10 Reguli de compozitie in fotografie Compozitia unei fotografii respecta o serie de reguli general acceptate, reguli care ajuta la obtinerea unei

incadrari armonioase. Evident, criteriile de compozitie nu sunt obligatorii si nu trebuie urmarite intotdeauna, dar

in majoritatea cazurilor ajuta la obtinerea unui impact vizual. Regulile de compozitie au ca scop principal

evidentierea subiectului si dirijarea privirii catre o anumita zona din fotografie pentru a transmite in mod direct

un mesaj.

"Singura regula in fotografie este aceea ca nu exista reguli!"

1. Regula treimilor (rule of thirds)

Regula treimilor este una dintre cele mai cunoscute reguli de compozitie foto. Plasarea subiectului in centru

fotografiei nu este, de multe ori, o idee buna. Un subiect central nu este foarte atragator pentru privitor si creaza

o atmosfera statica. Pentru a capta atentia si pentru o compozitie dinamica este recomandat sa respecti regula

treimilor. Practic, imagineaza-ti cadrul impartit in trei zone egale (figura), atat pe verticala cat si pe orizontala.

Liniile imaginare care imparta cadrul in treimi se numesc linii de forta. Pentru o combozitie bine echilibrata,

plaseaza subiectul principal al fotografiei pe una dintre liniile de forta sau la punctul de intersectie dintre acestea.

2. Elemente de compensare (balancing elements)

Plasarea subiectul principal in cadru, tinand cont de regula treimilor, crează o fotografie mai interesantă, dar

cu toate acestea se poate lăsa un gol în scenă, care poate face ca fotografia finala sa fie `goala`. Astfel, trebuie să

echilibram "greutatea" subiectului principal cu un alt obiect, inclusiv, de o importanţă mai redusă pentru a umple

spatiul in cadru.

"greutatea vizula" a semnului rutier este echilibrata de cladirea din partea stanga a imaginii.

3. Linii conducatoare in cadru (leading lines)

Intr-o fotografie exista un subiect pe care autorul doreste sa-l promoveze ca principal. Pentru a atrage atentia

privitorului spre subiect, sunt posibile numeroase metode. Una dintre aceste metode este utilizarea liniilor

conducatoare in cadru.

O linie conducatoare ofera dinamica cadrului, atrage atentia privitorului, si o conduce catre subiectul de

interes. Linia conducatoare poate fi un drum, un gard, malul unei ape, un sir de copaci, cale ferata etc.

Liniile orizontale sugereaza stabilitate, echilibru, nemiscare sau chiar rigiditate

Liniile conducatoare curbe sau in forma de S sunt elegante, gratioase, fermecatoare. Ele genereaza liniste, calm

si chiar senzualitate, fiind deseori asociate cu formele corpului feminin.

O linie conducatoare, pentru a-si putea indeplini rolul ar trebui sa prezinte urmatoarele proprietati:

-sa fie suficient de lunga, pentru a starni interesul spectatorului si a o conduce spre subiectul principal;

- sa porneasca din planul apropiat si sa calatoreasca spre planul mijlociu, unde este situat subiectul principal,

pentru a amplifica senzatia de tridimensionalitate a fotografiei.

4.Simetrie si tipare (simmetry and patterns)

Suntem inconjurati de simetrie şi modele (tipare), atât naturale cât şi create de om., Ele pot da nastere printr-

un ochi antrenat, unei compozitii placute in situatii neasteptate. O altă modalitate foarte bună de a le utiliza este

de a rupe simetria sau modelul de tipare, introducand tensiune şi un punct focal in scena.

simetria este rupta de o galeata din dreapta jos.

5. Punctul de observatie (viewpoint)

Înainte de a fotografia subiectul, aloca-ti timp să te gândesti de unde (din ce unghi) il vei fotografia. Punctul

de observatie (locul din care vei realiza fotografia), are un impact masiv asupra compoziţiei fotografiei şi, ca

rezultat poate afecta foarte mult mesajul pe care il transmite. Decât o fotografiere de la nivelul ochilor, mai

degrabă, ia în considerare fotografierea de undeva de mai sus decat nivelul ochilor, de jos, de la nivelul solului,

din lateral, din spate, de la un drum lung din departe, de foarte aproape de subiect, şi aşa mai departe.

punctul de observaţie ales pentru fotografiere, crează o fotografie intrigantă si uşor abstractă.

