ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN

REPUBLICA MOLDOVA

CATEDRA: „RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE”

SPECIALITATEA: 08.00.14 „ECONOMIE MONDIALĂ ȘI RELAȚII

ECONOMICE INTERNAȚIONALE”

REFERAT ȘTIINȚIFIC PE TEMA:

„Corporațiile Transnaționale în contextul globalizării economice”

Elaborat de:

GHERASIM RUSLAN,

Doctorand, anul I

CHIȘINĂU 2012

CUPRINS

CUPRINS.............................................................................................................................2

INTRODUCERE.................................................................................................................3

CAPITOLUL I. Conceptul de globalizare a economiei mondiale.......................................5

1.1 Definirea procesului de globalizare...........................................................................5

1.2 Globalizarea – un proces ireversibil..........................................................................8

1.3 Implicații negative ale globalizării..........................................................................10

CAPITOLUL II. Corporații transnaționale – vectori ai globalizării economice...............13

2.1 Corporații transnaționale – delimitări conceptuale..................................................13

2.2 Evoluția fluxurilor de Investiții Străine Directe în economia mondială..................16

2.3 Responsabilitatea socială a CTN.............................................................................19

CONCLUZIE.....................................................................................................................23

BIBLIOGRAFIE................................................................................................................24

2

INTRODUCERE

Crearea unui sistem economic mondial integrat al economiei mondiale în secolul XXI

este influențat de marile întreprinderi care influențează lumea. Acest rol provine din

dimensiunile lor, aria de activitate care depășește limitele economiei naționale, cât mai ales prin

prezența și activitățile pe care le desfășoară, inclusiv în domeniul de interdependență cu fluxurile

financiare, care alcătuiesc și accelerează procesul globalizării.

Corporațiile transnaționale sunt înțelese atât din punct de vedere teoretic, cât și practic în

mediul de afaceri, ca vectori deosebiți de importanți în dezvoltarea economiei mondiale și

modificarea piețelor internaționale. Interesul de cercetare al acestei lucrări este impactul acestor

firme asupra piețelor internaționale și a economiei mondiale în ansamblu.

Apariţia economiei globale este puternic modelată de acţiunile întreprinderilor

transnaţionale. Ele sunt actorii principali pe scena lumii şi principalii factori ai concurenţei

economice a unei ţări.

Prin colaborarea cu firmele locale, transnaţionalele transferă principalele valori

corporative, tehnologie, jucând un rol important în creşterea competitivităţii firmelor locale.

Principalele responsabilităţi ale acestor companii sunt legate de contribuţia adusă dezvoltării

economiilor receptoare, protecţia mediului înconjurător, crearea locurilor de muncă, asigurarea

concurenţei şi înlăturarea politicilor de concurenţă neloială, protecţia consumatorului, înlăturarea

corupţiei şi birocraţiei, respectarea drepturilor omului. De luat în considerare este şi contribuţia

pentru veniturile publice ale ţării gazdă, deoarece guvernele pretind ca transnaţionalele să nu

întrebuinţeze practici abuzive în repatrierea profitului, şi să prezinte autorităţilor fiscale date

corecte şi documente financiar contabile solicitate.

Sistemele de întreprinderi transnaţionale generează nu numai bunuri şi servicii, ci şi

capital bănesc pentru investiţii, noi tehnologii, capacităţi de inovaţie şi de instruire a forţei de

muncă pentru utilizarea tehnologiilor, practici de organizare şi gestionare proprii – toate

îndreptate spre sporirea potenţialului concurenţial, a profitabilităţii întreprinderii şi a întregului

sistem. Pentru analiza întreprinderilor transnaţionale, unele teorii recomandă cercetarea din punct

de vedere economic, politic şi social.

În primul rând, latura economică a analizei presupune surprinderea impactului acestor

companii asupra economiilor de implementare datorită forţei economice (financiare) de care

dispun, precum şi datorită fluxurilor de tehnologie, know-how managerial, cultură corporativă de

către ţările gazdă.

Latura socială are în vedere asumarea de către companii a rolului de cetăţeni corporativi

globali responsabili în cadrul comunităţilor locale. Acest rol este asumat prin etica şi 3

responsabilitatea care guvernează afacerile derulate în cadrul diferitor economii de

implementare. Implicarea în viaţa comunităţilor locale prin susţinerea unor proiecte de

dezvoltare durabilă a zonelor respective este o altă latură a responsabilităţii sociale ce revine

acestor companii. Implicarea în diferite proiecte în domeniul culturii, artei, educaţiei, sportului,

reprezintă o altă modalitate de susţinere a comunităţilor locale în cadrul responsabilităţilor

sociale. Întreprinderile naţionale fac subiectul legislaţiilor din ţările gazdă şi, implicit, al unor

minime standarde de conduită socială, care au rolul de a trasa cadrul general acceptat al

comportamentului societal şi implicit faţă de comunităţile în care se regăsesc implementate

structurile de producţie ale acestor companii.

În ceea ce priveşte latura politică, dacă în trecut aceste firme erau privite ca o formă de

exploatare a ţărilor, în prezent, această opinie nu mai este împărtăşită, datorită implicaţiilor

economice pozitive legate de prezenţa acestor companii pe pieţele naţionale. Cu toate acestea,

guvernele gazdă sunt adesea îngrijorate de faptul că filialele întreprinderilor transnaţionale care

operează în interiorul ţării ar avea putere economică mai mare decât firmele indigene, datorită

caracterului lor internaţional. În ceea ce priveşte raportul de intercondiţionalitate dintre

globalizare şi operatorii transnaţionali, „globalizarea a deschis drumul dezvoltării corporaţiilor în

postura de lideri mondiali, pe de altă parte, acestea au potenţat procesul de globalizare a pieţelor.

Globalizarea dictează corporaţiilor deciziile strategice pornind de la strategiile de

internaţionalizare până la cele globale”1.

1 BARI, Ioan, Globalizare, Bucureşti, Editura Economică, 2004, pag. 61.4

CAPITOLUL I. Conceptul de globalizare a economiei mondiale.

1.1 Definirea procesului de globalizare.

Globalizarea este urmărită pe diverse paliere, şi anume globalizarea activităţii firmelor,

globalizarea schimburilor comerciale, globalizarea financiară. Globalizarea este percepută ca un

moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căruia actorul principal este reprezentat

de firma multinaţională. Conform lui F. Livelsey, trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul

că mărfurile, serviciile, capitalul, munca şi ideile sunt transferate pe plan internaţional prin

intermediul firmelor2.

Creşterea semnificativă a fluxurilor internaţionale de capital, în ultimii ani, este o

trăsătură a globalizării. Începând cu jumătatea anilor 1980 s-a manifestat o intensificare a

fluxurilor internaţionale de capital şi un grad tot mai ridicat de integrare a pieţelor financiare

internaţionale. Astfel, a crescut volumul investiţiilor, în special a investiţiilor străine directe, ceea

ce sporeşte importanţa producţiei internaţionale în economia mondială3.

George Soros defineşte globalizarea din perspectivă economică, drept dezvoltarea

pieţelor financiare globale, creşterea corporaţiilor transnaţionale şi dominaţia lor crescândă

asupra economiilor naţionale. Globalizarea are în primul rând un sens economic, şi anume

creşterea schimburilor peste tot în lume, în special pentru activitatea marilor companii, care

produc şi schimbă bunuri în diverse ţări, şi apoi unul lărgit, procesul prin care bunurile şi

serviciile disponibile sau influenţele sociale şi culturale devin treptat similare în toate părţile

lumii4.

Procesul de globalizare depinde, în primul rând, de interdependenţa economică şi

culturală şi mai puţin de dominarea economică şi culturală, depinde de diversificare mai mult

decât de unificare şi integrare, depinde de descentralizare, de participarea mult mai profundă

decât de centralizare şi de mobilizare.

