Academia „Ştefan cel Mare” a

Ministerului Afacerilor Interne a R.Moldova

Catedra „Ştiinţe socio-umane”

Lucrare de domiciliu

Tema: Ideea şi practica unificarii europei

Autor: Procop Alexandru

Coordonator:dr. conf.univ.Casiadi Oleg

Chişinau 2013

1

PLANUL

INTRODUCERE ………………………………………………………………………………..3

1. Evoluţia ideii europene ……………………………………

2. Crearea Comunităţilor Europene………………………………….

3. Consolidarea Uniunii Europene…………………..

4. Instituţiile Uniunii Europene

5. Republica Moldova în cadrul Acordului de Parteneriat şi cooperare

6. CONCLUZIE….………………………………………………………………………..43

7. BIBLIOGRAFIE….….…………………………………………………………………..45

2

1. EVOLUŢIA IDEII UNITĂŢII EUROPENE

Unitatea europeana este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar,

politic românesc si european în general. Ideea de unitate europeana nu este însa ceva nou, o creatie a noii

gândiri europene, ci are radacini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordata din

perspectiva gasirii unei solutii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent si prin

consecinta pentru o viata mai buna a populatiei. De altfel, securitatea si bunastarea sociala s-au pastrat de-a

lungul timpului pâna în ziua de azi ca principalele forte motrice ale integrarii europene. Platon a fost

primul gânditor care a sustinut ideea pacii prin organizarea de confederatii. În acea vreme, confederatia

cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor

dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor.

În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj,

romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele

considerate „barbare”. „Pax romana” — aspiratia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar

sub dominatia romana.

Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu

cea la nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi

apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana. Totusi, marea schisma din

1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu

unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii

teocratice .

Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a

Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea

Imperiului Franc astfel: partea orientala lui Ludovic, partea centrala lui Lothar iar partea de vest lui

Francisc cel Plesuv.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii.

Pierre Dubois a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt

laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni

întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere .

În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, inspirat de diplomatul Antonio Marini, elaboreaza un

3

proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului

sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe

baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini.

Marele poet italian Dante Aligherii, în „De monarhia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip

federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem,

unei unice si legitime autoritati.

Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin

sub titlu „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata

în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”. Emeric Cruce,

contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizeaza

organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia

si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice. William Penn,

legislatorul viitoarei Pennsylvanii propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei”

(1963) o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta;

deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a suveranitatilor – si, mai ales,

ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.

La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul „Proiectul

pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care

ar avea competente legislative si judiciare .

În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy

Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii

opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere

„avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun… presupunându-se ca opinia publica

internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate.

Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei.

J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor „lacoma

si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte .

Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un

corp format printr-o multitudine de relatii si interese si ca toate acestea fac din statele continentului „un fel

de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului

comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”.

4

În secolul al XIX-lea, o veritabila exaltare a ideii europene este anuntata de Doamna de Staäel atunci

când scrie: „De acum, e necesar sa avem spiritul european”.

Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea

si mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia

independenta sa nationala” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”.

Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare

europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere. În legatura cu cele din

urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul sau maxim, Napoleon I era

împarat al Frantei, în granitele fostei Galii romane având alipite si Olanda, Belgia, Piemont,

Provinciile Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al

Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din

fratii sai, aceeasi situatie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din

maresalii sai, caz asemanator si cu Regatul Suediei.

Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia:

„Pacea de la Moscova desavârsea si încheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfârsitul

hazardului si începutul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si

prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut în privinta

acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfânta alianta. Sunt idei care

mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre

si am fi avut o alta greutate în fata popoarelor.”. El ar fi pus în aplicare si urmatoarele la nivelul întregului

continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa îndrepte greselile pentru toti,

aceeasi moneda sub înfatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: „În acest fel, în curând

Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul în

patria comuna”.

În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea unei

Societati a Natiunilor. Tot în aceasta perioada, revolutionarul italian Mazzini întrezareste o federatie

europeana printr-o prabusire a tronurilor, care ar putea determina aparitia „tinerei Europe”. De altfel acest

curent de opinie era promovat si de mari personalitati ale epocii respective din spatiul românesc, cum ar fi:

Nicolae Balcescu , Ion Ghica, Dumitru Bratianu , C. A. Rosseti, Al. C Golescu-Arapila si altii. În

1827, Pierre Leroux a publicat în ziarul parizian Le Globe un articol-studiu „Despre Uniunea

Europeana”. Idei asemanatoare au fost profesate de o alta personalitate a timpului. Alexandre-Auguste

5

Ledru-Rollin, care scria „de un pamânt liber, singura republica a Europei”. Secolul XIX este, prin

excelenta, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo

rosteste celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cadea din mâini si bombele tunurilor vor fi

înlocuite cu cuvântul si cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai

vedea decât prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta. . .Si va veni ziua când vom

vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna

prieteneasca peste ocean...”.

În 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor

europene, condusa de un consiliu federal cuprinzând delegati ai tuturor statelor europene si un Senat,

însumând delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei.

Din aceeasi perioada se pot mentiona proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy si

Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy

(sfârsitul secolului XIX), discutiile purtate în cadrul celor doua Conferinte de la Haga (1899, 1907) s.a.

Alt „proiect pentru pace eterna” este cel al lui Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui

Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei „Societati a Natiunilor” pe baza unui

„Stat de Drept” international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El încearca,

pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii

constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul. Imediat dupa

primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa

fie limpede perceputa. În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei:

- o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente;

- o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei.

A doua conceptie, în mod deschis federalista, este sustinuta mai ales de autori care nu sunt decât

simple persoane private.

Contele Coudenhove-Kalergi, nascut la Tokyo, în 1894, dintr-un tata ambasador al Austro-Ungariei

si o mama japoneza, devenit cetatean al tinerei Republici Cehoslovace dupa Tratatul de la Saint-

Germain, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arata: „Problema Europei se reduce

la doua cuvinte: unificare sau prabusire” . În 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii

Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane .

6

Mai putin cunoscut, danezul Heerfordt publica în 1924 un eseu intitulat „Europa Communis” care

contine deopotriva o critica acerba a Societatii Natiunilor a carei slabiciune indica deja ca aceasta nu

interzice realmente recursul la razboi, dar si o analiza detaliata a ceea ce ar putea fi institutiile unei Europe

Communis, viitorul stat federal european. Dincolo de o adunare interparlamentara, un director al sefilor de

stat dispunând de drept de veto si un minister federal responsabil în fata Adunarii, Heerfordt, înzestrat cu o

anumita capacitate premonitorie, ajunge pâna la a prevedea un regim special pentru agricultura si o

perioada de tranzitie înainte de realizarea unei uniuni vamale. În 1928, Gaston Riou preconiza o

confederatie continentala în lucrarea sa „Europa patria mea” ca singura conditie de a-i pastra rolul de

hegemon în lume fata de prezenta în competenta planetara a Statelor Unite ale Americii, Marii Britanii si

Uniunii Sovietice.

În 1929, contele Sforza a publicat lucrarea „Statele Unite ale Europei”, în 1930 Bertrand de

Jouvenel a publicat „Spre Statele Unite ale Europei”; tot în 1930 Edouard Herriot a publicat lucrarea

„Europa”, în care proiecta o uniune europeana în cadrul Societatii Natiunilor .

În 1926, diferiti economisti si oameni de afaceri au creat „Uniunea economica si vamala europeana”

pe care au declarat-o ca fiind începutul actiunii de unificare europeana. Dar initiativa cea mai spectaculara

a epocii a fost cea luata de Aristide Briand în cadrul Societati Natiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a

propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, între statele europene, o legatura federala, dar

fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere în urma careia Aristide Briand a primit

sarcina sa prezinte un memorandum asupra „organizarii unui regim de uniune federala europeana”.

Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri

chiar negative.

Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial parte ca pentru Europa se deschide epoca realizarilor

efective. În Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati

europene: în Franta, miscarea „Lupta”, în Italia, grupul numit „Partidul de actiune”. Proiectul de

declaratie a rezistentelor europene elaborat la Geneva, în 1944, constata: „În intervalul unei singure

generatii, Europa a fost epicentrul a doua conflicte mondiale care, întâi de toate, au avut ca origine

existenta a treizeci de state suverane pe acest continent. Este important sa remediem aceasta anarhie prin

crearea unei Uniuni federale între popoarele europene”.

Într-o Anglie devenita pol al Europei libere, mediile guvernamentale sunt animate de ideile federalist

europene. Astfel, Winston Churchill îi adreseaza lui Anthony Eden un memorandum asupra „Statelor 7

Unite ale Europei”. Odata recâstigata pacea, omul de stat britanic revine asupra aceleiasi teme cu prilejul

unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor

State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie sa cream ceva de genul Statelor Unite ale

Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la început nu toate statele Europei vor sa

intre în Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor.”

Bibliografie:

- Viorel Marcu, Drept institutional comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti , 2001, p. 6, p. 21-26, p.

33.

- Charles Zorgbibe, Constructia europeana. Trecut, prezent, viitor, Editura TREI, Bucuresti, 1998, p. 6.

- Las Cases, Memorialul de Sfânta-Elena, Editura Minerva, Bucuresti, 1975, p.63-64.

- Nicolae Balcescu, Opere IV, Corespondenta, editie critica de G. Zane, Editura Academiei, Bucuresti, p.

291-292.

- Roxana Munteanu, Drept European, Evolutie – Institutii, Ordine Juridica, Editura Oscar Print, Bucuresti,

1996, p. 18.

- Winston Churchill, Al doilea razboi mondial, vol. II, Editura SAECULUM I.O., Bucuresti, 1998, p. 410.

- Corina Leicu, Drept Comunitar, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 3.

- Faust Bradescu, Europa unita, Editura Majadahonda, Bucuresti, 2000, p. 12.

http://www.europeana.ro/comunitar/istoric/istoric%20ideea%20unitatii%20europene.htm

2. CREAREA COMUNITĂŢILOL EUROPENE

După terminarea celui de-al II-lea râzboi mondial ideea unificării europene capătă o mai mare

amploare şi o formă concretă.Elitele politice europene şi-au dat repede seama că bătrâna Europă şi-a

pierdut poziţia sa seculară de centru mondial, datorită slăbiciunii cauzate de război. Ea era condamnată să

depindă de confruntarea dintre cele două superputeri SUA şi URSS, ambele dispunând de putere militară,

politică şi economică superioare celei a unei Europe divizată în numeroase state. În al doilea rând, datorită

experienţelor dureroase ale celor două râzboaie, cu consecinţe catostofale pentru aceste state europene şi

făcea ca ideea unui alt râzboi insuportabil să fie exclusă pe viitor. în al treilea rând, trebuie adăugat şi faptul

8

că europenii aspirau spre o lume mai bună, mai liberă şi echitabilă, spre o organizare mai corectă a

popoarelor şi statelor.

1. Premisele construcţiei europene

Conştiinţa unui declin economic, politic chiar cultural al Europei a dat imediat naştere, în statele din

europa occidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.

Primul care s-a manifestat în acest sens a fost Winston Churchill care a adresat la 19 decembrie 1946

un apel la unitate într-un discurs celebru pronunţat la Universitatea din Zurich şi în care propunea crearea

unor State unite ale Europei. In concepţia sa, primul pas spre reconstituirea familie europene trebuia să fie

o asociere între Franţa şi Germania. Ideea a stârnit în europa occidentală un ecou care a determinat

constituirea în numeroase ţări a mişcârilor europene: Uniunea Europeană a federaliştilor, Mişcarea

socialistă pentru Statele Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară Europeanâ (a lui Coudenhove-Kalegi),

Noile Echipe Internaţionale etc..