6. Fundalul (background)

De câte ori ai crezut ca ai fotografiat o scenă deosebită, dar in final ai vazut că imaginea finală nu are impact,

deoarece obiectul principal se amestecă într-un fundal aglomerat? Ochiul uman face o distincţie excelentă între

diferitele elemente dintr-o scenă, în timp ce un aparat de fotografiat are tendinţa de a aplatiza prim-planul de

fundal, iar acest lucru poate ruina de multe ori o fotografie altfel reuşită. Din fericire, această problemă este, de

obicei uşor de depăşit în momentul fotografierii: uită-te în jur pentru un fundal simplu şi discret, dupa

care, compune imaginea astfel încât aceasta să nu distragă atenţia sau să se abată de la subiect.

7. Adâncimea (depth)

Pentru ca fotografia este un mediu bidimensional, avem de ales compoziţia noastră cu atenţie pentru a

transmite sentimentul de adâncime, prezent în scena reală. Puteţi crea efectul de adâncime într-o fotografie

incluzând obiecte în prim-plan, planul de mijloc şi de fundal. O alta tehnica utila sunt compoziţiile care se

suprapun, în cazul în care aveţi în mod deliberat, parţial un obiect cu altul. Ochiul uman recunoaşte aceste

straturi şi le separa, creând unei imagini profunzime.

8. Incadrarea (framing)

Lumea e plina de obiecte care fac cadre naturale perfecte cum ar fi copacii, arcade şi găuri. Prin plasarea

acestora în jurul cadrului compoziţiei, va ajuta la izolarea subiectului principal de lumea exterioară. Rezultatul

este o imagine mult mai concentrata, care atrage ochiul in mod natural catre principalul punct de interes.

dealurile inconjuratoare formeaza un cadru natural iar trunchiul de lemn este punctul de interes sau subiectul

principal.

9. Decuparea (cropping)

De multe ori o fotografie este lipsită de impact deoarece subiectul principal este atât de mic încât se pierde

printre aglomerarea de obiecte din împrejurimile sale. Prin decupare în jurul subiectului principal se elimina

"zgomotul" de fond, asigurând atentia privitorului nedivizată si concentrata asupra subiectului principal.

10. Experimentarea (experimentation)

Cu inceputul erei digitale in fotografie, nu mai aveţi de ce să vă faceţi griji cu privire la costurile de

procesare si comprimare a fotografiilor. Ca rezultat, experimentând cu compoziţia fotografiilor noastre, a devenit

o reală posibilitate , putem sa modificam tonurile de culoare şi şterge obiectele nedorite mai târziu, absolut cu

nici un cost suplimentar. Profitaţi de acest fapt şi experimentati cu compoziţia dumneavoastră. Nu se ştie

niciodată dacă o idee va funcţiona până când nu o încercaţi!

Fotografia digitala ne permite să experimentăm cu diferite compozitii până când o vom obţine pe cea

perfectă.

În mod cert, fotografia cere exerciţiu. Mult. Zile, săptămâni, luni, ani. Zeci, sute de pelicule consumate, mii de cadre ratate. Nu disperaţi. Şi mai ales, nu va lasaţi dezamagiţi de imaginile proaste. O fotografie nu e un tablou, nu trebuie sa "iasă" din prima. Poţi utiliza un film întreg doar pe un singur subiect, ca să îţi iasa o fotografie reuşită. Ştiţi cate filme poate consuma un fotoreporter intr-o zi "pe teren" ?.. poate 9, 10 ?.. asta insemnă 360 de cadre. 360 de fotografii într-o zi. Ştiţi câte dintre ele îi sunt publicate ? 2,3 .. poate 5,6 dacă are noroc. Restul ? La gunoi. Se spune că dacă dintr-o un film scoţi o fotografie bună, ai reuşit. În "spatele" unei expoziţii cu, să zicem 50 de fotografii valoroase, stau mii de cadre nereuşite. Ce trebuie înţeles de aici ? Dacă aţi vazut un subiect interesant, nu trageţi un cadru şi gata. Faceţi mai multe. Din unghiuri diferite, din poziţii diferite, cu lumină diferită. La sfarşit alegeţi-o pe cea mai bună şi doar pe aceasta arătaţi-o prietenilor. Aşa că, perseveraţi şi... nu faceţi publice toate pozele ci doar pe cele foarte bune.

