CURTEA DE APEL IAŞICURTEA DE APEL IAŞI

Decizii relevanteDecizii relevante

Pronunţate în trimestrul I Pronunţate în trimestrul I

20092009

CuprinsI. Secţia civilă..............................................................................................................5

1. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene............................................................................................................5

2. Legea nr.10/2001. Restituire în natură....................................................................6

3. Acţiune în constatarea dreptului de servitute legală. Drept de acces pentru operatorul public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii.....................................8

4. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute...........12

5. Antecontract. Bun în indiviziune..........................................................................15

6. Hotărâre de îndreptare a erorii materiale. Cale de atac.........................................17

II. Secţia penală........................................................................................................21

1. Vătămare corporală gravă – pierderea unui organ – prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen...........................................................................................................................21

2. Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social concret pentru ordinea publică. Recurs. Revocarea măsurii.................................................................23

3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte de lege. Cerinţele impuse de art. 29 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992 republicată........................................................................................................26

4. Criterii de diferenţiere între vătămare corporală gravă – art. 182 C.pen. – şi tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen........................................28

5. Cerere de preluare a judecăţii în cadrul procedurilor instituite prin Legea nr.302/2004..........................................................................................................................30

6. Recidiva postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.) şi concursul de infracţiuni (art. 33 lit. a C.pen.). Forme ale pluralităţii de infracţiuni – criterii de diferenţiere. Circumstanţe atenuante: depăşirea limitelor legitimei apărări sau săvârşirea infracţiunii în condiţii de provocare (art. 73 lit. a şi b C.pen.). Respectarea dreptului la apărare.......32

7. Contestaţie la executare. Condiţii de admisibilitate. Art. 461 C.pr.pen. Căi de atac37

III. Secţia comercială...............................................................................................41

1. Revizuire. Încadrarea cererii în raport de situaţia de fapt expusă. Efecte.............41

2. Nelegala citare. Consecinţe...................................................................................42

3. Necitarea pârâtului în faţa instanţei de fond. Necomunicarea hotărârii. Consecinţe43

IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal.....................................................45

1. Ajutor public judiciar în materie civilă. Condiţii de acordare..............................45

2. Anulare act administrativ emis de organele administraţiei publice locale – primarul localităţii. Stabilirea cadrului procesual de reclamant.....................................45

3. Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii în anulare fără a se asigura participarea la procedura contencioasă a autorităţii emitente a actului administrativ contestat. Lipsa rolului activ al instanţei...................................47

4. Achiziţii publice. Plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei. Admisibilitate.....49

5. Dobânda datorată în cazul restituiri sumei plătite cu titlu de taxă specială pentru autoturisme.......................................................................................................51

6. Achiziţii publice. Preţul ofertat. Limitele verificării pe care autoritatea contractantă o poate efectua cu privire la nivelul şi structura preţului ofertat. Prevalenţa principiului eficientei utilizări a fondurilor publice.........................................52

7. Recrutare personal cu statut special. Modificarea cadrului legislativ referitor la condiţiile cerute pentru numirea în funcţie. Dreptul angajatorului de a alege metoda de selecţie care să asigure realizarea scopului propus şi a standardelor impuse prin angajamentele asumate de România prin Tratatul de aderare la C.E..............54

8. Cerere de suspendare a actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii de admisibilitate55

9. Anulare hotărâre consiliu local de aprobare a înfiinţării unui parc eolian. Obligativitatea organizării licitaţiei publice. Consecinţe.................................56

V. Secţia pentru cauze cu minori şi de familie......................................................59

1. Cerere de recunoaştere a efectelor unei hotărâri judecătoreşti străine. Suspendarea judecăţii............................................................................................................59

2. Încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului. Condiţia să fi încetat riscul de abuz ori neglijare în domiciliul părinţilor – art.68 alineat 2 din Legea nr.272/2004..........................................................................................................................60

3. Reîncredinţare minor spre creştere şi educare. Modificarea împrejurărilor avute iniţial în vedere. Aprecierea interesului superior al copilului în cadrul aplicării art.44 Cod familie..............................................................................................................63

4. Judecată. Modificarea cererii. Înţelesul noţiunii reglementată de art.132 alin.1 C.pr.civ. Instanţa competentă.........................................................................................66

5. Restituirea cauzei la parchet - art.332 alin. 2 C.pr.pen. Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.172 alin. 1 C.pr.pen. ce reglementează asistenţa juridică facultativă...........................................................................................................................68

6. Tăinuire. Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunurilor dobândite. Cerinţa esenţială pentru caracterizarea laturii subiective............................................................69

7. Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detenţia bunului..........................................................................................................................70

8. Tentativă de omor. Vătămare corporală gravă. Criterii de diferenţiere. Provocare. Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen....................................71

VI. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale.....................................74

1. Decontarea cheltuielilor de reînnoire a mandatului solicitate de asistenţii judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, în temeiul ordinelor de deplasare emise de tribunal..........................................................................................................................74

2. Obligarea consiliilor locale la acordarea tichetelor cadou....................................79

3. Diferenţa de spor de 95% din salariul de bază pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale, solicitată de sindicat în numele membrilor săi, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C..............................................................84

4. Obligaţia angajatorului de a realiza o efectivă şi reală repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii. Daune morale la care este îndreptăţit salariatul..........87

5. Refuzul angajatorului de reintegrare a contestatorului în funcţia de şef serviciu, în executarea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a măsurii de modificare unilaterală a contractului său de muncă. Concedierea salariatului pentru desfiinţarea serviciului pe care îl conducea. Acte adiţionale încheiate la un contract care nu mai era în fiinţă..........................................................................................................................91

I. Secţia civilă

1. Acţiune pentru restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene

Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuie să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale, la care trimite art.25 alin.1 teza a II-a din Constituţie a obligaţiilor impuse prin art.5 din Legea nr.248/2005. Cetăţenii români au obligaţia de a respecta legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi care să compromită imaginea României ori care să contravină obligaţiilor asumate prin documentele internaţionale.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.22 din 4 februarie 2009

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr.3776/99/2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul C.G. pentru a se dispune restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pentru cel mult trei ani, pe teritoriul Suediei.

Prin sentinţa civilă nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul C.G.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că dreptul la libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat – art.25 din Constituţia României, art.18 din Tratatul CE, art.4 din Directiva 2004/38 CE.

S-a mai reţinut că prin prezenta acţiune nu s-au invocat şi alte circumstanţe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, instanţa nu poate să reţină în nici un caz că inexistenţa vizei de ieşire din ţară ar constitui „o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii”, mai ales în condiţiile în care Directiva dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.

Împotriva sentinţei civile nr.1314/17 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat apel Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, cu sediul în Bucureşti.

Se critică sentinţa apelată, susţinându-se că returnarea pârâtului şi readmisia acestuia în baza unui Acord de readmisie se aplică când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea. Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului, rezultă că acesta ajungând în Suedia în oraşul Stockholm a cerşit. Ca atare, autorităţile suedeze au considerat prezenţa pârâtului pe teritoriul lor ca fiind o ameninţare la adresa ordinii publice.

Dreptul la libera circulaţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte limitări în cazurile şi condiţiile prevăzute de paragrafele 3 şi 4 din art.2 al Protocolului nr.4 C.E.D.O.

Apelul formulat este întemeiat.

Din examinarea actelor depuse rezultă că intimatul-pârât C.G. a fost returnat din Suedia la data de 11.04.2008 în baza Acordului de readmisie încheiat între România şi Suedia ratificat prin Legea nr.642/2001.

Din procesul-verbal de consemnare a declaraţiei pârâtului la punctul de frontieră rezultă că intimatul C.G. a ajuns în Suedia în oraşul Stockholm unde a cerşit.

Articolul 38 lit.a) din Legea nr.248/2005 prevede că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.

În speţă această posibilitate şi nu obligativitate stipulată prin Legea nr.248/2005 obligă instanţa care nu cenzurează măsura returnării, să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză.

Potrivit art.5 din Legea nr.248/2005 pe perioada şederii în străinătate, cetăţenii români au obligaţia prevăzută la lit.a) să respecte legislaţia României şi să nu desfăşoare activităţi de natură să compromită imaginea României.

Ori, România devenind stat membru al Uniunii Europene în concordanţă şi cu Protocolul Adiţional nr.4 la C.E.D.O. are capacitatea de a stopa migraţia ilegală şi de a-şi consolida poziţia de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

În acest context, activitatea de cerşit pe care intimatul o practica pe teritoriul Suediei compromite imaginea României, afectând securitatea şi ordinea publică.

Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art.27 din Directiva 2004/38/CE.

Faţă de art.27 din Directiva 2004/38/CE instanţa reţine că se impune faţă de intimatul-pârât o restrângere a exercitării dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Suediei, măsură care respectă atât principiul proporţionalităţii şi se bazează exclusiv pe conduita intimatului C.G.

Pentru considerentele mai sus expuse şi în conformitate cu art.296 C.pr.civ. a fost admis apelul formulat, s-a admis acţiunea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor, în sensul restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Suediei a pârâtului C.G., pe o perioadă de doi ani cu începere de la data pronunţării deciziei curţii, adică 4 februarie 2009.

2. Legea nr.10/2001. Restituire în natură

Restituirea în natură a terenurilor intră sub incidenţa procedurilor prevăzute de Legea nr.10/2001, dacă terenul este disponibil. Caracterul reparatoriu al legii include şi acele terenuri din intravilan care, până la 14 februarie 2001 – data intrării în vigoare a legii –, nu au fost restituite persoanelor îndreptăţite. Legea impune şi condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ: amplasamentul să fie acelaşi cu al fostei proprietăţi, în intravilan, preluarea să fie abuzivă, terenul să nu fi fost restituit în procedura instituită prin Legea nr.18/1991 şi deţinător să fie unitatea administrativ-teritorială.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.47 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui s-a admis acţiunea formulată de reclamanta P.E. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Bârlad, a

fost anulată dispoziţia nr.869/2008 emisă de pârât, a fost obligat pârâtul să restituie în natură în proprietatea reclamantei suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în Bârlad, str. „P.R.” nr.44 (fostă str. „F.” nr.13), sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii în sumă de 50 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la executarea întocmai a acesteia.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la despăgubiri, fapt constatat prin sentinţa civilă nr.7130/12.12.1994 a Judecătoriei Bîrlad, restituindu-i-se reclamantei dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 5312 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13.

S-a mai constatat că reclamanta este îndreptăţită să fie repusă în dreptul de proprietate şi la diferenţa de 2688 m.p.

Împotriva sentinţei civile nr.630/3 iunie 2008 a Tribunalului Vaslui a formulat apel Primarul municipiului Bîrlad, criticând sentinţa apelată pentru următoarele motive: din suprafaţa de 2688 m.p. revendicată de petentă, o parte este ocupată de un bloc de locuinţe, iar o suprafaţă de 400 m.p. este ocupată de construcţii provizorii (garaje); reclamanta P.E. nu a depus actul de proprietate, dovada preluării abuzive a imobilului revendicat şi certificatul de calitate de moştenitor; nu a fost depusă documentaţia care a stat la baza emiterii dispoziţiei nr.869/2008; în cauză nu s-a efectuat o expertiză topografică, neexistând pentru restituirea în natură a terenului din Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fosta str. „F.” nr.13) un studiu topografic; având în vedere că suprafaţa de teren de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44, judeţul Vaslui este imposibil de restituit în natură, fiind ocupată de bloc de locuinţe şi lucrări de sistematizare verticală aferente, a apreciat apelantul-pârât că instanţa de fond a dispus în mod superficial restituirea în natură a terenului.

Apelul este întemeiat pentru considerentele de mai jos.Potrivit art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001, beneficiază de dispoziţiile legii şi

moştenitorii persoanei îndreptăţite.Din actele depuse, rezultă că P.E. este fiica lui P.V., decedat la 22 iunie 1980, acesta

fiind fiul lui C.P. şi al lui M. P.Tatăl reclamantei a avut două surori – P.E., decedată la 11 martie 1974 şi P.M.,

decedată la 11 octombrie 1983, petenta P.E. fiind nepoata celor două defuncte şi singura moştenitoare a acestora.

Sub acest aspect, într-adevăr sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a Judecătoriei Bîrlad, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr.121/7.04.1995 a Tribunalului Vaslui, statuează cu autoritate de lucru judecat că petenta este nepoata de frate a numitelor P.M. şi P.E., în prezent decedate.

Prin certificatul nr.3545/29 martie 1994 emis de Ministerul Finanţelor, Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad se atestă că la nr.708 au figurat P.E. şi P.M. din Bîrlad, cu un teren în suprafaţă de 8000 m.p. în Bîrlad, str. „F.” nr.13, în perioada 1958-1961.

Totodată, matricola privind impozitul pe clădiri şi teren proprietate nr.349/25.VI.1952 atestă că P.E. şi P.M. figurează cu teren în suprafaţă de 8000 m.p. în Bîrlad, str. „F.” nr.13 şi, începând cu anul 1962, terenul nu a mai fost impus în evidenţele fiscale, fiind folosit de Consiliul Popular Bîrlad.

În raport de aceste considerente, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr.10/2001.

În ceea ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate, potrivit art.23.1 din H.G. nr.250/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţelege orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, orice act emanând de la o autoritate din perioada

respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţine persoanei respective).

Or, în litigiu reclamanta-intimată P.E. a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului de 8000 m.p. din Bîrlad, str. „F.” nr.13 cu certificatul nr.3545/29 martie 1994 emis de Administraţia Financiară a municipiului Bîrlad şi matricola nr.7/25.VI.1952 emisă de aceeaşi autoritate, a autoarelor sale P.E. şi P.M.

În materia retrocedării imobilelor preluate abuziv, în privinţa dovedirii dreptului de proprietate textul legii speciale nu impune ca dovada dreptului de proprietate să se facă potrivit dreptului comun, fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă, aşa cum au fost menţionate şi cele de mai sus. Ceea ce este important în accepţiunea legii speciale este de a se stabili dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptăţite sau a autorilor acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.7130/12 decembrie 1994 a Judecătoriei Bîrlad i s-a reconstituit petentei P.E. dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr.18/1991 după autoarele sale P.M. şi P.E. pentru suprafaţa de 5312 m.p., teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13, judeţul Vaslui.

În prezentul litigiu, pentru diferenţa de 2688 m.p., până la 8000 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „F.” nr.13 (în prezent str. „P.R.” nr.44), reclamanta P.E. a solicitat restituirea în natură a acestei suprafeţe în baza Legii nr.10/2001.

La instanţa de apel a fost efectuată o expertiză tehnică topo-cadastrală, în vederea identificării suprafeţei de 2688 m.p. situată în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44 (fostă str. „F.” nr.13) şi stabilirii de expert dacă suprafaţa de teren este liberă de construcţii şi poate fi restituită în natură.

Din raportul de expertiză tehnică topo-cadastrală şi obiecţiunile formulate de apelantul Primarul municipiului Bîrlad, rezultă că din suprafaţa de 2688 m.p. teren situat în Bîrlad, str. „P.R.” nr.44, numai suprafaţa de 673,985 m.p. nu poate fi restituită în natură, deoarece pe de o parte nu face parte din vechiul amplasament al proprietăţii, iar pe de altă parte în prezent este proprietatea privată a unei persoane fizice – aspect necontestat de intimată.

Faţă de acestea şi de dispoziţiile art.296 C.pr.civ. a fost admis apelul formulat de Primarul municipiului Bîrlad şi a fost schimbată în parte sentinţa Tribunalului Vaslui, în sensul înlăturării din dispozitivul sentinţei civile nr.630/3.06.2008 a Tribunalului Vaslui a obligaţiei restituirii suprafeţei de teren de 673,985 m.p., ce nu este în posesia Primarului municipiului Bîrlad pentru a dispune restituirea ei şi a fi obligat Primarul municipiului Bîrlad să acorde reclamantei despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr.247/2005 pentru această suprafaţă de teren.

3. Acţiune în constatarea dreptului de servitute legală. Drept de acces pentru operatorul public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii

Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor de terenuri, un drept de acces stabilit prin lege, pentru instalare, întreţinere a liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora. Exercitarea dreptului este stabilită prin convenţia părţilor, a acordului proprietarului terenului şi a furnizorului de servicii de telecomunicaţii (Legea nr.74/1996, O.U.G. nr.79/2002). În consecinţă, acesta nu poate dobândi

dreptul de servitute legală, conform art.616 – 643 C.civ., temei de drept invocat în cererea reconvenţională.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.29 din 21 ianuarie 2009

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vaslui la data de 5 februarie 2007, reclamantul C.C. a chemat în judecată pârâta S.C. „R.” S.A. Vaslui pentru a fi obligată să schimbe traseul celor trei stâlpi de telecomunicaţii amplasaţi pe terenul proprietatea sa şi să îi plătească despăgubiri.

Reclamantul a susţinut că pârâta nu i-a răspuns la notificări, s-a prevalat de dispoziţiile art.576 C.civ., deşi nu are un titlu constitutiv de servitute, datorând despăgubiri conform art.616 C.civ, fiindu-i încălcat dreptul său de proprietate consacrat constituţional.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat constatarea dreptului de servitute legală (de acces) pe terenul din satul S., comuna B., judeţul Vaslui, situat în punctul „P.” şi obligarea reclamantului C.C. la asigurarea accesului societăţii pe terenul proprietatea acestuia şi chemarea în garanţie a Comisiei locale Banca şi Comisiei Judeţene Vaslui pentru aplicarea Legii nr.18/1991.

Prin sentinţa civilă nr.1087 din 10.04.2008 Judecătoria Bârlad a respins ca neîntemeiate, excepţia insuficientei timbrări a acţiunii şi excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, ridicate de pârâta S.C. „R.” SA.; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. „R.”, împotriva reclamantului-pârât C.C., pentru constatarea dreptului de servitute legală de acces; a constatat că pârâta-reclamantă S.C. „R.” S.A. are un drept de servitute legală de acces la cei trei stâlpi de telefonie instalaţi pe suprafaţa de teren din punctul „P.”, din extravilanul satului S., comuna B., judeţul Vaslui; a obligat reclamantul-pârât C.C. să permită pârâtei S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de teren pe care sunt amplasaţi cei trei stâlpi de telefonie, respectiv pe terenul din punctul „P.”.

Pe fondul cauzei, judecătoria a reţinut că cei trei stâlpi de telefonie au fost instalaţi conform dispoziţiilor Decretului nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii, anterior reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului reclamantului, prin titlul nr.619/14.566 din 25.09.1999 emis de Comisia Judeţeană Vaslui pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor. La data formulării acţiunii fiind în vigoare Legea nr.74/1996 şi O.U.G. nr.79/2002, actele normative statuează că furnizorii de reţele de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile legii pot să instaleze, să întreţină, să înlocuiască sau să mute orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice, inclusiv suporturile de comunicaţii electronice şi celelalte facilităţi necesare pentru susţinerea acestora, precum şi punctele terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicaţii, de comunicaţii electronice pe deasupra, în sau sub imobilele aflate în proprietate publică sau privată, după caz.

În aplicarea şi interpretarea art.577 şi art.586 C.civ. a constatat instanţa de fond că pârâta a dobândit un drept de servitute legală de interes public asupra terenului pentru care reclamantul are drept de proprietate reconstituit. Exercitarea acestui drept nu poate fi împiedicată de C.C.

Consecinţa constatării dreptului de servitute, a admiterii cererii reconvenţionale este obligarea reclamantului-pârât să îi permită S.C. „R.” S.A. accesul pe proprietatea sa.

A constatat judecătoria, însuşindu-şi concluziile raportului de expertiză agricolă, că reclamantului nu i-a fost cauzat nici un prejudiciu, terenul nefiind lucrat de reclamant în ultimii trei ani.

În apelul declarat împotriva hotărârii pronunţate de Judecătoria Bârlad, reclamantul a adus critici privind aplicarea greşită a legii în constatarea dreptului de servitute legală,

dispoziţiile Decretului nr.197/1955 fiind abrogate prin Legea nr.18/1991 implicit, fiind încălcat dreptul său de proprietate, principiile fundamentale în apărarea acestuia, menţionate de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Tribunalul Vaslui, prin decizia civilă nr.127/A/23.09.2008, a admis apelul declarat de C.C. împotriva sentinţei civile nr.1087/10.04.2008 a Judecătoriei Bârlad, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă S.C. „R.” S.A. împotriva pârâtului C.C. pentru constatarea dreptului de servitute legală de acces.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a constatat că activitatea pârâtei este supusă reglementării O.U.G. nr.79/2002, inclusiv dreptul de acces pe proprietăţile private, chiar dacă a luat naştere în virtutea unui act normativ anterior, exercitarea acestuia fiind supusă legii speciale în vigoare, care nu face referire la situaţii tranzitorii.

A reţinut instanţa de apel că Legea nr.74/1996, în vigoare la data introducerii cererii reconvenţionale, recunoştea operatorului public de reţea destinată serviciilor de telecomunicaţii, prin art.15, un drept de acces în imobile, incite şi alte proprietăţi, drept care putea fi exercitat numai în condiţiile stabilite de lege, pe care pârâta-reconvenientă nu le-a dovedit că le îndeplineşte pentru a cere în instanţă recunoaşterea acestui drept. Astfel, în mod greşit prima instanţă a admis cererea intimatei invocând Codul civil ca temei de drept al acestei soluţii, deoarece pe de o parte, acesta nu îşi are aplicabilitate în speţa dedusă judecăţii, iar pe de altă parte, exercitarea dreptului de servitute de acces nu se poate realiza după bunul plac al reclamantei, se arată în considerentele hotărârii atacate. Pentru situaţii de urgenţă, în ipoteza unui refuz al proprietarului, există posibilitatea recunoscută de lege intimatei, de a recurge la alte proceduri, iar legea specială în vigoare (O.U.G. nr.79/2002) recunoaşte în art.23 alin.2 un drept de acces care poate fi exercitat numai dacă sunt îndeplinite cumulativ anumite condiţii.

Celelalte critici care vizează încălcarea dreptului de proprietate al reclamantului au fost reţinute de tribunal ca neîntemeiate, cu motivarea că stâlpii de telefonie existau pe teren anterior reconstituirii dreptului de proprietate, deservesc un interes public, nu pot fi mutaţi aşa cum a solicitat reclamantul. Suprafaţa ocupată este de 6,78 m.p., terenul nu a fost exploatat agricol, profitul nerealizat de proprietar nu s-a putut determina. Instanţa de fond nu şi-a încălcat atribuţiile şi nu a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.

Împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Vaslui a declarat recurs pârâta S.C. „R.” S.A., fiind invocată aplicarea greşită a legii în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului de servitute legală.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că dreptul recurentei s-a născut în anul 1972, la instalarea reţelei, conform prevederilor art.4 Decretul nr.197/1955, precum şi dreptul subsecvent de întreţinere a liniilor şi reţelelor de telecomunicaţii, dispoziţii preluate prin Legea nr.74/1996 în art.15 şi 16. Situaţiile tranzitorii privesc numai conectarea iniţială a abonatului la reţeaua titularului de licenţă (art.16 alin.2).

A susţinut recurentul-pârât că, în caz de împărţire a fondului aservit, servitutea va rămâne neschimbată în limitele ei, în favoarea fondului dominant, în cauză reţeaua de telecomunicaţii, iar schimbarea proprietarului nu a afectat dreptul de servitute.

S-a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate conform Legii nr.18/1991 s-a făcut cu respectarea tuturor sarcinilor, a dreptului de servitute legală, care continuă să existe, iar sub aspectul daunelor cerute, nu au fost cauzate reclamantului, nefiind îndreptăţit la despăgubiri.

Curtea a constatat că situaţia de fapt reţinută în considerentele hotărârii atacate are corespondent în probele dosarului, instanţa stabilind corect dispoziţiile legale aplicabile şi anume O.U.G. nr.79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor.

Instanţa de apel a dispus schimbarea în parte a sentinţei şi anume a respingerii capătului din cererea reconvenţională pentru „constatarea dreptului de servitute legală de acces”, păstrând restul dispoziţiilor hotărârii.

Cererea reconvenţională are două capete de cerere, instanţa de fond le-a soluţionat prin două dispoziţii, constatând dreptul de servitute legală de acces şi obligarea reclamantului-pârât C.C. de a permite S.C. „R.” S.A. accesul pe suprafaţa de teren pe care sunt amplasaşi cei trei stâlpi.

În partea în care sentinţa a fost desfiinţată nu mai are nici o putere, deci constatarea dreptului de servitute legală.

În puterea lucrului judecat au intrat celelalte dispoziţii ale hotărârii şi anume cele prin care reclamantul C.C. este obligat să permită „accesul” la cei trei stâlpi de telefonie, respingerea acţiunii principale şi respingerea cererii de chemare în garanţie formulată de pârât.

Apelul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:La data investirii judecătoriei, 5 februarie 2007, pârâta S.C. „R.” S.A. era furnizor

de reţele de comunicaţii electronice a cărui activitate este reglementată prin O.U.G. nr.79/2002, având drepturile şi obligaţiile stabilite prin art.23 şi art.24.

Prin lege s-a atribuit furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice dreptul de a instala, de a întreţine, de a înlocui şi a muta orice elemente ale reţelelor de comunicaţii electronice pe, deasupra, în sau sub imobilele proprietate privată, fiind stabilită prin art.26 din ordonanţă modalitatea prin care titularii dreptului îl pot exercita şi anume prin încheierea unui contract în formă autentică.

Faptul că stâlpii de telefonie sunt amplasaţi pe terenul preluat de stat anterior reconstituirii dreptului de proprietate pentru autoarea reclamantului, nu îi conferă furnizorului de reţele de telecomunicaţii un drept de servitute în sensul dispoziţiilor Codului civil, art.616-643, invocate de pârât în motivarea în drept a cererii reconvenţionale.

Curtea a avut în vedere că prin Decretul nr.197/1955 privind exploatarea serviciilor de poştă şi telecomunicaţii (art.4) legiuitorul a dat dreptul autorităţii competente de a instala stâlpii, în speţă pe terenul particularilor, alăturat obligaţiei corelative de a despăgubi pe cel prejudiciat, titular al acţiunii în justiţie, în termenul şi modalitatea stabilită prin actul normativ.

Prin Legea nr.74/1996 privind telecomunicaţiile, furnizorii serviciilor de telecomunicaţii, categorie în care este inclusă şi pârâta-recurentă, pentru operatorul public de reţea este reglementat prin art.15 şi art.16 dreptul de a instala, de a întreţine şi de a muta liniile de transmisie, suporturile acestora şi punctele terminale folosite în, pe, sub sau deasupra proprietăţii în condiţiile acestei legi, prin „convenţie scrisă”, încheiată cu proprietarul sau deţinătorul terenului. În cazul în care nu se obţine „acordul”, s-a instituit o procedură administrativă pentru exercitarea dreptului de instalare şi întreţinere supusă controlului instanţei de contencios administrativ, Legea nr.74/1996 prin art.67 dispunând abrogarea Decretului nr.197/1955.

În art.616, Codul civil prevede că „proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama a trece pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi, în proporţie cu pagubele ce s-ar ocaziona”.

Servitutea de trecere este reglementată în Codul civil ca o servitute legală de interes privat. Dreptul de „instalare şi acces”, atât în reglementarea anterioară O.U.G. nr.79/2002, la data investirii instanţei de fond, cât şi în soluţionarea recursului impune o sarcină proprietarului terenului în interes public.

Curtea a reţinut că, prin art.576, Codul civil defineşte servitutea ca o sarcină impusă unui fond pentru uzul şi utilitatea unui imobil având alt stăpân şi constituie una din limitările caracteristice ale dreptului de proprietate. Ea presupune existenţa „a două

imobile” ce aparţin unor proprietari diferiţi. Fondul „dominant” este cel în favoarea căruia se constituie servitutea, iar cel în sarcina căruia s-a constituit este fondul aservit. Succesiunea reglementărilor în materia telecomunicaţiilor a impus o sarcină proprietarilor de terenuri în ceea ce priveşte instalarea, întreţinerea liniilor de transmisie şi a suporturilor acestora, ce are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al operatorului, al furnizorului serviciilor de telecomunicaţii. Dreptul este stabilit prin lege, poate fi exercitat numai în condiţiile stabilite de aceasta, fiind impuse şi obligaţii pentru proprietarul terenului, şi are ca izvor convenţia, acordul proprietarului terenului şi al furnizorului de servicii de telecomunicaţii.

Dreptul de acces este prevăzut prin lege, de amplasare şi întreţinere, poate fi exercitat în condiţiile stabilite de aceasta. În lipsa convenţiei, acordul proprietarului poate fi suplinit prin hotărâre judecătorească, care ţine loc de contract între părţi.

În consecinţă, proprietatea asupra suporturilor de transmisie, a stâlpilor în speţă, nu conferă recurentei calitatea de „fond dominant”, de proprietar asupra terenului, în sensul dispoziţiilor Codului civil, fără de care nu se poate constitui servitutea.

Prin lege s-a constituit dreptul de instalare finalizat prin montare şi cel corelativ de întreţinere, pe durata existenţei, în speţă a stâlpilor. Proprietarului actual, reclamantul-intimat, i s-a transmis numai obligaţia de a permite accesul pe terenul individualizat în dispozitivul sentinţei, dispoziţie păstrată prin decizia atacată. Modalitatea investirii prin cererea reconvenţională a impus soluţia şi nu pronunţarea, conform O.U.G. nr.79/2002, a hotărârii care să ţină loc de contract.

În propria cale de atac nu se poate agrava situaţia, astfel că în limitele investirii prin motivele de recurs, curtea a constatat că decizia tribunalului nu a încălcat dispoziţiile legale analizate şi, în temeiul art.312 C.civ., curtea a respins recursul.

4. Contract de vânzare-cumpărare. Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor art.11 alin.1 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia sunt lovite de nulitate absolută.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.113 din 18 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.367/8 aprilie 2008, Judecătoria Hîrlău a respins excepţia prescrierii dreptului la acţiune ca fiind rămasă fără obiect, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi în consecinţă a respins acţiunea restrânsă, promovată de reclamanta S.C.-D.P.-Iaşi, prin reprezentanţi legali, în contradictoriu cu pârâţii S.C. „C.P.M.” S.R.L., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis în parte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul român, prin reprezentantul său legal - Ministerul Economiei şi Finanţelor.

A constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.963 din 27.07.2006 şi a încheierii de rectificare nr.1520 din 9.08.2006, cu privire la bunul imobil denumit C1-hală de depozitare cu suprafaţa construită de 591,91 m.p., situată în corpul de proprietate cu numărul cadastral 210 din extravilan, P.2 (724/2) şi a dispus restituirea bunului în proprietatea statului român.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nu ne aflăm în prezenţa unui litigiu privind dreptul de administrare, când reclamanta ar fi putut sta în instanţă în nume propriu, ci în situaţia unui litigiu referitor la dreptul de proprietate. Reclamanta a arătat instanţei cine este titularul dreptului de proprietate – statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care a şi formulat cerere de intervenţie în interes propriu, astfel că S.C.-D.P.-Iaşi nu putea solicita în nume propriu anularea contractului de vânzare-cumpărare, ci numai în numele statului român, prin reprezentanţii legali, ca proprietar al bunurilor pretinse.

Singurul bun dintre cele cuprinse în contractul de vânzare-cumpărare şi încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006 care face parte din proprietatea publică a statului este imobilul denumit hala de depozitare cu suprafaţa de 591,91 m.p. situat în corpul de proprietate 210. Toate celelalte imobile se regăsesc în evidenţa contabilă a reclamantei, conform constatărilor expertului şi nu fac parte din proprietatea publică a statului.

Ca atare, reclamanta nu putea introduce acţiune în nume propriu, ci numai în numele proprietarului, iar instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu formulată de statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor instanţa a admis-o în parte, reţinând că hala de depozitare este proprietatea publică a statului, iar cu privire la acest bun, contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut.

Împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008 a Judecătoriei Hîrlău au formulat apel S.C.”C.P.M.” S.R.L., statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi pârâta R.I.

Prin decizia civilă nr.699/27 octombrie 2008, Tribunalului Iaşi a admis apelul declarat de pârâta S.C.”C.P.M.” S.R.L. împotriva sentinţei civile nr.367/8.04.2008 pronunţată de Judecătoria Hîrlău, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea de intervenţie principală formulată de statul român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor; a respins apelul declarat de intervenientul statul român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că cererea de apel formulată de pârâta S.C. „C.P.M.” S.R.L. este fondată, deoarece Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi prin care s-a dispus atribuirea în fizic către pârâta-apelantă este anterior H.G. 1711/2004.

Din momentul atribuirii prin ordin a suprafeţei de 62100 m.p. către R.I.-I., în patrimoniul acesteia a intrat şi şopronul multifuncţional în puterea accesiunii reglementată de art.492 C.civ.

Dobândind dreptul de proprietate asupra şopronului multifuncţional în litigiu la chiar data emiterii Ordinului din 16.02.2001, pârâtei R.I.-I. nu îi poate fi opus de către statul român dreptul său de proprietate publică.

În speţă, fără ca în discuţie să fie uzul sau interesul public al şopronului multifuncţional, se perpetuase deja în patrimoniul apelantei R.I.-I. în puterea dispoziţiilor art.492 C.civ. la chiar data emiterii Ordinului Prefectului nr.41 din 16.02.2001.

Anterioritatea dreptului de proprietate al apelantei R.I.-I. are întâietate faţă de dreptul de proprietate publică invocat de Statul Român.

Împotriva deciziei civile nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi a formulat recurs statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Decizia recurată a fost criticată pentru următoarele motive:Prin Ordinul nr.41/16.02.2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi s-a dispus atribuirea

în fizic către pârâtă a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, a bucătăriei, a garajului şi a grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62.100 m.p. aflat la acea dată

în administrarea S.C.P.P. Iaşi – Ferma M. Ulterior a fost eliberat titlul de proprietate la data de 12.04.2006. Legalitatea titlului a făcut obiect al analizei instanţelor judecătoreşti.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, bunul în litigiu denumit şopron multifuncţional nu a făcut obiectul atribuirii în fizic.

Instanţa reţine greşit că la data emiterii H.G. nr.1711, respectiv la 4.11.2004, dreptul de proprietate asupra şopronului multifuncţional se perpetuase deja în patrimoniul apelantei R.I.-I., în puterea dispoziţiilor art.492 C.civ., această dispoziţie legală nefiind o condiţie pentru recunoaşterea dreptului de proprietate.

Ca efect al Legii nr.213/1998 şi al Legii nr.215/2001 – art.136 din Constituţie se face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate publică ce aparţine unităţilor administrativ-teritoriale. Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile aşa cum prevede art.136 alin.4 din Constituţia României şi art.11 din Legea nr.213/1998.

În cauză primează caracterul de bun ce aparţine domeniului public al statului.S-a solicitat admiterea recursului, admiterea apelului şi admiterea cererii de

intervenţie principală.Recursul formulat este întemeiat.Prin Ordinul nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi în baza

prevederilor Legii nr.1/2000 şi a H.G. nr.180/2000 s-a dispus atribuirea în fizic pârâtei apelante R.I.-I. a conacului situat în sat M., comuna D., judeţul Iaşi, a anexei, bucătăriei, garajului şi grajdurilor cu suprafaţa aferentă de 62100 m.p. teren aflat în administrarea S.C.P.P. – Ferma M.

Prin decizia civilă nr.669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi s-a menţinut Ordinul nr.41/16 februarie 2001 emis de Prefectul judeţului Iaşi.

Prin hotărârea judecătorească mai sus menţionată (irevocabilă) s-a reţinut de instanţa de recurs că imobilele – clădiri ce au fost restituite reclamantei R.I.-I. prin Ordinul nr.41/16 februarie 2001 nu reprezintă construcţiile ce au fost edificate de către S.C.P.P. Iaşi.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.963 din 27.07.2006, pârâta R.I.-I. vinde S.C. „C.P.M.” S.R.L. imobilul proprietatea sa format din conac, 15 anexe gospodăreşti în suprafaţă construită de 2359 m.p. şi terenul aferent acestora, imobilul fiind dobândit de vânzătoarea R.I.-I. prin Ordinul nr.41/16.02.2001 şi ulterior titlul de proprietate eliberat sub nr.23200/12.04.2004. Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 27 iulie 2006.

Ulterior numai la cererea cumpărătorului S.C.”C.P.M.” S.R.L., biroul notarial a rectificat prin două încheieri, din 31 iulie 2006 şi apoi din 9 august 2006, alineatul 2 al contractului de vânzare-cumpărare nr.963/27 iulie 2006, inserându-se şi hala de depozitare construită de 591,91 m.p.

Prin cererea de intervenţie în interes propriu statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare sub nr.963/27.07.2006 şi încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006 pentru imobilul denumit hală de depozitare în suprafaţă construită de 591,91 m.p.

La instanţa de fond, Judecătoria Hîrlău, prin raportul de expertiză tehnică judiciară s-a concluzionat că şopronul multifuncţional (ce figurează ca imobil C1 în anexa 2 la Monitorul Oficial nr.172/4.11.2004 în domeniul public al statului) este acelaşi cu cel vândut şi nominalizat prin încheierea de rectificare nr.1520/9.08.2006.

Totodată s-a mai reţinut de expertiză că acest şopron multifuncţional a fost edificat de S.C.P.P. Iaşi şi dat în folosinţă (în administrare) în anul 1985.

Acest aspect nu a fost contestat de vreuna din părţile din cauză.

Aşa fiind, reţine instanţa de recurs că hala de depozitare (şopronul multifuncţional) nu a constituit obiectul restituirii în fizic apelantei-pârâte prin Ordinul nr.41/2001 (aspect reţinut şi prin hotărârea irevocabilă 669/21 mai 2003 a Curţii de Apel Iaşi), este o construcţie edificată de S.C.P.P. Iaşi în anul 1985 şi prin H.G. 1711/2004 este un bun proprietate publică a statului având un număr de inventar 116827 şi cod de clasificare 8.29.06.

Potrivit art.11 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia al.1 „Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”, iar potrivit art.3 al aceluiaşi articol „Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin.1 privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută”.

Prin urmare, bunul înstrăinat face parte din domeniul public al statului şi ca atare contractul de vânzare-cumpărare este nul absolut cu privire la acest bun.

Dispoziţiile art.492 C.civ. – proprietarul terenului este prezumat a fi şi proprietarul construcţiilor – şi art.494 C.civ. – ce reglementează drepturile ce se nasc din ridicarea unor construcţii de către un terţ – au fost greşit interpretate de instanţa de apel, nefiind aplicabile în cauză; bunul înstrăinat este scos din circuitul civil, este inalienabil şi nu poate constitui obiect al vânzării (art.1310 C.civ.).

Motivele de recurs formulate se încadrează în dispoziţiile art.304 pct.7, pct.9 C.pr.civ.

