Regnul vegetal

Regnul Plantae este o categorie sistematică care

cuprinde, conform oamenilor de știință[cine?], organismele

pluricelulare fotosintetizante, adaptate primar la viața terestră.

Acest regn se împarte în briofite (mușchi), pteridofite (ferigi) și

spermatofite (gimnosperme și angiosperme).

Plantă este și ume generic dat organismelor vegetale, cu o

organizare mai simplă decât a animalelor și care își extrag hrana prin rădăcini, caracterizându-se prin

prezența clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză și, în cazul speciilor

superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină și frunze.

Caracterele generale ale organismelor ce sunt încadrate în Regnul Plantae

Organisme pluricelulare

Toate organismele încadrate în Regnul Plantae au corpul format din mai multe celule diferențiate între

ele.

Organisme fotosintetizante

Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor autotrofe, care își pregătesc singure hrana din

substanțe minerale, apă și dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind drept sursă de energie,

lumina solară.

Avantajele vieții terestre în comparație cu viața în mediul acvatic Lumina abundentă. Lumina este un factor esențial pentru desfășurarea procesului de fotosinteză,

proces indispensabil vieții plantelor. În mediul acvatic, factorul lumină este puternic restricționat de: a)

turbiditatea apei; b) adâncimea apei.

dioxidul de carbon din atmosferă este suficient și nu mai este un factor restrictiv asupra fotosintezei,

cum se întâmplă adeseori în apă.

Mediul terestru nu era ocupat de forme de viață competitive pentru plante.

Adaptări ale plantelor la mediul de viață terestru

Apariția țesuturilor conducătoare.

Prezența cuticulei.

Prezența stomatelor.

Apariția semințelor.

Secundar unele plante s-au adapta la mediul de viață acvatic (plante hidrofite).

Reproducerea

Reproducerea reprezntă procesul de multiplicare al organismelor, și este deci caracteristică și plantelor.

Plantele se port multiplica prin reproducere asexuată, reproducere sexuată sau reproducere care

cuprinde ambele tipuri enumerate anterior. Indiferent de tipul de reproducere, stadiul de la care se

pornește poartă numele de germene. Reproducerea sexuată se face cu ajutorul germenilor sexuați, iar

reproducerea asexuată se face cu ajutorul germenilor asexuați. Germenii sexuați poartă numele de zigoți.

Germenii asexuați pot fi de două feluri specializați și nespecializați. Germenii specializati asexuați pot fi

spori sau zooospori. Germenii asexuați nespecialiyati pot fi: bulbi, rizomi, tuberculi, sau fragmente de

organe vegetative.

Au fost descrise la plante, folosindu-se drept criteriu circulația informației genetice de la ascendenți la

descendenți trei sisteme de reproducere.

1.Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată

2.Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare

3.Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare.

Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată

Această formă de reproducere este o reproducere sexuată. Ea implică participarea la actul reproducerii a

doi genitori diferiți genetic și fecundație. Rezultă un descendent ce primește două fluxuri informaționale.

Acest sistem este cea mai importantă sursă de variabilitate intraspeifică (care are loc în interiorul unei

specii). Tipul este intâlnit la plantele inferioare și la cele superioare ce

posedă flori unisexuate  sau hermafrodite

Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare

În acest tip de reproducere sexuată participă o singură plantă genitoare hermafrodită sau unisexuată

monoică și autofecundarea. Descendenții primesc un singur flux informațional. Acest sistem oferă

avantajul că planta se poate reproduce și se pot asigura menținerea și multiplicarea genotipurilor bine

adaptate

Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare.

Este un sistem de reproducere asexuată, în care nu are loc procesul de fecundare. Se implică în acest

caz o singură plantă genitoare. Descendenții primesc în acest caz un singur flux informațional.

Cele trei sisteme de reproducere au fiecare dintre ele avantaje și dezavantaje. Ele nu sunt complet

delimitate. Astfel în cadrul unei specii pot să existe împreună două sau trei sisteme de reproducere. Într-

un anumit moment poate să domine unul dintre aceste sisteme în funcție de condițiile concrete de mediu.

Scopul final al reproducerii este supraviețuirea speciei.

Dintre lucrările științifice care tratează plantele cele mai reprezentative sunt cele ce poartă denumirea

de Floră. Aceste lucrări tratează în modul cel mai amănunțit posibil totalitatea palntelor dintr-o anumită

regiune sau dintr-o anumită țară.

