierdută, această încredere va fi foarte greu de recâştigat.

Bibliografie

• About.com. “An Illustrated History of Voting Methods and Systems.” <http://uspolitics.about.com/od/elections/ig/History-of-Voting-Systems/> (accesat la 5 februarie 2009).

• Alvarez, R. Michael, and Jonathan Nagler. 2000. “The Likely Consequences of Internet Voting for Political Representation.” Loyola of Los Angeles Law Review, Vol. 2000 (April), pp.1115-1151.

• Battiston, Simone, şi Bruno Mascitelli. 2008. “The challenges to democracy and citizenship surrounding the vote to Italians Overseas.” Modern Italy, Vol. 13, No. 3 (August), pp. 261 – 280.

• BBC News, 19 iulie 2002, “Why e-voting is a bad idea,” <http://news.bbc.co.uk/2/hi/sci/tech/2135911.stm> (accesat la 3 februarie 2009).

• Berinsky, Adam J., Nancy Burns, şi Michael W. Traugott. 2001. “Who Votes by Mail? A Dynamic Model of the Individual-Level Consequences of Voting-by-Mail Systems.” Public Opinion Quarterly, Vol. 56, No. 2, pp. 178-197.

• Birch, Sarah. 2003. Electoral Systems and Political Transformation in Post-Communist Europe. Houndmills, Basingstoke: Palgrave Macmillan.

• Birch, Sarah, şi Bob Watt. 2004. “Remote Electronic Voting: Free, Fair, and Secret?” The Political Quarterly, Vol. 75, No. 1, pp. 60-72.

• Breuer, Fabian. 27-28 October 2006. “E-Voting: Lessons Learnt and Future Challenges.” <http://www.ega.ee/files/27.10.06_Report_evoting_Conference.pdf>.

• Bullock, Charles S, şi M. V. Hood. 2002. “One Person-No Vote; One Vote; Two Votes: Voting Methods, Ballot , and Undervote Frequency in the 2000 Presidential Election.” Social Science Quarterly, vol. 83, no. 4 (December), pp. 981-993.

90


• Celeste, Richard, Dick Thornburgh, şi Herbert Lin (eds.) 2006. Asking the Right Questions about Electronic Voting. Washington, DC: The National Academies Press. <http://www.nap.edu/catalog.php?record_id=11449>.

• Chu, David S. C. 2007. “Department of Defense: Expanding the Use of Electronic Voting Technology for UOCAVA Citizens.” <http://www.servesecurityreport.org/DoDMay2007.pdf>.

• Coleman, Stephen et al. 2002. Elections in the 21st Century: From Paper

Ballot to E-Voting. The Independent Commission on Alternative Voting Methods. London: Electoral Reform Society. <http://electoral-reform.org.uk/downloads/e-votingreport.pdf>.

• Commission on Elections, Republic of the Philippines, “Modernization of the Electoral Process.”

• Cosuleanu, Ion, şi Constantin Gaindric. 2007. “Distance voting (e-voting): its applicability in Moldova.” Computer Science Journal of Moldova, vol.15, no.3 (45): <http://www.math.md/files/csjm/v15-n3/v15-n3-(pp354-380).pdf>.

• Dictson, Derek, şi Dan Ray. 2000. “The Modern Democratic Revolution: An Objective Survey of Internet-Based Elections.” SecurePoll.com White Paper (January), <http://e-voto.di.fc.ul.pt/docs/The Modern Democratic Revolution.pdf>.

• DutchNews.nl. 27 September 2007. “Red Pencils to Return to Polling Stations.” <http://www.dutchnews.nl/news/archives/2007/09/time_not_right_for_electronic.php>.

• ___. 2005. “Votes in the bag.” Economist, Vol. 375, Issue 8421 (4 septembrie 2005), pp. 47-47.

• Electoral Reform Society. ___. “Policy on e-voting and counting in public elections.” <http://www.electoral-reform.org.uk/downloads/ElectronicvotingPOLICY.pdf>.

• Enguehard, Chantal. 2008. “Analyse des vulnérabilités de trois modes de vote à distance.” <http://www.sciences.univ-nantes.fr/info/perso/permanents/enguehard/perso/Enguehard_Legalis2008.pdf>.

• Feşnic, Florin. 2008. “Voting Methods.” In Kenneth F. Warren (ed.),

91


Encyclopedia of U.S. Campaigns, Elections, and Electoral Behavior. Thousand Oaks, CA: Sage, pp. 849-850.

• Fischetti, Mark. 2008. “How Voting Machines Work.” Scientific American (October), <http://www.sciam.com/article.cfm?id=how-voting-machines-work>.

• Gallen, Jonathan. 2005. “The End of the Chads? The Future of Internet Voting in America.” Lucrare prezentată la conferinţa anuală a Southwestern Political Science Association, New Orleans, Louisiana, Fairmont Hotel, 23 martie 2005. <http://www.allacademic.com/meta/p88872_index.html>.

• Gill, Kathy. About.com, “History of Voting Systems: Mechanical Counting, Lever-Pull.” <http://uspolitics.about.com/od/elections/ig/History-of-Voting-Systems/Mechanical-Count--Lever-Pull.htm>.

• Grace, Jeremy. 2007. “External and Absentee Voting.” în Challenging Norms and Standards of Election Administration, (document electronic), pp. 35-58. IFES, <http://www.ifes.org/publication/e5c04c69e4ee902399d9f63245f99b0e/IFES%20Challenging%20Election%20Norms%20and%20Standards%20WP.pdf>.

• Gritzalis, Dimitris A. 2002. “Principles and requirements for a secure e-voting system.” Computers & Security, Vol. 21, No 6, pp. 539-556.

• Gronke, Paul, Eva Galanes-Rosenbaum, Peter A. Miller, şi Daniel Toffey. 2008. “Convenience Voting.” Annual Reviews of Political Science, Vol. 11, pp. 437-455.

• Hanmer, Michael J., şi Michall W. Traugott. 2004. “The Impact of Voting by Mail on Voter Behavior.” American Politics Research, Vol. 32, No. 4, pp. 375-405.

• Harris, Bev. 2004. Black Box Voting: Ballot Tampering in the 21st Century. Renton, WA: Talion Publishing.

• Harris, Rachel. 1999. “Voting-by-Mail: A Look at Modernizing the Electoral System.” California Research Bureau: CRB Note, Vol. 6, No. 3 (July): pp. 1-12.

• Hill, Sarah. 2006. “Election Fraud References.” Caltech/MIT Voting

92


Technology Project Working Paper # 50, <http://vote.caltech.edu/drupal/files/working_paper/vtp_wp50.pdf>.

• Hoffman, L. J. 2000. “Internet voting: will it spur or corrupt democracy?” In Proceedings of the Tenth Conference on Computers, Freedom and Privacy: Challenging the Assumptions (Toronto, Ontario, Canada, April 04 - 07, 2000).

• IDEA (International Institute for Democracy and Electoral Assistance). 2007. Voting from Abroad: the International IDEA Handbook. Stockholm: IDEA.

• Internet Policy Institute. 2001. Report of the National Workshop on Internet Voting: Issues and Research Agenda. <http://verifiedvoting.org/downloads/NSFInternetVotingReport.pdf>.

• Jeffe, Douglas, şi Sherry B. Jeffe. 1990. “Absence Counts: Voting by Mail.” The American Enterprise, No.1, Vol. 1, pp. 19-21.

• Jefferson, David, Aviel D. Rubin, Barbara Simons, şi David Wagner. 2004a. “Analyzing Internet voting security.” Communications of the ACM, Vol. 47, No. 10, pp. 59-64.

• Jefferson, David, Aviel D. Rubin, Barbara Simons, şi David Wagner. 2004b. “A Security Analysis of the Secure Electronic Registration and Voting Experiment (SERVE).” <http://www.servesecurityreport.org/paper.pdf>.

• Jefferson, David, Aviel D. Rubin, şi Barbara Simons. 2007. “A comment on the May 2007 DoD report on Voting Technologies for UOCAVA Citizens.” servesecurityreport.org, <http://www.servesecurityreport.org/SERVE_Jr_v5.3.pdf> (accesat la 19 februarie 2009).

• Jones, Douglas W. 2003. “A Brief Illustrated History of Voting.” <http://www.cs.uiowa.edu/~jones/voting/pictures/> (accessat la 5 februarie 2009).

• Jones, Douglas W. 2007. “Letter on Postal Ballots to the Colorado Senate Majority Leader and Secretary of State” (January 15, 2007). “<http://www.cs.uiowa.edu/~jones/voting/colorado_postal.pdf> (accesat la 10 februarie 2009).

93


• Karp Jeffrey A., şi Susan A. Banducci. 2000. “Going Postal: How All-Mail Elections Influence Turnout.” Political Behavior, Vol. 22, No.3.

• Kousser, Thad, şi Megan Mullin. 2007. “Does Voting by Mail Increase Participation? Using Matching to Analyze a Natural Experiment.”

• Leib, Jonathan I., şi Jason Dittmer. 2002. “Florida’s residual votes, voting technology, and the 2000 election.” Political Geography, Vol. 21 (2002), pp. 91–98.

• Loeber, Leontine. 2008. “E-Voting in the Netherlands; from General Acceptance to General Doubt in Two Years.” The 3rd International Conference on Electronic Voting 2008. Bregenz, Austria, 6-9 august 2008.<http://www.e-voting.cc/static/evoting/files/Session01_LeontineLoeber.pdf>.

• Magleby David B. 1987. “Participation in Mail Ballot Elections.” The Western Political Quarterly, Vol. 40, No. 1, pp. 79-91.

• Mason, Stephen. 2004. “Is There a Future for Internet Voting?” Computer Fraud & Security, Vol. 2004, Issue 3 (March), pp. 6-13.

• McGaley, Margaret, şi J. Paul Gibson. 2003. “Electronic Voting: A Critical Safety System.” <http://evoting.cs.may.ie/Project/report.pdf>

• Nesbitt-Larking, Paul W. 2008. “Australian Ballot.” In Kenneth F. Warren (ed.), Encyclopedia of U.S. Campaigns, Elections, and Electoral Behavior. Thousand Oaks, CA: Sage. p. 50.

• The New York Times. 1996. “Mail-In Democracy.” 8 februarie, A24. <http://query.nytimes.com/gst/fullpage.html?res=9F06E7D61439F93BA35751C0A960958260&n=Top/Reference/Times%20Topics/Subjects/E/Elections>.

• Norris, Pippa. 2004. “E-Voting as the Magic Ballot? The impact of the internet on electoral participation and civic engagement.” Working paper.

• Norris, Pippa. 2005. “Rearranging the Deckchairs on the Titanic? The impact of postal-voting-on-demand in Britain.” Washington, DC: APSA.

• Pasquinucci, Andrea. 2007. “Web voting, security and cryptography.” Computer Fraud & Security, Vol. 2007, No. 3 (March), pp. 5-8.

94

VOTUL DIASPOREI – UN DREPT REFUZAT

• Pieters, Wolter. 2007. “La Volonté Machinale: Understanding the Electronic Voting Controversy.” PhD thesis, Radboud University Nijmegen. <http://eprints.eemcs.utwente.nl/13896/01/Pieters-La_volonte_machinale.pdf>.

• Prevost, Alicia Kolar, and Brian F. Schaffner. 2008. “Digital Divide or Just Another Absentee Ballot? Evaluating Internet Voting in the 2004 Michigan Democratic Primary.” American Politics Research, Vol. 36, No. 4, pp. 510-529.

• Puiggali, Jordi, and Victor Morales-Rocha. 2007. “Remote Voting Schemes: A Comparative Analysis.” Bochum: E-Voting and Identity, First International Conference, VOTE-ID 2007.

• Qvortrup, Matt. 2005. “First past the Postman: Voting by mail in Comparative Perspective.” Political Quarterly, Vol. 76, No. 3, pp. 414-419.

• Randall, Ed. 2005. “Careless with Our Democracy: Group Think and Voting Reform.” The Political Quarterly, Vol. 76, No. 3 (July), pp. 402-413.

• Reynolds, Andrew. “Ballot Papers of the World.” <http://www.unc.edu/~asreynol/ballots.html> (accesat la 5 februarie 2009).

• Rezende, Pedro A. D. 2004. “Electronic Voting Systems: Is Brazil ahead of its time?” DIMACS voting workshop, Rutgers University, Piscataway, NJ, May 26-27. <http://www.cic.unb.br/docentes/pedro/trabs/election.htm> (accesat la 8 februarie 2009).

• Richey, Sean. 2005. “Who Votes Alone? The Impact of Voting by Mail on Political Discussion.” Australian Journal of Political Science, Vol. 40, No. 3, pp. 435–442.

• Richey, Sean. 2008. “Voting by Mail: Turnout and Institutional Reform in Oregon.” Social Science Quarterly, Vol. 89, No. 4 (December), pp. 902-915.

• Riera, Andreu, şi Gerard Cervelló. 2004. “Experimentation on Secure Internet Voting in Spain.” The 1st International Conference on Electronic Voting 2004. Bregenz, Austria, 2-4 iulie 2006. <http://www.e-voting.cc/

95


static/evoting/files/riera_cervello_p91-100.pdf>.• Shaw, Katherine M. 2008. “Vote by Mail.” In Kenneth F. Warren (ed.),

Encyclopedia of U.S. Campaigns, Elections, and Electoral Behavior. Thousand Oaks, CA: Sage, pp. 825-827.

• Smith, Russel G. 2002. “Electronic voting: benefits and risks.” Trends and Issues in Crime and Criminal Justice, Vol. 224 (April 2002). Canberra: Australian Institute of Criminology, <http://www.aic.gov.au/publications/tandi/ti224.pdf>.

• Smithsonian, National Museum of American History. 2004. “Vote: the Machinery of Democracy.” <http://americanhistory.si.edu/vote/votingmachine.html> (accesat la 5 februarie 2009).