În temeiul art.312 C.pr.civ., a fost admis recursul formulat de intervenientul principal statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a fost modificată în parte decizia nr.699/27 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi, cu respingerea apelului formulat de S.C.”C.P.M.” S.R.L. şi cu păstrarea sentinţei primei instanţe.

Judecătoria Hîrlău în mod legal a admis numai în parte cererea de intervenţie în nume propriu şi nu în totalitate, formulată de statul român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, întrucât s-a constatat nul absolut parţial contractul de vânzare-cumpărare şi încheierea de rectificare numai pentru bunul imobil proprietate publică, iar nu şi cu privire la celelalte bunuri.

5. Antecontract. Bun în indiviziune

Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare potrivit căreia promitentul-cumpărător va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra, în situaţia în care „terenul” nu va cădea în lotul promitentului-vânzător, este o clauză care poate fi invocată numai de promitentul-cumpărător ori de succesorii săi, nu şi de succesorii promitentului-vânzător.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.92 din 4 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr.2915/3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-au respins excepţiile lipsei de interes a reclamanţilor şi nulităţii antecontractului, invocate de pârâţi.

S-a respins acţiunea formulată de reclamantul L.I.-N. în contradictoriu cu pârâţii P.V., P.L.-G., personal şi prin P.V., P.S.-G., personal şi prin P.V., P.C.-E. şi P.I.I.

S-a reţinut de prima instanţă că reclamantul îşi justifică interesul prin aceea că este parte – promitent-cumpărător – în antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub

nr.264/2002, mai mult reclamantul a intrat în posesia acestuia, după cum au susţinut martorii.

S-a mai reţinut că la data de 16.03.2005 a fost încheiat actul de partaj voluntar nr.22, cu privire la terenul din /.137, inclusiv parcela 1/1862/54/2 şi 1/1862/54/3 predate de P.I. La data de 27.09.2004, anterior notificării, P.E., P.V., P.L.-G. şi P.S.-G. au vândut lui B.M.V. terenul de 4000 m.p. din totalul de 18.039 m.p., situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, parcela 1/1872/54/4, sector cadastral 47, cu numărul cadastral 1541. Prima instanţă nu a putut reţine intenţia lui P.I., căruia i-a revenit terenul în litigiu, de a frauda pe creditorul L.-I.N.

Pe de altă parte, prin acţiune s-a solicitat desfiinţarea parţială a actului de partaj voluntar nr.22/1603/2005, ceea ce ar prejudicia interesele partajanţilor, putându-se solicita doar desfiinţarea totală.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat apel L.-I.N.Prin decizia civilă nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi, s-a respins apelul

formulat de L.I.N. împotriva sentinţei civile nr.2915 din 3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o păstrează.

Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că obiectul antecontractului l-a reprezentat un bun determinat care nu se afla în proprietatea exclusivă a promitentului vânzător, iar în calitate de proprietari indivizi ai bunului ce formează obiectul antecontractului, pârâţii P.I. şi P.E. au procedat la încheierea contractului de partaj în virtutea unei prerogative legale.

Pe de altă parte, aceiaşi pârâţi nu şi-au asumat nicio obligaţie contractuală faţă de reclamant, fiind terţi faţă de antecontract, iar reclamantul nu a dobândit prin acest act un drept real asupra bunului pe care să-l poată opune pârâţilor.

Împrejurarea că pârâţii P.E. şi P.I. au încheiat contractul de partaj voluntar contestat de debitorii reclamantului şi au obţinut în lot terenul din antecontract, nu echivalează cu o complicitate la fraudă, chiar în condiţiile în care ar fi cunoscut de existenţa antecontractului, ci cu exercitarea unei prerogative legale.

Împotriva deciziei civile nr.582/24 septembrie 2008 a Tribunalului Iaşi a declarat recurs L.-I.N., criticând decizia recurată pentru următoarele motive:

La data de 5.04.2002 s-a încheiat la notarul public, sub nr.264/5.04.2002, între părţi, un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului de 3000 m.p. situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, achitându-se suma de 14.687.500 lei din 66.000.000 lei, urmând ca restul să fie achitat în momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică.

La data de 16.03.2004 a decedat P.V şi, deşi P.I.I. şi P.C.-E. au fost notificaţi să meargă la notariat pentru perfectarea actelor de vânzare-cumpărare, aceştia au refuzat în mod sistematic.

La data de 16 martie 2005, părţile au încheiat un partaj voluntar în detrimentul debitorului recurent.

Pârâţii au cunoscut existenţa antecontractului şi prin actul de partaj voluntar au avut drept scop împiedicarea creditorului în executarea creanţei prin diminuarea patrimoniului debitorilor.

Curtea a constatat că recursul formulat este întemeiat.Acţiunea pauliană reglementată în art.975 C.civ. este acea acţiune prin care

creditorii pot cere, pe cale judecătorească, revocarea actelor juridice încheiate de debitor în frauda lor.

Pentru exercitarea acţiunii pauliene, textul art.975 C.civ. fixează două condiţii, actele atacate să pricinuiască un prejudiciu creditorului şi să fie frauduloase (viclene).

La data de 5.04.2002, la notarul public, sub nr.264/5.04.2002 s-a încheiat între P.V. şi L.-I.N. un antecontract de vânzare-cumpărare asupra terenului în suprafaţă totală de 3000 m.p. (dezmembrat din suprafaţa totală de 18.039 m.p.) categoria de folosinţă arabil, situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54.

Preţul vânzării declarat de părţi a fost de 66.000.000 lei, din care s-a achitat la data autentificării prezentului antecontract suma de 14.687.500 lei.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că de la data încheierii antecontractului, L.-I.N. a posedat terenul în litigiu.

Examinând clauzele antecontractului prin prisma dispoziţiilor art.975 C.civ. invocate de reclamant în acţiune şi a dispoziţiilor art.702 şi 965 C.civ. invocate de pârâţii P.E. şi P.I.I. prin întâmpinarea depusă, curtea a constatat următoarele:

P.V., promitentul-vânzător, s-a obligat ca în situaţia în care apare vreun litigiu legat de dezbaterea succesiunii sau de împărţeala moştenirii de pe urma defunctului tată P.I. să restituie promitentului cumpărător de două ori suma primită ca avans.

Părţile contractante s-au mai obligat ca, în situaţia în care se răzgândesc, promitentul-vânzător să plătească promitentului-cumpărător suma de 1000 EURO, iar în cazul în care promitentul-cumpărător se răzgândeşte, să piardă jumătate din suma achitată, respectiv 250 EURO.

Niciuna din clauzele mai sus arătate nu mai subzistă în condiţiile în care nici promitentul vânzător şi nici promitentul cumpărător „nu s-au răzgândit” până la decesul promitentului-vânzător P.V., decedat la 16.03.2004.

Clauza din antecontractul de vânzare-cumpărare, potrivit căreia promitentul-cumpărător (respectiv L.-I.N.) va fi exonerat de obligaţia de a cumpăra în cazul în care terenul care face obiectul antecontractului va fi în litigiu, grevat de sarcini sau promis spre vânzare altor persoane, ori în situaţia în care apare vreun litigiu legat de dezbaterea succesiunii după defunctul P.I. sau în cazul în care terenul nu va cădea în lotul promitentului-vânzător, este o clauză care poate fi invocată numai de promitentul-cumpărător L.I.N. şi nu şi de succesorii promitentului-vânzător. Este o clauză certă, de protejare exclusivă a intereselor cumpărătorului-promitent şi care a fost inserată în antecontract prin acordul de voinţă al părţilor P.V. şi L.-I.N.

Instanţele au interpretat greşit această clauză, în interesul pârâţilor, deşi ea a fost inserată numai în interesul promitentului-cumpărător, reclamantul-recurent din această cauză.

L.-I.N. nu s-a prevalat de clauza mai sus examinată, ci a notificat moştenitorii prin executor judecătoresc să se prezinte la notariat pentru perfectarea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare teren în suprafaţă totală de 3000 m.p. situat în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, amplasat în sectorul cadastral 37, parcela 1862/54 în patrimoniul pârâţilor.

După decesul promitentului-vânzător la 16.03.2004, la data de 11 mai 2004 s-a emis certificatul de moştenitor nr.67/2004, unde a fost dezbătută succesiunea după P.I., decedat la 10 martie 2002 şi după P.V., decedat la 16 martie 2004.

Moştenitorii sunt la prima succesiune P.E. – soţie, P.I. – fiu, P.V. – decedat, cel care a avut calitatea de vânzător-promitent în antecontractul nr.264 din 5.04.2002.

În acelaşi certificat de moştenitor, după decesul lui P.V. au rămas ca moştenitori P.V. – soţie, P.L.-G. – fiică, P.S.-G. – fiică.

La data de 16 martie 2005, la biroul notarului public din comuna T., judeţul Iaşi, pârâţii din prezenta cauză au încheiat un act de partaj voluntar, prin care tranzacţionează asupra întregii mase succesorale după cei doi defuncţi P.I. şi P.V.

Parcela 1862/1954 care a făcut obiectul antecontractului nu se mai regăseşte în patrimoniul succesorilor direcţi ai promitentului-vânzător, dar conform actului încheiat se regăseşte în lotul lui P.I. – fratele defunctului P.V.

Aşa fiind, este cert că actul de partaj voluntar a dus la micşorarea patrimoniului celor trei debitoare, respectiv moştenitoarele lui P.V., şi anume soţia P.V. şi fiicele P.L.-G., P.S.-G.

Partajul voluntar s-a încheiat de conivenţă între părţi, în frauda creditorului L.-I.N. cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, parcela 1862/54 sector cadastral 37, deşi moştenitorii lui P.V. cunoşteau de existenţa antecontractului şi fuseseră notificaţi în acest sens.

În raport de toate aceste considerente creditorul, în speţă reclamantul L.-I.N., este în drept, în condiţiile şi limitele prevăzute de art.975 C.civ., să ceară revocarea în parte a partajului voluntar încheiat de pârâţi cu privire la suprafaţa de 3000 m.p. situată în extravilanul comunei T., judeţul Iaşi, sector cadastral 37, parcela 1862/54.

Prin revocarea parţială a actului de partaj voluntar cu privire la suprafaţa de 3000 m.p., toţi moştenitorii celor doi defuncţi P.I. şi P.V. revin în situaţia anterioară revocării, anume a stării de indiviziune numai pentru terenul pentru care s-a dispus revocarea parţială şi care a constituit obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare nr.264/5.04.2002.

Instanţele au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art.975 C.civ. şi totodată au interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (respectiv clauzele antecontractului de vânzare-cumpărare).

Motivele de recurs se încadrează astfel în dispoziţiile art.304 pct.8 şi pct.9 C.pr.civ..Curtea a admis recursul şi, pe cale de consecinţă, a admis acţiunea reclamantului,

dispunând revocarea parţială a actului de partaj voluntar încheiat între pârâţi, cu privire la suprafaţa de teren de 3.000 m.p., păstrând dispoziţiile sentinţei civile nr.2915/3.03.2008 a Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în parte (prin admiterea apelului) cu privire la respingerea excepţiilor lipsei de interes a reclamantului şi a nulităţii antecontractului, invocate de pârâţi.

6. Hotărâre de îndreptare a erorii materiale. Cale de atac

C.pr.civ. – art.2, pct. 3; art.273; art.281 ind.3 alin.1

Potrivit dispoziţiei înscrise în art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ., încheierile pronunţate în temeiul art.281 şi 281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea lor.

Raportat la acest text, precum şi la prevederile art.273 C.pr.civ., rezultă că hotărârea prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă căii de atac a recursului care se judecă, în baza art.2 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.86 din 27 februarie 2009

Prin sentinţa civilă nr.9660 din 16.09.2008, Judecătoria Iaşi a respins ca tardiv formulată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr.11344/2002 a Judecătoriei Iaşi, formulată de D.M.

A reţinut instanţa, în esenţă, că în raport de dispoziţiile art.2822 alin.1 C.pr.civ. cererea e tardivă.

Tribunalul Iaşi, prin decizia civilă nr.897 din 15.12.2008, a respins apelul declarat de P.V. şi a păstrat sentinţa judecătoriei.

Pronunţând această decizie, tribunalul a reţinut că reclamantul D.M. a solicitat îndreptarea erori materiale strecurată în cuprinsul sentinţei civile nr.1134/3.06.2002 prin modificarea expresiei din dispozitivul hotărâri din „folosinţa comună” în proprietate în indiviziune. A solicitat de asemenea reclamantul să se menţioneze expres suprafaţa de 130,44 m.p. teren construit, terenul de sub casă, consemnarea în hotărâre a faptului că fiecare dintre părţi devine proprietară pentru o suprafaţă de 65,22 m.p. conform expertizei efectuată în cauză, suprafaţa de teren ce revine fiecărei părţi este de 571,78 m.p. (compusă din 506,56 m.p. şi 65,22 m.p. terenul de sub casă). P.V. a solicitat la rândul ei, îndreptarea erorii materiale în baza unor considerente similare.

Prin încheierea din data de 16.09.2008 Judecătoria Iaşi a respins cererea de îndreptare eroare materială a sentinţei civile nr.11344/2002 formulată de D.M. şi P.V.

La acelaşi termen de judecată petentul D.M. a precizat că solicitarea sa cuprinde şi o cerere de completare a hotărârii.

Prin sentinţa civilă nr.9660/16.09.2008 Judecătoria Iaşi s-a pronunţat şi asupra cereri de completare a sentinţei civile nr.11344/2002 a Judecătoriei Iaşi, apreciind că este tardiv formulată.

Din cuprinsul cererii de apel formulate de P.V., a reieşit că, deşi aceasta făcea referiri la încheierea din data de 16.09.2008, motivele apelului au vizat sentinţa civilă nr.9660/16.09.2008, apelanta făcând referire la respingerea cereri ca tardivă.

Potrivit art.2812 C.pr.civ., completarea hotărârii se poate cere în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.

Sentinţa civilă nr.10344/3.06.2002 a fost comunicată părţilor la data de 3.05.2002 astfel încât cererea de completare a hotărârii, formulată la data de 14.05.2008, este în mod evident tardiv formulată.

În ceea ce priveşte erorile materiale invocate, dispoziţiile art.281 C.pr.civ. vizează greşelile materiale care se pot strecura în hotărâri şi încheieri. Noţiunea de greşeală materială are, în sensul acestei dispoziţii, înţelesul de eroare materială vizibilă avându-se în vedere greşelile asupra numelui, calităţi şi susţinerilor părţilor, cele de socoteli sau orice alte greşeli materiale. Pe calea prevăzută de art.281 C.pr.civ. nu pot fi îndreptate greşelile de judecată care privesc fondul pricini, pentru această situaţie putând fi promovată căile de atac prevăzute de lege. Susţinerile părţilor vizează însă aspecte de nelegalitate şi netemeinicie ale sentinţei care puteau fi invocate prin apel sau recurs şi nu pe calea cererii de îndreptare a erorii materiale prevăzute de art.281 C.pr.civ.

P.V. a declarat recurs considerând că decizia tribunalului este nelegală şi netemeinică.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în hotărâre în sensul modificării expresiei „folosinţă comună” în „proprietate în indiviziune” în ceea ce priveşte suprafaţa de 165,75 m.p. care nu este partajabilă în natură.

Recurenta a arătat că îşi menţine solicitările din cererea de îndreptare a erorii materiale, adică menţionarea expresă a suprafaţei de 130,44 m.p., teren ce se află sub casa de locuit, de asemenea, ca fiind proprietate în indiviziune.

A învederat recurenta că atât ea, cât şi reclamantul D.M., nu se pot bucura de dreptul de dispoziţie ca atribut al dreptului de proprietate, deoarece nu îşi pot intabula terenul construit şi neconstruit, ce le-a revenit în urma partajului, datorită erorilor strecurate în dispozitivul hotărârii.

Recurenta a pretins că cererea formulată nu este tardivă, aceasta încadrându-se în dispoziţiile legale privind erorile materiale şi omisiunile din hotărâri, care pot fi invocate oricând, conform art.281 C.pr.civ.

La termenul de judecată din 27.02.2009, curtea de apel, din oficiu, a invocat şi a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, excepţia inadmisibilităţii recursului.

În acest sens, curtea a reţinut că, potrivit art.281 indice 3 alin.1 C.pr.civ., încheierile pronunţate în temeiul art.281 şi art.281 ind.1, precum şi hotărârea pronunţată potrivit art.281 ind.2, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile în legătură cu care s-a solicitat, după caz, îndreptarea, lămurirea sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ori completarea.

În cauză, D.M. a investit instanţa de fond cu o cerere prin care a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţa civilă n r. 11344 din 3.06.2002 a Judecătoriei Iaşi privind exprimarea juridică şi suprafaţa de teren ce a format obiectul dedus judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr.11344 din 3.06.2002, Judecătoria Iaşi, în baza dispoziţiilor art.271 C.pr.civ., a luat act de tranzacţia intervenită între reclamantul D.M. şi pârâta P.V. cu privire la ieşirea din indiviziune a unei suprafeţe de teren neconstruit, situat în Iaşi, str. „P.” nr.71.

Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel.

Raportat la aceste prevederi legale, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2 alin.1 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de prevederile art.281 ind.3 alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este supusă aceleiaşi căi de atac, recursul.

P.V. a uzat de această cale de atac, iar împrejurarea că tribunalul a judecat cauza în complet compus din doi judecători şi nu în complet de trei judecători, nu este de natură să îi confere recurentei dreptul de a exercita o cale de atac neprevăzută de lege.

Fiind investită cu soluţionarea recursului declarat de pârâta P.V. împotriva deciziei pronunţate de tribunal în apel, curtea a constatat că acesta este inadmisibil.

În acest sens, curtea a reţinut că, prin cererea cu care a investit instanţa de fond, reclamantul D.M. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr.11344 din 3 iunie 2002 a Judecătoriei Iaşi.

Prin sentinţa civilă a cărei îndreptare s-a solicitat, Judecătoria Iaşi, în baza art.271 C.pr.civ., aluat act de tranzacţia intervenită între părţi cu privire la ieşirea din indiviziune asupra terenului aflat în coproprietatea acestora.

Art.273 C.pr.civ. stabileşte că hotărârea care consfinţeşte împărţeala părţilor se dă fără drept de apel.

Faţă de cele expuse, curtea a apreciat că hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă, potrivit art.2 pct. 3 C.pr.civ., de către tribunal.

Având în vedere că sentinţa cu privire la care s-a solicitat îndreptarea erorii materiale este supusă numai căii de atac a recursului, în raport de dispoziţiile art.281 ind.3

alin.1 C.pr.civ. şi hotărârea pronunţată în cererea de îndreptare a erorii materiale este supusă aceleiaşi căi de atac.

În aceste condiţii, recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de lege, constituie o încălcare a principiului legalităţii şi a celui constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor.

Faţă de cele ce preced, în baza art.312 alin.1 teza a II-a C.pr.civ., curtea de apel a respins ca inadmisibil recursul declarat de P.V.

II. Secţia penală

1. Vătămare corporală gravă – pierderea unui organ – prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.

Circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen. – condiţii în care poate fi reţinută

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 52 din 27 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 280 din 31 ianuarie 2008, Judecătoria Iaşi a condamnat pe inculpatul B.Gh. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.

În baza art. 81, coroborat cu art. 82 C.pen., s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe o durată de cinci ani, iar în baza art. 71 C.pen. s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C.pen.

În baza art. 14 şi 346 C.pr.pen., raportat la art. 998 C.civ., a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă B.V. şi a fost obligat inculpatul să îi plătească următoarele sume: 385,15 lei cu titlul de daune materiale şi suma de 8.000 lei reprezentând daune morale.

A fost respinsă cererea formulată de partea civilă privind instituirea unui sechestru asigurător pe imobilul aparţinând inculpatului.

În fapt, s-a reţinut că în ziua de 22 iunie 2006, orele 1900, inculpatul s-a întâlnit cu partea vătămată B.V. în faţa unui hotel din municipiul Iaşi, unde erau amândoi cazaţi pentru perioada cât efectuau lucrări de construcţie pe şantierul K., în calitate de angajaţi ai S.C. „E.” S.RL. – Timişoara.

Pe fondul unei stări conflictuale preexistente, inculpatul folosind un corp contondent – o bucată de bordură – a aplicat părţii vătămate mai multe lovituri în zona feţei, părăsind locul incidentului imediat după comiterea faptei. Partea vătămată a fost găsită la locul altercaţiei de doi colegi de serviciu care, văzând starea gravă în care se afla, au transportat-o la Spitalul „Sf. Spiridon” – Iaşi, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

În perioada 22 – 26 iunie 2006, partea vătămată a fost internată la această unitate spitalicească cu diagnosticul: „ochi drept – plagă contuză sclerală juxtalimbică glob parţial eviscerat operat, plagă palpebrală suturată; a necesitat evisceraţie.”

Inculpatul a recunoscut săvârşirea faptei, însă a susţinut că a fost provocat de atacul părţii vătămate.

A mai susţinut inculpatul că e posibil ca leziunea suferită de partea vătămată să îi fi fost cauzată de inelul pe care îl purta la mână sau de vreo piatră aflată pe zona în care s-au rostogolit, după ce au căzut.

Din raportul de expertiză medico-legală întocmit de Institutul de Medicină Legală – Serviciul medico-legal Iaşi, rezultă că leziunile au putut fi produse prin lovire cu un corp contondent, pot data din 22 iunie 2006 şi au necesitat pentru vindecare un număr de 50 – 55 zile îngrijire medicală.

Se mai menţionează că absenţa globului ocular drept îi conferă părţii vătămate o infirmitate fizică permanentă, cu o scădere definitivă a capacităţii de muncă în procent de 35%, conform art. 106 Barem Asirom.

În drept, fapta inculpatului B.Gh. care, la data de 22 iunie 2006, folosind un corp contondent, a aplicat părţii vătămate B.V. mai multe lovituri în zona feţei şi care i-au

provocat leziuni vindecabile în 50 – 55 zile îngrijire medicală şi eviscerarea ochiului drept, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material este realizat prin acţiunea inculpatului care a exercitat acte de violenţă asupra părţii vătămate, prin folosirea unui corp contondent, care i-a provocat o plagă contuză scleră juxtalimbică ochi drept, placă palpebrală inferioară dreaptă glob parţial eviscerat şi care a necesitat evisceraţie.

Urmarea periculoasă a faptei săvârşite constă în aceea că eviscerarea globului ocular drept îi conferă părţii vătămate o infirmitate fizică permanentă, potrivit concluziilor raportului de expertiză medico-legală.

Legătura de cauzalitate dintre leziunile traumatice provocate de fapta inculpatului şi vătămarea integrităţii corporale a părţii vătămate este directă, iar forma de vinovăţie cu care acesta a acţionat este intenţia indirectă prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. b) C.pen.; inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale şi cu toate că nu l-a urmărit, a acceptat posibilitatea producerii lui.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal, solicitând obligarea inculpatului la plata următoarelor sume: 20.000 daune materiale; 50.000 daune morale şi 50.000 lei diferenţă de salariu.

Prima instanţă, faţă de actele depuse de partea civilă în dovedirea pretenţiilor formulate, a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat la plata sumei de 385,15 lei cu titlu de daune materiale şi 8.000 lei daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenţii formulate, ca nedovedite. Sentinţa pronunţată a fost apelată de partea civilă, fiind criticată pentru nelegalitate

şi netemeinicie, atât sub aspectul laturii penale, cât şi a modului de soluţionare a laturii civile.

Tribunalul Iaşi, reapreciind materialul probator administrat, a admis apelul părţii civile şi a desfiinţat în parte latura penală şi latura civilă a cauzei.

Rejudecând, a fost înlăturată dispoziţia vizând suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate şi s-a dispus executarea pedepsei în regim de detenţie.

Totodată, a fost majorat cuantumul daunelor materiale, la plata cărora a fost obligat inculpatul, la suma de 9.809 lei; inculpatul a mai fost obligat şi la plata unei prestaţii periodice lunare în favoarea părţii civile, începând cu data pronunţării deciziei şi până la împlinirea vârstei legale de pensionare a acesteia.

În temeiul art. 163 C.pr.pen., a fost admisă cererea părţii civile, în sensul că s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunului imobil situat în oraşul Timişoara, la nr. 15, proprietatea inculpatului.

În termenul prevăzut de art. 385 ind. 3 alin. 1 C.pr.pen., hotărârile au fost recurate de inculpat şi de partea civilă.

În motivarea recursului său, inculpatul a susţinut că primele instanţe nu au verificat apărările sale având ca obiect săvârşirea faptei în stare de provocare. A precizat recurentul că între el şi partea vătămată exista o stare conflictuală generată de neînţelegeri de la locul de muncă, iar când s-au întâlnit întâmplător, aceasta i-a adresat injurii şi l-a lovit cu pumnii, iar el a reacţionat şi în acel context s-au lovit reciproc.

A solicitat reaprecierea materialului probator administrat, casarea hotărârilor pronunţate, reţinerea în favoarea sa a circumstanţei atenuante a provocării şi înlăturarea dispoziţiei vizând instituirea sechestrului asigurător.

În motivarea recursului său, partea civilă B.V. a solicitat acordarea cheltuielilor judiciare din apel şi menţinerea daunelor morale acordate de judecătorie.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a reţinut că recursul promovat de inculpatul B.Gh. este fondat, urmând a fi admis în limitele

şi pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: primele instanţe au reţinut corect situaţia de fapt, căreia i-au dat o justă încadrare în drept, în dispoziţiile art. 182 alin. 2 C.pen.

În condiţiile concrete în care a fost săvârşită fapta, inculpatul nu putea beneficia de circumstanţa atenuantă a provocării întrucât, la momentul întâlnirii întâmplătoare dintre partea vătămată şi inculpat, acesta din urmă nu se afla sub stăpânirea unei tulburări produse de partea vătămată. Starea conflictuală dintre inculpat şi partea vătămată a constituit pentru primul doar un pretext spre a se răzbuna pe aceasta şi a-i aplica lovituri, în dorinţa sa mai veche de răzbunare.

Pretinsa comportare necorespunzătoare a părţii vătămate, constând în aceea că i-ar adresa injurii şi l-ar fi lovit, nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă.

Pentru a putea fi reţinută provocarea prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen., aşa cum a cerut inculpatul prin motivele de recurs, nu este suficient să se constate o comportare necorespunzătoare a victimei, ci mai trebuie ca aceasta să fi generat în psihicul inculpatului o puternică tulburare, reducându-i posibilitatea de autocontrol şi de evaluare exactă a gravităţii faptei, iar el să fi acţionat în această stare.

Aşa fiind, cererea inculpatului de a se reţine în favoarea sa circumstanţa atenuantă a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C.pen. a fost apreciată ca neîntemeiată.

Curtea a reţinut însă că recursul inculpatului este întemeiat sub aspectul modalităţii de executare a pedepsei aplicate.

Pornind de la dispoziţiile art. 52 C.pen., care arată că pedeapsa este o măsură de constrângere şi nu un mijloc de reeducare a condamnatului, iar prin executarea ei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, iar scopul acesteia îl constituie prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi reevaluând împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, urmarea produsă, poziţia procesuală a inculpatului, circumstanţele personale ale acestuia, lipsa antecedentelor penale, inserţia sa socio-profesională, starea precară a sănătăţii, Curtea a constatat că se poate realiza reeducarea acestuia şi fără executarea efectivă a pedepsei aplicate.

Pentru aceste considerente a fost admis recursul inculpatului împotriva deciziei penale nr. 390 din 3 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi, hotărâre ce a fost casată în parte, în latură penală, numai în ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei aplicate.

Rejudecând cauza, a fost înlăturată dispoziţia vizând executarea pedepsei de trei ani închisoare, în regim de detenţie.

A fost menţinută dispoziţia sentinţei penale nr. 280 din 31 ianuarie 2008 a Judecătoriei Iaşi vizând suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate.

A fost respins ca nefondat recursul promovat de partea civilă B.V.

2. Propunere de arestare preventivă. Luarea măsurii. Pericol social concret pentru ordinea publică. Recurs. Revocarea măsurii

C.pr.pen. art. 148 lit. f) , art. 149 ind. 1

Incidenţa art. 148 lit. f) din Codul de procedură penală implică existenţa concomitentă a două condiţii, şi anume: să fie săvârşită o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi, cea de-a doua, să existe probe că lăsarea în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Pericolul pentru ordinea publică trebuie constatat în concret şi dovedit, neputând fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei, reflectată în limitele de pedeapsă prevăzute de lege.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 5 din 19 ianuarie 2009

Prin încheierea nr. 1 din 14 ianuarie 2009 Tribunalul Vaslui a admis propunerea formulată de procuror şi, în temeiul dispoziţiilor art. 143 alin. 4, 149 ind. 1, 148 lit. f) şi 151 C.pr.pen. a dispus arestarea preventivă a inculpatului C.I., pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită, faptă prevăzută de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr. 78/2000 republicată, pe o durată de 29 zile cu începere de la 14 ianuarie 2009 şi până la 11 februarie 2009.

S-a dispus emiterea de îndată a mandatului de arestare preventivă.Pentru a pronunţa această încheiere, s-a reţinut că prin adresa nr. 34/P/2009 din 14

ianuarie 2008 Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui a solicitat arestarea preventivă a inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.

În motivarea solicitării s-a arătat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de dare de mită, constând în aceea că în ziua de 13 ianuarie 2009, fiind cercetat în dosarul nr.74/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vaslui, pentru săvârşirea infracţiunii de conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere, i-a oferit drept mită suma de 150 euro, agentului de poliţie P.F. de la Postul de poliţie I., care instrumenta această cauză, pentru ca acesta din urmă să nu mai continue cercetările penale în acel dosar.

Temeiul legal invocat în referatul cu propunerea de arestare este reprezentat de dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen..

Examinând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut următoarele:La data de 13.01.2009 a fost începută prin rezoluţie urmărirea penală în cauză, sub

aspectul săvârşirii de către inculpat a infracţiunii de dare de mită prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 1 din Legea nr.78 /2000, republicată.

Acţiunea penală a fost pusă în mişcare faţă de inculpat pentru aceeaşi faptă, prin ordonanţa procurorului din data de 14.01.2009. Inculpatul a fost reţinut preventiv timp de 24 de ore, începând cu data de 13.01.2009, orele 16,00 şi până la data de 14.01.2009, orele 16,00.

În urma examinării actelor şi lucrărilor dosarului, respectiv procesul verbal de consemnare a denunţului, procesul verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiant, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia inculpatului care a recunoscut săvârşirea faptei, instanţa a constatat că sunt indicii temeinice, în sensul că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, reţinută în sarcina sa.

Atât în faţa procurorului, cât şi în faţa instanţei de judecată, inculpatul a recunoscut şi a regretat fapta comisă.

Instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 143 alin. 4 raportat la art. 148 lit. f) C.pr.pen., întrucât există probe şi indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, iar pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea mai mare de 4 ani. În al doilea rând, raportat la impactul social deosebit pe care îl au asemenea infracţiuni în rândul populaţiei, cu luarea în considerare a valorii sociale ocrotite prin textul incriminator şi a modalităţii de săvârşire a

faptei, s-a reţinut că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică, prin rezonanţa unor astfel de fapte în rândul comunităţii în care acesta trăieşte.

În dreptul român, arestarea preventivă este reglementată ca o măsură de excepţie , având caracter provizoriu.

Libertatea individuală este una dintre valorile fundamentale protejate de Convenţia Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 , ale cărei dispoziţii mai favorabile sunt aplicabile direct în dreptul român, potrivit art. 11 şi 20 din Constituţia României şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, sistemul european de protecţie având în vedere şi această sursă, care completează Convenţia, formând un bloc de convenţionalitate şi fiind totodată direct aplicabilă, inclusiv pentru dreptul intern român, impunând, prin prisma importanţei sale, un control riguros din partea Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la oricare măsură care ar putea aduce atingere acestei valori.

În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte pericol pentru ordinea publică este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei; sub acest aspect existenţa pericolului public poate rezulta, între altele şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul.

În raport cu art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 23 din Constituţie, măsura lipsirii de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile că s-a săvârşit o infracţiune sau există motive temeinice de a se crede în posibilitatea săvârşirii unei noi infracţiuni, fiind necesară astfel apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.

În speţă, pericolul social potenţial a fost apreciat de tribunal în raport cu comportamentul inculpatului, reacţia opiniei publice, rezonanţa faptelor comise.

A apreciat tribunalul că în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică rezultă în mod cert din probele administrate pentru probarea infracţiunii şi al pericolului social concret al acesteia, modalitatea comiterii faptelor, urmarea produsă, rezonanţa socială a faptei comise, sentimentul de insecuritate creat în rândul colectivităţii.

Încheierea astfel pronunţată a fost recurată de inculpat care, prin apărător, a susţinut netemeinicia acesteia sub aspectul luării măsurii extreme a arestării preventive.

A mai arătat că arestarea se poate dispune în condiţiile în care inculpatul prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Ori, acesta nu a premeditat săvârşirea faptei, ci a fost încurajat de acţiunea poliţistului şi a considerat că poate obţine o sancţiune mai mică.

Inculpatul urma să obţină permisul de conducere auto, era la primul contact cu legea penală şi a recunoscut fapta.

Este căsătorit, are trei copii din care unul este minor, este angajat la o societate comercială şi este infractor primar.

A solicitat admiterea recursului şi judecarea în stare de libertate.Examinând actele şi lucrările dosarului, raportat criticilor formulate, cât şi din

oficiu, curtea de apel a constatat că recursul este întemeiat.Inculpatul este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de dare de mită, faptă

prevăzută şi pedepsită de art. 255 C.pen. cu referire la art. 7 alin. 2 din Legea nr. 78/8.05.2000 republicată, constând în aceea că, în data de 13 ianuarie 2009, i-a oferit suma de 150 euro agentului de poliţie P.F., în scopul de a nu se mai continua cercetările penale într-un dosar penal.

Având în vedere specificul obligaţiilor ce decurg din exercitarea acţiunii penale în cadrul procesului penal şi ţinând seama de necesitatea asigurării unei mai bune desfăşurări a

tuturor activităţilor pe care le întreprind organele juridice, apare necesară, uneori, luarea anumitor măsuri procesuale. Acestea reprezintă instituţii de drept procesual penal şi constau în anumite privaţiuni, constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.

Prin luarea unor astfel de măsuri, inclusiv a celor restrictive de libertate, aşa cum este arestarea preventivă, se urmăreşte asigurarea atingerii scopului procesual penal, respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor ce constituie infracţiuni, astfel că orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale.

Regula este ca judecarea inculpatului să se realizeze cu persoana în stare de libertate, iar excepţia este privarea de libertate.

Un alt principiu al procesului penal de care trebuie să se ţină seama este acela potrivit căruia „orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă (art. 5 ind. 2 C.pr.pen.).

Potrivit art. 149 ind. 1 C.pr.pen., pentru a se putea dispune arestarea inculpatului trebuie ca în cauză să existe probe sau indicii temeinice că inculpatul a săvârşit fapta pentru care este cercetat şi să existe corespunzător vreunul din cazurile prevăzute de art. 148 C.pr.pen..

În cauză, judecătorul a apreciat în mod corect că există indicii temeinice în sensul art. 68 ind. 1 C.pr.pen. şi art. 143 C.pr.pen. care să susţină presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, sens în care au fost exemplificate probele administrate respectiv, procesul-verbal de consemnare a denunţului, procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante, declaraţia agentului P.F., procesul verbal de cercetare la faţa locului, înregistrările imaginilor efectuate în mediul ambiental, declaraţiile martorilor, precum şi declaraţia sinceră de recunoaştere a inculpatului.

Curtea a constatat însă că nu se regăsesc condiţiile cerute de art. 148 lit. f) teza a II-a C.pr.pen., în ceea ce priveşte existenţa unor probe că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Interpretând, aşadar, dispoziţiile art. 148 lit. f) C.pr.pen. prin raportare la normele legii fundamentale, dar şi prin prisma jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control judiciar a apreciat că lăsarea în libertate a inculpatului nu ar tulbura în mod real ordinea publică, raportându-ne la circumstanţele comiterii faptei, la persoana inculpatului şi la atingerea adusă prin fapta sa valorilor sociale.

Astfel, curtea a remarcat împrejurarea că inculpatul a avut o atitudine procesuală cooperantă atât faţă de organele de anchetă, cât şi în faţa judecătorului, nu este cunoscut cu antecedente penale, este integrat social şi profesional.

De asemenea, tot sub acest aspect, curtea a observat că inculpatul este cunoscut cu un comportament corespunzător în comunitate, fiind angajat ca gestionar la o societate comercială, este căsătorit şi are trei copii.

Buna conduită a inculpatului rezultă şi din aprecierile favorabile consemnate în caracterizările făcute de viceprimarul comunei I. şi cele ale preotului paroh al localităţii C.

Toate aceste elemente au condus la concluzia că, în speţă, nu era justificată luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat.

Apreciind că în cauză arestarea preventivă nu se impune pentru mai buna desfăşurare a procesului penal, lăsarea în libertate nefiind de natură să creeze un pericol concret pentru ordinea publică, în baza dispoziţiilor art. 385 ind. 15 pct. 2 lit. d) C.pr.pen., a fost admis recursul declarat de inculpatul C.I., a fost casată încheierea recurată, iar în baza art. 139 alin. 2 C.pr.pen. a fost revocată măsura arestului preventiv, cu consecinţa punerii de îndată în libertate, dacă inculpatul nu este reţinut ori arestat în altă cauză.

3. Cererea de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a unor texte de lege. Cerinţele impuse de art. 29 alin. 1, 2, 3 din Legea nr. 47/1992 republicată

Prevederile art. 29 din Legea 47/1992 sunt norme de procedură, pe care instanţa sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate, este obligată să le aplice pentru a putea filtra doar acele excepţii care, potrivit legii, pot fi supuse controlului de constituţionalitate exercitat de unica autoritate de jurisdicţie constituţională care este Curtea Constituţională.

Potrivit aceluiaşi text de lege invocat, instanţa de judecată are obligaţia de a respinge ca inadmisibile cererile privind astfel de excepţii, care nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992 republicată.

Curtea de Apel Iaşi, încheiere penală din 25 februarie 2009

Examinând cererea formulată de inculpatul P.R.-V. vizând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind.1 alin.2 şi art. 144 alin.1 şi alin.1 ind.1 C.pr.pen., cerere la care au achiesat şi ceilalţi inculpaţi din prezenta cauză, instanţa constată că aceasta este contrară prevederilor art. 29 alin.1 din Legea 47/1992.

Art. 332 alin.4 C.pr.pen. prevede că împotriva hotărârii de desesizare se poate face recurs de procuror şi de orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin hotărâre.