Deci, daţi-i bătaie, apasaţi pe declanşator. Rândurile de mai jos vă vor servi drept ghid pentru primele imagini reuşite, poate... sau cel puţin "corecte". Dar cel mai mult contează exerciţiul. Succes !

Compoziţia fotografică

Întotdeauna trebuie plecat de la premisa că o fotografie nu va arăta niciodată la fel ca realitatea. De aici trebuie înţeles că nu trebuie să încercăm să reproducem realitatea prin simpa copiere pe hârtia fotografică. Indiferent ce reguli adoptăm (sau nu) atunci când facem o fotografie căutaţi ca imaginea să aibă propria ei personalitate, propria poveste. Gândiţi-vă că cei care vor privi imaginea s-ar putea să nu ştie nimic despre când sau unde a fost realizată, în ce context. Şi credeţi-mă, nu trebuie niciodată să daţi explicaţii celor care vă admiră fotografiile. Cand ele pot „vorbi” singure atunci inseamnă că aţi reuşit.

Voi prezenta pe scurt câteva reguli de bază ale fotografiei necesare pentru a obţine o imagine reuşită.

Cea mai cunoscută este regula treimilor.

Trageţi două linii imaginare pe cadrul imaginii astfel încât să îl împărţiţi in trei secţiuni egale, atât pe orizontală cât şi pe verticală.

A B

C D

Intersecţiile celor patru linii se numesc punctele de forţă (A,B,C,D) iar cele două linii verticale, linii de forţă. Este ştiut că subiectele situate într-unul din aceste puncte (sau pe una din cele două linii) atrag cel mai uşor privirea, imaginea căpătând astfel mai multă forţă. Plasarea subiectului (sau a elementelor principale ale compoziţiei) pe centrul imaginii sau în extr emitatea cadrului este fie monotonă, obositoare fie creează un dezechilibru profund.

Asezare a subiectului respectând regula treimilor.

Elementul principal apare exact pe mijlocul cadrului. Rezultat: imagine monotonă,

neinteresantă.

O altă regulă este asimetria.

Divizarea cadrului în părţi egale creează deasemenea monotonie. Dacă în cadru vă apare linia orizontului evitaţi ca aceasta să cadă exact la mijlocul imaginii. Situaţi-o la o treime de marginea superioară sau inferioară, după cum vi se pare mai interesant. Acelaşi lucru este valabil şi la compoziţia pe verticală. Este recomandabil să aveţi mereu în faţa ochilor împărţirea cadrului după modelul de mai sus şi să încercaţi să vă raportaţi compoziţia la acesta, să vă “jucaţi” cu această geometrie până veţi găsi cel mai potrivit aranjament.

Într-o compoziţie reuşită mai contează şi ritmul, armonia sau echilibrul. Iată câteva fotografii în care sunt ilustrate aceste noţiuni.

În această fotografie, treptele "aşază" imaginea, îi dau armonie şi echilibru.

Foto: Buena Vista

Un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă ritmul într-o imagine.

Foto: Silviu Matei

Stabilirea subiectului

Cel mai important lucru înainte de a apăsa declanşatorul este să stiţi foarte clar CE fotografiaţi. Dacă am spus că fotografia este o scriere, atunci, ca în orice propoziţie, trebuie să ştim care este subiectul (şi dacă vreţi, predicatul). Aici apar deseori confuzii. Cine nu are în colecţia sa fotografii care îi înfăţişează alături de un faimos monument, de o maşină luxoasă sau având in spate panorama unui peisaj superb ? Acestea sunt cele mai tipice exemple de confuzie a subiectului. Ce l-a interesat de fapt pe autor ? Persoana sau frumoasa statuie lângă care a pozat ? Peisajul maiestuos de pe fundal sau iubita care stă zâmbitoare fix în mijlocul imaginii suficient de departe pentru a nu fi recunoscută decât de cel care a facut poza dar destul cât să acopere o parte din frumosul peisaj ce se dezvăluia în sapte ? Când imaginea cuprinde o astfel de varietate de subiecte ochiul este suficient de derutat ca să nu mai înţeleagă mare lucru rătăcind între cele două (sau chiar mai multe) puncte de atracţie pe care le găseşte în cadru. Sigur, aceste imagini pot fi nişte amintiri foarte valoroase pentru cei implicaţi dar nu despre asta vorbim aici.