• Southwell, Priscilla L. 2004. “Five Years Later: A Re-Assesment of Oregon’s Vote by Mail Electoral Process.” Political Science and Politics, Vol. 37, No. 1, pp. 89-93.

• Stratford, Jean Slemmons, and Juri Stratford. 2001. “Computerized and networked government information.” Journal of Government Information, Vol. 28 (2001), pp. 297-301.

• Thompson, Clive. “Can You Count on Voting Machines?” The New York Times, January 6, 2008. <http://www.nytimes.com/2008/01/06/magazine/06Vote-t.html?_r=1> (accesat la 5 februarie 2009).

• Thompson Dennis F. 2004. “Election Time: Normative Implications of Temporal Properties of the Electoral Process in the United States.” American Political Science Review, Vol. 98, No. 1, pp. 51-64.

• Thompson, Dennis F. 2008. “Electoral Simultaneity: Expressing Equal Respect.” Journal of Social Issues, Vol. 64, No. 3, pp. 487-501.

• Traugott Michael W. 1996. “Report on the Characteristics of the Oregon Electorate Participating in Special General Election for the U.S. Senate on January 30.” Ann Arbor. MI. Institute for Social Research.

• Trechsel, Alexander H., and Fernando Mendez (eds.) 2005. The European Union and e-Voting. London and New York: Routledge.

• Trechsel, Alexander H., R. Michael Alvarez, and Thad E. Hall. 2008. “Internet Voting in Estonia.” Caltech/MIT Voting Technology Project

96


Working Paper # 60, <http://vote.caltech.edu/drupal/files/working_paper/vtp_wp60.pdf>.

• United States General Accounting Office. 2004. “Electronic Voting Offers Opportunities and Presents Challenges.” <http://www.gao.gov/new.items/d04766t.pdf>.

• votingmachines.procon.org, “Voting Systems Used in U.S. Presidential Elections Since 1980.” <http://votingmachines.procon.org/viewresource.asp?resourceID=274#usage>.

• Warf, Barney. 2006. “Voting technologies and residual ballots in the 2000 and 2004 presidential elections.” Political Geography, Vol. 25, pp. 530-556.

• Warren, Kenneth F. (ed.) 2008. Encyclopedia of U.S. Campaigns, Elections, and Electoral Behavior. Thousand Oaks, CA: Sage.

• Wierzbicki, Adam, şi Krzystof Pietrzak. 2007. “Analyzing and Improving the Security of Internet Elections,” în Norbert Pohlmann, Helmut Reimer, Wolfgang Schneider (editori), Securing Electronic Business Processes. Wiesbaden: Vieweg, pp. 93-101.

97


98


VOTUL DIASPOREI- UN DREPT REFUZAT1

Miruna Căjvăneanu

IntroducereCortina s-a tras peste rezultatele alegerilor parlamentare din 30

noiembrie 2008, care vor rămâne în istorie drept primele alegeri desfăşurate conform sistemului uninominal. Un sistem cu surprize, un vas al Pandorei din care au ieşit învinşi, învingători, surprize, paradoxuri, dar şi probleme de rezolvat.

Pentru prima dată românii din străinătate au putut vota şi trimite proprii reprezentanţi în Parlamentul României. În ceea ce priveşte votul diasporei româneşti, doar 24.000 de români au votat în cele 221 de secţii organizate în străinătate la alegerile din 30 noiembrie. Ministerul de Externe a trimis peste hotare 620.000 de buletine de vot, pentru Cameră şi Senat. La alegerile din 30 noiembrie prezenţa la urne în diaspora a fost de 24.000 de votanţi, adică 0.4% din totalul naţional. Au fost aleşi 4 deputaţi şi 2 senatori, care vor reprezenta numeroasa comunitate de români de peste hotare.

Votul Diasporei a evidenţiat un paradox: deşi politicienii şi partidele din România au dus lupta electorală mai mult în ţară, rezultatul obţinut în diaspora a făcut diferenţa între câştigători. Emil Boc, preşedintele PD-L a declarat la Cluj imediat după alegeri: „Aşteptăm confirmarea oficială a rezultatelor Biroului Electoral Central. După datele noastre, pe final, o să avem o uşoara diferenţă pozitivă faţă de PSD, deci vom câştiga alegerile la mustaţă, cum se spune în termeni fotbalistici. Şi când spun asta mă bazez în primul rând pe voturile românilor din străinătate, din diaspora, care nu au fost încă luate în considerare”.

Pe de altă parte, în străinătate au existat şi cei mai mulţi români care au vrut să voteze, şi nu au putut, din cauze pe care le vom analiza în continuare. Din ambele părţi ale eşichierului politic se transmite acelaşi mesaj:

1 Studiul a fost realizat cu sprijinul financiar al Fundaţiei Soros România în cadrul programului Open Society Fellows.

99


românii din străinătate ar fi putut să voteze în un număr mai mare, dacă ar fi avut posibilitatea. O declară atât Petre Roman, cât şi reprezentanţi ai PD-L din spectrul politic, precum şi observatori independenţi sau organizaţii de referinţă cum ar fi Institutul pentru Politici Publice (IPP).

Intr-o recentă intervenţie la Ambasada României la Budapesta, Traian Băsescu, preşedintele României, a declarat că legea electorală i-a defavorizat în mod deliberat pe românii din străinătate: „Deliberat s-a construit legea pentru ca votul românilor din străinătate să fie diminuat”2. El a precizat, în aceeaşi declaraţie, că noua majoritate constituită în urma alegerilor din 2008 va introduce în cel mai scurt timp votul electronic. Prezenţa redusă la urne nu este decât un efect al faptului că mulţi români din străinătate au fost împiedicaţi de lege să voteze: au votat doar 39% dintre românii cu drept la vot, dar dacă ar fi putut vota şi concetăţenii aflaţi în străinătate, procentajul ar fi fost peste 50%, a mai explicat Traian Băsescu, citat de Mediafax. Un calcul simplu ne face să presupunem că românii puşi în situaţia de a nu putea vota au fost de circa 11% din totalul electoratului, conform declaraţiilor şefului statului.

Acum, după alegeri, începe analizarea diferitelor situaţii şi plângeri care sosesc de peste hotare, şi care delimitează numeroasele situaţii ale românilor care nu au putut vota.

A înlesni votul românilor de peste hotare devine însă şi o prioritate a noilor parlamentari, în primul rând a celor aleşi în diaspora. Primul obiectiv legislativ al senatorului ales pentru diaspora în colegiul Europa-Asia, Viorel Badea, este tocmai înaintarea unui proiect de lege cu privire la reintroducerea votului prin corespondenţă.3 Chiar înainte de alegeri, Viorel Badea declara: „Primul proiect pe care îl voi demara dacă voi fi ales senator va fi redarea dreptului fundamental la vot pentru românii de pretutindeni, prin introducerea votului prin corespondenţă, sau, dacă va fi posibil, a votului electronic. În acest

2 Mediafax: „Băsescu - legea electorală va fi modificată relativ repede”, 2/02/2009- Budapesta3 Colocviu cu Viorel Badea, parlamentar, Vicepreședinte al Comisiei pentru Politică Externă a Senatului României, decembrie 2008

100


moment, peste un milion de români de peste hotare nu au reşedinţa în localităţile unde muncesc şi deci nu îşi vor putea exercita un drept constituţional, acela de a vota la alegerile din 30 noiembrie.”4. Prioritate reconfirmată într-un interviu imediat după ce a fost ales senator: „Aşa cum am anunţat şi în programul meu electoral, priorităţile vor fi două. În primul rând, voi înainta un proiect de lege, prin care voi cere restructurarea Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, actualul DRRP. În al doilea rând, voi susţine introducerea votului prin corespondenţă pentru românii de peste hotare”5.

Înlesnirea participării românilor din străinătate la vot este o condiţie obligatorie pentru a asigura o componentă fundamentală a sistemului democratic din România. Aşa cum aprecia sociologul francez Alain Touraine, un sistem este democratic atunci când îndeplineşte trei condiţii fundamentale: „limitarea puterii statului, autonomia actorilor sociali şi conştiinţa cetăţeniei”, sinteza lor fiind exprimată în principiul reprezentativităţii, care uneşte „socialul cu politicul”6. A avea drept de vot înseamnă a putea participa efectiv la realizarea acelui cadru legislativ care reglementează societatea din care individul face parte.

Acelaşi concept este împărtăşit, în mod nuanţat, şi de parlamentarii aleşi să reprezinte, spre exemplu, una din comunităţile de emigranţi istorice şi cu siguranţă una din cele mai numeroase - Italia. Senatorul Claudio Micheloni, emigrant italian în Elveţia, a fost ales parlamentar în circumscripţia „Estero” (străinătate), la ultimele alegeri parlamentare care au avut loc în Italia, acele din aprilie 2008. El este convins de rolul esenţial pe care îl au aleşii numeroasei diaspore italiene: „Emigrantul este un cetăţean care are trebuie să aibă dreptul

4 Colocviu cu Viorel Badea, candidat PD-L în colegiul Europa-Asia pentru Senat, Roma, noiembrie 2008

5 „Viorel Badea, senatorul diasporei”- interviu realizat de Miruna Căjvăneanu-

Gazeta Românească 5/12/2008 http://www.gazetaromaneasca.com/news/stiri/viorel-badea-senatorul-diasporei.html

6 Alain Touraine „Les conditions, les ennemis et les chances de la démocratie”- L’

Union Interparlamentaire, Genève, 1998 - citat de Gheorghe Fulga în „Societăţi și sisteme politice contemporane”, Ed. Economică 2004

101


electoral, indiferent dacă la putere este dreapta sau stânga. Este un drept legat de însuşi procesul de integrare a cetăţeanului în ţara de adopţie, şi un instrument de integrare – mă refer aici la votul administrativ al străinilor în ţara respectivă. Eu, stabilit în Elveţia, am mai multe interese să obţin drepturi pentru fiii mei şi să fiu reprezentat în Elveţia, decât în ţara de origine. Deci a avea reprezentanţi în

Parlamentul naţional nu este important numai pentru mine, ca cetăţean

emigrant al Italiei, ci pentru Italia ca stat naţional”7.Studiul de faţă îşi propune să evidenţieze situaţia complexă, din

punct de vedere electoral, a românilor care trăiesc în străinătate. O perspectivă inedită, la fel de nouă ca şi masiva emigraţie înregistrată în ultimul deceniu. Vom identifica în linii mari electoratul românesc aflat peste hotare, apoi vom analiza modul în care au participat românii din Italia la două din ultimele scrutine electorale. Din studiul a două sondaje care au evidenţiat opiniile a circa 300 de români care trăiesc în Italia, primul şi unicul de acest fel realizat sub aspect electoral, vom evidenţia principalele probleme cu care se confruntă comunitatea românească în preajma alegerilor şi la urne. Vom face apoi o scurtă incursiune în instituţiile de la Bucureşti, pentru a observa cum este privit fenomenul, atât prin prisma institutelor de cercetare (IPP), cât şi din birourile parlamentarilor de diverse orientări politice, căutând deci să descoperim care sunt soluţiile de propus pentru înlesnirea dreptului de vot al românilor de peste graniţă. În sfârşit, cu ajutorul unei paralele cu sistemul electoral italian, dezbătută chiar cu protagoniştii politici din Peninsulă, vom încerca să facem o serie de propuneri şi sugestii menite să aducă legislatorilor de la Bucureşti şi o viziune „din afară” a emigranţilor români văzuţi ca electorat.

Care este bazinul electoral al diasporei şi cum se votează?Numărul total al românilor din diaspora este o necunoscută (aproape)

absolută. Din registrele MIRA, ar rezulta o prezenţă de circa 190.000 de români

7 Colocviu cu senatorul italian Claudio Micheloni (Popolo della Libertà), pe

marginea conferinţei „Alegeri Europene 2009 - toţi putem vota, doar să știm” (23 ianuarie 2009- Roma, Camera Deputaţilor)

102


cu drept de vot în străinătate. Cifre puţin credibile şi deseori contestate în străinătate, dacă ţinem seama că numai în Italia statisticile oficiale au confirmat o prezenţă de circa 700.000 de români (625.000 cu reşedinţă în 2007- Date ISTAT- Institutul de Statistică din Italia şi Caritas - Institutul IDOS) cu domiciliul în Italia şi alţi circa 3-400.000 care nu sunt înscrişi în Evidenţa Populaţiei (Anagrafe). Discursul este asemănător şi pentru cealaltă ţară cu o prezenţă masivă a românilor, Spania, unde se estimează că trăiesc un alt milion de români. Unele asociaţii ale conaţionalilor noştri din diaspora au estimat la circa 4 milioane prezenţa totală a românilor peste graniţe.

Fapt paradoxal, chiar unii din liderii politici români din formaţiuni care au minimalizat participarea la vot a diasporei, au confirmat parţial numărul concetăţenilor din diaspora. Titus Corlăţean (PSD) a afirmat în cadrul ceremoniei de lansare la Milano a candidaţilor PSD pentru diaspora : „Pentru prima dată românii din străinătate îşi vor desemna reprezentanţii lor în Parlamentul României. In Italia se află 2 milioane de români, dintre care cei mai mulţi au muncit onest, s-au integrat”, iar Mircea Geoană a declarat în aceeaşi ocazie că „sunt 2,5 milioane de români în Spania şi Italia, comparaţi cu o Slovenie, o mini-România care trăieşte în străinătate”8

Oficial, datele privind cetăţenii cu drept de vot sunt cuprinse în Registrul Naţional de Evidenţă a Persoanelor, fiind selectate şi prelucrate de Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor (CNABDEP) din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative.