Clasificarea regnului Plantae

În legătură cu clasificarea regnului Plantae, ca de altfel în toate clasificările, există mai multe păreri,

iar unele dintre acestea pot fi asemănătoare sau mai puțin asemănătoare. Cea mai recentă clasificare din

literatura română de specialitate este cea a prof. univ. dr. Vasile Ciocârlan care a fost publicată în

lucrareea Flora Ilustrată a României, Editura Ceres, București,2000.

Bolile plantelor

Prin noțiunea de boalǎ se înțelege orice tulburare de ordin fiziologic sau anatomo- morfologic care se

manifestă pe întreaga plantă sau numai pe anumite organe ale acesteia. În funcție de natura cauzelor

care le provoacă, bolile plantelor pot fi infecțioase (parazitare) și neinfecțioase (fiziologice). Bolile

infecțioase (parazitare) sunt provocate de diferiți agenți patogeni din categoria micro-organisemelor și a

plantelor superioare parazite. În raport cu agenții patogeni care le provoacă, bolile infecțioase pot fi:

viroze = boli provocate de virusuri;

bacterioze = boli provocate de bacterii

micoze = boli cauzate de ciuperci;

antofitoze = boli provocate de antofite parazite. Bolile neinfecțioase (fiziologice) sunt provocate de o

serie de factori de mediu (umiditate, temeperatura, sol, poluarea mediului etc.) care determină

perturbări în procesele fiziologice și în morfologia și anatomia plantelor. Bolile neinfecțioase nu se

transmit de la o plantă la alta.

Protecția plantelor

Protecția plantelor este știința care se ocupa cu studiul bolilor și al dăunǎtorilor plantelor de cultură,

precum și cu mǎsurile de prevenire și combatere a acestora. Ea cuprinde două discipline: fitopatologia și

entomologia.

Medalia florilor

Cea mai veche reprezentare a unei plante care a fost găsită datează de acum 7000 de ani de pe o

medalie descoperită într-un mormânt din Altai. Pe această medalie este reprezentat un trandafi

Algele

Ca și plantele, algele sunt capabile de a realiza procesul de fotosinteză cu ajutorul pigmentului care

este frecvent clorofila sau ficocianina. Astfel din apă, săruri minerale, CO2 folosind ca sursă de energie

lumina solară și în prezența pigmentului verde clorofilă, sintetizează substanțe organice. Majoritatea

algelor sunt organisme acvatice, dar se întîlnesc și pe uscat: pe sol și pietre, pe copaci etc. Corpul algelor

(talul) poate fi unicelular, colonial sau pluricelular. Celula algelor este protejată de un perete din celuloză

și pectină. În citoplasmă se află unul sau cîteva nuclee, mitocondrii, reticul endoplasmatic, vacuole,

dictiozomi, cloroplaste (cromatofori). Cromatoforii pot avea formă de cupă, panglică, stea, spirală,

numărul oscilând de la unul până la câteva sute. Corpul algelor pluricelulare nu este diferențiat în țesuturi

și organe. În funcție de dispoziția celulelor, el poate fi filamentos sau lamelar.

Cu numele de alge sunt denumite atât organisme procariote (fără nucleu individualizat), cât și

organisme eucariote (cu nucleu individualizat). Din categoria procariotelor fac parte algele albastre - verzi.

Dintre eucariote fac parte celelalte alge (verzi, brune, roșii, diatomee)

Algele albastre-verzi sunt organisme procariote,

singurele alge aparținând Regnului Monera, încrengătura cyanophyta.

Toate formele sunt autotrofe. Culoarea o

datoreaza pigmentuluialbastru ficocianina, care, împreuna cu clorofila,

dau algei culoarea albastră-verzuie. Pigmenții sunt împrăștiați haotic în

citoplasmă.[1] Citoplasma mai conține granule amidonoase de rezervă.

Aceste alge se pot aranja sub formă de lanțuri, colonii sau filamente.

Fiecare celulă din aceste forme „multicelulare” este identică cu

cealaltă. Astfel, reproducerea este asexuată. De cele mai multe ori,

aceasta constă în formarea celulelor în cadrul filamentelor în urma procesului de diviziune celulară.[1]

Algele verzi desemnează un grup de alge a căror pigmenți fotosintetici principali

sunt clorofila, a și b, și pigmenți xantofili și carotenici.[2] Unele alge verzi, Streptophyta, sunt originea

plantelor terestre; această ipoteză este confirmată de prezența

clorofilei și similarității a diferitelor părți ale plantei și algei, și de

studiile filogenetice.[3] Algele verzi nu formează un coerent complet,

ele sunt reprezentate de diferiți taxoni ce sunt înrudiți filogenetic.