Aşadar, trebuie să avem în vedere principiul: o singură fotografie – o singură temă – un singur subiect. Atenţie, un singur subiect nu înseamnă un singur element în cadru. Puteţi foarte bine să fotografiaţi un grup de persoane, să spunem, dar care împreună au o “poveste” proprie, formează un tot distinct, bine determinat. Celelalte elemente care apar în cadru (persoane, animale, obiecte, etc.) nu trebuie să creeze confuzie în ce priveşte subiectul, ci dimpotrivă, trebuie orientate astfel încât să aibă un rol auxiliar, care, eventual, să pună în valoare, să completeze subiectul propriu-zis. Un bărbat alături de puşca lui de vânătoare, spre exemplu, este un caz în care elementul secundar – puşca – este în măsură

să completeze “povestea” personajului spunând multe despre carcaterul acestuia, despre ocupaţiile sale, etc.

Odată ce aţi stabilit aranjarea în cadru a tuturor elementelor care vă interesează trebuie să identificaţi toate acele obiecte prezente în cadru care nu fac parte din compoziţie şi care trebuie, pe cât posibil, eliminate. Acest lucru se poate face prin înlăturarea lor fizică, dacă este posibil, prin reîncadrare (schimbând unghiul, apropiindu-vă mai mult de subiect, etc.) sau, în anumite cazuri, prin reducerea profunzimii de câmp, astfel că ceea ce se află in faţa sau (mai ales) în spatele subiectului va apărea şters, difuz, în imaginea finală.

Nu vă feriţi de excese în această privinţă, pentru că puteţi merge chiar până la scoaterea completă a oricăror altor detalii din cadru, rămânând doar cu subiectul care vă interesează.

Foto: Florin Constantinescu (www.crosslight.ro)

Şi fiindcă tot am făcut asocieri între regulile gramaticale şi fotografie, mă mai opresc asupra unui amănunt care poate fi extrem de important. Ştim că, pentru cei mai mulţi dintre oameni, cititul se face de la stânga la dreapta. Ordonaţi compoziţia imaginii voastre pe această direcţie şi veţi constata că imaginea se “aşază” mult mai bine. (exemplu)

Alegerea luminii

Deoarece lumina este principalul instrument în realizarea fotografiei, putem spune cu certitudine că cel care stăpâneşte utilizarea ei, are toate şansele să realizeze fotografii reuşite. Înţelegerea modului în care acţionează lumina, efectele pe care le produce pe film nu se pot realiza

decât prin practică. Se pot obţine nişte fotografii excepţionale doar prin utilizarea inteligentă a jocului de lumini şi umbre.

O utilizare inteligentă a luminii poate crea o imagine excepţională folosind elemente extrem de simple şi, chiar şi în două culori. Forţa imaginii rezultă din contrastul între reflexiile luminii ce apar pe o parte a obiectelor si umbra proiectată pe partea opusă.

Foto: Vitouladitis Simona Elena

O lumină care cade pe subiect drept în faţă nu este întotdeauna cea mai bună. Ea poate atenua până la eliminare senzaţia de relief care dă volum subiectului. În plus, cel/cei fotografiaţi vor avea mereu ochii mijiţi şi faţa schimonosită din cauza luminii care îi jenează.

Un alt exemplu în care imaginea capătă relief, volum, datorită umbrelor proiectate în stânga.

Foto: Vitouladitis Simona Elena

De asemenea, nu este întotdeauna recomandabilă lumina care pică perpendicular pe subiect. Se spune că, în cele mai multe cazuri, razele de lumină dau cel mai bun rezultat atunci când vin din lateral, de la un unghi de aproximativ 45 gr. O lumină specială veţi obţine întotdeauna în zorii zilei şi la amurg. Întreaga imagine va fi “îmbrăcată” în culorile pe care le au razele soarelui în aceste momente ale zilei. Nu se pot stabili însă reţete categorice astfel că, în realitate, fiecare fotograf trebuie să îşi aleagă sursa şi modul de iluminare cel mai potrivt cu ceea ce doreşte el să obţină în final.

