Darul de a mă îmbăta de frumuseţe în întreg şi în amănunt m’a însoţit dealungul vieţii. Linii, culori, contururi, sunetele şi miresmele legate de fiece privelişte mi-au făcut viaţa nespus de bogată, şi împreună cu fiecare din aceste neuitate întipăriri se iveşte în mine un sentiment de recunoştinţă pentru fiecare formă a frumuseţii desvăluită sufletului meu.

Călătoresc dintr’o ţară într’alta pentru a cunoaşte oamenii, pentrucă toţi oameni, fie ei Englezi, Americani, Chinezi, Unguri, Hotentoţi sau Zuluşi, sunt vrednici de iubire dacă îi cunoşti în adevăr; am de gând sa-mi petrec zilele ce-mi mai rămân, încercând sa fac pe oameni măcar să se îngădue între ei, dacă să se iubească li-i lucru greu.

Pot să adaog aici că educaţia noastră se făcea cam la noroc, datorită multelor peregrinări, deoarece trebuia mereu s’o luăm dela început cu alţi profesori şi cu alte metode, ba chiar în altă limbă, şi niciodată multă vreme în şir. De fapt, educaţia mea a fost mai mult decât fărâmiţată, şi mă bate gândul că nimeni dintre profesorii mei sau profesoarele mele nu erau cu adevărat destoinici; de altfel nici-unul nu aprinse în mine dragoste de învăţătură. Oricum ar fi, când mă căsătorii, la 17 ani, nu cântărea prea greu belşugul de cunoştinţe ce mi se dăduse să mă însoţească în cale!

Muzica nu juca un rol însemnat în educaţia noastră. Mama îmi mărturisi mai târziu, că cea mai mare dorinţă a ei fusese să aibă un copil-minune. Ambiţia ei era ca una din noi, să aibă vreun talent de seamă, pentru muzică, pictură, canto, dans, matematici; pentru orice în fine, numai să fi fost ceva, nemaipomenit. Iar când nici una din noi nu dovedi vreo aplicare pentru a ajunge ceva deosebit, ne privi ca pe nişte cauze pierdute şi ca prilej de desamăgire pentru dânsa. Era aşa dar, de prisos să dea vreo educaţie specială unor flecuşteţe ca noi; deaceea nu ni se desvoltă urechea şi multă vreme n’avurăm pentru muzică un gust ales.(p. 90)

Ducky, şi mai târziu mititica Bee, fură cele înzestrate cu talent muzical. Eu nu aveam talent decât la desen şi pictură, talent pe care îl împărtăşeau şi celelalte surori, însă a fost o vreme când le întreceam în această artă.(p.91)

Mama a fost aceea care ne-a descoperit bucuria basmelor lui Grimm şi ale lui Andersen, presus de toate celelalte în iunie, mai ales, ale cărui poveşti cu zâne sunt mai Mama citea minunat şi ne citea ceasuri de-arândul, dar nu ne lăsa să stăm fără lucru în mână; totdeauna trebuia să împletim cu cârlige sau cu croşeta, sau să desenăm, pe când ne citea.(p.91)

Mama întotdeauna vorbea cu noi englezeşte; niciodată n’a vrut să ne înveţe ruseşte, spunând că nu vrea să audă iubita limbă a ţării ei, schingiuită de proprii ei copii.(p.91)

Un fior deosebit te pătrundea, când vedeai de departe curierul călare al bunicii, venind în trap, dealungul drumului, înaintea trăsurii ei. Bunica niciodată nu eşea în trăsură fără’un înaintaş călare.(Regina Victoria, p,97)

In copilărie, prietenii părinţilor noştri joacă un mare rol. Pe unii îi primeşti dela început; ei ştiu să-ţi câştige încrederea, ajung să fie şi prietenii tăi. Alţii, nu ştiu pentruce, îţi insuflă oarecari prejudecăţi, desigur neîndreptăţite, dar îţi displac şi nu se potrivesc cu tine. Apoi mai sunt şi acei puţini şi nepreţuiţi, pe cari, chiar dacă nu prea te bagă în seamă, îi admiri şi-i iubeşti cu patimă dela prima clipă; uneori, numai pentru că te uimeşte frumuseţea lor, alte ori pentru că există între tine şi ei o ciudată şi nelămurită înrudire sufletească, acel magnetism care atrage o fiinţă către alta, fără vreun motiv vădit. Există, şi atâta tot. Dealungul vieţii mele m’am simţit atrasă de chipuri frumoase, şi mi-aduc aminte de unii musafiri primiţi la Eastwell, luminoşi, ca strălucirea unei stele, pe cari n’am mai putut să-i uit. (p.103, peesoanele influente din copilăria Mariei)