În această nouă eră a globalizării avem de-a face cu o realitate de necontestat, şi anume:

o ordine economică internaţională nedreaptă ce trebuie înlăturată. Astfel, ţările lumii a treia nu

au posibilitatea să concureze cu ţările care deţin monopolul asupra celor mai avansate tehnologii

şi resurse financiare nelimitate care au pus stăpânire deja pe majoritatea pieţelor. Ele vor fi

reduse treptat la simple zone producătoare de materie primă şi mărfuri competitive din punctul

de vedere al preţului, deţinând cea mai slab plătită mână de lucru.

În ceea ce priveşte dezvoltarea demografică şi tehnologică, istoricul Paul Kennedy

susţine că „planeta este tăiată astăzi de o uriaşă linie despărţitoare [...]. De o parte a ei se află 2 LIVELSEY, F., Dictionary of economics, London, Pitman Publishing, 1993, pag.99;3 Mariana Lupan: „Globalizarea Economiei”, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava, 2009, pag.3.4 Lavinia Florea, Globalizare şi securitate economică (Iaşi: Ed. Lumen, 2007), 14, 134.

5

societăţile tinere care se înmulţesc rapid, lipsite de resurse, subdezvoltate şi sub-educate, iar de

cealaltă parte sunt populaţiile bogate dar bătrâne, cu inventivitate tehnologică, dar muribunde din

punct de vedere demografic.”

Dacă avem în vedere societatea unei singure cincimi: 20% versus 80% , conform căreia

doar 20% din populaţia aptă de muncă este suficientă pentru a asigura avântul economic

mondial, nu putem fi destul de optimişti. Săracii vor rămâne tot săraci şi bogaţii vor fi şi mai

bogaţi, iar prăpastia dintre cele două lumi se va lărgi şi mai mult5.

Globalizarea este considerată ca o tendință care se manifestă în economia mondială, care

este accelerată de dezvoltarea societății informaționale din zilele noastre. În definirea aspectelor

de globalizare se ridică și probleme statului național, deoarece globalizarea presupune și

existența unei interdependenţe atât de strânse între statele naţionale încât nimeni nu mai poate şti

cu precizie câtă libertate de mişcare mai au în realitate guvernele naţionale, mai cu seamă în ceea

ce priveşte problemele economice, fluxurile de capital (care utilizează din plin informaţia

computerizată) şi ratele de schimb valutar care eludează controlul băncilor centrale.

La reuniunea Forumului Economic Mondial de la Davos din ianuarie 1999, cei 40 de şefi

de state, 250 de miniştri şi 1000 de şefi de mari întreprinderi şi-au confruntat părerile timp de

şase zile în 330 de dezbateri în problema: “Globalitatea responsabilă – o stăpânire a impactului

mondializării”. În doctrina acestui prestigios centru de gândire şi reflexie, centru internaţional

sponsorizat generos de cel mai mare consorţiu bancar internaţional elveţian, globalizarea este o

necesitate istorică menită să ducă în final la o piaţă unică mondială.

În ideile de bază ale conducătorilor Forumului Economic Mondial de la Davos, se pot

evidenția trei contradicții mari: între Europa şi SUA, între ţările slab dezvoltate şi cele dezvoltate

şi între bogaţii şi săracii din toate ţările. Prezenţa acestor contradicţii încrucişate poate genera

anumite incertitudini şi nelinişti în legătură cu modul în care economiile dezvoltate ce dețin

principala putere economică și controlul ei – concep şi realizează globalizarea, dar, prin aceasta,

nu li se neagă deloc nici necesitatea, nici posibilitatea umanizării ei. Pentru a evita aceste dileme

şi eventuale eşecuri, sunt necesare negocieri şi pregătiri minuţioase în continuarea procesului de

liberalizare a pieţelor6.

Descifrarea cadrului conceptual al globalizării face obiectul unor ample preocupări şi în

cadrul ONU, mai ales prin organismele sale cu vocaţie mondială: PNUD, UNCTAD şi

UNESCO.

Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Umană acordă problematicii globalizării o

importanţă de primă mărime. Evidenţiem, ca un demers cu o înaltă cotă de relevanţă, faptul că,

5 H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

6 Dinu Moraru – Pledoarie pentru o economie mondială în slujba umanităţii, “Curentul”, 29 ianuarie 1999.6

în cadrul ”Raportului dezvoltării umane 1999”, un volum întreg – volumul I – este consacrat

exclusiv analizei globalizării7. Raportul PNUD definește globalizarea din perspectiva dezvoltării

umane și arată că globalizarea nu reprezintă doar pieţele de comerţ, de capital şi financiar, ci tot

ceea ce este fundamental pentru oameni, toate lucrurile care le înconjoară viaţa: tehnologie,

mediu, cultură etc. Pieţele globale, tehnologiile globale, ideile globale şi solidaritatea globală pot

îmbogăţi vieţile oamenilor oriunde.

În urma unei analize a raportului se pot evidenția următoarele efecte ale globalizării8:

În primul rând, este influenţa restructurativă a globalizării asupra gândirii şi

acţiunii dezvoltării. De la ideea anterioară a dezvoltării, concepută ca proces de creştere,

paradigma dominantă astăzi insistă asupra unor parametri calitativi ai noţiunii dezvoltării, făcând

din aceasta un proces care se referă la oameni, atât în interacţiunea socială dintre ei, cât şi în

interacţiunea cu alţi ocupanţi ai planetei.

Un alt efect al globalizării îl constituie subaprecierea cerinţelor de etică şi echitate

a relaţiilor internaţionale. Globalizarea aruncă preocupările de etică, echitate şi sociale pe o linie

moartă în spatele consideraţiilor de piaţă şi reduce autonomia statului.

În al treilea rând globalizarea nu este un proces distructiv; ea este, de asemenea, o

puternică forţă pentru ameliorarea bunăstării materiale a umanităţii. Luarea în considerare a

imperativelor globalizării, capitalizând pe cele pozitive şi îndulcind pe cele negative, reprezintă,

poate, cea mai importantă sfidare pentru noul mileniu.

În esenţă, definirea procesului de globalizare s-ar putea rezuma la următoarele idei

majore:

a) procesul globalizării semnifică o deschidere externă crescândă a ţărilor, deschidere

care duce la integrarea lor în economia mondială şi dispariţia frontierelor naţionale;

b) omenirea are nevoie astăzi nu de orice globalizare, ci de una cu faţă umană, adică una

în care beneficiile (globalizării) să fie împărţite echitabil între naţiuni pe plan internaţional şi

între oameni pe plan naţional;

c) pentru a aşeza globalizarea pe valorile echităţii şi justiţiei sociale sunt necesare

reforme şi noi reguli de comportament în cadrul instituţiilor de guvernanţă globală: FMI, Banca

Mondială şi OMC.

Procesul dezvoltării economice mondiale la începutul secolului XXI va fi modificat și de

o altă forță fundamentală cu acțiune simultană, dar opusă celei de globalizare – localizarea.