Regulile prezentate mai sus trebuie acceptate cu titlu orientativ, deoarece fotografia este totuşi o artă şi creativitatea este cea care contează mai presus de toate. De multe ori se obţin fotografii reuşite tocmai prin încălcarea regulilor…totuşi, chiar şi pentru a putea fi încălcate cu rezultate pozitive ele trebuie mai întâi foarte bine cunoscute.

Punctul de staţie

Locul în care vă instalaţi pentru a face o fotografie se numeşte punctul de staţie. Punctul de staţie este ales în funcţie de mai multe elemente: lumină, subiectul, genul de fotografie abordat, echipamentul folosit, etc.

În toate cazurile, punctul de staţie trebuie să fie un loc care să vă permită stabilitate. Nu faceţi niciodată o fotografie făcând echilibristică, contorsionism sau alte sporturi extreme. Alegeţi-vă o poziţie cât se poate de comodă pentru a avea cât mai puţini muşchi încordaţi. Ţineţi picioarele drepte, nu flexate, uşor depărtate pentru mai multă stabilitate, mâinile sprijinite pe corp, nu în aer. Dacă vreţi să fotografiaţi “de jos”, mai bine aşezaţi-vă pe burtă, decât să staţi pe vine. Nu vă ţineţi respiraţia când declanşaţi – cum greşit fac unii – pentru că în câteva secunde mâinile vor începe să vă tremure şi …adio fotografie clară ! Este recomandabil ca declanşarea să se facă între expiraţie şi inspiraţie. Oricum ar fi, nu bruscaţi declanşatorul ! Apăsaţi pe el încet, cu o mişcare liniară.

În cazul portretelor clasice, aparatul trebuie să fie aproximativ la nivelul ochilor modelului. Plasarea obiectivului la un nivel mai jos amplifică volumul subiectului (oricare ar fi el), iar situarea lui deasupra, efectul contrar: subiectul apare diminuat (de cele mai multe ori într-un mod neplăcut). Tot în cazul portretelor, punctul de staţie e recomandat să fie mai departe deoarece o apropiere prea mare ar putea să-l jeneze pe model şi să îşi piardă din naturaleţea expresiei. Tocmai de aceea în acest tip de fotografie teleobiectivul devine esenţial.

greşeli comune

Parcurgând deja câteva repere în ceea ce priveşte realizarea fotografică, este uşor de dedus care sunt cele mai frecvente greşeli pe care le comit fotografii începători. Este vorba tocmai de contrariul celor descrise pâna aici, dar şi altele.

Aglomerarea imaginii – când fotograful este uimit de multitudinea de obiecte pe care le vede cu ochiul liber, are tendinţa de a le cuprinde pe toate in aceeaşi imagine. Atunci pune aparatul la ochi şi…, surpriză:

imaginea superbă este decupată brutal de marginile cadrului care îi mai lasă doar unul-două din elementele pe care le cuprindea cu privirea. Este profund dezamăgit şi e convins că fotografia nu va încânta pe nimeni. Fireşte că este dezamăgit, din două motive: primul – pune mai mare accent pe imagine decât pe conţinut şi este firesc să nu poată reda pe o bucăţică de hârtie ceea ce cuprinde cu ochiul liber; al doilea – el are mereu ca termen de comparaţie ceea ce a văzut "pe viu" şi este normal ca în această situaţie diferenţa dintre cele două imagini să i se pară imensă.

Greşeala pe care a făcut-o poate fi aceea că a vrut să spună prea multe într-o singură fotografie. Este ca un copil grăbit care într-o singură propoziţie vrea să povestescă o mulţime de lucruri şi începe cu un lucru, continua cu altul, şi în fine, încheie cu un al treilea, astfel că nimeni nu mai înţelege nimic. Fotograful a introdus prea multe elemente, prea variate, care nu au nici o legătură unul cu celălalt din dorinţa de a fi cât mai cuprinzător.

Soluţia prin care poate ieşi din această situaţie stă în modul în care abordează problema. El nu trebuie să se concentreze pe “aducerea” în faţa privitorului a tuturor acelor lucruri care l-au impresionat, ci să aleagă unul, două, …câteva dintre ele, după caz, care prin forţa lor de sugestie să recreeze spectatorului atmosfera, sentimentele, starea reală din care au fost culese.