Acestea prezintă caractere generale: trăiesc în ape dulci sau

salmastre, pe soluri sau în locuri umede, au tal și se

hrănesc autotrof.[4] Predomină pigmentul verde

datorită cloroplastului;[2] nutrienții sunt depozitați sub formă de

amidon în plastidă și în stromă.[4] Reproducerea este, în principal,

sexuată, dar poate fi și asexuată prin zoospori.

Algele roșii (Rhodophyta) grupează aproximativ 6000

specii și a căror caracteristică comună este prezența pigmentului roșu numit ficoeritrină. Marea majoritate

a algelor roșii sunt eucariote multicelulare. Își depozitează nutrienții sub formă de amidon floridean (sub

formă de vezicule în cadrul citoplasmei celulare), iar peretele celular este alcătuit din pectină șiceluloză.

Regnul Fungi

Regnul Fungi este alcătuit din organisme eucariote, având un aparat unicelular (gimnoplast,

plasmodiu, dermatoplsat, sifonoplast) sau pluricelular, dar nediferențiat în organe vascularizate.

Organismul Fungilor este format din miceliu constituit din hife. Structura celulei este de tip eucariot și are

particularitățile următoare :

membrana celulară (când există) este alcatuită din micoceluloza sau micozina;

adesea, membrana este impregnată cu chitină, caloză etc;

plastidele lipsesc complet;

conține substanțe de rezervă : glicogen și picături de grăsime;

în celule se află: citoplasmă, vacuole, unul sau mai mulți nuclei în funcție de grupa sistematică,

apoi ribozomi, reticul endoplasmatic, condriozomi, etc.

Caracteristici generale ale încrengăturii Eumycota

Organisme eucariote;

heterotrofe;

majoritatea sunt pluricelulare;

organisme heterotrofe; populează orice mediu;

nemotile;

creștere continuă;

prezența peretelui celular;

prezența chitinei în cadrul peretului celular;

formarea ureei;

înmulțirea prin spori.

Ultrastructură

La majoritatea reprezentanților

regnului Fungi structura corpului se aseamănă într-o

oarecare măsură. Aici vom prezenta doar unele

caracteristici comune.

Organizarea structurală

Ciuperci pluricelulare

La ciupercile pluricelulare, corpul ciupercii, miceliul, este format din mai multe

filamente subțiri, numite hife.Hifele absorb substantele nutritive din sol.

Cultura ciupercilor

La nivel mondial se produc circa 1,5 milioane tone ciuperci anual.[1] Pe plan european

se produce aproximativ 60% din această cantitate, adică în jur de 900.000 tone,

principalele țări producătoare de ciuperci fiind Franța, Polonia, Italia și Ungaria.

Increngatura lichenophyta

Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma conviețuirii permanente dintre

o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) și o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ

rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural și fiziologic față de cei doi parteneri care participă

la simbioză. Trăiesc în unele din cele mai dificile condiții de pe Terra în tundra arctică, deșerturi, coaste

stâncoase, la înălțimi mari sau în anumite zone toxice(deșeuri de mine).

Lichenii sunt un grup specific de organisme inferioare. Corpul lor e de dimensiuni mici și poate

avea diferite forme. Deosebim licheni crustacei, strâns lipiți de

substrat, frunzoși sau foliacei și arborescenți, fixați de substrat cu baza. Se cunosc peste 20000 de specii

de licheni, care cresc pe scoarța copacilor, pe pământ, pe stânci golașe. La exterior lichenii par a fi un

singur organism, în realitate însā prezintă o conviețuire a douǎ organisme - alga verde sau albastrǎ

unicelularǎ șiciuperca pluricelularǎ.

Tipuri de licheni

Licheni gelatinoși. Talul gelatinos are aspect subțire, membranos și foarte friabil la uscăciune și

gros, gelatinos în stare umedă. Consistența talului umed se datorează tecii mucilaginoase a

componentei algale (alga albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată și în care sunt

înglobate hifele ciupercii(Collema sp).

Licheni crustoși. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafața substratului sau este

încrustat în acesta (suprafața stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie singuri

vegetația stâncilor golașe.