In decembrie 1947 a fost instituit astfel un Comitet Internaţional de Coordonare a Mişcărilor pentru

Unitatea Europeană, care a organizat mai multe congrese dintre care o influenţă decisivă a avut-o

Congresul de la Haga din 7-9 mai 1948, ale cârui iniţiative au condus la crearea Consiliului Europei.

În primii ani după cel de al doilea război mondial, alte două serii de factori vor influenţa în mod

determinant construcţia europeană.

Pe de o parte, opoziţia dintre Est şi Vest care s-a agravat la sfârşitul anului 1947 a creat sentimentul

unei ameninţări grave şi iminente pentru Europa occidentală, ameninţare căreia ar fi fost incapabilă să-i

facă faţă din punct de vedere economic şi militar, astfel încât asistenţa şi protecţia Statelor Unite ale

Americii devenea pentru Europa occidentală o necesitate.

La 5 ianuarie 1947, generalul Marshall, secretar de Stat al SUA, într-un discurs la Universitatea

Harvard expunea ideile directoare ale unui plan de ajutor economic în favoarea Europei occidentale.

Ajutorul american era subordonat stabilirii unei cooperări organizate între ţările beneficiare. Condiţia era de

natură esenţial politică. Pe de altă parte deteriorarea rapidă a relaţiilor cu URSS obliga statele Europei

occidentale să se preocupe de propria lor securitate.

Într-un asemenea context, dacă ideea construcţiei europene devenea tot mai pregnantă, planau totuşi

unele ezitări privind conţinutul său:

9

Ezitări asupra limitelor geografice ale Europei. Ezitări cu privire la obiect: Europa va fi economică,

socială, culturală, militară sau politică;

Ezitări cu privire la natură: o Europă a cooperării sau o Europă supranaţională;

Ezitări cu privire la procedură: trebuia să se aibă în vedere o integrare economică şi care ar putea să

ducă la o integrare politică sau dimpotrivă să se stabilească mai întâi instituţiile politice susceptibile să

constituie un element motor al unei viitoare solidarităţi economice.

Toate aceste ezitări explică şi de ce primele eforturi în direcţia organizării construcţiei europene s-au

facut după metoda clasică în relaţiile internaţionale şi anume cooperarea europeană şi numai ulterior a

continuat după metoda diferitâ de natură să conducă la o integrare mai puternică.

Cooperarea europeană se caracterizează prin crearea de organizaţii bazate pe respectarea suveranităţii

naţionale.

Statele Europei occidentale, în primii ani după cel de al II-lea război mondial utilizând mai întâi

tehnica tradiţională a cooperării interstatale, au creat organizaţii internaţionale de trei categorii:

a) unele având o vocaţie în principal militară;

b) altele cu o vocaţie în mod necesar economică;

c) în sfârşit cele având o natură mai ales politică.

Cooperarea europeană a fost mai întâi o continuare a anumitor alianţe militare din timpul razboiului.

A fost astfel creată Uniunea Occidentală prin Tratatul de la Bruxelles din 17 martie 1948, încheiat pe

de o parte între Franţa şi Marea Britanie şi pe de altă parte între statele constituind Benelux".

În realitate însâ această organizaţie nu putea să răspundă deplin dimensiunilor problemei căci, din

punct de vedere militar, numai SUA era în măsură să asigure garanţii efective de securitate. Din punct de

vedere politic, această Europă cu 5 membri era insuficientă atât ca extindere cât şi în instrumentele sale

care se limitau la o concertare interguvernamentală.

a)A intervenit astfel crearea Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) în baza Tratatului de la

Washington din 4 aprilie 1949. având ca membri fondatori 12 state inclusiv SUA, ca organizaţie politico-

militară a alianţei atlantice.

10

b) La 16 aprilie 1948, cele 16 ţări europene. care au răspuns propunerii lansate de generalul Marshall

privind ajutorul american pentru reconstrucţia Europei, au semnat la Paris, Tratatul instituind Organizaţia

Europeană de Cooperare Economică (OECE). Creată pentru gestionarea în comun a ajutorului oferit de

SUA, OECE a avut meritul de a fi instrumentul unei cooperări interguvernamentale care a permis să se

realizeze o liberalizare a schimburilor între membrii săi.

c) Problema unificării politice a Europei care a fost în centrul dezbaterilor Congresului ce s-a ţinut la

Haga în luna mai 1948, organizat de mişcările europene, a fost la originea creării la 5 mai 1949 a

Consiliului Europei, organizaţie având drept obiectiv - aşa cum rezultă din preambulul său şi articolul 1 al

statutului său - apărarea într-un cadru instituţionalizat a valorilor democratice considerate ca fiind

ameninţate prin divizarea Europei în două blocuri, respectiv, principiile libertăţii individuale, ale libertăţii

politice şi preeminenţa dreptului pe care se bazează orice democraţie adevărată.

Aceste organizaţii deşi acopereau principalele domenii ale cooperării internaţionale nu dădeau Europei

o structură coerentă care să-i permită să exprime în mod eficient o personalitate de care devenea tot mai

conştientâ că-i este indispensabilă.

Pe de o parte, componentele statale ale acestor organizaţii erau diferite: în primul rând, nu exista nici o

regulă ca aceleaşi state europene sâ aparţină celor trei organizaţii, în timp ce state occidentale neeuropene

aparţineau mai multor organizaţii. având chiar un rol preponderent; la aceasta se mai adăuga şi

incertitudinea numărului de participanţi. uneori erau 5, alteori 10, sau 16 etc.

Pe de altâ parte, atribuţiile acestor organizaţii se suprapuneau mai mult sau mai puţin, căci chiar dacă

fiecare organizaţie avea o vocaţie dominantă, toate urmăreau aceleaşi obiective economice, sociale şi chiar

culturale rezultând din componenta politică a democraţiei liberale.

2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO)

Incepând din anul 1950 construcţia europeană se angajează pe un nou făgaş. Un merit deosebit în acest

sens îi revine lui Robert Schuman, pe atunci Ministru al Afacerilor Externe al Franţei.

In Declaraţia sa din 9 mai 1950, el propunea să fie depâşit cadrul tradiţional al cooperării

interguvernamentale şi să fie transferate unele atribute ale suveranităţii naţionale în competenţa unor

instituţii comune. Schuman sugera să se renunţe la ideea încheierii unui acord general privind constituirea

unei federaţii europene, dar propunea să se purceadă la realizări limitate dar concrete. Aceste propuneri

erau, de fapt, o consecinţa directă a unor constatări că nici Organizaţia Europeană a Cooperării Economice,

11

nici Consiliul Europei nu puteau constitui cadrul unei adevărate integrări europene, pentru că ele erau

bazate pe simple acţiuni de cooperare şi nu erau în măsură să angajeze Europa pe calea unei reale unificări.

Potrivit concepţiei sale, la înfaptuirea acestor realizări trebuiau să fie antrenate, în primul rând

Germania şi Franţa. Fără eliminarea rivalităţii seculare dintre aceste două ţări şi angajarea lor la realizarea

unui scop comun, în opinia lui, era imposibilă reunirea naţiunilor europene.

Propunerile lui Schuman, inspirate şi sugerate de Jean Monnet, la acel moment Comisar General

pentru Planul de Modernizare şi de echipament al Franţei, răspundeau şi unor consideraţii conjuncturale.

Statutul impus Germaniei ca urmare a înfrângerii sale în cel de-al II-lea război mondial nu putea să dureze

la infinit. În special controlul interaliat asupra industriei grele germane într-un viitor mai mult sau mai puţin

îndepărtat trebuia să înceteze. În plus, pe fundalul unei confruntări tot mai acerbe dintre est şi vest, SUA

dorea ca Germania să se asocieze la apărarea Europei Occidentale.

In Declaraţia din 9 mai 1950, Robert Schuman propunea "să se plaseze ansamblul producţiei franco-

germane a cărbunelui şi oţelului sub o înaltâ Autoritate comună, într-o organizaţie deschisă participării

altor tări ale Europei".

Alegerea cărbunelui şi oţeluiui se datora ponderii economice a acestor industrii, dar şi necesităţii unor

garanţii legale de suprimarea controlului interaliat al zonei Ruhr. După cum se menţiona în Declaraţie ca

"orice râzboi între Franţa şi Germania să devină nu numai de neimaginat dar şi din punct de vedere material

imposibil".

"Prin punerea în comun a producţiilor de bază şi instituirea unei înalte Autorităţi" se dorea cu adevărat

realizarea unui fundament concret pentru crearea unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea

păcii şi eliminarea unei "diviziuni sângeroase". Trebuie să avem în vedere că atrocităţile râzboiului încă

erau vii în memoria popoarelor europene.

Acest proiect se înscria şi într-o doriţă mai ambiţioasă. Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului trebuia să

experimentezi formula unei integrări sectoriale, formulă susceptibilă să fie extinsă în mod progresiv la alte

domenii şi chiar la construcţia unei Europe politice. Dar, în concepţia lui Robert Schuman, Europa politică

nu ar putea fi realizată imediat. Astfel, în Declaraţia din 9 mai 1950 apărea concepţia unei construcţii

«Funcţionale» a Europei, potrivit căreia legâturile economice pregâteau legăturile politice. Strategia

funcţionalistă lua locul concepţiei "constituţionaliste". potrivit căreia ar fi fost necesar să se construiască

fără întârziere o organizaţie politică de tip federal a Europei.

12

Totodată, prin crearea unei "Înaite Autorităţi comune" şi ale cărei decizii erau „executori în statele

membre” a avut loc desprinderea definitivă de principiile cooperării interguvernamentale care au

prevalat până atunci. Aşadar, propunerea lui Robert Schuman a fost acceptată imediat de către R.F.

Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg. Marea Britanie a refuzat să se ralieze pe motiv că nu poate

să renunţe la aspecte legate de suveranitatea statului, chiar dacă acestea erau foarte limitate.

La scurt timp după lansarea Declaraţiei la Paris a fost inaugurată o conferinţă având drept scop să

elaboreze Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost

semnat la Paris la 18 aprilie 1951 şi a intrat în vigoare după ce a fost ratificat în cele şase state membre la

25 iulie 1952.

Tratatul a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani de la data intrării sale în vigoare (art. 92). Înalta

Autoritate al cărei prim preşedinte a fost Jean Monnet şi-a ţinut prima sa reuniune la Luxemburg la 10

august 1952. Piaţa comună s-a deschis la 10 februarie 1953 pentru cărbune şi la 10 mai 1953 pentru

produse siderurgice.

Tratatul de la Paris este punctul de pomire a unui proces de integrare considerat că trebuie să fie unul

general. în preambulul său se arăta că el urmăreşte să creeze primele baze ale unei comunităţi europene mai

largi şi mai profunde.

Prin Tratatul de la Paris statele transferă un anumit număr de competenţe instituţiilor comunitare, în

cadrul cărora regula unanimităţii nu se mai impune.

Pentru prima dată în istoria modernă, state suverane acceptă să-şi pună în comun resursele lor de

cărbune şi oţel şi să le încredinţeze gestiunii unei înalte Autorităţi, reprezentând un caracter puternic

supranaţional şi având sarcină de a face să prevaleze interesul comunitar. (Art. 9 din Tratatul CECA,

abrogat însă ulterior prin Tratatul din 8 aprilie 1965, preciza: "membrii Înaltei Autorităţi ... în îndeplinirea

funcţiilor lor ... se abţin de la orice act incompatibil cu caracterul supranaţional al funcţiilor lor" şi că

"fiecare membru se angajează să respecte acest caracter supranaţional".

Statele acceptă de asemenea ca o Curte de Justiţie independentă să le asigure respectarea dreptului în

funcţionarea comunităţii şi ca o Adunare Parlamentară să fie consultatâ asupra problemelor comunitare.

