Referat Roman Legisactiuni Corect 2.

5/12/2018 Referat Roman Legisactiuni Corect 2. - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/referat-roman-legisactiuni-corect-2-55a4d116f3874 1/27

Procedura de judecată

în Dreptul Roman

Profesor coordonator Studenţi:Asist. univ. dr. Dan Constantin Mâţă Gheorghică Alina-Elena

Hordilă Roxana-IoanaPavăl Georgiana-Elena

Iaşi, 2011



“Universitatea Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2011

Cuprins

I. Rolul procedurilor. Noţiuni preliminare ...............................................3

II. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman ………………...5

2.1. Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman ………………. …5

2.1.1 Caracterizare generală ………………………………………………………52.1.2 Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor ……………………... 72.1.3. Legisacţiunile de judecată………………………………………………….102.1.4 Legisacţiunile de executare……………………………………………….. 11

2.2. Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman ……………..12

2.2.1 Apariţia formulei …………………………………………………………...12

2.2.2 Structura formulei …………………………………………………………...132.2.3 Desfăşurarea procesului ……………………………………………………..152.2.4 Clasificarea acţiunilor …………………………………………………….....182.2.5 Sentinţa judecătorească ……………………………………………………...192.2.6 Căi de recurs ………………………………………………………………....19

2.3. Procedura civilă la epoca postclasică a dreptului roman ………....20

2.3.1. Caracteristici socio-istorice şi juridice dominante ………………………….202.3.2. Apariţia procedurii extraordinare ………………………………………...…20

2.3.3. Trăsăturile esenţiale ale procedurii extra ordinem …………………………..212.3.4 Organizarea judiciară la epoca postclasică ……………………………….…222.3.5. Desfăşurarea procesului …………………………………………………….232.3.6. Concluzii ……………………………………………………………………26

Bibliografie ……………………………………………………………………. ……. 27

2




I. Rolul procedurilor. Noţiuni preliminare

Procedura civilă cuprinde totalitatea normelor care reglementează desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la valorificarea drepturilor de creanţă1.

Ceea ce importă din punct de vedere practic într-un drept este sancţiunea sa.Modul de a ne valorifica dreptul, de a uza de sancţiunea ce conferă, constituie procedura.2

Gaius, în Instituţiunile sale, se referă la procedurile străvechi (legisactio) cafiind formele prin care strămoşii au creat dreptul (...deoarece în extrema subtilitate aacelor veteres, care au fondat atunci dreptul, se ajunsese până acolo încât cel care greşea un cât de mic amănunt pierdea procesul )3.

În epocile străvechi, baza dreptului material a fost realizată de procedurile judiciare, prin formule şi ritualuri magico-extatice.

Debitorul se afla ameninţat de damnatio, un ”blestem” , o promisiune făcutăzeilor din infern în caz de suspiciune. Constrângerea era, totodată, şi de ordin fizic.Ameninţarea de punere în lanţuri şi întemniţare, de condamnare la moarte, apăsa asupradebitorului4.

Evoluţia dreptului roman s-a realizat pe cale procedurală. Obstacolul care a statîn calea evoluţiei dreptului roman, cât şi a societăţii romane, a constat în ideea provenienţei divine a dreptului. Astfel, romanii credeau că dreptul este imuabil, caci zeiinu puteau greşi şi deci dreptul nu putea fi modificat. Cu toate acestea, transformările petrecute în viaţa socială, economică şi politică a Romei, au demonstrat, cu timpul, cădreptul vechi, rigid şi formalist, a devenit anacronic şi că era imperios necesarăintroducerea de noi reglementări, conforme cu noile realităţi. Avand în vedere concepţia potrivit căreia dreptul este imuabil, modificarea făţişă a vechilor norme juridice nu eraînsă posibilă, astfel că romanii au fost nevoiţi să recurgă la un instrument care să le permită schimbarea dreptului şi totodată menţinerea aparenţei neschimbării sale. Acest procedeu a fost oferit de procedura civilă romană 5.

Istoria dreptului roman se derulează de la fondarea Romei (753 î. Hr) până lamoartea lui Iustinian, în anul 565. În mod tradiţional, se disting trei mari perioade în

evoluţia dreptului roman:1 Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993, p. 592 Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, retipărire după „Ediţiunea a III-a revăzută şiadăogită”, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 452

3 Valerius Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. 1, Polirom, Iaşi, 1998, p. 55

4 Gheorghe Bichicean, Drept roman. Instituţii●Izvoare●Jurisdicţii , C.H. Beck, 2008, p. 2385 Dan Oancea, Introducere în Dreptul Roman , C.H.Beck, 2009, p. 3

3




1) perioada dreptului vechi sau arhaic, de la originile Romei până la sfârşitul celui de-al treilea război punic (753-146 î. Hr.), corespunzătoare procedurii legisacţiunilor;

2) perioada clasică, de la sfârşitul celui de-al treilea război punic la înscăunarea luiDiocletianus (146 î. Hr.- 284 d. Hr.), corespunzătoare procedurii formulare;

3) perioada postclasică , a Imperiului Roman de Răsărit şi a dreptului bizantin, de la

înscăunarea lui Diocletianus la căderea Constatinopolului (284-1453), corespunzătoare procedurii extraordinare6,7.

Primele doua sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi proceduraformulară, se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze distincte, respectivfaza in iure, care avea loc în faţa magistratului, şi faza in iudicio, care se desfăşura în faţa judecătorului. În ambele sisteme, magistratul, care era funcţionar al statului, avea rolul dea organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este vorba în proces (de quo reagitur ), în timp ce judecătorul , care era o persoană particulară, aleasă de către părţi ,confirmată de magistrat şi al cărei rol înceta odată cu încheierea procesului, conduceadezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele şi pronunţa

sentinţa. Complexul de reguli ce guverna desfăşurarea procesului în aceste două faze senumea ordo iudiciorum privatorum8.

Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Astfel,în procedura legisacţiunilor, rolul magistratului era limitat de un formalism rigid, acesta putând doar să observe dacă părţile au respectat formele necesare tipului de proces pecare îl organiza, după care pronunţa cuvinte solemne. După introducerea proceduriiformulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de judecată a devenit însă mult maiamplu. Astfel, magistratul redacta o formulă prin care ii transmitea judecătoruluiinstrucţiuni cu privire la modul în care să judece procesul şi prin care ii ordona să-l

condamne pe pârât dacă susţinerile reclamantului se confirmau sau, în caz contrar, să-labsolve pe acesta: Si paret, condemna; si non paret, absolve.

În cadrul procedurii extraordinare, diviziunea procesului în două faze a dispărut,dezbaterile fiind conduse de o singură persoană de la început până la sfărşit, aşa cum seîntâmplă şi în dreptul modern.

Justiţia privată

În epoca prestatală conflictele dintre persoane aparţinând aceleiaşi comunităţisociale sau unor comunităţi diferite, se soluţionau conform obiceiului nejuridic.

Menţionăm sistemul răzbunării sângelui, aplicarea legii talionului sau invocareadivinităţii prin anumite procedee rituale, pentru ca aceasta să arate de partea cui estedreptatea. Deşi statul a depus eforturi în a impune, în regim de exclusivitate, „justiţia

6 Gheorghe Bichicean , op.cit ., p. 2357 Procedurile dreptului roman s-au dezvoltat conform acestei diviziuni, respectând desigur realitatea unor suprapuneri, normale, ale dreptului în trecerea de la o etapă istorică la alta.8 Dan Oancea, op.cit ., p.4, apud J. Gaudemet, Institutiones de l’antiquité, Paris, 1955, p. 399

4




publică”, realizată de organele sale specializate, a continuat să se manifeste şi o „justiţie privată”, ce se caracteriza prin valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii9.

Justiţia privată putea fi: agresivă (o persoană lua inţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace proprii) sau defensivă ( o persoană se apăra, prin mijloace

proprii, împotriva pretenţiilor altei persoane). Cea din urmă a fost întotdeauna permisă laromani, conform regulii că violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă (vim vi repellerelicet )10. Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu este surprinzătoare, întrucât ea veneaîn întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici, care înconjuraţi de armate întregi desclavi, preferau în anumite împrejurări să-şi valorifice drepturile fără a mai apela lainstanţele judecătoreşti.

Începând cu epoca clasică, au fost luate măsuri de reprimare întrucât, în anumitesituaţii, se aduceau atingeri intereselor generale ale clasei dominante prin realizarea pretenţiilor unei persoane prin mijloace proprii. Menţionam în acest sens: Legea Iulia devi publica et privata (se pedepsea cu o pedeapsă publică fapta creditorului care prin

violenţă ia un bun din patrimoniul debitotului său), Decretum Marci ( pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fără folosirea violenţei, ia un bun de ladebitorul său) şi o Constituţiune a lui Valentinian al II-lea din anul 389 ( pedepseşte cu pierderea dreptului de proprietate pe proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prinmijloace violente).