scurtă călătorie în Rusia, măreaţa şi misterioasa, uimitoarea Rusie a Ţarilor, ajunsă în mod atât de tragic un lucru al trecutului, dar care era Rusia mamei mele. Trebue să-mi iertaţi dacă la început v’o arăt aşa cum am văzut-o cu ochii mei de copil, în toată nemaipomenita ei vrajă şi măreţie. O nemaivăzută îmbinare de sărăcie şi de strălucire, care nu se poate asemui cu nimic alt, decât poate cu Răsăritul depărtat pe care nu l-am văzut niciodată.( calatoria in Rusia, p. 108)

După cum s’a putut băga de seamă, lecţiile nu aveau vreo mare însemnătate în planul vieţii noastre, cu toate că unele ore erau menite studiului; ore cari, după părerea noastră, ne întrerupeau în chip neplăcut deplina libertate.( p. 143.)

In anul dintâi M-lle X fu cerberul sălii noastre de studiu. Ea supraveghea această parte puţin ademenitoare a vieţii, şi tot ea ne dădea lecţiile. Dar în anul al doilea, din cauza sănătăţii ei şubrede şi din lipsa de sinceritate faţă de mama, fu înlocuită de o doamnă germană mult mai tânără, de familie bună, care părea foarte plăcută, dar care mai târziu jucă în viaţa noastră un rol destul de nefericit. (p. 144)

Trebue să pomenesc de o desfătătoare personalitate din timpul nostru de şcolăriţe: Profesoara noastră de muzică, Miss Butler, care venea să ne dea lecţii de trei ori pe săptămână.( p. 144)

Un cuvânt despre profesorii noştri: Erau bine înţeles, un factor de mare însemnătate în vieţile noastre, tocmai atunci când se cuvenea să căpătăm toate cunoştinţele trebuincioase unor mici prinţese bine educate. Dar pe acea vreme, nicio învăţătură complicată cum e algebra, limbile clasice, matematicile sau filosofia nu făcea parte din program. Nu eram o elevă bună, lacomă de ştiinţă, căci găseam mai multă plăcere în toate celelalte îndeletniciri decât în studii. Nu cunoşteam ce e ambiţia, şi îmi părea rău de timpul pe care orele de lecţii îl răpeau dela o mie de alte lucruri ce aş fi vrut să fac. Ducky şi cu mine nu luam lecţiile împreună. Ea avea hotărât mai multă aplecare spre învăţătură decât mine, pricepea mai repede, reţinea mai bine, ortografia îi venea foarte uşor, pe când eu niciodată n’am ştiut-o deplin. Până şi azi nu pot să „văd”cuvintele ce scriu, ci numai lucrul pe care îl reprezintă. Bunăoară cuvântul „grădină” pentru mine, nu deşteaptă vederea semnelor: g r ă d i n ă, ci pomi, flori şi fântâni, pajişti verzi şi colţuri umbroase, şi numai din când în când, mă deştept cu oarecare mirare, când descopăr ce înfăţişare are cuvântul pe hârtie, în simpla lui scriere.(Educație-p. 218-219)

Eu mă mulţumeam pe deplin cu istoria, geografia, aritmetica, botanica, literatura, religia, istoria naturală, pictura, limba franceză, muzica, gimnastica. Nicio ştiinţă mai încâlcită nu m’a ademenit vreodată şi nici nu ne dădeam seama că educaţia noastră era foarte superficială. Nu era nimeni cu care să ne fi putut lua la întrecere. Profesorul Rieman, care ne preda istoria şi geografia, era un om destoinic, avea o barbă cafenie şi întruchipa pe germanul cam ţeapăn şi foarte politicos. Il sufeream fără să ne placă în adevăr. Făcea tot ce putea ca să înţelegem harta lumii întregi şi să ţinem minte numele râurilor, ale oraşelor şi ale munţilor, şi-şi dădea multă osteneală ca să ne insufle o cunoştinţă în linii generale a istoriei şi a legăturilor ţărilor între ele, dealungul veacurilor; schimbările ivite în înfăţişarea şi mărimea lor, întâmplările de căpetenie cari trebuiau neapărat ţinute minte, precum şi chipul cum se urmau una după alta epocile, cu războaiele, cu creşterea şi cu descreşterea lor. Creerul meu neexersat nu era însă destul de primitor şi nu mi-a rămas mult din toată înţelepciunea pe care profesorul Rieman cerca să ne-o împărtăşească în timpul lungilor şi adeseori obositoarelor ceasuri, pe când alte multe glasuri mai ademenitoare ne ispiteau prin ferestrele deschise.(p. 219)