O excursie la munte. O drumeţie pe creste, un drum dificil...Desigur, şi o pauză pe traseu pentru puţină odihnă. Toate aceste idei sunt transmise prin clasicul indicator pe care îl putem întâlni mai pe toate cărările Carpaţilor.

Razele soarelui de amiază (cad perpendicular, deci este miezul zilei), străpung "armura" grinzilor de lemn la adăpostul cărora mai poţi spera la puţină umbră. Praf, canicula, căldură mare !

Încadrarea subiectului – cred că aceasta este cea mai frecventă greşeală a fotografilor începători şi care, dacă ar fi evitată, măcar parţial, foarte multe fotografii ar fi salvate. Imediat cum vede ceva interesant, pune aparatul la ochi şi dacă acel “ceva” se vede în cadru, a şi declanşat. La developare se uită suprins că subiectul abia se vede (pe hârtia aceea de 10x15 am abia dacă ocupă 2-3 cm), că pe undeva prin cadrul mai apare ba mâna rătăcită a unui care tocmai trecea prin faţa aparatului, ba o pată de lumină care estompează bogăţia culorilor, etc.

Ar fi putut evita aceste neplăceri dacă şi-ar fi imaginat, timp de o secundă înainte de declanşare, cum va arăta fotografia sa în formatul final, de 20-30 ori mai mic decât mărimea naturală. Aşadar:

- apropiaţi-vă de subiect !!! nu lăsaţi spaţiul din jurul lui neutilizat; chiar dacă vreţi ca fotografia să aibă un fundal, gândiţi-vă bine la proporţiile dintre acesta şi subiect;

- “măturaţi”cu privirea tot cadrul atunci când vă uitaţi prin vizor; nu priviţi numai în centrul imaginii, ci căutaţi orice element parazitar pe care să-l înlăturaţi;

- aveţi grijă ca razele de lumină să nu intre în obiectiv pentru că atunci aveţi mari şanse ca pe imaginea finală să vă apară reflexe urâte ! (acest lucru se face numai după ce stăpâniţi bine tehnica fotografică şi/sau cu ajutorul unor filtre polarizante);

Diafragma

Diafragma este compusă dintr-un set de lamele dispuse paralel cu lentilele obiectivului în aşa fel încât ele formeză un orificiu al cărui diametru este variabil. Prin acţionarea inelului care le controlează acest orificiu se poate lărgi sau îngusta permiţând în acest fel un control asupra cantităţii de lumină ce pătrunde prin obiectiv. Treptele de deschidere a diafragmei sunt exprimate prin indici stabiliţi la nivel internaţional astfel încât, luate din doi în doi, fiecare treaptă a diafragmei reprezintă dublul treptei precedente, respectiv jumătate din următoarea. Ei sunt: 1 / 1,4 / 2 / 2,8 / 4 / 5,6 / 8 / 11 / 16 / 22 / 32 etc. Atenţie, 1 este deschiderea cea mai largă ! Deci, când vorbim de o diafragmă mare avem în vedere un indice mic şi viceversa.

Primul inel din dreapta este al diafragmei. Diafragma maximă la acest obiectiv este de 1,4 iar cea minină de 16.

Al doilea rând de inscripţii este scala utilizată pentru stabilirea profunzimii de câmp.

A doilea inel este cel al punerii la punct (focalizării). Pe el sunt inscripţionate distanţele, în metri (portocaliu) si picioare (alb).

Cu cât un obiectiv permite o deschidere mai mare a diafragmei cu atât spunem despre acel obiectiv că este mai luminos, iar acest lucru este un criteriu foarte important în aprecierea calităţii lui.

Diafragma joacă un rol important în stabilirea profunzimii de câmp. Profunzimea de câmp este intervalul în care toate obiectele din spaţiu apar clare. Aţi observat fără îndoială de multe ori că şi alte obiecte ce apar în imagine la o anumită distanţă în faţa şi în spatele subiectului sunt la fel de clare ca şi acesta. Toate aceste elemente au fost cuprinse în momentul fotografierii în intervalul de care aminteam mai sus. Pe măsură ce obiectele se depărtează de aceste două praguri ale intervalului, ele devin tot mai neclare. Principiul după care diafragma influenţează profunzimea de câmp este următorul: cu cât diafragma este mai închisă cu atât profunzimea de câmp este mai mare, şi invers.