II. Sistemele procedurale dezvoltate în dreptul roman

2.1. Procedura civilă la epoca veche a dreptului roman

2.1.1 Caracterizare generală

Jurisconsultul Gaius ne transmite informaţii valoroase cu privire la primulsistem procedural roman. Consfinţită prin Legea celor XII Table11, cea mai veche, şitotodată cea mai importantă lege romană, denumirea acestei proceduri indică faptul căacţiunile, ca mijloace de valorificare a drepturilor subiective, trebuia să-şi aibă izvorul înlege ( nulla legis actio lege). Către sfârşitul republicii, când Roma a devenit o mare

putere politică şi economică, sistemul legisacţiunilor a încetat să mai corespundă, astfelîncât prin două măsuri luate la interval de mai bine de un secol, legisacţiunile au fostînlăturate din practică.

Aceste acţiuni ale legii erau în număr de cinci, instituind tot atâtea procedee,tipuri de procese, prin care o persoană îşi putea valorifica sau executa pretenţii cu valoare

9 În epoca străveche, justiţia privată era quasi-generalizată, deşi nu avea menirea de a soluţiona conflictul.10 Justiţia privată defensivă era asimilată legitimei apărări.11 Sediul acestor acţiuni a fost ulterior reprezentat de Lex Sillia, Calpurnia, Vallia, Pinaria.

5




de drept subiectiv : sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio şi pignoriscapio. Primele trei sunt legisacţiuni de judecată, la ele recurgându-se atunci când seurmărea recunoaşterea unui drept pe cale judiciară, iar celelalte două erau utilizate pentru punerea în executare a drepturilor recunoscute pe cale judiciară, precum şi a acelorarecunoscute prin lege, fără să fi fost necesară intervenţia organelor jurisdicţionale.

Deşi valorificau diferite drepturi subiective, legisacţiunile prezintă caracterecomune: caracterul judiciar, legal, formalist şi secret.

Caracterul judiciar constă în faptul că părţile trebuiau să se prezinte în faţamagistratului şi să pronunţe anumiţi termeni solemni (formulele legisacţiunilor). Prezenţamagistratului simboliza că acum lupta dintre adversari se petrecea sub auspiciileautorităţii publice, într-un cadru organizat şi autorizat de stat.

Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar părţile care doreau sa îşi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii luaţi din

legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzătoare.Caracterul formalist este dat de faptul că atât părţile, cât şi magistratul ,

pronunţau formule şi termeni care trebuiua respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Greşireasau omiterea, oricât de puţin importantă, a unui termen sau pierderea procesului şi,implicit, a dreptului subiectiv. Elocvent este în acest sens exemplul dat de Gaius : „ ... sespune, că unul care chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe ( actio devitibus succisis), iar în acţiunea intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut procesul,fiindcă trebuia să le numească arbori (arboribus succisis), aşa cum prevedea Legea celor XII Table, care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea arborilor, în general” 12.De asemenea, nu se permitea nici schimbarea genului substantivului şi nici nu se ţinea

cont că limba vorbită nu mai corespundea cu limba arhaică. Astfel, Aulu Gelliu arată căun pretor a aplicat o amendă prin rostirea formulei ego ei unam ovem mulctam dico, înloc să spună unum oven, deşi substantivul ovis (oaie) devenise între timp, în limbacurentă, unul de gen feminin13.

Formulele legisacţiunilor aveau de asemenea un caracter secret. Acesteformule elaborate de către pontifi după termenii legilor erau ţinute în secret. În anul 451 î.Hr., când a fost publicată Legea celor XII Table, nu s-au publicat şi formulele cetrevuiau rostite de către părţi, în vederea valorificării unui drept. Consecinţa a fost că plebeii care nu aveau acces la pontificat, deşi cunoşteau caresunt drepturile lor, nu ştiaucum să le valorifice. Din această cauză, plebeii erau nevoiţi să se adreseze pontifilor

pentru a afla care sunt acei termeni

14

.

12 Gaius, Instituţiiunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şi adnotări de Aurel N.Popescu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, p.26813 Dan Oancea, op.cit ., p. 8, apud Gelliu, Noct., XI.1.14 Abia la 150 de ani după edictarea Legii celor XII Table Gnaeus Flavius a publicat formulelelegisacţiunilor şi calendarul, adică zilele în care se puteau judeca procesele, numite zile faste.

6




2.1.2 Desfăşurarea procesului în procedura legisacţiunilor

Faza in iure

Una din caracteriticile procesului cu ordo constă în faptul că pentru a se începe procesul, era obligatorie prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului. Statul roman nuavea organe speicializate în realizarea procedurii de citare şi de aceea sarcina citării pârâtului revenea chiar reclamantului( actor , petitor ). Chemarea la judecată era socotităun act privat, potrivit Legii celor XII Table, amintind de justiţia privată din epoca prestatală. Procedeele de citare erau : in ius vocatio, vadimonium extrajudiciar şicondictio.

In ius vocatio consta în somarea pârâtului într-un loc public să vină în faţamagistratului, prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în faţa

magistratului)15. Dacă pârâtul refuza să dea curs solicitării reclamantului şi să-l urmeze pe acesta în faţa magistratului, reclamantul, după ce constata cu martori refuzul pârâtului, putea să întrebuinţeze forţa în acest scop. Dacă pârâtul era slabit, bolnav sau infirm,reclamantul era obligat să îi pună la dispoziţie un mijloc de transport. Pârâtul putea săamâne venirea la proces daca constituia un vindex16 . Acesta garanta că pârâtul se va prezenta în faţa magistratului la data fixată.

Dacă pârâtul se ascundea în scopul de a evita procesul, magistratul putea lua omăsură de constrângere (o missio in possesionem – trimiterea în posesiunea bunurilor).

Vadimonium extrajudiciar reprezenta o înţelegere prin care părţile stabileau decomun acord data la care urmau să se prezinte în faţa magistratului.

Condictio se aplica în procesele în care pârât era un peregrin şi consta într-o

somaţiune prin care reclamantul îl cita pe pârât la o zi fixă (condictus dies cum hoste),după care magistratul stabilea un termen pentru judecată.

Referitor la data organizării procesului, magistratul nu putea organiza instanţaîn orice zi. El trebuia să aleagă o zi fastă (dies fasti), pe care o determina în baza unuicalendar religios, politic şi judiciar. Iniţial doar patruzeci de zile erau considerate a fifaste.

Locul desfăşurării procesului era bine determinat. În vremea veche, regeleînvestmantat în roşu şi înconjurat de lictori, împărţea dreptatea pro tribunali, adică de peun loc mai ridicat: estradă, movilă, unde-şi aşeza jeţul curul. Pe piaţa de lângă Forum,numită Comitium, exista un tribunal stabil, zidit; acolo era locul destinat magistratului,

care şedea ca şi regele pro tribunali, pe sella curulis17

.

Solemnitatea legisacţiunilor impunea prezenţa personală a părţilor litigante.Reprezentarea lor în justiţie era exclusă, potrivit principiului nemo alieno nomine lege

15 Domiciliul cetăţeanului roman era inviolabil.16 Vindexul nu este un reprezentant ( dreptul roman necunoscând încă reprezentarea judiciară), ci ogaranţie.17 Constantin Stoicescu, op.cit, p. 458

7




agere potest- nimeni nu poate intenta în numele altuia o acţiune a legii . De la acestaexistau excepţii: pro libertate (cazul sclavului sau fiului de familie aflat sub putereacumpărătorului, care putea fi reprezentat de un om liber), pro populo ( se referea laacţiunile populare, menite a proteja interese publice şi care puteau fi intentate de oricine), pro tutela ( se aveau în vedere interesele pupilului)18.

În ceea ce priveşte activitatea părţilor, primul care lua cuvântul erareclamantul, care îşi expunea pretenţiile folosind anumiţi termeni solemni. Faţă de pretenţiile formulate de reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini :

- să recunoască acele pretenţii – confessio in iure ( potrivit Legii celor XII Table,recunoaşterea în faţa magistratului constituia titlu executoriu, cel ce recunoşteaera asimilat cu cel condamnat potrivit principiului confessus pro indicato est);

- sa le nege – infitatio (pârâtul colabora cu adeversarul şi cu magistratul, dar nega pretenţiile, astfel procesul trecea în faza a doua) ;

- să nu se apere corespunzător – indefensio, non defensio uti oportet (pârâtul nucolabora cu reclamantul şi nici cu magistratul la realizarea solemnităţilor, iar ca

drept pedeapsă acesta era asimilat cu cel condamnat, procesul netrecând la faza adoua)19.