Dar elementele supranaţionale sunt contrabalansate în diferite feluri: înalta Autoritate este desemnată

de guvernele statelor membre, Adunarea Parlamentară nu este decât consultativă şi mai ales este prevăzută

o instituţie reprezentând direct interesele statelor membre şi anume Consiliul de Miniştri. (De-a lungul

13

celor aproape 50 de ani care vor urma, opoziţia dintre cei care vor dori să întărească elementul

supranaţional şi cei care vor să-l slăbească sau să-l limiteze va continua în permanenţă.)

În concluzie, prin crearea CECO, integrarea europeană apărea cu trăsături profund diferite faţă de

cooperarea europeană anterioară întrucât CECO reunea state puţin numeroase (alte state au refuzat), supuse

unor organe supranaţionale, cu competenţe limitate la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu

puterea de a lua decizii şi de a le impune statelor membre.

Tratatul de la Paris mai are şi altă semnificaţie. El a servit drept model de integrare juridică pentru

celelalte două comunităţi ce au fost create peste câţiva ani.

3. Crearea Comunităţii Economice Europene (CEE) şi a Comunităţii Europene a Energiei Atomice

(CEEA)

Incepând cu 1955 a avut loc relansarea construcţiei europene, fîind lansate mai multe iniţiative.

Astfel Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeanâ (CEE) şi Tratatul instituind Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice (CEEA, denumită şi Euratom). În acelaşi timp cu semnarea tratatelor a fost

adoptată „Convenţia relativă la unele Instituţii Comune Comunităţilor Europene”.

După ratificarea lor în ţările membre, Tratatele de la Roma au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

Spre deosebire de celelalte două Comunităţi, ce vizează sectoare limitate, deşi foarte importante, ale

economiei, Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre. Prin crearea

Comunităţii economice europene se avea în vedere mai ales transformarea condiţiilor economice ale

schimburilor şi prin urmare ale producţiei pe teritoriul Comunităţii.

Istoria Europei comunitate care astfel se va constitui pornind de la câteva linii esenţiale: afîrmarea

preeminenţei CEE asupra Comunităţilor sectoriale CECO şi CEEA, întrucât CEE creînd condiţiile unei

integrări economice globale, era în măsură datorită acestui caracter şi a implicaţiilor sale, să conducă la o

integrare politică. Chiar dacă Tratatul CEE nu o arată în mod expres, acest obiectiv rămâne înscris implicit

în numeroase din dispoziţiile sale, ceea ce face ca această Comunitate să devină predominantă;

5. Apartenenţa la Comunităţi

14

Spre deosebire de unele organizaţii internaţionale (de exemplu Organizaţia Mondială a Sânătăţii) care

admit membri plini şi membri cu drepturi restrânse (membri asociaţi), tratatele constitutive nu consacră

existenţa membrilor cu statut special, ci numai calitatea de state membre, care beneficiază toate de aceleaşi

drepturi şi obligaţii.

În această privinţă "Regimul special de asociere" prevâzut la articolul 131 din Tratatul CEE în

beneficiul ţărilor şi teritoriilor ce întreţin relaţii speciale cu statele membre nu constituie o adevărată

asociere, care ar comporta o participare specifică la instituţiile comunitare, ci mai degrabă o modalitate

particulară de extindere teritorialâ a tratatului; tot astfel statele terţe care ar încheia un acord de asociere, pe

baza articolului 238 din tratat, rămân în afara Comunităţii şi nu aparţin acesteia.

Cu toate aceste precizări, apartenenţa la Comunitâţi prezintâ două aspecte: aderarea la Comunităţi şi

caracterul definitiv al apartenenţei la Comunităţi.

5.1 Aderarea la Comunităţi

Calitatea de stat membru nu este limitată la fondatori. Proiectul de integrare regională prezentat de

Robert Schuman se adresa tuturor statelor europene: pentru acele state care au considerat că nu era potrivit

să participe împreună cu cei "Şase" la actele de constituire, tratatele le oferă, în termeni similari,

posibilitatea de aderare (art.98 CECO, 237 CEE, 205 CEEA).

Ţinând seama de vocaţia continentală a Comunităţilor era deci normală ca tratatele să organizeze

regimul aderării pentru statele europene.

Pe lângă principiile generale privind condiţiile de formă şi de procedură ale aderării prevăzute în

tratate, practica a degajat o serie de alte condiţii ca de exemplu; aderarea nu poate pune în pericol

fundamentele Comunităţii; aderarea este în mod necesar progresivă; aderarea presupune adaptări ale

tratatelor.

În alţi termeni, admiterea unui nou stat membru impune fără îndoială "adaptări" ale tratatelor

constitutive ale Comunităţilor, dar numai acele adaptări care sunt "necesare". In nici un caz adaptările nu ar

putea să deschidă calea unei renegocieri de ansamblu a tratatelor. Această condiţie se exprimă în principiul

acceptării "realizării comunitare" ("acquis communautaire"), ceea ce înseamnă că statele candidate trebuie,

ca o condiţie a admiterii lor în Comunităţi, să accepte nu numai tratatele dar şi ansamblul actelor adoptate

pe baza tratatelor şi, mai general, totalitatea operei legislative a instituţiilor comunitare.

15

Aceasta are drept corolar regula potrivit căreia soluţionarea eventualelor adaptări urmează să fie facută

prin stabilirea unor măsuri tranzitorii care să excludă orice modificări a regulilor existente.

Tot din principiul acceptării "realizării comunitare" decurge şi obligaţia de a adera simultan la cele trei

Comunităţi datorită strânsei îmbinări a competenţelor lor şi a unităţii instituţiilor acestora.

în sfârşit, acest principiu include şi o condiţie politică: prin preambulul Tratatului CEE, statele

originare invită să se asocieze efortului lor şi celelalte popoare ale Europei "care împărtăşesc idealul lor",

adică sunt "hotărăte să întărească menţinerea păcii şi a libertăţii".

Obiectivele Comunităţilor europene sunt definite în tratate. Ţinînd seama de caracterul evolutiv şi

dinamic al Comunităţilor, aceste obiective au putut fi completate în cei cinzeci de ani de construcţie

comunitară.

Pentru a avea pe parcurs un termen de comparaţie privind noile obiective şi competenţe ce au fost

conferite Comunităţilor în diferite etape ale evoluţiei acestora, vom analiza mai întâi obiectivele CEE şi

apoi ale celor două Comunităţi sectoriale CECO şi CEEA, astfel cum au fost fixate prin tratatele originare.

6. Obiectivele Comunităţii Economice Europene

În general se poate afirma ca semnînd Tratatul CEE obiectivul urmărit era integrarea economiilor

statelor membre, ceea ce rezultă în special din preambulul acestui tratat.

Acest obiectiv general a fost apoi precizat la art.2, în termenii căruia:

prin crearea unei pieţe comune, caracterizată printr-un anumit număr de libertăţi, şi prin apropierea

progresivă a politicilor economice ale statelor membre.

6.1.1. Instrumente pentru realizarea obiectivelor

Aceste instrumente sunt instituirea unei pieţe comune şi apropierea progresivă a politicilor economice

nationale (Tratat, CEE. art.2).

Intrucât cele două instrumentc menţionate nu sunt preexistente acţiuniior comunitare, acestora din

urmă le revine sarcina de a le construi în mod progresiv.

A. PRIMUL INSTRUMENT Piata comună este un concept de inspiratie neoliberală, desemnând un

spaţiu comun unui grup de state, spaţiu guvernat de regulile economiei de piaţă.

16

Tratatul Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului a fost primul care a conferit un sens juridic

acestei expresii, reprodusă apoi în Tratatul Comunităţii economice europene şi, aşa vom vedea, într-un

context mai special, în Tratatul Comunităţii europene a energiei atomice.

Pentru a se ajunge la integrarea pieţelor într-un larg spaţiu economic, în care întreprinderile ca

principali operatori economici să-şi poată exercita în mod liber în beneticiul comun al tuturor partenerilor şi

consumatorilor dar şi pentru dezvoltarea armonioasă a economiei de ansamblu a statelor membre. Tratatul

CEE prevede un anumit număr de libertăţi fundamentale.

Prima, esenţială, este circulaţia liberă a mărfurilor; cea de a doua este libera circulaţie a persoanelor

(salariaţi, persoane exercitând o activitate independentă şi persoane juridice); cea de a treia este libera

circulaţie a serviciilor; în sfârşit cea de a patra este libera circulaţie a capitalurilor.

a) Libera circulaţie a mărfurilor cunoaşte în tratatul CEE o sistematizare cu totul remarcabilă. întreg

titlul întâi al celei de a doua părţi îi este consacrat, dar şi alte dispoziţii din tratat răspund principiilor

afirmate în acest prim titlu.

Libera circulaţie a mărfurilor între ţările membre presupune deci:

- suprimarea drepturilor de vamă şi a taxelor avînd un efect echivalent atît la import cît şi la export;

- suprimarea restricţiilor cantitative şi a măsurilor avînd un efect echivalent la import şi export.

Suprimarea drepturilor şi restricţiilor arătate se aplică nu numai produselor originare ale Comunităţii

dar şi celor provenind din terţe ţări şi care se află în liberă practică, adică pentru care au fost achitate

drepturile de vamă la frontierele Comunităţii (art. 9, paragraful 2 şi art. 10).

Redactorii tratatului au apreciat totodată că acest nou spaţiu economic trebuie protejat în mod uniform

şi în consecinţă au stabilit, la frontiera Comunităţii cu exteriorul, un tarif vamal comun care să se substituie

diferitelor tarife naţionale.

Dar existenţa acestei centuri de protecţie nu trebuie interpretată ca pe o intenţie a Comunităţii de a

închide într-un protecţionism învechit.

Dimpotrivă, art. 110 precizează că stabilind o uniune vamală statele membre înţeleg să contribuie,

conform interesului comun, la dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, la suprimarea progresivă a

restricţiilor în calea schimburilor internaţionale şi la reducerea barierelor vamale.

17

Uniunea vamală nu putea fi stabilită în mod brutal. O asemenea soluţie ar fi zdruncinat economia mai

multor state şi ar fi generat grave consecinţe sociale. Este şi motivul pentru care tratatul a prevăzut un ritm

lent şi o procedură suplă (art. 13, 14,16,33 şi 34). Totodată acest ritm şi procedură nu aveau un caracter

imperativ, ceea ce explică şi faptul că s-a putut accelera procesul de realizare a uniunii vamale.

Astfel, la 1 iulie 1968, cu optsprezece luni înainte de termenul de 1 ianuarie 1970 prevăzut în tratat,

uniunea vamală a fost realizată.

Dacă obiectivele prevăzute în tratat pentru realizarea uniunii vamale au fost respectate, mărfurile nu

circulau însă în mod necesar în Comunitate ca în cadrul unei pieţe naţionale, motiv-ul principal fiind acela

că politicile economice şi monetare naţionale rămăneau divergente, fiind pe punctul de a repune în cauză în

unele situaţii chiar uniunea vamală. De aici decurgea necesitatea perfecţionării uniunii vamale printr-o

armonizare a politicilor economice şi monetare.

Totodată, asimilarea Comunităţii economice europene unei pieţe naţionale presupunea un regim de

concurenţă şi un sistem juridic mai mult sau mai puţin uniform, în lipsa căruia noi bariere fiscale sau de altă

natură - puteau să perturbe schimburile, ceea ce justifică politica de concurenţă şi de armonizare a

legislaţiei referitoare în special la obstacolele tehnice în calea schimburilor.

b)Cea de a doua libertate fundamentală pentru organizarea unei pieţe europene este libera circulaţie a

persoanelor (art. 48-58 din tratat).

O piaţă comună a "activităţilor economice" impune ca orice persoană fizică sau juridică, având şi

naţionalitatea unui stat membru să poată să se stabilească, să lucreze şi să-şi ofere serviciile în celelalte

state membre, oricare ar fi locul unde se află sediul său.