Or, în cauză nu s-a pronunţat o astfel de hotărâre.Potrivit art. 88 alin.1 C.pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din

durata pedepsei închisorii pronunţate, dar în prezenta cauză instanţa nu a rezolvat acţiunea penală, în sensul prevăzut de art. 345 C.pr.pen., aşa încât incidenţa dispoziţiilor art. 144 alin.1 ind.1 C.pr.pen. nu este oportun a fi examinată.

În aceeaşi ordine de idei, nici excepţia privind constituţionalitatea dispoziţiilor art. 385 ind.1 alin.2 C.pr.pen., prin care se stabilesc hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac, nu întruneşte condiţiile prevăzute de art. 29 alin.1 din Legea nr. 47/1992, pentru a putea face obiectul controlului de constituţionalitate ce ar urma să-l exercite Curtea Constituţională.

Potrivit art. 126 şi 129 din Constituţie, legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată şi modul de exercitare a acestora.

În baza acestei competenţe, este atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili hotărârile judecătoreşti împotriva cărora pot fi exercitate căile de atac.

Modul de reglementare a exercitării căilor de atac împotriva încheierilor se justifică prin necesitatea de a se asigura celeritatea procesului penal, principiu recunoscut în dreptul intern şi consacrat la art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

În legătură cu condiţiile prevăzute de art. 29 alin. 1,2,3 din Legea nr. 47/1992 republicată – condiţii de admisibilitate a cererii ce vizează o excepţie de neconstituţionalitate – se impune o precizare:

Art. 147 lit. a) din Constituţia României prevede efectele deciziilor prin care au fost admise excepţii de neconstituţionalitate. Nu se poate reţine că deciziile prin care sunt respinse excepţii de neconstituţionalitate nu produc nici un efect.

A achiesa la o atare opinie, ar însemna a admite lipsa de utilitate a acestor decizii.Dacă argumentele invocate de autorii excepţiilor sunt aceleaşi ca cele deja cenzurate

de autoritatea de jurisdicţie constituţională, soluţia de principiu din aceste decizii, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, au caracter general obligatoriu, în conformitate cu art. 147 (4) din Constituţia României.

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin.4 C.pr.pen. ( art. 332 alin.3 din reglementarea anterioară) şi respectiv art. 385 ind. 1 al.2 C.pr.pen., prin decizia nr. 129 din 24 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 16 iulie 1997, decizia nr. 591 din 8 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1062 din 28 noiembrie 2005, în sensul respingerii acestora.

Pentru considerentele expuse mai sus, curtea de apel a respins cererea formulată de inculpaţi privind sesizarea Curţii Constituţionale asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 332 alin. 4, art. 385 ind. 1 alin. 2 C.pr.pen. şi art. 144 alin. 1 şi alin.1 ind.1 C.pr.pen.

4. Criterii de diferenţiere între vătămare corporală gravă – art. 182 C.pen. – şi tentativă de omor prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C.pen.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 28 din 3 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 704 din 20 noiembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-au dispus următoarele:

În baza art. 20 raportat la art. 174 alin. 1 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen. cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a) şi art. 76 alin. 1 lit. a) C.pen. a fost condamnat inculpatul F.N. la o pedeapsă de 6 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat.

În baza art. 65 alin. 2 şi art. 66 C.pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C.pen. pe o durată de 3 ani.

S-a făcut aplicarea art. 71, 64 lit. a), b) C.pen..În baza art. 14, 346 C.pr.pen. şi art. 998, 999 C.civ. inculpatul a fost obligat să

plătească părţii civile I.N., daune morale în cuantum de 4000 lei.În baza art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006 a fost

obligat inculpatul să plătească părţii civile Serviciul de Ambulanţă al Judeţului Iaşi daune materiale în cuantum de 205 lei şi părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Spiridon” Iaşi daune materiale în cuantum de 1560,82 lei plus dobânda legală calculată de la 31.12.2007 până la data plăţii.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, următoarele:Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, a fost trimis în judecată, în

stare de libertate inculpatul F.N., pentru săvârşirea infracţiunii tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 – 175 alin. 1 lit. i) C.pen.

În actul de sesizare s-a reţinut că în noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008, în loc public, inculpatul F.N. a aplicat cu un cuţit, o lovitură părţii vătămate I.N., provocându-i leziuni ce i-au pus în pericol viaţa.

Această situaţie de fapt a fost dovedită cu următoarele mijloace de probă:

- proces-verbal de constatare a infracţiunii;- dovada de predare-primire a corpului contondent;- proces-verbal de cercetare la faţa locului;- declaraţia părţii vătămate I.N.;- raportul de constatare medico-legală nr. 4135/03.01.2008 emis de Institutul de

Medicină Legală Iaşi;- declaraţiile martorilor S.F., S.F., S.E., Ş.M.;- declaraţiile inculpatului.Inculpatul a avut o atitudine procesuală oscilantă, recunoscând în timpul urmăririi

penale săvârşirea infracţiunii, ajungând ca în timpul judecăţii să îşi schimbe declaraţiile, nuanţându-le, pentru a obţine o atenuare a răspunderii penale prin schimbarea încadrării juridice într-o infracţiune mai puţin gravă decât cea pentru care a fost trimis în judecată.

Din coroborarea tuturor mijloacelor de probă administrate în cauză, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În noaptea de 31 decembrie 2007/1 ianuarie 2008, în jurul orelor 2030, partea vătămată I.N. a mers la blocul unde locuieşte inculpatul şi a sunat la uşi, solicitând de mâncare.

Partea vătămată a bătut la uşa apartamentului inculpatului F.N., care se afla la cumpărături, iar uşa i-a fost deschisă de către martora S.F.

La întoarcerea inculpatului F.N., martora S.F. i-a povestit faptul că un „boschetar” i-a cerut de mâncare, fapt care l-a enervat şi s-a hotărât să îl agreseze pe acel „cerşetor”. Inculpatul a luat un cuţit cu lamă rabatabilă, a mers la uşă şi, prin vizorul acesteia, a aşteptat pe partea vătămată.

După un timp, când partea vătămată a coborât şi a ajuns în faţa apartamentului inculpatului, acesta din urmă a deschis uşa şi i-a aplicat o lovitură în zona gâtului cu cuţitul ce îl avea pregătit, după care s-a retras în apartamentul său.

Partea vătămată şi-a pus imediat mâna la gât, şi-a dat seama de gravitatea loviturii primite, a coborât şi a bătut în uşa apartamentului familiei S.

Aceştia au deschis uşa, au văzut starea gravă în care se afla partea vătămată, i-au acordat primul ajutor şi au anunţat Serviciul de urgenţă 112.

Imediat, la faţa locului, a sosit un echipaj al ambulanţei care a acordat primul ajutor în locul unde se afla partea vătămată şi un echipaj al poliţiei care s-a deplasat la etajul 5, unde a identificat pe inculpatul F.N., care a predat cuţitul cu care a înjunghiat pe partea vătămată.

În momentul coborârii scărilor, lucrătorul de poliţie i-a solicitat părţii vătămate să îi spună dacă autorul loviturii aplicate este inculpatul şi acesta a confirmat acest fapt.

Partea vătămată a fost transportată în stare gravă la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Spiridon” – Secţia ORL, unde s-a intervenit de urgenţă chirurgical, fiind spitalizat în continuare până la 5 ianuarie 2008.

Aplicând părţii vătămate o lovitură într-o zonă traversată de multe vase de sânge, cu un cuţit, obiect apt de a produce moartea, în condiţiile în care asemenea acte de violenţă produc, de regulă, urmări dintre cele mai grave, inculpatul, în vârstă de 51 de ani, cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al acţiunii sale şi chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat producerea lui, astfel că el a acţionat cu intenţia de a ucide şi nu de a produce numai vătămări corporale, aşa cum a susţinut inculpatul.

În termenul prevăzut de art. 363 C.pr.pen. hotărârea a fost apelată de inculpatul F.N. şi criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Inculpatul a solicitat reaprecierea probelor şi schimbarea încadrării juridice în infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen., întrucât nu a avut intenţie de a ucide victima, reacţia sa fiind provocată de comportamentul acesteia.

Având în vedere datele din dosar ce îl prezintă pe inculpat ca un individ cu o bună inserţie socială, fără antecedente penale, s-a solicitat redozarea pedepsei.

Curtea, examinând actele şi lucrările dosarului prin prisma criticilor formulate, dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen., a constatat că apelul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

În speţă, instanţa de fond a administrat un probatoriu complet, ce a fost just apreciat, potrivit art. 63 C.pr.pen.. Coroborând procesul verbal de constatare a infracţiunii şi cel de cercetare la faţa locului, raportul de constatare medico-legală nr. 4135/3.01.2009, întocmit de I.M.L. Iaşi, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, declaraţia inculpatului, rezultă cu certitudine că acesta a lovit victima cu un cuţit, în zona gâtului, cu intenţia de a-i suprima viaţa.

Actul medico-legal a concluzionat că leziunile au fost de natură a pune în primejdie viaţa victimei.

Apărarea inculpatului a fost analizată şi de instanţa de fond, argumentându-se calificarea juridică a faptei.

Din probele dosarului rezultă fără dubiu că inculpatul a acţionat cu intenţia de a ucide victima.

El a pregătit în acest scop un cuţit cu lama de 7 cm. şi mânerul de 8 cm. (corpul delict a fost predat de inculpat organelor de anchetă) şi atunci când partea vătămată, care cerşea pe scări, s-a apropiat din nou de uşa apartamentului, enervat de prezenţa acesteia inculpatul a deschis uşa şi a lovit-o cu putere în zona gâtului, producându-i leziuni grave, apte să producă moartea.

Este evident că punerea în primejdie a vieţii victimei nu este rezultatul praeterintenţiei care caracterizează infracţiunea prevăzută de art. 182 C.pen., intenţia inculpatului fiind a de a ucide victima, enervat fiind că aceasta îl deranjase.

La stabilirea tratamentului sancţionator, instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C.pen., cauzele ce agravează răspunderea penală, cât şi cele care o atenuează.

Tocmai pentru că a avut în vedere circumstanţele personale invocate de inculpat în motivarea apelului şi reţinute de instanţa de fond ca fiind circumstanţe atenuante încadrate în dispoziţiile art. 74 lit. a) C.pen., inculpatului i-a fost aplicată o pedeapsă sub limita minimului special prevăzut de textul de incriminare, aşa încât critica adusă hotărârii şi sub acest aspect este vădit neîntemeiată.

Constatând că nu sunt motive de desfiinţare a sentinţei apelate, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen., Curtea a respins ca nefondat apelul inculpatului.

5. Cerere de preluare a judecăţii în cadrul procedurilor instituite prin Legea nr.302/2004

Curtea de Apel Iaşi, încheierea penală nr. 321/45/2008 din 29 august 2008

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat Curtea de Apel Iaşi cu propunerea de admitere a cererii de preluare a judecăţii formulată de Tribunalul de Primă Instanţă – Secţia a II-a penală din localitatea Radom, Polonia, privind pe C.C.-T., cetăţean român, cu domiciliul în localitatea Murgeni, judeţul Vaslui, România.

Cererea de preluare a judecăţii a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la 27 mai 2005.

La data înregistrării cererii erau în vigoare dispoziţiile din Legea nr. 302/2004 care reglementau transferul de proceduri în materie de preluare a urmăririi şi preluare a judecăţii în cauzele penale.

Din conţinutul cererii şi din înscrisurile ataşate, organele judiciare ale statului solicitant au cerut preluarea judecăţii, iar nu a urmăririi penale, aşa cum eronat a înţeles Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

După ce în cauză s-au efectuat actele de urmărire penală, pronunţându-se şi soluţia faţă de persoana pentru care s-a cerut continuarea judecăţii, la data de 6 mai 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a sesizat instanţa în condiţiile art. 114 alin. 4 din Legea nr. 302/2004.

Eroarea aparţine şi autorităţilor judiciare poloneze care trebuiau să sesizeze Ministerul Justiţiei, iar nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Potrivit Legii nr. 302/2004, Ministerul Justiţiei nu avea decât calitatea de receptor al cererii, procedura de investire a instanţei cu soluţionarea cererii de preluare a judecăţii revine tot procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel.

Nerespectarea acestei proceduri prealabile nu constituie un impediment la soluţionarea cererii de preluare a judecăţii.

La baza formulării cererii nu stă tratatul dintre România şi Polonia, ratificat prin Decretul nr. 323/1962, acord care nici nu permitea transferul procedurii de urmărire penală sau judecata penală, aşa cum au motivat organele judiciare ale statului emitent, ci Legea nr. 302/2004.

În fapt, prin actul de acuzare dat în dosarul nr. 1848/00/s din 25 ianuarie 2001 Parchetul Raional din Radom a investit Tribunalul de Primă Instanţă, secţia a II-a penală din Radom, Polonia, cu judecarea unei cauze penale, între inculpaţi fiind şi cetăţeanul român C.C.-T., alias T.C.C.

Prin sentinţa penală nr. 103/15 martie 2004 a Tribunalului de Primă Instanţă din Radom a fost condamnat T.C.C. la pedepsele:

- 1 an şi 6 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 289 alin. 1 şi alin. 3 din Codul penal al Poloniei ;

- 6 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 275 alin. 1 Codul penal al Poloniei;

- 10 luni închisoare pentru fapta prevăzută de art. 204 alin. 1 şi 2 Codul penal al Poloniei .

S-a stabilit o pedeapsă de executat cu privare de libertate de 2 ani şi 6 luni.Pentru fapta prevăzută la art. 189 alin. 1 Codul penal al Poloniei C.C.-T. a fost găsit

vinovat.În apelul lui C.C.-T., Curtea de Apel din Lublin, prin sentinţa pronunţată la data de

28 octombrie 2004, a admis apelul, a menţinut dispoziţia privind achitarea şi a trimis cauza Tribunalului din Radom pentru cercetare sub aspectul faptelor pentru care nu s-a pronunţat achitarea.

Prin hotărârea din 5 ianuarie 2005, dată în dosarul înregistrat cu nr. IIK/206/04, Tribunalul din Radom a întrerupt procedura de judecare a lui C.C.-T.

Motivat de faptul că la data de 26 decembrie 2003 C.C.-T. a fost expulzat de pe teritoriul Poloniei, că o parte dintre părţile vătămate sunt cetăţeni români şi nu se mai află pe teritoriul Poloniei, Tribunalul de Primă Instanţă din Radom a formulat cerere de preluare a judecăţii sub aspectul următoarelor infracţiuni pretins a fi săvârşite de către C.C.-T., cetăţean român:

- art. 289 alin. 1 şi alin. 3 Codul penal al Republicii Polonia, care aşa cum rezultă din descrierea făcută de autorităţile statului solicitant, situaţia de fapt se circumscrie

conţinutului infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c) şi alin. 2 lit. a) ind. 1 Cod penal;

- art. 275 alin. 1 Codul penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de fapt sunt incidente dispoziţiile art. 293 Cod penal român;

- art. 204 alin. 1 şi alin. 2 Cod penal al Republicii Polonia, din descrierea situaţiei de fapt sunt incidente dispoziţiile art. 329 alin. 1 Cod penal român.

Anexat cererii de preluare a procedurii au fost depuse actul de sesizare întocmit de procurorul de la Procuratura din Radom, în copie şi cu traducere în limba română a dosarului nr. IIK9/05 a Tribunalului de Primă Instanţă din Radom.

Pentru soluţionarea cererii au fost traduse hotărârea din 5 ianuarie 2005 a Tribunalului din Radom prin care a fost întreruptă procedura de judecare a lui C.C.-T. şi s-au cerut relaţii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la modul de transmitere a cererii.

Faţă de motivele invocate de autorităţile judiciare ale statului solicitant, expulzarea făptuitorului de pe teritoriul Poloniei, domiciliul acestuia în localitatea M., judeţul Vaslui, domiciliul în România a o parte dintre părţile vătămate şi a o parte dintre martori, văzând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 110 din Legea nr. 302/2004 în sensul că nu poate fi cerută extrădarea întrucât contravine Tratatului din 1962, văzând că la data formulării sesizării nu erau incidente dispoziţiile cu privire la mandatul european de arestare, cererea este admisibilă şi a fost admisă potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. 5 din Legea nr. 302/2004.

În raport de natura faptelor pentru care a fost trimis în judecată de autorităţile polone, T.C.C., respectiv tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. c alin. 2 ind. 1 lit. a), art. 293 şi art. 329 alin. 1 Cod penal, de domiciliul acesteia, văzând dispoziţiile art. 25 C.pr.pen. şi art. 30 lit. c C.pr.pen., competenţa de soluţionare a fondului cauzei revine Judecătoriei Murgeni.

În consecinţă, cauza a fost trimisă acestei instanţe pentru continuarea judecăţii, prezenta încheiere şi actul de acuzare nr. 1848/00/s întocmit de procurorul de la Procuratura de Raion din Radom constituind act de sesizare a instanţei de fond.

Judecata se va mărgini la faptele pentru care T.C.C. nu a fost achitat, cu aplicarea dispoziţiilor Codului penal român la situaţia de fapt descrisă de autorităţile polone şi a Codului de procedură penală român, conform art. 114 alin. 6 din Legea nr. 302/2004.

Se vor avea în vedere în caz de condamnare dispoziţiile de neagravare a situaţiei în propria cale de atac precum şi cele care privesc computarea reţinerii şi arestării preventive.

Prin intermediul Ministerului Justiţiei, o copie a încheierii a fost comunicată autorităţii statului solicitant.

6. Recidiva postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.) şi concursul de infracţiuni (art. 33 lit. a C.pen.). Forme ale pluralităţii de infracţiuni – criterii de diferenţiere. Circumstanţe atenuante: depăşirea limitelor legitimei apărări sau săvârşirea infracţiunii în condiţii de provocare (art. 73 lit. a şi b C.pen.). Respectarea dreptului la apărare

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 3 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 802 din 11.12.2007, Tribunalul Iaşi a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea în condiţiile art. 33 lit. a C.pen. a infracţiunii de tentativă la omor calificat prevăzută de art. 20, raportat la art. 174-175 lit. i C.pen. prin schimbarea încadrarea juridică stabilită în rechizitoriu, în sensul înlăturării dispoziţiilor art. 37 lit. a C.pen.

S-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de 2 ani.

S-a constatat că infracţiunea pentru care a fost condamnat inculpatul prin prezenta hotărâre este concurentă cu:

- infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 145/2002 şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de un an închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., prin sentinţa penală nr. 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi;

- infracţiunea prevăzută de art. 2 pct. 1 din Legea nr. 143/2000 şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a Tribunalului Bacău.

În temeiul art. 85 alin. 1 C.pen. s-a dispus anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei de un an închisoare la care a fost condamnat inculpatul prin sentinţa nr. 2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.

În temeiul art. 36, alin. 1, 2 şi art. 35 alin. 1 C.pen., s-au contopit pedepsele arătate anterior cu pedeapsa aplicată prin prezenta hotărâre, în pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare, la care s-a adăugat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen. pe o perioadă de doi ani.

În temeiul art. 36 alin. 3 C.pen. s-a scăzut din pedeapsa rezultantă perioada executată în perioada 13.04.2004 – 14.03.2006.

Pe perioada prevăzută de art. 71 C.pen. s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a, b C.pen.

A fost obligat inculpatul să îi plătească părţii civile C.C.-C. suma de 5000 lei daune morale.

A fost respinsă cererea părţii civile C.C.-C. pentru acordarea celorlalte sume solicitate.

A fost obligat inculpatul să plătească părţii civile Spitalul C.U. suma de 1070 lei, cheltuieli ocazionate cu spitalizarea părţii vătămate C.C.-C.

În temeiul art. 191 alin. 1 C.pr.pen. a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 2500 lei, cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În seara zilei de 29 martie 2004, în jurul orelor 21,00 partea vătămată C.C.-C. a fost contactată telefonic de către prietenul său S.T.-M., care l-a rugat să vină în cartierul C. din mun. Iaşi unde locuieşte, pentru a interveni într-un conflict dintre acesta din urmă şi inculpatul G.C.-G.

Partea vătămată C.C.-C. a venit pe strada C. unde, împreună cu S.T.-M. se aflau mai mulţi tineri printre care martorii B.I., C.A., P.C. şi A.M.-G.

La un moment dat, a apărut inculpatul, care era însoţit de un tânăr pe nume „N”, acesta neputând fi identificat în procesul urmăririi penale, ambii coborând dintr-un autoturism marca „O”.

La apariţia acestora, tinerii din grupul sus-menţionat s-au dispersat oprindu-se la o oarecare distanţă. Partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul însă nu a reuşit. A avut loc o scurtă altercaţie în timpul căreia inculpatul s-a apropiat de partea vătămată şi i-a aplicat mai multe lovituri în zona abdominală provocându-i plăgi tăiate penetrante abdominale care au fost de natură să îi pună în primejdie viaţa.

În aceeaşi seară, victima a fost internată la Spitalul C.U. din Iaşi, unde i s-au acordat îngrijiri medicale.

Fiind audiat, inculpatul nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii imputate, menţionând că în seara zilei de 29 martie 2004 nu s-a întâlnit cu C.C.-C. şi nu ar fi avut vreo altercaţie

cu acesta. Nu a putut spune cu exactitate unde se afla în acea seară, deoarece a trecut foarte mult timp.

Aceste susţineri invocate de către inculpat în apărarea sa sunt combătute prin declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor şi concluziile certificatului medico-legal.

Astfel, partea vătămată a descris derularea evenimentelor aşa cum au fost expuse mai sus.

Martorul S.T.-M. a arătat că a fost avertizat cu vreo 4 zile înainte de incident de către nişte prieteni cu privire la nişte ameninţări din partea inculpatului. În seara respectivă l-a contactat pe acesta din urmă telefonic şi au stabilit să se întâlnească în cartier, totodată l-a sunat şi pe C.C.-C. cerându-i acestuia să aplaneze conflictul, deoarece este în relaţii bune cu inculpatul. La apariţia inculpatului, el a fugit după un bloc şi a revenit după vreo 3-5 minute. A văzut că numitul C.C.-C. era tăiat în zona abdominală stângă. Acesta şi alţi câţiva tineri din preajmă i-au spus că partea vătămată a fost tăiată de către inculpat.

Martorul B.I. a arătat că l-a văzut pe inculpat, care avea un briceag în mână, cum s-a apropiat de partea vătămată. Aceasta nu avea nimic în mâini. Inculpatul l-a apucat pe C.C.-C. cu o mână de geaca de culoare neagră, iar cu cealaltă l-a lovit de mai multe ori în zona abdominală.

Martorul C.A. a văzut cum inculpatul a lovit partea vătămată cu mâna dreaptă în zona abdominală, însă nu a putut spune dacă acesta avea cuţit în mână, dar a auzit clar cum partea vătămată C.C.-C. a spus: „M-au tăiat, dai cu brişca-n mine”.

Martorul P.C. a arătat că nu a văzut momentul în care a fost înjunghiată partea vătămată, deoarece a fost plecat până acasă. Totodată a arătat că a fost prieten cu inculpatul şi cunoştea faptul că acesta purta tot timpul asupra lui un briceag cu lama lungă de circa 10 cm şi lată de 1,5 cm.

Martorul A.M.-G. a arătat că în momentul în care l-a văzut pe inculpat şi pe tânărul necunoscut ieşind din maşină, a fugit împreună cu prietenul său printr-un gang. Nu a văzut ce s-a întâmplat la faţa locului, dar a doua zi a aflat despre conflictul în contextul căruia partea vătămată a fost înjunghiată de inculpatul G.C.-G.

Din concluziile certificatului medico-legal a rezultat că numitul C.C.-C. a prezentat plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare, secţiunea pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemiperitoneu mic. Leziunile s-au produs prin loviri cu obiect înţepător-tăios (cuţit) şi puteau data din 29 martie 2004, au necesitat 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii. Leziunile au fost în măsură să îi pună în primejdie viaţa.

În drept, fapta comisă de inculpat, aşa cum a fost descrisă anterior, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 174-175, lit. i C.pen.

Inculpatul a fost trimis în judecată în stare de recidivă postcondamnatorie (art. 37 lit. a C.pen.).

Încadrarea juridică sub acest aspect nu este corectă.Inculpatul a mai fost condamnat anterior astfel:- prin sentinţa penală 2234/7.05.2004 a Judecătoriei Iaşi la pedeapsa de 1 an

închisoare, cu aplicarea art. 81 C.pen., pentru art. 78 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002, sentinţă rămasă definitivă la data de 9.11.2004;

- prin sentinţa penală nr. 494/D/25.11.2004 a Tribunalului Bacău la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 2, pct. 1 din Legea nr.143/2000, sentinţă rămasă definitivă la data de 01.06.2005.

Având în vedere că la data săvârşirii faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată în prezenta cauză, nici una din hotărârile de condamnare prezentate anterior nu era

definitivă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 37 lit. a C.pen., faptele fiind în concurs, conform art. 33 lit. a C.pen.

Pentru aceste motive prima instanţa a schimbat corespunzător încadrarea juridică.Pentru infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului, săvârşită în condiţiile art. 33 lit.

a C.pen., acesta a fost condamnat.La individualizarea judiciară de aplicare a pedepsei, instanţa a avut în vedere

criteriile generale prevăzute de art. 72 C.pen., respectiv gradul de pericol social concret al faptei, limitele speciale ale pedepselor şi persoana inculpatului.

După ce a fost stabilită pedeapsa pentru infracţiunea în speţă, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. 1 C.pen. privind anularea suspendării condiţionate a pedepsei aplicate prin sentinţa 2234/2004 a Judecătoriei Iaşi.

Totodată, s-a aplicat dispoziţia art. 36 (1,2) raportat la ar. 35 (1) C.pen., contopind pedepsele pentru infracţiunile aflate în concurs, astfel încât inculpatul urmează să execute pedeapsa cea mai grea, la care s-a adăugat şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. a, b C.pen.

Întrucât inculpatul a executat o parte din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 494/D/2004 a Tribunalului Bacău, în temeiul art. 36 (3) C.pen., aceasta s-a scăzut din pedeapsa rezultantă aplicată prin prezenta hotărâre, pedeapsă care se va executa în condiţiile art. 71 C.pen.

Partea vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma de 10.000 lei daune morale.

Instanţa a apreciat că fapta inculpatului, prin consecinţele pe care le-a avut asupra părţii vătămate, este de natură şi a produs acesteia şi suferinţe morale, prejudiciu estimat de instanţă la suma de 5000 lei.

În aceste limite, în temeiul art. 998 C.civ., inculpatul a fost obligat să o despăgubească pe partea civilă.

În temeiul aceluiaşi text de lege, inculpatul a fost obligat să plătească Spitalului C.U. Iaşi suma de 1070 lei, sumă cu care s-a constituit partea civilă în procesul penal, reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate părţii vătămate.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel în termen inculpatul şi partea civilă.În motivarea apelului promovat, inculpatul a susţinut, prin apărătorul ales, că

urmărirea penală este incompletă şi că nu au fost administrate toate probele solicitate pentru stabilirea exactă a situaţiei de fapt. Astfel, în cauză nu s-a efectuat o cercetare la faţa locului, o reconstituire şi de aceea s-a ajuns la o concluzie greşită cu privire la situaţia de fapt şi apoi la o individualizare necorespunzătoare a pedepsei.

A mai precizat apărătorul inculpatului că organul de urmărire penală a administrat numai probe în acuzare, încălcând astfel dreptul la apărare al clientului său. Inculpatul nu a fost prezent în faza de urmărire penală fiind împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, şi astfel a fost favorizată partea vătămată a cărei versiune a fost preluată în totalitate.

În faza cercetării judecătoreşti, instanţa a procedat în aceeaşi manieră audiind şapte martori ai acuzării şi un singur martor al inculpatului.

S-a mai susţinut că probele administrate sunt incomplete, că nu au fost identificaţi alţi martori care să aibă o poziţie procesuală neutră, nu s-au confruntat părţile, nu s-a efectuat o expertiză medico-legală a părţii vătămate, o cercetare la faţa locului şi o reconstituire.

Pentru aceste considerente s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei pronunţate şi restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale.

În subsidiar s-a solicitat admiterea apelului şi reţinerea în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzute de art. 73 lit. a şi b C.pen., cu efect asupra cuantumului pedepsei aplicate.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor invocate, dar sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în limitele prevăzute de art. 371 alin. 2 C.pr.pen. a reţinut că prima instanţă, apreciind materialul probator administrat a reţinut corect vinovăţia inculpatului, făcând o justă încadrare în drept a faptei comise de acesta.

Aşa cum rezultă din amplul material probator administrat în cursul urmăririi penale şi reconfirmat în faza cercetării judecătoreşti, inculpatul şi partea vătămată se cunosc din copilărie, întrucât au trăit în acelaşi cartier din municipiul Iaşi – C. – fiind vecini de bloc.

În seara zilei de 29 martie 2004 în jurul orelor 21,00 partea vătămată a fost contactată telefonic de prietenul său, care l-a rugat să intervină într-un conflict dintre el şi inculpat.

Partea vătămată a dat curs invitaţiei şi a venit în strada C. unde s-a întâlnit cu martorul S.T.-M. şi unde mai erau prezenţi martorii.

La un moment dat în zonă a apărut un autoturism marca „O.” din care a coborât inculpatul şi un alt tânăr pe nume N.

Tinerii din grupul martorului S.T.-M. s-au dispersat la apariţia inculpatului, iar partea vătămată a încercat să aplaneze conflictul, dar nu a reuşit. Martorul S.T.-M. a fugit după un bloc, iar inculpatul a prins partea vătămată cu o mână de geacă, iar cu cealaltă i-a aplicat mai multe lovituri, cu un cuţit, în zona abdominală.

Martorii au mai precizat că tânărul N., care îl însoţea pe inculpat, avea în mână o sabie pe care o agita deasupra capului, dar cu care nu a lovit pe nimeni. Au mai precizat aceiaşi martori că partea vătămată nu avea în mână un obiect contondent.

După lovirea părţii vătămate, inculpatul s-a urcat la volanul autoturismului marca „O.” şi, împreună cu tânărul care îl însoţea, a părăsit zona.

Partea vătămată a fost transportată la Spitalul C.U. Iaşi, unde a fost supus unei intervenţii chirurgicale.

Din certificatul medico-legal a rezultat că partea vătămată a prezentat la data examinării cinci plăgi tăiate penetrante abdominale cu plagă jejunală, secţiuni musculare, secţiunea pachetului vascular epigastric cu hematom parietal şi hemoperitoneu mic. Leziunile s-au putut produce prin loviri cu obiecte înţepător-tăioase (cuţit) şi puteau data din 29.03.2004. S-a concluzionat că aceste leziuni au necesitat pentru vindecare un număr de 25-30 zile îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii şi că au fost de natură a-i pune în primejdie viaţa părţii vătămate.

În primele declaraţii, partea vătămată a relatat că s-a deplasat la locul faptei, întrucât a fost solicitat şi rugat de prietenul său S.T.-M. care, în ziua respectivă, se certase cu inculpatul G.C.-G., iar acesta din urmă îl ameninţase cu moartea.

Martorul S.T.-M., ştiind că partea vătămată era prieten cu inculpatul din copilărie, l-a rugat să intervină pentru aplanarea conflictului. În acest context şi cu aceste intenţii paşnice s-a deplasat partea vătămată la locul unde urma să aibă loc întâlnirea celor doi.

Important de menţionat este şi faptul că iniţiativa acestei întâlniri a aparţinut tot inculpatului G.C.-G. care, atunci când a fost sunat de martorul S.T.-M. şi întrebat de ce îi transmite ameninţări prin intermediul unor prieteni şi cunoscuţi comuni, a început să-l înjure şi i-a cerut să se întâlnească în strada C., în faţa unui magazin din acel cartier.

Faţă de această situaţie de fapt, încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă este legală şi temeinică, urmând a fi menţinută.

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 73 lit. a C.pen. şi nici cele prevăzute de art. 73 lit. b C.pen.

Potrivit legii, este în stare de legitimă apărare nu numai acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust (art. 44 alin. 2 C.pen.), dar şi acela care, din cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. În acest din urmă caz,

pentru a se putea reţine existenţa legitimei apărări, se cere să fie îndeplinite toate condiţiile prevăzute în art. 44 alin. 2 C.pen. sau, cu alte cuvinte, trebuie ca fapta inculpatului să fi fost necesară spre a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust.

În cauza de faţă, inculpatul fiind sunat de martorul S.T.-M. l-a chemat în strada C., unde el s-a prezentat înarmat cu o sabie şi un cuţit, deplasarea făcând-o cu un autoturism şi însoţit de un alt tânăr şi fără nici un motiv, după o discuţie contradictorie, i-a aplicat părţii vătămate, care a încercat să intervină pentru aplanarea conflictului şi care nu era înarmată cu nici un obiect contondent, mai multe lovituri, respectiv cinci lovituri cu un cuţit în zona abdominală.

Pentru aceleaşi considerente, în favoarea inculpatului nu poate fi reţinută nici circumstanţa atenuantă a provocării prevăzută de art. 73 lit. b C.pen.

Pentru a se putea face aplicarea art. 73 lit. b C.pen., se cere ca săvârşirea infracţiunii să constituie o ripostă la fapta părţii vătămate, dar care să nu fi fost – la rândul ei – determinată de manifestări agresive ale inculpatului.

În raport de modul desfăşurării faptelor nu se poate reţine că inculpatul a acţionat spontan, sub stăpânirea unei puternice tulburări, în condiţii de natură să atragă aplicarea art. 73 lit. b C.pen., atâta vreme cât de la ameninţarea cu moartea transmisă prin martori şi până la reacţia efectivă a trecut o perioadă de timp, în care el a chibzuit asupra modului în care urmează să reacţioneze faţă de atitudinea martorului S.T.–M.

Cu această motivare, curtea a respins cererea inculpatului de a se reţine în favoarea lui dispoziţiile art. 73 lit. a şi 73 lit. b C.pen.

A mai invocat inculpatul prin motivele de apel că urmărirea penală este incompletă; nici acest motiv nu este întemeiat.

Organul de urmărire penală a administrat toate probele utile cauzei pentru aflarea adevărului. Astfel, au fost audiaţi toţi martorii care au fost prezenţi la locul faptei şi care au perceput nemijlocit secvenţe din derularea evenimentului, inclusiv lovirea repetată a părţii vătămate, cu cuţitul în zona abdominală de către inculpat şi abandonarea acesteia în stradă.

S-au ridicat actele primare de la Spitalul C.U. Iaşi „Sf.I.”, unde a fost internată partea vătămată şi a fost supusă unei intervenţii chirurgicale, iar în baza acestor acte s-a întocmit certificatul medico-legal al părţii vătămate, act ce nu a fost contestat de inculpat.

În cursul urmăririi penale, la data de 2.05.2008, inculpatului i s-a luat o declaraţie olografă de către procuror, în prezenta apărătorului ales, în conţinutul căreia a relatat că în ziua de 29.03.2004 nu s-a întâlnit cu partea vătămată C.C.-C. şi nici nu a avut vreun un incident cu acesta.

Acelaşi conţinut l-a avut şi declaraţia luată pe formular de învinuit şi care a fost dată în prezenţa apărătorului ales.

Materialul de urmărire penală i-a fost prezentat de procuror, în prezenţa apărătorului ales, prilej cu care a declarat că nu înţelege să formuleze noi probe în apărare.

În cursul cercetării judecătoreşti efectuate la Tribunalul Iaşi, inculpatul s-a prezentat în instanţă, asistat de apărător ales, a fost audiat la termenul din 10.10.2006, prilej cu care a declarat că nu recunoaşte săvârşirea faptei, că nu a agresat partea vătămată şi că nu a avut nici un incident cu aceasta. A mai precizat că nu a achitat nici o sumă de bani părţii vătămate şi că nu îşi mai aminteşte ce a făcut în ziua de 29.03.2004 – dată la care a fost comisă infracţiunea.

În şedinţa publică din 07.11.2006 a fost audiată partea vătămată C.C.-C., care a declarat că a primit de la mama inculpatului suma de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune materiale şi că se mai constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000.000 lei vechi, reprezentând daune morale.

Inculpatul G.C.-G. a fost prezent la o parte din termenele acordate de prima instanţă, asistat de apărătorul ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi administrate de instanţă în prezenţa sa sau a apărătorului ales.

Şi în faţa instanţei de apel, inculpatul G.C.-G. s-a prezentat asistat de apărătorul ales, şi-a formulat probe în apărare, care i-au fost admise şi administrate.

Sub acest aspect, curtea a constatat că pe tot parcursul procesului penal, inculpatului i-a fost recunoscut dreptul la apărare, i-au fost admise şi administrate probele solicitate în dovedirea nevinovăţiei, aşa încât critica sa apare ca nejustificată.

Modul de săvârşire a faptei şi durata în timp a activităţii infracţionale nu au justificat efectuarea unei cercetări la faţa locului şi nici a reconstituirii.

Curtea a mai constatat că în cauză au fost administrate atât probe în apărare cât şi în acuzare, împrejurare faţă de care susţinerea inculpatului vizând administrarea unilaterală a probelor este nefondată.

Aşa fiind, cererea inculpatului prin care a solicitat restituirea cauzei la parchet pentru refacerea urmăririi penale este neîntemeiată.

Şi pedeapsa aplicată inculpatului a fost corect individualizată. Deşi inculpatul are în antecedente încă două condamnări la pedepse cu închisoarea, iar din executarea ultimei pedepse a fost liberat condiţionat la data de 14.03.2006, cu un rest de 398 zile închisoare, având în vedere că aceste pedepse i-au fost aplicate pentru fapte concurente, prima instanţă a manifestat suficientă clemenţă, aplicându-i o pedeapsă dozată la nivelul minimului special şi fără nici un spor. Aşa fiind nu se justifică reaprecierea cuantumului pedepsei aplicate.

Pe cale de consecinţă şi în baza art. 379 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins ca nefondat apelul promovat de inculpatul G.C.-G.

7. Contestaţie la executare. Condiţii de admisibilitate. Art. 461 C.pr.pen. Căi de atac

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 58 din 27 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 637 din 28 octombrie 2008 Tribunalul Iaşi, în baza art. 460 alin. 4 C.pr.pen. a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. împotriva executării sentinţei penale nr. 204/28 mai 1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr. 717/24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia Penală, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut în esenţă următoarea situaţie de fapt:

Prin cererea formulată la data de 20.06.2008 şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 26.06.2008 contestatorul S.D. a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa să se recunoască oficial că nu a îndeplinit funcţia de administrator la S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău astfel cum s-a reţinut prin toate hotărârile pronunţate în cauză.

Printr-un memoriu depus la data de 15.09.2008, contestatorul a completat motivele invocate iniţial, în sensul solicitării anulării pedepsei accesorii prevăzute de art. 64 C.pen., aplicate pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen., cu referire la interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a alege, măsuri excesive în opinia contestatorului şi care nu se justificau raportat la natura infracţiunii pentru care a fost condamnat.