Organele judiciare în epoca veche erau reprezentate de magistraţi şi judecători.Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor ţinea de competenţa regelui, la începutulrepublicii această atribuţie a trecut asupra consulilor, iar din anul 367 î. Hr., consulii aucedat pretorului urban oraganizarea proceselor litigioase, dar au păstrat jurisdicţiagraţioasă.

Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şiimperium. Primul termen reprezenta dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea

formelor proprii legisacţiunilor prin care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile, iar imperium desemna puterea de comandă a magistratului.

Principalul magistrat judiciar, pretorul, se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formulele legisacţiunii la care s-a recurs, după care pronunţa , în funcţiede datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne : do – vă dau judecător (magistratul confirma judecătorul ales de părţi) , dico (magistratul încredinţa obiectullitigios uneia dintre părţi) , addico(magistratul ratifica declaraţia unei parţi recunoscânddreptul acesteia)20.

Totodata, pretorul putea soluţiona anumite litigii, fără a mai trimite părţile în

faţa judecătorului. Mijloacele procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulationes praetoriae (contracte verbale încheiate din ordinul pretorului), missio in possessionem(trimiterea reclamantului în detenţiunea sau posesiunea bunurilor pârâtului), interdicta(dispoziţii prin care pretorul ordona părţilor să facă un act juridic, sau dimpotrivă, să nufacă), restitutio in integrum ( ordinul prin care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor

18 Dan Oancea, op.cit ., p. 1219 Ibidem, p.1220 Ibidem, p. 13

8




pemntru reclamant, repunând părţile în situaţia pe care o aveau înainte de incheiereaacelui act).

Litis contestatio reprezenta ultimul act din faza in iure, în cadrul căreia părţileinvitau un număr de martori pentru a lua cunoştinţă de cele petrecute în faţamagistratului, ca şi de voinţa lor de a se judeca. După litis contestatio se considera că

pretenţia reclamantului era introdusă în justiţie( res in iudicium deducta), procesul fiinddefinitiv legat între părţi.

Faza in iudicio

În această fază, spre deosebire de cea in iure, parţile vorbeau în mod liber, fără aapela la formule. După prezentarea pe scurt a obiectului litigiului, reclamantul îşiexpunea pretenţiile, lui revenindu-i şi sarcina probei. Probele puteau consta în martori,înscrisuri şi prezumţii21.

Părţile puteau angaja serviciile unor avocaţi (oratores, patrones, advocati)22

,care nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, dar care asistau părţile prin pledoariilelor în care îmbinau cunoştinţele juridice cu arta oratorică.

După ce asculta expunerea cazului şi probele aduse de către părţi, eventual şi pledoariile avocaţilor, judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri23. În cazurimai complicate , judecătorul putea solicita opinia unui jurisconsult.

Dacă judecarea procesului nu se încheia până la apusul soarelui, moment socotithora suprema şi care nu putea fi depăşit, ea continua a doua zi.

Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presupunea prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea desfăşura şi în lipsă. Dacă până la amiază nu se înfăţişează decât una dintre părţi, judecătorul îi dă câştig de cauză

părţii prezente, potrivit Legii celor XII Table. De asemena, aceeasi lege admitea scuzeinvocabile totodata de judecător, de arbitru sau de părţi(de exemplu, în caz de boalăgravă).

Faza in iudicio se desfăşura tot în forum sau în comitium. Deşi restricţiilecalendaristice ale primei faze nu mai operau, exista totuşi un an judiciar (rerum actus)împărţit într-o sesiune de iarnă şi una de vară despărţite prin vacanţe (rerum prolatio) cecorespundeau perioadelor în care se organizau jocuri publice sau în care se desfăşuraulucrările agricole.

Judecătorul era o persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată decătre magistrat. La origine, judecătorii puteau fi aleşi numai din rândul senatorilor;ulterior au putut fi judecători şi reprezentanţii ordinului ecvestru, cu condiţia de a deţine

un minim de avere. Pentru a cădea de acord, reclamantul propunea un nume pârâtului( fert, procat judicem) şi acesta ori îl accepta( sumit judicem), ori îl refuza(ejerat judicem)continuându- se astfel până la găsirea unui nume care să convină ambilor. Spre a nu

21 La acea vreme romanii nu cunoşteau încă ierarhia probelor, în funcţie de forţa lor probantă, astfel că era posibil ca un înscris să poată fi combătut cu martori.22 Dan Oancea , op.cit ., p. 1623 În realitate, „libera convingere a judecătorilor” purta amprenta convingerilor sale de clasă. JurisconsultulM.Cato: „Dacă convenţia părţilor nu se poate dovedi prin act scris, nici prin martori, atunci se va cerceta înfaţa judecătorului cauzei, care dintre cei doi prezintă mai multe garanţii morale”.

9




permite pârâtului să zădărnicească propunerea de judecător, probabil că dreptul său derecuzaţiune era limitat, sau în cele din urmă judecătorul era tras la sorţi de pe o listă ad hoc. Odată desemnat, judecătorul jura că va respecta legile, judecătorul incorectexpunându-se la pedeapsa capitală.

Alături de judecătorul unic (iudex unus), la romani existau organizate şitribunale, care puteau fi permanente şi nepermanente. Tribunalele nepermanente erauformate din reperatores aleşi de către părţi în număr nepereche(3,5,7) şi chemaţi să judece procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Recuperatorii judec au şi procesele intentateîmpotriva guvernatorilor de provincii, pentru abuzurile lor (repentudae).Tribunalele permanente erau în număr de două : decemviri litibus iucandis(cei zece bărbaţi care judecă procesele) şi centumviri (cei o sută de bărbaţi). Decemvirii judecau procesele cu privire la libertate, iar centumvirii pe cele privitoare la proprietate şimoştenire. Datorită numărului mare de judecători, tribunalul centumvirilor nu judeca în plen ci pe secţiuni numite bastae24.

2.1.3. Legisacţiunile de judecată

A. Sacramentum reprezintă cea mai importantă legisacţiune, având un caracter general(legisactio generalis), prin care se judecau procesele privind dreptul de proprietate precum şi cele care priveau drepturi de creanţă. Atunci când sancţiona dreptul de proprietate, legisacţiunea îmbrăca forma lui sacramentum in rem, iar când sancţionadrepturile de creanţă(drepturile personale), îmbrăca forma lui sacramentum in personam. Numele legisacţiunii provine de la jurământul ( sacramentum) prestat de către părţile

litigante. Iniţial, părţile litigante pronunţau un jurământ în faţa regelui, apoi depuneau la pontifi o garanţie cu privire la realitatea susţinerilor făcute. Regele stabilea, prininterpretarea semnelor divinităţii, care dintre părţi invocase zeii în mod injust. Cu timpul,vechiul jurământ s-a transformat într-un pariu exprimat în bani.

Sacramentum in rem este forma originară a acţiunii în revendicare de mai târziu. Gaius,descrie prin Institutele sale, un litigiu ce avea ca obiect dreptul de proprietate asupra unuisclav. Astfel, părţile se prezentau în faţa magistratului cu obiectul litigios.În cadrul procesului, avea loc o vindicatio şi o contravindicatio, ambele părţi reclamânddreptul de proprietate asupra sclavului.Cel care avusese iniţiativa procesului pronunţa următoarea formulă solemnă, însoţită de

anumite gesturi rituale: hunc ego hominem ex iure quiritum meum esse aio, secundum suam causa; sicut dixi ecce tibi vindictam imposui25. Adversarul său replica prin rostireaaceleiaşi declaraţii solemne şi prin efectuarea aceloraşi gesturi. Apoi ambele părţi puneaumâna pe sclav, urmând un simulacru de luptă iar magistratul intervenea prin rostireacuvintelor mitite ambo hominem. În continuare, partea care a avut iniţiativa procesului

24 Dumitru Burghelea, Drept privat roman, Editura Alfa, Iaşi, 2004, p. 9825 „Afirm că acest sclav este al meu în baza dreptului quiritilor, conform cu condiţia sa juridică; dupa cumam spus, iată, am pus nuiaua pe tine”

10




spunea: „Îţi cer să spui în ce scop ai revendicat?”. La această întrebare adversarulrăspundea: „mi-am exercitat dreptul meu când am pus nuiaua”. Apoi urma provocarea laun sacramentum. Cel ce revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum, laorigine jurământ, transformat apoi în pariu de 500 sau 50 de aşi, după cum obiectul eramai mare sau mai mic de 1000 de aşi. Adversarul răspundea:”şi eu te provoc pe tine”.

Magistratul trecea la atribuirea provizorie a lucrului, iar în faza a doua judecătorul pronunţa sentinţa.Sacramentum in personam era o acţiune utilizată în scopul valorificării drepturilor personale ce poartă asupra unor lucruri sau asupra unor sume de bani. Formele sale nusunt cunoscute în amănunt26. Este de presupus că în faţa magistratului avea loc odezbatere contradictorie, după care procesul trecea în faza a doua. Ca şi la sacramentumin rem, judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect.

B. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) consta intr-o dezbaterecontradictorie în faţa magistratului, urmată de cererea de a se numi un judecător sau un

arbitru. Această procedură era utilizată în scopul valorificării creanţelor izvorâte din sponsio (forma originară a contractului verbal), în scopul ieşirii din indiviziune, precumşi pentru valorificarea drepturilor al căror obiect era nedeterminat şi care trebuia evaluatde către judecător printr-o litis aestimatio.

C. Condictio a fost introdusă în sec. al II-lea prin legea Sillia pentru a fi utilizată învederea valorificării creanţelor asupra unor sume de bani, iar mai târziu sfera de aplicarea fost extinsă şi asupra creanţelor ce aveau ca obiect şi alte lucruri determinate( legeaCalpurnia). În faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie în faţa magistratului,după care, faţă de răspunsul negativ al pârîtului, reclamantul îl somează să se prezinte dinnou in iure, peste un număr de 30 de zile, în scopul alegerii unui judecător 27.

2.1.4 Legisacţiunile de executare

A. Manus inectio era utilizată în scopul executării sentinţei de condamnare, atunci cândaceasta se referea la o sumă de bani. Întrucât sentinţa de condamnareera pronunţată de unsimplu particular, era nevoie de organizarea unui nou proces, deoarece numai magistratulera în măsură să dispună executarea sentinţei.Dacă în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, reclamantulîl ducea în faţa magistratului unde pronunţa anumite cuvinte solemne, arătând că acesta

nu a executat sentinţa. După îndeplinirea tuturor formelor de către creditor şi dacădebitorul nu se liberează prin mijloacele legale existente, magistratul aprobă, pronunţândcuvântul addico cererea creditorului de a-l duce pe debitor în închisoarea sa personală. Cuaceastă ocazie, creditorul pune mâna (mani inectio) pe debitor, luându-l în stăpânire.

26 Aceasta se datorează faptului că secţiunea referitoare la sacramentum in personam din Instituţiunile luiGaius este ilizibilă.27 Dumitru Burghelea, op.cit .,p. 102

11




Debitorul era ţinut în închisoarea personală a creditorului timp de 60 de zile în anumitecondiţii, prevăzute amănunţit de Legea celor XII Table. În acest interval de timp,debitorul era scos la trei târguri succesive, unde se anunţa suma pentru care este închis, însperanţa că se va găsi o persoană dispusă sa-i plătească datoria. Dacă după expirareatermenului de 60 de zile datoria nu era plătita, debitorul putea fi ucis ca sclav la Roma28.

Când erau mai mulţi creditori trupul debitorului putea fi tăiat în bucăţi, pentru ca aceştiasă îşi poată exercita dreptul de răzbunare asupra unei părţi din trupul său.Debitorul putea evita această situaţie prin trei mijloace: plata datoriei, intervenţia unuivindex sau încheind o convenţie prin care se obliga să muncească în calitate de addictus,un număr de zile pentru creditor, în contul datoriei.

B. Pignoris capio (luarea de gaj) are un caracter extrajudiciar, în sensul că nu presupuneaexistenţa unei sentinţe de condamnare ca urmare a unui proces, nici prezenţamagistratului şi nici măcar prezenţa debitorului29. În câteva cazuri, după ce pronunţaanumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor, creditorul putea luaun bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu putea să îşi însuşească acel bun sau să îl

înstrăineze, dar dacă debitorul nu plătea, putea să-l distrugă.

2.2. Procedura civilă la epoca clasică a dreptului roman

2.2.1 Apariţia formulei

Epoca clasică romană este epoca de aur a întregii istorii europene deoarece s-auformat principalele modele normatice, juridice şi spirituale. Gaius susţine că romanii aucreat procedura formulară deoarece legisacţiunile deveniseră greoaie prin formalismul lor

excesiv.30

Aşadar, se simţea în mod special nevoia unei reforme a sistemului procedural care săintroducă o procedură mai elastică şi modernă în care părţile şi magistratul să se poatămişca mai liber. Soluţia a reprezentat-o procedura formulară, care a fost introdusă de Legea Aebutia, fără a elimina procedura acţiunii legii. Însă, mai târziu, legile Iuliaeiudiciariae, au contribuit la înlăturarea acesteia. Lex Aebutia a introdus formulele în procesele dintre cetăţeni şi a acordat magistratului puterea de a crea noi mijloace juridice.Într-o opinie, legea Aebutia nu a inventat formula, ea numai a sugerat-o printr-un

procedeu utilizat în perioada din care legiuitorul s-a inspirat.31

28 Cetăţeanul roman nu putea fi facut sclav la Roma, deoarece în foarte vechiul imperiu roman, cândlibertatea se confunda cu cetăţenia, opera principiul potrivit căruia nici un cetăţean roman nu poate fi sclavla Roma, după cum orice străin venit la Roma era sclav.29 În fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei private sunt atât de evidente,încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o adevărată legisacţiune.30 Gaius,op.cit., p.4,3031 Cristinel Murzea, Drept Roman,LuminaxLex,Bucure ti,2002,p.322ș

12




Formula constituie un program de acţiune pentru judecător. Aceasta era alcatuită de pretor în colaborare cu reclamantul si pârâtul si conţine pretenţiile reclamantului,apărările pârâtului şi alte menţiuni, după caz.

2.2.2 Structura formulei

Formula are părţi principale şi părţi accesorii. Sunt părţi principale intentio,demonstratio, adiudicatio, condemantio. Sunt părţi accesorii exceptiones, prescriptiones, duplicile, replicile, triplicile şi celelalte.

A) Părţile principale

Intentio constituie partea esenţială din formulă pentru că în intentio erau trecute

pretenţiile reclamantului, adică explică obiectul litigiului. Intentio era de douafeluri :certa – dacă obiectul acestor pretenţii era determinat, un sclav, o sumă de bani sauincerta – dacă reclamantul nu îşi preciza pretenţiile. Intentio poate fi in ius sau in factum.Sunt in ius intenţiile care pun judecătorului o problema de drept civil. Ele se recunoscdupă termenii ex iure quiritium esse sau dare, facere oportere. Intentio in factum pune judecătorului o chestiune de fapt.32

Demonstratio, al doilea element din structura formulei, reprezintă temeiul, cauza juridicăa pretenţiilor reclamantului, ce era indicat sub forma unei scurte expuneri a operaţiunii juridice.

Demonstraţia se găseşte în formulele incerte in ius şi in personarum, precum şi inacţiunile de bună credinţă, dar nu în cele reale.

Adiudicatio, al 3-lea element, este întâlnit doar în cadrul acţiunilor reale şi prin acestase proceda la partajarea masei de bunuri printr-o atribuire a părţilor aferente fiecăruicopărtaş. Adiudicatio cuprinde împuternicirea pe care pretorul o acorda judecătorului dea atribui părţilor litigante dreptul de proprietate asupra unor părţi dintr-un lucru stăpânitîn comun de către acesta. 33

Prin condemnatio pretorul acorda judecătorului dreptul de a pronunţa o sentinţă decondamnare sau de absolvire. Condamnarea în procedura formulară era pecuniară , adică

pârâtul trebuie să plătească o suma de bani. Finalitatea cauzei juridice expusă în intentioşi bazată pe temeiul juridic din demonstratio se regăseşte în condemnatio, care nu poatefi decât obligare, sancţionare, condamnare ori respingere a pretenţiilor reclamantului şi

32 Mihail Jakotă, Drept Roman,Cugetarea,Ia i,2002,pag 165ș33 Dan Oancea, op.cit.,p.33

13




absolvire a pârâtului. Condamnarea este certa – când suma de bani era stabilită demagistrat în formulă şi incerta – când suma de bani este stabilită de judecător .34

B) Părţile accesorii

Pe lângă părţile principale pe care le-am analizat mai sus, formula pretoriană putea cuprinde, in unele cazuri, şi părţi secundare. Între acestea, un rol deosebit îl aveauexcepţiunile (exceptio).

Excepţiile (exceptio) erau prevăzute de către magistrat în cuprinsul formulei însituaţii în care soluţia prevăzută pentru litigiu în condemnatio era prea rigidă pentru arăspunde unor circumstanţe cu caracter accidental35. Excepţiunile sunt mijloace deapărare puse la dipoziţia pârâtului prin care acestea nu nega în mod direct pretenţiilereclamantului, dar invoca anumite fapte de natura a paraliza acele pretenţii. Exceptio

putea fi divizat în civile şi honorarii, deşi ambele emanau de la pretor, în absolutorii

(apără pe pârât de orice condamnare) şi minutorii (scădeau cuantumul condamnării),excepţiuni perpetue sau peremptorii şi temporare sau dilatorii. Erorile din intentio

conduceau la respingerea acţiunii, la imposibilitatea pentru reclamant de a-şi mai puteavalorifica pretenţiile pe cale judiciară.