Libertatea de circulaţie a persoanelor urmează să fie înţeleasă în sensul cel mai larg ca referind-se atît

la libera circulaţia muncitorilor salariaţi, cât şi la libertatea de stabilire a lucrătorilor independenti

(comercianti, artizani, profesiuni libere) şi a întreprinderilor (art. 52-58).

c)Cea de a treia libertate economică, numită şi libera prestare de sericii este corolarul liberei circulaţii a

persoanelor. Ea este afirmată la articolele 59-60 din Tratatul de la Roma.

In sensul Tratatului CEE, noţiunea de "servicii" desemnează prestaţii efectuate în mod normal în

schimbul unei remuneraţii de către un naţional al unui stat membru stabilit într-o ţară a Comunităţii, în

beneficiul unei persoane stabilită într-o altă ţară decât cea a prestatorului, în măsura în care această

18

prestaţie nu este reglementată de dispoziţiile relative la libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi

persoanelor (art.60).

Aşadar, libertatea serviciilor presupune ca prestatorul să poată exercita activitatea sa nu numai în

propria sa ţară, dar şi în alte ţări ale Comunităţii, şi aceasta în aceleaşi condiţii cu naţionalii din alte ţări. Ea

include toate tipurile de prestări: prestări cu caracter industrial, comercial, artizanal sau rezultînd din

profesiunile libere (art. 60, alin.2).

Dar nu toate prestările de servicii sunt supuse aceloraşi reguli şi aceloraşi principii. cele mai sensibile

fiind fară îndoială serviciile financiare (Bănci şi Asigurări), pentru care Tratatul de la Roma conţine

dispoziţii specifice.

d)Libera circulaţie a capitalurilor (art. 67-73 din tratat) este corolarul logic al liberei circulaţii a

mărfurilor, persoanelor şi serviciilor.

Cu alte cuvinte era necesar să se permită capitalului să fîe investit şi să circule în virtutea regulilor unei

economii de piaţă. Acesta este de fapt sensul art.67, potrivit căruia statele membre suprimă în mod

progresiv între ele în cursul perioadei de tranziţie şi în măsura necesară bunei funcţionari a pieţei comune

restricţiile în statele membre, ca şi discriminările de tratament bazate pe naţionalitatea sau reşedinţa părţilor

ori localizarea amplasamentului.

Din această dispoziţie rezultă însă că, spre deosebire de măsurile pentru realizarea celorlalte trei

libertăţi - respectiv art. 30 (pentru mărfuri), art. 48 şi 52 (pentru persoane) şi art. 59 (pentru servicii) -

liberarea capitalurilor s-a impus numai "în măsura necesară bunei funcţionări a pieţei comune".

Eliminarea tuturor obstacolelor la libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor

este însă numai un prim instrument al acţiunii economice a CEE în vederea realizării obiectivelor sale.

B. Cel de al doilea instrument pentru realizarea obiectivelor CEE îl constituie - aşa cum indică art. 2

din tratat - apropierea progresivă a politicilor economice naţionale.

Apropierea progresivă este o obligaţie atît pentru statele membre cît şi pentru instituţiile comunitare.

In ce priveşte natura şi gradul apropierii politicilor economice naţionale, din analiza principalelor

dispoziţii din tratat referitoare la această chestiune apare să fie facută o distincţie între:

a)acele domenii pentru care se prevede elaborarea unor politici comune, şi

19

b)alte domenii în care apropierea se limitează la instaurarea unei coordonări a politicilor statelor

membre.

Distincţia prezintă interes întrucît, în principiu, coordonarea politicilor rămâne în competenţa statelor

membre, în timp ce politicile comune conduc la desesizarea statelor membre în beneficiul Comunităţii.

a)Politicile comune sunt manifestarea cea mai evidentă a transferului de suveranitate consimţit de

statele membre în beneficiul instituţiilor comunitare. Acestea sunt într-adevăr dotate cu competenţe şi

puteri necesare pentru a realiza în anumite domenii politici comune ce urmează să se substituie politicilor

naţionale.

La origine, politicile comune au fost prevăzute în sectoarele speciale - agricultura (art. 38-47) şi

transporturi (art. 74-84).

După expirarea perioadei de tranziţie de 12 ani şi politica comercială comună a devenit exclusiv de

competenţa autorităţilor comunitare (art. 113-116).

b)Politicile coordonate. La nivelul politicii economice generale, obiectivele s-au limitat să prevadă o

coordonare a politicilor naţionale.

Domeniile iniţiale prevăzute în tratat pentru o coordonare a politicilor naţionale au fost;

1. politica de conjunctură (art. 103);

2. politica economică pe termen mediu (art. 104, combinat cu art.105, paragraf 1);

3. politica monetară (art. 105 parag.2,art. 107)13. Politica sociată (art. 117 şi

118,119).

Această exigenţă a unei coordonări a politicilor economice ale statelor membre a fost afirmată de o

manieră generală în mai multe dispoziţii ale tratatului. În general, coordonarea se prezintă sub forma

consultărilor între statele membre în strînsă colaborare cu instituţiile Comunităţii.

Practic, coordonarea se realizează printr-o informare şi consultări între state în cadrul instituţiilor

comunitare, în special ai Consiliului de Miniştri (Tratat CEE, art.145), cum şi al diverselor comitete create

în acest scop.

Coordonarea este susceptibilă de forme şi grade variabile după cum se limitează la definirea

obiectivelor comune sau se extinde la punerea în aplicare a acestora.

20

În legătură cu cele două instrumente ale acţiunii comune a CEE analizate, respectiv noţiunea de piaţă

comună şi de apropiere a politicilor economice ale statelor membre, jurisprudenţa comunitară a adus unele

precizări importante. S-a pus astfel în evidenţă acţiunea conjugată a celor două instrumente, în sensul că

tratatul vizează fuziunea pieţelor naţionale într-o piaţă unică avînd caracteristicile unei pieţe interne.

7. Personalitatea juridică a Comunităţilor Europene

Tratatele de la Paris şi Roma recunosc fiecărei Comunităţi o personalitate juridică distinctă de cea a

statelor membre, prevăzînd expres aceasta în textele documentelor. Personalitatea juridică a Comunităţilor

prezintă două aspecte, unul intern şi altul extern.

7.1 Personalitatea juridică internă

În fiecare din statele membre Comunitatea are capacitatea juridică cea mai larg recunoscută

persoanelor juridice de legislaţiile naţionale; ea poate să dobândească sau să înstrăineze bunuri imobile şi

mobile şi să stea în justiţie.

Potrivit art. 6 alineat ultim din Tratatul de la Paris CECA este reprezentată în ordinea internă de

instituţiile sale, fiecare în cadrul atribuţiilor ce le revin; în schimb cele două tratate de la Roma conferă

Comisiei un monopol de reprezentare în ordineajuridică naţională.

De asemenea, potrivit Protocolului asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, anexat la Tratatul

de la Bruxelles din aprilie 1965, Comunităţile se bucură pe teritoriul statelor membre de privilegiile şi

imunităţile necesare îndeplinirii misiunilor lor. Localurile, clădirile şi arhivele sunt inviolabile, bunuriie şi

activele nu pot face obiectul unor măsuri de constrângere fâră autorizarea Curţii de Justiţiei; operaţiile pe

care le realizează beneficiază de scutiri şi fiscale şi vamale.

Membrii instituţiilor Comunităţilor, reprezentanţii statelor membre participând la lucrările instituţiilor,

funcţionarii şi agenţii lor, misiunile statelor terţe acreditate pe lângă Comunităţi beneficiază de diferite

garanţii, privilegii şi scutiri.

7.2 Personalitate juridică internaţională

Tratatele recunosc flecărei Comunităţi personalitate juridică intemaţională, fie prin dispoziţii generale,

fie prin dispoziţii speciale. Relativ limitate în Tratatul CECA. aceste dispoziţii sunt însă deosebit de

numeroase în tratatul instituind CEE şi în cel creând CEEA.

21

Comunitâţile au vocaţie de a se folosi de ansamblul mijloacelor de acţiune internaţională şi, în special,

au capacitatea de a încheia acorduri internaţionale cu state terţe.

Din punct de vedere formal, crearea Comunităţilor nu putea fi rezolvată altfel decât prin singura

tehnică pe care dreptul internaţional o punea la dispoziţie şi anume prin încheierea de tratate dând naştere

unor organizaţii internaţionale, ceea ce şi sunt în primul rând Comunitâţile.

In al doilea rând, ceea ce caracterizează Comunităţile este o structură proprie, originală care să le

permită această gestiune comună.

In sfârşit, conform strategiei de integrare care trebuia sâ le asigure o coeziune internă tot mai profundă,

aceste organizaţii s-ar prezenta ca asociaţii economice având sarcina constituirii şi gestiunii unei "pieţe

comune", noţiune ale cărei implicaţii ar depăşi acest singur obiectiv.

Bibliografie

R. Kovar. Histoire de la construction europeenne (Juris-Classeurs, Europe,1989, Fasc. 100).

L. Cartou.L 'Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht, (Paris, Dalloz, 1994).

John Pinder. Europeenne Community: The Building of a Union, 2d ed. (Oxford: Oxford University

Press, 1995).

Dana V. Savu Integrare Europeana (Editura Oscar Print, Bucuresti, 1996).

Octav Bibere. Umunea Europeană între real şi virtual (Editura All Editorial, Bucuresti, 1999).

lon Jinga. Uniunea Europeana: Realităţi şi perspective (LuminaLex, Bucuresti, 1999).

Roxana Munteanu. Drept European: Evolutie - institutii - Ordine Juridica (Editura Oscar Print,

Bucuresti,

1996).

3. CONSOLIDAREA UNIUNII EUROPENE:

22

Dacă de la tratatele de la Roma şi până la Actul unic european, prima reformă de ansamblu a acestora,

au trebuit să treacă aproape 30 ani, în schimb de la intrarea în vigoare a Actului unic în 1987 şi până la

deschiderea conferinţelor interguvemamentale conducând la semnarea în februarie 1992 a Tratatului de la

Maastricht au trecut mai puţin de patru ani.

Se poate spune că, accelerarea a fost determinată pe de o parte de dinamica internă a Comunităţii iar,

pe de altă parte de evoluţia scenei internaţionale şi în special dezintegrarea sistemului comunist şi

reunificarea Germaniei.

De la Actul unic la Conferinţele interguvernamentale ce au condus la semnarea Tratatuîui de la

Maastricht

Mai întâi să vedem care au factorii ce au determinat procesul de aprofundare şi accelerare a

construcţiei europene în anii 80-ci – 90-ci

Constituirea CEE şi CEEA la 1957 crea premize pentru o apofundrae şi abordare mai cpmplexă a

proceselor integraţioniste în cadrul comunităţilor europene. Cu toate succesele înregistrate în construcţia

europeană în anii 70-ci – 80-ci, a fost necesară o perioadă destul de lungă (de 30-ci de ani) pentru a merge

la o revizuire a amplă şi coplexă a vuziunilor asupra perspectivelor comunităţiolor europene.semnând şi

punând în practică AUE.Influenţa situaţiei internaţionale de la începutul anilor 90-ci a determinat elitele

politice europene să priveasă dintr-o perspectivă mai îndelunga-tă construcţia europeană.

1.Actul unic european a reflectat o opţiune politică, constând în a întări integrarea prin stabilirea unui

spaţiu fără frontiere interne şi prin ameliorarea proceselor decizionale. Totodată, Actul unic european,

instrument al relansării construcţiei europene, cuprindea, în preambulul său, şi pentru prima dată hotărârea

statelor membre de a realiza o Uniune europeană şi de a o dota cu mijloace de acţiune necesare.

In timp ce Tratatul de la Roma stabilea "fundamentele unei uniuni fară încetarea mai strânsă între

popoarele europene" (primul alineat din preambul), Actul unic european poate fi considerat ca fiind

tranziţia necesară instituirii Uniunii europene.