Astfel, dacă globalizarea reprezintă procesul de integrare a ţărilor cu restul lumii şi se manifestă,

deci, ca forţă unificatoare pe plan mondial, localizarea constituie tendinţa grupurilor locale spre

7 PNUD – Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face, New-York, 1999.8 John F. E. Ohiorhenuan – The South in an Era of Globalization, în UNDP: ”Cooperation South”,

septembrie 1998, pag. 77

mai multă autonomie, sugerând astfel o acţiune internă a ţărilor spre descentralizare. Apariția

localizării este generată de cel puțin patru cauze9:

a) insatisfacţia regiunilor şi comunităţilor faţă de abilitatea statului de a asigura

promisiunile de dezvoltare;

b) creşterea forţei identităţii locale şi etnice, ambele fiind întărite prin educaţie, mai buna

comunicaţie şi creştere a concentrării populaţiei în urban;

c) într-o lume în care globalizarea nivelează diferenţele culturale între state şi naţiuni,

apare dorinţa indivizilor şi comunităţilor umane de a adânci sentimentul apartenenţei la un

anume loc;

d) ascuţirea competiţiei între unităţile subnaţionale într-un mediu deschis, combinată cu

ne dorinţa comunităţilor mai bogate să-şi împartă resursele cu vecinii lor mai săraci.

Alocarea mai eficientă a resurselor, circulaţia liberă a cunoştinţelor, mediul economic mai

deschis şi competitiv, ca şi îmbunătăţirea managementului guvernării reprezintă căile prin care

globalizarea şi localizarea pot contribui la creşterea economică durabilă a ţărilor. Cât priveşte

riscurile: în cazul globalizării – posibilitatea unei mai mari expuneri la volatilitatea capitalului,

cum este cazul crizelor financiare, iar în cazul localizării, respectiv al descentralizării –

posibilitatea acesteia de a genera instabilitate macroeconomică. În ambele cazuri, evitarea

riscurilor implică, crearea unui sistem instituţional viguros la toate nivelurile dezvoltării social-

economice: local, naţional şi supranaţional.

1.2 Globalizarea – un proces ireversibil.

Tendinţa de globalizare a vieţii economice nu este un fenomen nou, însă în lumea

contemporană aceasta capătă trăsături distinctive şi se extinde cu o viteză uimitoare. Procesul

investiţional şi decizia de a investi, de a imobiliza fonduri financiare pentru o anumită perioadă

de timp în speranţa obţinerii de profit poate reprezenta, în acelaşi timp, un risc dar şi

oportunitatea de a face faţă mediului economic global.

Progresul tehnologic face lumea mai mică, micşorează distanţele şi eficientizează timpul.

Astăzi, datorită modernizării şi diversificării mijloacelor de comunicare, putem conversa cu o

persoană (prin intermediul reţelelor de telefonie fixă şi mobilă, cu ajutorul internetului)

indiferent dacă ea se află în acelaşi oraş sau în cel mai îndepărtat colţ al lumii. În fiecare minut

putem afla, dacă dorim, care sunt noutăţile de pe Wall Street sau ce s-a mai întâmplat în

Singapore.

9 Shahid Yusuf – The Changing Development Landscape, ”Finance and Development”, December, 1999, pag. 16;

8

Însă globalizarea nu este influenţată doar de avântul tehnologic. Fenomenul are şi un

puternic aspect economic. Expansiunea economiei de piaţă şi a capitalului, în principal

occidental, a interconectat diferitele regiuni ale lumii într-o reţea pe care astăzi o numim

economie globală.

Economiile naţionale au fost „forţate” să se deschidă sub presiunea puternicelor companii

multinaţionale. Impulsionate de condiţiile favorabile privind costurile mici de producţie în

economiile mai puţin dezvoltate, aceşti „giganţi” economici şi-au deschis reprezentanţe sau

unităţi de producţie în diverse regiuni, nemaifiind limitate între frontierele unui singur stat.

Supremaţia respectivelor corporaţii nu mai poate fi contestată. Ele iau decizii peste interesele

statelor naţionale, deoarece ele controlează şi coordonează la nivel global toate aspectele legate

de finanţare, producţie, management.

Globalizarea este sinonimă cu intensificarea şi multiplicarea interacţiunilor, atât la

nivelul indivizilor cât şi între diverşii actori participanţi în sistemul global (state, corporaţii

multinaţionale, organizaţii internaţionale).

Mulţi specialişti au atras atenţia asupra faptului că, în realitate, globalizarea consolidează

polarizarea dintre statele bogate şi cele sărace. Există state care câştigă şi state care pierd în

aceasta competiţie, la toate nivelele. Analizând comportamentul corporaţiilor multinaţionale,

afirmaţia devine evidentă. Deşi aceste corporaţii deschid filiale în statele mai puţin dezvoltate şi

creează noi locuri de muncă, acest tip de activitate nu este una filantropică. Corporaţiile

urmăresc, de regulă, scăderea costurilor de producţie prin deschiderea unor filiale în statele în

care materialele folosite pentru producerea unui bun sunt mai ieftine, iar salariaţii se mulţumesc

cu venituri mai mici. Profitul, mult mai mare în astfel de cazuri, este repatriat în statele în care

corporaţiile îşi au sediul central, de regulă statele dezvoltate. Câştigurile sunt obţinute tot de

statele bogate, iar deficitul de dezvoltare dintre acestea şi statele sărace se adânceşte.

Se vorbeşte mereu despre globalizare şi se încearcă identificarea unui model (sau a unor

modele) care să fie considerat un fel de „model etalon al globalizării”. În literatura americană de

specialitate se consideră că modelul american este cel ideal deoarece „America are mai multe

avantaje şi mai puţine responsabilităţi [...] decât orice altă ţară importantă.”10. argumentele

pentru această afirmaţie sunt destul de multe, spre exemplu: America deţine o poziţie geografică

ideală pentru lupta de concurenţă, deoarece este atât o putere atlantică, cât şi una pacifică,

raportată la ambele direcţii şi, în acelaşi timp, legată pe uscat atât cu Canada, cât şi cu America

Latină, având posibilitatea să poată interacţiona uşor cu toate trei pieţele cheie din lume - Asia,

Europa şi America.

10 Francis Fukuyama – The End of History and Last Man, Free Press, New York, 1992.9

Un alt atu important îl constituie populaţie diversă, multiculturală, multietnică, multe-

lingvistică, care are legături fireşti cu toate continentele globului şi care, cel mai important,

comunică într-o singură limbă - engleza - care este şi limba predominantă pe Internet. Cele cinci

regiuni economice diferite, unite de o monedă unică, dolarul, care este şi moneda de rezervă

pentru restul lumii, reprezintă un mare avantaj, pentru că atunci când o ţară este în regres, o alta

poate fi în ascensiune, netezind vârfurile şi văile ciclurilor economice.

Atâta timp cât japonezii şi occidentalii se cramponează de sistemele lor rigide, de

protecţie socială datorită cărora capitalismul este mai puţin distructiv, dar şi mai puţin creativ şi

eficient, ei nu vor reprezenta o provocare pentru America. Dar cu cât America se va detaşa mai

mult în această eră a globalizării, cu atât aceste ţări vor căuta să ţină pasul şi să imite America.

Această inevitabilă adaptare va fi teribil de dureroasă, dar ele vor fi silite s-o facă, dacă vor să-si

menţină actualul nivel de trai.

1.3 Implicații negative ale globalizării.

Societatea globala presupune comunicare extrem de rapidă, care dă senzaţia unei

“comunităţi globale”, în care orice eveniment mărunt se află imediat. Într-adevăr, cea mai

proaspătă obsesie pare a fi cea a informării. Lumea se lasă atrasă într-un mecanism media extins

la scară planetară, omiţând că nu poate fi pus semnul egalităţii între informare şi comunicare.

Însă, în ciuda apropierii mai mari ca niciodată şi a dispariţiei barierelor, în urma creşterii

fără precedent a vitezei de circulaţie a informaţiei, ne vedem în imposibilitatea de a mai

comunica emoţii şi stări sufleteşti profunde. Putem vorbi oricând, cu oricine din orice colţ al

lumii. Distanţe care altădată se parcurgeau în câţiva ani, se acoperă astăzi în câteva ore. Cu toate

acestea, în loc să ne fie mai uşor să găsim parteneri (indiferent de scop), singurătatea a devenit o

realitate socială gravă.