Licheni frunzoși (foliacei). Tal lamelar,

foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie

dorso-ventrală, fixat parțial de substrat (sol,

scoarța arborilor) cu ajutorul unor hife

asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său

sau cel puțin marginile sunt ridicate de pe

substrat.

Licheni tufoși (fruticuloși). Au aspectul unor

tufe mici și ramificate, verticale sau pendule cu

simetrie radiară. Când sunt foarte lungi și subțiri

au aspect filamentos. Culoarea talului, criteriu

important în determinarea speciilor este foarte

variată: albă, galbenă, cenușie, brună, neagră,

verde, albăstruie, roșie etc.

După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci), � endolitici (cresc în masa

stâncii) și epilitici (cresc pe suprafața rocilor); corticoli (pe trunchiul și ramurile arborilor),

� endofloiodici(cresc în grosimea scoarței) și epifloiodici (cresc pe suprafața scoarței); tericoli (cresc pe

diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne și putregaiuri); muscicoli (pe mușchi) etc.

Înmulțirea lichenilor se realizează în general pe cale

vegetativă (fragmente de tal). Ciuperca constitutivă se poate

înmulți și asexuat prin spori, formând corpuri sporifere:

apotecii (frecvent) și peritecii. Apoteciile se prezintă ca niște

mici discuri, cu diametrul de câțiva milimetri, ce se prind de

tal printr-un picioruș (podețiu). Culoarea apoteciilor variază,

fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează.

În apotecii se formează spori care eliberați germinează, dând

naștere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga

corespunzătoare, vor da naștere unui nou lichen.

Utilizări

Lichenii sunt utilizați ca materie primă în diferite ramuri

industriale: farmaceutică, alimentară, chimică. Utilitatea lor

se datorează numărului foarte mare de substanțe chimice pe

care le formează în cadrul proceselor metabolice, substanțe

cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu

deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanțe au o

reacție acidă, ele nu au compoziția acizilor).

Lichenii au fost definiți ca �pionieri ai vegetației � deoarece sunt

primii care se instalează în stațiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici,

care au o accentuată acțiune corozivă, lichenii reușesc să dezagrege rocile și să contribuie astfel la

formarea unui strat subțire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Procesul

de terraformare a unor alte planete poate începe prin implementarea lichenilor.

Datorită sensibilității lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroși ai gradului de poluare al

atmosferei ca și ai unor condiții ecologice staționare.

Efecte negative

Lichenii crustoși contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii foliacei și fruticuloși sufocă plantele

prin blocarea funcției stomatelor și asigură condiții optime pentru dezvoltarea unor paraziți animali

periculoși. Lichenii au proprietatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanțe radioactive;

în acest context animalele din regiunile polare care consumă acești licheni concentrează la rândul lor

doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populațiile umane care

se hrănesc cu carnea acestora.

Increngatura Briophyta Mușchii, (Subregnul Bryophita) sau briofitele, cum sunt denumiți în literatura științifică, cuprind aproximativ 25.000 de specii de plante. Ei sunt răspândiți pe tot globul, începând cu zonele calde și ploiose tot timpul anului, cum este zona ecuatorială și sfârșind cu zonele caracterizate prin temperaturi extrem de scăzute, cum sunt zonele polare. În toate zonele climatice ei preferă biotopurile umede.

Caracterele generale ale Subregnului Bryophita

Mușchii au corpul vegetativ lipsit de vase conducătoare adevărate, numit tal cormoid .

Organele de reproducere sexuată, anteridia și arhegonul, sunt pluricelulare, iar ciclul vital este

haplodiplofazic.

Mușchii au corp alcătuit din două generații subordonate:gametofitul dominant (mușchiul propriu zis) și

sporofitul marunt.

Mușchii inferiori

Mușchii inferiori mai pastrează multe caractere specifice algelor. Corpul vegetativ, este un tal lamelar

care se fixează în sol cu ajutorul rizoizilor monocelulari. Superioritatea față de alge o dovedește prezența

epidermei la suprafața talului, a țesuturilor parenchimatice, cu rol asimilator și de depozitare. Din mușchii

inferiori face parte Fierea pământului (Marchantia polymorpha) care traiește în locurile permanent umede,

lângă izvoare și fântani.