Actualizarea listelor electorale permanente se realizează, conform legislaţiei în vigoare, de către primarul unităţii administrativ-teritoriale împreună cu serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor. Termenul de punere la dispoziţia primarilor a listelor electorale permanente de către Centrul Naţional de Administrare a Bazelor de Date privind Evidenţa Persoanelor este de 45 de zile de la data stabilirii zilei alegerilor. Până cel târziu cu 45 de zile înaintea zilei alegerilor se întocmesc şi se pun la dispoziţia

8 Marian Mocanu, prezentat de „greii” PSD- Gazeta Românească, 27/09/2008

103


alegătorilor spre consultare listele electorale permanente9.Alegătorii au dreptul, conform legii, să-şi verifice înscrierea în listele

electorale. Întâmpinările împotriva omisiunilor, a înscrierilor greşite şi a oricăror erori din liste se fac la primarul localităţii, acesta fiind obligat să se pronunţe, prin dispoziţie, în cel mult 3 zile de la înregistrare10.

Pentru alegătorii români din afara ţării, legea prevede existenţa unei liste suplimentare, unde sunt notate detalii cu privire la cetăţenii care şi-au exercitat dreptul electoral în secţia respectivă. În lista electorală suplimentară folosită la secţiile de votare din afara ţării , persoanele cu drept de vot „vor fi trecute de către preşedintele biroului electoral al secţiei de votare” astfel11:

• cetăţenii români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care îşi exercită dreptul de vot la una dintre secţiile de votare din ţara în care şi-au stabilit domiciliul sau reşedinţa;

• personalul misiunilor diplomatice şi al oficiilor consulare, care votează la secţia constituită pe lângă misiunea diplomatică sau oficiul consular la care îşi desfăşoară activitatea;

• candidaţii care se prezintă la o secţie de votare din cadrul colegiului uninominal în care candidează, alta decât aceea unde sunt arondaţi potrivit domiciliului.

De menţionat că în străinătate se foloseşte numai lista electorală suplimentară.

Conform normativei din 2008, cu modificările şi completările ulterioare, cetăţenii români cu drept de vot, cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, îşi exercită dreptul la una dintre secţiile de votare din acea ţară în

9 „Reglementări privind alegerea Camerei Deputaţilor și a Senatului”, Ed. Monitorul Oficial RA, București, 2008- pag. 10- Art. 26 alin. (6) și art. 73 alin. (2) din Legea nr. 35/2008, cu modificările și completările ulterioare. Prevederile art. 26 alin. (1), (4) și (5) din Legea nr. 35/2008 se aplică începând cu alegerile din anul 2012.10 „Reglementări privind alegerea Camerei Deputaţilor și a Senatului”, Ed. Monitorul Oficial RA, București, 2008 - pag. 10

11 „Reglementări privind alegerea Camerei Deputaţilor și a Senatului”, Ed. Monitorul Oficial RA, București, 2008, pag. 14

104


care îşi au domiciliul sau reşedinţa.12

Pentru românii din străinătate s-a înfiinţat o circumscripţie aparte, Circumscripţia nr. 43. „Biroul electoral al circumscripţiei nr. 43 este constituit pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor la nivelul circumscripţiei electorale pentru românii cu domiciliul sau reşedinţa în afară ţării”, se citeşte în descrierea biroului electoral responsabil13.

Participarea românilor din Diaspora la ultimele scrutineParticiparea românilor de peste hotare la alegerile din ultimii ani a

avut un trend neomogen. La alegerile generale din 2004 s-au prezentat la urne aproape

39.000 de români la secţiile din străinătate, în 142 de secţii puse la dispoziţie. Pentru referendumul vizând demiterea preşedintelui, din mai 2007, au votat 72.156 de români în 178 de secţii puse la dispoziţie. Cea mai scăzută prezenţă s-a înregistrat la alegerile pentru Parlamentul European din 25 noiembrie 2007, când au votat numai 21.000 de români.

Cea mai semnificativă prezenţă s-a înregistrat la Referendumul din mai 2007, privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Potrivit unui comunicat dat publicităţii de Ministerul Afacerilor Externe, la cele 178 de secţii de votare organizate în străinătate au votat 72.156 persoane. Cea mai mare prezenţă la urne s-a înregistrat în Spania (14.123 persoane), Italia (9.943 persoane), urmate de: SUA (7.986 persoane), Franţa (5.141 persoane), Republica Moldova (4.998 persoane), Marea Britanie (3.210 cetăţeni români), Canada (3.063 persoane), Germania (2.783 persoane), Belgia (2.549 persoane), Grecia (2.505 persoane) şi Irlanda (1.835). În Israel s-au prezentat la vot 1.241 de persoane, în Australia – 957, în Ungaria – 1.055, în Portugalia – 1.054, în Elveţia - 763, în Emiratele Arabe Unite – 528, în Serbia – 167, iar în Ucraina – 94 cetăţeni români.

12 Art. 8 alin. (2) din Legea nr. 35/200813 http://www.mae.ro/index.php?unde=doc&id=37093&idlnk=&cat=

105


La ultimul scrutin, pentru alegerea parlamentarilor - din 30 noiembrie 2008 - prezenţa totală la urne a fost de 24.000 de alegători, adică 0.4 % din totalul naţional. Pentru aceste alegeri, MAE a organizat un număr crescut de secţii de votare, 221- şi datorită presiunii exercitate de o parte din politicieni şi membri ai societăţii civile, după cum vom arăta în continuare. Rezultate semnificativ de scăzute, proporţional cu prezenţa românilor, s-au înregistrat în Republica Moldova, la Chişinău - 2300 de alegători, în Italia - 3800, iar în Spania 6300.

În ceea ce priveşte votul românilor din Italia pe 30 noiembrie 2008 este semnificativă repartizarea teritorială a prezenţei la urne, cu o predominanţă netă în unele oraşe din nord şi la Roma: Roma 1- Consulat: 328 voturi, 1 nul, 2 albe + Roma 2- Accademia di Romania: 239 voturi, 4 nule + Roma 3: 131 voturi + Roma 4 : 94 voturi, Milano 1: 260 voturi, Milano 2: 277 voturi, Torino: 677 voturi, Genova: 59 voturi, Florenţa: 193 voturi, Treviso: 343 voturi, Padova: 280 voturi, Napoli: 39 voturi, Trieste: 74. Se observă, astfel, că românii au mers la urne în zonele cu cea mai mare concentraţie de concetăţeni, respectiv marile oraşe precum Roma, Milano şi Torino, ceea ce dovedeşte un grad scăzut de mobilitate a electoratului.

Scrutin DataSecţii de votare

Număr votanţi

Alegeri generale 28/11/2004 14239.000(aprox)

Referendum privind demiterea președintelui Traian Băsescu

19/05/ 2007 172 72.156

Alegeri pentru parlamentul european

25/11/200721.000 (aprox)

Alegeri pentru parlamentul României

30/11/2008 22124.000 (aprox.)

106


Sondaje proprii14

Pentru a observa procesul electoral în cele două momente specifice, Referendumul din 19 mai 2007 şi Alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2008, am realizat două sondaje de opinie, relevante pentru a determina caracteristicile electoratului românesc din Italia şi problemele pe care românii din Peninsulă le întâmpină atât în preajma alegerilor, cât şi în ziua scrutinului. Iată cele două sondaje şi concluziile la care echipa noastră a ajuns.

Sondaj I- Referendumul din mai 2007Demiterea preşedintelui Băsescu de către Parlament a constituit

un eveniment politic care a atras atenţia românilor din diasporă - în mod dramatic - asupra vieţii politice din România. Problema numărului secţiilor de votare, considerate insuficiente de către românii din Italia, a fost dezbătută pe larg în perioada premergătoare votului. Culegerea datelor a avut loc în ziua votului, adică pe 19 mai 2007, prin intermediul unui sondaj realizat pe bază de chestionare.

Operaţiunea s-a desfăşurat în faţa a trei secţii electorale din cele 9 prezente pe teritoriul Italiei. Cele trei secţii au fost: Roma 1 - Accademia di Romania - Piazza Josè de San Martin 1, Roma 2 - Consulatul General al României la Roma - Via del Serafico 69, Florenţa - Consulatul Onorific, Via Lungarno Vespucci, 30.

14 Pentru realizarea sondajelor, mulţumim voluntarilor care au contribuit la strângerea datelor: echipa PIR condusă de Vicenţiu Acostandei la Roma si cea condusă de Valeriu Vasiliu la Florenţa (pentru sondajul din mai 2007), Oneliei Ursu, studentă la Facultatea de Jurisprudenţă de la Universitatea La Sapienza - Roma si Steluţei Floristean (pentru sondajul din noiembrie 2008).

107


Eşantion: din cele peste 72.000 de persoane care s-au prezentat la urnele organizate în Italia, eşantionul a fost următorul: 100 persoane intervievate la Florenţa şi 70 la Roma, pentru un total de 170 de respondenţi. Abordarea alegătorilor a avut loc imediat la ieşirea de la urne, deci după exercitarea dreptului la vot. Operatorii au completat chestionarul, după ce au citit pe rând respondenţilor cele 6 întrebări.

Intervalul de timp în care a fost realizat sondajul: între orele 10 şi 20,30.

Repartizarea pe sexe: La Roma, în cadrul eşantionului, au fost 43 % de femei şi 57 % bărbaţi. La Florenţa, 56 % femei şi 44% bărbaţi.

Repartizarea pe vârstă: s-a încercat abordarea persoanelor care să reprezinte în modul cel mai elocvent şi prezenţa la vot pe grupe de vârstă.

La Roma şi Florenţa, profilul demografic al eşantionului a fost:

VÂRSTĂ 18-24 25-34 35-44 45-54 55+

ROMA 5,7 % 34,2 % 12,8 % 35,7 % 10,0 %

FLORENTA 18,7 % 34,2% 22,0 % 18,7% 6,4 %

Observaţii: repartizarea pe categorii de vârsta între 18 şi 55 ani a fost făcută în baza caracteristicii comunităţii româneşti din Peninsulă. Majoritatea românilor prezenţi pe teritoriul italian este cuprinsă în acest interval de vârstă. Cei mai mulţi români vin şi locuiesc în Italia pe motive de lucru.

Sursele de informare cu privire la Referendum

Am dorit să aflăm ce surse au avut la dispoziţie românii pentru a fi informaţi în legătură cu politica din România, şi în special în legătură cu desfăşurarea procesului referendar. S-au acceptat şi răspunsuri multiple.

SURSAPresa românească din Italia

Tv satelit/ Internet

Rude din România

Alte surse

ROMA 38,5% 70% 17,1% 4,2%

FLORENTA 18,7% 31,3% 18,7% 31,3%*

108


*- La Florenţa 31,3 % din respondenţi au declarat că au aflat detalii despre

alegeri în urma campaniei „Dacă nu votezi, nu contezi”, organizată de filiala de la Florenţă a Partidului Românilor din Italia (PIR) în săptămânile premergătoare

votului

Am constatat că cei mai mulţi români urmăresc programele TV din România, marea majoritate prin intermediul televiziunii satelitare. S-a înregistrat în ultimii ani o mare dezvoltare a firmelor care oferă servicii de instalare a parabolelor pentru a putea recepţiona canale româneşti15. Românii din Peninsulă vor să păstreze în mod evident o legătură cu informaţia difuzată în România. Se poate trage concluzia, de asemenea, că românii au participat la vot în cunoştinţă de cauză, fiind relativ informaţi asupra desfăşurării evenimentelor din România.

În timpul campaniei electorale unele surse (în principal din presa scrisă din România) au lansat ipoteza că românii din străinătate vor vota pro- Băsescu pentru că nu ar fi „sub influenţa televiziunii din România”. Totuşi, în Italia, a existat mai degrabă o relaţie invers proporţională între ponderea principalei surse de informare declarată ( TV satelit) şi votul exprimat – peste 90% pro Băsescu.

Distanţa faţă de secţiile de votare şi mobilitatea alegătorilor

Determinarea distanţei faţă de secţia de votare a românilor, deci gradul de mobilitate, a fost unul din obiectivele cercetării noastre.

Am avut ocazia să stabilim şi câţi kilometri sunt românii dispuşi să parcurgă pentru a vota.

Distanţa parcursă În oraș Din orașe limitrofe Mai mult de 100 Km

ROMA 42,8% 40% 17,1%

FLORENTA 56,2% 31,3% 12,5%

15 Sursă - Gazeta Româneasca, nr. 15, 2007

109


Observaţii: Majoritatea românilor (o medie de 48 %) s-au deplasat la vot aflându-se chiar în oraşul unde se află secţia de votare. O bună parte au fost dispuşi să se deplaseze totuşi pe o distanţă rezonabilă, din oraşele limitrofe. De notat că cei mai mulţi români din Regiunea Lazio, conform ultimelor date furnizate de Osservatorio Romano (aprilie 2007), trăiesc tocmai in oraşele limitrofe Romei (Monterotondo, Marcellina, Albano, Castelli Romani). Acest procentaj nu se reflectă totuşi şi în participarea la vot. Concluzia este că, cu cât românii locuiesc mai departe de secţia de vot, cu atât scade probabilitatea de a se prezenta pentru exercitarea dreptului. Chiar dacă în condiţii de „paritate geografică”, aceste persoane sunt la fel de motivate în a participa la scrutin.

Organizarea Referendumului

I-am întrebat alegătorii care au participat la organizarea sondajului care a fost părerea lor generală în legătură cu organizarea Referendumului de către autorităţi.

Organizare foarte bună bună satisfăcătoare proastăFoarte proastă

ROMA 18,5% 28,5% 18,5% 22,8% 12,8%

FLORENȚA 0% 18,7% 62,7% 18,7% 0%

Observaţii: Răspunsurile reflectă opinia personală cu privire la organizarea Referendumului. În întrebare nu era precizat ce se înţelege prin organizare. De subliniat faptul că, pentru persoanele care s-au prezentat în cursul dimineţii şi proveneau din acelaşi oraş unde se vota, impresia generală a fost foarte bună. Situaţia este complet diferită pentru cei care au sosit de la distanţe mai mari şi evident au avut de înfruntat un stres major, legat de transport, timpul de aşteptare şi pierderea unei zile întregi pentru deplasare.