Fenomenul Internet a devenit de câţiva ani placa turnantă a comunicării interumane; fără

a-i contesta rolul benefic – în condiţiile utilizării sale raţionale – o privire obiectivă de ansamblu

ne duce la concluzia că Internetul, în particular, şi computerul, în general, distrug mai multe

conexiuni interumane decât creează, diminuând participarea socială. Timp de secole, oamenii şi-

au îmbogăţit experienţa prin contact cu natura şi cu alţi indivizi. Astăzi căutăm noi experienţe pe

ecranele calculatoarelor şi ale jocurilor video.

Un rezultat nefast al globalizării este faptul că rând pe rând, oamenii rămân fără locuri de

muncă, industrii întregi se închid sau se vând pe mai nimic, preţurile cresc şi viaţa devine

imposibilă pentru cei mai mulţi dintre noi. Din păcate, FMI-ul şi Banca Mondială sunt

instrumente de prim ordin ale globalizării care generează aceste deficienţe.

10

Un alt fenomen caracteristic globalizării îl constituie redirecţionarea producţiei

industriale a marilor concerne către “periferie”. În căutare de profituri cât mai mari şi sub

presiunea legislaţiei în materie de mediu din ţările dezvoltate, globaliştii îşi transferă capacităţile

de producţie învechite şi poluante în ţările lumii a treia, unde mâna de lucru este ieftină, iar

legislaţia permisivă. În acest fel, iniţiativa particulară locală este sufocată, iar consecinţele pentru

mediu şi oameni sunt catastrofale, în timp ce resursele naturale sunt consumate fără

discernământ, iar deşeurile în exces poluează totul. Condiţiile de muncă proaste şi foarte proaste

afectează populaţia care, din lipsă de alte locuri de muncă, acceptă să-şi rişte viaţa şi să-şi macine

sănătatea pentru salarii de mizerie.

Dacă din punct de vedere istoric, comerţul a fost o sursă de dezvoltare economică şi

schimb cultural pentru un număr însemnat de civilizaţii, în prezent, comerţul este o armă şi un

instrument de şantaj care se bazează pe regulile puterii şi ajută la polarizarea lumii. Accesul

ţărilor mici şi sărace la instrumentele de decizie, într-un mod echitabil, este blocat şi aproape

imposibil.

În decursul ultimilor ani, datorită lăcomiei companiilor transnaţionale, s-au înregistrat

cele mai ridicate niveluri ale despăduririlor din istorie. În acest ritm, peste 50 de ani toate

pădurile tropicale vor dispărea, ducând la o dereglare ireversibilă a echilibrului ecologic.

Urbanizarea crescândă constituie o altă problemă extrem de gravă: în fiecare zi, tot mai

multe persoane din toată lumea părăsesc zonele rurale, venind la oraşe. Numeroase aglomerări

urbane din ţările în curs de dezvoltare se află în situaţii limită şi suferă o deteriorare continuă

datorită creşterii populaţiei, lipsei infrastructurilor necesare acoperirii nevoilor vitale,

contaminării apei şi aerului, excedentului de deşeuri etc. Distrugerea civilizaţiei rurale tinde să

rupă echilibrul milenar în care satul era “plămânul” care purifica şi “talpa” pe care se sprijinea

civilizaţia.

Descentralizarea capitalistă pe baza particularităţilor de dezvoltare a fiecărei naţiuni nu se

potriveşte cu globalizarea. Globalizarea urmăreşte concentrarea capitalului în mâinile a câtorva

corporaţii internaţionale aparţinând câtorva ţări foarte dezvoltate . Descentralizarea capitalului

între naţiuni înseamnă descentralizarea deciziilor şi a puterii economice care sunt elemente

esenţiale ale democraţiei internaţionale. În realitate însă, creşterea forţei economice pentru

locuitorii ţărilor în curs de dezvoltare reprezintă o ameninţare pentru FMI şi globalizare. Deci

armele globalizării în secolul XXI sunt instituţiile monetare internaţionale şi Organizaţia

Mondiala a Comerţului11.

11 Addis Ababa – Globalisation, the 21st Century Version of Colonialism, The Daily Monitor, Februarie, 2001

11

Există multe ţări care beneficiază de consultanţa şi sprijinul organizaţiilor internaţionale

pentru a accelera dezvoltarea. În ciuda bunelor intenţii, rezultatele nu sunt deloc satisfăcătoare,

ţările susţinute nu reuşesc să iasă din spirala inflaţionistă, nici să imprime economiei un ritm cât

de cât constant al creşterii economice şi cu toate acestea, nu asistăm la schimbări spectaculoase

în cadrul organizaţiilor internaţionale pentru nerealizarea de rezultate satisfăcătoare la

programele desfăşurate. De aici putem deduce că nu performanţa economică se urmăreşte, ci

controlul total al economiilor şi menţinerea lor la un nivel care să nu facă concurenţă

economiilor din ţările cu un grad ridicat de dezvoltare.

Chiar dacă globalizarea aduce un progres economic incontestabil şi posibilităţi certe de

dezvoltare în anumite domenii, acest progres este departe de a fi uniform şi creează zone

privilegiate, dând naştere la conflicte majore în cadrul structurilor social-economice care nu se

pot adapta.

12

CAPITOLUL II. Corporații transnaționale – vectori ai globalizării

economice.

Evoluția economiei mondiale de la afaceri internaționale la afaceri globale se datorează

fluxurilor de investiții internaționale precum și creșterea rolului societăților transnaționale. Rolul

al societăților transnaționale și al investițiilor străine directe se consideră două identități care

reprezintă piloni ai globalizării.

Companiile multinaţionale au devenit jucători importanţi în economia contemporană.

Companiile multinaţionale produc 25% din producţia mondială şi contribuie la 70% din comerţul

mondial. Vânzările lor sunt egale cu jumătate din PIB-ul mondial, şi 1/4 la 1/3 din comerţul

mondial, și intra-firmă de comerţ între sucursale ale companiilor multinaţionale12.

2.1 Corporații transnaționale – delimitări conceptuale.

Liderii politici ai corporațiilor, precum și cea mai mare parte a literaturii de specialitate

preferă utilizarea termenului de societate multinațională, dar în cadrul ONU este specificat

termenul de societate transnațională. Totuși din punct de vedere economic, atât conceptul de

societate transnațională cât și cel de societate multinațională au aceleași trăsături.

CTN poate fi orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare

internațională într-o activitate productivă, ea însăși internațională. Ea este forma sub care se

organizează o parte a capitalului internațional13.

Dicționarul „Modern Economy” definește CTN ca fiind o întreprindere de mari

dimensiuni, având sediul central într-o țară, și operând, în principal sau parțial, prin filialele sale

în alte țări. Aceste corporații se extind la scară internațională pentru a valorifica avantajele

verticale și orizontale ale economiei de scară.

O CTN reprezintă o companie de mari dimensiuni a cărei activitate se desfășoară în

același timp în mai multe țări, sediul său central, societatea mamă, este într-o singură țară, dar ea

acționează în mai multe țări, prin filialele sale, societățile fiice. Domeniile sale de activitate sunt

variate, deseori integrate într-o rețea unică de producție, cercetare, comercializare, bancar-

financiară și de asigurare14.