Actul unic şi programul marii pieţe unice au creat astfel un dinamism nou dupâ ani de stagnare şi de

controverse adesea sterile. Dar mai ales au provocat o reacţie m lant. refonneie antrenând aîte reforme pe

calea integrârii.

23

Elementul declanşator l-a constituit dezbaterea asupra Uniunii economice şi monetare menitâ să

completeze piaţa unică. A apărut pe parcurs un consens asupra faptului că realizarea unei uniuni economice

şi monetare constituie un complement natural şi indispensabil stabilirii vastei pieţe fară frontiere interne,

etapă a construcţiei europene consacrată de Actul unic european şi articolul 8 A, ceea ce facea necesară

întărirea convergenţelor politicilor economice şi macroeconomice ale statelor membre, însoţită de crearea

unei monede unice. Deplina reuşitâ a obiectivului 1992 implica deci un acord asupra finalităţilor

economice ale marii pieţe.

Consiliul european de la Hanovra din iunie 1988 a încredinţat imui comitet, condus de preşedintele

Comisiei, Jacques Delors, misiunea de a studia şi de a propune etapele concrete care trebuiau să conducă la

o Uniune economică şi monetară, obiectiv ce fusese confirmat de statele membre pr'n adoptarea Actului

unic.

Prezentat la 17 aprilie 1989, raportul Delors prevedea realizarea în trei etape a Uniunii economice şi

monetare, iar pe baza acestui raport Consiliul european de la Madrid din 26 şi 27 iunie 1989 a subliniat că

realizarea Uniunii economice şi monetare, a cărei primă etapâ trebuia să înceapă la 1 iulie 1990, urma să

ţină seama de paralelismul dintre aspectele economice şi monetare, sâ respecte principiul subsidiarităţii şi

să răspundă diversitâţii situaţiilor specifice.

Apoi, Consiliul european de la Strasbourg din 8-9 decembrie 1989 a reţinut că majoritatea necesarâ era

realizată pentru a convoca, conform articolului 236 din tratat, o conferinţă interguvernamentală

destinată să elaboreze o modificare a tratatului în vederea etapelor finale ale Uniunii economice şi

monetare, conferinţâ care trebuia să se reuneascâ la sfârşitul anului 1990.

1.2. 0 altă serie de factori care au contribuit la accelerarea construcţiei europene au fost evenimentele

istorice ce au avut loc în anii 1989-1991, dominate de prăbuşirea sistemului comunist, dar şi de râzboiul din

Golf, evenimente în faţa cărora cei "12" au acţionat cu o eficacitate inegală.

Dacă, din punct de vedere economic, faţă de profundele transformări intervenite în ţările din Europa

centralâ şi de râsărit, Comunitatea bine organizată şi-a putut dovedi eficienţa imediat cum şi prin programe

de ajutor şi cooperare pe termen mai lung, acţionând asupra ţărilor din Est ca un model şi o speranţă, din

punct de vedere diplomatic, politic şi militar însâ cei doisprezece au dat dovadă de o ineficienţă aproape

totală: au fost absenţi în Golf, nu au putut împiedica explozia săngeroasă din lugoslavia. Or, această

separare artificialâ dintre economic şi politic şi absenţa, adesea, a unei viziuni, globale coerente, facea tot

24

mai resimţită nevoia depăşirii acestei separâri, a accelerării construcţiei politice a Europei şi a dotării sale,

pe lângă instrumentele comerciale şi economice de care dispunea şi cu mijloacele de acţiune, necesare unei

adevărate politici externe şi de securitate comunâ, care să depăşească deci o simplă cooperare interstatală.

Cu alte cuvinte, importanţa economică dobânditâ de Comunitate şi locul pe care această importanţă

economică î-i conferea pe scena intemaţională, impunea mai mult decât o simplă expresie a intereselor

economice comune; cerea o unitate şi o coerenţă de acţiune în domeniile proprii politicii externe, atât

pentru a răspunde însăşi exigenţelor vieţii intemaţionale în care Comunitatea a devenit actor cât şi pentru a

garanta reprezentarea eficace şi colectivă a celor doisprezece pe plan internaţional, ceea ce facea necesarâ

instituirea şi a unei uniuni politice.

In acest context, şi în strânsă legătură cu prăbuşirea sistemului comunist, un rol esenţial pentru evoluţia

Comunităţii 1-a avut reunificarea Germaniei şi a cărei consecinţă imediată a fost integrarea fostei R.D.

Germană în CEE, evenimente ce au demonstrat că integrarea europeanâ şi reunificarea germană nu erau

antinomice.

De altfel, nu este întâmplător că la Consiliul european special de la Dublin din 28 aprilie 1990 (Dublin

I), convocat în fapt pentru a dezbate problema reunificării germane şi a relaţiilor ce urmau să fie stabilite cu

noile democraţii din est, s-a decis angajarea procesului de stabilire a unei Uniuni politice între statele

membre cum şi elaborarea propunerilor de modificare a tratatului pentru a se ajunge la ţinerea unei

confermţe interguvernamentale asupra Uniunii politice, ale cărei lucrări să se deruleze paralel cu cele ale

conferinţei interguvernamentale asupra Uniunii economice şi monetare.

Apoi, la Consiliul european tot de la Dublin din 25 şi 26 iunie 1990 (Dublin II) s-a decis ca cele două

conferinţe interguvernamentale sâ se deschidă cu ocazia Consiliului european din 14 şi 15 decembrie 1990,

subliniindu-se totodată că ar trebui să-şi încheie rapid lucrările în perspectiva unei ratificări a rezultatelor

de către statele membre înainte de sfârşitul anului 1992.

Cele două conferinţe interguvernamentale au fost deschise, aşa cum s-a prevăzut la 15 decembrie 1990

la Roma, de către guvernul italian, care asuma atunci preşedinţia Consiliului, iar în continuare, lucrârile s-

au derulat sub preşedinţia luxemburgheză apoi olandeză.

La Consiliul european de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991, şefii de state şi de guvern ai celor

douăsprezece state membre ale Comunitâţilor europene, reuniţi în conferinţâ interguvernamentalâ pe baza

25

articolului 236 din Tratatul CEE, au ajuns la un acord asupra proiectului de tratat asupra Uniunii europene,

prin care se angaja o nouă etapâ importantâ în construcţia europeanâ. Acest acord era un

acord politic. Inaintea semnării trebuia să se dea formajuridica definitivă textelor consolidate ale celor

două aspecte ale tratatului - o "uniune politicâ" şi "o uniune economicâ şi monetară" negociate, aşa cum am

văzut, separat, şi să se redacteze preambulul.

La 7 februarie 1992, la Maastricht, miniştrii afacerilor exteme şi miniştrii de finanţe ai celor

douăsprezece state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii europene.

S-a angajat apoi faza ratificărilor naţionale care ar fi trebuit sâ se încheie, potrivit Tratatului, la 31

decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1 ianuarie 1993, dar problemele ridicate mai ales de

rezultatul negativ al referendumului din Danemarca (2 iunie 1992), apoi de organizarea unui nou

referendum danez în luna mai 1993 (în urma Consiliului european de la Edinburgh din 12 decembrie 1992),

pozitiv de această dată, cum şi de amânările guvernului britanic şi necesitatea unei revizuiri constituţionale

m Germania, au condus la reportarea datei de intrare în vigoare a Tratatului de la Maastricht la 1 noiembrie

1993.

2. Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht sau Tratatul Uniunii Europene reprezintă cea de a doua mare revizuire a

""Tratatelor de constituire. Acest tratat a reunit, într-un singur text, toate prevederile anterioare privind

Comunităţile Europene (CECO, CEE, Euratom). în structura Tratatului de la Maastricht, Uniunea

Europeană cuprinde Comunitâţile (primul pilon) completate cu politica externă şi de securitate comunâ (al

doilea pilon) şi cooperarea în domeniul justiţiei şi poliţiei (al treilea pilon).

Âceastă structură este net diferită de cea instauratâ prin Actul unic european cu cele două

compartimente bine separate: Comunitatea pe de o parte şi cooperarea politică pe de altă parte.

Structura Uniunii, prin Tratatul de la Maastricht, a devenit mai unitară întrucăt cei trei piloni sunt

indisolubil legaţi în ansamblul care constituie Uniunea. Spre deosebire de Actul unic. Tratatul de la

Maastricht defineşte în dispoziţiile comune obiectivele LJniunii şi unele principii fundamentale pe care

trebuie să le respecte şi precizează totodată ca Uniunea dispune de un cadru instituţional unic.

Structura instituţională a Uniunii este bazată pe principiul potrivit câruia instituţiile sunt comune dar

exercită competenţele lor după proceduri diferite dupâ cum dirijeazâ Comunităţile sau cooperările politice.

26

Tratatul afirmă identitatea Uniunii pe scena intenţională şi instaureazâ o ''cetăţenie a Uniunii", păstrând

şi conservând în acelaşi timp ceea ce s-a realizat pe plan comunitar

In sfârşit, tratatul prevede proceduri unice, mai întâi pentru modificarea Tratatului asupra Uniunii şi

celorlalte tratate pe care Uniunea se bazează, apoi pentru aderarea noilor state membre.

Este o distincţie incontestabilă şi foarte importantă în raport cu Actul unic, între altele întrucât statul a

aderent devine membru al Uniunii şi deci, membru participant la cei trei piloni.

Punctul forte al Tratatului de la Maastricht rămâne însă înfiinţarea Uniunii Economice şi Monetare,

etapâ culminantă a integrării. Astfel, în virtutea Tratatului, începând cu 1 ianuarie 1999, cele unsprezccc

state membre (Germania, Franţa, Spania, Italia, Olanda, Belgia, Irlanda, Austria, Finlanda, Portugalia şi

Luxemburg) au început să practice următoarele politici monetare:

• Fixarea irevocabilă a cursului reciproc de schimb al valutelor şi în raport cu euro;

• Introducerea euro ca refrinţă comunâ a politîcilor monetare;

• Realizarea cursurilor externe de schimburi în euro;

• Emiterea noilor titluri ale datoriei publice m euro (obligaţiunile de stat).

Acest demers de integrare monetarâ avea ca scop să reducă dependenţa faţă de dolar, să elimine taxele

de chimb, sâ reducă riscurile întreprinderilor de a depinde de fluctuaţiile cursurilor de schimb şi să asigure

circulaţia liberă a persoanelor şi a capitalului.

3. Tratatul de la Amsterdam

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cea de a treia revizuire majoră a Tratatelor de constituire, după

Actul Unic European (1986) şi Tratatul de la Maastricht (1992). Intrat în vigoare la 1 mai 1999, Tratatul de

la Amsterdam oferâ soluţii la trei probleme, lăsate în suspensie de tratatele anterioare, respectiv drepturile

cetâţenilor europeni, reforma instituţională şi relaţiile UE cu ţările extracomunitare. Tratatul constă din trei

părţi, o anexă şi 13 protocoale, la care se adaugă (cu valoare de componentâ a dreptului comunitar) 51 de

declaraţii pe teme specializate şi 8 declaraţii ale statelor membre. Cele mai importante amendamente la

Tratateîe anterioare le duce prima parte, respectiv art. 1-5. Reformele susţinute de Tratatul de la

Amsterdam se referă la următoarele aspecte:

27

• Drepturile cetăţenilor. După ce Tratatul de la Maastricht introdusese ideea de cetăţenie europeanâ

(exprimată prin cele 5 drepturi recunoscute la nivel comunitar), Tratatul de la Amsterdam stipulează

garanţii pecifice privind egalitatea sexelor, principiul non-discriminării, respectarea vieţii private. De

asemenea, Tratatul conţine garanţii specifice legate de libertatea de circulaţie a persoanelor (vizele, dreptul

de azil, imigraţia), de cooperare judiciară şi poliţienească pentru combaterea criminalităţii, de integrarea

"acquis-ului Schengen în dreptul comunitar.