Cei care au afirmat că organizarea a fost proastă şi foarte proastă au făcut următoarele precizări: „am lucrat până seara şi acum aştept ore în faţa secţiei”, „nu s-a anunţat din timp unde se votează”, „organizarea a fost intenţionat foarte proastă”, „nu s-a ţinut cont de cei care locuiesc departe de secţiile de vot”.

110


La ambele secţii, o parte din votanţi s-a plâns de nivelul foarte slab al informaţiei din partea autorităţilor româneşti. Astfel, la Florenţa, mulţi au remarcat lipsa oricărui afiş informativ cu privire la desfăşurarea Referendumului în exteriorul Consulatului onorific. Cei mai mulţi care au încercat să obţină informaţii prin telefon, fie la Roma, fie la Florenţa, nu au reuşit vorbească cu personalul Ambasadei, spunând că „telefonul era ocupat mai tot timpul”.

Timpul de aşteptare

Un alt aspect pe care am dorit să-l evidenţiem a fost acela al timpului de aşteptare necesar exercitării votului. Iată rezultatele:

Timp așteptare > o oră 1-2 ore 2-4 ore

ROMA 84,2% 0% 15,7%

FLORENTA 100% 0 0

Observaţii: afluenţa la urne nu a fost constantă. La secţia din cadrul Accademiei fluxul de alegători a fost complet asimilat în cursul dimineţii şi până la ora 17,00. Nu s-au creat cozi până la acea oră. După ora 17,00 s-au prezentat tot mai mulţi alegători, dar oricum, timpul de aşteptare nu a depăşit o oră. Accademia dei Romania e o instituţie care găzduieşte evenimente prevalent culturale, este situată intr-o zonă centrală a Romei şi nu este cunoscută de marea majoritate a românilor care locuiesc în periferie.

La Florenţa nu s-au înregistrat cozi şi s-a aşteptat mai puţin de o oră pe tot parcursul zilei.

Situaţia la Consulatul României din Via del Serafico a fost în schimb mult mai complicată. Chiar de la ora 8,00 - deschiderea urnelor - s-a format un grup de alegători în faţa intrării Consulatului din cei care aşteptau formulare de declaraţii pe propria răspundere. Abia după completarea declaraţiei, alegătorilor le era permisă intrarea în curtea Consulatului în grupuri de câte 6 - echivalentul numărului de cabine. Până la ora 14,00 s-a aşteptat în faţa

111


Consulatului în grupuri de cel puţin 30 de persoane. Aşteptarea, în aceste condiţii, nu a depăşit o oră.

După ora 14,00 lumea care se afla în faţa secţiei s-a aşezat în mod spontan, formând o coadă paralelă cu zidul de incintă al clădirii. Afluenţa a crescut constant şi considerabil până seara. Deja la ora 14,30 am estimat o coadă de circa 100 de persoane. Între 18,00 şi 18,30 s-a format o coadă de circa 250 - 300 de persoane. S-a aşteptat şi peste 2 ore pentru a vota. Mulţi şi-au exprimat temerea că nu vor putea vota. Câţiva alegători, după o aşteptare prelungită în picioare, au renunţat la a mai vota.

Putem concluziona că la secţia din cadrul Consulatului au fost peste 150 de persoane care nu au putut să-şi exercite dreptul, fie din renunţare spontană după ore în picioare, fie datorită închiderii secţiei.

Românii din Italia şi politica din România

Paralel cu aspectele practice ale operaţiunilor de vot, am dorit să măsurăm şi interesul românilor din diasporă faţă de politica din România, în general.

Interes în politica din România La curent și interes Interes ocazional Dezinteres

ROMA 87,1% 11,4% 1.42%

FLORENTA 75% 25% 0

Observaţii: eşantionul ales pentru a determina gradul de interes al românilor faţă de politica din România nu este reprezentativ. Astfel, însăşi prezenţa la urne reprezintă un interes faţă de evenimentele din România. Am vrut să aflăm totuşi dacă participarea la referendum este efectul unui interes constant faţă de politica din România, sau este doar o participare ocazională.

Răspunsurile de la Roma şi Florenţa sunt similare. Majoritatea celor care s-au prezentat la urne sunt interesaţi şi urmăresc evenimentele politice din ţară. Acest interes îi determină să se implice direct în procesele decizional, mai precis să participe activ prin referendum.

112


Astfel, în medie, trei români din patru în Italia care au votat pe 19 mai, se declară la curent cu viaţa politică din România.

Mărturii din celelalte secţii de votare din Italia şi străinătate

Din observaţiile noastre a reieşit o evidentă şi accentuată participare emotivă a electoratului care s-a prezentat la urne. Deşi încheiată campania electorală, mulţi şi-au manifestat direct şi intens poziţia, neascunzând opţiunea făcută. La secţia de la Accademie, sentimentul de participare a fost ceva mai voalat. Cei mai mulţi au venit împreună, în grupuri mici. Unii au profitat de moment şi au ţinut chiar să facă fotografii în faţa secţiei de votare.

La Consulat, starea emoţională a persoanelor în coadă a fost mult mai pronunțată. În timpul dimineţii o maşină cu numărul „NU….” a înconjurat de mai multe ori secţia, iar cei din maşină au strigat celor în coadă: „votaţi ce scrie la număr”. La prânz se putea observa în faţa Consulatului un grup compact de tineri cu tricouri portocalii. Un moment de tensiune a fost atunci când un bărbat care se prezenta drept «reprezentant al ţiganilor» a început să strige slogane împotriva Parlamentului şi să atace direct voluntarii în organizarea Referendumului. Era însoţit de un grup de alte persoane şi de o echipă de televiziune care filma atmosfera. După circa 40 de minute au apărut două maşini ale Poliţiei italiene. Poliţiştii au cerut documentele persoanei respective. Maşinile Poliţiei au rămas în faţa Consulatului până la sfârşitul zilei electorale.

Tensiunea a crescut până seara, când cetăţenii, în special cei veniţi spre sfârşitul orarului, au început să strige lozinci pro Băsescu şi contra Parlamentului. Au apărut şi pancarte.

Cei mai mulţi români prezenţi au fost foarte deschiși faţă de operatorii noştri, de multe ori au profitat de chestionar pentru a-şi spune „păsul” şi a împărtăşi starea de spirit legată de Referendum.

Iată o sinteză a comentariilor consemnate de observatorii noştri : „votez pentru viitorul familiei mele în România”, „ne-am dori mai multă atenţie şi informaţie din partea Ambasadei şi Consulatului pentru noi, cei din diaspora”- a declarat o doamnă venită din Pescara pentru a vota, care a adăugat : „aş fi

113


făcut de două ori mai muţi km pentru a vota”. Altul a declarat : „organizarea este relativ bună, nu mă aşteptam să fie atât de multă lume”.

Insuficienţa secţiilor de votare a fost una din observaţiile cele mai frecvente făcute de respondenţi (9 persoane s-au exprimat în mod spontan declarând lipsa secţiilor de votare). Pe locul al doilea între plângerile românilor s-a situat lipsa de informaţie cu privire la organizarea Referendumului pe teritoriul Italiei şi faptul că nu s-a putut cere detalii de la Ambasada: „la Milano nu răspunde nimeni la telefon”, „la Florenţa nu a fost program cu publicul”, „telefoanele de la Consulat şi Ambasadă sună mereu ocupat“.

Apoi, s-a denunţat faptul că referendumul a fost organizat sâmbăta, zi de lucru pentru majoritatea românilor din Peninsulă. Lucru dovedit şi de numărul consistent de români veniţi direct de pe şantiere, în salopete de lucru.

Multe au fost şi observaţiile cu caracter politic, ajungându-se chiar la înjurături la adresa unei părţi a clasei politice din România : „a fost o campanie murdară ( verbal - n.aut.)”, „nu trebuia să se ajungă la demitere”, „ar fi util votul uninominal”.

Mărturii via email

Mărturiile sosite prin email la noi constituie o anexă a acestui raport. Comentariile reflectă exclusiv punctul de vedere al celor care le-au exprimat.

ASOLO TREVISO: Secţia Nr. 1267. 2 cabine şi două ştampile. În total au votat circa 1600-1700 persoane din care, de dimineaţa de la 08.00 şi până la orele 13.00, circa 200 de persoane. Iată corespondenţa domnului Toader Teodorescu, exponent al comunităţii de români din nordul Italiei şi observator la scrutin:

„La ora 13.00 am ajuns personal la Asolo, între timp fiind în contact cu români de la asociaţia «Columna». La 17.00 votaseră in total circa 600-700 persoane, majoritatea sosiţi între 15.00 şi 17.00, direct de la serviciu. Timp de aşteptare la 14.30 era de circa 40 de minute. Intre 17.00 si 18.00 erau circa 250 de persoane la coadă. Se intra câte 2-3, maxim 4 persoane. Între 18.00 şi 19.00 - o afluenţă de circa 250-300 de persoane permanent în

114


coadă. Timp de aşteptare: circa o oră, o oră şi jumătate. Intre 19.00 şi 20.00 în coadă erau circa 200-230. Timp de aşteptare: o oră şi jumătate. La închiderea consulatului onorific şi a secţiei de votare- 20.00 - rămăseseră în coadă circa 200 de persoane, care au vociferat că nu au putut vota. În final a fost nevoie de intervenţia politiei locale pentru a restabili ordinea. S-au scandat ofense la adresa Guvernului şi Consulului („Hoţii”, „Bandiţii”, „Ieşi afară și vorbeşte poporului, care te plăteşte ca să faci acest serviciu, cu bani grei!”) etc. Prin intervenţia personală şi cu ajutorul colaboratorilor de la «Columna» am reuşit să restabilim ordinea. Toţi au plecat către casele lor, amărâţi că nu au putut să-şi exercite dreptul după ore de aşteptare. S-au prezentat la vot persoane din: Udine, Trieste, Grado, Treviso, Mestre, Bassano, Cortina, Vicenza, Pordenone şi din localităţile din jurul acestora. Au fost femei gravide, persoane accidentate (cu piciorul in gips!), copii şi bătrâni! Majoritatea ştiau de referendum din TV satelit şi internet, dar şi de la rudele din ţară. Distanţa medie parcursă de fiecare a fost de circa 67-70 Km, dar au fost şi de la distanţe mai mari (Trieste, Grado, Cortina etc.). Organizarea a fost foarte slabă (doua cabine plus două ştampile).Se pierdea mult timp cu completarea declaraţiilor pe proprie răspundere. S-a aşteptat în medie circa o oră, o oră şi 15 minute, mai ales după orele 17.00. Au fost cazuri de familii care au plecat fără să voteze, deoarece coada era foarte mare şi nu-şi puteau permite sa rămână cu copii de 2-3 ani la coadă. S-a stat în picioare, în afara Consulatului, la o temperatura de circa 21 de grade. Nu a fost prezentă o ambulanţă pentru cazurile de urgență (a fost cazul unei doamne însărcinate, căreia i-a venit rău) şi nu a fost posibil nici măcar să bea o cană de apă, deşi afară era destul de cald! Per total, pentru referendum, s-au prezentat circa 1700-1800 de persoane.

De la Napoli, deci din sudul Italiei, am primit impresiile doamnei Maria Elena: „După cum s-a văzut, am cunoscut puţini români care, locuind şi lucrând în alte oraşe unde nu sunt secţii de votare, ar fi dispuşi să se deplaseze pe cheltuiala proprie sute de km pentru a vota. Eu personal sper în mai bine şi vreo schimbare şi pentru noi.”

115


Sondaj II - Alegeri parlamentare din noiembrie 2008Data realizării celui de-al doilea chestionar a fost 16 noiembrie 2008,

cu două săptămâni înainte de desfăşurarea alegerilor. Scopul sondajului a fost acela de a testa, de această dată, opinia publică românească din Peninsulă, într-un loc neutru din punct de vedere politic şi instituţional, în afara secţiilor de votare şi într-o zi anterioară scrutinului.

Astfel, a fost aleasă o locaţie cunoscută ca fiind unul din locurile cele mai frecventate de către români duminica - târgul de la Porta Portese din zona Prenestina - sud estul Romei. Spre deosebire de primul sondaj, care evidenţia percepţia electoratului „activ” din diasporă - adică cei care s-au dus efectiv să voteze, în cel de-al doilea am dorit să evidenţiem opiniile unui public neutru, deci al alegătorilor posibili, iar nu reali.

TOTAL eşantion - 100 persoaneLOCAŢIE: Porta Portese Via Prenestina, RomaRealizatorii sondajului au abordat direct trecătorii, întrebând pentru

început dacă sunt români. Apoi, odată avut consensul cetăţenilor, acestora li s-au pus 4 întrebări cu caracter general.

1. Ştiţi că pe 30 noiembrie au loc alegeri pentru Parlamentul României?A. Da, sigur ------------------------------------------------------52%B. Da, dar nu ştiu amănunte -----------------------------------7%C. Nu ştiu, dar mă interesează --------------------------------16%D. Nu ştiam, si nu mă interesează -----------------------------25%TOTAL ---------------------------------------------------------------100%Se observă că 48% din eşantionul aleatoriu nu au fost la curent cu

viaţa politică şi evenimentele electorale ce se desfăşoară în ţară, în timp ce peste 15% sunt interesaţi de argumentul prezentat, dar încă nu s-au documentat sau nu au avut posibilitatea să se informeze.

Întrebarea a doua a constituit un prilej pentru a constata cât de informaţi sunt românii cu privire la iminentele alegeri, în completarea şi ca o confirmare a primei întrebări.

116


2. Cunoaşteţi numele cel puţin unuia din candidaţi?A. Da -------------------------------------------------------------38%B. Nu, dar mă interesează -------------------------------------31%C. NU mă interesează ------------------------------------------31%TOTAL ---------------------------------------------------------------100%Câteva observaţii: dacă jumătate din cei abordaţi au declarat la prima

întrebare că sunt informaţi cu privire la alegerile parlamentare, doar 38% au precizat că ştiu numele a cel puţin unuia dintre candidaţi. Este un fapt relevant, mai ales dacă ţinem cont de faptul că printre candidaţii din colegiul Europa-Asia au existat şi nume sonore, cum ar fi ex-premierul Petre Roman.