Marile corporații au invadat planeta, iar fluxurile financiare internaționale instantanee fac

ca economia mondială să nu mai poată fi îngrădită înăuntrul granițelor unui stat. Fluxul liber de

12 Nayyar, Deepak. Globalization, History and Development: A Tale of Two Centuries, Cambridge Journal of Economics, 30, 2006, pag.141;

13 Andreff W.: „Profits et structures du capitalism mondiale”, Paris 1992;14 Nicoleta Cozarici: „Societățile transnaționale și investițiile străine directe – principalii vectori ai

globalizării”, Articol, Universitatea „Ștefan cel Mare, Suceava13

informații a dus la îmbunătățirea comunicațiilor și la scăderea costurilor pentru transport, astfel

încât globalizarea oferă comunităților și persoanelor din zone mai îndepărtate sau mai puțin

dezvoltate, numeroase oportunități și opțiuni.

Companiile multinaţionale îşi extind tot mai mult producţia internaţională, folosind ca

instrumente principale fuziunile, achiziţiile transfrontaliere, investiţiile străine directe şi alianţele

strategice, pe baza cărora au apărut numeroase parteneriate tehnologice, mai ales în domeniul

tehnologiei informaţiei şi comunicării în cel al producţiei de automobile, al producţiei

farmaceutice ş.a. Extinderea pieţei produselor şi serviciilor, reducerea costurilor de producţie la

nivelul reţelei proprii de întreprinderi transnaţionale, lupta pentru eficienţă şi competitivitate sunt

mobilurile principale care au iniţiat şi întreţin procesul de multe-naționalizare al firmelor, iar

investiţiile încrucişate, cu deosebire între ţările dezvoltate, reprezintă principalul instrument prin

care se redistribuie pieţele în cadrul mediului economic internaţional.

Orice STN se manifestă în trei spații economice: cel național, autohton (societatea

mamă); cel străin, în cazul filialelor; cel internaționale, schimburile dintre unitățile care o

compun și restul lumii.

Trebuie să subliniem faptul că nici dezbaterile cu privire la CTN nu sunt unanim

acceptate, existând atât susţinători, cât şi critici la adresa acestora15:

unii autori consideră că CTN-urile reprezintă victoria economiei asupra politicii,

reprezentând o evoluţie semnificativă pentru managementul naţional al economiei globale;

CTN-urile împreună cu finanţele internaţionale reprezintă simbolul capitalismului

global cu tot ce are acesta mai rău, iar STN exploatează întreaga lume pentru a-şi spori profitul

corporatist;

CTN nu este o corporaţie globală, ci este doar o firmă de o anumită naţionalitate

care şi-a organizat producţia, distribuţia şi alte activităţi astfel încât să depăşească graniţele

naţionale;

comportamentul CTN este determinat de politicile economice, de structurile

economice şi de interesele politice din ţara de origine;

CTN nu sunt nici bune, nici rele, dar este nevoie de anumite norme internaţionale

care să guverneze relaţiile dintre CTN şi guvernele naţionale.

Forța economică și financiară a CTN poate fi măsurată cu ajutorul Indicelui de

Transnaționalizare (ITN) care se determină ca media a trei rapoarte:

ITN=(Astr/At+Vstr/Vt+FMstr/FMt)/3

15 Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag.127-130;

14

Corporațiile cu cel mai ridicat ITN sunt localizate în țările mici (de exemplu în Elveția

sunt trei CTN al căror ITN este de peste 90%. Explicația poate fi următoarea: CTN localizate în

țări mici tind ca regulă generală, să-și extindă activitatea în străinătate pentru a depăși

constrângerile pieței lor naționale și a obține economiile de scară necesare menținerii nivelului

de competitivitate. Conform activelor în străinătate în anul 2009 printre primele zece CTN erau:

Enel SpA, Volkswagen Group, GDF Suez.

Tabelul 2.1

Primele zece STN non-financiare, clasificate după activele în străinătate.

Locul STN Țara de origine Industria ITN1 Enel SpA Italia Electricitate, gaz și apă 57,22 Volkswagen Group Germania Automobile 61,93 GDF Suez Franța Electricitate, gaz și apă 56,54 EDF SA Franța Electricitate, gaz și apă 39,05 Deutch Telecom AG Germania Telecomunicații 54,16 Eni SpA Italia Extracția de Petrol 59,27 General Motors CO SUA Automobile 53,78 France Telecom SA Franța Telecomunicații 47,09 EADS NV Franța Avioane 71,910 Vattental AB Suedia Electricitate, gaz și apă 84,9

Sursa: UNCTAD, World Investment Report 2011, pag. 30.

Producţia internaţională continuă să crească ca urmare a extinderii rolului STN în

economia globală. Statisticile recente evidenţiază faptul că există, în prezent, aproximativ 65.000

de corporaţii transnaţionale, care deţin aproximativ 850.000 de filiale pe întreg globul. Filialele

din străinătate dispun de peste 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cei 24 de milioane de

angajaţi din 1990. Vânzările lor însumează aproximativ 19.000 miliarde dolari, fiind de două ori

mai mari decât exporturile la nivel mondial. Dacă facem o comparaţie cu anul 1990, când

vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale, la sfârşitul anului 2004 stocul pentru

investiţiile străine directe a crescut de la 1.700 miliarde dolari, la peste 6.600 miliarde dolari, iar

filialele străine reprezentau a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile

mondiale16.

Potrivit statisticilor ONU, corporaţiile transnaţionale sunt lideri ai producţiei de bunuri şi

servicii în cadrul comerţului internaţional. Prin activitatea lor, CTN determină fluxurile

internaţionale de capital şi deţin avantaje asupra politicilor ţărilor-gazdă, cu precădere în sectorul

economico-financiar. Schimbările cele mai importante din sistemul economic internaţional au

fost generate de internaţionalizarea producţiei, de creşterea fluxurilor investiţiilor străine şi a

comerţului internaţional şi au determinat CTN să devină actorii principali în noua ordine 16 ONU, “Raportul mondial al investiţiilor - Corporaţii transnaţionale şi competitivitatea la export”, 2005,

pag.3-5;15

economică globală, în ceea ce priveşte direcţionarea investiţiilor străine care au la bază

strategiile private multinaţionale. Din această perspectivă, ţările receptoare au încercat să creeze

pentru CTN pieţe mari de desfacere, precum şi oportunităţi pentru ca acestea să se dezvolte şi să-

şi adapteze obiectivele economice private la exigenţele noii ordini economice globale.

2.2 Evoluția fluxurilor de Investiții Străine Directe în economia mondială.

Investiţiile străine, în cadrul unei industrii globale, constituie factorul-cheie fără

participarea căruia procesul producţiei internaţionale ar fi fost imposibil. Investiţiile

internaţionale reprezintă o componentă importantă şi deosebită de dinamică a fluxurilor

economice internaţionale. Ele au un impact puternic asupra creşterii economice, a comerţului

exterior şi a structurilor productive din toate ţările lumii, indiferent de nivelul lor de dezvoltare.

Astfel investiţiile internaţionale sunt motorul dezvoltării economice. De faptul în care ţara va

putea beneficia de un aflux de investiţii străine depinde mult şi de succesul creşterii economice,

iar pentru ţările în tranziţie la economia de piaţă - succesul acestei treceri.

În plan teoretic, investiţia constituie un plasament pe termen lung pentru care se prezumă

efecte favorabile; o alocare de resurse, de capitaluri economisite, în activităţi profitabile, în

speranţa recuperării lor pe seama veniturilor viitoare, superioare; o modificare a patrimoniului

generată de realizarea unor imobilizări corporale, necorporale şi chiar financiare; un proces

economic complex, generator al altor procese (de exploatare, de producţie, prestaţii etc.).

În plan practic, tot ceea ce întreprinde omul, entitatea sau comunitatea, pentru a-şi depăşi

„condiţia” statică, deci într-un context temporal dinamic înseamnă, de fapt, investiţie, fiind

vorba despre orice efort de creştere şi instruire a tinerei generaţii, de formare a forţei de muncă

constituie o investiţie continuă. Construcţiile de case, de fabrici, de întreprinderi, de şcoli şi

spitale, achiziţiile de bunuri pentru folosinţă îndelungată, achiziţiile de titluri şi active financiare

etc. constituie forme concrete, reale şi diversificate ale investiţiilor17.