În susţinerea celor afirmate, petentul a depus la dosar cópii ale hotărârilor penale prin care a fost condamnat, precum şi cele prin care hotărârea a rămas definitivă, copia rechizitoriului din data de 04.06.1997 dat în dosarul 526/P/1997 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, adrese de la Camera de Comerţ şi Industrie Bacău, rezoluţia de neîncepere

a urmăririi penale din data de 20.09.2006 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, precum şi copia unei decizii a Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 01.07.2008 în cauza Calmanovici împotriva României.

Pentru soluţionarea cauzei cu care a fost investită, instanţa a dispus ataşarea la dosar a unei cópii a sentinţei penale prin care a fost condamnat contestatorul, precum şi a deciziilor prin care această hotărâre a rămas definitivă, cu întocmirea unui referat de către biroul de executări penale din cadrul Tribunalului Iaşi.

Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, definitivă prin decizia penală nr.717/24.02.2000 a Î.C.C.J. Secţia penală, i s-a aplicat inculpatului S.D. pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4, 5 C.pen.

Prin sentinţa penală nr. 497/22.06.2004 a Tribunalului Iaşi a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. şi a fost redusă pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr.204/28.05.1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare. Conform biletului de liberare nr. 47937/2004, inculpatul a fost încarcerat la data de 25.04.2000 şi liberat condiţionat la data de 22.12.2004.

Procedura contestaţiei la executare, aşa cum este ea reglementată prin dispoziţiile art. 461 C.pr.pen. urmăreşte soluţionarea acelor situaţii care privesc executarea hotărârii, s-au ivit pe parcursul executării şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de fond şi cele de control judiciar. Petentul tinde prin prezenta să obţină o reapreciere a modului cum au fost administrate şi apreciate probele în dosarul în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare. Or, nu poate fi admisă transformarea procedurii speciale a contestaţiei la executare într-o nouă cale de atac pentru a înfrânge autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri definitive.

Mai mult, cazurile în care poate fi legal admisă o astfel de cerere sunt expres şi limitativ prevăzute prin dispoziţiile art. 461 C.pr.pen. În speţă, motivele invocate de petent vizează fondul cauzei, situaţia de fapt reţinută de instanţe, motiv care nu se pliază pe nici unul dintre cazurile în care contestaţia poate fi legal admisă.

Deşi petentul a invocat în drept dispoziţiile art. 461 lit. d C.pr.pen., instanţa a constatat că, pentru ca un ,,incident” să poată constitui caz de contestaţie la executare, se cer îndeplinite două condiţii: incidentul să se ivească în cursul executării pedepsei, aspect care nu se regăseşte în cauză, deci să fie în discuţie o împrejurare ce nu putea fi avută în vedere la pronunţarea hotărârii de condamnare, deoarece altfel neaplicarea sa de către instanţă este o eroare de judecată care nu poate fi înlăturată decât printr-o cale extraordinară de atac, iar în al doilea rând, incidentul să se refere la executarea hotărârii, fără să atragă schimbări în dispozitivul hotărârii definitive de condamnare, să respecte autoritatea de lucru judecat. Nici aceasta a doua condiţie nu este îndeplinită, aspectul vizând calitatea inculpatului de administrator la S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău neavând legătură cu executarea hotărârii.

Relativ la interzicerea de către instanţa de fond a drepturilor părinteşti şi a drepturilor electorale ca şi pedeapsă accesorie, s-a constatat că nu este admis pe calea contestaţiei la executare să se revină asupra unor dispoziţii care au autoritate de lucru judecat.

Faţă de aceste motive, tribunalul, în temeiul dispoziţiilor art. 460 alin.4 raportat la art. 461 C.pr.pen. a respins ca nefondată contestaţia la executare formulată de petentul condamnat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen condamnatul S.D., invocând nelegalitatea hotărârii.

Motivându-şi recursul, contestatorul a susţinut că în mod greşit procurorul anchetator i-a reţinut calitatea de administrator al S.C. „F.I.” S.R.L. Bacău , în dosarul întocmit în cauză.

A mai precizat contestatorul că nu a avut niciodată această calitate care, în fapt, a aparţinut numitului M.M. – participant direct la infracţiunea comisă de inculpatul A.S.

Condamnatul a mai arătat că în mod greşit i-a fost aplicată şi pedeapsa complementară fără a-i fi precizată durata în timp şi că în mod nejustificat şi nelegal i s-a suprimat o cale de atac, respectiv cea a apelului, raportat la prezenta contestaţie promovată.

Curtea, verificând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate, a constatat că sentinţa pronunţată este legală şi temeinică.

Prin sentinţa penală nr. 204 din 28 mai 1998, Tribunalul Iaşi a condamnat, printre alţii, şi pe contestatorul S.D. la pedeapsa principală de 10 ani închisoare pentru complicitate la infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 26 raportat la art. 215 alin. 4 – 5 C.pen.

Totodată i s-a aplicat şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzută de art. 64 C.pen., pe durata şi în condiţiile prevăzute de art. 71 C.pen.

Apelul declarat de inculpatul S.D. a fost respins ca nefondat prin decizia penală nr. 316 din 27 octombrie 1998 a Curţii de Apel Iaşi, iar recursul promovat a fost respins, tot ca nefondat prin decizia penală nr. 717 din 24 februarie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.

Prin sentinţa penală nr. 497 din 22 iunie 2004, definitivă prin neapelare, a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnatul S.D. şi, în baza art. 461 lit. d C.pr.pen., i-a fost redus cuantumul pedepsei aplicate prin sentinţa penală nr. 204/28 mai 1998 a Tribunalului Iaşi, de la 10 ani închisoare, la 6 ani închisoare.

Pe cale de consecinţă, contestatorului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, pe o anumită durată.

Contestatorul a uzat de toate căile ordinare de atac prevăzute de lege, ocazie cu care ar fi putut invoca nelegalitatea aplicării pedepsei accesorii ori situaţia de fapt greşit reţinută de procuror în rechizitoriu ori de instanţa de fond.

Cum hotărârea contestată de condamnatul S.D. a intrat în puterea lucrului judecat din momentul pronunţării deciziei penale nr. 717 din 24 februarie 2000 de către Curtea Supremă de Justiţie – Secţia penală, în mod corect prima instanţă a reţinut că prezenta contestaţie la executare promovată este nefondată.

Executarea hotărârilor penale reprezintă a treia fază a procesului penal, iar contestaţia la executare, reglementată în dispoziţiile art. 461 C.pr.pen., are menirea de a soluţiona incidentele ivite în cursul executării ori situaţii speciale apărute şi care nu au putut fi avute în vedere de instanţa de fond şi de instanţele de control judiciar pe parcursul soluţionării procesului penal.

Pe calea contestaţiei la executare nu poate fi schimbată calitatea părţilor şi nici nu pot fi înlăturate anumite pedepse aplicate, întrucât s-ar aduce atingere autorităţii de lucru judecat.

În mod corect prima instanţă a arătat în motivarea sentinţei recurate că un „incident” poate constitui motiv de promovare a contestaţiei la executare, dacă s-a ivit în cursul executării pedepsei şi dacă acel incident se referă la executarea hotărârii.

Or, contestatorul S.D. a fost liberat condiţionat la data de 22 decembrie 2004, aşa încât nu se mai află în executarea pedepsei.

A mai invocat contestatorul împrejurarea că în mod nelegal i-a fost înlăturată calea de atac a apelului.

Potrivit dispoziţiilor art. 385 ind. 1 alin. 1 lit. f C.pr.pen., pot fi atacate cu recurs, printre altele, sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale.

Cum contestaţia la executare se încadrează în această categorie de hotărâri, în mod legal Tribunalul Iaşi a menţionat în minuta întocmită că sentinţa poate fi atacată doar cu recurs.

Fiind verificată legalitatea şi temeinicia sentinţei, în baza art. 385 ind. 15 pct. 1 lit. b C.pr.pen. a fost respins ca nefondat recursul promovat de contestatorul S.D.

III. Secţia comercială

1. Revizuire. Încadrarea cererii în raport de situaţia de fapt expusă. Efecte

Admiterea cererii de revizuire şi abordarea chestiunilor care constituie motivele de recurs în cadrul procedurii necontencioase (înregistrare la O.R.C.) şi a actului nou existent la momentul judecării cauzei, conduce la schimbarea soluţiei, constatându-se că a doua societate are o altă denumire şi nu identică cu prima.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 186 din 14 ianuarie 2009

Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a admis cererea de revizuire formulată de S.C. „O.S.M.” S.R.L. Iaşi împotriva deciziei nr. 322 din 15 ianuarie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, pe care o schimbă în tot.

Rejudecând cauza în fond, s-a respins recursul declarat de S.C. „O.S.M.” S.R.L. Iaşi împotriva încheierii nr. 604 din 25 februarie 2008 pronunţată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi, încheiere pe care a menţinut-o.

S-a reţinut că prin încheierea nr. 604 din 25 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Oficiul Registrului Comerţului s-a admis cererea de înregistrare formulată de asociatul unic I.S. şi s-a dispus constituirea şi înmatricularea în registrul comerţului a „O.S.M.” S.R.L., constatându-se că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 331 şi următoarele C.pr.civ., ale Legii nr. 31/1991, ale Legii nr. 26/1990 republicată, precum şi ale Legii nr. 359/2004.

Recursul declarat de S.C. „O.S.” S.R.L. împotriva acestei încheieri a fost respins de Curtea de Apel Iaşi, prin decizia civilă nr. 248 din 19 mai 2008. S-au reţinut că au fost depuse înscrisuri ce atestă îndeplinirea cerinţelor art. 331 şi următoarele C.pr.civ., ale Legii nr. 31/1991, ale Legii nr. 26/1990 republicată şi ale Legii nr. 359/2004, privind autorizarea constituirii ca societate comercială. Denumirea societăţii a fost avizată de compartimentul de specialitate din Ministerul Justiţiei, aceasta nu afectează notorietatea recurentei şi nu îi aduce în vreun mod prejudicii materiale sau de imagine.

Decizia civilă nr. 248 din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Iaşi a fost anulată de aceeaşi instanţă, prin admiterea contestaţiei în anulare formulată de S.C. „O.S.” S.R.L. Astfel, prin decizia civilă nr. 322 din 15 septembrie 2008, ca efect al admiterii contestaţiei, s-a admis recursul şi s-a desfiinţat încheierea nr. 104 din 25 februarie 2008 pronunţată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Iaşi.

S-a reţinut în argumentare că instanţa de recurs nu a analizat şi motivele depuse la termenul din 21 aprilie 2008, care se referă la elementul de noutate şi anume cuvântul „media”. Cele două societăţi, „O.S.”S.R.L. şi „O.S.M.” S.R.L., au obiect de activitate identic, singura deosebire este cuvântul „media”, cuvânt care creează confuzie în rândul publicului căruia i se adresează. Pentru dovedirea notorietăţii firmei, instanţa a primit raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat în dosarul nr. 2522/P/2006 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi.

Decizia civilă nr. 322 din 15 septembrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi a fost contestată, în litigiul de faţă, pe calea revizuirii.

Faţă de argumentarea faptică, curtea a încadrat cererea de revizuire în ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 teza I C.pr.civ. şi a constatat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de acest articol.

Revizuenta a prezintat ca înscris noul extras din Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – secţiunea Mărci 1/2006, înscris care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată şi care exista la acel moment.

Curtea a constatat că acest înscris nu a putut fi invocat în procesul în care s-a pronunţat hotărârea în discuţie, datorită unei împrejurări mai presus de voinţa revizuentei. Aceasta a constat în faptul că, pe de o parte, procedura de soluţionare a cererii de autorizare a unei societăţi este una necontencioasă, iar pe de altă parte, judecătorul delegat de la O.R.C. în virtutea competenţelor date de art. 46 din Legea nr. 31/1990 nu a invocat vreo neregularitate privitor la actul constitutiv, sub aspectul denumirii firmei, pentru a i se da posibilitatea solicitantului de a completa documentaţia necesară autorizării societăţii. Câtă vreme a existat dovada de disponibilitate a firmei, ca temei al autentificării actului constitutiv, în sensul art. 17(1) din Legea nr. 31/1990, revizuenta nu putea prevedea necesitatea probării dreptului de folosinţă al mărcii „O.S.”.

Acest înscris are forţă probantă prin el însuşi şi de asemenea este determinant, în sensul că indică titularul dreptului asupra mărcii „O.S.”, ca fiind I.I., aşa după cum rezultă din Buletinul Oficial de Proprietate Industrială – secţiunea Mărci 1/2006, nr. depozit/marcă M 2003 07573/056435.

Curtea a reţinut că atât judecătorul delegat, cât şi instanţa de control sunt ţinute a verifica îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 36 alin. 2 lit. l-g din Legea nr. 31/1991, coroborat cu art. 7 şi 17(1) din acelaşi act normativ, precum şi dispoziţiile art. 38, 39 din Legea nr. 26/1990.

Aceste cerinţe au fost respectate în ceea ce priveşte S.C. „O.S.M.” S.R.L., inclusiv în ceea ce priveşte denumirea firmei. Conflictele legate de marcă, sub aspectul semnelor, prin prisma eventualelor asemănări (vizuale, auditive, conceptuale) nu pot fi soluţionate decât pe tărâmul Legii nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Pentru faptul că revizuentei i-a fost cedat de către titularul mărcii „O.S.” dreptul de a o folosi, nu există temei pentru a se refuza autorizarea societăţii sub această denumire, în plus şi pentru faptul că există şi adăugirea cuvântului „media”.

2. Nelegala citare. Consecinţe

Trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru ca partea necitată să îşi poată face apărările, cu respectarea principiului contradictorialităţii

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 187 din 19 ianuarie 2009

Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a dispus respingerea cererii formulate de recurentul C.I.-F. privind repunerea în termenul de recurs; respingerea excepţiei tardivităţii recursului, excepţie formulată de intimata-creditoare A.F.P. Iaşi, s-a mai constatat că recursul a fost declarat în termen; a fost admis recursul formulat de recurentul C.I.-F. împotriva sentinţei comerciale nr. 111/S din 6 martie 2007 pronunţată de Tribunalul Iaşi – judecător sindic, sentinţă pe care a casat-o în parte, în ceea ce îl priveşte pe recurentul C.I.-F. şi în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond, în ceea ce priveşte acţiunea formulată de cabinetul individual A.V. – lichidator al debitoarei S.C. „I.G.T.” S.R.L. Iaşi în contradictoriu cu pârâtul C.I.-F.; a respins cererea de suspendare a executării sentinţei recurate ca rămasă fără obiect.

Curtea a mai dispus restituirea sumei de 500 lei cu titlu de cauţiune către recurentul C.I.-F.

S-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 raportat la art. 301 C.civ., termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii.

Hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată recurentului C.I.-F. la data de 29 iunie 2007, atât prin afişare la uşa instanţei, cât şi la adresa din Iaşi, strada H.Ş., nr. 11, bloc L.2-13, scara B, etaj 4, apartament 19, judeţul Iaşi.

Curtea a constatat că atât procedura de comunicare a hotărârii, cât şi judecata pricinii sunt lovite de nulitate, în condiţiile în care domiciliul recurentului, începând cu data de 21 septembrie 2004 (anterior sesizării instanţei cu acţiunea în răspundere) era în municipiul Iaşi, strada „R.”, nr. 37 A, bloc M.1, apartament 7, judeţul Iaşi.

Pe de altă parte nu pot fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 26/1990 în sensul că nu există obligativitatea administratorului unei societăţi comerciale de a înregistra la O.R.C. domiciliul său şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia de a menţine eventuale modificări în acest sens.

În mod corect a susţinut recurentul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale imperative prevăzute de Codul de procedură civilă, referitoare la înmânarea citaţiei şi comunicarea actelor de procedură (art. 90 C.pr.civ.).

Neîntemeiată este însă cererea de repunere în termen, recurentul putând uza de calea prevăzută de art. 103 C.pr.civ. numai în situaţia în care hotărârea judecătorească i-ar fi fost comunicată la domiciliul recurentului şi cu respectarea dispoziţiilor art. 100 C.pr.civ., iar acesta – dintr-un motiv mai presus de voinţa sa – nu ar fi declarat recursul în termenul legal.

Constatându-se că la termenul de judecare a pricinii recurentul nu a fost legal citat şi că hotărârea judecătorească nu i-a fost comunicată acestuia conform dispoziţiilor art. 90 C.pr.civ., curtea a respins excepţia tardivităţii recursului invocat de creditoarea-intimată A.F.P. Iaşi.

În temeiul art. 312 C.pr.civ. a admis recursul, a casat sentinţa în parte, numai în ceea ce îl priveşte pe recurentul C.I.-F. şi a trimis spre rejudecare cauza numai în ceea ce priveşte acţiunea formulată în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006 faţă de C.I.-F.

3. Necitarea pârâtului în faţa instanţei de fond. Necomunicarea hotărârii. Consecinţe

Trimiterea cauzei spre rejudecare pentru respectarea principiilor de drept, dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor, constatându-se că recursul este în termen, iar nu tardiv.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 361 din 2 februarie 2009

Prin decizia Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială, s-a dispus respingerea excepţiei tardivităţii recursului, excepţie invocată de intimata-creditoare D.G.F.P. Iaşi; a fost admis recursul formulat de recurentul D.I.-M. împotriva sentinţei civile nr. 190/COM din 17 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Iaşi-judecător sindic, sentinţă pe care a casat-o în parte în ceea ce îl priveşte pe recurentul D.I.-M. şi în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare instanţei de fond în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere a fostului administrator D.I.-M. în temeiul Legii nr. 64/1995. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a reţinut că potrivit art. 8 alin. 2 din Legea nr. 64/1995 republicată (în vigoare la momentul pronunţării sentinţei recurate), termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii, iar potrivit art. 7 alin. 1 din acelaşi act normativ, citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură se fac în condiţiile prevăzute de art. 85-94 C.pr.civ.

Hotărârea primei instanţe i-a fost comunicată recurentului la data de 15 iunie 2006, prin afişare, conform procesului-verbal, la adresa din Iaşi, str. „S.”, nr. 18, bl. H.1, sc. A, ap. 12, judeţul Iaşi.

Curtea a constatat că procedura de comunicare a hotărârii, cât şi judecata pricinii sunt lovite de nulitate absolută în condiţiile în care domiciliul recurentului, începând cu data de 29 martie 2000 (anterior sesizării instanţei cu acţiune în răspundere era în municipiul Iaşi, str. „G.D.”, nr. 12, bl. 820, sc. A, et. 3, ap.13.

Pe de altă parte nu pot fi aplicate în cauză dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 26/1990 în sensul că nu există obligativitatea pentru administratorul unei societăţi comerciale de a înregistra la O.R.C. domiciliul său şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia de a menţiona eventualele modificări în acest sens.

În mod corect a susţinut recurentul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile legale imperative prevăzute de Codul de procedură civilă referitoare la înmânarea citaţiei şi comunicarea actelor de procedură (art. 90 C.pr.civ.).

Constatându-se că la termenul de judecare a pricinii, recurentul nu a fost legal citat şi că hotărârea judecătorească nu i-a fost comunicată conform art. 90 C.pr.civ., curtea a respins excepţia tardivităţii recursului.

În temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5 C.pr.civ., curtea a admis recursul, a casat în parte sentinţa în ceea ce îl priveşte pe recurentul D.I. şi a trimis cauza spre rejudecare sub aspectul acţiunii în răspundere patrimonială a recurentului.

IV. Secţia de contencios administrativ şi fiscal

1. Ajutor public judiciar în materie civilă. Condiţii de acordare

În lipsa înscrisurilor doveditoare cu privire la veniturile pe care le obţine petentul şi familia acestuia, cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, precum şi a declaraţiei pe propria răspundere în care să precizeze dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor, cererea de a acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat este nefondată.

Curtea de Apel Iaşi, încheierea din 12 ianuarie 2009

Ca urmare a solicitării reclamantului de a i se acorda ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat, Curtea l-a informat pe petent că, potrivit dispoziţiilor art. 8 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, publicată în Monitorul Oficial nr. 327/2008, beneficiază de ajutor public judiciar persoanele al căror venit mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 500 lei, iar dacă venitul mediu net lunar pe membru de familie, în ultimele două luni anterioare formulării cererii, se situează sub nivelul de 800 lei, sumele de bani care constituie ajutor public judiciar se avansează de către stat în proporţie de 50%, şi i-a adus la cunoştinţă că, în conformitate cu prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 51/2008, la stabilirea venitului se iau în calcul orice venituri periodice, precum salarii, indemnizaţii, onorarii, rente, chirii, profit din activităţi comerciale sau dintr-o activitate independentă şi altele asemenea, precum şi sumele datorate în mod periodic, cum ar fi chiriile şi obligaţiile de întreţinere.

Instanţa a mai reţinut că reclamantului i s-a adus la cunoştinţă că, potrivit dispoziţiilor art. 14 din acelaşi act normativ, cererea pentru acordarea ajutorului public judiciar se formulează în scris şi cuprinde menţiuni privind obiectul şi natura procesului pentru care se solicită ajutorul public judiciar, identitatea, codul numeric personal, domiciliul şi starea materială a solicitantului şi a familiei sale, ataşându-se înscrisuri doveditoare ale veniturilor acestuia şi ale familiei sale, precum şi dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, cererea urmând a fi însoţită şi de o declaraţie pe propria răspundere a solicitantului în sensul de a preciza dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.

Prin aceeaşi adresă i s-a solicitat reclamantului să indice, în scris, codul numeric personal, venitul mediu net lunar pe membru de familie şi să ataşeze înscrisuri doveditoare cu privire la veniturile pe care le obţine şi ale familiei, dovezi cu privire la obligaţiile de întreţinere sau de plată, precum şi declaraţie pe propria răspundere în care să precizeze dacă în cursul ultimelor 12 luni a mai beneficiat de ajutor public judiciar, în ce formă, pentru ce cauză, precum şi cuantumul acestui ajutor.

Având în vedere că reclamantul nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri din care să reiasă datele şi informaţiile solicitate în vederea soluţionării cererii, instanţa, prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu la data de 12.01.2009, a respins, ca nefondată, cererea de acordare de ajutor public judiciar sub forma asistenţei prin avocat.

2. Anulare act administrativ emis de organele administraţiei publice locale – primarul localităţii. Stabilirea cadrului procesual de reclamant

Solicitarea reclamantului, în faţa instanţei de fond, privind introducerea în cauză, alături de pârâţii indicaţi prin acţiune, - primăria şi primarul -, şi a consiliului local, nu poate conduce la respingerea acţiunii sale pentru lipsa de calitate procesuală pasivă a pârâtei consiliul local, deşi autoritatea administrativă emitentă a actului contestat, - primarul -, figura ca pârât în petitul acţiunii şi nu fusese scos din cauză de reclamant, la momentul introducerii în cauză a noului pârât, consiliul local.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 24/CA din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa civilă 797/CA/12.09.2008 a Tribunalului Iaşi, s-a dispus:- admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al

mun. I., invocată din oficiu de către instanţa de judecată;- respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul P.D., în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A reţinut instanţa de fond că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat instanţei ca , în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I. să dispună:

- anularea Dispoziţiei nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I.;- recunoaşterea dreptului la salariu în raport de Dispoziţia nr.631/01.04.2007 a

Primarului mun. I.;- obligarea pârâtului la repararea pagubei pricinuite începând cu data de 01.10.2007;- încadrarea reclamantului pe postul de funcţionar public cu grad superior de

consilier I;- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.La termenul de judecată din data de 20.06.2008 instanţa din oficiu a invocat

excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local al mun. I. şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţie la termenul de judecată din data de 12.09.2008.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al mun. I. s-a constatat că aceasta era întemeiată, avându-se în vedere următoarele considerente:

Iniţial reclamantul a chemat în judecată în calitate de pârâţi Primăria mun. I. şi Primarul mun. I..

La termenul de judecată din data de 20.06.2008 (al doilea termen de judecată şi prima zi de înfăţişare conform art.134 Cod procedură civilă) reclamantul, prin avocat ales, şi-a modificat cererea de chemare în judecată sub aspectul părţii chemate în judecată , în sensul că a precizat expres că doreşte să se judece în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al mun. I. şi nu cu Primăria mun. I. şi Primarul mun. I., astfel încât instanţa raportat la obiectul cererii de chemare în judecată a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât.

Excepţia a fost considerată ca întemeiată, întrucât reclamantul a invocat o „pretinsă vătămare” produsă de Dispoziţia nr.2046/23.10.2007 emisă de Primarul mun. I., iar actul administrativ nu era emis de pârâtul Consiliul Local mun. I., acesta nefiind parte în procedura de numire în funcţia publică a reclamantului.

Prin urmare, atâta timp cât pârâtul nu a emis/adoptat actul administrativ contestat, prima instanţă a considerat că acesta nu poate fi parte în raportul litigios în cadrul contenciosului administrativ, această calitate aparţinând doar emitentului actului (Primarul municipiului I.).

Faptul că ulterior invocării excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local I. de către instanţă reclamantul, prin avocat ales, la termenul de judecată din 12.09.2008, a precizat că doreşte citarea în calitate de pârâţi şi a Primăriei mun. I. şi a Primarul mun. I., a fost considerat ca fiind lipsit de relevanţă şi efecte juridice, atâta timp cât modificarea/completarea acţiunii s-a dorit a fi făcută după prima zi de înfăţişare, condiţiile impuse de art.134 Cod procedură civilă, fiind îndeplinite la termenul de judecată din data de 20.06.2008.

De altfel, remodificarea acţiunii sub aspectul părţilor chemate în judecată, după invocarea unei excepţii procesuale de către instanţă, s-a apreciat ca fiind de natură a tinde spre un abuz de drept, în condiţiile art.723 Cod procedură civilă.

Curtea a admis recursul promovat de reclamant ca fiind întemeiat, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, în cauză reclamantul a chemat în judecată prin acţiunea sa introductivă la instanţă, „în calitate de pârâţi… Primăria I. prin primar, Primarul municipiului I.”.

Urmare întâmpinării formulate de Primarul municipiului I., prin care se invocă lipsa capacităţii de folosinţă a Primăriei municipiului I., reclamantul depune precizări, prin care solicită, să fie citat în calitate de pârât, Consiliul Local I., prin reprezentanţi legali, pentru a depune o serie de înscrisuri pe care le consideră utile cauzei, şi pentru a „clarifica natura cauzei”, având în vedere că prin dispoziţia 2046/2007 a Primarului municipiului I. nu fusese dispusă încetarea contractului său de muncă.

Deşi reclamantul nu a depus la dosar vreun înscris prin care să-şi manifeste voinţa de restrângere a cadrului procesual, doar la pârâta Consiliul Local I., prin încheierea de şedinţă din 20.06.2008, instanţa de fond ia act de o astfel de „modificare” a cadrului procesual, şi ignorând voinţa exprimată în scris a reclamantului, prin precizările depuse la termenul din 12.09.2008 (f.51 dosar), prin care solicită „ca în continuare să fie în calitate de pârât, alături de Consiliul Local I. … şi autoritatea care a emis actul contestat: Primăria prin primar, Primarul municipiului I.”, procedează la soluţionarea cauzei doar în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local I., admiţând excepţia lipsei de calitate procesuală a acestuia.

Ori, dispoziţiile art. 16 indice 1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ obligă instanţa, ca dimpotrivă, să pună în discuţia părţilor „necesitatea introducerii în cauză” a altor subiecte de drept, - când constată că obiectul acţiunii implică prezenţa lor în proces, şi nicidecum să procedeze la scoaterea din cauză a unor părţi direct implicate în emiterea actelor administrative litigioase, cum s-a procedat în cauza de faţă, contrar voinţei expres exprimate a reclamantului de la fila 51 dosar.

Aşa fiind, s-a procedat la admiterea recursului promovat de reclamant, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu menţiunea de a se proceda la reanalizarea cadrului procesual cu care a fost investită, funcţie de emitenţii actelor supuse cenzurii instanţei, în raport de care să procedeze la analiza calităţii procesuale a părţilor, respectiv a fondului cauzei.

3. Funcţionar public. Sancţiune disciplinară. Soluţionarea acţiunii în anulare fără a se asigura participarea la procedura contencioasă a

autorităţii emitente a actului administrativ contestat. Lipsa rolului activ al instanţei

În cazul în care reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat instanţa are obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 20/CA din 19 ianuarie 2009

Prin sentinţa din 25.09.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., dispunând anularea dispoziţiei emise de şeful Poliţiei municipale, prin care reclamantului i s-a aplicat sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă”, precum şi a dispoziţiei şefului Inspectoratului de Poliţie Judeţean I., prin care a fost a fost respins recursul ierarhic îndreptat împotriva sancţiunii disciplinare menţionate, pe motiv că aceasta a fost luată fără să fi existat o sesizare prealabilă din partea autorităţii care supraveghează urmărirea penală în dosarele instrumentate de reclamant, că doar procurorul era în măsură să se pronunţe cu privire la chestiunea respectării termenelor şi cu privire la temeinicia măsurilor dispuse de poliţistul ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul poliţiei judiciare şi că nu toate faptele ce se impută celui în cauză au fost cercetate şi probate.

Împotriva acestei sentinţe a introdus recurs pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean I., care a criticat hotărârea primei instanţe pe motiv că nu s-a observat faptul că cercetarea administrativă nu a vizat conţinutul şi finalitatea cercetărilor penale în care era implicat reclamantul, ci doar lipsa oricăror acte de urmărire în dosarele repartizate, respectiv neprezentarea planului de cercetare procurorului, în vederea avizării, precum şi neîndeplinirea sarcinilor de serviciu prin lăsarea în nelucrare a sesizărilor primite.

Reclamantul are statut de poliţist, regimul său disciplinar fiind guvernat de Legea nr. 360/2002 şi de Ordinul nr. 400/2004 al ministrului internelor, acte normative care stabilesc, printre altele, că sancţiunea disciplinară „mustrare scrisă” poate fi luată de şeful ierarhic, fără consultarea prealabilă a comisiei de disciplină.

În cauză, deşi măsura de sancţionare disciplinară a fost luată de şeful Poliţiei municipale, nici acesta şi nici structura administrativă pe care el o conduce, a cărei existenţă şi funcţionare este prevăzută de Legea nr. 218/2002, ca structură autonomă de structura judeţeană cu personalitate juridică, nu au fost chemate în judecată şi nici instanţa nu a pus în discuţie, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea introducerii lor în cauză, pentru a se asigura soluţionarea litigiului în raport cu toate structurile administrative implicate în raportul juridic litigios.

Dacă, în principiu, structura administrativă emitentă a unui act administrativ de autoritate este cea care trebuie să răspundă, în mod direct, pentru legalitatea actului emis în exercitarea atribuţiunilor conferite, tot astfel, corelativ acestei obligaţii, acea structură administrativă are dreptul de a susţine în faţa instanţei legalitatea şi temeinicia măsurii luate, din moment ce acel act a generat raportul juridic litigios, ce opune funcţionarul public autorităţii care a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare.

Cum, în speţă, sancţiunea „mustrare scrisă” a fost luată de şeful Poliţiei municipale, acesta este cel care trebuie să răspundă, în mod direct şi nemijlocit, de legalitatea dispoziţiei emise în regim de putere publică.

În lipsa autorităţii emitentă a actului contestat, instanţa nu era în drept să anuleze dispoziţia de sancţionare disciplinară.

Faptul că reclamantul nu a chemat în judecată pe emitentul actului administrativ contestat nu exonera instanţa, atâta timp cât ea s-a considerat legal investită cu soluţionarea cererii de anulare a dispoziţiei de sancţionare disciplinară, de obligaţia de a pune în discuţia părţilor, în condiţiile art. 161 din Legea nr. 554/2004, necesitatea de a se introduce în cauză autoritatea ce a luat măsura contestată.

Neasigurarea participării la procedura contencioasă a autorităţii implicate în aplicarea sancţiunii disciplinare echivalează cu o încălcare a dreptului acesteia de a se apăra şi implicit a dreptului la un proces echitabil.

Ca atare, constatând că soluţionarea litigiului s-a realizat fără asigurarea drepturilor procesuale recunoscute autorităţii emitentă a actului administrativ contestat, recursul pârâtului urmează a fi admis, în sensul casării hotărârii atacate şi a trimiterii cauzei în vederea rejudecării aceleiaşi instanţe, pentru a se pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a autorităţii emitente a actului contestat şi a se asigura dreptul la apărare al acesteia, urmând a se stabili dacă, în acest caz, sesizarea comisiei de disciplină şi hotărârea adoptată de aceasta, pot avea vreo semnificaţie, ori, urmare, pentru măsura luată de şeful funcţionarului public, măsură pe care acesta o putea aplica şi fără consultarea comisiei de disciplină.

4. Achiziţii publice. Plângere împotriva deciziei Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor de respingere ca inadmisibilă a contestaţiei. Admisibilitate

Nu poate fi considerată ca inadmisibilă o contestaţie, în care ofertanta a formulat critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate sub trei aspecte, detaliate pe larg în motivarea cererii, precum şi în ce priveşte nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de autoritatea contractantă.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 67/CA din 9 februarie 2009

Prin decizia C.N.S.C. s-a decis:în baza art. 278 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, cu modificările şi completările ulterioare, pentru considerentele evocate în motivarea deciziei, respinge ca inadmisibilă contestaţia depusă de S.C. „P.H” S.R.L.

În baza art. 278 alin. (6) din ordonanţă, s-a dispus continuarea procedurii de achiziţie publică.

A reţinut organul jurisdicţional,că prin contestaţia formulată, S.C. „P.H.” S.R.L., în calitate de participant la procedura de cerere de oferte organizată de autoritatea contractantă, U. T. „G.A.” I., în cadrul procedurii de cerere de oferte, organizată în vederea atribuirii contractului de achiziţie publică având ca obiect „lucrări de reabilitare termică imobil TCM”, a precizat că depune contestaţia în vederea verificării susţinerilor sale cu privire la îndeplinirea procedurilor şi a cerinţelor de atribuire a contractului de achiziţie publică, fără a formula o solicitare adresată Consiliului cu privire la actele autorităţii contractante.

Constatând faptul că această contestaţie nu cuprinde toate elementele prevăzute la art. 270 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 34/2006, Consiliul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 270 alin. (2) şi a cerut contestatoarei, prin adresa nr. 26.383/5861-C4/04.12.2008, ca, în completarea contestaţiei, să precizeze, în scris, procedura de atribuire aplicată de către autoritatea contractantă, obiectul contestaţiei, respectiv solicitarea adresată Consiliului cu privire la actul/actele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţa de urgenţă amintită, motivarea în drept a contestaţiei, cu indicarea textelor de lege încălcate de către autoritatea contractantă, semnătura reprezentantului societăţii contestatoare şi ştampila societăţii pe contestaţie şi mijloacele de probă pe care se sprijină contestaţia, în măsura în care este posibil.

Raportat la obiectul contestaţiei, în baza prevederilor art. 275 alin. (1) din ordonanţă i s-a solicitat contestatoarei să precizeze, în scris, actul/actele autorităţii contractante pe care le consideră ilegal/e şi data la care a luat cunoştinţă despre acestea. De asemenea, i s-a cerut contestatoarei dovada comunicării unei copii a contestaţiei înaintate Consiliului către autoritatea contractantă, potrivit dispoziţiilor art. 271 alin. (2) şi (4) din ordonanţă.

Contestatoarea a răspuns solicitării de completare a contestaţiei prin adresa nr. 25 din 06.12.2008, înregistrată la Consiliu cu nr. 32.826 din 10.12.2008. la cererea de precizare a obiectului contestaţiei, respectiv solicitarea adresată Consiliului cu privire la actul/acele contestate, cu încadrarea acestuia în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din O.U.G. nr. 34/2006, contestatoarea arată ca obiect al contestaţiei sale comunicarea rezultatului procedurii, prin care i s-a respins oferta ca neconformă, act pe care contestatoarea îl consideră nelegal şi neîntemeiat.

Deşi obiectul contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţă, Consiliul a decis în sensul inadmisibilităţii acesteia.

A considerat în acest sens că simpla solicitare de obligare a autorităţii contractante , de a lua orice alte măsuri necesare pentru remedierea actelor ce afectează procedura de atribuire, este generală, şi nu permite determinarea în concret a măsurilor la care ar trebui obligată autoritatea contractantă. De asemenea, raportat la acest obiect contestatoarea nu arată care sunt acele alte măsuri, astfel încât Consiliul să nu oblige autoritatea la măsuri pe care contestatoarea nu le urmăreşte.

În plus, obiectul contestaţiei (qued petitur, quod desideratur) nu se indică actele autorităţii contractante la care se referă, calitatea de persoană vătămată a contestatoarei şi interesul acesteia neputând fi stabilite decât în raport cu acte precis indicate, faţă de care se pot reclama încălcări ale legii şi măsuri de remediere.

În direcţia inadmisibilităţii obiectului, care este cel mai important element al cererii, Consiliul a reţinut că nu se poate efectua o verificare a legalităţii şi temeiniciei tuturor actelor realizate de autoritatea contractantă, indiferent dacă au sau nu relevanţă faţă de contestatoare. Acele acte care, în aprecierea reclamantei, afectează procedura de atribuire trebuie determinate în mod obligatoriu în contestaţie, iar nu lăsate în vederea identificării lor ulterioare de către Consiliu prin derularea unui control general asupra procedurii în ansamblu.

În plus, este lipsită de echivoc obligaţia contestatoarei de a-şi stabili exact prin obiectul contestaţiei măsurile de înlăturare a eventualelor vătămări suferite, iar nu să lase de asemenea, această obligaţie în sarcina Consiliului sau a unei terţe persoane.

Consiliul nu poate pronunţa o decizie de obligare a autorităţii contractante, în abstract, la luarea de măsuri de remediere a tuturor actelor sale care viciază procedura competitivă, fără a identifica măsurile şi actele vizate.

Curtea a admis plângerea ofertantei S.C. „P.H.” S.R.L. P., împotriva acestei decizii, pentru considerentele de mai jos.

Astfel, C.N.S.C. recunoaşte în cuprinsul deciziei în litigiu faptul că „obiectul contestaţiei formulat se încadrează generic în dispoziţiile art. 255 alin. (5) din ordonanţă”, a apreciat totuşi că nu se putea considera legal investită cu luarea de măsuri „de remediere a tuturor actelor sale care viciază procedura competitivă”, în lipsa identificării de contestatoare a „măsurilor şi actelor vizate”.