eu însă eram o elevă lipsită de însuşiri şi-mi pare rău să mărturisesc că nu se poate povesti despre mine, c’aş fi spus în acele vremuri ceva de seamă sau plin de haz. Aveam însă un oarecare talent de a povesti şi mă bucuram când mi se îngăduia să-mi aleg singură subiectele de compoziţie. Aveam şi scriere frumoasă, dar memoria nu prea mă ajuta; puteam bunăoară să-mi amintesc o poveste, dar niciodată datele istorice. Mi se pare că modul de predare nu era pe atunci aşa de bun ca în ziua de azi. Invăţământul nu se făcea în chip apropiat de

înţelegerea copilului şi, ca să zic aşa, nu era destul de vizual, nici nu-ţi aţâţa închipuirea şi nici nu te învăţa nimeni să pătrunzi înţelesul, scopul sau planul lucrurilor. Nu ţi se aducea destul de limpede sub ochi legătura dintre fapte, cauzele lor, nici desfăşurarea treptată şi logică a întâmplărilor.(p. 220)

Asta nu înseamnă că nu iubi am muzica; dimpotrivă, m’a mişcat în chip straniu dela începutul vieţii mele, cu toate că adevărata educaţie muzicală mi-a fost dată mai târziu de Carmen Sylva, bătrâna regină a României. Dar în zilele copilăriei mele eram netăgăduit o mică sălbatecă în ceace priveşte arta cea mai divină dintre toate. (educația muzicala-p. 223)

Printre multele lecţii ce luam, erau şi lecţii de dans, încântător prilej de întâlnire cu prietenele noastre, căci n’ar fi avut nicio noimă o lecţie de dans, dacă n’ai fi avut cu cine juca.( dans-p. 227)

Mama era de părere că prinţesele trebue să se căsătorească de tinere. Când trec de douăzeci de ani, spunea ea, „încep să gândească prea mult, să aibă prea multe idei ale lor, ceea ce încurcă tot. Afară de aceasta, o prinţesă nemăritată n’are niciun fel de prinsoare, o prinţesă trebue să se mărite”, şi când mama zicea „trebue”, o spunea cu tot dinadinsul.( perceptia mamei despre casatorie- p. 258)

Noi fuseserăm crescute într’un fel de rai al nevinovăţiei, ferite cu grijă de orice era viaţa reală; lumea noastră era înşelăciune iar mama se întuneca, dacă cineva îndrăznea să ridice în faţa POVESTEA VIEŢII MELE 260

noastră, fie măcar cu un deget, „vălul zugrăvit”, pe care cei ce trăesc, îl numesc „viaţă”.(p. 259-260)

Dacă mi-aduc aminte bine, eram aşezată, în acea seară, lângă prinţul moştenitor al României. Era un tânăr frumos şi sfios, care încerca să-şi ascundă sfiala, râzând mereu. Nu vorbea englezeşte şi era vădit că-i făcea mare plăcere să se afle iar în Germania. Nu ne spuse nimic despre România şi nici eu nu-l întrebai nimic despre acea ţară îndepărtată, neştiind tocmai bine unde se găseşte pe hartă.(intalnirea cu Ferdinand – p. 279)

A doua întâlnire cu prinţul moştenitor al României avu loc la München — primăvara; parcă plutea în văzduh o tainică însufleţire. Intâlnirea, după cât mi se pare, fusese cu grijă plănuită, dar de bună seamă, nici eu, nici surorile mele, nu ştiam nimic. Se puse la cale să ne vedem cât se putea de mult.

Mama orânduia excursii, plimbări cu trăsura, vizitarea muzeelor, a prăvăliilor, a expoziţiilor de tablouri şi a teatrelor. Münchenul e mai presus de toate oraşele, în această privinţă. Tânărul prinţ era de o sfială chinuitoare şi râdea, mai mult ca de obiceiu, pentru a o ascunde. Lucru ciudat, tocmai această nemaipomenită timiditate, mă atrăgea; era într’însul ceva atât de tineresc, îl simţeai plin de o aşa stăpânită lăcomie de viaţă şi poate şi de oarecare slăbiciune. Parcă-ţi venea să-i netezeşti calea, să-l faci să se simtă la largul lui; deştepta în tine o duioşie de mamă şi te cuprindea dorinţa să-i vii în ajutor.( parerea Mariei despre Ferdinand – p. 284-285)