• Protecţia şi bunăstarea cetăţenilor. în completarea drepturilor civice comunitare recunoscute de

Tratatul de la Maastricht, Tratatul de la Amsterdam aduce clarificări privind relaţia dintre cetăţenia

europeanâ şi cea naţională, include un capitol dedicat ocupării, încorporează politicile de combatere a

excluderii sociale, consolidează relative la protecţia mediului, promovează standarde superioare de sânâtate

şi calitate a vieţii, integrează măsurile de protecţie a consumatorului şi garanteazâ accesul cetâţenilor

europeni la documentele UE, traduse în propria limbă.

• Reforma instituţională. Tratatul de la Amsterdam întăreşte rolul Parlamentului European, prin

procedura de codecizie (alături de Consiliul Miniştrilor), ponderează voturile în cadrul Consiliului

Miniştrilor şi extinde votarea prin majoritate calificată, aduce clarificări privind structura şi funcţionarea

Comisiei Europene (îndeosebi în ce priveşte numărul de comisari, rolul preşedintelui, puterea de iniţiativă

legislativă), precizează rolul Curţii de Justiţie în cazurile de afectare a securităţii interne a UE. întăreşte

rolul Curţii de Cenzori, al Comitetului Economic şi Social şi al Comitetului Regiunilor. implică mai mult

parlamentele naţionale în activitatea UE şi întăreşte principiul subsidiarităţii prin includerea unui nou

protocol de uniune.

• Politică externă. Acest aspect este abordat de Tratatul de la Amsterdam într-o dublă perspectivă:

economică (prin extinderea politicii comerciale comune) şi politică (prin susţinerea politicii externe şi

de securitate a UE). Secţia economică introduce introduce noi domenii de politică comunâ, cum sunt

drepturile de proprietate intelectuală. Secţia referitoare la politica comună de securitate şi afaceri externe

cuprinde urmâtoarle reforme: crearea unui nou instrument comunitar, anume strategia comună; crearea

postului de înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi de securitate comună; stabilirea unui sistem de

analiză a tendinţelor mondiale; încorporarea obiectivelor "Declaraţiei de la Petersberg" în Titlul V (referitor

la politica extemâ şi de securitate comună).

4. Tratatul de la Nisa

28

Tratatul de la "Nisa este ultima revizuire majoră a Tratatului UE, ca urmare a Consiliului European de

la Nisa (7-10 decembrie 2000). Data fiind miză deosebită a negocierilor de la Nisa (revizuirea sistemului de

decizie în cadrul Comisiei Europene), rezultatul a fost un compromis a acceptabil sau, cum spunea

premierul britanic, Tony Blair, o combinaţie între semi-eşec şi un semi-succes. Datoritâ primirii de noi

membri începând cu 2003, plus perspectiva mai îndepărtată a afilierii statelor din "al doilea val", numârul

membrilor UE aproape că se va dubla în aproximativ 10 ani.

Ca urmare, pentru a evita paralizia instituţională, la Nisa s-a reglementat din timp modul de participare

la decizia colectivă a noilor membri, unde criteriul principal a rămas tot populaţia fiecărei ţări. Totodatâ, a

crescut ponderea deciziilor luate prin majoritate calificată, respectiv a votului dat de maximum jumătate din

numărul ţărilor membre, sau reprezentând cel puţin 62% din populaţia UE ori 74,1 din voturile ponderate.

Procesul extinderii va perpetua raportul actual de forţe din cadrul instituţiilor europene. Dintre

actualele ţări candidate, o pondere sporită vor căpăta Polonia (care se va alâtura grupului "celor 5 mari") şi

România (ţara cu populaţie medie). Singura ţară candidată pentru care Summit-ul de la Nisa nu a stabilit

ponderea decizională este Turcia. Aceastâ "omisiune" se explicâ dacă avem în vedere populaţia Turciei (67,

2 milioane locuitori), care ar plasa-o pe locul doi dupâ Germania (cu 99 locuri în PE, 29 voturi în CM, 24

locuri în Ecosoc şi 24 locuri în COR), înaintea Marii Britanii, Franţei, Italiei şi Spaniei.

Bibliografie

L. Cartou. L 'Union europeenne. Traites de Paris - Rome - Maastricht (Paris, Dalloz, 1994, p. 61 şi

urmâtoarele).

Laura Cram, Desmond Dinan, and Neil Nugent (Eds). Developments in the European Union

(London:Macmillan,1999).

Octav Bibere. Uniunea Europeană între real şi virtnal (Editura All Educational, Bucureşti, 1999).

Roxana Munteanu. Drept European: Evoluţie - Instituţii - Ordine Juridică (Oscar Print, Bucureşti,

1996).

Cezar Bîrzea. Politicile şi Instituţiile Uniunii Europene (Corint, Bucureşti, 2001). Charles Zorgbibe.

Construcţia Europeanâ: Trecut, prezent şi viitor. (Editura trei, 1998).

Tratatul de la Nisa

29

Vom începe prezentarea situaţiei de atunci şi a provocărilor cu care se vedea confruntată UE cu o

analiză a celei mai noi mari revizuiri a Tratatului, Tratatul de la Nisa. Cel mai important aspect de avut

în vedere în ceea ce priveşte preistoria acestui Tratat, aşa cum v-am spus anterior, este faptul că revizuirea

anterioară a Tratatului — Tratatul de la Amsterdam — nu şi-a putut duce la îndeplinire obiectivele, şi

anume nu a reuşit să pregătească UE pentru extinderea către est.

Astfel, nici distribuţia voturilor în Consiliu şi

1.nici alcătuirea şi modul de lucru al Comisiei nu au fost adaptate acestei extinderi, şi

2.nu s-a putut implementa nici principiul majorităţii calificate în cadrul Consiliului, atât de necesar

având în vedere numărul crescut de potenţiali membri ai Uniunii. Astfel — după cum s-a exprimat un

număr mare de critici — Tratatul de la Amsterdam nu a reuşit să facă faţă presiunii imense a problemelor,

ratând ocazia de a aprofunda procesul de integrare.

Deja după o lună de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul Europei întrunit la

Köln la începutul lunii iunie 1999 a decis convocarea unei conferinţe interguvernamentale în vederea

pregătirii unei noi revizuiri a Tratatului. Obiectul acestei revizuiri erau aşa numitele "left-overs", adică

problemele amintite mai sus, asupra cărora nu se putuse ajunge, la Amsterdam, la un consens, dar asupra

cărora trebuia hotărât cât mai curând. Scopul exprimat a fost din nou pregătirea UE în vederea extinderii.

Punctele cele mai fierbinţi din cadrul procesului de negociere de până şi de la Nisa vă sunt deja cunoscute

În schimb, activitatea comitetului aflat în conducerea fostului preşedinte german, Roman Herzog, a

fost încununată de succes. Carta Drepturilor Fundamentale, elaborată de acest comitet, a fost proclamată în

mod festiv la Nisa, nefiind totuşi inclusă în textul Tratatului. Discrepanţa dintre negocierile extrem de dure,

în final fără rezultat, din cadrul conferinţei interguvernamentale şi activitatea încununată de succes a

comitetului a determinat unele persoane să declare că această nouă metodă — comitetul — este o

alternativă viabilă pentru reformele ce urmează a fi  derulate pe viitor, mai ales dacă, prin includerea unei

diversităţi de actanţi sociali, poate fi atinsă o mai mare transparenţă şi apropiere de cetăţeni.

Dar cum arată rezultatele acestor dificile negocieri, care sunt dispoziţiile centrale ale Tratatului de la

Nisa, care sunt modificările prevăzute de acest Tratat? După cum vă mai puteţi aminti,  negocierile din

cadrul conferinţei guvernamentale au fost purtate pe fundalul unor alte negocieri, de aderare, cu un total de

doisprezece state (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, România, Slovacia, Slovenia,

Republica Cehă, Ungaria şi Cipru). Astfel, scopul declarat al negocierilor din cadrul conferinţei a fost ca

30

prin intermediul unor schimbări la nivel instituţional să se asigure o bună funcţionare a Uniunii, chiar şi

atunci când aceasta avea să numere încă o dată pe atâţia membri. Iar pe lângă amintitele "left-overs", a fost

luată în considerare şi problema cooperării sporite. Rezultatele acestor discuţii le veţi afla în cele ce

urmează.

În primul rând vom vorbi despre dimensiunile şi alcătuirea Comisiei. Tratatul prevedea astfel, că

fiecare stat membru nu va mai putea delega, începând cu anul 2005, decât un singur membru al Comisiei

(până în acel moment, statele membre de dimensiuni mai mari - Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia şi

Spania - aveau 2 Comisari). Odată cu aderarea la Uniune a celui de-al 27-lea stat, numărul Comisarilor

urma a fi limitat, iar numărul exact de membri urma a fi stabilit, prin unanimitate de voturi, de către

Consiliu (el nu trebuia să depăşească 27 de persoane). Pentru a se asigura că toate statele membre vor fi

tratate în acelaşi fel, urma a se introduce un sistem prin rotaţie, conform căruia urma a fi stabilită

naţionalitatea membrilor Comisiei. Tratatul de la Nisa a consolidat, în plus, competenţele preşedintelui

Comisiei. Acesta urma a decide asupra distribuţiei resorturilor, având posibilitatea, de-a lungul mandatului

său,  de-a le redistribui. De asemenea, cu acordul prezidiului, preşedintele Comisiei poate revoca un

Comisar.

O inovaţie importantă din mai multe puncte de vedere a fost introducerea unei proceduri modificate

pentru numirea Comisiei. Aici urma a se aplica pe viitor şi în toate etapele, principiul majorităţii calificate.

Astfel s-a încercat preîntâmpinarea unor situaţii — precum cea a Comisiei Santer — în care să fie numiţi

candidaţi "mai slabi", reprezentând a doua sau a treia opţiune. Acest punct a însemnat o consolidare a

poziţiei Comisiei, care altfel, de la începutul anilor 90 — în decursul trendului de i— a suferit un oarecare

deficit de importanţă. Un trend, care s-a făcut resimţit şi la Nisa. Noua reglementare cu privire la

componenţa Comisiei a adus cu sine şi faptul că la nivelul şefilor de state şi de guverne urma a se decide

prin principiul majorităţii. Introducerea elementului supranaţional al deciziei majoritare în domeniul

interguvernamentalismului, domeniul şefilor de state şi de guverne, a fost un fapt nou şi surprinzător, ale

căror urmări nu vor întârzia să apară.

În ceea ce priveşte cele două probleme, strâns angrenate, şi anume cea a distribuţiei voturilor în cadrul

Consiliului şi problema extinderii deciziilor luate cu majoritate calificată, s-a prevăzut ca, în cele ce vor

urma ratificării Tratatului, în cazul a aproximativ 30 de dispoziţii, principiul unanimităţii să fie înlocuit de

cel al majorităţii calificate, anumite domenii importante rămânând totuşi neafectate de această prevedere. În

domeniul politicilor comunitare, adică a celor din cadrul pilonului CE, se va putea vota după principiul

31

majorităţii calificate în cca. 10 domenii politice. Acest lucru este valabil de exemplu pentru deciziile luate

în domeniul cooperării juridice în probleme civile. În principiu, Consiliul poate hotărî şi în cazul

acordurilor comerciale, care au ca obiect servicii sau drepturi de proprietate intelectuală, cu majoritate

calificată.

În plus, de la 1 ianuarie 2005, voturile din cadrul Consiliului vor fi redistribuite. Numărul de voturi

conferit fiecărui stat membru a fost modificat. A mai fost stabilit, aşa cum rezultă din schema de mai jos, şi

câte voturi vor primi ţările candidate după aderarea lor la Uniune. Pe viitor, se va decide după principiul

majorităţii calificate.

În plus, un stat membru poate cere ca, în cazul unei decizii luate de Consiliu după principiul

majorităţii calificate, să se verifice, dacă această majoritate constituie minimum 62% din totalul populaţiei

Uniunii. Dacă această condiţie nu este respectată, decizia Consiliului este nevalabilă. Este clar faptul că

aceste prevederi nu fac procedura de luare a deciziilor mai uşoară.