Numai că, parcurgând textul contestaţiei formulată de S.C. „P. H.” S.R.L. I., Curtea constată că aceasta a formula critici punctuale ale procedurii de achiziţie organizate de U.T. „Gh.A.” – I., respectiv privind măsura de respingere a ofertei sale ca neconformă, în condiţiile art. 36 alin. 2 (a) din H.G. nr. 925/2006, sub trei aspecte, detaliate pe larg în motivarea cererii, precum şi în ce priveşte nerespectarea graficului de etapizare a lucrării de autoritatea contractantă.

În acest context, puteau fi identificate cu uşurinţă de organul jurisdicţional, eventualele măsuri ce puteau conduce la remedierea aspectelor de nelegalitate sesizate, şi având în vedere şi rolul activ pe care C.N.S.C. trebuie să îl manifeste în acest sens, conform art. 278(2) din O.U.G. nr. 34/2006, Curtea constată că în mod eronat s-a apreciat în cauză ca fiind inadmisibilă contestaţia depusă de ofertanta S.C. „P.H.” S.R.L., deşi aceasta întrunea elementele obligatorii şi suficiente de sesizare a organului jurisdicţional, cu privire la cenzurarea legalităţii procedurii de achiziţii publice în litigiu.

Văzând şi dispoziţiile art. 285 alin. (2) din acelaşi act normativ, Curtea a procedat la admiterea plângerii formulate în cauză, cu consecinţa desfiinţării deciziei C.N.S.C. nr. 6024/707 C4/5861/16.12.2008 şi a trimiterii dosarului aceluiaşi organ jurisdicţional, pentru soluţionarea fondului contestaţiei depuse de S.C. „P.H.” S.R.L. I.

5. Dobânda datorată în cazul restituiri sumei plătite cu titlu de taxă specială pentru autoturisme

Stabilirea modalităţilor de rambursare a unei taxe considerată contrară dreptului comunitar, precum şi a dobânzilor aferente, şi calificarea, în acest scop, a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi cel care a plătit taxa necuvenită intră sub incidenţa dreptului naţional.

În materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124 din Codul de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective şi a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 58/CA din 9 februarie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 864/CA/03.10.2008, Tribunalul Iaşi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Administraţia Finanţelor Publice I., pe care a obligat-o la restituirea către reclamant a sumei de 3483,61 lei reprezentând taxa de

primă înmatriculare şi a contravalorii dobânzii legale aplicabile în raporturile civile, aferentă sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, de la data introducerii acţiunii, 29.05.2008, şi până la data restituirii sumei de 3483,61 lei.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Iaşi a reţinut că autoturismul dobândit de reclamant la data de 05.05.2008 era deja înmatriculat într-unul din statele membre ale comunităţii europene, astfel, încât raportat la prevederile art. 90 din Tratatul CE, la jurisprudenţa CJCE reliefată de hotărârile pronunţate împotriva Poloniei şi Ungariei (cauza C-313/05 şi cauzele C-333/05; C-290/05), şi la jurisprudenţa naţională, a constatat că prevederile art. 2141-2143

din Codul fiscal nu sunt compatibile cu normele comunitare prevăzute în art. 25, 28 şi 90 din Tratatul CE, taxa de primă înmatriculare impusă de statul român constituind o taxă cu efect echivalent taxelor la import de natură a restricţiona libera circulaţie a bunurilor în spaţiul comunitar.

Întrucât tribunalul a constatat că taxa a fost percepută nelegal de către pârâtă, aceasta a fost obligată şi la plata dobânzii legale aplicabile în raporturile civile, conform art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, începând cu data introducerii acţiunii şi până la data restituirii taxei de primă înmatriculare.

Împotriva sentinţei indicate mai sus a declarat recurs Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului I. care a susţinut, printre altele, că în mod nelegal a fost obligată la plata dobânzii legale în baza prevederilor art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000.

Instanţa de recurs a reţinut că prin Hotărârea C.J.C.E. din 22.10.1998, pronunţată în cauzele conexate C-10/97-C-22/97, s-a stabilit că obligaţia pentru instanţa naţională de a elimina aplicarea unei norme din legislaţia naţională prin care s-a constituit o impunere contrară dreptului comunitar trebuie să conducă instanţa naţională la aprobarea cererilor de rambursare a acestei impuneri. Această restituire trebuie să fie asigurată în conformitate cu dispoziţiile dreptului său naţional, înţelegându-se că acestea nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât acelea care privesc acţiuni asemănătoare de natură internă şi nici să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară. O eventuală recalificare a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat membru când se percepe o impunere naţională recunoscută ulterior drept contrară dreptului comunitar, intră sub incidenţa dreptului naţional.

În par. 26 al acestei hotărâri s-a arătat că stabilirea modalităţilor de rambursare aplicabile şi calificarea, în acest scop, a raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală a unui stat membru şi societăţile din acest stat intră sub incidenţa dreptului naţional.

Aşa fiind, Curtea a considerat că rambursarea integrală a sumelor de bani plătite necuvenit şi a dobânzilor aferente trebuie să se facă potrivit dreptului naţional. Or, din această perspectivă, în materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 alin. 4 şi art. 124 din Codul de procedură fiscală potrivit cărora în cazul în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective şi a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală.

Având în vedere că aceste norme naţionale care asigură restituirea sumelor încasate nelegal de către stat se aplică tuturor acţiunilor similare privind restituirea unor sume de bani plătite necuvenit cu titlu de taxe, impozite sau alte contribuţii, şi că nu fac imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică comunitară, instanţa de recurs a apreciat că în cauză nu există elemente care să justifice recalificarea raporturilor juridice stabilite între administraţia fiscală şi reclamant din raporturi de natură fiscală în raporturi de drept civil.

Aşa fiind, Curtea a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a contravalorii dobânzii legale fiscale aferente sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare.

6. Achiziţii publice. Preţul ofertat. Limitele verificării pe care autoritatea contractantă o poate efectua cu privire la nivelul şi structura preţului ofertat. Prevalenţa principiului eficientei utilizări a fondurilor publice

Autoritatea contractantă nu are obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul ofertant şi-a format preţul ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare aleasă de ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau prudenţiale acceptate în materia asigurărilor de bunuri şi servicii.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 81/CA din 23 februarie 2009

Autoritatea contractantă urmăreşte să obţină prestarea serviciului la un preţ cât mai scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma sau la care s-ar expune prestatorul de servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă să facă ea însăşi această sesizare autorităţii competente.

Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor a respins ca nefondată contestaţia formulată de societatea de asigurare, pe motiv că oferta declarată câştigătoare avea preţul cel mai scăzut şi că, potrivit art. 171 din O.U.G. nr. 34/2006, ea are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pe toată perioada de valabilitate stabilită de autoritatea contractantă, ofertă financiară şi tehnică pentru care fiecare dintre ofertanţi îşi asumă întreaga responsabilitate, nefiind atributul autorităţii contractante de a aprecia ca neconformă (pe motive legate de nivelul discountului acordat) o ofertă fermă, asupra căreia ofertantul îşi asumă răspunderea.

Consiliul a reţinut, de asemenea, că posibilităţile de acordare a facilităţilor, de către societatea de asigurare, la încheierea de asigurări R.C.A. sunt, conform ofertelor publice ale acestora, variate şi complexe, că nu este posibilă calcularea, de fiecare dată, a unui procent de discount peste care nu ar mai fi asigurată legalitatea şi că, oricum, autoritatea contractantă nu se află în situaţia de a putea proba nelegalitatea ofertei depusă de ofertantul câştigător şi de a contesta neîncadrarea în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 36 alin. 1 şi 2 din Hotărârea Guvernului nr. 925/2006, ei revenindu-i doar obligaţia de a evalua oferta în cauză exclusiv în funcţie de criteriul de atribuire stabilit prin documentaţia elaborată.

Împotriva acestei decizii s-a formulat plângere, petenta criticând hotărârea organului administrativ-jurisdicţional pe motiv că în mod greşit s-a reţinut că autoritatea contractantă nu ar avea obligaţia verificării preţului ofertat, această verificare putându-se realiza prin compararea sumei ofertate cu preţurile standard, ocazie cu care s-ar fi putut constata fie că la tariful de bază s-ar fi acordat o reducere mai mare decât cea maximă admisă, aprobată prin Ordinul nr. 20/2008 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, fie că s-a efectuat o încadrare incorectă, cu nerespectarea art. 21 din ordinul menţionat.

Recursul se vădeşte a fi nefondat, sens în care se reţin următoarele:

Scopul aplicării procedurii reglementată de O.U.G. nr. 34/2006 este, astfel cum rezultă din chiar documentaţia de atribuire, furnizarea de servicii de asigurare a autovehiculelor pentru avarii şi furt CASCO şi de asigurare a vehiculelor şi autovehiculelor de răspundere civilă auto RCA, servicii în cadrul cărora prestatorul (societatea de asigurare) – se obligă să îl despăgubească pe achizitor (autoritatea contractantă) împotriva oricăror reclamaţii şi acţiuni în justiţie ce ar fi rezultat din încălcarea unor drepturi de proprietate, şi plata de daune-interese.

În vederea atribuirii contractului de achiziţie a acestui tip de servicii, autoritatea contractantă a stabilit, prin fişa de date a achiziţiei, un unic criteriu, şi anume „preţul cel mai scăzut al serviciilor, pe fiecare lot”, după „analizarea cerinţelor minime de calificare”.

În concordanţă cu cele stabilite prin documentaţia de atribuire a contractului de servicii „Asigurări CASCO şi RCA” şi cu prevederile art. 200 din O.U.G. nr. 34/2006, autorităţii contractante îi revenea obligaţia de a stabili oferta câştigătoare pe baza unicului criteriu de atribuire, respectiv cel mai scăzut preţ pentru primele de asigurare, pe care achizitorul trebuia să le plătească prestatorului.

Ca atare, raportat la obiectul şi natura activităţii a cărei prestare face obiectul contractului – plata de despăgubiri în situaţia producerii cazului asigurat – autoritatea contractantă nu avea obligaţia de a verifica modul în care asigurătorul şi-a format preţul ofertat şi nici de a aprecia dacă nivelul discountului se încadrează sau nu în limitele stabilite de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor ori a cerceta dacă schema de asigurare aleasă de ofertanţi este conformă cu practicile concurenţiale sau prudenţiale acceptate în materia asigurărilor de bunuri şi servicii, atâta timp cât, potrivit art. 171 din O.UG. nr. 34/2006, oferta prezentată are caracter obligatoriu, din punct de vedere al conţinutului, pentru aceasta, pe toată durata de valabilitate stabilită de autoritatea contractantă.

Dacă ofertantul câştigător nu respectă, în activitatea ce o desfăşoară, reglementările Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, nu este atributul şi obligaţia autorităţii contractante să se sesizeze ori să investigheze pretinsele nereguli, întrucât, pe de o parte, nu are calificarea şi competenţa de a exercita un astfel de control, iar pe de altă parte, pentru că singurul lucru care o interesează şi pe care trebuie să îl urmărească este de a obţine prestarea serviciului la un preţ cât mai scăzut, indiferent de riscurile pe care şi le-ar asuma sau la care s-ar expune prestatorul de servicii, în condiţiile în care contestatoarea este liberă să facă ea însăşi această sesizare a autorităţii competente.

Ca atare, constatând că problemele ridicate de petentă, prin plângere, exced atributelor autorităţii contractante şi cadrului normativ stabilit prin O.U.G. nr. 34/2006, recursul a fost respins ca nefondat.

7. Recrutare personal cu statut special. Modificarea cadrului legislativ referitor la condiţiile cerute pentru numirea în funcţie. Dreptul angajatorului de a alege metoda de selecţie care să asigure realizarea scopului propus şi a standardelor impuse prin angajamentele asumate de România prin Tratatul de aderare la C.E.

Sentinţa nr. 43/CA din 11 martie 2009

Faptul că reclamantul a depus o cerere angajatorului, prin care aducea la cunoştinţă intenţia de ocupare a unui post în instituţia publică respectivă, nu este de natură a-i limita acestuia libertatea de alegere, în

procedura de selecţie ce îi asigură maximim de eficienţă, respectiv cea a concursului.

Prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea parţială a hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din 8 mai 2008, precum şi obligarea acestuia să continue procedura de numire în funcţie, fără concurs, alocând şi indisponibilizând un post la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătorie şi luând măsurile organizatorice necesare în vederea efectuării vizitelor medicale, a testului psihologic şi a interviului în faţa Secţiei pentru procurori, pe motiv că a fost încălcat principiul securităţii raporturilor juridice, principiul predictibilităţii legii, principiul neretroactivităţii legilor şi Carta Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dreptului la acces în profesiune.

Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, pe motiv că raţiunea emiterii actului contestat a fost determinată de abrogarea prevederilor alin. 5 – 107 ale art.33 din Legea nr. 303/2004 şi că îndeplinirea condiţiilor legale pentru numirea în funcţia de procuror nu asigură candidaţilor un drept la numire în funcţia de procuror nu asigură candidaţilor un drept la numire în funcţie, vocaţia la numire neputându-se transforma într-un drept de numire.

Constatând că, urmare anunţului privind declanşarea procedurii de numire în funcţia de procuror, fără concurs, reclamantul şi-a făcut cunoscută opţiunea pentru ocuparea postului de procuror la Parchetul de pe lângă Judecătorie, că în cadrul acestei proceduri nu a mai fost îndeplinit nici unul din actele ce premerg înaintării propunerii de numire în funcţie către Preşedintele României şi că, la data de 8 mai 2008, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a decis sistarea procedurii de numire în funcţia de judecător sau procuror, fără concurs, „având în vedere că la data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008 privind aprobarea O.U.G. nr.100/2007, nu mai există temei legal pentru continuarea procedurii numirii directe2, Curtea apreciază că cererea de anulare, formulată de reclamant, trebuie cercetată exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004, care stabileşte că doar persoanele că doar persoanele care sunt vătămate într-un drept prevăzut de Constituţie sau de lege, printr-un act administrativ, pot cere instanţei de contencios administrativ anularea actului, recunoaşterea dreptului şi repararea pagubei cauzate.

Ori, sub acest aspect, Curtea a constatat că, prin actul contestat, reclamantului nu i s-a îngrădit dreptul de a accede în funcţia de procuror, singurul care îi este recunoscut; prevederile de la art.33 alin.7 din Legea nr. 303/2004, invocate ca temei al acţiunii, neconsacrând un drept subiectiv absolut, opozabil pârâtului, ci asigurând doar cadrul organizatoric al manifestării unei vocaţii, folosirea termenului „pot” semnificând că utilizarea modalităţii de selectare a personalului fără concurs este la libera apreciere a organismului care, potrivit art.125 şi art. 134 din Constituţia României, are atributul de a face propuneri de numire în funcţia de magistrat.

Chiar dacă judecătorii şi procurorii au un statut special, acest fapt nu poate avea nici o înrâurire asupra naturii raportului în care aceştia figurează ca angajaţi, în sensul larg al termenului, în condiţiile în care ceea ce se contestă prin acţiunea de faţă este – reducând lucrurile la esenţa lor – procedura prin care angajatorul îşi selecţionează personalul.

Fiind vorba de un proces de selecţie, Curtea consideră că angajatorul are libertatea de a alege, într-un cadru de reglementare stabilit prin lege, în mod liber, fără nici o constrângere, procedura de selecţie care îi asigură maximum de eficienţă în realizarea scopului propus, în condiţiile în care sistemul judiciar românesc face, sub acest aspect, obiectul evaluării periodice din partea Comisiei Europene.

Procedura prevăzută de art. 33 alin.7 din Legea nr. 303/2004 era una din excepţie, facultativă pentru angajator, creată exclusiv pentru satisfacerea unor nevoi de moment ale sistemului judiciar, astfel că nimic nu împiedică pe angajator să renunţe, temporar sau definitiv, la această modalitate de selecţie a viitorilor angajaţi şi să generalizeze, ca singură

formă de admitere în magistratură, concursul, procedură care asigură un tratament egal pentru toţi cei care şi-au manifestat intenţia de a ocupa o funcţie publică de judecător sau de procuror; nici legislaţia naţională şi nici acordurile internaţionale la care România este parte, nesusţinând menţinerea unui regim privilegiat în procesul de selecţie a viitorilor magistraţi.

Faptul de a depune o cerere, prin care se aduce la cunoştinţa angajatorului intenţia de a ocupa un post vacant, nu dă naştere la un raport obligaţional între angajator şi potenţialul angajat, angajatorul fiind cel care are libertatea de a alege procedura de selecţie şi de a opta, oricând, în favoarea modalităţii celei mai democratice şi mai echitabile, pentru atingerea scopului propus, care a fost şi rămâne cea a concursului.

Renunţarea, de către pârât, la procedura de numire fără concurs nu face altceva decât să-l pună pe reclamant pe picior de egalitate cu celelalte persoane care şi-au manifestat intenţia de a accede în magistratură, în condiţiile în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind semnificativ faptul că, în urma abrogării alin. 5 – 10 ind. 7 ale art. 33 din Legea nr. 303/2004, realizată prin O.U.G. nr. 46/2008, modalitatea de acces în magistratură, fără concurs, nu a mai fost menţinută, drept pentru care acţiunea a fost respinsă.

8. Cerere de suspendare a actului administrativ întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Condiţii de admisibilitate

Cazul bine justificat se consideră a fi probat, având în vedere că reclamantul a dovedit aparenţa dosarului său de proprietate asupra bunului litigios, iar pârâta – autoritate administrativă locală – la rândul său, nu a dovedit când şi pe ce temei juridic l-a inclus în patrimoniul său, raportat prevederilor Legii nr. 213/1998.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 112/C.A. din 11 martie 2009

Prin sentinţa nr. 216/CA din 15 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui a respins cererea formulată de S.C. „I.C.” S.R.L. Bucureşti , în contradictoriu cu Consiliul Local B. privind suspendarea hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cererea de suspendare a unui act administrativ trebuia să îndeplinească două condiţii şi că, în cazul de faţă, petenta a invocat nelegalitatea hotărârii şi a susţinut că paguba este iminentă, din moment ce s-a dispus vânzarea unui imobil care este proprietatea sa.

Prima instanţă a apreciat însă că susţinerile petentei, în sensul existenţei cazului bine justificat, nu sunt fondate, întrucât nu s-a demonstrat existenţa unor motive temeinice, care să pună la îndoială legalitatea actului administrativ contestat, iar pe de altă parte pentru că susţinerile vizând producerea unei pagube iminente nu pot fi reţinute în contextul în care nu s-au produs nici un fel de dovezi în acest sens.

Curtea a admis recursul reclamantului, reţinând următoarele:Este dovedit faptul că, în conformitate cu prevederile Decretului nr. 65/1982,

Spitalul de Copii B. a „cedat Întreprinderii de Morărit şi Panificaţie B., creşa cu 100 locuri,

împreună cu indicatorii economici şi financiari, conform dării de seamă încheiată la 30 noiembrie 1982”, că acest activ a fost înregistrat în contabilitatea unităţii ca mijloc fix, că Întreprinderea de Panificaţie B. a fost reorganizată, în baza Legii nr. 15/1990 şi a Legii nr. 31/1990, în societate comercială pe acţiuni, că prin actul de partaj voluntar autentificat prin încheierea nr. 2596 din 26 noiembrie 2002, S.C. „Morărit şi Panificaţie I.” S.A. Bucureşti a preluat imobilul denumit „Creşă – Grădiniţă”, situat în B., strada „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 şi că, prin Hotărârea nr. 79 din 31 martie 2008, Consiliul Local B. a aprobat vânzarea spaţiului în suprafaţă de 188,62 m.p. situat în str. „N.I.”, nr. 5, bloc I.1-2 sc. B, parter.

În condiţiile în care, cel puţin aparenţa dreptului de proprietate era dovedită, iar pârâtul nu depusese nici o dovadă din care să rezulte când şi în ce condiţii imobilul a fost inclus în patrimoniul său, în condiţiile Legii nr. 213/1998, prima instanţă nu avea nici un temei pentru a reţine că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, în cauză, se regăsesc atât cazul bine justificat, cât şi nevoia prevenirii unei pagube iminente, în sensul dat acestor termeni de art. 2 alin. 1 lit. ş şi t din Legea nr. 554/2004, din moment ce autoritatea publică locală dispune, în mod unilateral, în regim de putere publică, de un bun ce, aparent, aparţine unei alte persoane, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, revizuită.

Deposedarea unei alte persoane de bunul său nu numai că este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii hotărârii nr. 79 din 31 martie 2008, emisă de Consiliul Local B., ca una ce contravine normei constituţionale evocate, dar este de natură să lipsească pe reclamant de unul sau mai multe din atributele dreptului de proprietate, lipsa de folosinţă previzibilă a bunului cel puţin pe perioada în care se va soluţiona acţiunea în constatarea şi respectiv acţiunea în anulare fiind de natură să perturbe în mod previzibil buna funcţionare a societăţii petente.

Ca atare, constatând că s-a făcut o greşită aplicare a legii şi că nu s-a ţinut cont de faptul că, atâta timp cât problema titularului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu nu a fost rezolvată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pârâtul nu era în drept a dispune de acel bun, în condiţiile în care petentul face dovada că a intrat în proprietatea acestuia în condiţiile legii, Curtea, în temeiul art. 312 C.pr.civ., a admis recursul, a modificat în tot hotărârea atacată şi în fond a admis cererea petentei, dispunând suspendarea executării actului administrativ contestat, până ce Tribunalul se va pronunţa cu privire la cererea de anulare formulată de S.C. „I.C.” S.A. Bucureşti.

9. Anulare hotărâre consiliu local de aprobare a înfiinţării unui parc eolian. Obligativitatea organizării licitaţiei publice. Consecinţe

Este nelegală hotărârea adoptată de o autoritate administrativă locală – consiliu local – privind aprobarea unei „convenţii” de realizare a unui parc eolian cu o societate comercială, ce se constituie în fapt ca o încredinţare directă a unei investiţii, întrucât încalcă procedura de licitaţie publică reglementată de Legea nr. 215/2001, respectiv O.U.G. nr. 54/2006.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 159/C.A. din 30 martie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 1137/CA din 19 decembrie 2008 a Tribunalului Iaşi s-a hotărât:

- admiterea acţiunii formulate de reclamantul Prefectul jud. I., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al comunei T., jud. I.;

- anularea Hotărârii nr. 97/18.10.2007 adoptată de pârâtul Consiliul Local al comunei T., prin care s-a aprobat Convenţia ce reglementează realizarea unui „parc eolian” pe raza comunei T.

A reţinut instanţa de fond că, prin Hotărârea pârâtului Consiliul Local al comunei T., nr. 97/18.10.2007 s-a decis, în art. 1, aprobarea Convenţiei ce reglementează realizarea unui “parc eolian” pe raza comunei T. Tribunalul a constatat că nu a existat o documentaţie care să stea la baza adoptării acestei hotărâri, pârâtul precizând în mod expres acest lucru, prin reprezentantul său în instanţă, la cererea instanţei fiind înaintate la dosar doar hotărârea contestată şi convenţia aprobată prin această hotărâre.

Instanţa de fond a reţinut că, potrivit înscrisurilor depuse de pârât la dosar, această convenţie a fost încheiată la 22.10.2007 între pârâtul Consiliul Local al comunei T. şi investitorul S.C. „E.E.S.” S.R.L., părţi ce au convenit, în art. 2, autorizarea în exclusivitate în favoarea investitorului pentru realizarea, exercitarea, gestionarea şi întreţinerea, pe terenurile aferente Primăriei, a unui parc eolian şi a lucrărilor de legătură şi accesorii, cu interzicerea unui alt uz. S-au stabilit în art. 6 şi sumele datorate anual pârâtului de către investitor, iar în art. 7, durata convenţiei, de 49 de ani, cu posibilitatea reînnoirii pe încă 49 de ani. Convenţia cuprinde şi drepturile şi obligaţiile asumate de ambele părţi.

Aşadar, din conţinutul acestei convenţii, din interpretarea gramaticală şi sistematică a prevederilor sale, raportat la normele legale, chiar dacă nu se foloseşte în mod expres cuvântul “concesionare”, rezultă fără echivoc, aşa cum în mod corect susţine şi reclamantul, că este vorba despre un contract de concesionare a terenurilor din domeniul comunei, necesare realizării parcului eolian, în condiţii de exclusivitate pentru investitor, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile L. nr. 215/2001 republicată şi ale O.U.G. nr. 54/2006.

Pârâtul a susţinut că nu a fost vorba de o ofertă lansată din partea sa pentru realizarea parcului eolian, pentru a se demara procedura de licitaţie publică pentru atribuirea bunurilor din domeniul public ori privat al comunei, însă art. 9 din O.U.G. nr. 54/2006 prevede că “are loc concesionarea la iniţiativa concedentului sau ca urmare a unei propuneri însuşite de acesta, propunere care trebuie să fie fundamentată din punct de vedere economic, financiar, social şi de mediu”. Aşadar, în speţă a fost vorba de o propunere din partea potenţialului investitor, care a fost însuşită de pârâtul Consiliul Local al comunei T., fără însă a exista fundamentarea de care vorbeşte art. 9 alin. 2 din actul normativ precitat.

Instanţa apreciază că au fost încălcate de către pârât dispoziţiile imperative ale art. 123 alin. 2 din L. nr. 215/2001 republicată, care impuneau organizarea licitaţiei publice, convenţia aprobată prin hotărârea atacată neputând fi încheiată legal fără a fi parcursă în prealabil această procedură. Pentru organizarea licitaţiei publice trebuiau avute în vedere etapele şi documentaţia impuse de O.U.G. nr. 54/2006.

Convenţia aprobată prin hotărârea contestată produce efecte juridice, nu depinde de emiterea unor alte acte administrative ulterioare, cum a susţinut pârâtul, fiind chiar inserată în cuprinsul său menţiunea obligativităţii convenţiei pentru părţi din momentul semnării sale, respectiv 22.10.2007, părţile asumându-şi obligaţii corelative şi având drepturi rezultate din convenţie.

De asemenea, instanţa reţine că Hotărârea Consiliului Local nr. 97/2007 nu a fost însoţită de raportul compartimentului de resort din cadrul aparatului de specialitate al primarului, care trebuia elaborat în termen de 30 de zile de la înregistrarea proiectului, precum şi de raportul comisiei de specialitate a consiliului, astfel cum dispune art. 44 alin. 1 din L. nr. 215/2001.

Pentru aceste considerente, apreciind că acţiunea reclamantului este întemeiată, Hotărârea Consiliului Local al comunei T. nr. 97/2007 fiind emisă cu încălcarea normelor imperative în materie de atribuire a folosinţei bunurilor din domeniul public ori privat al unităţii administrativ-teritoriale, instanţa a admis-o, dispunând anularea acestei hotărâri.

Curtea a respins recursul pârâtei ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.Astfel, raportat conţinutului expres al Hotărârii Consiliului Local T. nr.

97/18.10.2007, conform căruia „se aprobă Convenţia ce reglementează realizarea unui Parc Eolian pe raza comunei T.”, la „solicitarea societăţii «E.E.S.» S.R.L. judeţul B.”, convenţie ce prevede în art. 2 „autorizarea în exclusivitate în favoarea investitorului…”, rezultă că în mod corect instanţa de fond a reţinut că o astfel de „convenţie” putea fi aprobată doar cu respectarea prevederilor legale referitoare la parcurgerea procedurii de licitaţie publică, reglementată prin Legea nr. 215/2001 şi respectiv O.U.G. nr. 54/2006.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei privind valoarea de „promisiune viitoare” a actului administrativ, având în vedere că din conţinutul său lipsit de orice îndoială, rezultă intenţia recurentei de atribuire a terenului necesar amenajării parcului eolian către S.C. „E.E.S.” S.R.L., iar nu posibilitatea ca această societate să participe la o licitaţie viitoare în acest sens, individualizarea concretă a suprafeţei necesare urmând a avea loc ulterior, funcţie de nevoile concrete ale acesteia şi de măsurătorile intensităţii vântului pe care beneficiara urma să le efectueze.

Fiind vorba aşadar, în cauză, de o încredinţare de recurentă a unei suprafeţe de teren aflat în domeniu public, către o persoană juridică, fără derularea procedurilor legale privind obligativitatea organizării de licitaţie publică, respectiv a întocmirii documentaţiilor prevăzute de lege în acest scop, Curtea a menţinut ca legală şi temeinică sentinţa civilă nr. 1137/CA/2008 a Tribunalului Iaşi de anulare a actului administrativ cu încălcarea legislaţiei incidente, cu respingerea ca nefondată a cererii de recurs promovate de pârâtul Consiliul Local al comunei T.

V. Secţia pentru cauze cu minori şi de familie

1. Cerere de recunoaştere a efectelor unei hotărâri judecătoreşti străine. Suspendarea judecăţii.

Suspendarea judecăţii unei cereri de recunoaştere a efectelor - în România – ale unei hotărâri de încredinţare minor pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene se poate dispune numai în conformitate cu articolul 27 din Regulamentul (C.E.) nr.2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.13 din 22 ianuarie 2009, Dosar nr.4314/99/2008

Art. 27 din Regulamentul (CE) 2201/2003

Prin încheierea din 03 septembrie 2008 Tribunalul Iaşi a dispus suspendarea judecăţii cererii de recunoaştere a efectelor hotărârii judecătoreşti străine până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a hotărârii nr. 4757/2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena.

Tribunalul a reţinut că pârâta S.G. a făcut dovada că a formulat recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena şi că pe rolul instanţelor române se află în curs de judecată - între părţi - un proces cu acelaşi obiect.

Împotriva încheierii a declarat recurs reclamantul S.A., invocând punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă, art. 304 indice 1 Cod procedură civilă şi art. 244 indice 1 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului el arată că prin Hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008 Tribunalul de Primă Instanţă din Atena i-a încredinţat-o pe minora M. şi a obligat-o pe S.G. să-i înapoieze copilul.

Recurentul învederează că pentru a beneficia în România de efectele hotărârii tribunalului din Atena a solicitat recunoaşterea acestei hotărâri în România, făcând dovada că sunt îndeplinite condiţiile din art. 167 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dar şi acelea din art. 21 alineat 1 şi alineat 3 din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

S.A. susţine că, dispunând suspendarea judecăţii, Tribunalul Iaşi a aplicat greşit art. 27 alineat 1 din Regulamentul nr. 2201/2003. El pretinde că textul reglementează un caz de suspendare facultativă şi că intimata S.G. nu a făcut dovada promovării unei căi de atac împotriva hotărârii instanţei din Atena. Recurentul învederează că intimata a prezentat doar un document redactat în limba română, intitulat „Recurs împotriva deciziei nr. 4757/2008” şi o recipisă poştală din 13 iunie 2008. El mai arată că – potrivit certificatului de informaţii

juridice emis la data de 05 iunie 2008 – „hotărârea nr. 4757 din 04 iunie 2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena nu este supusă, conform Codului de procedură civilă, niciunui mijloc juridic, cum ar fi apelul, opoziţia contra judecării în lipsă, revizuire, revocare opoziţie şi opoziţia unor terţi şi este imediat executabilă conform dispoziţiilor executării forţate”.

În fine, recurentul susţine că a dovedit, prin adresa emisă de Tribunalul de Primă Instanţă din Atena, că în perioada 07 aprilie 2008 – 13 august 2008 nu a fost depusă nici o cerere pentru Tribunalul de Primă Instanţă Atena de G.S., împotriva lui A.S. sau de revocare a Hotărârii nr. 4757 / 04 iunie 2008.

Formulând întâmpinare, intimata S.G. solicită respingerea recursului. Ea arată că art. 27 punctul 1 din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 stabileşte - fără excepţii - că instanţa dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru, suspendă procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi ordinare de atac.

S.G. susţine că recipisa recomandatei nr. 298592929RO din 13 iunie 2008 face dovada că a declarat recurs împotriva hotărârii nr. 4757 din 04 iunie 2008. Fără stabilirea legalităţii sau ilegalităţii hotărârii Tribunalului de Primă Instanţă din Atena – învederează intimata – nu se poate trece la judecarea cererii de recunoaştere a acestei hotărâri de instanţele române.

În recurs, S.A. a depus înscrisuri, conform art. 305 Cod procedură civilă.Examinând actele şi lucrările dosarului Curtea constată că recursul este fondat, în

cauză fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă.S.A. a învestit Tribunalul Iaşi cu o cerere de recunoaştere în România a deciziei nr.

4757/2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena, privind încredinţarea minorei S.M., fiica reclamantului şi a pârâtei S.G.

Cauza se soluţionează în conformitate cu prevederile Regulamentului (C.E.) nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti. Capitolul III al Regulamentului este consacrat recunoaşterii şi executării hotărârilor, secţiunea 1 a capitolului fiind relevantă, mai precis articolele 21-27, care vizează recunoaşterea.

Curtea de apel constată că – potrivit art. 27(1) din Regulament - instanţa judecătorească dintr-un stat membru, sesizată cu o cerere de recunoaştere a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru, poate suspenda procedura în cazul în care aceasta face obiectul unei căi de atac ordinare. În speţă, Curtea reţine că acest caz de suspendare facultativă a judecăţii nu era aplicabil, hotărârea Tribunalului de Primă Instanţă din Atena referitoare la minora S.M. neîndeplinind cerinţa textului art. 27 de a „face obiectul unei căi de atac ordinare”. Tribunalul Iaşi şi-a întemeiat soluţia de suspendare pe un înscris în limba română intitulat „recurs”, pretins expediat de avocatul pârâtei pe adresa Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Nu s-a verificat – însă – şi nici nu s-a făcut dovada, la prima instanţă ori cu prilejul judecării prezentului recurs, că s-a înregistrat şi se află - pe rolul instanţei elene competente - calea de atac împotriva hotărârii nr. 4757 din 04 iunie 2008 a Tribunalului de Primă Instanţă din Atena. Numai în prezenţa unei asemenea probe se putea considera că este îndeplinită cerinţa art. 27(1) din Regulamentul (C.E.) nr. 2201/2003. În lipsa acestei dovezi instanţa de recurs reţine că tribunalul a aplicat greşit textul menţionat, fiind incident punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă. Curtea de apel mai reţine că este eronată referirea la existenţa unui proces între părţi la o instanţă română, acesta neputând – sub nici o formă – să constituie motiv de suspendare a procedurii de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti pronunţate într-un alt stat membru al Uniunii Europene.

Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art. 312(5) Cod procedură civilă a admis recursul, casând încheierea Tribunalului Iaşi şi trimiţând cererea aceleiaşi instanţe, pentru continuarea judecăţii.

2. Încetarea măsurii de protecţie specială a plasamentului. Condiţia să fi încetat riscul de abuz ori neglijare în domiciliul părinţilor – art.68 alineat 2 din Legea nr.272/2004

Măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist poate înceta la modificarea împrejurărilor care au determinat instituirea sa. Dacă măsura s-a dispus în situaţia prevăzută de art. 56 litera „c” din Legea nr.272/2004 trebuie să se stabilească dispariţia riscului de abuz sau neglijare în domiciliul părinţilor.

Curtea de Apel Iaşi, Decizia civilă nr.16 din 5 februarie 2009 Dosar nr. 5848/99/2008

Art. 56 litera „c”, 68 alineat (2) şi 89 din Legea nr.272/2004

Prin sentinţa civilă 1701 din 31.10.2008 Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta G.P. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din relaţia de căsătorie a soţilor G.M. şi G.P. au rezultat 4 copii:M., G.,A. şi M.M.. Prin sentinţele civile nr. 1789, 1790, 1791 şi 1792 din 28.09.2007 Tribunalul Iaşi a dispus pentru cei 4 copii înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura plasamentului la asistenţi maternali profesionişti T.E. şi T.S., reţinându-se că cei patru copii ai familiei G. au fost neglijaţi şi au suportat abuzuri din partea părinţilor: erau frecvent încuiaţi în casă şi ambii părinţi plecau de acasă, iar la data de 02.07.2007 o echipă din cadrul Serviciului pentru situaţii de urgenţă din cadrul Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi s-a deplasat în comuna M. pentru a evalua situaţia copiilor familiei G. şi a constatat că trei dintre copiii erau încuiaţi în casă iar minorul G. şi minora M.M. erau legaţi de paturi cu lanţuri. Pârâţii locuiau într-un imobil nou construit, nefinalizat, fără racordare la energie electrică.

Instanţa a reţinut lipsa de preocupare a părinţilor faţă de educaţia copiilor lor şi că nu au reuşit să găsească nici o soluţie de supraveghere a copiilor în timp ce plecau de acasă, considerând firesc să-i lase încuiaţi şi chiar legaţi cu lanţuri de pat, ceea ce demonstrează că niciunul dintre părinţi nu îndeplineşte condiţiile minime pentru a asigura creşterea, îngrijirea şi educarea copiilor. Situaţia materială precară a părinţilor şi faptul că locuiesc în mediul rural nu pot justifica un asemenea comportament faţă de copii.

Tatăl copiilor a fost condamnat definitiv pentru infracţiunile de lipsire de libertate în mod ilegal şi rele tratamente aplicate minorilor G.M.M. şi G.G., fiindu-i interzise drepturile prevăzute de art. 64 lit. d şi e C.pen. pentru o perioadă de 5 ani, prin sentinţa penală nr. 51 din 14.01.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi (filele 17-20 dosar).

În perioada plasamentului reclamanta a vizitat periodic copiii, aşa cum rezultă din referatul întocmit de pârâtă, manifestându-şi constant dorinţa reintegrării în familie a acestora.

Din referatul de anchetă socială efectuat de Primăria comunei M. rezultă că nu s-au produs modificări substanţiale în ceea ce priveşte condiţiile de locuit pe care le oferă locuinţa reclamantei, imobilul fiind în continuare nefinisat şi neracordat la curent electric. În prezent reclamanta este încadrată în muncă, aşa cum rezultă din adeverinţa eliberată de S.C. „C.C.” S.R.L. Iaşi (fila 10 dosar), realizând un venit lunar de 510 lei.

Pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi, prin referatul de situaţie şi raportul psiho-social întocmite, arată că împrejurările care au determinat luarea măsurilor de protecţie nu s-au modificat, că minorii sunt bine îngrijiţi în familia asistentului maternal şi că deşi mama manifestă interes constant pentru situaţia copiilor nu se impune încetarea măsurii plasamentului până la definitivarea cercetărilor penale ce fac obiectul dosarului nr. 9208/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi.

Faţă de toate cele reţinute tribunalul a constatat că acţiunea formulată de reclamanta G.P. este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 68 alin. 2 din Legea nr. 272/2004 în cazul în care împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecţie specială dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească s-au modificat, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze comisia sau instanţa în vederea modificării sau încetării măsurii. Potrivit dispoziţiilor al. 3 al aceluiaşi articol, dreptul de sesizare prevăzut de aliniatul 2 aparţine şi părinţilor. Având în vedere că măsurile de plasament pentru cei doi copii au fost luate de Tribunalul Iaşi, competenţa de soluţionare a cererii de încetare a măsurilor de protecţie specială aparţine tot acestei instanţe în baza dispoziţiilor art. 124 din Legea nr. 272 /2004.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă că - deşi mama copiilor doreşte să-şi asume responsabilităţile părinteşti cu privire la cei patru copii şi susţine că dispune de condiţii materiale şi morale pentru a asigura o bună creştere, îngrijire şi educare a acestora - împrejurările care au determinat luarea măsurilor de protecţie specială pentru copii nu s-au modificat, astfel încât să nu mai subziste raţiunile pentru care au fost luate aceste măsuri.