În continuare, am dorit să evidenţiem câte persoane din cele intervievate vor putea efectiv să-şi exercite dreptul la vot, având în vedere că una din condiţiile fundamentale necesare exercitării acestui drept a fost prezentarea unui document care să ateste reşedinţa alegătorului în statul respectiv, în acest caz, Italia.

3. Aveţi reşedinţa în Italia?A. Nu -------------------------------------------------------------41%B. Da -------------------------------------------------------------59%TOTAL ---------------------------------------------------------------100%Răspunsurile sunt, prin urmare, semnificative: doar 60% dintre

respondenţi au declarat că au documente care să ateste şederea permanentă pe teritoriul italian, chiar dacă cei mai mulţi au afirmat că locuiesc şi muncesc în Peninsulă, fără a fi înscrişi la Anagrafe (Evidenţa Populaţiei).

Ultima întrebare a fost una directă, cu scopul de a afla care este interesul şi posibilitatea reală a românilor din Peninsulă de a participa la scrutin.

4. Veţi merge la vot pe 30 noiembrie?A. DA ------------------------------------------------------------24%B. NU ------------------------------------------------------------46%C. Nu m-am hotărât încă --------------------------------------16%D. Aș vrea, dar nu pot din cauza lipsei de documente -----14%TOTAL ---------------------------------------------------------------100%

117


Observaţii şi concluzii: Mulţi dintre respondenţi nu au reşedinţă în Italia (41% din totalul eşantionului). Dintre cei care au reşedinţă, în mod surprinzător, puţini sunt convinşi să meargă la vot. În legătură cu propria lor experienţă în Italia, părerile sunt împărţite: „vrem să ne facă contracte, muncim la negru”, „Câteodată nu suntem plătiţi”, „Să se facă un acord cu guvernul italian să ne pună în regulă”, „Suntem prost plătiţi şi trataţi ca sclavii aici”. Românii sunt mult mai interesaţi de situaţia lor concretă în capitala Italiei, de problemele pe care le înfruntă în fiecare zi, punând pe un plan secundar participarea lor politică la evenimentele din România. Mulţi dintre ei declară chiar că nu îi mai interesează alegerile din România. O cifră semnificativă, 15% dintre românii chestionaţi, declară că ar vrea să voteze, dar nu vor putea din cauza lipsei de reşedinţă.

Problemele alegătorilor români din diasporaAnalizând cele două sondaje şi răspunsurile primite de la românii

din Peninsulă, ne dăm seama că motivele pentru care românii din străinătate nu participă la vot sunt numeroase. Ele pot fi împărţite în trei categorii principale:

• Greutăţile la nivel logistic (distanţa faţă de secţii in primis) • Lipsa documentelor necesare (mai ales la alegerile pentru

Parlamentul României din noiembrie 2008)• Dezinteresul şi lipsa unor informaţii de bazăDacă ţinem seama că numărul românilor care au votat la

Referendumul din 2007 a fost cel mai consistent înregistrat în ultimii ani, trebuie să remarcăm totuşi, de exemplu, faptul că la acel scrutin s-a putut vota doar cu un document de identitate românesc valabil. La votul uninominal din 30 noiembrie 2008 a fost necesară în plus dovedirea reşedinţei în ţara unde s-a efectuat votarea. Vom analiza, pe rând, aducând şi unele informaţii suplimentare cu referire la alte ţări decât Italia, cele trei categorii principale de probleme.

118


Distanţa faţă de secţiile de votare

Aşa cum rezultă şi din sondajele de opinie realizate, numărul redus de secţii de votare, mai ales în ţări cu o mare densitate de români, poate fi considerat principala piedică actuală în exercitarea votului de către alegătorii diasporei. Reprezentanţii diasporei din Statele Unite, Italia şi Spania, dar şi din numeroase alte state, s-au mobilizat, inclusiv pe internet, pentru a protesta împotriva numărului redus de secţii de votare, demonstrând chiar imposibilitatea de a vota datorită distanţei considerabile până la cea mai apropiată secţie, situată de obicei la sediile Ambasadelor, Consulatelor sau Centrelor culturale româneşti.

Lipsa documentelor necesare

A doua problemă principală a alegătorilor din afara ţării, aşa cum a reieşit şi din sondajul realizat la Roma în noiembrie 2008, este cea legată de dovedirea cu acte a reşedinţei pe teritoriul ţării unde se exercită dreptul de vot. Este o condiţie principală a noii legi electorale, care prevede votul uninominal, introdus tocmai la scrutinul din noiembrie 2008. S-au înregistrat, de altfel, mai multe situaţii de anomalie chiar în ţări care aparţin Uniunii Europene.

Un exemplu: spre deosebire de Franţa, în Germania n-au fost admise ca dovadă de reşedinţă carnetul de şofer şi cardul de asigurare de sănătate. Ambele acte emise de autorităţile germane au poză şi număr de identificare, nu insă şi adresa posesorului. La Stuttgart, o alegătoare n-a putut vota din acest motiv16.

Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi în Italia. Din observaţiile noastre, publicate într-un studiu pentru HotNews.ro17, numai la secţia 23 din cadrul Accademiei di Romania de la Roma peste 30 de români s-au prezentat la urne fără atestat de reşedinţă, deci nu au reuşit să voteze. Iată câteva mărturii culese la ieşirea din secţia de votare n. 32: Dan F., 32 de ani, a venit la ora 11.00 să voteze cu buletinul italian, având paşaportul

16 Idem

17 „Românii din Italia: banii pe care-i trimitem acasă sunt buni, dar votul ne este refuzat”, de Miruna Căjvăneanu, Hotnews.ro, 2 decembrie 2008.

119


românesc expirat. Reprezentanţii comisiei i-au explicat că este necesar şi un document românesc valabil. „De ce nu pot vota? Pe buletinul italian scrie clar că, în primul rând sunt cetăţean român, iar în al doilea rând, că am reşedinţa în Italia. Sunt cele două condiţii necesare, iar eu le demonstrez cu un singur document. Mi se pare absurd că nu am putut să votez”, ne-a declarat el la ieşirea din secţie.

Cităm un alt caz semnificativ, pentru că relevă o problemă reală a studenţilor români din Peninsulă: Elena P. are 27 de ani şi este studentă la Roma. Nici ea nu a putut vota, din cauza lipsei unui document care să ateste reşedinţa în capitala Italiei: „Sunt în anul II la facultate, am avut probleme să găsesc o cameră de închiriat. Proprietarul nu vrea sa îmi facă reşedinţa aici, adică să mă înscrie în nucleul familiei sale la Evidenţa populaţiei. În plus, plătesc şi chiria la negru, ca mulţi alţi studenţi români. Neavând reşedinţa, nu pot vota. Consider că mi s-a refuzat un drept constituţional”. În aceeaşi situaţie s-au aflat Vasile C. şi Radu M., ambii muncitori din Vrancea veniţi la lucru pe şantierele din capitala Italiei, dar fără contract de muncă, deci fără reşedinţă.

O altă categorie defavorizată la vot a fost aceea a asistentelor domiciliare, „badante”, cum sunt ele numite in Italia. Mădălina Popescu şi Liliana Amarghioale au protestat vehement în faţa membrilor comisiei, când au aflat ca au venit degeaba la vot. „Am venit din cealaltă parte a Romei pentru a vota, iar acum ni se spune că nu putem. Nu este vina noastră dacă nu am obţinut încă documentele care sa ateste reşedinţa. Câteodată durează mai multe luni până să obţii reşedinţa de la primărie”, ne-a declarat Mădălina Popescu. Una din mărturiile cele mai elocvente este cea a familiei Chipernelu, soţ şi soţie. Ei au venit din Tivoli, oraş la 40 km de Roma, dar nu au putut vota tot din cauza lipsei buletinului italian. „Vrem să votăm şi nu putem. Banii pe care îi trimitem în ţară sunt de folos acolo, iar noi ne chinuim cum putem în străinătate. Apoi, ni s-a luat și acel drept pe care îl aveam, de a vota. Suntem şi noi tot cetăţeni români. Trăim şi muncim de mai mulţi ani în Italia, pentru a putea menţine copiii la facultate la Bucureşti. La Referendumul din 2007 am votat numai pe baza buletinului românesc. Azi am venit cu paşapoartele şi buletinele româneşti însă am aflat

120


cu stupoare că nu putem vota. Este nedrept. În situaţia noastră sunt milioane de români, care au plecat de nevoie, ca noi. Apoi venim sa votăm, şi nu putem”. Am cerut detalii la preşedinta secţiei de votare 23, de la Accademia di Romania din Roma, cu privire la numărul românilor care s-au prezentat la urne, dar nu au putut vota din cauza lipsei de documente. Ea ne-a declarat că nu s-a făcut o statistică a celor care nu au avut documentele necesare, deci nu poate da detalii, nici măcar aproximative, în legătură cu numărul lor.

Situaţii similare s-au înregistrat şi în Israel, alt stat cu o numeroasă populaţie de emigranţi români şi cu o legislaţie particulară în legătură cu eliberarea de documente care să ateste reşedinţa. Doamna Lucreţia Berzintu a semnalat cazul său avocatului Antonie Popescu şi revistei Acum: „Eu lucrez în Israel ca asistentă socială pentru o supravieţuitoare a Holocaustului de câţiva ani de zile şi de fiecare dată am votat cu paşaportul românesc valabil în care am viză de lucru, viză ce se aplica anual la Ministerul de Interne al Israelului. Conform legii israeliene, pentru muncitorii străini care lucrează aici legal nu se eliberează niciun fel de document de identitate privind domiciliul temporar sau rezidentă. Viza de lucru reprezintă şi dreptul de şedere în Israel, şi, cei care lucrează ca asistenţi sociali (cazul meu) locuiesc la persoanele pe care le îngrijesc. Am şi asigurare medicală israeliană. În ziua de 30 noiembrie 2008, pe la ora 12.00, m-am prezentat la Ambasada României din Tel Aviv pentru a vota, dar am fost respinsă, chiar daca am explicat Consulului că legea israeliană nu prevede eliberarea de alte documente pentru muncitorii străini, indiferent din ce ţară sunt.” Doamna Berzintu a trimis contestaţie la BEC prin poşta electronică şi o altă contestaţie la Ambasada României din Israel18.

Republica Moldova. Avocatul Antonie Popescu, observator acreditat în circumscripţia nr.43 şi BEC a strâns şi semnalat datele cu privire la o parte din românii aflaţi în străinătate şi care nu au putut vota, mulţi dintre ei aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova. El susţine că dreptul la vot al unei părţi a cetăţenilor români basarabeni care au domiciliul in Republica Moldova a fost încălcat pe data de 30 noiembrie 2008, prin refuzul comisiilor

18 Mărturie pusă la dispoziţie de avocatul Antonie Popescu (România), decembrie 2008

121


de la cele 4 secţii de votare din Chişinău de a le permite să voteze pentru alegerea deputaţilor si senatorilor din Circumscripţia 43 rezervată românilor de pretutindeni/diaspora. „Legea electorală nr.35/2008 nu precizează care este actul cu care se poate face dovada domiciliului/reşedinţei în străinătate - nici la art.8, nici în dicţionarul de termeni de la art.2 şi nici in restul prevederilor legale. Dacă legea nu distinge, nu puteau distinge nici birourile electorale, deci nu puteau sa restrângă dreptul de vot, care este un drept fundamental. Procedând altfel, Birourile electorale, central, de circumscripţie, al secţiei de votare, au greşit grav, vina aparţinând şi Guvernului pentru lipsa de reglementări clare. Se ştie bine că, potrivit unei practici extinse la nivel internaţional, în afară de actul de identitate emis de autorităţile române cu menţiunea expresă a domiciliului/reşedinţei, persoana în cauză poate face dovadă domiciliului/reşedinţei si cu actul emis de autoritatea centrală/locală din statul respectiv”19.

Avocatul Antonie Popescu susţine de asemenea că: „cetăţenii români basarabeni care puteau demonstra şi cu buletinul emis de autorităţile Rep. Moldova că au domiciliul în Rep. Moldova, puteau vota la secţiile de votare din Chişinău, respectiv nr. 118, 119, 120, 121. Mai mulţi analişti basarabeni, cât şi observatorul Oficiului pentru Comunicare Internaţională şi Drepturile Omului, acreditat la Chişinău, au arătat că au fost excluşi de la vot circa jumătate din persoanele cu drept de vot care s-au prezentat la secţiile de votare”20.

Semnalări au sosit şi din alte ţări cu o legislaţie mai puţin transparentă în ceea ce priveşte atestarea reşedinţei, cum ar fi Polonia: „Aceeaşi poveste şi în Polonia. Am carte de rezidenţă poloneză, am firma mea aici, am un contract de închiriere a unui apartament, dar nu am putut vota întrucât nu am viza de rezident permanent actualizată la fiecare 3 luni”21.

19 Fragmente din Scrisoarea deschisă a avocatului Antonie Popescu, adresată BEC și principalelor instanţe și instituţii românești, decembrie 200820 Idem

21 Comentariul unui cititor în urma publicării articolului „Banii pe care îi trimitem acasă…..”, Hotnews.ro

122


Lipsa promovării votului prin campanii de informare a cetăţenilor din diaspora

Din informaţiile difuzate de MAE, prin Ambasadele României în străinătate, în săptămânile premergătoare scrutinului din 30 noiembrie a fost distribuit Ghidul alegătorului român în străinătate, în cadrul unei campanii de informare demarată la începutul lunii octombrie. Opusculul informativ are 13 pagini şi conţine prevederile legale generale cu privire la votul românilor din străinătate şi despre obţinerea documentelor de identitate româneşti valabile. În plus, mai sunt menţionate atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe în organizarea alegerilor, irelevante pentru simplul alegător. În sfârşit, sunt descrise pe scurt colegiile uninominale din circumscripţia 43, împreună cu lista statelor care fac parte din fiecare colegiu. Utilizatorii sunt apoi îndemnaţi să consulte site-urile Ministerului de Externe şi cel al Biroului Electoral Central pentru informaţii ulterioare.