Multe voci şi-au concentrat critica asupra acestui aspect, demonstrând prin intermediul a unor calcule, care

dintre cele 27 state ale unei viitoare UE ar constitui o majoritate, respectiv minoritate. Astfel s-a putut

demonstra că cele 13 state membre de dimensiuni mari (88% din totalul populaţiei UE) nu pot constitui o

majoritate, la fel cum se întâmplă şi în cazul celor 15 state membre din acest moment, dar că cele 14 state

membre de dimensiuni mici (11,6% din totalul populaţiei) ar putea bloca procesul decizional într-o UE cu

27 de state, în cazul în care s-ar aplica principiul majorităţii calificate. În ciuda faptului că aceste informaţii

instituţionale sunt cu adevărat importante şi influenţează comportamentul actanţilor din cadrul sistemului

UE, trebuie să adăugăm faptul că Consiliul, ca organ cu putere de decizie, îşi bazează activitatea pe

principiul consensului, şi este doar foarte puţin probabil ca acest lucru să se schimbe pe viitor.

Se înţelege astfel de la sine faptul că nu doar Comisia şi Consiliu sunt afectate de procesul de

extindere, ci şi un număr mare de alte organe şi instituţii — ca de exemplu Comitetul Regiunilor, Comitetul

Economic şi Social, Curtea de Justiţie, acestea fiind doar câteva dintre ele — şi de aceea, în Tratatul de la

Nisa au trebuit introduse anumite reglementări suplimentare. În ceea ce priveşte celelalte probleme care au

rezultat din aşa numitele "left-overs" de la Amsterdam, ne vom concentra asupra un punct deosebit de

important, şi anume asupra reglementărilor cu privire la Parlamentul European. Importanţa acestui aspect

rezultă din faptul că acesta este elementul democratic din cadrul Uniunii. O problemă care leza oarecum

această calitate a Parlamentului era distribuţia locurilor, deloc reprezentativă. Pentru că până în acel

moment, marile state — şi mai ales Germania — erau clar sub-reprezentate. Astfel, la această oră un

32

deputat german reprezintă aproximativ 830.000 de cetăţeni ai ţării sale, unul din Luxemburg reprezintă în

schimb doar 71.500! Iar acest tip de dezechilibru nu ar fi făcut altceva decât să ia amploare în cursul

extinderii, dacă nu ar fi fost introduse reformele de care vorbeam mai devreme.

Acesta a fost motivul — aşa cum reiese şi din schema prezentată  — pentru care Tratatul de la Nisa a

impus o redistribuire a locurilor din Parlament, care a reuşit, măcar în parte, să restabilească un oarecare

echilibru, limitând, spre o bună funcţionare a acestei instituţii, numărul deputaţilor la un maximum de 732.

La o privire mai atentă putem însă observa că impresia extrem de pozitivă pe care ne-a lăsat-o iniţial

această hotărâre, nu prea face faţă unei examinări mai profunde. Acest fapt se petrece, în primul rând, din

pricina faptului că sunt create noi dezechilibre şi că Ungaria şi Cehia sunt două state care sunt puternic

dezavantajate. Astfel a fost prevăzut un material conflictual considerabil pentru negocierile de aderare.

O altă cauză ar fi faptul că complicatele reglementări pentru perioada electorală 2004 - 2009 ar putea avea

ca rezultat depăşirea considerabilă a limitei de 732 de locuri. În funcţie de succesiunea temporală a ţărilor

care aderă la Uniune, s-ar putea ajunge la un număr de 850 sau chiar mai mulţi de deputaţi. Nu putem

estima cum ar putea funcţiona un astfel de mega-Parlament, mai ales luând în considerare şi alte probleme,

precum cele două sedii -  Straßburg şi Bruxelles. Cum ar putea acesta să îşi mai dovedească eficienţa în

procesul legislativ european, asigurând un control democratic?

Alături de problema distribuţiei locurilor în Parlamentul European mai era un aspect de importanţă

majoră, şi anume dezbaterile cu privire la o posibilă extindere a domeniilor în care poate fi aplicată

procedura de codecizie, prin care Parlamentul ar căpăta o şi mai mare putere de influenţă în cadrul

procesului decizional. Motivul: extinderea deciziilor luate de Consiliu pe principiul majorităţii calificate,

principiu aplicat într-o serie de domenii; acest lucru mai înseamnă, printre altele, şi că guvernele ale căror

voturi nu întrunesc majoritatea, nu mai pot fi trase la răspundere de către propriile parlamente naţionale. Se

produce astfel o cezură în lanţul legitimării, care nu poate fi compensată decât prin participarea cu drepturi

egale a Parlamentului. Acest lucru nu s-a petrecut însă decât în foarte puţine cazuri, iar în domeniile în care

această procedură de codecizie urmează a fi introdusă în curând, ea va fi însoţită de anumite reglementări

suplimentare. Dacă la toate acestea adăugăm şi extinderea ceva mai mare a deciziilor luate în Consiliu cu

majoritate calificată, ajungem la concluzia că deficitul democratic din UE va fi crescut odată cu Nisa!

În fine, ultimul din cele cinci puncte importante din Tratatul de la Nisa, aşa numita cooperare sporită.

După ce în cadrul negocierilor se arătase destul de devreme faptul că, în ceea ce priveşte problemele

instituţionale în discuţie, nu se va putea ajunge decât în puţine cazuri la altceva decât la nişte soluţii destul

33

de nesatisfăcătoare — o impresie care s-a adeverit până la urmă —, anumite state membre au insistat ca

instrumentul nou introdus prin Tratatul de la Amsterdam, cooperarea sporită, să fie şi el adaptat. Adaptat în

sensul ca acesta să permită, în ciuda capacităţii limitate  de acţiune din anumite domenii politice, procesul

de integrare să poată fi aprofundat în statele interesate de acest lucru - pentru că la Amsterdam se

prevăzuseră în acest sens, aşa cum am putut vedea şi în cursul 3, obstacole importante. Şi acum să vedem

pe scurt rezultatele repurtate la Nisa în această privinţă. Aceste rezultate reprezintă în fond trei modificări

esenţiale aduse Tratatului de la Amsterdam.

Având în vedere toate cele de mai sus, ajungem la concluzia că obstacolele puse pe viitor în calea

cooperării sporite vor fi mult diminuate şi că această opţiune ar putea conduce la o evitare a blocajelor

existente în anumite domenii. Ceea ce nu va fi posibil, va fi alegerea acestei opţiuni ca instrument de

aprofundare pentru atragerea unor noi domenii politice. Pentru acest lucru limitările la care acest tip de

cooperare este supusă, de-a lungul tuturor celor trei piloni, sunt în continuare mult prea rigide. Îndeosebi

dubla limitare, care interzice apariţia unor noi domenii sau influenţarea unor domenii politice  existente —

printre care se numără bineînţeles şi piaţa internă —, reduc mult din potenţialul inovator al acestui

instrument.

Atât despre inovaţiile aduse de Tratatul de la Nisa. Vom încerca să formulăm în cele ce urmează o

scurtă evaluare. Putem spune astfel că premisele pentru demararea procesului de extindere au fost create

măcar din punct de vedere formal — de exemplu prin stabilirea regulii de distribuţie a locurilor şi voturilor

în cadrul Comisiei, a Consiliului şi a Parlamentului European. Dacă evaluăm însă adevărata capacitate de

acţiune şi modul de abordare a provocărilor cu care se confruntă UE şi sistemul internaţional, ajungem la o

concluzie mai degrabă negativă. Aici se arată faptul că prin Tratatul de la Nisa, viitorul Uniunii a fost mai

degrabă împovărat, iar acest lucru mai ales din două motive. Primul motiv ar fi faptul că au apărut anumite

conflicte destul de grave între statele mari şi cele mici, între ţări de aceleaşi dimensiuni  precum Belgia şi

Olanda, între plătitori şi beneficiari, precum şi între actualele şi viitoarele state membre, care au luptat

pentru păstrarea "intereselor naţionale" cu o ardoare necunoscută până în acel moment. Iar acest lucru va

avea cu siguranţă urmări.

Al doilea motiv este faptul că lipsa de consens a rezultat în unele dispoziţii din Tratatul de la Nisa, fapt

care va avea repercusiuni structurale grave asupra viitorului Uniunii. Prevederile ce privesc Comisia, de

exemplu, ne întorc în timpul dinaintea Tratatului de la Amsterdam — în fond, acolo se luase hotărârea de a

limita numărul Comisarilor la 20. A fost îngreunată şi luarea de decizii cu majoritate calificată. Iar

34

diferenţierea dispoziţiilor în nenumărate locuri reduce atât gradul de transparenţă al proceselor decizionale,

cât şi eficienţa acestora. Vom reţine astfel, ca imagine de ansamblu, faptul că Nisa nu a servit la

ameliorarea capacităţii decizionale şi de acţiune a UE, ci la ridicarea unor noi limitări care au avut ca

rezultat dejucarea  puterii de opoziţie a unor anumite state membre. O constatare fără îndoială importantă

pentru analiza factorilor determinanţi şi a modelelor de dezvoltare din cadrul procesului de integrare.

Dacă avem în vedere aşteptările (mari) — de iniţiere a unei reforme instituţionale de proporţii care să

pregătească Uniunea în vederea extinderii — vom constata că cele întâmplate la Nisa nu se ridică deloc la

nivelul dorit, acestea constituind mai degrabă o etapă intermediară în cadrul procesului de reformă.

Orişicât, anexa Tratatului, intitulată "Declaraţie cu privire la viitorul Uniunii" deschide perspective

interesante mai ales în ce priveşte elaborarea unei Constituţii europene.

Europa se află în topul priorităţilor politice — acest lucru reiese din toată această prezentare. Pentru

întâia oară în istoria de 50 de ani a procesului de integrare europeană are loc o dezbatere paneuropeană cu

privire la viitorul Uniunii, o dezbatere care implică toţi politicienii importanţi ai momentului. Este

extraordinar de palpitant să citeşti şi să compari contribuţiile acestora în varianta lor originală. În acest scop

este mai comod să accesaţi serverul european, pagina oficială de internet a UE. Aici există un domeniu

separat unde sunt înregistrate discuţiile cu privire la viitorul UE, domeniu în care puteţi găsi o cantitate

impresionantă de documente, clasificate pentru o accesare mai facilă (documente din statele membre, din

ţările candidate, declaraţii ale instituţiilor europene, ale unor institute de cercetare etc.). Cine doreşte să se

ocupe într-un mod mai intensiv cu această dezbatere trebuie neapărat să folosească serviciile de pe

următoarea pagină: http://europa.eu.int/futurum/index_de.htm

4. INSTITUTIILE EUROPENE

Instituţiile Uniunii Europene au fost create pentru a da expresie unei apropieri din ce în ce mai reale a

naţiunilor europene în cadrul unei cooperări mai strânse ca niciodată. Pe măsură ce responsabilităţile

Uniunii s-au largit, Instituţiile Uniunii Europene s-au dezvoltat, devenind mai numeroase. In primii

douazeci de ani de viaţă ai Uniunii Europene, procesul decizional a fost mai simplu: Comisia Europeană

propunea, Parlamentul dădea avizul, Consiliul de Miniştri decidea, iar Curtea Europeană de Justiţie dădea

interpretarea legală necesară.