A constatat tribunalul că singura modificare în situaţia materială a familiei o constituie faptul că în prezent reclamanta este încadrată în muncă, realizând un venit lunar constant, însă condiţiile de locuit nu s-au schimbat.

Ceea ce determină - însă - convingerea instanţei că interesul superior al copiilor impune menţinerea măsurilor de protecţie specială îl constituie faptul că - aşa cum rezultă din adresa nr. 9208/P/ 2007 din 30.08.2008 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi - reclamanta are calitatea de învinuită în dosarul penal cu numărul de mai sus şi este cercetată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 189 şi 306 C.pen., dosar aflat în lucru la procuror din data de 07.07.2008 cu propunere de trimitere în judecată, după data de înregistrare a dosarului rezultând că obiectul cercetărilor îl constituie aceleaşi fapte pentru care a fost condamnat penal tatăl copiilor.

Fără a neglija principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, instanţa a considerat că - atât timp cât există cele mai mici indicii că sănătatea, integritatea fizică sau psihică a minorilor ar putea fi puse în pericol prin acte sau fapte ale mamei - principiul interesului superior al copilului, consacrat prin Legea nr. 272/2004, prevalează şi se impune menţinerea măsurilor de protecţie specială instituite pentru cei patru copiii, cel puţin până la finalizarea cercetărilor penale care o privesc pe reclamantă.

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta G.P., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivarea recursului, ea arată că tribunalul a interpretat greşit legea, ceea ce atrage incidenţa punctului 9 al art.304 Cod procedură civilă. Recurenta susţine că prima instanţă a analizat doar condiţiile de locuit pe care le oferă, ignorând legăturile afective cu minorii, ce nu pot fi realizate în familia asistentului maternal.

Recurenta învederează că nu a avut o comportare abuzivă faţă de copii, spre deosebire de tatăl acestora, care a şi fost condamnat definitiv. Ea susţine că nu se putea trece peste raportul psiho-social întocmit de pârâtă, din care rezultă că dânsa este preocupată de starea copiilor. Din acelaşi act reiese – pretinde recurenta – că minorii manifestă siguranţă şi ataşament pentru ea şi doresc reîntregirea familiei, considerând plasamentul ca o măsură temporară şi manifestând speranţa că vor reveni în domiciliul mamei.

G.P. arată că tribunalul a interpretat selectiv principiul constituţional al prezumţiei de nevinovăţie, menţinând o stare anormală cu privire la copii. Recurenta contestă şi reţinerea de prima instanţă a lipsei garanţiilor morale din partea mamei sale, susţinând că aceasta din urmă şi-a crescut copiii fără ajutor din partea statului.

În recurs s-au depus acte, conform art.305 Cod procedură civilă.Examinând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele expuse în cele ce urmează:Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului stabileşte –

în deplin acord cu instrumentele internaţionale la care România este parte – că principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit articolului 2 alineat (2) din lege principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului.

În speţă, măsura de protecţie specială a plasamentului la asistent maternal profesionist pentru cei patru copii ai recurentei G.P. s-a luat motivat de neglijarea acestora şi de supunerea la abuz din partea ambilor părinţi, minorii aflându-se în situaţia reglementată de articolul 56 litera „c” din Legea nr.274/2004. Curtea de apel reţine că judicios a stabilit tribunalul că nu poate fi primită cererea reclamantei de încetare a măsurii de protecţie specială, prima instanţă interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale relevante. Tribunalul a observat interesul manifestat de mamă pentru copii, dar întemeiat a dat prioritate interesului superior al copiilor, de a nu fi supuşi riscului de neglijare şi abuz (în sensul articolului 89 din Legea nr.272/2004) pe care l-ar presupune revenirea lor - în acest moment - în domiciliul mamei. Fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, de care G.P. beneficiază, la evaluarea riscului nu se poate ignora că recurenta a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, pentru 2 infracţiuni de lipsire de libertate în mod ilegal, în formă continuată, în concurs ideal cu două infracţiuni de rele tratamente, părţi vătămate fiind G.M. şi G.G.

Curtea de apel mai reţine că plasamentul este conceput ca o măsură de protecţie cu caracter temporar (astfel rezultând chiar din definiţia măsurii, de la articolul 58 din Legea nr.272/2004), dar că încetarea plasamentului nu se poate dispune decât în momentul încetării riscului de abuz şi neglijare, această condiţie nefiind îndeplinită în prezent în ce-i priveşte pe cei patru copii ai recurentei.

Raportat considerentelor expuse Curtea, în aplicarea art.312 alineat 1 teza a II-a Cod procedură civilă a respins recursul, menţinând sentinţa civilă nr.1701/31 octombrie 2008 a Tribunalului Iaşi.

3. Reîncredinţare minor spre creştere şi educare. Modificarea împrejurărilor avute iniţial în vedere. Aprecierea interesului superior al copilului în cadrul aplicării art.44 Cod familie

Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice şi morale.

Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire la reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare acest principiu reglementat de art.2 din Legea 272/2004.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 18/12.02.2009, Dosar nr. 2529/245/2008

Art. 42şi 44 Cod familie şi art.2 din Legea nr.272/2004

Prin sentinţa civilă nr.5630/7 mai 2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 2529/245/2008, s-a admis acţiunea reclamantei L. D. formulată în contradictoriu cu pârâtul G. D., s-a dispus reîncredinţarea minorei G.A-M. născută la 4 septembrie 1998 spre creştere şi educare reclamantei şi a fost obligat pârâtul la plata pensiei de întreţinere pentru minoră, în cotă de ¼ din venitul net lunar al acestuia, de la data pronunţării hotărârii şi până la majoratul minorei.

Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:Articolul 44 Codul familiei prevede posibilitatea modificării măsurilor privitoare la

drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii, în cazul schimbării împrejurărilor avute în vedere de instanţă la data pronunţării asupra cererii de încredinţare a minorului, probele administrate în cauză fiind relevante sub aspectul în discuţie.

Astfel, mama reclamantă a dovedit că are condiţiile materiale şi morale pentru creşterea şi educarea fiicei sale, ataşament faţă de aceasta şi dorinţa de a fi împreună cu fetiţa sa.

Pârâtul căruia i-a fost încredinţată fetiţă este militar, condiţii în care este mare parte din timp plecat, participând la misiuni în străinătate.

În absenţa tatălui fetiţa locuieşte cu soţia tatălui, G. M. şi cu bunicii paterni, de minoră ocupându-se în principal G.M., aşa cum rezultă din declaraţia martorelor audiate la solicitarea pârâtului.

Minora este bine îngrijită şi are rezultate şcolare foarte bune dar aşa cum rezultă din caracterizarea depusă la dosar şi din declaraţia martorei B. E., aceasta este introvertită şi are momente de instabilitate emoţională.

Dorinţa minorei este să locuiască împreună cu mama sa, faţă de care este profund ataşată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâtul G. D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie deoarece au fost încălcate disp. art. 44 din Codul familiei, probele administrate în cauză neducând la concluzia că interesul minorei ar fi acela de reîncredinţare a sa celuilalt părinte.

Prin decizia civilă nr.734/5 noiembrie 2008 Tribunalul Vaslui a respins apelul declarat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7.05.2008 pronunţată de Judecătoria Iaşi, sentinţă ce a fost păstrată.

Pentru a se pronunţa în acest sens tribunalul a reţinut următoarele:Prin sentinţa civilă nr. 1213/14.02.2005 pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr.

19450/2004 s-a declarat desfăcută căsătoria părţilor şi s-a dispus ca minora A.-M., născută la 4.09.1998 să fie încredinţată spre creştere şi educare tatălui – G.D.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că minora se afla în grija tatălui de mai mult de 1 an, mama fiind plecată în Italia.

Astfel după cum rezultă din probatoriul administrat la instanţa de fond, reclamanta L.D. locuieşte în continuare în Italia, unde are o locuinţă stabilă şi un loc de muncă ce îi asigură veniturile necesare unui trai decent. De la momentul încredinţării minorei tatălui, reclamanta a luat legătura cu minora, de cele mai multe ori telefonic şi i-a trimis acesteia pachete cu haine, jucării şi rechizite şcolare. Pârâtul nu a avut posibilitatea să-şi exercite în mod permanent, nemijlocit, drepturile părinteşti asupra minorei, deoarece fiind militar de carieră a fost plecat în mai multe misiuni de luptă în străinătate.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D. G. criticând-o pentru nelegalitate întrucât conform dispoziţiilor art.44 Cod familie hotărârea trebuia să se sprijine pe aspecte de fapt care să nu fi fost avute în vedere de instanţă atunci când a hotărât încredinţarea copilului recurentului şi să se bazeze în principal pe interesul minorului conform art.42 Cod familie.

Au fost greşit aplicate dispoziţiile art. 44 Cod familie deoarece revenirea asupra măsurii încredinţării iniţiale trebuie să aibă o justificare temeinică precum faptul că menţinerea copilului la părintele căruia i-a fost încredinţat iniţial ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice, creşterii sau educării sale.

Curtea, analizând motivele de recurs, decizia atacată, actele şi probele de la dosar, văzând şi dispoziţiile art.44 şi 42 Cod familie şi art.304 pct.9 Cod procedură civilă a constatat recursul întemeiat.

De regulă exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor părinteşti se realizează într-un mediu familial care presupune prezenţa permanentă a părinţilor alături de copilul lor, în cadrul instituţiei căsătoriei.

Disoluţia căsătoriei ca urmare a divorţului, separarea vieţii foştilor soţi duc la măsura încredinţării copilului unuia sau altuia dintre ei, minora A. M. născută la data de 04.09.1998 fiind încredinţată tatălui spre creştere şi educare, instanţa reţinând că acesta prezenta garanţii materiale şi morale pentru asigurarea unei creşteri şi dezvoltări normale a minorei.

În spiritul bunei credinţe şi al înţelegerii, în interesul superior al minorei, principial, ambii părinţi ar trebui să manifeste o disponibilitate maximă şi o cooperare deplină, fiind excluse şicanele, de aşa manieră încât copilul să se bucure de prezenţă, de afecţiune, de grijă şi de creştere din partea ambilor părinţi.

Articolul 44 Cod familie statuează posibilitatea reîncredinţării minorului dacă au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea pe baza unei hotărâri judecătoreşti.

De o asemenea schimbare a împrejurărilor putem vorbi doar atunci când există motive puternice care să demonstreze că menţinerea copilului minor la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare asupra bunei lui dezvoltări fizice şi morale.

Criteriul după care trebuie să se călăuzească instanţele pentru a decide cu privire la reîncredinţarea copilului minor este interesul acestuia, astfel cum apare acest principiu reglementat de art.2 din Legea nr. 272/2004.

Noţiunea de interes superior al copilului, de care trebuie să se ţină seama pentru reîncredinţarea acestuia din urmă, are un caracter complex, instanţa trebuind să aibă în vedere întregul context situaţional, respectiv de împrejurări privind vârsta şi sexul copilului, ataşamentul acestuia faţă de unul sau altul dintre părinţi, de posibilităţile materiale şi moralitatea părinţilor şi, în general, de existenţa celor mai prielnice condiţii pentru creşterea şi educarea minorului.

Probatoriile administrate, atestă că în perioada cât minora a fost în îngrijirea tatălui aceasta a urmat cursurile şcolare la Şcoala „I.G.” din Iaşi în anul şcolar 2007/2008 finalizând semestrul I cu calificativul „Foarte bine”. De creşterea şi educarea minorei se ocupau tatăl acesteia şi bunica paternă, uneori minora fiind dusă la şcoală de mama vitregă.

În aprilie 2008, minora a fost luată de mamă de la şcoală, fiind dusă la sora mamei, numita K.G. din Negreşti, judeţul Vaslui.

De la acel moment minora a abandonat definitiv şcoala, fiind declarată repetentă de Şcoala „I.G.” Iaşi. Inspectoratul Şcolar Judeţean Vaslui, Şcoala cu clasele I-VIII M.D. Negreşti a atestat faptul că minora G.A.M. nu figurează în evidenţele lor şcolare pentru anul 2007/2008. Ancheta socială efectuată în Negreşti a confirmat împrejurarea că minora este în grija exclusivă a mătuşii materne K. G., cu mama ţinând legătura telefonic, aspect recunoscut de intimată la interogatoriu.

Curtea a apreciat că nu este incidentă ipoteza reglementată de art.44 Cod familie, deoarece nu au intervenit modificări în ceea ce priveşte împrejurările avute în vedere la momentul când s-a dispus încredinţarea copilei către tatăl său.

Situaţia în care se afla copila la acest moment – de când a fost luată de mamă – este de natură a avea consecinţe deosebit de grave asupra dezvoltării, creşterii şi în special asupra educaţiei sale.

În concluzie, şi la acest moment cele mai bune condiţii pentru creşterea şi educarea minorei le oferă tatăl, considerentele avute în vedere la momentul încredinţării fiind de actualitate.

Pentru aceste Curtea, în baza dispoziţiilor art.312 alin.1 şi 2 C.pr.civ. raportat la art. 304 pct.9 C.pr.civ. a admis recursul formulat de pârâtul G. D. împotriva deciziei civile nr.734/05.11.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, care a fost modificată în tot în sensul admiterii apelului formulat de pârâtul G. D. împotriva sentinţei civile nr.5630/7 mai 2008 a Judecătoriei Iaşi, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii acţiunii formulate de reclamanta L. D. în contradictoriu cu pârâtul G. D.

4. Judecată. Modificarea cererii. Înţelesul noţiunii reglementată de art.132 alin.1 C.pr.civ. Instanţa competentă

Dispoziţiilor art.132 alin.1 C.pr.civ. statuează că, până la prima zi de înfăţişare se poate modifica cererea de investire a primei instanţe de judecată.

Deşi dispoziţiile în discuţie vizează judecata în primă instanţă ele se aplică atât în faţa instanţei de apel, conform dispoziţiilor art.298 C.pr.civ. cât şi a celei de recurs, conform dispoziţiilor art.316 C.pr.civ. Precizarea făcută de pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs echivalează cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1 C.pr.civ.

CURTEA DE APEL IAŞI, Secţia minori şi familie, decizia civilă nr. 02/08.01.2009,

Dosar nr. 2331/245/2008

Art. 132 alin.1 C.pr.civ. , art. 298 C.pr.civ., art.316 C.pr.civ

Prin sentinţa civilă nr. 3733/24.03.2008 a Judecătoriei Iaşi s-a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi – excepţie invocată de către pârâta-reclamantă P. G.S., declinându-se, în favoarea Judecătoriei Motru, atât soluţionarea acţiunii de divorţ introduse de către reclamantul P. H. în contradictoriu cu pârâta P.G. S. cât şi a cererii reconvenţionale formulate de către aceasta din urmă în contradictoriu cu reclamantul.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:Conform Codului de procedură civilă art.607 „Cererea de divorţ este de competenţa

judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competenta este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară, este competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul.”

Certificatului de căsătorie al părţilor atestă faptul că părţile s-au căsătorit în localitatea Mătăşari, actul fiind înregistrat la primăria acestei localităţi (anul 2006).

Reclamantul–pârât domiciliază în Iaşi iar pârâta-reclamantă în sat Mătăşari, comuna Motru, judeţul Gorj, conform anchetei sociale efectuate precum şi a înscrisurilor depuse la dosar.

Având în vedere faptul că prezumţia desprinsă din certificatul de căsătorie este că părţile au locuit în localitatea Mătăşari, ulterior anului 2006 neputându-se stabili dacă au mai locuit împreună în acea localitate sau în altă localitate; faţă de faptul că prima cerere înregistrată este cea a reclamantului-pârât, reţinând că dispoziţiile art.607 Cod procedură civilă fac trimitere întâi la domiciliul pârâtului (pârâta-reclamantă locuind în circumscripţia judecătoriei în care se află ultimul domiciliu comun cunoscut), instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi, declinând soluţionarea cererii principale cât şi a cererii reconvenţionale în favoarea Judecătoriei Motru.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs P. H., criticând-o pentru nelegalitate, actele depuse la dosar nefăcând dovada celor susţinute.

Prin decizia civilă 1953/15 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi a fost admis recursul formulat de P. H. modificându-se în tot sentinta în sensul respingerii excepţiei necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Iaşi.

S-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi.Tribunalul a reţinut că, prin cartea de identitate depusă la dosar, contractul de credit

pentru achiziţionarea imobilului din Iaşi, str. Bucium nr. 37 încheiat la 28.12.2006 de soţi, certificatul de naştere al minorului P. R, născut la 7.09.2007 în Iaşi, recurentul reclamant a făcut dovada că ultimul domiciliu comun al soţilor a fost în Iaşi înainte de separarea în fapt a soţilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta P. G. S. la data de 22.10.2008.Intimatul P.H. a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea

recursului.La data de 23.12.2008 P. G. S. a depus la dosar precizări prin care arată că a înţeles

să exercite calea de atac a contestaţiei în anulare şi nu a recursului.Curtea a reţinut că Tribunalul Iaşi a soluţionat cauza ce făcea obiectul dosarului

nr.2331/245/2008 în complet de recursuri, conform dispoziţiilor art.158 alin.3 C.pr.civ. pronunţând decizia nr.1953/15.10.2008 atacată cu recurs de pârâta P. G. S. la data de 24.10.2008, termenul stabilit - în mod aleatoriu - pentru soluţionarea cauzei fiind 08.01.2009.

La data de 23.12.2008 P. G. S a expediat precizări la calea de atac pe care a înţeles să o declare, învederând Curţii că a înţeles să formuleze contestaţie în anulare şi nu o cerere de recurs.

Potrivit dispoziţiilor art.132 alin.1 Cod procedură civilă la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii sau pentru a propune noi dovezi.

Precizarea făcută de pârâta în sensul că a înţeles să promoveze o contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi şi nu o cerere de recurs echivalează cu modificarea cererii, la care face referire art.132 alin.1 Cod procedură civilă.

Dispoziţiile art.132 Cod procedură civilă sunt incluse în Capitolul III al Codului de procedură civilă intitulat „Judecata”, Secţiune I „ Înfăţişări şi dezbateri”. Deşi prevederile în discuţie privesc judecata pricinii în primă instanţă, ele se aplică atât în faţa instanţei de apel, conform dispoziţiilor art.298 Cod procedură civilă cât şi a celei de recurs, conform dispoziţiilor art.316 Cod procedură civilă.

Cum modificarea a intervenit până la primul termen de judecată, ea a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale, împrejurare în care Curtea a reţinut că se află în prezenţa unei contestaţii în anulare, competenţa de soluţionare revenind instanţei ce a pronunţat decizia atacată cu această cale extraordinară de atac de retractare, respectiv Tribunalului Iaşi.

În baza dispoziţiilor art.158 C.pr.civ. a fost declinată în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a contestaţiei în anulare formulată de P. G. S împotriva deciziei civile nr.1953/15.10.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul nr.2331/245/2008.

5. Restituirea cauzei la parchet - art.332 alin. 2 C.pr.pen. Sancţiunea încălcării dispoziţiilor art.172 alin. 1 C.pr.pen. ce reglementează asistenţa juridică facultativă.

Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi nu obligatorie, iar, încălcarea acestor dispoziţii atrage sancţiunea

nulităţii relative, eventualele vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate prin refacerea actelor de urmărire penală în faza cercetării judecătoreşti cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de lege.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 13 din 5 februarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 591 din 4 decembrie 2008 Tribunalul Vaslui, în baza art. 332 Cod procedură penală, a restituit la procuror cauza privind pe B.V. şi B.L., trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane prev. de art. 12 alin. 2 lit. „a” din Legea nr. 678/2001 şi proxenetism prev. de art. 329 alin. 2 şi 3 C.pen., pentru refacerea urmăririi penale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că audierea unor victime şi a unor martori fără ca avocatul inculpaţilor să fie înştiinţat şi în lipsa acestuia, constituie o încălcare a dreptului la apărare ce impune restituirea cauzei la procuror pentru refacerea urmăririi penale.

Hotărârea instanţei de fond a fost recurată de D.I.I.C.O.T – Biroul Teritorial Vaslui ce a invocat nelegalitatea soluţiei de restituire a cauzei la procuror bazată pe o interpretare eronată a dispoziţiilor procedurale care reglementează faza de urmărire penală, atât sub aspectul reţinerii nejustificate a încălcării unor prevederi legale, cât mai ales sub aspectul sancţiunii aplicabile în situaţia în care se reţine o asemenea încălcare.

Examinând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele : Conform art. art.332 alin. 2 C.pr.pen. instanţa se desesizează şi restituie cauza

procurorului pentru refacerea urmăririi penale în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la competenţa după materie sau după calitatea persoane, sesizarea instanţei, prezenţa învinuitului sau inculpatului şi asistarea acestuia de către apărător.

Asistenţa juridică reglementată de art. 172 alin. 1 C.pr.pen. este una facultativă şi nu obligatorie, în speţă inculpaţii B.V. şi M.L. fiind asistaţi de apărătorul pe care şi l-au ales.

În raport cu prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală nerespectarea dispoziţiilor referitoare la asistarea învinuitului sau inculpatului de către apărător, când aceasta este obligatorie, potrivit legii, atrage nulitatea actelor efectuate, fără a putea fi înlăturate în nici un mod.

Astfel, cum s-a reţinut şi prin decizia nr. 1086 din 20 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 teza întâi şi art. 173 alin. 1 din Codul de procedură penală, art. 172 alin. 1 Cod procedură penală reglementează drepturile apărătorului în cadrul asistenţei judiciare facultative, potrivit opţiunii de asistenţă a învinuitului sau inculpatului, în cazurile de asistenţă juridică obligatorie, reglementarea legală este alta şi încălcările acestei reglementări atrag sancţiuni juridice diferite.

Cum, în speţa de faţă asistenţa juridică a inculpaţilor nu era obligatorie nu se poate reţine ca aplicabilă sancţiunea nulităţii absolute, ci doar a unei nulităţi relative, eventualele vătămări cauzate inculpaţilor putând fi înlăturate prin refacerea actelor de urmărire penală în faza cercetării judecătoreşti cu asigurarea tuturor garanţiilor procesuale consfinţite de lege.

Potrivit jurisprudenţei C.E.D.O respectarea drepturilor apărării impune să se acorde la unul sau altul din stadiile procedurii, o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta o mărturie în acuzare şi de a interoga autorul depoziţiei respective.

Prin urmare, prin audierea în faţa instanţei de judecată a persoanelor ce au dat declaraţie în lipsa inculpaţilor şi a apărătorilor acestora, inculpaţii vor avea posibilitatea, în şedinţă publică, în cadrul unei dezbateri contradictorii de a interoga ei înşişi martorii respectivi şi de a controla credibilitatea depoziţiilor date.

6. Tăinuire. Cunoaşterea provenienţei ilicite a bunurilor dobândite. Cerinţa esenţială pentru caracterizarea laturii subiective

Pentru realizarea elementului subiectiv specific infracţiunii de tăinuire este necesar ca făptuitorul să cunoască că bunul pe care îl primeşte, dobândeşte ori îl transformă sau înlesneşte valorificarea lui, are ca sursă de provenienţă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală şi să urmărească obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr.11 din 29 ianuarie 2009

Prin sentinţa penală nr. 2301 din 7 august 2007 pronunţată în dosarul nr. 21059/245/2006, Judecătoria Iaşi a dispus în baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d C.pr.pen. achitarea inculpatului V.A.A. pentru infracţiunea de tăinuire, prevăzută de art. 221 alin. 1 C.pen., cu aplic. art.99 alin. 3 C.pen..

A reţinut instanţa de fond că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prev. de art. 221 C.pen. în condiţiile în care inculpatul nu a cunoscut că banii provin din comiterea unei infracţiuni, banii fiind luaţi cu titlu de împrumut de la inculpatul R.A.

Prin decizie penală nr. 259 din 9 iunie 2008 Tribunalul Iaşi a respins ca nefundat apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sub aspectul soluţiei de achitare a inculpatului şi a menţinut hotărârea primei instanţe.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de parchet şi criticată pentru netemeinicie invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză ce demonstrează că inculpatul V.A.A. a cunoscut provenienţa banilor primiţi şi a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine.

Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:Potrivit art. 221 C.pen. constituie infracţiunea de tăinuire primirea, dobândirea sau

transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material.

În oricare dintre acţiunile prevăzute de textul incriminator, ca să se poată realiza latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire nu interesează modalitatea în care se primeşte sau se dobândeşte bunul, ci este necesar ca tăinuitorul să fi cunoscut provenienţa ilicită a bunului şi să fi urmărit obţinerea unui folos material.

În speţă, instanţele în mod just au reţinut că nu sunt dovezi din care să rezulte că inculpatul a cunoscut că suma de bani provine din furt. Atât în cursul urmăririi penale cât şi în instanţă inculpatul a susţinut că nu a cunoscut provenienţa banilor, inculpaţii autori ai

sustragerilor au precizat că nu au relatat inculpatului despre modul în care au ajuns în posesia banilor, iar martorii audiaţi nu au relatat aspecte referitoare la această împrejurare.

Cum nu s-a făcut dovada că inculpatul a cunoscut provenienţa banilor împrumutaţi de la inculpatul R.A. şi nu a acţionat în scopul prevăzut de art. 221 C.pen. – obţinerea pentru sine a unui folos material, în mod just instanţele au ajuns la concluzia că în cauză lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire – latura subiectivă – soluţia de achitare fiind legală şi temeinică.

7. Abuz de încredere. Furt. Criteriu distructiv – modalitatea de a dobândi detenţia bunului

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 27 din 19 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 338 din 6 februarie 2008, pronunţată în dosarul nr. 22854/245/2007 al Judecătoriei Iaşi s-a dispus condamnarea inculpatului S.D. la pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., cu aplicarea dispoziţiilor art. 74 lit. b) şi c) C.pen., raportat la art. 76 lit. c) C.pen.

A reţinut instanţa de fond că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. 1, art. 209 alin. 1 lit. e) C.pen., în condiţiile în care simpla predare către inculpat a două telefoane mobile nu poate echivala cu o pierdere a posesiei bunurilor, iar inculpatul nu a devenit un detentor precar, părţile vătămate aflându-se tot timpul în apropierea inculpatului.

Prin decizia penală nr. 435 din 28 octombrie 2008, Tribunalul Iaşi a admis apelul declarat de inculpat, a desfiinţat în parte sentinţa atacată, numai în sensul deducerii perioadei arestării preventive , menţinând toate celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Decizia instanţei de apel a fost recurată de inculpat şi criticată pentru netemeinicie, invocându-se greşita apreciere a probelor administrate în cauză, ce demonstrează că inculpatul a refuzat restituirea bunului mobil încredinţat de partea vătămată, activitatea infracţională ce se circumscrie conţinutului infracţiunii de abuz de încredere.

Analizând criticile formulate, instanţa de recurs a reţinut următoarele:Potrivit art. 213 alin. 1 C.pen., infracţiunea de abuz de încredere constă în însuşirea

unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Pentru existenţa acestei infracţiuni, este necesar în primul rând să existe un raport juridic între partea vătămată şi făptuitor, în temeiul căruia acesta din urmă dobândeşte detenţia bunului mobil şi, totodată, are îndatorirea să îl păstreze, să în restituie la termenul şi în condiţiile stabilite ori să îi dea destinaţia indicată de cel de la care l-a primit.

Devenit detentor al bunului, făptuitorul interverteşte în mod abuziv detenţia într-o stăpânire deplină, comportându-se ca şi cum ar fi proprietarul acestui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredinţat.

A dispune de un bun în sensul art. 213 C.pen., înseamnă a face acte la care numai proprietarul bunului este îndreptăţit, acte pe care detentorul să le facă pe nedrept, adică raportul juridic în temeiul căruia acesta deţine bunul să nu îl fi îndreptăţit să le efectueze.

La furt, în momentul săvârşirii acţiunii incriminate, bunul mobil care constituie obiectul material al infracţiunii se află în posesia sau detenţia altei persoane decât

infractorul, de la care acesta din urmă îl ia împotriva voinţei ei, pentru a şi-l însuţi pe nedrept.

În speţă, persoanele vătămate – minori în vârstă de 15 şi 16 ani – încredinţând bunul lor (telefonul mobil) inculpatului pentru un timp foarte scurt, nu au renunţat nici un moment la posesie sau detenţie, ci doar a operat o schimbare temporară a poziţiei bunului care, prin aceasta, în lipsa oricărui titlu, nu a ajuns în detenţia inculpatului. În aceste condiţii, din modul cum a procedat inculpatul, părăsind clubul imediat pe o ieşire laterală, rezultă că acesta a luat hotărârea de a-şi însuşi telefoanele mobile încă înainte de a intra în posesia lor.

Faptul că părţile vătămate i-au dat de bună voie telefoanele mobile este lipsit de relevanţă cu privire la încadrarea juridică a faptei ca infracţiune de furt, întrucât acesta a pretins că vrea să le cumpere, când, de fapt, hotărâse să şi le însuşească pe nedrept, la scurt timp fiind vândute unor persoane necunoscute.

În concluzie, în mod corect instanţele au apreciat că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de furt calificat, iar nu pe cele ale infracţiunii de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C.pen., în condiţiile în care între inculpat şi părţile vătămate nu a existat o convenţie anterioară cu privire la deţinerea bunului, lipsind, deci, situaţia premisă a acestei infracţiuni.

8. Tentativă de omor. Vătămare corporală gravă. Criterii de diferenţiere. Provocare. Existenţa condiţiilor prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen.

Curtea de Apel Iaşi, decizia penală nr. 4 din 26 martie 2009

Prin sentinţa penală nr. 520 din 15 septembrie 2008, Tribunalul Iaşi a dispus condamnarea inculpatului B.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de tentativă la omor, prevăzută şi pedepsită de art. 20 C.pen. raportat la art. 174 C.pen., vătămare corporală prevăzută şi pedepsită de art. 181 C.pen. şi lovire sau alte violenţe prevăzută şi pedepsită de art. 180 alin. 2 C.pen.

În fapt s-a reţinut că inculpatul B.D., cu partea metalică şi partea din lemn a unei sape, i-a aplicat concubinei sale, C.E., mai multe lovituri în zona capului, a spatelui şi a membrelor superioare, cauzându-i astfel plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive medio-coronar şi paramedian drept, care au necesitat pentru vindecare un număr de 30 – 35 zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa victimei; la aceeaşi dată, cu acelaşi obiect contondent, i-a aplicat părţii vătămate C.D.E. o lovitură în regiunea mâinii stângi, cauzându-i o fractură deschisă 1/3 distală humerus stâng, care a necesitat pentru vindecare 35 – 40 zile de îngrijiri medicale, iar părţii vătămate A.I.R. o lovitură cu sapa, producându-i la nivelul feţei p plagă contuză ce a necesitat pentru vindecare 8 – 10 zile de îngrijiri medicale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că inculpatul B.D. a acţionat cu intenţia de a ucide victima C.E. şi nu cu intenţia de a-i produce doar o vătămare a integrităţii corporale, încadrarea corectă în drept a faptei fiind cea reţinută prin actul de sesizare, respectiv infracţiunea de „tentativă la omor” şi nu cea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. 2 C.pen., cum a susţinut inculpatul.

A reţinut, de asemenea, că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 73 lit. b) C.pen., care reglementează circumstanţa atenuantă a provocării.

Hotărârea primei instanţe a fost apelată de inculpatul B.D. şi criticată ca nelegală şi netemeinică.

Motivându-şi apelul declarat, inculpatul a invocat, în raport de condiţiile concrete ale săvârşirii faptelor, lipsa intenţiei de a ucide, fiind reţinută în mod greşit în sarcina sa comiterea infracţiunii de tentativă la omor, încadrarea juridică corectă fiind aceea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 C.pen.

Apelantul a solicitat şi reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzute de art. 73 lit. b) C.pen., justificată prin faptul că a acţionat violent sub stăpânirea unei tulburări provocate de victimă, ce i-a adresat injurii şi i-a interzis accesul în locuinţă, sub influenţa consumului de băuturi alcoolice şi pe fondul unei puternice stări de gelozie.

Analizând criticile formulate, instanţa de apel a constatat că, în raport cu situaţia de fapt relevată de probele administrate în cauză, încadrarea juridică a faptelor este legală, fiind stabilită în concordanţă cu conţinutul constitutiv al normelor de incriminare.

În practica judiciară, intenţia de a ucide se stabileşte în funcţie de materialitatea actului care evidenţiază poziţia psihică a făptuitorului şi de împrejurările în care s-a produs actul de violenţă şi care, indiferent de materialitatea actului, pot să confirme sau să infirme intenţia de ucidere.

În concret, se apreciază că există intenţia de a ucide în funcţie de intensitatea loviturii, zona anatomică vitală vizată, aptitudinea de a leza a obiectului cu care s-a acţionat.

Examinând împrejurările concrete ale comiterii faptei, prima instanţă a constatat în mod corect că intenţia inculpatului B.D. nu a fost de a vătăma corporal victima, ci dimpotrivă, a prevăzut moartea victimei şi a urmărit-o.

Intensitatea loviturilor aplicate de inculpat, dedusă din gravitatea leziunilor produse victimei – plăgi cranio-cerebrale cu fracturi cominutive –, zona vitală vizată – zona capului alături de zona spatelui şi a membrelor superioare, precum şi aptitudinea de a ucide a instrumentului folosit la aplicarea loviturilor – corp tăietor – sapă –, demonstrează intenţia de a ucide.

Toate aceste elemente materiale coroborate cu atitudinea inculpatului, care a urmărit-o pe victimă, adresându-i ameninţări cu moartea şi, ulterior agresiunii exercitate asupra acesteia, a abandonat-o căzută la pământ, caracterizează poziţia subiectivă a inculpatului şi dovedesc că acesta a acţionat cu intenţia directă de a ucide, a prevăzut consecinţele grave ale faptei sale şi a urmărit producerea lor.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut în mod corect săvârşirea de către inculpatul B.D. a unei tentative la infracţiunea de omor prevăzută de art. 20 C.pen., raportat la art. 174 C.pen.

Prin apelul declarat, inculpatul a solicitat şi reţinerea scuzei provocării, solicitare ce nu a fost primită.

Circumstanţa atenuantă a provocării poate fi reţinut numai atunci când victima a săvârşit în mod real unul din actele cărora, conform art. 73 lit.b) C.pen. li se poate recunoaşte acest caracter, prin urmare săvârşirea infracţiunii să fie ripostă la fapta victimei.

Ori, din actele şi lucrările dosarului nu rezultă această împrejurare, din situaţia de fapt expusă, corect reţinută în raport de probatoriul administrat, rezultând că inculpatul a declanşat conflictul pe fondul sentimentului de gelozie faţă de victimă.

Împrejurările invocate de inculpat privind atitudinea injurioasă a victimei nedovedită în cauză şi refuzul acesteia de a-i permite accesul în locuinţă după declanşarea conflictului nu pot fi considerate de natură a-i fi produs inculpatului o puternică tulburare sau emoţie în sensul dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen., text ce impune o provocare din partea părţii vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă, situaţii ce nu se regăsesc în speţă.

Prin urmare, nu se constată starea psihică, în raport cu elementele de ordin obiectiv şi subiectiv ce rezultă din probe, ca element determinant pentru circumstanţa atenuantă a provocării.

În aceste condiţii, în mod legal prima instanţă a apreciat asupra inexistenţei acţiunii ilicite a victimei ca fiind cauză a infracţiunii, aşa încât nu pot fi primite susţinerile apelantului în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 73 lit. b) C.pen.

VI. Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale

1. Decontarea cheltuielilor de reînnoire a mandatului solicitate de asistenţii judiciari din cadrul instanţelor judecătoreşti, în temeiul ordinelor de deplasare emise de tribunal

Delegarea presupune exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara locului de muncă şi nu poate fi confundată cu deplasarea şi participarea la o selecţie necesară pentru reînnoirea unui mandat, fie chiar şi de asistent judiciar.

Participarea reclamantei la această selecţie fiind opţiune personală, identică cu cea a oricărui alt candidat, nu se poate susţine că interesul tribunalului viza persoana reclamantei, astfel încât aceasta să fie îndreptăţită la decontarea de angajator a cheltuielilor de transport, cazare şi indemnizaţie de deplasare.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.290/27.03.2009

Prin sentinţa civilă nr. 32/16.01.2009 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate în cauză de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

A fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta T.A. în contradictoriu cu pârâţii: Ministerul Justiţiei, Tribunalul Iaşi, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. jud. Iaşi.

Au fost obligaţi pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Iaşi şi Tribunalul Iaşi să plătească reclamantei suma totală de 1381,30 lei, reprezentând cheltuieli prilejuite de reînnoirea mandatului de asistent judiciar, conform ordinului de deplasare din data de 19.06.2008 emis de Tribunalul Iaşi, chitanţei nr. 62 din 26.06.2008 eliberată de Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu al Ministerului Justiţiei şi chitanţei seria MP 24-1 nr. 00009610 din 20.06.2008 eliberată de Direcţia de Poştă Iaşi, sumă actualizată în raport de indicele de inflaţie la data plăţii efective.

A fost obligat Ministerul Economiei şi Finanţelor să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti dispuse prin prezenta sentinţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:Conform adresei nr. 4515/A/24.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, reclamanta îndeplinea

la data emiterii ordinului de deplasare depus dosar, 19.06.2008, funcţia de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Iaşi, cel de-al doilea mandat al acesteia în cadrul aceleiaşi instanţe expirând abia la data de 01.07.2008.

Conform dispoziţiilor art. 110 din Legea nr.304/2004, asistenţii judiciari sunt numiţi de Ministrul Justiţiei, la propunerea Consiliului Economic si Social, pe o perioadă de 5 ani, dintre persoanele cu o vechime în funcţii juridice de cel puţin 5 ani si care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) au cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;b) sunt licenţiate în drept şi dovedesc o pregătire teoretică corespunzătoare;c) nu au antecedente penale, nu au cazier fiscal şi se bucură de o bună reputaţie;

d) cunosc limba româna;e) sunt apte, din punct de vedere medical si psihologic, pentru exercitarea funcţiei.Condiţiile de delegare, detaşare si transfer a asistenţilor judiciari au fost stabilite

prin H.G. nr. 616 din 23 iunie 2005 privind condiţiile, procedura de selecţie şi de propunere de Consiliul Economic şi Social a candidaţilor pentru a fi numiţi ca asistenţi judiciari de ministrul justiţiei, precum şi condiţiile de delegare, detaşare şi transfer ale asistenţilor judiciari.