Prescripţiile ( praescriptiones) reprezintă alte părţi accesorii ale formulei. Eleau fost create pentru a fi de folos, in funcţie de cauze, fie reclamantului, fie pârâtului, fieambelor părţi, deopotrivă. Există prescripţii in favoarea reclamantului şi pârâtului.Prescripţiunile erau inserate în formulă la cererea uneia dintre părţi şi reprezintă

precizări de natură, a satisface interesele acesteia. Precizările sunt făcute atât in interesulreclamantului ( praescriptiones pro actore) cât şi in interesul pârâtului ( praescriptiones

pro reo) 36.

Prescripţiile pro actore aveau funcţia de a preciza dreptul dedus în justiţie dereclamant şi de a evita stingerea întregului său drept, ca urmare a efectului extinctiv allui litis contestatio.

Prescriţiile pro reo aveau funcţia de a zădărnici pretenţia reclamantului, fie pentru că s-a depăşit un termen ce curgea în favoarea pârâtului, fie pentru că

soluţionarea acelor pretenţii ar fi prejudecat o chestie mai importantă. Prescripţiile proreo, pentru pârât, au fost înlocuite în timpurile mai noi prin excepţii. Replica, duplica şitriplica reprezintă părţi accesorii ale formulei în care, în fapt au fost inserate excepţiunifie în favoarea pârâtului (duplicatio), fie în favoarea reclamantului (replicatio).

34 M. Jakotă, op.cit., p.16735 V. Ciucă ,op.cit., p.7536 Ibidem, p.33

14




Semnificaţia lor era aceea a posibilităţii sporite pe care o dobândeşte cadrul procesual dea-şi lărgi sfera excepţiunilor şi, ca atare, de a fi evitate alte noi procese contradictorii.

2.2.3 Desfăşurarea procesului

Faza in jure

În primă fază, procedura formulară debuta cu citarea părţilor, în manieraconsacrată la epoca veche, căreia i se adăuga o formulă nouă (in factum), pentrugarantarea respectării citaţiei. Procedura de citare are un caracter privat, iar sarcina

chemării pârâtului la proces îi revine reclamantului. În cazul în care pârâtul nu se prezenta la proces, asupra acestuia nu se putea folosi violenţa ( folosită în proceduraacţiunii legii ), ci era supus la plata unei amenzi de 10.000 de sesterţi 37. Ulterior, auapărut alte proceduri de citare. Vadimonium era o înţelegere între justiţiabili prin carefixau ziua de prezentare in faţa magistratului .

Data organizării procesului . Durata anului judiciar era stabilită prin scădereazilelor de sărbătorare a vacanţelor etc. În timpul lui Marc Aureliu anul judiciar era de230 de zile.

Locul desfăşurării procesului . Locul procesului era acolo unde se afla pârâtul,

acestei reguli i se adaugă principiul ca cetăţeanul roman era îndreptaţit să ceară a fichemat in judecată în faţa pretorului urban38. Dacă pârâtul nu era domiciliat în Roma putea fi chemat în judecată numai dacă se afla în trecere prin Roma sau putea fi chematîn judecată la instanţa unde a fost încheiat contractul.

Magistratul avea noi modalităţi particulare de acţiune :a) Prelevarea de către reclamant a jurământului pârâtului. Jurământul putea fi luat

celor care nu puteau promite in nume propriu: apărători, mandatari, pupili saumoştenitori.

b) Mărturisirea pârâtului la pretenţiile reclamantului( confessio injure). Reprezintăo formă de stingere a conflictului, a litigiului. Mărturisirea nu poate fi făcută prinintermediari ori prin reprezentant.

c) Interogatoriu luat pârâtului. ( Interrogatio injure) . Este sancţionată printr-oacţiune specială bazată pe răspunsurile date de pârât reclamantului la chestiunileconcrete puse de acesta sub forma întrebărilor. Cel ce refuză să răspundă la

37 V. Ciucă, op.cit., p.7938 D. Oancea ,op.cit., p.35

15




interogatoriu este considerat ca fiind culpabil şi va răspunde pentru tot ceea cesolicită reclamantul.

d) Alte modalităţi precum indefensi, refuzul de a se apăra ori refuzul de a luaformula din partea pârâtului, strecurarea unor erori în redactarea formulei şi

acceptarea unui reprezentant juduciar 39.

Reprezentarea juduciară se defineşte ca fiind sistemul juridic în care o persoană numit reprezentant, participă la proces in numele altei persoane40. Instituţiareprezentării în justiţie era iniţial sub forma reprezentării imperfecte, iar ulterior chiar şia celei perfecte. În cazul reprezentării imperfecte, sentinţa producea efecte numaiasupra reprezentantului, ceea ce înseamnă că acesta din urmă devenea titular de drepturişi obligaţii izvorâte din sentinţa pronunţată. În reprezentarea perfectă efectelesentinţei se produc asupra celui reprezentat. În dreptul clasic s-au menţinut vechiimagistraţi de la Roma precum pretorul urban, pretorul peregrin şi edilii curuli. Deasemenea a apărut si procuratorul ( procurator ad litem- pentru un proces) ce-l

reprezenta pe reclamant. Acesta nu trebuie confundat cu defensor -ul (cel care susţine justiţia in interele pârâtului) cu cei care pledează pentru alţii şi care asistau părţile prezente la proces.

Activitatea părţilor. În cadrul procesului, ambele părţi trebuie să fie prezenteîn faţa magistratului, unde aceştia se exprimau liber. Dezbaterile erau menite a stabilichestiunea de drept pentru a se putea aprecia asupra acordării acţiunii reclamantului.Ca o noutate procesele ce aveau ca obiect o sumă de bani puteau fi soluţionate prin pronunţarea unui jurământ. După încheierea dezbaterilor in jure, pretorul puteaacorda sau refuza reclamantului acţiunea. Odată cu acordarea acţiunii are loc litiscontestatio, ce reprezintă ultimul act al fazei in jure.

Litis contestatio . Este momentul în care ia sfârşit procesul în faţa magistratului judiciar. Pretorul înmânează reclamantului şi pârâtului tablele cerate pe care estescrisă formula. În procedura formulară , litis contestatio era un moment important. Înacel moment se determinau părţile care se judecă, cine este judecătorul, obiectul procesului. În acţiunile de bună credinţă, evaluarea în bani a obiectului ac iunii seț făcea avându-se în vedere momentul lui litis contestatio. În acel moment, se aprecia prenten ia reclamantului.ț Litis contestatio produce 3 efecte:a) efect extintiv – dreptul dedus de reclamant in justiţie se stingea . b) efect creator - în locul dreptului iniţial al reclamantului se năştea un nou drept ceavea ca obicet o sumă de bani.

c) efect fixator - erau stabilite elementele reale( pretenţiile şi susţinerile părţilor litgante) şi elementele personale (identitatea părţilor şi a judecătorului) ale litigiului.Prin valorificarea ingenioasă a efectelor lui litis contestatio, romanii au reuşit să realizezeimportante inovaţii, în special în materia obligaţiilor 41.

39 V.Ciucă, op.cit., p.8040 E. Molcuţ, op.cit., p.7441 M. Jakotă,op.cit., p.145

16




Faza in iudicio

În cazul în care litis contestatio consta în clarificarea acţiunii, stabilirea părţilor şi

trimiterea formului prin intermediul lor, unui judecător stabil in faţa acesteia se derula adoua fază a procelui – faza in judicio. În cadrul acestei faze prezentarea părţilor în şedinţăde judecată era necesară.

Activitatea părţilor . În urma acesteia nu s-au produs schimbări semnificative înmateria regulilor ce guvernau activitatea părţilor în faţa judecătorului. Astfel pârâtul carenu se prezenta la proces era în continuare condamnat în contumacie. Dacă acesta dovedeacă neprezentarea sa s-a datorat unor motive serioase, pretorul putea să pronunţe orestitutio in integrum prin care să desfiinţeze sentinţa păgubitoare pentru acesta,considerându-se că sentinţa nu a fost prezentată.

Probele. Sarcina probei. Probele care se administrau constau în martori, înscrisuri, prezumţii, expertize. Sarcina probei revenea celui care afirma o pretenţie. Procesultrebuia judecat într-un anumit termen. Depăşirea acestui termen atrăgea după sine perimarea procesului şi desfiinţarea dreptului nou creat prin litis contestatio. Termenul de perimare diferă după felul instanţei: Un an pentru iudicia imperio continentia

Un an jumătate pentru iudicia legitima 42

Judecătorii. Numele judecătorilor era afişat pe o tablă albă in piaţa publică.Reclamantul propune şi pârâtul poate refuza sau admite. Dacă nu se înţeleg asupra

judecătorului, pretorul desemnează el un judecător de pe album. Dreptul de a judeca l-audobândit şi cavalerii cu condiţa îndeplinirii unu minim de avere de 400.000 sesterţi, târziulor li s-au adăugat ş tribunii aerari( persoane din a treia clasă din cens). Listele de judecători erau revizuite anual. Dacă judecata se făcea în puterea legii era valabilă un an jumătate de la data redactării formulei. Dacă judecata se baza pe imperio continens ea nuera valabilă decât în cursul anului elaborării formulei. În nici una din cele 2 categorii de procese, judecătorul nu era pe deplin suveran.