Eram mult prea tânără eu însumi, pentru a avea vreo pricepere adâncă a lucrurilor; afară de aceasta, educaţia noastră era potrivită cu ideile din vremea aceea. Fuseserăm menţinute într’o desăvârşită necunoaştere a realităţilor vieţii, necunoaştere pe care nu mă pot împiedeca s’o socotesc ca primejdioasă, ba chiar nemiloasă; era de fapt, o educaţie întemeiată numai pe păreri şi înşelăciuni, o zugrăvire a vieţii, pe deantregul neadevărată. Poate că era într’însa o seninătate, pe care nu o vor cunoaşte niciodată fetele din ziua de azi, un fel de fericire naivă, dar oarecum nemiloasă; da, nemilos e singurul cuvânt potrivit; era un fel de prindere în cursă a nevinovăţiei, o adevărată orbire în privinţa vieţii aşa cum e, încât am fi putut să păşim spre oricare soartă cu ochii închişi şi cu încredere deplină.(p. 285)

Cum a găsit el curajul, să-mi facă propunerea de casătorie e şi azi pentru mine un prilej de uimire; dar mi-a făcut-o şi eu o primii. Am spus fără meşteşug „da” ca şi când ar fi fost un cuvânt foarte firesc de rostit. „Da”, şi cu acel „da” mi-am pecetluit soarta.(p. 287)

Iar Unchiul Charles, sau Carol, şi depărtata lui ţară — România — erau pentru mine ceva nedesluşit, la care nu trebuia să cuget prea de aproape, ca să nu-mi pierd cumpătul....(p. 287)

In acea seară, întâlnirăm pe primul Român, ce se ivise vreodată în calea noastră: colonelul Coandă, aghiotantul logodnicului meu. Era un tânăr înalt, plăcut şi chipeş, cu o uniformă ciudată; faţa îi strălucea de mulţumire căci Românii era foarte bucuroşi că tânărul lor prin moştenitor se căsătoreşte după cum era dorinţa ţării. Se pare că nepoata reginei Victoria, o prinţesă ai cărei unchi şi veri ocupau numeroase tronuri, întruchipa întocmai ceeace toţi doriau; căsătoria aceasta era ceeace se cheamă „un beau mariage”; deschidea o uşă spre un viitor nou, pentru o ţară încă puţin cunoscută „care se afla undeva la Răsărit” căci trebue să mărturisesc că, pe acea vreme, astfel vorbeam de Romftnia, atât de scumpă mie astăzi. Colonelul Coandă ştia cum să-şi arate bucuria. Vorbea franţuzeşte cu mai mare uşurinţă decât tânărul şi sfiosul lui principe. Găsi multe cuvinte în cari să ne spună cât de fericiţi erau Regele şi poporul

român, ce minunată primire aveau să facă tinerei mirese şi cât de frumoasă era ţara lui, cât de romantice îi erau priveliştile şi cât de pitoreşti ţăranii. Ne spunea că poporul „va purta pe palme pe viitoarea lui regină”, — mi-aduc foarte bine aminte că aceasta a fost expresia întrebuinţată de el, — că-i vor clădi un cămin încântător şi că va fi privită, cu părul ei de aur şi cu ochii ei albaştri, ca o zână bună venită de dincolo de nouri.( p. 288-289 primul roman cunoscut de Maria)

Nu puteai să stai mult cu Ferdinand, principe moştenitor al României, fără a şti că „der Onkel”, cum îi zice, se înălţa ca o nălucă aproape apăsătoare deasupra vieţii lui. Când vorbea de dânsul, i se umpleau ochii de un fel de îngrijorare, asemănătoare întrucâtva cu teama, parcă simţeai că-l trece un fior.( impresia despr regele Carol – p. 289)

Ferdinand avea o neîncredere în sine aproape dureroasă şi era cât se poate de modest; pe când fratele său, alb ca laptele şi cu mijlocul ca de viespe, avea însuşiri opuse. Ferdinand se arăta de o smerenie neînţeleasă, faţă de încrezutele aptitudini ale fratelui său. Eu însă, îi priveam pe toţi cu ochi nedestoinici la cumpănirea firii omeneşti şi eram gata să preţuesc pe fiecare om, după valoarea ce-şi închipuia că o are.( descrierea lui Ferdinand – p. 294)