Potrivit art.8 alin.1 din această hotărâre, plenul Consiliului Economic şi Social transmite Ministerului Justiţiei hotărârea sa în privinţa candidaţilor propuşi, în vederea numirii asistenţilor judiciari.

Pentru numirea în funcţia de asistenţi judiciari, candidaţii selectaţi trebuie să participe la examinarea medicală şi testarea psihologică care, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la filele nr.7-10 şi cum a precizat chiar Ministerul Justiţiei, s-au efectuat în mod obligatoriu la Bucureşti.

Reclamanta T.A. a fost programată, astfel cum rezultă din aceste înscrisuri, pentru testarea psihologică, pe data de 25.06.2008 şi pentru examinarea medicală, pe data de 26.06.2008.

Prin cererile formulate la data de 07.07.2008, reclamanta a solicitat Tribunalului Iaşi decontarea cheltuielilor de cazare, transport, a contravalorii investigaţiilor medicale şi a taxei pentru testarea psihologică.

Deşi prin adresele nr.75557 şi nr.80587/16.07.2008 Ministerul Justiţiei a precizat că, potrivit dispoziţiilor art.7 şi 8 alin.1 din H.G. nr.355/2007, reclamanta este îndreptăţită la decontarea costului examinărilor medicale şi a cheltuielilor de transport accesorii acestora, Tribunalul Iaşi nu a soluţionat în mod favorabil cererea acesteia, motiv pentru care a fost formulată prezenta acţiune.

S-a mai reţinut că prin înscrisurile depuse dosar, reclamanta a dovedit cheltuielile de transport şi cazare prilejuite de deplasarea la Bucureşti, conform ordinului de deplasare prin care conducerea Tribunalului Iaşi, potrivit Cap.I.art.1 din anexa la H.G. nr.1860/2006, a dispus în scris delegarea acesteia în vederea examinării medicale şi testării psihologice.

Acest ordin este legal emis pentru o persoană care se afla în activitate la data delegării, fiind în raporturi de muncă atipice cu Tribunalul Iaşi şi care s-a deplasat la Bucureşti, deopotrivă pentru interesul său, cât şi cel al instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 55 alin.1 din Legea nr.304/2004, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de munca si asigurări sociale se constituie din doi judecători şi doi asistenţi judiciari, astfel încât nu se pot reţine susţinerile pârâţilor potrivit cărora Tribunalul Iaşi nu avea niciun interes în reinvestirea reclamantei pe funcţia de asistent judiciar.

De altfel, aceste susţineri sunt contrazise chiar de ordinul de deplasare emis la data de 19.06.2008 de conducerea Tribunalului Iaşi, care a considerat, la momentul delegării reclamantei, că este în interesul instanţei ca aceasta să participe la examinarea medicală în vederea reinvestirii pe funcţia de asistent judiciar.

Acest ordin de deplasare nu a fost anulat şi poartă viza şi ştampila conducătorului unităţii la care reclamanta s-a deplasat, cu indicarea datei şi orei sosirii şi a plecării, potrivit dispoziţiilor art.46 din H.G. nr.1860/2006.

Potrivit dispoziţiilor art.44 alin.2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil.

În speţă, drepturile la care era îndreptăţită reclamanta pe perioada delegării sunt cele prevăzute de H.G. nr.1860/2006 şi H.G. nr.355/2007.

S-a mai reţinut că, potrivit dispoziţiilor art.35 alin.1 din Anexa la H.G. nr.1860/2006, beneficiază de drepturile reglementate prin hotărâre şi persoanele trimise sau chemate la diferite instructaje sau alte activităţi în legătură cu sarcinile lor de serviciu.

Potrivit art.13 din Anexa la această hotărâre, personalul autorităţilor şi instituţiilor publice, delegat sau detaşat de conducerea acestora să îndeplinească anumite sarcini de serviciu în localităţi situate la distanţe mai mari de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă, are dreptul la decontarea cheltuielilor de transport dus-întors, după cum urmează:

a) cu avionul, pe orice distanţă, clasa economică;b) cu orice fel de tren, după tariful clasei a II-a, pe distanţe de până la 300 km, şi

după tariful clasei I, pe distanţe mai mari de 300 km;c) cu navele de călători, după tariful clasei I;d) cu mijloace de transport auto şi transport în comun, după tarifele stabilite pentru

aceste mijloace;e) cu mijloace de transport auto ale unităţilor, dacă acestea au asemenea posibilităţi,

cu încadrarea în consumurile lunare de combustibil, stabilite potrivit legii;f) cu autoturismul proprietate personală.Conform art. 26 alin.1 din Anexa la aceeaşi hotărâre, persoana trimisă în delegare

într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 50 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă şi în care nu se poate înapoia la sfârşitul zilei de lucru are dreptul la decontarea cheltuielilor de cazare efectuate, pe baza documentelor justificative, în cazul cazării în structurile de primire turistice, pentru o cameră cu pat individual sau, în cazul în care unitatea nu dispune de o astfel de cameră, pentru o cameră cu două paturi, a căror clasificare este de maximum 3 stele sau flori.

În temeiul dispoziţiilor art. 9 din Anexa la aceeaşi hotărâre, persoana aflată în delegare sau detaşare într-o localitate situată la o distanţă mai mare de 5 km de localitatea în care îşi are locul permanent de muncă primeşte o indemnizaţie zilnică de delegare sau de detaşare de 13 lei, indiferent de funcţia pe care o îndeplineşte şi de autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea.

Conform art.44 din hotărâre, cheltuielile de delegare se suportă, de regulă, de unitatea din care face parte persoana.

A mai reţinut instanţa de fond că H.G. nr.355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor prevede, la art.7, că angajatorii sunt obligaţi sa asigure fondurile şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor, aceştia nefiind implicaţi în niciun fel în costurile aferente supravegherii medicale profilactice specifice riscurilor profesionale.

Art.8 al aceluiaşi act normativ prevede, la alin.1, că serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt: examenul medical la angajarea în munca, de adaptare, periodic, la reluarea activităţii, promovarea sănătăţii la locul de muncă. Alin.4 al aceluiaşi articol prevede că testarea psihologică a aptitudinilor în muncă se face potrivit prevederilor anexei nr. 1 la hotărâre.

Având în vedere faptul că drepturile băneşti în sumă totală de 1381,30 lei, solicitate de reclamantă prin acţiune fac parte din costurile aferente supravegherii medicale profilactice, care cad în exclusivitate în sarcina angajatorilor, potrivit dispoziţiilor enunţate anterior, acţiunea formulată de reclamantă a fost apreciată ca întemeiată.

A mai considerat Curtea că, pentru acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamantă prin nedecontarea în termen legal a acestor cheltuieli, se impune să fie admis şi capătul de cerere prin care aceasta a solicitat actualizarea respectivei sume în raport cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

În temeiul HG nr. 83/2005 şi al Legii nr. 304/2004, care stipulează că activitatea instanţelor este finanţată de la bugetul de stat, Ministerul Economiei şi Finanţelor, coordonând acţiunile privind sistemul bugetar, s-a admis şi cererea de obligare a pârâtului să aloce fondurile necesare plăţii drepturilor băneşti dispuse prin prezenta hotărâre.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Curtea de Apel Iaşi şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, considerând-o nelegală şi netemeinică, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 3041 C.pr.civ.

Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a invocat faptul că din analiza dispoziţiilor art. 17 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1860/2006, precum şi a dispoziţiilor Codului muncii referitoare la delegare, rezultă că delegarea presupune exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara locului de muncă or, participarea asistenţilor judiciari la examenul medical în vederea numirii ca asistent judiciar pentru o nouă perioadă reprezintă o opţiune privind cariera persoanelor respective, neavând legătură cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Ca atare, nefiind vorba de delegare, instanţa de fond trebuia să constate că nu există temei legal pentru suportarea de angajator a cheltuielilor pe care le achită în mod obişnuit în cazul în care salariatul este desemnat să desfăşoare activitate în altă localitate.

Dacă pentru decontarea serviciilor medicale, temeiul pretenţiilor se regăseşte în cuprinsul H.G. nr. 355/2007 – potrivit cu care „angajatorii sunt obligaţi să asigure fondurile şi condiţiile efectuării tuturor serviciilor medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătăţii lucrătorilor, aceştia nefiind implicaţi în nici un fel în costurile aferente supravegherii medicale profilactice specifice riscurilor profesionale”, iar „serviciile medicale profilactice prin care se asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor sunt: examenul medical la angajarea în muncă, de adaptare, periodic, la reluarea activităţii, promovarea sănătăţii la locul de muncă” (art. 7 şi 8) – pentru decontarea cheltuielilor cu cazarea nu există temei legal.

H.G. nr. 1860/2006 reţinută de instanţa de fond ca reprezentând justificarea soluţiei de admitere a pretenţiilor privind decontarea transportului şi a cheltuielilor ocazionate cu cazarea nu este aplicabilă în situaţia intimatei-reclamante, acest act normativ făcând referire la drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării, în cadrul localităţii, în interesul serviciului. Potrivit art. 1 alin. 1 „Drepturile şi obligaţiile personalului autorităţilor şi instituţiilor publice, indiferent de finanţarea acestora, pe perioada delegării şi detaşării în altă localitate, precum şi în cazul deplasării în cadrul localităţii,în interesul serviciului, se stabilesc potrivit anexei care face parte integrantă din prezenta hotărâre”.

Prin urmare, s-a considerat în mod greşit faptul că intimata-reclamantă s-a aflat în situaţia delegării, precum şi faptul că intimatei-reclamante îi sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 1860/2006, apreciindu-se în consecinţă, în mod greşit, că intimata-reclamantă era îndreptăţită la diurnă şi la decontarea cheltuielilor cu cazarea.

Pârâta Curtea de Apel Iaşi a invocat în recursul său că numirea reclamantei T.A. într-un nou mandat de asistent judiciar a reprezentat doar interesul personal al acesteia şi nu al Tribunalului Iaşi, iar participarea la selecţie nu s-a efectuat la cererea instanţei, statutul reclamantei fiind de candidat şi nu de reprezentant al Tribunalului Iaşi (salariat aflat în delegaţie).

S-a mai arătat că potrivit art. 3 alin. 2 din H.G. nr. 616/2005, Consiliul Economic şi Social selectează candidaţi şi nu dosare, iar din art. 2 alin. 2 din acelaşi act normativ rezultă că certificatul medical putea fi eliberat doar de o comisie medicală constituită prin ordin comun al miniştrilor justiţiei şi sănătăţii.

Ministerul Economiei şi Finanţelor a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că reprezintă statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa organelor de

justiţie, precum şi în alte situaţii în care participă în mod nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice civile, numai dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ (H.G. nr. 386/2007).

În cazul de faţă, raportul de drept procesual se poate lega valabil numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii, concretizat în drepturi salariale. Împrejurarea că sumele respective pot fi virate din bugetul de stat, iar Ministerul Finanţelor Publice are competenţa de a coordona responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, nu este de natură să confere acestuia calitatea procesuală pasivă în cauză.

Astfel, pe de o parte, neexistând raporturi juridice (civile, de muncă, etc.) între instituţia recurentă şi reclamantă, nu există dovezi privind calitatea sa procesuală pasivă.

De asemenea, pentru conturarea calităţii procesuale pasive, în conformitate cu dispoziţiile art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală, nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui ordonator principal de credite.

În consecinţă, Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de ordonator principal de credite, nu are posibilitatea asigurării fondurilor necesare unui alt ordonator principal de credite pentru plata drepturilor salariale ale angajaţilor proprii. Ordonatorul principal de credite nu a solicitat deschiderea de credite necesare pentru efectuarea plăţilor solicitate în prezenta acţiune, sens în care Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi obligat să aloce fonduri în vederea efectuării plăţilor pretinse.

Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate de recurenţi şi dispoziţiile legale incidente, Curtea a constatat că recursurile sunt fondate, însă doar pentru următoarele considerente.

Analizând dispoziţiile art. 17 din O.U.G. nr. 27/2006, art. 1 alin. 1 din H.G. nr. 1860/2006 şi art. 42 şi următoarele din Codul muncii referitoare la delegare, Curtea a reţinut că delegarea presupune exercitarea temporară a atribuţiilor de serviciu în afara locului de muncă şi nu poate fi confundată cu deplasarea şi participarea la o selecţie necesară pentru reînnoirea unui mandat, fie chiar şi de asistent judiciar.

Participarea reclamantei T.A. la această selecţie a fost o opţiune personală, identică cu cea a oricărui alt candidat şi nu se poate susţine că interesul Tribunalului Iaşi viza persoana reclamantei, astfel încât aceasta să fie îndreptăţită la decontarea de angajator a cheltuielilor de transport, cazare şi indemnizaţie de deplasare.

Ordinul de deplasare invocat de instanţa de fond nu a avut decât scopul de a justifica lipsa reclamantei de la instanţă în zilele respective, iar art. 13, 26 şi 44 din Anexa la H.G. nr. 1860/2006 nu îi sunt aplicabile reclamantei, aşa cum eronat s-a reţinut, fiind fără echivoc că lipsa acesteia de la Tribunalul Iaşi nu a fost în scopul îndeplinirii unor sarcini de serviciu, ci în scop personal.

În ceea ce priveşte cererea de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor cu examenul medical, temeiul pretenţiilor fiind H.G. nr. 355/2007, corect s-a apreciat de instanţa de fond că această cerere este întemeiată în baza dispoziţiilor art. 7 şi 8 din actul normativ respectiv.

De altfel, sub acest aspect, nici pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, ordonatorul principal de credite, nu a criticat hotărârea primei instanţe, iar recurenta-pârâtă Curtea de Apel Iaşi a arătat doar că eliberarea certificatului medical în speţă se putea face doar de comisia medicală specială numită pentru această procedură.

Referitor la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, Curtea a constatat că, în cauza de faţă, obligaţia de decontare a cheltuielilor ocazionate de examenul medical revine doar angajatorului şi respectiv ordonatorilor principal şi secundar de credite, nefiind necesară obligarea Ministerului Finanţelor Publice să aloce în mod special suma de 385,76 lei cu acest titlu.

Pentru aceste motive s-a reţinut ca fiind fondate recursurile formulate de Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Curtea de Apel Iaşi şi s-a modificat în parte sentinţa pronunţată de prima instanţă, respingându-se cererea de obligare a pârâţilor la plata actualizată a cheltuielilor de transport, cazare, indemnizaţie de deplasare şi menţinându-se dispoziţia de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor ocazionate de examenele medicale.

2. Obligarea consiliilor locale la acordarea tichetelor cadou

Tichetele cadou se acordă personalului din învăţământul preuniversitar de angajator, din dispoziţia ordonatorului de credite, în limita veniturilor proprii încasate, venituri proprii ce pot fi obţinute în condiţiile legii (art. 68 alin. 2 din Legea 275/2006 şi art. 17 alin. 6 din H.G. nr. 2192/2004).

Consiliul Local poate aproba alocarea (în modalităţile prevăzute de lege) unor sume din bugetele proprii, către unităţile de învăţământ, pentru acordarea tichetelor cadou, însă nu are obligaţia de a acorda tichete cadou personalului din învăţământ.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.41/15.01.2009

Prin sentinţa civilă nr. 1392/24.09.2008 pronunţată de Tribunalul Iaşi, s-au dispus următoarele:

A fost respinsă lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul local H. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi.

A fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Grup Şcolar Tehnic H.

A fost admisă în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi, în numele şi pentru reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Local H., şi Grup Şcolar Tehnic H.

Au fost obligaţi pârâţii să acorde reclamanţilor tichete cadou pentru perioada 01.01.2008 – 24.09.2008.

A fost respinsă cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor de creşă pe anul 2008 şi a tichetelor cadou pentru perioada 25.09.2008 – 31.12.2008.

Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin cererea înregistrată la această instanţă, Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi – în

numele şi pentru reclamanţi – a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local H. şi Grupul Şcolar Tehnic H., solicitând obligarea acestora la acordarea tichetelor de creşă şi a tichetelor cadou pe anul 2008.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2006, „societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe baza de contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă”. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, „angajaţii care beneficiază de tichetele cadou pot beneficia şi de tichetele de creşă”. În baza acestor dispoziţii legale, comisia paritară de pe lângă I.Ş.J. Iaşi a hotărât ca toate unităţile şcolare să prevadă în bugetul anului 2008 sume destinate tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, stabilind totodată şi valoarea tichetului cadou precum şi numărul de tichete ce se vor acorda salariaţilor. Mai susţin reclamantele că

pârâţii nu au respectat hotărârea comisiei paritare şi dispoziţiile Legii nr. 193/2006, prin neacordarea tichetelor cadou aducându-se atingere prevederilor art. 41 din Constituţia României. Faptul că legea nu stabileşte obligativitatea acordării acestor tichete nu înseamnă în mod automat că nu au dreptul la aceste tichete, iar acordarea tichetelor în funcţie de voinţa angajatorului constituie o restrângere a dreptului de protecţie socială al reclamanţilor în raport cu alţi salariaţi din sectorul bugetar. Mai mult, reclamanţii precizează că prevederea acordării tichetelor în funcţie de alocarea sau nu a unor sume de bani în buget în acest scop este disproporţionată, întrucât este lăsată la aprecierea angajatorului care niciodată nu va aloca sumele respective în favoarea salariaţilor sau va aloca, după preferinţe, sume numai anumitor domenii din sectorul bugetar, creându-se o situaţie discriminatorie între salariaţii din diferite domenii.

Pârâtul Consiliul Local H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii. În motivarea poziţiei sale procesuale, pârâtul a susţinut că legiuitorul a avut în vedere posibilitatea acordării tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă pentru personalul angajat, însă în limita fondurilor existente cu acea destinaţie, fără caracter de obligativitate. Întrucât în bugetele de venituri şi cheltuieli pe anul 2008 nu au fost alocate fonduri pentru plata tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, din lipsa de venituri la bugetul local, este imposibilă acordarea acestora. în acest sens, pârâtul a invocat şi prevederile art. 11 alin. 1 şi ale art. 14 alin. 4 din Legea nr. 273/2006. Pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi întrucât aceasta nu dovedeşte şi nu precizează care sunt membrii de sindicat în numele cărora este formulată acţiunea. De asemenea, pârâtul a invocat şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive motivat de faptul că între această instituţie şi personalul pentru care se solicită acordarea tichetelor nu există raporturi de muncă. Mai mult, pârâtul susţine că nu are nici capacitate procesuală, întrucât potrivit art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ teritorială este persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu, fiind subiect juridic de drept fiscal şi titulara drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice.

Inspectoratul Şcolar al Judeţului Iaşi, în numele unităţii şcolare pârâte a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

Tot prin întâmpinarea formulată, pârâtul a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea pe viitor a tichetelor cadou şi de creşă, neputându-se prezuma că unităţile nu vor aplica legea în cauză.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi art. 21 din Constituţia României referitoare la accesul liber la justiţie şi la dreptul la un proces echitabil.

De asemenea, instanţa a reţinut că este neîntemeiată şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a Alianţei Sindicale „Gh.A.” Iaşi, având în vedere sentinţa civilă nr. 43/16.12.1996 a Judecătoriei Iaşi şi dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 54/2003.

Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local H., prima instanţă a constatat că aceasta este neîntemeiată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 32/2001, aprobată prin Legea nr. 374/2001, începând cu anul 2001, finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea. Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 538/2001, începând cu anul 2001, cheltuielile privind finanţarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, cu excepţia cheltuielilor suportate de la bugetul de stat.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:Potrivit disp. art. 28 din Legea nr. 54/2003, organizaţiile sindicale apără drepturile

membrilor lor ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti şi a organelor de jurisdicţie a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede că în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. 1, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.

Or, în speţă, Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi a formulat acţiunea în numele membrilor săi de sindicat care au calitatea de personal didactic în cadrul unităţilor şcolare pârâte.

Potrivit art. 48 alin. 1 din Legea nr. 128/1997, „salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învăţământul constituie o prioritate naţională, ţinând seama de responsabilitatea şi complexitatea muncii, de pregătirea şi experienţa profesională, de rolul şi importanta activităţii prestate. Salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii, şi o parte variabilă, constând în adaosuri, sporuri şi alte drepturi salariale suplimentare”, iar potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, „drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi şi facilităţi ale personalului didactic auxiliar şi nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite minime şi maxime, se negociază, în limitele legii, prin contracte colective de muncă încheiate între angajatori şi organizaţiile sindicale reprezentative din învăţământ, potrivit legii”. De asemenea, potrivit art. 50 alin. 12 din Legea nr. 128/1997, personalul didactic beneficiază de premii şi de alte drepturi băneşti prevăzute de lege şi de contractul colectiv de muncă. Potrivit art. 42 alin. 2 lit. b din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, alte venituri sunt tichetele de masă, tichetele cadou, tichetele de creşă şi alte instrumente similare acordate potrivit prevederilor legale şi înţelegerii părţilor.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2006, societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe bază de contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă. Astfel cum rezultă din aceste dispoziţii legale, angajatorul nu este obligat să acorde tichete cadou şi tichete de creşă, ci are doar posibilitatea să utilizeze bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă. Totodată, instanţa a reţinut că prin Hotărârea Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007, s-a stabilit că toate unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul pe anul 2008 sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, conform Legii nr. 193/2006. De asemenea, în comisia paritară s-a hotărât ca valoarea tichetului cadou să fie de 50 lei, luând în considerare 8 tichete/eveniment, 7 evenimente/an. Potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a comisiilor paritare, hotărâre comisiei paritare este obligatorie pentru părţile contractante.

S-a mai reţinut de prima instanţă că, atât timp cât s-a stabilit prin hotărârea comisiei paritare obligaţia unităţilor şcolare de a prevedea în bugetul anului 2008 sumele destinate tichetelor cadou şi tichetelor de creşă, s-a recunoscut implicit dreptul reclamanţilor de a beneficia de aceste tichete începând cu data de 01.01.2008.

În consecinţă, instanţa de fond a constatat că este întemeiată cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 01.01.2008 – 24.09.2008 (data pronunţării sentinţei).

În ceea ce priveşte susţinerile Inspectoratului Şcolar al Judeţului Iaşi referitoare la faptul că reclamanţii au beneficiat de tichete cadou în valoare de 150 lei, instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate, în speţă nefiind făcută dovada acestor susţineri.

Referitor la cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor cadou pentru perioada 25.09.2008 – 31.12.2008, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada refuzului pârâţilor de îndeplinire pe viitor a acestei obligaţii.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că este neîntemeiată şi cererea reclamanţilor de obligare a pârâţilor la acordarea tichetelor de creşă. Astfel, este adevărat că prin Hotărârea Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007 s-a stabilit că toate unităţile şcolare au obligaţia să prevadă în bugetul pe anul 2008 sumele destinate tichetelor de creşă, conform Legii nr. 193/2006. Însă potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2006, tichetele de creşă se acordă la cerere, unuia dintre părinţi sau, opţional, tutorelui, celui căruia i s-au încredinţat copii spre creştere şi educare ori în plasament familial, pe baza livretului de familie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, tichetele de creşă se acordă angajaţilor care nu beneficiază de concediul şi de indemnizaţia acordate pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, respectiv de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap. Or, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada faptului că îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru a beneficia de tichete de creşă, respectiv nu au făcut dovada faptului că au copii cu vârsta mai mică de 2 ani şi a faptului că nu beneficiază de concediu şi indemnizaţia pentru creşterea copilului.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Consiliul Local al oraşului H., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

A susţinut recurentul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei capacităţii procesuale pasive a Consiliului Local H., invocată prin întâmpinare.

Ori, recurentul Consiliul Local a considerat că este lipsit de capacitate procesuală pasivă, având în vedere prevederile art. 21 şi 23 din Legea nr.215/2001 republicată, conform cărora este un organ deliberativ, iar unitatea administrativ-teritorială este persoana juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Aşadar, Consiliul Local H. nu are personalitate juridică, este lipsit de capacitate procesuală pasivă şi nu poate sta în judecată în nume propriu (art. 41,161 C.pr.civ.). Cu privire la Primarul oraşului H., a susţinut recurentul, acesta reprezintă unitatea administrativ-teritorială, iar nu Consiliul Local H., conform art. 62 alin. 1 din Legea nr.215/2001.

A mai arătat recurentul că motivarea primei instanţe este contradictorie în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local H.

Astfel, Tribunalul Iaşi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului Local H. pe motivul că „funcţionarea instituţiilor de învăţământ preuniversitar se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea”, însă recurentul a arătat că prin întâmpinare a invocat tocmai acest aspect, respectiv că bugetul local aparţine instituţiei administrativ-teritoriale, iar nu Consiliului Local H.

Pe fond, recurentul a susţinut că în mod greşit a fost obligat la acordarea tichetelor cadou, motivând că, potrivit Legii nr.193/2006, O.U.G. nr.37/2008 şi O.U.G. nr.43/2008, ordonatorii de credite ai bugetelor locale şi ai instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare locală pot acorda tichete cadou în limita veniturilor proprii încasate.

Din aceste dispoziţii rezultă că aceste instituţii trebuie să aibă posibilitatea financiară şi să dispună de venituri cu această destinaţie, în conformitate cu prevederile bugetare (art. 11 alin. 1 şi art. 14 alin. 4 din Legea nr.273/2006), fără a avea caracter de obligativitate.

Recurentul a susţinut că necesarul pentru toate unităţile de învăţământ finanţate din bugetul local pentru acordarea tichetelor cadou pe un an de zile este de peste 800.000 lei, sumă care depăşeşte cu mult posibilităţile financiare ale unităţii administrativ-teritoriale, în speţă oraşul H.

S-a mai arătat că în anul 2008 au fost alocate unităţilor de învăţământ (inclusiv Grupului Şcolar Tehnic H.) sume privind acordarea tichetelor cadou în limita fondurilor existente, respectiv 3 tichete/salariat în valoare totală de 150 lei pentru sărbătorile de Paşte.

În plus, a considerat recurentul, hotărârea comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007 nu este obligatorie pentru Consiliul Local H. Recurentul a mai arătat că între Consiliul Local H. şi salariaţii unităţii de învăţământ nu există o relaţie contractuală, nici raporturi de muncă şi nici un act normativ nu prevede obligativitatea Consiliului local de a respecta hotărârile comisiei paritare.

Ca atare, recurentul a solicitat admiterea recursului şi respingerea acţiunii reclamanţilor.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 5-9 C.pr.civ.Intimata Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi nu a formulat întâmpinare; însă prin

concluziile scrise a solicitat respingerea recursului.Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a

dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Art. 1 din Legea nr. 193/2006 stipulează că societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, instituţiile din sectorul bugetar, unităţile cooperatiste, celelalte persoane juridice, precum şi persoanele fizice care încadrează personal pe bază de contract individual de muncă pot utiliza bilete de valoare sub forma tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă.

Potrivit art. 2.3 din H.G. nr. 1317/2006, angajaţii care desfăşoară o activitate într-o relaţie de angajare şi în baza unui raport de muncă reglementat de Codul muncii sau de o lege specială, pot beneficia de tichete cadou acordate de angajatorii lor, numai pentru destinaţiile sau evenimentele care se încadrează în cheltuielile sociale. Angajatorii acordă angajaţilor proprii tichete cadou, în limita sumei prevăzute în bugetul de venituri de cheltuieli aprobate potrivit legii, într-o poziţie distinctă de cheltuieli denumită „Tichete cadou” pentru cheltuieli sociale.

Art. 11 din H.G. nr. 1317/2006 explicitează categoria angajatorilor prevăzuţi la art. 1 din Legea nr. 193/2006, printre care se numără instituţiile din sectorul bugetar, definite de legea privind finanţele publice şi de legea privind finanţele publice locale, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii.

Potrivit art. 24 alin. 2 din O.U.G. nr. 43/2008, „ordonatorii de credite ai bugetelor locale şi ai instituţiilor şi serviciilor publice de subordonare locală pot acorda tichete cadou, potrivit prevederilor Legii nr. 193/2006, din bugetele acestora, în limitele veniturilor proprii încasate”.

Din aceste dispoziţii legale rezultă cu claritate că tichetele cadou sunt acordate personalului din învăţământ de angajator (respectiv unitatea de învăţământ) din dispoziţia ordonatorului de credite (respectiv directorul unităţii de învăţământ).

În conformitate cu prevederile art. 67 din Legea nr. 273/2006 a finanţelor publice locale (aplicabilă şi instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetele locale, cum este cazul unităţilor de învăţământ), finanţarea cheltuielilor cuvenite şi de capital ale instituţiilor publice se asigură: a) integral din bugetul local; b) din venituri proprii şi din subvenţii acordate de la bugetul local; c) integral din venituri proprii”. Art. 68 alin. 2 arată că veniturile proprii ale acestor instituţii provin din prestări de servicii, chirii, manifestări

culturale şi sportive, concursuri artistice, publicaţii, prestaţii editoriale, studii, proiecte, valorificări de produse din activităţi proprii sau anexe şi altele.

Potrivit art. 167 din Legea nr. 84/1995, unităţile de învăţământ preuniversitar de stat funcţionează ca unităţi finanţate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ –teritoriale pe a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii (respectiv din alte venituri ale bugetelor locale şi venituri proprii).

Aceste dispoziţii sunt preluate şi de H.G. nr. 2192/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice privind funcţionarea şi administrarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat, care, în art. 16 arată că „Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale în a căror rază îşi desfăşoară activitatea, de la bugetul de stat şi din alte surse, potrivit legii”.

Art. 39-40 din H.G. nr. 2192/2004 conţin dispoziţii privind aprobarea bugetului unităţii de învăţământ preuniversitar de stat, şi anume: prezentarea proiectului de buget elaborat de unitatea de învăţământ către autoritatea administraţiei publice locale, în faza de fundamentare a proiectului bugetului de stat şi a proiectelor bugetelor locale; după aprobarea legii bugetului de stat, consiliul judeţean va repartiza unităţilor administrativ-teritoriale, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi, după caz, fonduri din cote defalcate din impozitul pe venit la dispoziţia acestuia; ulterior consiliul local adaugă la sumele primite de la bugetul de stat şi bugetul judeţului sumele alocate din bugetul propriu învăţământului şi aprobă bugetul fiecărei unităţi de învăţământ.

Ca atare, nu se poate susţine că recurentul-consiliu local nu are calitate procesuală pasivă în cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.

În schimb, nu există obligaţia consiliilor locale de a acorda tichetele cadou cadrelor didactice, conform hotărârii Comisiei paritare înregistrată sub nr. 10806/10.12.2007, care nu este opozabilă decât părţilor, respectiv Inspectoratului Şcolar Judeţean Iaşi – ca reprezentant în teritoriu al Ministerului Educaţiei Cercetării şi Tineretului – şi sindicatelor, Alianţa Sindicală „Gh.A.” Iaşi, U.S.L.I.P. Iaşi şi F.E.N. Iaşi.

De asemenea, aşa cum s-a arătat anterior, tichetele cadou se acordă personalului din învăţământul preuniversitar de angajator (unitatea de învăţământ) din dispoziţia ordonatorului de credite (respectiv directorul unităţii de învăţământ) în limita veniturilor proprii încasate, venituri proprii ce pot fi obţinute în condiţiile legii (art. 68 alin. 2 din Legea 275/2006 şi art. 17 alin. 6 din H.G. nr. 2192/2004).

Consiliul Local poate aproba alocarea (în modalităţile prevăzute de lege) unor sume din bugetele proprii către unităţile de învăţământ pentru acordarea tichetelor cadou, însă nu are obligaţia de a acorda tichete cadou personalului din învăţământ, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond.

În consecinţă, reţinând că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile legale aplicabile în cauză, curtea de apel a admis recursul declarat de Consiliul Local H., a modificat în parte sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de Alianţa Sindicală „Gh.A.”, în numele membrilor de sindicat, având ca obiect obligarea Consiliului local H. la acordarea tichetelor cadou.

3. Diferenţa de spor de 95% din salariul de bază pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale, solicitată de sindicat în numele membrilor săi, în contradictoriu cu pârâta D.G.A.S.P.C.

Zilele libere la care se referă art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006, respectiv art.41 alin.3 din

CCMUNN 2007-2010, sunt şi cele de repaus săptămânal, prevăzute de art.132 Codul muncii.

În situaţia prevăzută de art.132 al.3 Codul muncii, sporul la salariu poate fi stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

În speţă, neexistând un contract colectiv de muncă pe perioada ce face obiectul acţiunii, se impun a fi aplicate prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, în baza dispoziţiilor art.241 alin.1 lit. d din Codul muncii, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr.52/20.01.2009

Prin sentinţa civilă nr.1346/19.09.2008, pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă acţiunea formulată de Sindicatul „N.V.” al salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în numele şi pentru reclamanţii membri de sindicat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi, Sindicatul „N.V.”, în numele şi pentru

reclamanţii membri de sindicat, a solicitat obligarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi la calculul şi plata drepturilor băneşti reprezentând diferenţa de spor de 95% din salariul de bază pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale pentru perioada aprilie 2005 – 02.08.2007, precum şi actualizarea acestor sume.

A susţinut reclamantul că în data de 27.01.2005 Colegiul Director al D.G.A.S.P.C. Iaşi a hotărât să acorde salariaţilor care lucrează în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale un spor de 5% din salariul brut, în baza prevederilor art.132 alin.2 din Codul muncii, deşi prevederile Codului muncii şi cele ale CCMUNN 2005-2006 precizau că aceste ore suplimentare se plătesc cu spor de 100%, iar acest procent a fost reluat şi în CCMUNN 2007-2010 şi CCM la nivel de unităţi de asistenţă socială pe anii 2007-2009.

Pârâta, prin întâmpinare, a arătat că odată cu încheierea CCM la nivelul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi pentru anii 2007-2010 acest spor a fost majorat la 75% din salariul de bază, iar la data de 15.02.2008, prin act adiţional, sporul a fost majorat la 100%.

Instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 136 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, salariaţilor care lucrează în unităţile în care activitatea nu poate fi întreruptă datorită specificului activităţii, acordarea zilelor libere se face de angajator, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile art.134 din aceeaşi lege.

Conform dispoziţiilor art. 137 din Codul muncii acestor salariaţi li se asigură compensarea cu timp liber în următoarele 30 de zile.

Dispoziţiile art. 132 alin. 3 din Codul muncii stipulează că salariaţii care beneficiază de repaus săptămânal în alte zile decât sâmbăta si duminica, vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individul de muncă.

Urmare a controlului efectuat de I.T.M. Iaşi din 11.01.2005 privind respectarea prevederilor art.132 din Codul muncii, a fost adoptată Hotărârea Colegiului Director al DGSAPC din 17.01.2005, prin care s-a aprobat acordarea, în raport cu prevederile art.132 alin.1 si 2 din Codul muncii, unui spor de 5% din salariul de bază pentru fiecare oră de muncă prestată în zilele de sâmbătă şi duminică şi sărbători legale, personalului care beneficiază de repaus săptămânal în alte zile decât sâmbăta si duminica.

În ceea ce priveşte invocarea art. 40 alin.3 lit. c din Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel Naţional pe anii 2003-2006, instanţa de fond a apreciat că acest articol face referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă judecăţii şi anume la cea în care salariaţii lucrează în zilele libere şi în zilele de sărbători legale. Aşadar, acest articol are aplicabilitate în cazul în care salariatul se încadrează la dispoziţiile art. 134 din Codul muncii adică, fiind în zi liberă prestează muncă suplimentară şi astfel i se va acorda un spor de 100%.

Potrivit art.132 alin.3 din Codul muncii salariaţii care beneficiază de repaus săptămânal în alte zile decât sâmbăta şi duminica, vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau după caz prin contractul individual de muncă, aşadar în situaţia în care salariaţii nu au fost de acord cu hotărârea nr.5 a Colegiului Director al DGSAPC, aveau la dispoziţie procedura prevăzută de art.16 din Legea nr.168/1999, care prevede ca, în situaţia în care sindicatele nu sunt de acord cu punctul de vedere al unităţii angajatoare, se consideră declanşat conflictul de interese. Astfel pentru obţinerea unui alt spor decât cel stabilit de unitatea angajatoare, sindicatul avea posibilitatea legala prevăzută de dispoziţiile Legii 168/1999.

Faţă de situaţia reţinută, raportată la dispoziţiile legale în vigoare, prima instanţă a constatat că acţiunea nu este întemeiată şi pe cale de consecinţă a respins-o.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Sindicatul „N.V.” al salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în numele membrilor de sindicat, criticând-o pentru nelegalitate.

A considerat recurentul că instanţa de fond a interpretat greşit prevederile art.132 din Codul muncii şi art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006.

S-a arătat că în perioada pentru care s-a solicitat diferenţa de spor la nivelul unităţii sau al ramurii de asistenţă socială nu exista încheiat contractul colectiv de muncă, astfel încât erau aplicabile dispoziţiile CCMUNN, respectiv art.40 lit. c cu referire la art.247 Codul muncii.

De asemenea, recurentul a mai arătat că nu a existat o negociere cu privire la cuantumul sporului, iar hotărârea angajatorului de a acorda un spor de 5% a fost luată unilateral, cu încălcarea legii.

Recurentul a susţinut că instanţa a interpretat greşit şi dispoziţiile art.238 alin.2 şi art.8 din Legea 130/1996, precum şi cele ale art.137 alin.2 din Codul muncii, la care s-a făcut referire în cererea de chemare în judecată şi concluziile scrise.

Ca atare, a solicitat admiterea recursului şi a acţiunii formulate.În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Iaşi a formulat

întâmpinare, solicitând respingerea recursului. Intimata a considerat că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect prevederile art.132 alin.2 şi 3 din Codul muncii, precum şi ale art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN, care fac referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă judecăţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea de apel a constatat că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Curtea a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat de salariaţii D.G.A.S.P.C. Iaşi, membri ai Sindicatului „N.V.”, care beneficiază de repaus săptămânal în

alte zile decât sâmbăta şi duminica, obligarea pârâtei la calculul şi plata diferenţei de spor, actualizată, pentru orele prestate în zilele de sâmbătă şi duminică şi în sărbătorile legale pentru perioada aprilie 2005 – 02.08.2007.

Potrivit art.132 Codul muncii:„(1) Repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de regulă sâmbăta şi

duminica.(2) În cazul în care repausul în zilele de sâmbătă şi duminică ar prejudicia interesul

public sau desfăşurarea normală a activităţii, repausul săptămânal poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern.

(3) În situaţia prevăzută la alin.2 salariaţii vor beneficia de un spor la salariu stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă”.