2.2.4 Clasificarea acţiunilor

42 D.Oancea,op.cit., p.41

17




În dreptul roman acţunile erau foarte numeroase. Pentru fiecare pretenţe existasau ar fi trebuit sa existe o formulă de acţune. O pretenţie nu putea fi sanţionată , dacănu exista o sancţiune corespunztoare pe album. Acţiunile se clasifică în:

1)Acţiunile personale (in personam) cuprind termenii dare ,facere, oportere.Aceste acţiuni sancţionează obligaţii născute din contracte din delicte.Acţiunea înrestituirea unei sume de bani este o acţiune personală.Acţiunile reale( in rem) se îndreapta împotriva celui care are lucru în mană cu oricetitlu sau contestă dreptul real al reclamantului. Ele sancţionează dreptul real al unei persoane asupra unui lucru sau puterea reclamantului asupra unei persoane. Înacţiunile reale, pârâtul trebuie sa dea o promisiune înărită cu garanţii că va plăti sumade bani la care eventual ar putea fi obligat prin sentinţă.

2) Acţiunea de drept strict şi acţiuni de bună credinţăÎn cazul acţiunilor stricte( actiones stricti iuris) acţiunea judecătorului era limitată; el

făcea o interpretare strictă, o apreciere riguroasă a pretenţiei formulate în justiţie.Acţiunile de bună credinţă( iudicia bonae fidei) erau personale şi numărul lor acrescut succesiv43.

3) Acţiuni civile şi acţiuni honorariiCele civile invită pe judecători să răspundă dacă pretenţia reclamantului i se pareaîntemeiată.

4)Acţiuni certe şi incerteDacă intentio era certa sau incerta şi condamnările erau certe sau incerte.

5) Acţiunile arbitrare. În unele cazuri, aceste acţiuni conţineau clausulaarbitraria, care invită pe judecător sa nu treacă la condamnarea pârâtului fără a-i propune îndeplinirea unui fapt.

6) Acţiunile populare erau acordate fiecărui cetăţean în interesul obştesc. Îngeneral, acţiunile populare erau de origine pretoriană.

7)Acţiunile prejudiciale erau destinate să elucideze o chestiune în vederea unui proces viitor. Acestea nu urmareau condamnarea ci prezicerea unui element din carerezultau anumite consecinţe.

2.2.5 Sentinţa judecătorească

43 I. Anghel,op.cit., p.424

18




Hotărârea judecătorului era orală. Misiunea judecătorului înceta odată cu pronunţarea sentinţei. Sentinţa exprimă opinia judecătorului despre problema care i se pune, prin formulă judecătorul este pus în faţa unei alternative: condamna sau

absolvă. Sentinţa de condamnare avea ca obiect o sumă de bani şi producea douaefecte: forţa executorie şi forţa juridică.

1.Forţa executorie a sentinţei

Actio iudicati - După pronunţarea sentinţei de condamnare, pârâtul avea untermen de 30 de zile ca să plătească suma prevăzută în sentinţă. Dacă pârâtul nu plîteasuma, reclamantul recurgea la acţiunea de executare, aceasta putând fi asupra persoanei sau asupra bunurilor.

Asupra persoanelor era atunci când pârâtul (debitorul) nu plătea suma de bani, era luat de reclamant creditor în inchisoarea personală, unde era obligat să

muncească pentru creditorul său până la achitarea datoriei.Asupra lucurilor era atunci când debitorul era absent sau se ascundea .În acest caz debitorul cerea instanţei permisiunea de a intra în proprietatea bunurilor creditorului pentru a-şi recupera suma de bani. Acest model de executare silităîmbracă două forme: venditio bonorum şi distractio bonorum. Venditio bonorumînseamnp vânzarea în bloc bunurilor debitorului insolvabil şi presupune două faze:missio inbona şi venditio bonorum.

2 Forţa juridică a sentinţei.

Se înţelege autoritatea de lucru judecat care reprezintă un efect comun al

sentinţelor, fie ele de condamnare sau de absolvire.

2.2.6 Căi de recurs

Procedura romană nu permitea decât in anumite cazuri posibilitatea de recurs pentru a se desfiinţa sau reforma sentinţa pronunţată. Au existat următoarele căi:

- in integrum institutio – reprezintă o cale necontestată de recurs oricare dintreîmpricinaţi puetea cere pretorului o repunere în situaţia anterioară;

- intercessio - consulul avea drept de veto sau de intercesiunea contra actelor colegului sau alte unui magistrat de rang inferior.- appellatio44 (apelul)

Dispariţia procedurii formulare. În timpul epoceii clasice domeniul luicognitio extraordinem se lărgeşte treptat. În provinciile imperiale, împăratul deleagă jurisdicţua sa unei persoane care hotărăşte extra ordinem. Organizarea judecătorească

44 I. Anghel,op.cit., p.432

19




este unică şi ierarhizatp din care cauză apelul a devenit o cale atât de drept comun.Procedura formulară dispare la sfârşitul secolului al III-ea sau la începutul secolului alIV-lea45.

2.3. Procedura civilă la epoca postclasică a dreptuluiroman

2.3.1. Caracteristici socio-istorice şi juridice dominante

Perioada postclasică a dreptului roman coincide, mai mult sau mai puţin, cuistoria Imperiului Roman de Răsărit. Cele două perspective, juridică şi politică, sunt

strâns legate, întrucât trăsăturile ce marchează acest Imperiu- centralismul politic, puterea absolută şi influenţa creştinismului explică evoluţia dreptului sau46. Societatearomană cunoaşte la inceputul de secol III d.Cr. din ce in ce mai acut, o criză extinsăce vizează nu doar domeniul financiar ( care a marcat debutul degringoladei romane)şi cel economic, ci şi ( ulterior, mai ales) cel militar (să ne amintim de grava perioadăde anarhie militară din timpul Severilor), politic şi social. La toate acestea se adaugădesele şi insistentele incursiuni ale popoarelor barbare, uneori de o extremă periculozitate pentru securitatea imperiului.47

2.3.2. Apariţia procedurii extraordinare

După instaurarea Imperiului, alături de procedura formulară apare o nouă procedură de judecată care datorită caracterului ei de excepţie faţă de procedura dedrept comun, a fost denumită extraordinară. Aceasta procedură extraordinară(cognotio, persecution extra ordinem) nu ţine seama de ordo şi în care o singura persoană joacă totodata rolul de magistrate şi de judecător. A dispărut aşadar diviziunea procesului în două faze respectiv in ius (în drept) şi in iudicio (în fapt),fapt care a dat şi denumirea noului sistem procedural. Adoptarea acestei proceduri nus-a facut la o dată fixă, ci in mod lent, cognotio extra ordinem incepând să se apliceînca din timpul formulei, în anumite ipoteze , mai întâi destul de rare, dar apoi din ce

în ce mai numeroase, aşa încât celebra constituţiune a lui Diocletian din anul294.d.Cr., care se considera uneori ca desfiinţând ordo, n-a făcut în realitate decît săgeneralizeze şi să consfinţească o stare de lucruri anterioară lui48.