Cu o mare şi însufleţită mulţumire îmi arăta vechiul cămin şi toate colţurile lui preferate; afară de aceasta, era plin de o încântare sfioasă, când prezenta pe logodnica lui tuturor dimprejur, mari şi mici, cari făceau parte, într’un fel sau altul, din familie şi din suită: vechi servitori ai familiei, funcţionari ai casei princiare, doamne de onoare, guvernante şi preceptori. Dar cu toate că inima i se umplea de bucurie, simţeam totuşi într’însul oarecare mâhnire tăinuită; mâhnirea unui om care de pe atunci se simţea străin în casa părintească. Nu-şi părăsise el oare locul de baştină pentru a întemeia un nou cămin, într’o ţară străină, în care de abia acum începea să înveţe a trăi? Ii ghiceam gândul, în cele mai mici amănunte; simţeam în el o îngrijorare şi o uşoară umbră de temere. Incepuse să-mi vorbească despre România, dar n’avea darul de a povesti. Tot ce spunea era cam întrerupt, nu-mi deştepta în minte adevărate tablouri; vorbea întrucâtva cum vorbeşte un şcolar în vacanţă despre şcoala lui. Parcă auzeam în ce spunea un îndepărtat zăngănit de lanţuri. Aici la Sigmaringen se simţea liber, iubit şi inima îi înflorea, răsufla mai slobod. Oare ce vroia el să mă facă să înţeleg, despre acea ţară îndepărtată? Era oare mai puţin liber acolo? Nu era o ţară minunată, plină de poezie şi de romantism? Totdeauna, de câteori vorbea de ea, prindeam sunetul unei note de nelinişte, care deştepta în mine ceva ce nu puteam pricepe şi care parcă era o ameninţare. Era oare greu de trăit într’o ţară depărtată? Ca un refren, se auzea mereu şi necontenit: „der Onkel”; el se găsea la capătul fiecărui drum şi în miezul fiecărei plănuiri... „Der Onkel”, oare îi insufla lui această umbră de teamă? Peste câteva zile, avea să sosească „der Onkel”; venea cale lungă din România, ca să vadă pe mireasa lui Nando. Şi Nando se strângea de mine, ca unul ce vede apropiindu-se un nour care ar putea să-i întunece proaspăta fericire.(p. 303-304 Carol-Ferdinand)

Chestiunea religioasă era foarte grea, deoarece Sft. Scaun nu se învoia, dacă vom fi binecuvântaţi să avem copii, ca aceştia să fie botezaţi în credinţa ortodoxă. Căsătoria lui Nando cu o protestantă, înăsprea relaţiunile dintre Nando şi Roma, astfel încât era nevoie de multă dibăcie, şi singur Dumnezeu ştie câţi soli au fost trimişi ca să îmbuneze pe Pontiful Pontifilor.(p. 307)

Totuşi nu voi uita niciodată o mică întâmplare, deoarece vestea dinainte multe din ce aveau să se întâmple mai târziu. Ca şi cu prilejul logodnei noastre la Potsdam, se ţinură cuvântări, dar

de data asta mai puţin oficiale, căci, dacă nu mă’nşel nu erau de faţă decât membrii familiei. Kaiserul ridică paharul în sănătatea regelui României, iar prinţul Leopold, după cât mi se pare, ridică pe al lui în cinstea noastră. Noi, bine înţeles, eram aşezaţi unul lângă altul şi Nando era plin de mulţumire, deoarece şi el avea faţă de Kaiser aceeaşi fidelitate şi niciodată nu-i găsea vină, chiar când ar fi fost nimerit s’o facă. Apoi „der Onkel”, dându-şi foarte bine seama de greutatea lui în cumpăna soartei noastre, se întoarse spre noi şi ridicând paharul, cu o privire plină de înţeles, zise: „Vreau să beau, pentru ziua voastră de miere” (Honigtag.) „Ziua de miere!” Văzui pe Nando cum îngălbeneşte; îşi ridică şi el curtenitor paharul ca răspuns, dar mâna îi tremura şi din acea clipă îşi pierdu toată veselia, rămase tăcut cu gândul departe, mâhnit parcă până’n fundul inimii. Indată ce ne scularăm dela masă, mă trase într’un colţ; cu ochii plini de turburare şi cu nările în freamăt, mă întrebă: „Ai auzit?” „Ce s’aud?” „A zis „ziua de miere”. „Şi de ce nu!” „Nu înţelegi ce-a vrut să zică? A vrut să spună că în loc de o lună de miere, n’are să ne dea decât o zi! Uite aşa e el! Nu-i pasă de sentimentele altora şi nici nu le’nţelege. La unchiu’ aşa merge: numai muncă şi nicio plăcere cât e anul de lung şi oricare ar fi anotimpul. Lui nu i-a trebuit lună de miere; se vede că nu e ca toată lumea; e întreg numai al datoriei, fără nicio slăbiciune şi vrea să fie toată lumea ca el. Aşa e întotdeauna; orice plăcere trebue jertfită. N’are nici simţire, nici înţelegere faţă de dorinţele şi de nevoile celor tineri. E lipsit de orice milă!” Şi ochii lui Nando se umeziră de lacrimi. Neputând înţelege această isbucnire de desperare, încercai să-l mângâi, dar el repetă: „A spus-o cu tot dinadinsul, ai să vezi! Glumele unchiului cuprind totdeauna un adevăr amar”. Pe atunci însă, nu puteam înţelege adevărata suferinţă, ce se ascundea în vorbele bietului tânăr. Mai târziu, am înţeles.( p. 309-310 caracterul lui Carol)