Profunzimea de câmp este însă rezultatul a trei factori: pe lângă deschiderea diafragmei mai contează distanţa pentru care se face punerea la punct şi distanţa focală a obiectivului.

Pentru a cunoaşte profunzimea de câmp există mai multe metode. Fie vă procuraţi un tabel care vă indică “băbeşte” profunzimea de câmp pentru diferite distanţe de fotografiere, diferite obiective şi închideri ale diafragmei (dacă aveţi un aparat foarte modest), fie vă “înarmaţi” cu un aparat sau, după caz, cu un obiectiv care este prevăzut cu această opţiune. Obiectivele la care diafragma este acţionată printr-un inel au inscripţionate o scală a valorilor diafragmei (în afară de cea care se găseşte chiar pe inelul respectiv) în oglindă: începe de la valoarea maximă (ex.22) continuă până la valoarea minimă şi apoi din nou către valoarea maximă. Arată cam aşa: 16 11 8 4 | 4 8 11 16. (vezi foto mai sus) Această scală este aşezată chiar în dreptul inelului de punere la punct (pe care sunt înscrise diferite distanţe). În momentul în care aţi stabilit punerea la punct la 3 m, să zicem, şi aveţi diafragma închisă la 8,celor două valori ale diafragmei (8) înscrisă pe scala sus-menţionată le vor corespunde două puncte de pe inelul de punere la punct (la un obiectiv de 50 mm acestea vor fi aproximativ 2,5m şi 4m). Intervalul cuprins între aceste două puncte reprezintă profunzimea de câmp, deci toate obiectele aflate la o distanţă între 2,5m şi 4m vor ieşi la fel de clare. Atenţie, aparatele noi (cu autofocus) nu sunt neapărat echipate cu obiective care au aceste inscripţii deoarece diafragma se controlează electronic. Dacă aveţi un asemenea aparat el trebuie să fie dotat cu o opţiune specială numită Depth of Field Preview care vă permite să vizualizaţi profunzimea de câmp înainte de a declanşa.

OBTURATORUL

Obturatorul este acel dispozitiv care, prin deschidere, permite pătrunderea luminii necesarăpentru expunerea peliculei. Dacă despre diafragmă spuneam că, prin variaţia deschiderii sale, stabileşte cantitatea (intensitatea) de lumină ce pătrunde prin obiectiv, obturatorul este cel care stabileşte durata pe care fimul este expus. Obturatorul este constituit din două perdele, dispuse vertical sau orizontal, aşezate cap la cap. În repaus doar una dintre ele acopera pelicula. În urma declanşării, ele se deplasează una în urma celeilalte, la foarte mica distanţă, descoperind astfel, în mod egal, pelicula fotosensibilă. Intrebarea firească ce s-ar putea pune acum este: de ce două perdele şi nu una singură care să se deschidă şi apoi să se închidă ? Răspunsul e simplu. Dacă ar fi o singură perdea ce s-ar deschide de la stânga la dreapta, să zicem, partea din stânga a peliculei ar fi expusă mai mult timp decât cea din dreapta deoarece aceasta ar fi expusă şi când perdeaua ar ajunge la jumatatea “drumului” şi încă mai acoperă jumătatea dreaptă. Dacă punem la socoteală şi “drumul” înapoi al perdelei (deci de la dr. la st.), decalajul se accentuează pe acelaşi raţionament. Am obţine astfel o fotografie jumătate expusă corect, jumătate supra/subexpusă.

Durata pe care obturatorul stă deschis şi permite pătrunderea luminii asupra peliculei se numeşte timp de expunere. Valorile obturatorului sunt stabilite în aşa fel încât fiecare treaptă reprezintă dublul precedentei. Ele sunt marcate printr-un indice care este de fapt o fracţiune dintr-o secundă. Astfel, timpul de expunere 1/30 (sau 30) înseamnă că obturatorul stă deschis a 30-a parte dintr-o secundă. La fel ca la diafragmă, cu cât indicele este mai mic cu atât timpul de expunere este mai mare, şi invers. În mod uzual aparatele au timpi de expunere de la 1/30, 1/15, sau chiar 1/8 până la 1/500, 1/1000. La aparatele mai scumpe se poate fotografia cu timpi de la 30 secunde până la 1/2000, 1/4000 sau chiar 1/8000 (cele mai scumpe aparate). Cam toate aparatele au şi facilitatea, foarte utilă, de a ţine obturatorul deschis atâta timp cât doreşte fotograful. Această opţiune este marcată prin litera B. Când timpul de expunere este setat pe această poziţie, obturatorul rămâne deschis atâta timp cât este ţinut apăsat declanşatorul.