45 M. Jakotă,op.cit.,p.14546 Gheorghe Bichicean, Drept roman. Institutii- Izvoare- Jurisdictii, C.H. Beck, 2008, p.31247 Valerius Ciuca. Lectii de drept roman , vol. 1, Polirom, Iasi, 1998, p.9048 Constantin Stoicescu, Curs elementar de drept roman, retiparire dupa ,, Editiunea a-III-a revazuta siadaogita,, Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 497

20




Până în secolul al III-lea d.Cr., procedura extraordinară s-a aplicat în paralel cucea formulară, dar la sfârşitul acestui secol, în momentul instaurării regimuluiimperial absolut, procedura formulară a fost înlocuita definitiv cu proceduraextraordinară. În fond, procedura extraordinară a fost impusă de noua organizare

politică a societăţii romane, în care rolul central îl avea imparatul. Astfel, împăratulOctavianus Augustus a fost cel care a dat valabilitate codicilelor se fideicomiselor ,din raţiuni practice, ca substituite acceptabile ale testamentelor. Ulterior, practicaextra ordinem a cunoscut o amplă extindere în textele prudenţilor .49

2.3.3. Trăsăturile esenţiale ale procedurii extra ordinem

Regulile procedurii administrative s-au extins încă din timpul epocii clasice launele procese civile, luând astfel naştere procedura extraordinară, care, aşa cum amarătat se generalizează în epoca postclasică.

a) se numeşte extraordinară adică în afara extra de ordo; b) diviziunea procesului, formula, iudex privatus(judecătorul particular) au

disparut;c) magistratul judeca în persoana sau deleagă un funcţionar inferior în rang;d) dezbaterile, discuţiile părţilor nu mai au loc în aer liber ci într-o clădire,

judecătorul era despărţit printr-o perdea care se deschidea numai la pronunţareasentinţei;

e) dezbaterile sunt orale, însă necesită şi încheierea unor procese verbale,actele scrise luând din ce in ce o importanţă mai mare;f) în materie de probe, proba testimonială (cu martori) este mai puţin în

favoare ; de la împăratul Constantin declaraţia unui singur martor este fără valoare,trebuind să fie cel puţin doi martori;

g) în favoarea unor anumite persoane există reguli derogatorii care se abat dela dreptul comun , de pildă îndeplinirea unor anumite condiţii pentru a fi judecat – procesele privilegiaţilor;50

h) plângerile cu caracter administrativ (cu titlu de exemplu : ale sclavilor împotriva stăpânilor ori împotriva terţilor pentru nerespectarea pactelor sancţionate , precum redemption suis numis ; pactio pro libertate ;

i) plângerea fiicei împotriva lui pater familias care nu vrea s-o doteze saucare nu-i permite să se căsătorească; j) acţiunile avocaţilor care cer onorariul cuvenit;k) plângerile soţiei împotriva fostului ei soţ pentru recunoaşterea calităţii de

copil legitim ;

49 V. Ciuca , op.cit , p.9050 Constantin Stefan Tomulescu, Drept privat roman, Bucuresti, Universitatea din Bucuresti, 1973, p.88-89

21




l) plângerile părinţilor împotriva fiilor neascultători;51

2.3.4 Organizarea judiciară la epoca postclasică

a) Magistraţii

În această epocă, organizarea judiciară romană suferă o serie de transformarideterminate de complexitatea, întinderea şi greutatea pe care le capătă întreagaadministraţie imperială.

În secolele III-IV d.Cr., Imperiul Roman traversează o criză cu multiple faţete.Pentru a-i face fată, puterea absolută imperială se ranforsează. Birocraţia centralizatăce se dezvolta în jurul împăratului, în aşa numitele comitaturi (comitatus), în frunteacărora se afla însăşi curtea imperială, compusă din personalul consiliului şi birourileimperiale, sub autoritatea unică a sambelanului.52

Totodată în perioada postclasică, în perioada Dominatului nu mai existaumagistrate învestiţi în mod special cu administrarea actului de justiţie (jurisdiction).Competenţele judiciare şi cele administrative sunt reunite în persoana aceloraşifuncţionari imperiali. Pretorul urban, cu timpul îşi va pierde competenţa generală deadministrator al jurisdicţiei civile, rămânând cu atribuţia de organizator de spectacole(circenses). În acelaşi timp, jurisdiction este preluată de prefecţii oraşelor, care, laRoma şi Constantinopol, dobândesc şi competenţa generală de a judeca.

În provincii se menţin magistraţii municipali, cu aceleaşi competenţe ca în perioada Principatului şi cărora li se adăuga aşa-numiţii defensores civitati lacorum( apărători ai cetăţenilor, avocaţi ai poporului în accepţiune modernă). Acesti civitatis

defensores obţin şi unele competenţe în cauzele minore (cauze a căror valoaredisputată nu depăşeşte valoarea corespunzătoare a 300 de aurei – bănuţi de aur -, aşa-numiţii minores causae.

b) Judecătorii

Separarea administrării actului de justiţie de judecata propriu-zisă ia sfârşit înepoca Dominatului. Sub acelaşi termen de judex îi găsim pe toţi magistraţii care aucompetenţe speciale în materie de judecată. Colegiile de centrumviri (centumvirale judicium) şi decemvirii şi-au restrâns competenţele, până la dispariţie. În această fazăa Imperiului, centumvirii mai păstrau puţine atribuţii de judecată în materie

succesorală ( omisiuni, anulări de testamente şi dezmoşteniri), iar decemviriicontinuau în calitatea lor de responsabili de secţiuni ai tribunalelor centumviriale, săsoluţioneze cauzele relative la cetăţenie şi libertate.

Instituţia lui unus judicus, a judecătorilor private dispare, pe fondul crizeigeneralizate din imperiu., tradiţia lui bonus vir cunoaşte o nouă redeşteptare în practicile justiţiabilităţii neetatice.

51 Mihail Jakota, Drept roman, Cugetarea, Iasi, 2002, p. 191-19252 V.Ciuca, op. cit , p.51

22




În aceeaşi perioadă, ca semn al puterii sporite dobândite de creştinism subîmpăraţii creştini, începând cu Constantin cel Mare, episcopii dobândesc un dreptexorbitant, chiar de a judeca pricini laice. Judecata episcopilor a dobândit o largărăspândire în rândul creştinilor şi ca urmare a compromiterii magistraţilor judiciari(judex) prin abuzurile lor.

Abia în anul 398 în Imperiul de Rasarit judecata episcopală este abrogată. Inanul 452, se restabileşte ordinea iniţială, recunoscându-se episcopilor doar dreptul dea soluţiona afacerile civile în chip de arbiter, în baza unui compromis între părţi şi,fireşte alături de competenţa generală în cauzele religioase.53

2.3.5. Desfăşurarea procesului

a) Citarea

Procesul extraordinar începe printr-o citaţiune, pentru ca pârâtul să fie prevenitde intenţiunea adversarului său şi sentinţa să nu fie obţinută prin surprindere. Litisdenuntiatio, care, după unii, ar fi fost citaţiune chiar sub procedura formulară, dar care probabil s-a aplicat şi în timpul acela numai afacerilor judecate extra ordinem,este acum procedeul normal54. Reclamantul se adresa magistratului cu petiţia sa( postulation simplex) prin care işi înfăţişa pretenţiile şi solicita acţiunea. Dacămagistratul aproba, va autoriza adresarea unei notificari adversarului. Comunicareacitaţiei se realizează la origine de către reclamant , această sarcină fiind preluată maitârziu de grefa instanţei, care avea dreptul de a întocmi actele de procedură (ius actaconficiendi). Reclamantul avea la dispoziţie patru luni pentru începerea dezbaterilor,

după care era decăzut din drept.. El putea beneficia, de două ori, de o prelungire( reparatio temporum). Neprezentarea pârâtului la proces atragea după sine proceduracontumaciei.

Litis denuntiatio a fost înlocuit mai tarziu cu procedura prin libel.55 Reclamantulsesiza pe magistrate printr-o postulation prin care, expunandu-si pretentiile, cereaautorizarea de a-l cita pe parat . Daca magistratul încuviiţa, pretenţiile reclamantuluierau trecute într-un libellus conventionis, care se comunica pârâtului printr-un agental instanţei. Pârâtul citat putea raspunde printr-o întampinare ( libellus contradictionis)şi să promită cu cauţiuni (cautio iudicio sisti) că se va infăţişa la proces. Dacă refuza prestarea cauţiunii, se expunea unor măsuri de constrângere corporală din parteaagentului judecătoresc.

Procesul se putea judeca şi în lipsă. Dacă pârâtul nu se putea prezenta, citareaera repetată de trei ori, după care pârâtul era declarat contumax, iar procesul se judecaîn absenţa lui. În caz că pierdea procesul, pârâtul care lipsise nu mai putea face apel(contumax non appellat )56 . El putea ataca sentinţa doar pentru cauză de nulitate sau

53 Ibidem, p.5254 C.Stoicescu , op.cit , p.19255 Dan Oancea , Introducere in dreptul roman, C.H.Beck, Bucuresti, 2009, p.5356 Ibidem, p.53

23




dacă susţinea că, în realitate, nu a fost absent. În timpul lui Justinian, procesul se putea judeca şi în lipsa reclamantului.

b) Locul desfăşurarii procesului

Administrarea justiţiei nu se mai realiza în mod public .Procesul se judeca acumîntr-o cladire (secretarium, secretum), anume destinată, iar dezbaterile erau secrete, laele participând numai magistratul, părţile şi avocaţii lor, precum şi funcţionarii judecătoreşti. Publicul avea acces numai la momentul pronunţării sentinţei.

c) Regimul probelor

Numeroase precizări apar in reglementarea probelor. Pârâtul care indica oexcepţie , trebuie s-o probeze. Proba cu martori este privită cu o anumita suspiciune.Forta probantă absolută dobandeau doar inscrisurile ce emanau de la un notar sau dela un magistrat competent57. Pentru a fi luate in considerare, înscrisurile sub

semnatură privată trebuiau întocmite în prezenţa martorilor şi semnate de către aceştiaşi de acela care le redacta.