Din păcate, ghidul nu cuprinde informaţii esenţiale, cum ar fi precizarea documentelor specifice care atestă reşedinţa în străinătate, măcar în acele state unde comunitatea este mai numeroasă. În plus, gradul de distribuţie a ghidului nu a fost îndeajuns de amplu, mulţi cetăţeni nu au avut cum să-şi procure sau să citească broşura informativă. De menţionat, totuşi, că presa din Italia a fost informată de către Ambasadă de data alegerilor, iar câteva publicaţii au preluat comunicatul oficial.

Se poate considera că situaţia a fost uşor ameliorată faţă de scrutinele precedente, unde lipsa unei campanii informative a fost evidentă, aşa cum a rezultat şi din sondajul realizat în mai 2007.

Lipsa de informare în legătură cu votul, dar şi piedicile administrative menţionate precedent au fost interpretate, în mod greşit, drept exclusiv o lipsă de interes a românilor de peste hotare faţă de politica din România.

În acest sens, Petre Roman, candidat PNL la Senat în colegiul Europa-Asia a declarat imediat după alegeri, dezamăgit de eşecul avut, comentând absenteismul românilor din diaspora: „Am constatat, într-un mod cu totul surprinzător, că nu au fost interesaţi să voteze. În ansamblu, au votat doar 0,7% dintre românii emigraţi. E un lucru pe care încă nu reuşesc să-l desluşesc”. În

123


opinia acestuia, lipsa de interes cu privire la viaţa politică din ţară nu se poate concretiza printr-o rezolvare eficace a problemelor. Politicianul recunoaşte că nici numărul limitat al secţiilor de votare nu a încurajat participarea la vot, însă acesta consideră că „ar fi putut vota de cinci ori mai mult”. „Unul dintre motivele pentru care românii nu s-au arătat interesaţi de aceste alegeri este legat de faptul că sunt foarte mulţi aceia care învinovăţesc politica pentru situaţia precară în care se află. Asta am constatat peste tot la românii din străinătate”22, a mai spus Petre Roman.

Reacţii şi polemiciSemnalul de alarmă al IPP

Într-un comunicat dat publicităţii în preajma alegerilor din noiembrie 2008, Institutul pentru Politici Publice (IPP) de la Bucureşti a semnalat faptul că sute de mii de români ar putea fi împiedicaţi să voteze la scrutinul din noiembrie.

Elena Iorga, coordonator programe la I.P.P., a explicat în ce mod multe categorii de români sunt lipsite de dreptul lor constituţional de a vota: „Actualele prevederi legale promovate de Guvern şi votate de Parlament limitează dreptul fundamental de vot pentru toţi românii care, din motive obiective, nu se află în localitatea de domiciliu în data de 30 noiembrie a.c. Printre ei, menţionăm şi cele câteva sute de mii de studenţi, militari (majoritatea tineri, n.r.), precum şi alte categorii de cetăţeni care deţin viza de flotant în actele de identitate. Pe data de 3 noiembrie am făcut un apel către Guvernul român pentru a modifica legislaţia electorală, astfel încât, la alegerile parlamentare 2008, cetăţenii români ce deţin viza de flotant să poată vota în localitatea de reşedinţă. Conform legii actuale, ei sunt obligaţi să călătorească în localitatea de domiciliu pentru a vota. Din păcate, până azi (13 noiembrie, n.r.) nu am primit niciun răspuns. Suntem deja la jumătatea campaniei şi nu cred că se va mai putea schimba ceva. Am fost contactaţi deja de mai multe asociaţii de români de peste hotare care au susţinut

22 Evenimentul Zilei, 4/12/2008, articol de Ana Zidărescu: (http://alegeriparlamentare2008.ro/emain/articolul/831028/Petre-Roman-s-a-suparat-ca-a-pierdut-alegerile)

124


demersurile noastre, de exemplu Asociaţia Studenţilor Români de la Cambridge. Studenţii, atât cei din străinătate, cât şi cei din centrele universitare, cum ar fi Bucureştii, alcătuiesc una din categoriile cele mai defavorizate din punct de vedere electoral. Ca să voteze, ei ar trebui să se întoarcă în oraşele unde îşi au domiciliul. Desigur, în aceleaşi condiţii se află și militarii”, a declarat Iorga. În ceea ce priveşte românii din străinătate, care ar fi cifra aproximativa a celor care nu vor putea vota? „Estimăm că circa un milion de români aflaţi peste hotare nu vor putea vota la alegerile din 30 noiembrie. Adică toţi acei români care au plecat în străinătate, dar nu şi-au stabilit rezidenţa în ţările respective. Soluţia pentru a permite tuturor românilor aflaţi in străinătate să-şi exercite dreptul lor constituţional ar fi fost simplă şi a fost adoptată de multe state. Mă refer la introducerea votului prin corespondenţă. Din păcate, acum nu cred că mai este posibilă remedierea situaţiei actuale”, a precizat Elena Iorga.23

Din statisticile IPP rezultă că există peste 2 milioane de romani care lucrează sau studiază în afara tarii. Dintre aceştia, IPP estimează că jumătate nu s-au înscris la Evidenţa Populaţiei în ţara unde lucrează. Iar pentru a vota la 30 noiembrie, a fost indispensabilă înscrierea domiciliului în statul gazdă.

Prea puţini sau prea puţin reprezentaţi?

Votul românilor de peste hotare nu a fost considerat o prioritate şi nici măcar o necesitate pentru majoritatea politicienilor români. Deşi au existat propuneri şi proiecte legislative în această direcţie, nu s-a ajuns până acum la un rezultat concret. Dimpotrivă, după închiderea urnelor pe 30 noiembrie, unii politicieni au criticat sistemul de vot prin care se repartizează şase fotolii de parlamentari pentru diasporă.

George Scarlat a făcut pentru cotidianul Ziua o analiză a acestor critici, al căror promotor a fost senatorul PSD, Șerban Mihăilescu: „Şerban Mihăilescu şi-a arătat şi el nemulţumirea că 6000 de voturi au dat şase parlamentari (…) Este vorba nu despre 6000 de voturi, ci despre două

23 http://www.hotnews.ro/stiri-diaspora-5140680-institutul-pentru-politici-publice-sustine-milion-romani-aflati-peste-hotare-nu-vor-putea-vota.htm

125


milioane de români aflaţi la muncă în străinătate, plus alte câteva sute de mii de cetăţeni români care locuiesc în Republica Moldova, Israel, Ucraina şi au dublă cetăţenie. Decât să certe alegătorii pentru absenteism, politicienii mai bine ar studia cauzele acestui fenomen. Votul românilor de afară reprezintă una dintre legăturile lor cu ţara. Din această cauză ar trebui încurajaţi să voteze, nicidecum împiedicaţi şi batjocoriţi, din cauza supoziţiei că ar vota partidul care nu trebuie”24.

Schimbarea legii electorale sau îmbunătăţirea sistemului deja existent pentru a asigura o adevărată reprezentare diasporei devine o prioritate a noului Parlament. Primii care au datoria să propună şi să promoveze o schimbare a legii vor fi, în primul rând, aleşii românilor de peste hotare. Unul din obiectivele propuse de PD-L în programul de guvernare este tocmai: „asigurarea condiţiilor suficiente exercitării dreptului de vot pentru cetăţenii români aflaţi în afara graniţelor”25. Obiectiv confirmat şi ulterior în cadrul primului interviu postelectoral acordat de senatorul Viorel Badea, precum şi, ulterior, de colegul său din Camera Deputaţilor, William Brânză.

Dar iată care a fost calculul în urma căruia au fost decise locurile destinate reprezentanţilor diasporei în Parlamentul României. Conform articolelor apărute în presa din România, Comisia de Cod Electoral a decis ca diaspora românească din Europa să fie reprezentată de 2 deputaţi şi un senator. S-a calculat că diaspora româneasca are 160.000 de persoane cu drept de vot. „Această delimitare se bazează pe faptul că în Europa sunt puţin peste 100.000 de români cu drept de vot”, a explicat deputatul Florin Iordache (PSD), vicepreşedinte al comisiei de Cod Electoral.

Reprezentanţii Comisiei au susţinut că s-au bazat pe numărul românilor prezenţi la referendumul din 2007 şi la alegerile pentru Parlamentul European şi pe unele statistici ale MAE, dar recunosc că datele sunt uneori

24 Dreptate pentru românii de afară, Ziua, 4 decembrie 2008: http://www.ziua.net/display.php?data=2008-12-04&id=246335

25 http://www.viorelbadea.info/index.php?option=com_content&view=section&layout=blog&id=5&Itemid=63

126


inexacte. Pe de altă parte, reprezentanţi ai românilor din Italia susţin că numărul de deputaţi şi senatori este insuficient faţă de numărul mare de români din diasporă.26

În opinia preşedintelui Comisiei de Cod electoral, Mihai Voicu: „nu are nici o relevanţă dacă la votul din toamnă se vor prezenta 100.000 sau 1 milion de români din diaspora. Nu este nici o ilegalitate dacă un deputat va reprezenta mai mult de 70.000 de persoane, pot să vină la vot oricâţi, legea prevede 4 deputaţi şi doi senatori pentru diaspora”27. Pe de altă parte, polemica a atins şi numărul românilor care locuiesc în afara graniţelor, fără documente care să le ateste reşedinţa, fapt considerat de o importanţă majoră pentru unii politicieni, o condiţie care să permită în alte cuvinte excluderea acelor persoane de la vot. Deputatul Florin Iordache a explicat că numărul de parlamentari şi implicit decupajul colegiilor uninominale au fost stabilite în funcţie de datele primite de la Institutul Naţional de Statistică şi de la Ministerul Afacerilor Externe. „Nu contează că sunt 500.000 sau 1 milion în Spania sau Italia, contează doar cei care au acte şi au drept de vot. Potrivit cifrelor de la MAE, am ajuns la o astfel de delimitare a colegiilor uninominale”28. Pe de alta parte, deputatul Valentin Iliescu (PDL) a susţinut că datele statistice nu sunt cele reale nefiind aduse la zi: „De exemplu, pentru colegiile electorale din ţară s-au luat în calcul datele statistice de la recensământul din 2002, însă lucrurile s-au schimbat. La fel se întâmplă şi în diaspora; ne bazăm pe cifre inexacte”. Cristian Pârvulescu, preşedintele Asociaţiei Pro Democraţia, asociaţie care a participat activ la lucrările Comisiei, a explicat cum s-a ajuns la cifra de patru deputaţi şi doi senatori pentru românii din diaspora: „În primul

rând, ca reper, s-a luat participarea la referendumul din 2007 unde au

fost în jur de 80.000. Astfel, este suficient ca 80.000 de persoane să fie

26 http://www.hotnews.ro/stiri-politic-3470093-1-7-milioane-romani-din-spania-italia-vor-alege-doar-senator-doi-deputati.htm27 idem28 Idem

127


reprezentate de patru deputaţi şi doi senatori. O problemă este că nu sunt mijloace pentru a identifica numărul exact de români din diaspora”. Preşedintele Pro-Democraţia a mai adus în discuţie şi aspectul legat de dificultăţile logistice ale românilor cu drept de vot în străinătate: „Se votează doar la ambasade și consulate. Astfel, românilor din diaspora le este greu să-şi exprime votul”. Din unele intervenţii în presă ale lui Pârvulescu se poate deduce că tema votului românilor din străinătate nu s-a bucurat de o susţinere politică adevărată, din nicio parte a eşichierului politic: „Aici a fost unanimitate, adică au refuzat toţi. Una din cele mai bune soluţii pentru diaspora ar fi votul prin corespondență sau votul electronic”.

O poziţie diferită a fost cea adoptată de mai mulţi lideri ai comunităţii de români din diasporă. În opinia preşedintelui Partidului Românilor din Italia (PRI), Giancarlo Germani, statul român ar trebui să urmeze exemplul Italiei, care are nu mai puţin de 16 deputaţi ce reprezintă interesele diasporei: „În Italia sunt peste un milion de români, deci cel puţin

800.000 cu drept de vot, excluzând minorii. Deci ar trebui ca românii

din diaspora să fie reprezentaţi în Parlament, fiind unica minoritate

care nu este reprezentată. Un milion de cetăţeni europeni au dreptul de

a fi reprezentaţi sau cel puţin să încerce să fie reprezentaţi”. În opinia sa, pentru alegerile parlamentare viitoare ar fi normal să existe cel puţin un post de deputat exclusiv pentru Italia29.

Paradoxul Koto (UDMR)

Votul uninominal în Circumscripţia 43, creată pentru românii din diaspora, a rezervat unele surprize neaşteptate, adevărate paradoxuri ale sistemelor democratice electorale. Candidatul UDMR Iosif Koto a fost ales deputat după redistribuirea voturilor, chiar dacă a obţinut doar 34 de preferinţe.

Explicaţia „paradoxului” a fost dată de Cristian Pârvulescu: „Nu e niciun fel de problemă, e constatarea simplă a reprezentativităţii proporţionale care asigură reprezentarea tuturor voturilor UDMR. (…) Nu sunt 34 de voturi,

29 http://www.hotnews.ro/stiri-politic-3470093-1-7-milioane-romani-din-spania-italia-vor-alege-doar-senator-doi-deputati.htm

128


ci voturile UDMR din întreaga circumscripţie şi din întreaga ţară”30.Important de subliniat că, înainte de 30 noiembrie, chiar unii

reprezentanţi ai UDMR, precum Marton Arpad, membru al Comisiei de cod electoral, au atacat noul sistem uninominal de alegere a Parlamentului: „Problema este că numărul a fost limitat de legea votului uninominal. Ce să facem, eu am spus mereu că legea e proastă”31.