EXPUNEREA

Ştiind cum funcţionează diafragma şi obturatorul este timpul să înţelegem unul din cele mai importante momente ale procesului fotografic: determinarea expunerii.

Expunerea este o rezultatul combinaţiei dintre valorile diafragmei şi, respectiv ale obturatorului. Stabilirea expunerii înseamnă determinarea cantităţii de lumină şi a timpului în care această lumină impregnează suprafaţa peliculei (senzorului, în cazul aparatelor digitale)astfel încât să obţinem o imagine corectă. Într-o situaţie dată (a se citi pentru o anumită cantitate de lumină disponibilă), unui timp de expunere îi corespunde o anumită deschidere a diafragmei. Deschiderea (sau închiderea) diafragmei cu o treaptă faţă de valoarea corectă, fără a modifica şi timpul de expunere duce la supraexpunerea* (respectiv subexpunerea) imaginii.

*În realitate, variaţia cu o treaptă a diafragmei nu duce in mod absolut la supra/subexpunere. Filmele negative răspund bine la aceste modificări şi de multe ori sunt făcute intenţionat pentru a da mai mult contrast sau o mai mare saturaţie a culorilor (culorile sunt mai intense) – în cazul închiderii diafragmei. În schimb, la filmele pozitive, mult mai sensibile la aceste variaţii, nu este recomandabil să se recurgă la această ajustare.

Expunerea se stabileşte în mai multe moduri. Ea poate fi automată, caz în care nu mai aveţi nici o grijă, aparatul stabilind singur atât diafragma cât şi timpul de expunere. Unele aparate au însă un mod de expunere parţial automat, în sensul că puteţi alege deschiderea diafragmei, iar aparatul va determina timpul de expunere corespunzător. Sau invers. Există şi expunerea complet manuală. Fotograful îşi alege timpul de expunere şi

diafragma pe care le doreşte. De unde ştie el ce valori trebuie să aleagă pentru a reuşi o expunere corectă ? Simplu. Orice aparat care se respectă are încorporat un exponometru. El poate fi optic sau electronic, şi este cel care, în raport de condiţiile de iluminare date, ne “spune” ce parametrii să folosim pentru a obţine expunerea corectă a fotografiei.

Am spus că, în anumite condiţii date, unei valori a diafragmei îi corespunde un anumit timp de expunere. Acest lucru nu înseamnă că pentru aceleaşi condiţii de iluminare nu putem folosi decât un singur timp de expunere (respectiv o singură diafragmă). Exponometrul măsoară lumina disponibilă şi, în funcţie de aceasta, ne poate oferi alegerea între mai multe combinaţii (perechi) de diafragmă/timp de expunere. Fiecare timp are o diafragmă corespunzatoare, însă. Atunci când lumina este suficientă putem utiliza timpi începând de la 500 până la 125 (sau chiar 60). Însă cu cât timpul de expunere creşte (este mai lung) cu atât diafragma trebuie să fie mai închisă.

Acum cred că este mult mai vizibil modul în care aparatul fotografic se aseamănă cu ochiul uman. Irisul corespunde diafragmei (aţi observat cum atunci când privim în lumină irisul se dilată, pupila devenind tot mai mică ?), filmul corespunde retinei (ţineţi minte de la orele de biologie că şi pe retină imaginea este proiectată răsturnat ?) iar cristalinul acelei lentile din obiectiv care prin deplasarea cu câţiva milimetri înainte reglează claritatea pentru subiecte aflate la distanţe mai mici, de câţiva metri (cristalinul are o mişcare asemănătoare atunci când privim la distanţe mai mici de 6 m – motiv pentru care se şi spune că ochii trebuie relaxaţi privind obiecte depărtate deoarece atunci cristalinul nu face nici un efort).