Mușchii superiori

Mușchii superiori au corpul vegetativ - un tal cormoid, format din

tulpiniță, frunzulițe și rizoizi pluricelulari, care sunt analoage cu

organele vegetative ale plantelor vasculare. Exemplu

este Mușchiul de pământ (Politrichum commune).

Inmultirea muschilor se face asexuat prin spori si sexuat prin

celula ou sau zigot.

Importanța mușchilor

Muschii sporesc pătura de humus de pe stânci;

Protejează solul împotriva eroziunii;

Turba, care se formează în locurile mlăștinoase din resturile

parțial descompuse ale mușchiului de turbă (Sphagnum),

este utilizată ca îngrășământ organic, combustibil, material

izolant.

Încrengătura Pteridophyta Ferigile (Încrengătura Pteridophyta) sunt primele plante vasculare apărute pe uscat, care au corpul vegetativ reprezentat de generația sporofitică, care devine dominantă. Se cunosc peste 20000 specii de ferigi, clasificate în aproximativ 300 genuri. Sunt plante iubitoare de umezeală, de aceea le întâlnim în locurile unde este răcoare și lumină, dar nu foarte puternică. Aceste condiții sunt întâlnite în pădurile de câmpie, dar în special în cele de la munte, pe valea râurilor.

Rădăcina

Ferigile sunt cormofite. Aceasta înseamnă că au organe vegetative adevărate (rădăcină, tulpină, frunze).

Feriga comună trăiește în locuri umede pe marginea apelor de munte, în păduri, etc. În pământ are un

rizom, de care sunt prinse rădăcinuțe adventive și firoase care alcătuiesc în fiecare an buchețele de

frunze. Frunza este formată din teacă, pețiol și limb (organe vegetative adevărate) întrucât acestea au

vase conducătoare. Pe dosul frunzelor la ferigi se găsesc sori cu sporangi, iar sporangii la rândul lor

conțin spori. La maturitate sporii cad pe pământ. Dacă găsesc locuri umede, ei vor da naștere unei

plăntuțe numită protal. Aceasta are organe sexuate bărbătești și femeiești. Prin fecundație, ele dau

naștere celulei-ou. La rândul ei, aceasta dă naștere unei noi plăntuțe și atunci protalul va muri. Ciclul de

dezvoltare este diferit prin generația sexuată (protalul) și asexuată (celula-ou) față de mușchi, deoarece

generațiile sunt independente.

Importanța ferigilor:

din rizomul de ferigi se face medicament împotriva viermilor intestinali (vermifug);

din coada-calului se face ceai împotriva bolilor de rinichi;

ferigile mai pot fi și plante decorative, iar din ferigile arborescente străvechi se pot forma cărbunii;

Alte ferigi mai pot fi: coada-calului, struțișorul, pedicuță.

Frunza

Anual se dezvoltă frunze noi, care la unele specii pot atinge 30m în lungime. La început ele sunt răsucite

în formă de melc, deoarece partea inferioară crește mai repede decât cea superioară. Pe măsura

creșterii, frunzele se desfac, aparând un pețiol și o lumină dublă penat-sectată. Frunzele îndeplinesc, de

regulă, doua funcții: de fotosinteză și de sporificație.

Se întâlnesc și ferigi cu frunzulițe mici (Salvinia natans) sau în formă de panglică (Phllitis scolopendrium).

În frunzele unor ferigi acvatice (Azolla) se dezvolta cianobacterii fixatoare de azot. La unele specii de

ferigi tropicale epifite, majoritatea frunzelor amintesc de coarnele renului, iar cele de la bază prezintă

un ,,butonaș” cu resturi vegetale în putrefacție. Unele specii tropicale și subtropicale sunt arborii. Tulpina

lor nu crește în grosime, pastrând forma cilindrică. În vârful tulpinii se află un buchet de frunze mari. Spre

deosebire de mușchi, ferigile dispun de țesut conductor, reprezentat de traheide și tuburi perforate

fărăcelule anexe.

Reproducerea

Ferigile se inmultesc Vegetativ (prin fragmente de rizomi),asexuat (prin spori) sau sexuat (gameti -

spermatozoizi si oosfere). Pentru realizarea inmultirii sexuate este necesara prezenta apei, prin care

spermatozoizii se deplaseaza cu ajutorul fleagelului spre oosfera. Ferigile sint mai evoluate comparativ cu

muschii prin prezenta tesuturilor si a organelor adevarate (frunze,tulpina si radacina) care formeaza

cormul.

Arealul de răspândire-- În locurile umede și umbroase.