Cea mai simplă definiție a ISD poete fi formulată în felul următor: acestea sunt

investițiile care urmăresc scopul de a controla o întreprindere în afara teritoriului național. ISD

fac parte din piața internațională a capitalului, apărută încă la sfârșitul secolului XIX-lea, dar

care a cunoscut o dezvoltare rapidă în secolul următor18.

17 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 12;

18 Constantin Doltu: „Investițiile Străine Directe și influența lor asupra modernizării economiei în tranziție”. Editura ARC, Chișinău 2003, pag 11;

16

Indiferent de sensul larg sau restrâns al abordării conceptului de investiţie şi de relativa

diversitate a punctelor de vedere şi opiniilor formulate, pot fi desprinse câteva trăsături comune

ale investiţiilor19:

a. Orice investiţie presupune transpunerea în cheltuieli a unor disponibilităţi băneşti

indiferent dacă efortul înseamnă realizarea unor obiecte, bunuri concrete, echipamente sau

dimpotrivă plasamente în acţiuni, titluri şi hârtii de valoare;

b. Orice investiţie înseamnă efort, sub multiple aspecte, dar în urma căruia se

scontează efecte diverse, multiplicatoare, cel mai adesea sub forma sporului de profit, a cărui

realizare rămâne incertă;

c. Orice investiţie implică „dezafectarea” temporară, dar certă, a unor resurse

curente (materiale, financiare, de muncă) al căror cost urmează a fi suplinit de efectele nete

viitoare.

În funcție de motivul principal care se află la temelia unei sau altei decizii de investire

peste hotare, în teoria economică contemporană, ISD-urile sunt clasificate în trei categorii20: 19,

pag.32

1) ISD de valorificare a resurselor țării gazdă, care reprezintă forma cea mai veche

de investiții;

2) ISD de valorificare a piețelor care, în prezent, rămân a fi cea mai importantă

formă a ISD;

3) ISD de eficiență și de exploatare a unor avantaje locale (costul forței de muncă, al

transportului, al energiei etc.).

Fluxurile de ISD au început să dobândească prevalenţa în cadrul investiţiilor

internaţionale în special după cel de-al doilea război mondial, odată cu realizarea de investiţii

masive de către SUA în reconstrucţia Europei Occidentale. După al doilea război mondial, se pot

distinge trei mari valuri privind investiţiile străine21:

Primul val se realizează începând cu anul 1950 până aproximativ în 1965 şi corespunde

fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest; firmele par a fi motivate de

crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi piaţa europeană în puternică lărgire.

Al doilea val se realizează din anul 1965 pană în 1975, perioadă în decursul căreia firmele

americane şi europene se implementează în ţările cu salarii joase din Asia de Sud-est.

Al treilea val care se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea

continuă a fluxurilor de investiţii. Astfel, în anul 2000 stocul mondial de ISD atrase atinge cifra

19 Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.17;

20 Matei Mirela:„ Inestiții Străine Directe. Funcții și Evoluții. 1990-2000.” Ed. Expert București 2004, pag 19;

21 Munteanu C., Vilsan C., Investiţii Internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995, pag.58;17

de 5 780 miliarde dolari, care ajunge în 2004 la valoarea aproape dublă de 8 895 miliarde dolari,

înregistrând o creştere de 53,9% faţă de anul 2000.

Perioada anilor 2001-2003 a fost una de regres a fluxurilor de investiţii străine directe

atrase, valoarea acestora înregistrând abia în anul 2004 o creştere faţă de 2003. Anul 2004 a fost

anul de cotitură după recesiunea economică înregistrată anterior, în care s-au atras ISD în valoare

de 648 miliarde dolari, cu 27% mai mult decât în anul 2003. Anii 2005 şi 2006 au menţinut

aceeaşi tendinţă de creştere a ISD atrase, înregistrându-se un volum de 916 miliarde dolari (cu

29% mai mult decât în anul precedent) şi 542 miliarde dolari respectiv (cu 37% mai mult decât

în anul precedent). Creşterea fluxului mondial de ISD atrase în anul 2004, s-a datorat în mare

parte evoluţiilor favorabile ale factorilor macro şi microeconomici, precum şi ale celor

instituţionali ai economiei mondiale.22

Economiile în curs de dezvoltare și-au sporit importanța în anul 2010, atât ca beneficiar

de ISD cât și ca investitori pasivi. Alt factor important este că CTN investesc din ce în ce mai

mult în eficiența piețelor din aceste țări. Pentru prima dată țările în curs de dezvoltare și în

tranziție au absorbit peste jumătate din fluxurile globale de ISD în anul 2010.

Producţia internaţională se extinde, cu vânzări străine, ocuparea forţei de muncă şi

activele ale CTN, toate sunt în creştere. CTN în producţie la nivel mondial au generat o valoare

adăugată de aproximativ 16 $ miliarde de dolari în 2010 - aproximativ un sfert din PIB-ul global.

Filialele străine ale CTN au reprezentat pentru mai mult de o zecime din PIB-ul mondial şi de o

treime din exporturile mondiale. CTN-urile deținute de stat sunt o sursă importantă de ISD

pentru țările în curs de dezvoltare. Există aproximativ 650 de CTN de stat, cu 8.500 de filiale

străine de pe tot globul pământesc. În timp ce ele reprezintă mai puţin de 1% din CTN la nivel

mondial, investiţiile lor exterioare au reprezentat 11 % din ISD globale în 2010.

Ieșirile de ISD din economiile în tranziţie au crescut cu 24 %, ajungând la un record 61

miliarde dolari. Cele mai multe proiecte de ISD, ca şi în anii precedenţi, au fost efectuate de

către CTN-urile ruse, urmate de CTN-urile din Kazahstan. Recuperare rapidă a resurselor

naturale, pe bază de companii din economiile în tranziţie a fost impulsionată de un sprijin

puternic de către stat, şi de recuperare a preţurilor materiilor prime şi evaluările mai mari pe piața

de capital, diminuarea problemelor de flux de numerar cu care se confruntă aceste firme au fost

în anul 2009.

Ca concluzie putem afirma că țările dezvoltate rămân a fi, de fapt, sursa principală a

fluxului global de ISD, iar state precum SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania deţinând cea

mai mare cotă în această direcţie. De asemenea, şi-au extins activitatea şi companiile

22 World Investment Report 2006, FDI from Developing and Transition Economies: Implications for Development,UNCTAD;

18

transnaţionale din ţările în dezvoltare spre pieţe noi de desfacere cu putere de cumpărare mai

ridicată, realizând un volum mai mare de ISD peste hotare. Criza financiară din 2009 a schimbat

radical redistribuirea fluxurilor de ISD de la țările sărace spre cele emergente din Europa de Est

și Sud-Est. Scăderea cu 35 % a volumului de ISD în 2010 față de 2007, a dat posibilitatea

includerii a statelor în curs de dezvoltare ca țări investitoare pe piețe internaționale.

2.3 Responsabilitatea socială a CTN.

Dezbaterea asupra conceptului responsabilității sociale a corporaţiilor se integrează în

dezbaterea la nivel mondial cu privire la viitorul planetei (sub aspect economic, social şi de

mediu) în jurul conceptului de "dezvoltare durabilă" formalizat de ONU în 1992 la Summit-ul

Mondial de la Rio. Tema dezvoltării durabile a fost iniţiată încă din 1970 o dată cu publicarea

primului raport al Clubului de la Roma intitulat ”The Limits of Growth”.