Articolul 40 alin.3 lit. c din CCMUNN pe anii 2005-2006, nr.2001/30.01.2005, stipulează că pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale se acordă un spor de 100% din salariul de bază, până la 120 ore/salariat/an; ceea ce depăşeşte 120 ore/salariat/an se plăteşte cu un spor de 50% din salariul de bază.

Articolul 41 alin.3 din CCMUNN pe anii 2007-2010, nr.2895/29.12.2006, prevede că pentru orele suplimentare şi pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale ce nu au fost compensate corespunzător cu ore libere plătite se acordă un spor de 100% din salariul de bază.

Instanţa de fond a reţinut în mod greşit că dispoziţiile art.40 alin.3 lit. c) din CCMUNN 2005-2006 fac referire la o altă situaţie de drept decât cea dedusă judecăţii, şi anume la cea în care salariaţii lucrează în zilele libere şi în zilele de sărbători legale, respectiv în cazul în care salariatul se încadrează la dispoziţiile art.134 Codul muncii.

Zilele libere la care se referă art.40 alin.3 lit. c din CCMUNN 2005-2006, respectiv art.41 alin.3 din CCMUNN 2007-2010, sunt şi cele de repaus săptămânal, prevăzute de art.132 Codul muncii.

Este adevărat că, în situaţia prevăzută de art.132 al.3 Codul muncii, sporul la salariu poate fi stabilit prin contractul colectiv de muncă sau, după caz, prin contractul individual de muncă.

În speţă, însă, neexistând un contract colectiv de muncă pe perioada ce face obiectul acţiunii, se impuneau a fi aplicate prevederile Contractului Colectiv de Muncă Unic la Nivel Naţional, în baza dispoziţiilor art.241 alin.1 lit. d din Codul muncii, conform cărora clauzele contractelor colective de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului colectiv de muncă la nivel naţional.

Sporul de 5% nu a fost stabilit prin contractele individuale de muncă, ci prin decizia unilaterală a angajatorului, care nu producea efecte faţă de salariaţi, în conformitate cu dispoziţiile art.238 şi 237 Codul muncii.

Raportat tuturor considerentelor expuse, curtea a constat că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.pr.civ., hotărârea pronunţată fiind dată cu aplicarea greşită a legii, astfel încât a admis recursul declarat de Sindicatul „N.V.” al salariaţilor din D.G.A.S.P.C. Iaşi, în numele membrilor de sindicat, a modificat în tot sentinţa atacată, a admis acţiunea formulată de acesta şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor, membrii de sindicat salariaţi ai D.G.A.S.P.C. Iaşi diferenţa dintre sporul pentru orele lucrate în zilele libere şi în zilele de sărbători legale, conform dispoziţiilor art.40 alin.3 lit. c) din CCMUNN 2001/2005, respectiv art.41 alin.3 lit. c din CCMUNN 2895/2006, şi sporul plătit efectiv pentru perioada aprilie 2005 – 2 august 2007, diferenţe ce vor fi actualizate în raport de rata inflaţiei la momentul plăţii.

4. Obligaţia angajatorului de a realiza o efectivă şi reală repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii. Daune morale la care este îndreptăţit salariatul

Hotărârea definitivă şi executorie a instanţei, prin care s-a dispus repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii, a fost încălcată de angajatorul care a condiţionat reintegrarea angajatului pe postul deţinut anterior, de acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în sensul diminuării semnificative a acestora, fiind astfel încălcate dispoziţiile art.8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe. Astfel, angajatului i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, pentru care va fi antrenată răspunderea angajatorului, în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.

Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Curtea de Apel Iaşi, decizia civilă nr. 86/03.02.2009

Prin cererea înregistrată sub nr.1603/89/09.06.2008, contestatorul N.Gh. a solicitat, în contradictoriu cu intimata S.C.”F.” S.A., anularea deciziei de reintegrare în muncă nr.151/12.05.2008 emisă de intimată, respectarea în totalitate a sentinţei civile nr.366/2008 a Tribunalului Vaslui şi a deciziei civile nr.515/2008 a Curţii de Apel Iaşi şi obligarea intimatei la plata de daune morale, în cuantum de 30000 lei.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că a fost salariatul societăţii intimate, fiindu-i desfăcut contractul de muncă în cursul anului 2007. Decizia de concediere a fost contestată, fiind anulată prin sentinţa civilă nr.366/2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi. Prin aceeaşi hotărâre, s-a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Deşi această hotărâre era executorie, angajatorul a emis decizia de reintegrare, stabilind contestatorului, de la data reintegrării, un salariu mai mic decât cel avut anterior, respectiv de 600 lei, faţă de 949 lei.

Mai mult decât atât, contestatorul a mai susţinut că nivelul de salarizare prevăzut în decizia contestată era condiţionat de realizarea în proporţie de 100% a sarcinilor de serviciu, ceea ce constituie o modificare unilaterală a contractului său de muncă.

Prin întâmpinarea formulată, S.C.”F.” S.A. Bârlad a solicitat respingerea contestaţiei ca fiind neîntemeiată, întrucât decizia de reintegrare a contestatorului a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale şi a celor judecătoreşti.

Prin sentinţa civilă nr.1285/30.10.2008, Tribunalul Vaslui a admis contestaţia formulată de contestatorul N.Gh., a dispus anularea deciziei nr.151/12.05.2008, intimata

fiind obligată să achite contestatorului drepturile salariale conform deciziei civile nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi şi suma de 30000 lei, cu titlu de daune morale.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:Prin sentinţa civilă nr.366/2008 a Tribunalului Vaslui, rămasă irevocabilă prin

decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, s-a dispus anularea deciziei nr. 396/01.10.2007 emisă de S.C.”F.” S.A. Bârlad, reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi obligarea intimatei la plata drepturilor salariale de la data desfacerii contractului de muncă şi până la reintegrarea efectivă.

Prin decizia nr.151/12.05.2008, intimata a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, însă începând cu data de 12.05.2008 şi la un nivel de salarizare inferior celui stabilit prin actul adiţional nr.2747/31.05.2007.Astfel, angajatorul nu a repus decât parţial salariatul în situaţia anterioară emiterii actului contestat, stabilind în mod unilateral, cu încălcarea disp.art.41 din Codul muncii, atât un salariu mai mic decât cel avut anterior concedierii, cât şi o nouă condiţie, cea a realizării sarcinilor de serviciu în procent de 100% pentru obţinerea salariului specificat prin decizie.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, instanţa de fond a constatat că decizia contestată se înscrie în rândul deciziilor cu caracter şicanatoriu, care aduc o gravă atingere drepturilor recunoscute de legislaţia în vigoare, demnităţii şi onoarei, intimata neconformându-se unei hotărâri judecătoreşti executorii, astfel încât acesta este fondat, în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.

S-a reţinut ca fiind întemeiată, în temeiul disp.art.274 din C.pr.civ. şi cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs S.C.”F.” S.A. Bârlad, considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

În mod greşit prima instanţă a anulat în totalitate decizia contestată, deşi contestatorul criticase doar punctul 3 din această decizie.

S-a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a obligat recurenta să achite contestatorului-intimat drepturile salariale conform deciziei civile nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, deşi nu a fost investită cu un astfel de capăt de cerere şi cu toate că angajatorul mai fusese obligat, printr-o hotărâre anterioară, la plata acestor drepturi băneşti.

Recurenta a mai susţinut că în mod greşit prima instanţă a acordat contestatorului daune morale în cuantum de 30.000 lei, fără a respecta decizia nr.XL din 07.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care prevedea că daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprind clauze exprese în acest sens.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul N.Gh. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Analizând recursul formulat de S.C.”F.” S.A. Bârlad, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, curtea a reţinut că acesta este în parte fondat pentru următoarele considerente:

Art.78 din Codul muncii, reglementând sancţionarea concedierilor nelegale, statorniceşte: „în cazul în care concedierea a fost efectuată netemeinic şi nelegal, instanţa va dispune anularea ei şi va obliga angajatorul la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat salariatul”.

Potrivit alineatului 2 al aceluiaşi articol, la solicitarea salariatului, instanţa care a dispus concedierea va repune părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere.

S-a reţinut că, deşi intimatul a formulat o astfel de solicitare în cadrul litigiului ce s-a purtat între părţi în legătură cu legalitatea şi temeinicia măsurii de concediere dispuse prin decizia nr. 396/01.10.2007 emisă de recurentă, iar Tribunalului Vaslui, prin sentinţa civilă

nr.366/03.04.2008, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.515/09.09.2008 a Curţii de Apel Iaşi, a repus părţile în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, angajatorul, abia la data de 12.05.2008, a emis decizia nr.151, contestată în cauza de faţă.

Având în vedere faptul că prin această decizie, emisă de recurent, astfel cum rezultă chiar din preambulul acesteia, în executarea sentinţei civile nr.366/03.04.2008 a Tribunalului Vaslui, intimatul nu a fost repus în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, în mod corect prima instanţă a reţinut că se impune anularea acesteia.

Prin decizia nr.193/2001, Curtea Constituţională a decis că repunerea părţilor în situaţia anterioară nu lezează în nici un mod dreptul de proprietate al angajatorului, drept ce trebuie exercitat cu respectarea conţinutului şi limitelor sale, stabilite de lege. Fără posibilitatea repunerii părţilor în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă nu s-ar repara şi nu ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.

Practic, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, reglementată de dispoziţiile art. 78 alin.2 din Codul muncii, constituie una dintre măsurile cele mai energice de restabilire a legalităţii, de apărare eficientă a dreptului la muncă. Ea reprezintă o adevărată restitutio in integrum, implicând nu numai reîncadrarea pe postul deţinut anterior, ci repunerea în situaţia anterioară, ca şi cum raportul de muncă nu ar fi fost nici un moment întrerupt; aceasta implică, necondiţionat, reintegrarea pe postul deţinut anterior începând cu data concedierii şi acordarea salariului de care salariatul beneficia anterior.

În speţă, angajatorul, nerespectând dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii de repunere a intimatului în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi încălcând flagrant dispoziţiile art. 41 din Codul muncii, care prevăd cazurile şi condiţiile în care poate interveni modificarea unilaterală a contractului de muncă, a condiţionat practic reintegrarea intimatului pe postul deţinut anterior concedierii, de acceptarea de acesta a unui salariu de 600 lei, faţă de cel în cuantum de 949 lei, stabilit prin actul adiţional nr. 2747/31.05.2007.

Mai mult, s-a reţinut că, pe lângă diminuarea semnificativă a salariului intimatului, s-a adăugat, prin aceeaşi decizie, o condiţie suplimentară care prevede că salariul, în acest cuantum inferior celui avut anterior concedierii, va fi plătit doar în condiţiile realizării în procent de 100% a sarcinilor de serviciu.

Contractul individual de muncă este un contract oneros şi comutativ, salariul reprezentând un element esenţial al acestuia, cauza şi obiectul oricărui asemenea contract, intimatul solicitând repunerea în situaţia anterioară concedierii tocmai în vederea obţinerii salariului stabilit prin acordul părţilor, în sumă de 949 lei.

De asemenea, s-a mai reţinut că recurenta a dispus reintegrarea contestatorului începând cu data de 12.05.2008, lăsând descoperită perioada 01.10.2007-11.05.2008, în care, urmare a anulării deciziei de concediere nr. 396, raporturile de muncă dintre părţi nu au fost întrerupte.

Au fost înlăturate, pentru considerentele expuse anterior, susţinerile recurentei în sensul că în mod eronat prima instanţă a dispus anularea în întregime a deciziei nr. 151/12.05.2008, având în vedere că prin acest act angajatorul nu a realizat o efectivă şi reală repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii.

Astfel , pentru a evita săvârşirea infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de disp.art.277şi 278 din Codul muncii, Curtea a reţinut că angajatorul va trebui să repună efectiv intimatul în situaţia anterioară emiterii actului de concediere, reintegrându-l pe acesta pe postul deţinut anterior începând cu data când a fost concediat, 01.10.2007, cu menţinerea drepturilor salariale şi fără a condiţiona reluarea activităţii salariatului de acceptarea unor condiţii de salarizare dezavantajoase pentru acesta.

S-au reţinut însă ca fiind fondate susţinerile recurentei în sensul că în mod greşit prima instanţă a obligat societatea la plata drepturilor salariale cuvenite contestatorului conform deciziei civile nr.515/09.09.2008, având în vedere că această obligaţie de plată a despăgubirilor ce se cuvin intimatului până la data când angajatorul va realiza repunerea efectivă a părţilor în situaţia anterioară, a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de Curtea de Apel Iaşi.

În ceea ce priveşte daunele morale acordate intimatului de prima instanţă, acestea au fost cenzurate de curtea de apel doar sub aspectul cuantumului acestora.

S-a reţinut că, după pronunţarea deciziei nr.XL din 07.05.2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care stabilise că, în cadrul litigiilor de muncă privind atragerea răspunderii patrimoniale a angajatorilor, potrivit disp.art.269 alin.1 din Codul muncii, daunele morale pot fi acordate salariaţilor numai în cazul în care legea, contractul colectiv de muncă sau contractul individual de muncă cuprinde clauze exprese în acest sens, au fost modificate dispoziţiile acestui articol.

Decizia a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interpretarea dispoziţiilor art.269 alin.1 din Codul muncii, astfel cum acestea erau în vigoare la data respectivă, fiind obligatorie pentru instanţe până la data când aceste prevederi au fost modificate prin Legea nr.237/2007.

În prezent, se aplică aceste dispoziţii modificate, care prevăd că angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

În speţă, având în vedere faptele angajatorului prezentate anterior, de nerespectare a hotărârii definitive şi executorii de repunere a părţilor în situaţia anterioară concedierii din data de 01.10.2007, prin condiţionarea reintegrării intimatului pe postul deţinut, de acceptarea unei modificări unilaterale a drepturilor salariale acordate, în sensul diminuării semnificative a acestora, fiind astfel încălcate de recurent dispoziţiile art.8 din Codul muncii, potrivit cărora relaţiile de muncă se bazează pe principiul consensualităţii şi al bunei-credinţe, Curtea a reţinut că acesta a cauzat intimatului şi un prejudiciu nepatrimonial, pentru care va fi antrenată răspunderea sa în temeiul disp.art.269 alin.1 din Codul muncii.

Prin aceeaşi decizie nr.193/2001, Curtea Constituţională a reţinut în acest sens că prevederile constituţionale privind libertatea economică nu îl îndreptăţesc pe angajator să acţioneze în mod arbitrar, nesocotind dispoziţiile legale referitoare la organizarea şi funcţionarea firmei, care includ şi cele privind încheierea, executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă pentru salariaţii acestuia.

Prejudiciul moral suferit de intimat este întărit şi de dispoziţiile deciziei nr.224/25.07.2008 emise de angajator, depusă în recurs, care prevăd că: „Începând cu data prezentei, domnului N. G. i se interzice accesul în S.C. „F” SA. Va fi plătit să stea acasă.”

Pentru aceste considerente, s-a reţinut că intimatului i se cuvin daune morale în cuantum de 5.000 lei, care reprezintă o justă şi echitabilă reparaţie a prejudiciului suferit de acesta prin faptele angajatorului, suma de 30.000 lei acordată de prima instanţă cu titlu de despăgubiri morale fiind stabilită în mod disproporţionat faţă de dauna nepatrimonială suferită de salariat în cursul executării contractului său de muncă.

5. Refuzul angajatorului de reintegrare a contestatorului în funcţia de şef serviciu, în executarea unei hotărâri judecătoreşti de anulare a măsurii de modificare unilaterală a contractului său de muncă.

Concedierea salariatului pentru desfiinţarea serviciului pe care îl conducea. Acte adiţionale încheiate la un contract care nu mai era în fiinţă

În temeiul hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii, angajatorul are obligaţia să dispună reintegrarea salariatului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei a cărei nelegalitate s-a constatat, neputând practic să fie dispusă concedierea din acest post fără ca acesta să fie în prealabil, în mod legal reintegrat.

Curtea de Apel Iaşi, decizia nr. 186/06.03.2009

Prin sentinţa civilă nr.1720/31.10.2008, Tribunalul Iaşi a respins contestaţia împotriva deciziei nr. 1/2175/4.07.2008 şi acţiunea formulată de reclamantul B.S.

Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:Prin decizia nr. 1/2175 din 4.07.2008, S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. a dispus

concedierea salariatului B.S. în temeiul art. 55 lit.c) coroborat cu art. 65 alin.1 din Codul Muncii, motivat de faptul că s-a desfiinţat locul de muncă ocupat, respectiv şef serviciu marketing - M.T., ca urmare a reorganizării activităţi.

În decizie, angajatorul a menţionat că i se propune un nou loc de muncă salariatului, respectiv şef secţie I – Staţia P. - Regionala T.F.C. Iaşi.

Prin Hotărârea nr. 6/30.06.2008, Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat structura organizatorică a S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” – S.A., din anexa 1 şi a Regionalelor de T.F.C., din anexele 2, 2 a, 2 b şi 2 c, cu aplicare din data de 01.07.2008 cu încadrare în bugetul de venituri şi cheltuieli al S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. şi în numărul de posturi aprobat. La luarea hotărârii au fost avute în vedere notele nr. 40/21/1/42/2008, nr. 20/14/a/236/2008 şi nr. 20/11/a/776/2008 având ca având ca obiect reorganizarea activităţi Serviciului Marketing la nivel central S.N.T.F.C. şi în cadrul Regionalelor T.F.C., în vederea implementări studiului efectuat de „H.G.Ltd.”.

În anexa 2b la Hotărârea A.G.A. nr. 6/2008 nu este prevăzut serviciul marketing – M.T. Prin urmare, fiind desfiinţat acest serviciu, a fost desfiinţat şi postul de şef serviciu ce a fost ocupat de contestator.

Prima instanţă a mai reţinut că prin fraudă la lege se înţelege acea operaţiune care constă în folosirea anumitor dispoziţii legale la încheierea unui act juridic, în scopul de a încălca alte dispoziţii legale imperative. În legătură cu acest aspect, contestatorul nu a precizat prin încheierea cărui act juridic s-a încercat încălcarea dispoziţiilor imperative ale Codului Muncii.

Susţinerea contestatorului potrivit căreia scopul angajatorului a fost obţinerea definitivă a rezultatului atins doar temporar prin decizia nr. 1/1284/21.04.2008 este neîntemeiată, în speţă, făcându-se dovada că a fost modificată structura organizatorică a tuturor Regionalelor T.F.C., nu numai a celei din Iaşi.

Potrivit dispoziţiilor art. 41(1) Codul Muncii, contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părţilor.

Actele adiţionale la contractul individual de muncă nr. 1/142/07.05.2008 şi nr. 1/2000/24.06.2008 au fost semnate de salariat. Aceste acte privesc prestarea de contestator a activităţilor specifice funcţiei de şef staţie I.

Pentru aceste considerente, s-a reţinut că cererile privind anularea şi constatarea nulităţi actelor adiţionale sunt neîntemeiate.

În baza art. 274 Cod procedură civilă, s-a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile a formulat recurs reclamantul B.S., considerând-o ca fiind nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:

Recurentul a fost angajat la Societatea Naţională de T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A., cu contract individual de muncă, în funcţia de şef serviciu la serviciul marketing - M.T., în cadrul Regionalei T.F.C. Iaşi.

La data de 21.04.2008, societatea angajatoare a emis decizia nr.1/1284, act prin care a modificat în mod unilateral contractul individual de muncă încheiat cu recurentul, în ceea ce priveşte felul muncii, locul muncii şi salariul.

Prin sentinţa civilă nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi a fost anulată această decizie şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de şef serviciu la serviciul marketing – M.T., deţinută anterior emiterii acestei decizii, sentinţă ce a rămas irevocabilă.

În ziua următoare pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, angajatorul a întocmit Nota de fundamentare având ca obiect reorganizarea activităţii serviciului de marketing la nivel central S.N.T.F.C. şi în cadrul Regionalelor de T.F.C. Iaşi, în vederea implementării studiului efectuat de „H.G.Ltd.”.

Recurentul a mai arătat că, deşi activitatea de marketing a angajatorului se realiza exclusiv prin serviciile de marketing de la nivel central şi de la nivel regional, deşi prin studiul făcut în vederea eficientizării activităţii s-a subliniat insuficienţa numerică a acestui serviciu, comparativ cu numărul total de angajaţi ai intimatei şi cu toate că în raportul ce a stat la baza notei de fundamentare nu se propunea ca soluţie desfiinţarea serviciilor de marketing, ci eficientizarea acestora, angajatorul a folosit prilejul de a scăpa de ocupantul postului de şef serviciu la serviciul marketing - M.T. din cadrul Regionalei Iaşi, inserând în nota de fundamentare propunerea desfiinţării acestui serviciu, concomitent cu reorganizarea activităţii sectorului de marketing.

Astfel cum rezultă din actul înregistrat sub nr.601/1/1931 din 02.10.2008, serviciul marketing de după reorganizare are aceleaşi posturi, ocupate de aceleaşi persoane, cu cel care exista anterior.

De altfel, intimata, prin răspunsul la întrebarea nr.6 a confirmat faptul că reorganizarea sectorului de marketing s-a concretizat prin mărirea numărului de posturi normate pentru această activitate în limita posturilor vacante existente.

Prin urmare, recurentul a arătat că desfiinţarea locului său de muncă nu este efectivă, că în strategia de marketing a angajatorului nu există ca obiectiv reducerea personalului, ci, dimpotrivă sporirea numerică a acestuia, odată cu luarea unor măsuri organizatorice concrete şi mai diversificate decât în trecut pentru eficientizarea serviciilor oferite clienţilor de angajator.

Astfel, s-a arătat că în mod greşit tribunalul a reţinut că postul recurentului a dispărut odată cu desfiinţarea serviciul marketing – M.T., fără a observa că prin acelaşi act a fost înfiinţat un nou serviciu de marketing, atât la nivel central, cât şi la nivel regional, serviciu ce are în toate regionalele aceleaşi posturi ca şi serviciul de marketing anterior, posturile fiind ocupate de aceleaşi persoane. Aceasta a fost situaţia şi în Regionala Iaşi, postul fiind ocupat de persoana cu care fusese înlocuit recurentul în Serviciul marketing cu denumirea anterioară hotărârii A.G.A. nr.6/2008.

Recurentul a arătat astfel că desfiinţarea postului nu a fost efectivă şi a avut un scop imoral şi ilicit, respectiv obţinerea definitivă a rezultatului atins doar temporar prin decizia nr.1/1284/21.04.2008.

S-a mai arătat că, în realizarea aceluiaşi scop, angajatorul l-a determinat pe contestator să semneze actele adiţionale din 9.07.2008 şi 14.07.2008, acte având ca obiect schimbarea funcţiei de şef al serviciului marketing – M.T., cu cea de şef staţie I.

Recurentul a mai arătat că a solicitat în scris angajatorului executarea sentinţei civile nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, iar reacţia acestuia a fost schimbarea formală a structurii sale organizatorice.

În acest context, recurentul a primit răspunsul din data de 07.07.2008, prin care angajatorul îşi exprima acordul în ceea ce priveşte punerea în executare a hotărârii judecătoreşti doar în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale cuvenite potrivit acesteia.

Recurentul a primit şi decizia contestată în cauză şi după două zile, silit de împrejurări şi de presiunea exercitată de angajator, a semnat primul act adiţional la contractul individual de muncă, după care, în urma unor discuţii privind data intrării în vigoare a acestuia, înscrisă iniţial ca fiind 01.05.2008, i s-a dat spre semnare un nou act adiţional, cu menţiunea că acesta intră în vigoare de la data de 01.07.2008. Modalitatea în care a acţionat angajatorul în raporturile juridice cu contestatorul începând cu luna aprilie 2007, când i-a modificat contractul individual de muncă, a condus la crearea unei continue presiuni asupra psihicului recurentului pentru a obţine formal acordul de modificare a raporturilor de muncă.

S-a mai susţinut că în mod greşit angajatorul a încheiat acte adiţionale la contractul individual de muncă şi nu un nou contract de muncă pentru noul post.

Recurentul a mai susţinut că repunerea sa în situaţia anterioară, respectiv obligarea intimatei de a-l reintegra în funcţia de şef serviciu care a fost reorganizat sub o nouă denumire, de Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, se impune întrucât numai astfel s-ar atinge scopul judecăţii, respectiv reparaţia echitabilă a vătămării pe care angajatorul i-a provocat-o cu vinovăţie angajatului prin actele ce fac obiectul prezentei contestaţii.

Prin întâmpinarea formulată, S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Analizând recursul formulat de reclamantul B.S., prin prisma disp.art.3041 C.pr.civ., curtea a constatat că acesta este fondat pentru următoarele considerente.

Potrivit contractului individual de muncă nr.171011/21.03.2003, recurentul a ocupat, începând cu data de 24.03.2003, funcţia de şef de serviciu marketing, M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi.

Prin actul adiţional nr.171884/30.05.2007 la contractul individual de muncă, recurentului, începând cu data de 01.06.2007, i s-a majorat salariul de bază la care era îndreptăţit, în calitate de Şef de Serviciu Marketing, Mers Tren, prin acordarea unei indemnizaţii de conducere de 30%, ce atestă faptul că activitatea sa pe această funcţie a fost apreciată de conducerea societăţii intimate.

La data de 21.04.2008, societatea angajatoare a emis decizia nr.1/1284, act prin care a modificat în mod în mod unilateral contractul individual de muncă încheiat cu recurentul, în ceea ce priveşte funcţia şi salariul.

Prin sentinţa civilă nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, rămasă irevocabilă, a fost anulată decizia nr.1/1284 din 21.04.2008 emisă de S.N.T.F.C. „C.F.R. Călători” S.A. şi s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţia de şef serviciu marketing, M.T., deţinută anterior emiterii acestei decizii.

S-a reţinut în acest sens că modificarea unor elemente esenţiale ale contractului individual de muncă al contestatorului s-a efectuat cu încălcarea disp.art.41 din Codul muncii.

La data de 04.07.2008, prin decizia nr.1/2175, recurentul B. S., „având funcţia de şef serviciu marketing, M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi” a fost concediat în temeiul disp.art.55 lit.c) coroborat cu art.65 alin.1 din Codul muncii, pe motivul desfiinţării locului său de muncă, avându-se în vedere Hotărârea A.G.A. nr. 6/30.06.2008 şi Nota nr.20/11/a/776/19.06.2008.

La data de 07.07.2008, a fost comunicată recurentului adresa nr.1/2120/2008, prin care intimata a răspuns cererii acestuia de executare a sentinţei nr. 926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, în sensul că îi vor fi acordate doar despăgubirile la care era îndreptăţit, reintegrarea sa nefiind posibilă, având în vedere faptul că, prin Hotărârea A.G.A. nr. 6/30.06.2008, Serviciul marketing - M.T. a fost desfiinţat.

Prin cererea înregistrată la societatea intimată sub nr.1/2304/11.07.2008, recurentul a precizat că desfiinţarea serviciului i-a fost adusă la cunoştinţă doar la momentul când a primit decizia de concediere, deşi nota de fundamentare fusese emisă la data de 30.06.2008 şi în ipoteza în care nu i s-ar fi modificat în mod unilateral contractul de muncă, ar fi fost propozabil pentru funcţia de şef al noului serviciu creat prin Hotărârea A.G.A. nr. 6/30.06.2008, care are acelaşi obiect de activitate ca şi cel desfiinţat. A mai precizat că a luat cunoştinţă de propunerea de a ocupa un alt loc de muncă vacant pe unitate - şef staţie I - Staţia P., funcţie pe care consimte să o exercite pentru a nu fi pus în situaţie de a-i înceta contractul de muncă.

Prin actul adiţional nr.1/1422/07.05.2008, semnat de recurent la data de 09.07.2008, recurentul a fost trecut pe funcţia de şef staţie I - Staţia P., începând cu data de 01.05.2008.

Prin actul adiţional nr.1/2000/24.06.2008, semnat de recurent la data de 14.07.2008, s-a majorat salariul cuvenit recurentului, pe funcţia de şef staţie I - Staţia P., începând cu data de 01.07.2008.

Curtea a reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat legalitatea şi temeinicia deciziei de concediere, pentru următoarele motive:

S-a reţinut că, în executarea sentinţei civile nr.926/18.06.2008 a Tribunalului Iaşi, prin care s-a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii deciziei nelegale, angajatorul avea obligaţia de a-l reintegra pe contestator pe funcţia de şef serviciu marketing, M.T. începând cu data de 21.04.2008, ca şi când raporturile de muncă nu ar fi fost niciodată modificate, astfel cum s-a stabilit în doctrina de dreptul muncii şi practica judiciară în domeniu şi nu începând cu data pronunţării hotărârii ce constituie titlu executoriu.

Ori, astfel cum rezultă din organigrama depusă la fila nr.36 dosar de fond, această funcţie a continuat să existe după data de 21.04.2008, iar prin Hotărârea A.G.A. nr. 6/30.06.2008 s-a aprobat noua structură organizatorică a regionalelor de transport feroviar de călători, „cu aplicare de la data de 01.07.2008”.

Prin urmare, în temeiul hotărârii judecătoreşti definitive şi executorii, angajatorul avea obligaţia să dispună reintegrarea recurentului pe funcţia deţinută anterior emiterii deciziei a cărei nelegalitate s-a constatat, neputând practic să fie dispusă concedierea sa din acest post fără ca acesta să fie în prealabil în mod legal reintegrat.

De altfel, contradictorie este în acest sens şi poziţia angajatorului, care, pe de o parte, răspunde recurentului la cererea de executare a sentinţei civile nr.926/18.06.2008 că nu poate dispune reintegrarea întrucât a fost desfiinţată funcţia de şef serviciu marketing, M.T., dar, pe de altă parte prevede chiar în decizia contestată că, la data de 04.07.2008, data emiterii deciziei, acesta avea funcţia de şef serviciu marketing, M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi.

Este logic că atâta timp cât recurentul nu ocupa o anumită funcţie, nu putea fi nici să înceteze contractul său de muncă pentru această funcţie.

Pe lângă acest prim motiv de nelegalitate a deciziei, s-a mai reţinut că în mod greşit prima instanţă a constatat că angajatorul ar fi dovedit în speţă că desfiinţarea locului de muncă al recurentului ar fi fost efectivă şi că ar fi avut o cauză reală şi serioasă.

Astfel, la data de 19.06.2008, la o zi după pronunţarea sentinţei civile nr.926/2008 de Tribunalul Iaşi, angajatorul a întocmit Nota de fundamentare nr.20/11/a/776/19.06.2008.

Prin această notă, întocmită în urma studiului efectuat de „H.G. Ltd.”, s-a concluzionat că personalul de marketing reprezintă doar 4,2% din totalul angajaţilor care lucrează în domeniul administrativ C.F.R. Călători, astfel încât resursele umane din cadrul departamentului de marketing au puţine posibilităţi de dezvoltare eficientă a proiectelor promoţionale şi a structurilor de preţuri pe lângă activitatea principală de proiectare a mersului trenurilor.

După cum rezultă din această notă de fundamentare, acestea sunt concluziile pe baza cărora s-a hotărât desfiinţarea serviciul marketing la nivel central şi a serviciului marketing – M.T. la nivel regional, deşi, astfel cum am precizat anterior, studiul efectuat de „H.G.Ltd.” a reţinut tocmai procentajul redus al personalului de marketing din cadrul societăţii, nefiind dovedit de intimat, cu probele administrate în cauză, caracterul real şi serios al desfiinţării funcţiei recurentului.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin aceeaşi notă s-a decis ca, la nivel regional, activitatea de marketing să fie definită de Serviciul Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, cu un necesar de personal de maxim 6 posturi care, la nivelul Regionalei Iaşi, au rămas exact aceleaşi ca în vechiul serviciu.

S-a mai reţinut că, analizând comparativ activităţile ce reveneau vechiului serviciu, cu cele ale serviciului nou, acestea nu sunt modificări de esenţă, motiv pentru care au şi fost păstrate în noua schemă de personal toate funcţiile existente anterior, ocupate de aceiaşi salariaţi.

Astfel, nu se poate vorbi de o desfiinţare efectivă, din cauze reale şi serioase a locului de muncă al recurentului atâta timp cât, din înscrisul depus dosarul de fond, ce cuprinde lista cu personalul serviciului marketing - M.T. în luna iunie 2008, conform statului de funcţii aprobat cu nr.1/1100/2008 şi lista cu personalul Serviciului Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, conform statului de funcţiuni aprobat cu nr.1/2280/2008, rezultă că în cele două servicii există identitate de funcţii şi salariaţi.

Chiar dacă, astfel cum a reţinut prima instanţă, prin Anexa 2b la această Hotărârea A.G.A. nr.6/30.06.2008, s-a aprobat noua organigramă, în care apare doar Serviciul Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, acesta a preluat de fapt principalele atribuţii ale serviciului marketing - Mers Tren, dar ceea ce este esenţial, în speţă, a preluat integral toate posturile din vechiul serviciu, care sunt ocupate de aceleaşi persoane.

S-a mai reţinut din cuprinsul aceluiaşi înscris că şeful serviciului marketing - M.T., în luna iunie 2008, era S.I., care ocupa în luna iulie 2008, aceeaşi funcţie, în cadrul serviciului reorganizat, denumit Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren.

De aici se desprinde cu certitudine concluzia că desfiinţarea funcţiei de şef serviciu marketing - M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi nu a fost reală şi serioasă, nefiind impusă de necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii.

Astfel, deşi s-a invocat ca motiv de concediere a recurentului faptul că s-ar fi desfiinţat funcţia de şef serviciu marketing - M.T. în cadrul Regionalei T.F.C. - Iaşi, în realitate, din analiza aceloraşi înscrisuri depuse la dosar de angajator se desprinde concluzia că, deşi serviciul marketing - M.T. a fost desfiinţat, nici un moment nu s-a pus problema de a fi concediat ocupantul acestui post în luna iunie 2008, conform listei de personal depuse la dosar, ci acesta a rămas în continuare şef al noului serviciu.

Nu se poate considera că în cazul unui salariat desfiinţarea locului de muncă - şef serviciu marketing - M.T. – a condus la modificarea raporturilor de muncă, iar în cazul recurentului, desfiinţarea aceluiaşi post, constituie un motiv de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului.

De altfel, acest aspect aduce în discuţie din nou nelegalitatea deciziei contestate, având în vedere faptul că recurentul B.S. a fost concediat din funcţia de şef serviciu

marketing – M.T., fără a fi în prealabil reintegrat pe acest post, funcţie pe care o ocupa însă, la data desfiinţării acestui serviciu , S. I.

În consecinţă, s-a reţinut că, prin modul în care a acţionat, angajatorul a încălcat principiul securităţii raporturilor juridice şi principiul legalităţii, astfel încât se impune anularea deciziei nr. 1/2175 din 4.07.2008 emisă de intimata S.N.T.F.C. - „C.F.R. Călători” S.A. şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor cuvenite recurentului potrivit disp.art.78 din Codul muncii.

De asemenea, s-a mai reţinut că, în ipoteza în care nu s-ar fi modificat în mod unilateral contractul individual de muncă în luna aprilie 2008, modificare pe care instanţele au considerat-o nelegală, recurentul, urmărind situaţia pe care a avut-o persoana care l-a înlocuit în funcţie, ar fi fost îndreptăţit să preia funcţia de conducere a Serviciului Cercetare Piaţă, Vânzări, Mers de Tren, ce a rezultat în urma restructurării serviciului marketing – M.T., fără a interveni nici o modificare în privinţa personalului care era în funcţie la data desfiinţării vechiului serviciu.

Curtea a reţinut astfel că, fără repunerea recurentului în situaţia anterioară concedierii, atingerea adusă dreptului la muncă al salariatului nu s-ar repara şi nu s-ar asigura stabilitatea raporturilor de muncă.

În ceea ce priveşte actele adiţionale înregistrate sub nr. 1/1422/07.05.2008 şi nr. 1/2000/24.06.2008, s-a constatat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că acestea sunt valabil încheiate, deoarece recurentul şi-ar fi dat consimţământul la modificarea contractului său de muncă.

Faptul că recurentul nu a fost de acord cu modificarea contractului său de muncă sub aspectul funcţiei, locului muncii şi salarizării rezultă şi din actul adiţional nr.1/1285/21.04.2008 pe care angajatorul a încercat să îl încheie cu acest salariat şi care nu a fost semnat de contestator.

Curtea a reţinut faptul că aceste acte adiţionale au fost semnate însă de recurent la datele de 09.07.2008 şi 14.07.2008. Ori, după încetarea contractului său de muncă, la data comunicării deciziei de concediere, 07.07.2008, potrivit art.75 din Codul muncii, acesta nu mai avea posibilitatea de a-şi da acordul la modificarea acestuia.

Practic, pentru încheierea valabilă a unor astfel de acte adiţionale la contractul de muncă era necesar ca manifestarea de voinţă a părţilor în sensul modificării funcţiei, locului muncii şi salariului, elemente esenţiale ale contractului să se întâlnească anterior emiterii deciziei de concediere.

Decizia de încetare a contractului de muncă trebuia emisă doar în ipoteza în care nu se ajungea la un acord privind ocuparea postului vacant oferit de unitate. În cazul în care salariatul accepta noul post, se încheia într-adevăr un act adiţional valabil de modificare a locului său de muncă.

De altfel, potrivit disp.art.17 alin.1 din Codul muncii, anterior modificării contractului individual de muncă, angajatorul avea obligaţia de a informa salariatul cu privire la clauzele esenţiale pe care intenţiona să le modifice, obligaţie pe care în speţă intimatul nu şi-a îndeplinit-o, decizia de concediere neputând fi calificată ca având un asemenea caracter. Astfel cum rezultă din actele dosarului, chiar răspunsul la cererea recurentului de reintegrare în baza sentinţei nr. nr.926/2008 a Tribunalului Iaşi, a fost comunicat ulterior deciziei de încetare a contractului.

În acest context, deşi obligaţia de informare a salariatului se consideră, conform disp.art.17 alin.2 Codul muncii, îndeplinită la data semnării actului adiţional, se reţine că legiuitorul avut în vedere în acest caz, desigur, doar actele adiţionale încheiate în timpul cât contactul de muncă este în fiinţă, nu după comunicarea deciziei de concediere.

Pentru aceste considerente, Curtea a admis recursul formulat de reclamant, a modificat în tot sentinţa prime instanţe, a admis contestaţia promovată, a dispus anularea

deciziei nr.1/2175/2008 emisă de intimată şi a actelor adiţionale înregistrate sub nr.1/1422/07.05.2008 şi nr.1/2000/24.06.2008 la contractul individual de muncă încheiat între părţi. S-a dispus totodată reintegrarea contestatorului pe funcţia de şef serviciu cercetare piaţă, vânzări, mers de tren, intimata fiind obligată să plătească contestatorului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data de 04.07.2008 şi până la reintegrarea efectivă.