Propuneri şi soluţiiVotul prin corespondenţă şi votul electronic, sau o combinaţie a celor

două sisteme, sunt variantele cele mai vehiculate, atât în rândul emigranţilor români, cât şi în rândul politicienilor.

Eşuarea proiectului Cioroianu

În România a existat în 2007 un proiect detaliat de vot prin corespondenţă, eşuat înainte de aprobarea sa de către Parlament. Încă din ziua referendumului din 19 mai 2007, ministrul de externe de atunci, Adrian Cioroianu, a susţinut introducerea votului prin corespondenţă, ca fiind unicul mod de a implica in procesul electoral şi românii de peste hotare. Ministerul Afacerilor Externe a fost, de altfel, criticat de o parte din mass media naţională şi de către reprezentanţi ai diasporei, pentru că nu a deschis suficiente secţii de vot pentru românii de peste hotare. „Soluţia nu este organizarea unui număr oricât ar fi el de mare de secţii de votare, soluţia este votul prin corespondenţă“, a precizat Cioroianu. A adăugat că el crede că nici un guvern nu ar putea organiza suficiente secţii de vot, astfel încât să fie în concordanţă cu dinamica românilor din lume.32

Proiectul de lege privind votul prin corespondenţă a fost, ulterior, 30 Adevărul: Interviu cu Cristian Pîrvulescu de Ioana Danciu ( http://www.adevarul.ro/articole/cristian-pirvulescu-deputatul-koto-nu-a-castigat-cu-voturile-din-diaspora.html)31 http://www.hotnews.ro/stiri-politic-3470093-1-7-milioane-romani-din-spania-italia-vor-alege-doar-senator-doi-deputati.htm 32 http://www.gardianul.ro/2007/05/19/politica-c7/cioroianu_solutia_este_votul_prin_corespondenta-s94896.html

129


introdus în Programul legislativ al Guvernului pentru 2007, publicat la începutul anului, ca prioritate legislativă, cu termen de prezentare în Guvern în luna martie 2007. Ministerul Afacerilor Externe (MAE) a supus chiar spre dezbatere publică, pe site-ul instituţiei33, acest proiect de lege care permite cetăţenilor români cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate să voteze prin corespondență. Iniţiativa legislativă nu ar fi înlocuit modalitatea clasică de votare la urne, în consulate şi ambasade, ci şi-a propus să uşureze procesul de votare, ambele forme urmând a funcţiona în paralel. Conform proiectului de lege, votul prin corespondenţă s-ar fi aplicat alegerilor parlamentare, alegerilor prezidenţiale şi, respectiv, alegerilor pentru Parlamentul European. Iată câteva fragmente din proiectul de lege cu privire la votul prin corespondenţă: „Românii din străinătate care doresc să voteze prin corespondenţă trebuie să adreseze, în acest sens, o cerere scrisă de înscriere în registrele electorale, la misiunea diplomatică a României din statul de domiciliu sau reşedinţa, sau la oficiul consular al României în a cărui circumscripţie consulară aceştia îşi au domiciliul sau reşedinţa. Cererea trebuie adresată cu cel puţin 30 de zile înaintea datei scrutinului”. Potrivit proiectului, cu cel puţin 15 zile înainte de ziua scrutinului, misiunea diplomatică ar transmite, pe cheltuiala ministerului de Externe, prin poştă şi cu confirmare de primire, fiecărui cetăţean român înscris în registrul electoral, documentele necesare exercitării votului prin corespondenţă: buletin de vot, plic interior, certificat de alegător, plic exterior şi instrucţiuni cu privire la procedura exprimării votului. Plicul exterior va avea imprimată, ca adresă a destinatarului, adresa misiunii diplomatice sau a oficiului consular, în funcţie de situaţie.” Un alt lucru important conţinut în proiectul de lege „Cioroianu” este şi obligaţia unei campanii de informare premergătoare votului: „Informările trebuie realizate, atât în limba română, cât şi în limba oficială a statului de domiciliu sau reşedinţă.”

Deşi proiectul votului prin corespondenţă, anunţat de ministrul de externe Cioroianu, a fost catalogat drept o prioritate a guvernului, la un an

33 http://www.mae.ro/poze_editare/TL_2007_DRRP.pdf

130


de zile distanţă, deja nu se mai ştia aproape nimic de soarta sa, aşa cum a evidenţiat şi o anchetă a cotidianului Adevărul.

Modelul italian, un model de succes

În analizarea diverselor soluţii propuse pentru schimbarea legii electorale cu privire la românii din diaspora este utilă o paralelă cu actuala lege electorală aplicată în Italia.

Italia, ca şi România, are o diasporă vastă, de dimensiuni aproximativ egale cu cele ale României: italienii cu drept de vot rezidenţi în străinătate sunt aproape trei milioane (2.924.202 pentru alegerile parlamentare din aprilie 2008)34. Altfel spus, Guvernul de la Roma a trimis aproape trei milioane de plicuri conţinând buletinele electorale. Dintre aceste plicuri, doar 7,18% s-au întors înapoi la destinatar, cu explicaţia adresant necunoscut - un rezultat considerat pozitiv de către organizatori.

Dacă numărul alegătorilor din diaspora celor două ţări, România şi Italia, este relativ echivalent, numărul voturilor exprimate înregistrează o diferenţă enormă: doar 24.000 de votanţi pentru alegerile parlamentare româneşti din noiembrie 2008, faţă de 1.204.720 italieni care au votat pentru a-şi trimite reprezentanţii în Parlamentul naţional! Iar rezultatul este efectul unei legi recente, care se aplică din 2006. Efectele legii electorale privind votul italienilor din străinătate, o lege relativ nouă, cum am văzut, introdusă pentru prima oară la alegerile parlamentare din 2006, sunt de-a dreptul surprinzătoare, cel puţin pentru noi, românii: 1.135.617 voturi exprimate. Practic au votat circa 42% din italienii cu drept de vot!

Procentajul creşte în mod semnificativ (96,50%) în ceea ce priveşte italienii incluşi în „categoriile speciale” prevăzute de lege, adică reprezentanţii misiunilor diplomatice şi familiile lor, militarii şi soldaţii aflaţi peste graniţă, precum şi profesorii şi cercetătorii angajaţi în institute de învăţământ. Organizatorii procesului electoral italian s-au declarat satisfăcuţi şi de rezultatul obţinut la alegerile parlamentare din 2008. Responsabilul Direcţiei generale pentru italienii din străinătate, Adriano Benedetti, a subliniat

34 Cf. articolului “Voto all’estero”, în revista Italia Estera, 11/04/2008

131


importanţa creării, din partea consulatelor italiene, de grupuri informale de contact, compuse din candidaţi locali, reprezentanţi de pe listele partidelor şi exponenţi ai diverselor organizaţii de italieni.35

Cu toate că modelul electoral italian a dat rezultate pozitive, promotorul legii, Mirko Tremaglia, fost ministru pentru italienii de peste hotare în cabinetul guvernului condus de Silvio Berlusconi, a remarcat unele neajunsuri legate de procedurile administrative: „În 2008, circa 200.000 de conaţionali cu reşedinţa în străinătate nu au putut să-şi exercite dreptul la vot, pentru că nu au primit plicul electoral, adresa comunicată de primăriile de provenienţă din Italia fiind greşită”36.

Se poate trage concluzia că modelul italian al votului prin corespondenţă poate fi unul viabil şi pentru viitoarea lege electorală privind participarea diasporei româneşti.

Patru propuneri pentru o nouă reglementare a votului românilor din străinătate

Ţinând cont de existenţa unui proiect de lege prin corespondenţă, care să integreze modelul tradiţional electoral existent, precum şi de preocupările clasei politice actuale de a se implica pentru a da concretețe dreptului românilor de peste graniţe de a-şi exercita votul, am putea avansa câteva propuneri menite să contureze o posibilă nouă reglementare a materiei, pornind de la necesităţile relevate în urma studiului nostru.

1.Recensământul românilor din străinătate

Primul pas necesar pentru a asigura românilor din străinătate posibilitatea reală, nu numai dreptul formal, de a vota, este înregistrarea lor oficială într-un registru de evidenţă a populaţiei româneşti în afara graniţelor. S-a observat că documentele necesare demonstrării reşedinţei constituie mai degrabă o piedică decât o premisă pentru excitarea dreptului constituţional la vot. În plus, actele necesare demonstrării reşedinţei sunt diferite de la o ţară

35 Declaraţie a ambasadorului Adriano Benedetti la Conferinţa de presă organizată la sediul MAE italian, Roma, 11/04/200836 Declaraţie a lui Mirko Tremaglia preluată de Italia Estera, ziar al diasporei italiene, 14/04/2008

132


la alta. Soluţia ar fi înscrierea pe liste suplimentare, lucru posibil doar în cazul unui referendum, nu şi în cazul alegerilor cu colegii uninominale, aşa cum a demonstrat scrutinul din noiembrie a.c.

Reglementările legislative din 2008 prevăd ca, începând cu anul 2012, alegătorii să fie înscrişi în Registrul electoral. Acesta reprezintă o bază de date centralizată în care vor fi înscrişi toţi cetăţenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot.37

Înscrierea într-un registru al românilor aflaţi în străinătate ar trebui să se realizeze în baza unei declaraţii pe propria răspundere, fără a fi nevoie de un document eliberat de statul unde acea persoană îşi are domiciliul. Automat, alegătorul ar trebui şters de pe listele localităţii unde îşi are reşedinţa.

Varianta italiană confirmă beneficiile unui asemenea sistem. În Italia, unde există o numeroasă diaspora, funcţionează o Evidenţă oficială a italienilor cu domiciliul în străinătate: AIRE (Anagrafe degli Italiani Residenti all’Estero), instituită prin lege (nr. 470 din 27 octombrie 1988), şi un regulament - DPR nr. 323 din 6 septembrie 1989.

Spre deosebire de cele prevăzute de legea românească, la AIRE sunt înscrişi „Cetăţenii italieni care au declarat în mod spontan că vor să locuiască în străinătate pe o perioadă de timp superioară a 12 luni şi cei pentru care este constatată o reşedinţă în străinătate”. Instituţiile competente, care ţin evidenţa populaţiei în străinătate, sunt primăriile locale. Astfel, fiecare primărie îşi are propria Evidenţă a cetăţenilor stabiliţi în străinătate.

Există de asemenea şi o statistică naţională a italienilor cu domiciliul în străinătate, care depinde de Ministerul de Interne.

Deşi aceasta este metoda verificată şi folosită până acum în sistemul italian, ea are şi neajunsurile sale, aşa cum ne-a declarat Aldo Di Biagio, deputat italian ales în colegiul Europa: „Trebuie puse la punct anumite neajunsuri legate de sistemul de recensământ dublu, adică cel centralizat din cadrul ministerului - mă refer la AIRE, şi pe de altă parte, cel al fiecărui oraş

37 Legea n. 35/2008 și modificările succesive: http://www.mae.ro/poze_editare/C43_2008.11.19_Reglementari.pdf

133


(comune) de reşedinţă în parte”38.De importanţa şi necesitatea unui recensământ al românilor de peste

hotare este convins şi Dumitru Ilinca, reprezentant al comunităţii de români din Padova (Italia), care a participat şi în comisia electorală a secţiei de votare din Padova, ca responsabil de filială PDL: „Realizarea unui recensământ e anevoioasă, însă există modalităţi pentru a identifica numărul românilor din diaspora. Ar fi suficient ca Ambasada şi consulatele să ceară primăriilor din localităţile unde trăiesc cetăţenii români o situaţie reală a rezidenţilor! O recomandare ar fi consultarea, în prealabil, a statisticilor Ministerului de Interne italian, care se găsesc şi pe situl instituţiei, şi vom avea repartizarea românilor din Italia pe regiuni, provincii etc. Avem astfel peste 630.000 de rezidenţi, iar organizarea unui număr corespunzător de secţii de votare va da posibilitatea unui număr mai mare de cetăţeni din diaspora să-şi exprime un drept constituţional:

dreptul de a vota !”39

2.Votul prin corespondenţă

Un model care ar trebui studiat şi ulterior adaptat realităţii româneşti poate fi cel italian, aşa cum am amintit mai sus. Caracteristicile diasporei româneşti sunt asemănătoare şi compatibile cu cele ale comunităţii de italieni din străinătate, în primul rând ca număr şi ca amplă repartizare geografică. Trebuie de amintit că cetăţenii italieni cu domiciliul în străinătate şi înscrişi la AIRE (Evidenţa italiană) au dreptul să-şi exercite votul la toate consultaţiile electorale şi referendare care se desfăşoară în Italia.

Pentru alegerile administrative, alegerea directă a preşedintelui şi consiliului regional şi pentru consultările cu caracter local, alegătorii din străinătate primesc o scrisoare-aviz prin care li se permite să se întoarcă în Italia pentru exercitarea votului. Cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul European, alegătorii cu reşedinţa în una din ţările UE au primit un certificat electoral special pentru a vota in loco chiar în ţara de reşedinţă. Modelul

38 Colocviu realizat cu deputatul Aldo Di Biagio, Roma, ianuarie 200939 Colocviu cu Dumitru Ilinca, reprezentant al românilor din Padova și regiunea Veneto, responsabil de filială PD-L în Italia, Roma, februarie 2009

134


exercitării votului în interiorul UE şi de către cetăţenii români poate fi, aşadar, uşor adaptat la aceste alegeri.

Pentru alegerile parlamentare italiene şi pentru referendumurile cu caracter naţional a fost instituită, ca şi în România, o circumscripţie a diasporei, prin legea 459/2001, prin care au fost repartizate 6 posturi de senatori şi 12 de deputaţi. Pentru aceste alegeri, cetăţenii din diaspora primesc de la birourile consulare din ţara respectivă un plic conţinând: certificatul electoral, buletinele de vot, precum şi un plic timbrat şi pre-tipărit cu adresa consulatului competent. Cetăţenii care nu sunt înscrişi pe listele electorale, sau au fost şterşi dintr-un motiv sau altul, pot oricum vota prin corespondenţă, prezentându-se la consulate cu cel puţin 11 zile înainte de data alegerilor, pentru a cere reînscrierea pe liste. Consulatul trebuie să ceară, în 24 de ore, detalii cu privire la posibilitatea cetăţeanului de a vota de la primăria unde acesta îşi avea în precedent domiciliul în ţară.