Responsabilitatea Socială a Corporațiilor (CSR) se referă la ambiția companiilor de a se

implica atât în problemele cât și în succesele comunității. Companiile de succes au realizat, în

întreagă lume, că este mai ușor să realizezi o afacere eficienta și corectă într-o comunitate

fericită, într-o comunitate unde tu, ca firmă te simți implicată. Comisia Europeana definește CSR

ca „un concept prin care companiile decid în mod voluntar să contribuie la o societate mai bună

și un mediu mai curat”. O corporație responsabilă social administrează o afacere profitabilă și ia

în considerare toate efectele pozitive și negative din punct de vedere social, economic și de

mediu pe care le are asupra societății. Există termeni diferiți pentru a descrie CSR, incluzând aici

„implicare corporatistă comunitară”, „responsabilitate corporatistă” sau „sustenabilitate”23.

CSR include o varietate de elemente. Unele din cele mai importante includ politicile

companiei în domeniile:

Aspecte ale locului de munca (training, oportunități egale, etc.);

Drepturile Omului;

Impactul asupra comunității;

Reputația, Brand-ul și marketing;

Investiția etica;

Mediul înconjurător;

Etica și guvernarea corporatista;

Sănătate și siguranța.

CSR este un instrument pe care comunitatea ar trebui sa-l folosească pentru a implica

companiile în viața sa. Organizațiile care reprezintă comunitatea ar trebui să identifice cele mai

23 http://ro.wikipedia.org/wiki/Responsabilitate_social%C4%83_a_corpora%C8%9Biilor;

19

fierbinți aspecte ale agendei publice și să le prezinte companiilor pentru a obține suport. Acesta

este cel mai ușor mod pentru ca oamenii obișnuiți să beneficieze direct de investițiile companiei

în activitățile CSR. Cetățenii vor beneficia astfel de un mediu mai curat, educație mai buna,

divertisment de buna calitate, etc. Companiile care investesc în CSR ar trebui să coreleze în orice

moment beneficiile comunității cu propriile valori.

Responsabilitatea socială a corporaţiilor În ultimul timp în ţările industrial dezvoltate

structurile corporative încep să perceapă în mod direct şi nemijlocit responsabilitatea lor faţă de

societate. După cum a declarat preşedintele consiliului directorilor şi managerul principal al

companiei „General electric” P. Jons, „politica ce ţine de societate şi problemele sociale nu mai

sunt distanţate de planificarea şi administrarea businessului, dar sunt strâns legate de ele” .

Responsabilitatea socială, spre deosebire de responsabilitatea juridică, are un caracter

benevol. Organizaţia poartă responsabilitate în faţa societăţii: pe lângă faptul că îşi asigură

eficienţa, ocuparea în câmpul de muncă a cetăţenilor şi respectarea legislaţiei ea trebuie să

orienteze o parte din eforturi şi resurse pe canale sociale pentru binele şi perfecţionarea societăţii.

Unele corporaţii fiind preocupate de responsabilitatea lor socială îşi adoptă coduri etice, care

determină valorile şi principiile ce urmează să le fie călăuze în luarea deciziilor. În altele se ţin

ore în scopul instruirii personalului privind soluţionarea situaţiilor dificile ce ţin de etică.

Responsabilitatea socială a firmei „IBM” include următoare activităţi24:

1. programa distribuirii subsidiilor pentru primirea (sporirea nivelului) studiilor

superioare (donaţii până la 15 mii $);

2. elaborarea programelor de donare spitalelor şi obiectelor culturale;

3. programe de transfer la lucru în organizaţiile deservirii sociale;

4. programa oferirii top-managerilor activităţi în calitate de profesori;

Rolul corporaţiilor în calitate de garant al prosperării şi calităţii înalte a vieţii umane

devenit evident a servit ulterior drept cauză apariţiei imaginaţiilor şi speranţelor ce depăşeau

scopurile iniţiale ale corporaţiilor, create drept organizaţii ce tindeau spre producerea mărfurilor

şi serviciilor în scopul obţinerii beneficiului. Mai mult ca atât, eficienţa cu care unele corporaţii

produc servicii şi mărfuri adeseori stârnesc imaginaţii greşite despre faptul cum că aceste

organizaţii ar fi în stare să rezolve orice probleme, inclusiv cele sociale. Însă este cel puţin

prematur să considerăm astfel. Şi totuşi, problema ce ţine de responsabilitatea socială a

corporaţiilor nu este nici de cum una nefirească. Aşa dar prin ce se exprimă ea?25

Prin atitudinea faţă de consumatori.

24 http://www.ibm.com/midmarket/ro/ro/industry/chimica.html;

25 http://www.imparte.ro/Voluntariat/Responsabilitate-sociala/Responsabilitatea-sociala-la-nivelul-corporatiilor-34.html

20

Consumatorii trebuie să devină principala grijă a corporaţiilor. Fără consumatori ele pur

şi simplu nu vor putea exista. Într-adevăr, pentru cine sunt destinate mărfurile şi serviciile

corporaţiilor? Cine achită ceea ce se creează în procesul de lucru al întregului colectiv

corporativ? Consumatorii vor să primească de la corporaţii mărfuri şi servicii sigure, preţuri

convenabile, deservire bună. Înfăptuirea speranţelor consumatorilor – asta constituie

responsabilitate socială a corporaţiilor faţă de consumatori.

Prin atitudinea faţă de furnizori. Corporaţiile mari au în calitate de furnizori diverse

întreprinderi, însă preponderent cele mici. Toţi furnizorii se aşteaptă de la colaborarea lor cu

contr-agenţii la nişte relaţii echitabile şi, desigur, plăţi la timp. Asta este cu mult mai important

pentru micii furnizori, a căror situaţie financiară nu suportă întârzierea plăţilor din cauza lipsei

mijloacelor de rezervă în cadrul întreprinderii.

Prin atitudinea faţă de acţionari. Acţionarii întră în relaţii speciale cu corporaţiile drept

„furnizor” de capital riscant. Dânşii acordă capitalul necesar pentru crearea corporaţiei,

dezvoltarea şi extinderea ei. Responsabilitatea socială a corporaţiei faţă de acţionari constă în

asigurarea rentabilităţii sale pentru a le da posibilitate să obţină un astfel de venit, care ar face

mai atractivă investirea în activitatea ei.

Prin atitudinea faţă de populaţia locală. Corporaţia nu există într-un vid. Ea este

înconjurată de oameni, pentru care locul amplasării corporaţiei este adăpostul vital, în care ei

respiră, trăiesc, îşi cresc copii etc. Corporaţiile utilizează infrastructura creată de aceşti inşi şi în

acest fel îşi asigură un beneficiu mare. Iată de ce populaţia locală aspiră la o participare

nemijlocită a corporaţiilor în soluţionarea problemelor lor: cum ar fi învăţământul, organizarea

transportului, condiţiile de odihnă, sistemul de ocrotire a sănătăţii, soluţionarea problemelor

mediului ambiant etc. Anume aici corporaţia trebuie să explice populaţiei locale esenţa şi

caracterul activităţii sale.

Prin atitudinea faţă de societatea în întregime. Activitatea corporaţiilor, mai ales a celor

mari (General Motors, Worldcom, Coca-Cola, Luk-Oil, Bucuria, Moldtelecom, Voxtel,

Moldcell, Union Fenosa) este în atenţia diverselor structuri guvernamentale, partide politice,

mijloace mass-media. Din partea acestor corporaţii se aşteaptă la o participare largă în

soluţionarea problemelor sociale. Achitarea integrală şi la timp de către ele a impozitelor permite

structurilor statale să soluţioneze problemele sociale pentru care sunt responsabile. Concomitent

principala obligaţiune a corporaţiilor, în calitate de patron şi creator de locuri de muncă, este

grija lor pentru propria viabilitate economică şi calitatea mărfurilor şi serviciilor produse. În final

toate cele expuse vor permite prevenirea cataclismelor sociale şi vor asigura stabilitate în

societate.