Pe vremea aceea, România era puţin cunoscută şi mi se puneau întrebări ciudate, uneori caraghioase; ba unii chiar credeau că va trebui să port un văl pe faţă, după datina turcească! Ştiam că nu voi fi nevoită să fac aşa ceva, dar eu însumi aveam despre România o părere foarte nedesluşită şi puteam da prietenilor, plini de îngrijorare, foarte puţine lămuriri despre cele ce m’aşteptau în ţara cea nouă.(p. 323-324 cunoștințe despre Romania)

Privind acum înapoi, îmi dau seama că întrucât mă privea pe mine, toate simţirile, ideile şi închipuirile mele erau întemeiate pe o părere despre viaţă, pe deantregul greşită. Eram fericită şi, totuşi, neliniştită. Lucru ciudat, nu duceam grija viitorului, eram prea optimistă şi idealistă din fire, pentru a mă teme de ceva, şi apoi toate erau aşa nedesluşite şi eram lăsată în aşa neştiinţă de orice chestiuni mai de seamă!... Mama, dacă am judeca-o după ideile noastre de azi, ducea aproape până la absurd dorinţa ca eu să nu înţeleg nimic din realităţile vieţii. Trebuia să fiu dusă la altar, în cea mai deplină neştiinţă şi aceasta isbuti minunat de bine. Erau clipe în care mi se năzărea deodată în minte, că Nando şi

cu mine poate nu aveam întocmai aceleaşi gusturi în privinţa tuturor lucrurilor şi că nici nu fusesem crescuţi întocmai la fel. In modul meu nemeşteşugit de a privi toate, eu îmi închipuiam nu ştiu de ce, că toată lumea primeşte aceeaşi educaţie, are aceleaşi aplecări, aceleaşi credinţe, aceleaşi obiceiuri şi apucături şi că părerile mamei despre viaţă, religie, educaţie şi celelalte, alcătuiau tipicul mentalităţii tuturor familiilor regale. Aşa dar, simţeam o oarecare uimire când logodnicul meu şi cu mine nu judecam despre un lucru întocmai la fel. Soră-mea Ducky rosti într’o zi un cuvânt foarte înţelept: „Pentru ca două fiinţe să fie adevărat fericite în căsătorie, trebue ca amândouă să dea aceeaşi însemnătate aceloraşi lucruri”. E un cuvânt simplu, însă se ascunde într’însul un adevăr nespus de mare. In tot cursul vieţii mi-am adus aminte de aceste cuvinte rostite de ea, când era încă tânără de tot.(p. 325-326, diferențe Maria-Ferdinand)

Despre politică nu ştiam nimic şi nici nu ne trecea prin gând, că există chestiuni sociale. Eram copile de viţă regală, iubite de toată lumea şi cari aveau nişte drepturi nediscutate într’o lume paşnică, unde era foarte plăcut să trăeşti.(p. 327)căci în România, pasiunile politice sunt puternice, lucru ce aveam să-l aflu mai în urmă spre marea mea stânjenire.(p. 350)

A trebuit să ne supunem unei întreite ceremonii: civile, catolice şi protestante.(p. 356)

p. 27, vol II

p. 36

p. 37

p. 37

p. 37

p. 58

p. 71.

p. 72

p. 78

p. 79

p. 79

p. 80

p.80

p. 82

p. 84

p.90

p.96Ferdinand

p.217

p.219

p.221

p.223

p.224

p.224

p.240

p.277