Comparând sistemul italian cu proiectul de lege Cioroianu, remarcăm unele chestiuni care ar trebui clarificate şi îmbunătăţite în proiectul de lege MAE.

În primul rând este de semnalat importanţa registrului de evidenţă a românilor de peste hotare, care este ţinut în colaborare cu primăriile locale. Deplasarea masivă a românilor în străinătate coincide în mod logic cu scăderea populaţiei în zone de înaltă concentraţie urbană şi rurală în ţară. Iar circumscripţiile din ţară sunt calculate în baza numărului de români care rezultă înscrişi la Evidenţa Populaţiei. Trebuie subliniat faptul că, foarte puţini români emigranţi au renunţat la domiciliul din România, şi în registre ei rezultă ca locuind în ţară. Astfel, dacă, pe de o parte, românii din Italia şi-au stabilit reşedinţa în număr de peste 700.000, nu rezultă un minus echivalent, în statisticile româneşti. De aceea ar fi necesară o colaborare chiar şi între serviciile de evidenţă a populaţiei din principalele ţări de emigraţie a românilor şi o consultare paralelă a bazelor de date.

Facilitarea procesului de „contabilizare” a românilor este de asemenea sugerată de practica din Peninsulă. Cetăţenii italieni care locuiesc în străinătate

135


nu au nevoie de documente suplimentare pentru a-şi dovedi reşedinţa în străinătate, fiind necesară o declaraţie pe propria răspundere pentru înscrierea în lista şi evidenţa MAE. Dacă acest lucru ar fi fost pus în aplicare până în prezent, ministerul de externe român ar fi obţinut, probabil, o imagine mult mai reală, relativ la prezenţa concetăţenilor noştri peste hotare.

O consecinţă imediată a validităţii declaraţiei pe propria răspundere s-ar înregistra şi în domeniul electoral. Românii aflaţi în străinătate ar putea vota pe baza unei declaraţii făcute anterior, prin care afirmă că au domiciliul în ţară respectivă. Cel puţin în Italia se cunosc prea bine greutăţile administrative şi lunga perioadă de aşteptare pe care un român le întâmpină atunci când doreşte să obţină domiciliul în Peninsulă. Defectele statului gazdă se repercutează automat şi în mod absolut discriminatoriu şi nejustificat asupra cetăţenilor români care ar trebui să beneficieze de un drept ca urmare a simplei constatări a cetăţeniei.

O altă caracteristică a modalităţii de exercitare a votului în sistemul italian care ar putea fi adaptată în proiectul de lege este aceea legată de o informare constantă a cetăţenilor din diasporă în legătură cu dreptul lor. Înainte de fiecare scrutin, ambasadele din teritoriu ar trebui să trimită o înştiinţare în legătură cu alegerile, către fiecare înscris pe listele Evidenţei Populaţiei din diasporă.

Pe de altă parte, nu este vorba doar de un detaliu, plicurile conţinând buletinul de vot şi certificatul ar trebui pre-timbrate pe cheltuiala MAE, cheltuielile acoperite eventual dintr-un fond special creat din taxele consulare. Plicurile ar trebui să conţină tipărită şi adresa destinatarului, adică oficiile consulare competente. A se vedea ANEXA 1 pentru o schema grafică simplificată a propunerii votului prin corespondentă.

Observaţie: Introducerea votului prin corespondenţă nu trebuie să substituie însă modelul tradiţional de vot, acela exercitat în secţiile de votare, ci să-l completeze. Mai mult, statul român ar trebui să mărească numărul de secţii de votare, mai ales în localităţile unde românii sunt mai numeroşi. Este o observaţie făcută şi în legătură cu sistemul de vot italian, chiar de către creatorul acestuia, Mirko Tremaglia: „Este indispensabil ca operaţiunile de vot

136


să fie efectuate şi pe lângă Ambasade, consulate, şcoli şi alte localuri publice”40.

3. Votul electronic

Votul electronic a fost luat în discuţie de mai multe ori, atunci când s-a discutat despre îmbunătăţirea sistemului electoral, referitor la diasporă. Mihai Muntean, secretar naţional al Partidului Românilor din Italia şi unul din liderii comunităţii de români din Peninsulă, ne-a declarat că votul electronic a fost unul din argumentele pe care le-a susţinut în cadrul întâlnirii din septembrie 2008, la Madrid, cu preşedintele Traian Băsescu, dar şi cu alţi lideri politici aflaţi în vizită la Roma. „Am cerut preşedintelui Traian Băsescu introducerea votului electronic pentru românii din afara ţării. Dacă acest lucru nu ar fi posibil, o alternativă valabilă ar fi votul prin corespondenţă. Alte două puncte pe care le-am adus în atenţia preşedintelui a fost mărirea numărului de parlamentari care să reprezinte diaspora, precum şi crearea unei comisii la Bucureşti formată din reprezentanţi ai românilor de peste graniţe, un organism consultativ cu caracter apolitic”41.

În cadrul unei întâlniri cu reprezentanţii asociaţiilor de români din capitala Italiei, Viorel Badea, vicepreşedinte al Comisiei de politică externă, a afirmat că va promova în cadrul Parlamentului schimbarea legii electorale, cu introducerea „unui sistem mixt, vot prin corespondenţă şi vot electronic, considerând şi suplimentarea secţiilor de vot în localităţile unde se înregistrează o prezenţă masivă a românilor”42.

Pe aceeaşi temă a intervenit recent şi şeful statului. Într-o deplasare la Budapesta, Traian Băsescu a lansat ideea introducerii iminente a votului electronic, chiar de la următoarele alegeri parlamentare. „România dispune de tehnica necesară pentru introducerea votului electronic”.

Votul electronic reprezintă, cu siguranţă, o procedură ideală pentru

40 Declaraţie a lui Mirko Tremaglia preluată de Italia Estera, ziar al diasporei italiene, 14/04/200841 Colocviu cu Mihai Muntean, secretar naţional PIR (Partidul Românilor din Italia), Roma, decembrie 200842 Intervenţie a senatorului Viorel Badea la conferinţa- dezbatere susţinută la Accademia di Romania, Roma, 23 ianuarie 2009

137


majoritatea românilor care trăiesc în afara graniţelor şi folosesc în mod curent un computer personal conectat la internet. Ca şi votul prin corespondenţă, votul electronic are unele calităţi şi defecte. In 2006, în Italia s-a experimentat o numărătoare electronică a voturilor în patru regiuni, pe un total de aproape 11 milioane de voturi exprimate. Fapt care a atras numeroase critici chiar din partea unor politicieni de marcă italieni. Antonio di Pietro, lider al partidului Italia dei Valori, a atacat numărătoarea electronică a voturilor, pe motiv că aceasta ar putea da naştere la numeroase fraude electorale43. Unul din argumentele principale a fost acela al gradului de protecţie al software-ului utilizat. La următoarele scrutine, s-a renunţat la numărătoarea electronică a voturilor, rămânând la metoda tradiţională, manuală.

Un alt experiment a avut loc în 2003, când soldaţii români aflaţi în misiune peste hotare şi-au exprimat votul printr-un sistem electronic, cu ocazia referendumului privind revizuirea Constituţiei. Experimentul a fost declarat un succes, dar nu a fost extins sau repetat.

Introducerea votului electronic a fost considerată o operaţiune prea costisitoare în Marea Britanie, unde a fost luată în calcul, în 2006, trecerea la un sistem electoral informatic. Alte proiecte pilot de vot electronic au fost implementate în Franţa (destinatarii fiind tocmai francezii de peste hotare AFE- Assemblée des Français de l’Étranger), în Olanda şi Irlanda, dar rezultatele, cu mici excepţii, au fost considerate nesatisfăcătoare. Cauzele sunt, în primul rând, legate de imperfecţiunile programelor software utilizate şi incompatibilitatea lor cu sistemele de operare, precum şi operaţiunile, deseori dificile, de înregistrare şi confirmare a propriului vot. Nu în ultimul rând, aşa cum s-a văzut recent în Olanda, sistemul de vot electronic poate fi ţinta unor atacuri care să anuleze complet eficienţa iniţială prevăzută iniţial de organizatori.

Unul dintre puţinele experimente de succes este cel practicat în Estonia, în februarie 2007. 30.000 de alegători au putut folosi votul

43 Declaraţia lui Antonio di Pietro în La Repubblica, “Attenti al voto elettronico”, 26 martie 2006

138


electronic via internet. Conectându-se la reţea, utilizatorii s-au identificat prin intermediul unui card de identitate electronic, apoi şi-au exercitat opţiunea electorală.

Un defect major al votului electronic, fie el exercitat în cabina de vot sau prin internet, rămâne volatilitatea. Voturile, odată exprimate, nu mai pot fi recuperate spre exemplu, în cazul unui recurs electoral, ceea ce consolidează teama că operaţiunile ar putea fi fraudate fără a lăsa urme.

4. Campanii de informare şi educaţie civică

Românii din străinătate constituie, de fapt, o noua sfidare atât pentru politicienii români, dar şi cei pentru cei din ţările Uniunii Europene. Odată cu intrarea României în Comunitatea Europeană, românii care locuiesc cu acte în regulă pe teritoriul Uniunii pot participa, ca electorat activ şi pasiv, atât la alegerile administrative, cât şi la cele europene, pe teritoriul ţării unde îşi au reşedinţa.

În ultimele luni, politicienii italieni par să fi înţeles perspectivele bogate din punct de vedere al capitalului electoral al cetăţenilor comunitari. Partidul Radical, spre exemplu, a demarat, în luna ianuarie 2009, o intensă campanie de informare cu privire la dreptul cetăţenilor comunitari de a vota. Campania, susţinută de lideri precum foştii europarlamentarii Emma Bonino sau Marco Panella, a cuprins o conferinţă-dezbatere la Camera Deputaţilor şi o manifestaţie în faţa postului de televiziune publică RAI, pentru a cere difuzarea unor spoturi tv cu privire la votul comunitarilor.

„Intenţionăm să sugerăm Guvernului și în mod particular Ministrului de Interne Roberto Maroni, măsurile care trebuie luate pentru a depăși dificultăţile birocratice și de informare care, la alegerile precedente au exclus, de fapt, mulţi cetăţeni europeni, să voteze”44.

În ceea ce priveşte votul românilor de peste hotare, ar fi utilă şi necesară identificarea şi colaborarea cu ONG-urile din ţară şi străinătate care

44 Intervenţie a Emmei Bonino, Vicepreședinta Senatului italian, la Conferinţa: “Elezioni Europee 2009, siamo tutti elettori”, Roma, Camera Deputaţilor, 23 ianuarie 2009. Pentru mai multe informaţii despre campania Partidului Radical: http://www.radicali.it/

139


au ca obiect de activitate participarea societăţii civile la viaţa politică într-un stat de drept. De asemenea, Guvernul ar putea promova studii şi cercetări cu privire la activitatea politicienilor şi partidelor politice în domeniul votului diasporei, mai ales în noul context al Uniunii Europene.

ANEXA 1- Schema propunere vot prin corespondenţă

140


Bibliografie

• Immigrazione- Dossier Statistico 2008- XVIII Rapporto, Edizioni IDOS, Roma, 2008

• Colecţia 2008 a revistei “Italia Estera”

• FOGLIO Antonio- Il marketing politico ed elettorale, Franco Angeli Editore, Milano, 2008

• FULGA Gheorghe- Societăţi şi sisteme politice contemporane, Editura Economică, Bucureşti, 2004

• IACOBINI Jacopo- Votantonio- Interventi Donzelli, Roma, 2006

• IGNATOIU-SORA Emanuela- Egalitate şi nondiscriminare în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, C.H. Beck, Bucureşti, 2008

• IONESCU Cristian- comentarii de..- Legile electorale pe înţelesul tuturor, ALL BECK, Bucureşti, 2004

• JURA Cristian- Drepturile omului- drepturile minorităţilor naţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006

• MASSARI Oreste, PASQUINO Gianfranco- Rappresentare e governare, Il Mulino, Bologna,m 1994

• MERCURIO Vincenzo, SCOLARO Sereno- La nuova legge elettorale- Maggiori Editore, San Marino, 2006

• PREDA Mircea- Legea alegerilor locale- Universul Juridic, Bucureşti, 2008

141


Web Sites:AMBASADA ROMANIEI IN ITALIA: www.roembit.orgMINISTERUL AFACERILOR EXTERNE: www.mae.ro MINISTERUL AFACERILOR EXTERNE ITALIAN: www.esteri.it INSTITUTUL NATIONAL ITALIAN DE STATISTICA: www.istat.it MINISTERUL DE INTERNE ITALIAN: www.interne.it GAZETA ROMANEASCA- Saptămânalul românilor din Italia: www.gazetaromaneasca.com

Colocvii cu:- Claudio Micheloni, senator italian ales în circumscripţia “Estero”, a

italienilor din diaspora

- Aldo di Biagio, deputat italian ales în circumscripţia “Estero”, a italienilor din diaspora

- Viorel Badea, senator ales în colegiul Europa- Asia, vicepreşedinte al Comisiei de politică externă a Senatului României

- Giancarlo Germani, preşedintele Partidului Românilor din Italia

- Mihai Muntean, secretar naţional al Partidului Românilor din Italia,

- Marian Mocanu, candidat PSD pentru Senatul României în colegiul Europa- Asia

- Dumitru Ilinca, reprezentant al comunităţii de români din Veneto şi responsabil filială PDL Italia

- Antonie Popescu, avocat şi observator la alegerile din 30 noiembrie 2008

Reprezentarea diasporei si votul romanilor din strainatate

Documents

Transcript of Reprezentarea diasporei si votul romanilor din strainatate