21

Unul din instrumentele realizării de către corporaţii a responsabilităţii sociale sunt

normele corporative. La ele se referă:

codul conduitei managerilor şi personalului (codurile etice);

normele şi regulile privind păstrarea informaţiei confidenţiale;

normele exacte şi clare ce ţin de retribuirea muncii angajaţilor, care urmează să

asigure libertatea de auto-exprimare, drepturile corporative echitabile;

normele şi regulile ce ţin de ocrotirea mediului ambiant, asigurarea sănătăţii şi

securităţii la locul de muncă;

stabilirea unor astfel de proceduri de demarare şi încheiere a fabricării, a

reprofilării, care nu ar fi încălcat drepturile angajaţilor şi al populaţiei locale;

normele şi regulile ce conţin grija permanentă privind ridicarea calităţii mărfurilor

fabricate, adoptarea unei politici acceptabile de formare a preţurilor;

normele şi regulile care determină direcţiile în realizarea politicii filantropice de

către corporaţii;

programele ce ţin de pregătirea şi instruirea persoanelor care activează în cadrul

corporaţiei;

altele.

Corporaţiile care se strădui să ia decizii social-responsabile suportă anumite cheltuieli,

deoarece activitatea în baza acestor decizii necesită mijloace materiale considerabile (spre

exemplu, montarea instalaţiilor de epurare, sponsorizarea echipelor sportive). Iată de ce

responsabilitatea socială are limitele sale. Nici o corporaţie cât de dezvoltată nu ar fi nu poate

acţiona în baza principiului: „Cât e necesar, atât şi vom plăti”. Plătind cât trebuie pentru aceleaşi

instalaţii de epurare compania îşi poate pierde mijloacele pentru remunerarea destoinică a

lucrărilor săi. Se poate întâmpla astfel ca rentabilitatea corporaţiei să scadă până la limita, când

se va pune întrebarea privind falimentul ei.

22

CONCLUZIE

Globalizarea este un proces complex prin care, în general, economiile naţionale se

integrează, unele direct, altele prin intermediul grupărilor regionale, în economia mondială prin

mai multe canale principale precum: circulaţia transfrontalieră a capitalului, a mărfurilor, a

tehnologiei, a informaţiilor. Principalul instrument al globalizării sunt CTN (Companiile

Transnaționale).

Globalizarea este un proces obiectiv. A nu ţine seama de existența globalizării şi a te

plasa în afara acestui proces, în calitate de stat-naţional sau firmă, înseamnă a te condamna la

izolare şi stagnare. O analiză obiectivă a procesului de globalizare de până acum, atestă faptul că

avantajele economice înclină mai mult spre ţările dezvoltate şi către marile puteri economice

unde îşi găsesc originea societăţile transnaţionale. În acest sens acţionează şi mecanismul

financiar mondial, care, prin instituţiile sale (F.M.I., Banca Mondială, Organizaţia Mondială a

Comerţului) dominate de marile puteri economice, avantajează într-o proporţie covârșitoare

ţările dezvoltate implicate în acordarea de credite, înfăptuirea investiţiilor străine directe s.a.,

instituţiile, societăţile transnaţionale şi statele creditoare obținând profituri ridicate.

Analizând corelația ISD – creșterea economică, ajungem la concluzia că ISD au un

impact pozitiv asupra creșterii economice doar în cazul în care statul promovează cu insistență

propria sa politică investițională, ținând cont de interesul național și de prioritățile dezvoltării

țării. Acolo unde însă statul transmite funcțiile sale întreprinderilor străine, ISD nu asigură o

creștere economică stabilă și cu ritmuri înalte. În plus, aceste țări își pierd suveranitatea.

Responsabilitatea socială a corporaţiilor (CSR) s-a extins în mediul de afaceri şi nu mai

reprezintă apanajul doar a câtorva companii pioniere ci s-a transformat într-o necesitate pentru

toate companiile multinaţionale care au intrat în jocul mondializării. Piaţa se extinde,

responsabilităţile cresc. Integrarea responsabilităţii sociale aşa cum am văzut este un proces

complex şi care se desfăşoară pe termen lung. Poate îmbrăca o mare varietate de forme şi poate

fi explorată prin noi câmpuri de acţiune adaptate specificului fiecărei corporaţii şi pieţelor unde

aceasta îşi desfășoară activitatea. Mediul economic se caracterizează prin transformări rapide

care necesită o adaptare rapidă. În acest context managementul riscurilor şi integrarea

responsabilităţii sociale sunt esenţiale pentru orice companie.

23

BIBLIOGRAFIE

1. Andreff W.: „Profits et structures du capitalism mondiale”, Paris 1992;

2. BARI, Ioan, Globalizare, Bucureşti, Editura Economică, 2004, pag. 61.

3. Constantin Doltu: „Investițiile Străine Directe și influența lor asupra modernizării

economiei în tranziție”. Editura ARC, Chișinău 2003, pag 11;

4. Dinu Moraru – Pledoarie pentru o economie mondială în slujba umanităţii,

“Curentul”, 29 ianuarie 1999.

5. Francis Fukuyama – The End of History and Last Man, Free Press, New York,

1992.

6. Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global,

Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag.127-130;

7. H.P. Martin, H. Schumann – Capcana globalizării. Atac la democraţie şi

bunăstare, Ed. Economică, Bucureşti, 1999.

8. http://ro.wikipedia.org/wiki/Responsabilitate_social%C4%83_a_corpora

%C8%9Biilor;

9. http://www.ibm.com/midmarket/ro/ro/industry/chimica.html ;

10. http://www.imparte.ro/Voluntariat/Responsabilitate-sociala/Responsabilitatea-

sociala-la-nivelul-corporatiilor-34.html

11. John F. E. Ohiorhenuan – The South in an Era of Globalization, în UNDP:

”Cooperation South”, septembrie 1998, pag. 7

12. Lavinia Florea, Globalizare şi securitate economică (Iaşi: Ed. Lumen, 2007), 14,

134.

13. Lazăr M. Cistelecan, Economia, eficienţa şi finanţarea investiţiilor, Editura

Economică, Bucureşti, 2002, pag. 12, 17;

14. LIVELSEY, F., Dictionary of economics, London, Pitman Publishing, 1993,

pag.99;

15. Mariana Lupan: „Globalizarea Economiei”, Universitatea „Ștefan cel Mare”

Suceava, 2009, pag.3.

16. Matei Mirela:„ Inestiții Străine Directe. Funcții și Evoluții. 1990-2000.” Ed.

Expert București 2004, pag 19;

17. Munteanu C., Vilsan C., Investiţii Internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti,

1995, pag.58;

24

18. Nayyar, Deepak. Globalization, History and Development: A Tale of Two

Centuries, Cambridge Journal of Economics, 30, 2006, pag.141;

19. Nicoleta Cozarici: „Societățile transnaționale și investițiile străine directe –

principalii vectori ai globalizării”, Articol, Universitatea „Ștefan cel Mare,

Suceava

20. ONU, “Raportul mondial al investiţiilor - Corporaţii transnaţionale şi

competitivitatea la export”, 2005, pag.3-5;

21. PNUD – Human Development Report 1999. Globalization with a Human Face,

New-York, 1999.

22. Shahid Yusuf – The Changing Development Landscape, ”Finance and

Development”, December, 1999, pag. 16;

23. World Investment Report 2006, FDI from Developing and Transition Economies:

Implications for Development,UNCTAD;

24. UNCTAD, World Investment Report 2011, pag. 30.

25