Mărturisirea dobândeşte şi ea o recunoaştere tot mai largă ca forţă probantă. Eaaducea unele avantaje chiar pârâtului marturisitor, care beneficia, graţie unui senatus-consult dat încă din timpul lui Marcus Aurelius, de o prorogare a executarii obligaţiei,asimilându-l astfel pe confessus unui judicatus. Mărturisirea trebuia sa fie însă judiciară. Mărturisirea extrajudiciară nu producea efecte decât în mod excepţional.

Jurământul ca mijloc de probă avea o forţă probantă de sine stătătoare.Acesta putea fi: un jurământ necesar, conform căruia adversarul din proces, prelevându-se deel, putea obţine câştig de cauza, întrucât judecătorul nu-l putea respinge decât în modexcepţional. Jurământul supletiv sau de compilare ( sacramentum tantum), care

reprezenta o facultate a magistratului (ope judiciis) aflată la dispoziţia sa în cazul încare probele administrate nu-l satisfaceau sub raportul valorii şi forţei lor probante, pentru a-i forma o convingere în baza căreia se pronunţa sentinţa.

În ceea ce priveşte prezumţiile legale, acestea nu cunoşteau o extindere mult prea larga. Printre cele mai cunoscute sunt: prezumţiile din materia comorienţilor, prezumţia de paternitate, prezumţia de donaţie făcută de către soţ ori de către copii, cu privire la bunurile soţiei, bunuri dobândite în timpul căsătoriei şi a căror provenienţănu o poate dovedi.

În timpul lui Justinian , prezumţiile relative ( juris tantum) care suportau probacontrarie se inmulţesc, uşurând munca judecătorului. Prezumţiile simple, judecătoreşti, chiar dacă sunt recunoscute ca veritabile probe, ele sunt limitate în

cazurile indicate de lege pentru a nu încuraja arbitrul judecătoresc58

.

d) Dezbaterile în fond asupra cauzei

57 C.Stoicescu, op.cit , p. 50058 V. Ciucă, op.cit, p. 99-100

24




După administrarea tuturor probelor discutate şi admise de către judecator, urmafaza dezbaterilor judiciare asupra fondului cauzei. Pentru aceasta, judecătorul dădeamai intai cuvantul avocatului reclamantului, pentru a-şi prezenta concluziile- postulatio . Urma apoi ca avocatul pârâtului (dacă acesta din urmă era reprezentat sauasistat), care-şi expunea propriile concluzii- contradictio. Ambele părţi îşi puteau

adresa reciproc întrebari, pe parcursul întregului proces la fel ca şi judecătorul pentruclarificarea aspectelor litigiului.59

e) Hotărârea judecătorească

Procesul se încheia printr-o sentinţă pronunţată în mod public şi cu prezenţafuncţionarilor judecătoreşti. Dacă, însă, cauza rămânea suspendată o perioadă maimare de trei ani, litigiul se stingea de o manieră excepţională. In proceduraextraordinară s-a generalizat condamnarea în natura ( ad ipsam rem) , realizându-se

astfel, în sfârşit, un vechi dezirat, necesar sancţionării drepturilor subiective, cureferire specială la dreptul de proprietate60 .Sentinţa de condamnare nu mai era deciexclusiv pecuniară, ci se referea acum la însuşi obiectul pretenţiilor reclamantului, prin sentinţa sa judecătorul putându-l obliga pe pârât, după caz , să restituie lucrul pretins de reclamant sau să-şi execute întocmai obligaţia asumată. Se păstrează litiscontestatio, dar unele efecte sunt trecute acum în momentul când se introduceacţiunea, cum ar fi întreruperea prescripţiei.

f) Executarea hotărârii

Dacă este vorba despre restituirea unui lucru, hotărârea se executa de bună voiesau cu ajutorul forţei publice (manu militari). Dacă pârâtul este obligat la plata uneisume de bani şi nu plâteşte sau nu poate plăti, se recurge la executarea asupra persoanei: în acest caz, închisoarea publică pentru datorii a înlocuit închisoarea privată, în virtutea unei constituţii din anul 388 a împăraţilor Theodosius I.Valentinianus II şi Arcadius. Creditorul care, încălcând interdicţia împăraţilor, duceîn inchisoarea privată pe debitor, se face vinovat de crimen laesae maiestatis. Totuşi, practica aceasta n-a dispărut.61

Dacă executarea în natură nu putea fi realizată, se apela la pignus ex iudicaticausa captum, prin care un lucru este sechestrat în baza hotărârii judecătoreşti şi,apoi, este vândut. S-a păstrat cesiunea averii (cessio bonorum). Cei care puteau să

beneficieze de aceasta nu puteau plati deoarece şi-au pierdut averea dintr-o cauză deforţă majoră (inundaţie, incendiu, război), dar nu şi cei care au incercat să fraudeze pecreditori ori şi-au risipit averea.

59 D.Oancea , op.cit , p. 5360 Ibidem, p.5461 M.Jakota, op.cit , p.195

25




g) Căile de atac

Împotriva sentinţei, partea nemulţumită putea face apel (libellus appellatorius)fie imediat, oral, fie în scris, într-un termen scur t62. Apelul se introducea la instanţa

care a dat hotărârea şi care era obligată să-l trimită instanţei superioare, însoţit de unreferat. Acesta era suspensiv de executare si devolutiv de instanţă, adică primahotărâre nu putea fi pusa în executare pană la judecarea cererii de apel, şi a douainstanţă trebuia să cerceteze din nou fondul procesului.63

2.3.6. Concluzii

Iată în trasături largi transformările procedurii civile romane. Justiţia romană-orice forme ar fi fost întrebuinţate în decursul secolelor- are însă aceeaşi esenţă declasă. Este justiţia proprietarilor de sclavi, este justiţia care are drept scop realizareaintereselor bogatului în detrimentul săracului. Este justiţia care nu vrea să cunoascăsituaţia umilitoare a sclavului, lăsat ca simplu obiect la discreţia propietarului desclavi. Terentiu, poet comic roman imputa legislaţiei romane faptul că nu dadea dreptsclavilor să se planga în justiţie( Phormio II, I).

Totuşi la sfârşitul epocii clasice s-a permis o plângere pe cale administrativă asclavului contra stăpânului său, dar numai în anumite cazuri când sclavul a fostdezrobit prin testamentul distrus de moştenitori, când nu se ţine de cuvânt să elibereze pe sclav. Toate aceste cazuri se explică însă tot prin interesele clasei dominante pentru a descoperi cât mai repede şi a pedepsi cât mai sever faptele care vătămauaceste interese.64

62 De doua sau de trei zile şi de zece zile in dreptul lui Justinian: cf. Cornil, Droit romain, p. 48063 Vladimir Hanga-Mihail Jakota, Drept privat roman, Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1964, p.10164 C. Tomulescu, op.cit , p.89-90

26




Bibliografie

1. Anghel, Ion, Drept roman (manual), Ediţia a 4-a revăzută şi adăugită, Editura LuminaLex, 2002

2 .Bichicean, Gheorghe , Drept roman. Instituţii●Izvoare●Jurisdicţii, C.H. Beck, 2008

3. Burghelea, Dumitru, Drept privat roman, Iaşi, Ed. Alfa, 2004

4. Ciucă, Valerius, Lecţii de drept roman, vol. 1, Polirom, Iaşi, 1998

5. Ciucă, Valerius, Lecţii de drept privat roman –jus actionum, Editura Graphix, Iaşi,1994

6. Gaius, Instituț iunile [dreptului privat roman], Traducere, studiu introductiv, note şiadnotări de Aurel N. Popescu, București, Editura Academiei Republicii SocialisteRomânia,1982

7. Hanga, Vladimir, Jakota, Mihai, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1964

8. Jakota, Mihai Vasile, Drept roman, 2 volume, Iaşi, „Chemarea", 1993

9. Molcuţ, Emil, Drept roman, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993,

10. Motica Radu, Vasile Val, Popa, Drept privat roman, Editura Presa Universitarăromână, Timişoara, 1994

11. Murzea, Cristinel , Drept roman, ediţia a 2-a, Bucureşti, Ed. ALL Beck, 2003

12. Popa, Vasile Val , Drept privat roman, Bucureşti, Ed. ALL Beck, 2004

13. Stoicescu, Constantin , Curs elementar de drept roman, retipărire după „Ediţiunea a

III-a revăzută şi adăogită”, Universul Juridic, Bucureşti, 200914. Tomulescu, Constantin Ştefan, Drept privat roman, Bucureşti, Universitatea din

Bucureşti, 1973

27

Referat Roman Legisactiuni Corect 2.

Documents

Transcript of Referat Roman Legisactiuni Corect 2.