Clasificarea--Încrengătura cuprinde patru clase:Psilofitate ,Licopodiate ,Equisetate,

Filicate/Polipodiate

   SPERMATOPHYTA (PLANTE CU SEMINŢE)

  Încrengătura Spermatophyta cuprinde numeroase specii de plante, cu caractere proprii, specifice plantelor evoluate.  Speramtofitele au un aparat vegetativ numit corm, prezentând organe vegetative (rădăcini, tulpini, frunze) şi de înmulţire (flori, seminţe) distincte.

  Din punct de vedere sistematic (taxonomic) încrengătura Spermatophyta se divide în două subâncrengături:  - subâncrengătura Gymnospermae   (plante gimnosperme) ,  - subâncrengătura Angyospermae   (plante angiosperme) GYMNOSPERMAE (PLANTE GIMNOSPERME)

  Subîncrengătura Gymnospermae cuprinde plante lemnoase (rar ierboase) care posedă caractere proprii, bine conturate.Caracterele plantelor gimnosperme

  Majoritatea plantelor gimnosperme au frunze aciculare sau solzoase, prezentând florimascule şi femele (unisexuate) care formează conuri. Din acest motiv, această subîncrengătură mai este numită Coniferophytina. Cele mai multe plante gimnosperme produc răşini. Pe baza acestor aspecte (prezenţa conurilor, biosinteza de răşini), speciile care aparţin acestor subîncrengături, sunt numite în mod uzual cu titulatura de "răşinoase" sau de "conifere".  În cazul plantelor gimnosperme, florile sunt reprezentate de conuri unisexuate, mascule şi femele (mai multe despre florile   Gymnospermaelor ).  Seminţele coniferelor sunt libere (nu sunt închide în fruct ca la Angyospermaeformându-se la nivelul conurilor în urma fecundării ovulului de către polenul anemofil (purtat de vânt). De aici derivă numele de "Gymnospermae" , care este format din "gymnos" (grec.) = gol, descoperit şi "sperma" (grec.) = sămânţă. Deci,Gymnospermaele nu formează fructe adevărate, deoarece (carpelele florilor femele nu se închid pentru a forma ovarul, în care să se poată adăposti sămânţa (seminţele se formează din ovulele golaşe). Din acest motiv, coniferele sunt plante mai puţin evoluate decât plantele angiosperme.Subtaxoni

  Această subîncrengătură, se divide în trei clase:  - clasa Gingkoatae (are un singur reprezentant - Ginko biloba)  - clasa Pinatae (cuprinde răşinoasele propriu-zise)  - clasa Gentatae (cuprinde cele mai evoluate conifere, care fac trecerea spre plantele angiospermae)  Singurul reprezentant al clasei Gentatae care trăieşte în România, este cârcelul (Ephedra distachya).

  

ANGYOSPERMAE (PLANTE ANGIOSPERME)

   Subîncrengătura Angyospermae, cunoscută şi sub denumirea de Magnoliophyta,cuprinde plante ierboase şi lemnoase cu dezvoltare completă (prezintă toate organele). Aceste vegetale sunt cele cele mai evoluate şi mai răspândite în flora actuală. Ţesuturile vegetale sunt foarte bine diferenţiate, deci pronunţat diferite ca structură de la  un organ la altul. Dintre plante, angiosepermele prezintă cel mai înalt tip de înmulţire sexuată. Ovulele se formează în interiorul ovarelor florilor care ulterior devinfructe ce închid seminţe (ovule fecundate) [principala caracteristică a angiospermelor constă în faptul faptul că sămânţa este închisă în fruct].  La angiospermele gineceul prezintă întotdeauna un stigmat care primeşte polenul (L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma).

Ecologia angiospermelor

  Angiospermele au cucerit medii de viaţă foarte variate datorită caracterelor lor de superioritate, prin care şi-au asigurat adaptarea (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun).  Imensul grup de plante care formează încrengătura Angyospermae, cuprinde nenumărate specii acvatice sau terestre, ierboase sau lemnoase (arbori, arbuşti), răspândite în mări în râuri, în pustiul deşertului, pe stânci, în păduri sau pe ogoare, etc.

Alcătuirea generală a unei plante angiosperme

  În general, plantele angiospeme, prezintă o parte subterană - reprezentată de rizom sau rădăcină şi o parte aeriană - formată din tulpină, frunze, flori, fructe şi seminţe.