În ultimele decenii ale Uniunii, Parlamentul European a devenit o instituţie ai cărei membri sunt aleşi

prin vot direct şi care are puteri lărgite, a fost creată Curtea de Audit, Banca Europeană de Investiţii a

devenit o sursă majoră de finanţare pentru dezvoltarea economică, Comitetul Economic şi Social a dovedit

35

în practică valoarea dezbaterilor şi cooperării dintre partenerii economici şi sociali, iar mai de curând,

Comitetul Regiunilor a fost creat pentru a promova interesele diverselor regiuni şi a păstra specificitatea şi

diversitatea acestora. Nu poate exista, aşadar, o Europă unită fără respectarea părţilor componente ale

întregului. Profesorul Jacques Le Rider are dreptate să afirme: «Definiţiile exclusive ale Europei sunt în

realitate definiţii antieuropene, căci dacă Europa ţine de universal, ea nu are frontiere care să fie definitive

şi de netrecut. A transforma graniţele Europei în linii de demarcaţie, ţinând la o parte Asia rusească sau

Sudul islamic şi chiar, potrivit anumitor puncte de vedere, America, văzută ca un fel de nou Leviathan al

culturii mondiale – toate aceste viziuni mi se par extrem de neplăcute şi false pe deasupra.

In literatura de specialitate precum si in mass-media se opereaza in mod frecvent cu anumite concepte

care vin sa evidentieze structura complexa si dinamica a procesului constructiei europene: institutii

comunitare si organe comunitare.

Conceptul de institutii comunitare se caracterizeaza prin urmatoarele elemente specifice:

1. au rolul de a pune in aplicare, in temeiul competentelor lor, regulile juridice

fundamentale de constituire si de functionare a Comunitatilor si a U.E.

2. sunt create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene

3. in domeniile in care actioneaza sunt dotate cu puterea de a lua decizii si de a le

impune statelor membre; din aceasta perspectiva ele reprezinta o desprindere de schemele traditionale ale

cooperarii internationale, in care executarea tratatelor este supusa disponibilitatii semnatarilor,

suveranitatea nationala fiind cauza principala a asa-numitei "paralizii a tratatelor"

4. prin natura lor, ele reprezinta interesele statelor (Consiliul), interesele Comunitatilor

(Comisia), interesele popoarelor (Parlamentul) si interesele dreptului (Curtea de Justitie)

5. beneficiaza de anumita autonomie juridica, administrativa si financiara, corolar al

specificitatii lor functionale

Organele comunitare se diferentiaza prin faptul ca:

indeplinesc functii consultative, cu caracter tehnic ori financiar, auxiliar;

sunt prevazute prin tratate, altele sunt create de catre institutii in vederea

exercitarii atributiilor lor; cele infiintate prin tratate pot avea personalitate juridica sau o simpla autonomie

financiara; cele create de institutii trebuie sa aiba fundamentul in tratate, sa nu fie dotate cu puteri proprii

de decizie, ci numai cu functii de executie strict controlate, sa nu modifice echilibrul institutional.

Institutiile comunitare sunt acele organe create prin tratatele de infiintare a Comunitatilor Europene,

care neavând personalitate juridica, reprezinta interesele statelor, ale comunitatilor si popoarelor, asigura

36

respectarea dreptului si actioneaza in domenii strict limitate, fiind dotate cu puterea de a lua decizii la nivel

comunitar, pe care le impune statelor membre.

Organele comunitare sunt acele elemente structurale, create prin tratate sau de catre institutiile

comunitare, in vederea indeplinirii unor functii consultative auxiliare cu caracter tehnic, financiar si de alta

natura (Comitetul Regiunilor, Comitetul Economic si Social).

Institutiile Uniunii Europene se pot imparti in doua categorii:

- cele care au orientare supranationala, cum ar fi: Comisia, Parlamentul European si Curtea de

Justie ;

- cele cu orientare interguvernamentala: Consiliul de Ministrii si Consiliul European

Parlamentul European. Modul de organizare şi funcţionare. Sesiunile Parlamentare

Parlamentul European este singura instituţie supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod

democratic, prin vot universal direct. Parlamentul reprezintă cetăţenii statelor membre. Ales o dată la cinci

ani, Parlamentul European este implicat în adoptarea a numeroase legi (directive, regulamente etc.) care

influenţează viaţa fiecărui cetăţean.

Parlamentul European este rezultatul tratatelor institutive. La început a avut denumirea de Adunarea

Comună (în Tratatul C.E.C.O.)  sau, simplu, Adunarea (cum apărea în Tratatul de instituire C.E.E. şi

Euratom). Prin Rezoluţia din 20.III.1958, cele trei instituţii de mai sus s-au reunit în Adunarea

Parlamentară Europeană. Patru ani mai târziu, în 1962, s-a hotărât denumirea de Parlament European.

Prin Tratatul de la Maastricht s-au adus importante modificări în competenţele Parlamentului European

în sensul că i-a crescut influenţa, în special în procedura de decizie.

Parlamentul este în curs de a deveni un protagonist politic, motiv pentru care în aprecierea poziţiilor se

conturează un adevărat  triunghi instituţional. O bună parte a dialogului între Parlament şi Comisie se

bazează pe cererea acestuia adresată Comisiei de a-i asuma poziţiile pentru a le apăra în faţa Consiliului.

Comisia refuză însă să fie necondiţionat legată de poziţiile Parlamentului.

2. Preşedintele Parlamentului European, Comisiile Parlamentare şi Grupurile

Parlementare.

37

Preşedintele este ales pentru o perioadă de doi ani şi jumătate, adică jumătate din legislatura

parlamentară. Mandatul acestuia poate fi reînnoit. Preşedintele reprezintă Parlamentul în relaţiile externe şi

cu celelalte instituţii comunitare. Asistat de 14 vicepreşedinţi, Preşedintele coordonează toate lucrările

Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile

din şedinţele plenare. În fiecare an, se organizează douăsprezece perioade de sesiune la Strasbourg şi alte

şase perioade de sesiune suplimentare la Bruxelles.

Preşedintele se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează,

prin arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive.

Preşedintele reprezintă Parlamentul în afacerile juridice şi în toate relaţiile externe.

Acesta se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări menite să

consolideze Uniunea Europeană.

În deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, Preşedintele Parlamentului prezintă punctul de

vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de

zi.

În urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, Preşedintele îl

semnează, acesta devenind astfel operaţional.

Preşedintele PE semnează, alături de Preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin

procedura de codecizie.

Conferinţa preşedinţilor este alcătuită din preşedinţii grupurilor politice şi Preşedintele Parlamentului

European.

Aceasta organizează lucrările Parlamentului şi hotărăşte cu privire la toate chestiunile referitoare la

programarea legislativă:

calendarul şi ordinea de zi a şedinţelor plenare

componenţa comisiilor, a delegaţiilor şi repartizarea competenţelor între acestea

programarea legislativă.

De asemenea, Conferinţa joacă un rol important în relaţiile Parlamentului European cu celelalte

instituţii comunitare, cu ţările terţe şi cu organizaţiile extracomunitare.

Biroul

38

Biroul este alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinţi şi cei 6 chestori, cu

statut de observatori, aleşi de Adunare pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.

Chestorii sunt responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile

administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi.În cadrul Biroului, cei 6 chestori au un rol

consultativ. Aceştia se asigură că deputaţii dispun de infrastructura necesară exercitării mandatului lor.

Deputaţii. Parlamentul European este alcătuit din 785 de deputaţi aleşi în cele 27 de state membre ale

Uniunii Europene extinse. Din 1979, deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct pentru o perioadă de

cinci ani. Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă,

aceleaşi reguli democratice: dreptul de vot la 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.

Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea

proporţională şi un mandat de cinci ani care se poate reînnoi. Ca regulă generală, locurile în Parlament sunt

distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru. Fiecare stat membru dispune de un

număr fix de locuri, maximum 99 şi minimum 5.

Paritatea bărbaţi-femei: reprezentarea femeilor în Parlamentul European este în continuă creştere. În

prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt femei.

Deputaţii îşi împart timpul de lucru între Bruxelles, Strasbourg şi circumscripţiile lor electorale.La

Bruxelles, participă la reuniunile comisiilor parlamentare şi ale grupurilor politice, precum şi la perioadele

de sesiune suplimentare. La Strasbourg, participă la douăsprezece perioade de sesiune. În paralel cu aceste

activităţi, deputaţii trebuie să aloce timp şi circumscripţiilor lor electorale.

Deputaţii în Parlamentul European nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în funcţie de afinităţile

lor politice. Aceştia îşi exercită mandatul în mod independent.

Deputaţii în Parlamentul European, ale căror atribuţii sunt din ce în ce mai importante, influenţează

toate domeniile vieţii cotidiene a cetăţenilor Uniunii: mediul, protecţia consumatorilor, transporturile,

precum şi educaţia, cultura, sănătatea etc.

Grupuri polit ice

Deputaţii se constituie în grupuri politice; aceştia nu se grupează în funcţie de naţionalitate, ci în

funcţie de afinităţile lor politice. În prezent, există 7 grupuri politice în cadrul Parlamentului European.

39

Fiecare grup politic îşi asigură organizarea internă, prin desemnarea unui preşedinte (sau a doi preşedinţi,

în cazul anumitor grupuri), a unui birou şi a unui secretariat. Distribuţia locurilor deputaţilor în hemiciclu

se face în funcţie de apartenenţa politică, de la stânga la dreapta, cu acordul preşedinţilor de grup. Numărul

minim de deputaţi necesar pentru a constitui un grup politic este de 20. Cel puţin o cincime din state

membre trebuie să fie reprezentate în cadrul grupului. Un deputat poate aparţine unui singur grup politic.

Unii deputaţi nu fac parte din niciun grup politic, ei fiind, în acest caz, deputaţi neafiliaţi. Înaintea

fiecărui vot din cadrul şedinţelor plenare, grupurile politice examinează rapoartele elaborate de comisiile

parlamentare şi depun amendamente.

Grupul politic adoptă o poziţie în urma consultărilor din cadrul său. Niciunui membru nu i se poate

impune o anumită variantă de vot. Comisii parlamentare

În vederea pregătirii şedinţelor plenare ale Parlamentului, deputaţii se constituie în comisii

permanente specializate pe anumite domenii. Există 20 de comisii parlamentare. O comisie este

alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Componenţa politică a

comisiilor o reflectă pe cea a şedinţei plenare.

Comisiile parlamentare se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile acestora

sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri

legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Deputaţii examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi,

dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în cadrul şedinţelor plenare.

De asemenea, Parlamentul poate constitui subcomisii şi comisii temporare pentru gestionarea unor

probleme specifice, precum şi comisii de anchetă în cadrul competenţelor sale de control. Preşedinţii de

comisie coordonează lucrările acestora în cadrul Conferinţei preşedinţilor de comisie.

Secretariatul General

Parlamentul European este asistat de un Secretariat General. Aproximativ 5000 de funcţionari,

selectaţi prin concurs din toate ţările Uniunii şi aflaţi sub autoritatea unui Secretar General, lucrează pentru

Parlamentul European. Grupurile politice dispun de propriii lor colaboratori, iar deputaţii de asistenţi

parlamentari.

Parlamentul European se distinge de alte organizaţii internaţionale prin obligaţia de a asigura un

multilingvism integral. Parlamentul lucrează în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene - 23 de limbi

40

după aderarea României şi a Bulgariei şi după ce irlandeza a fost recunoscută ca limbă oficială a Uniunii

Europene din 2007. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse în 21 dintre aceste

limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente

fiind traduse în aceste două limbi. Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de

interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă. Parlamentul European

este, aşadar, cel mai mare angajator din lume de interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din

personalul instituţiei.

Secretariatul General se află la Luxemburg şi la Bruxelles.

3. Puterile şi competenţele Parlamentului European. Competenţele bugetare ale

Parlamentului European

Competenţa bugetară

Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene constituie împreună autoritatea bugetară a

Uniunii Europene, care stabileşte, în fiecare an, cheltuielile şi veniturile acesteia. Procedura de examinare şi

apoi de adoptare a bugetului are loc din luna iunie până la sfârşitul lunii decembrie. În ceea ce priveşte

cheltuielile obligatorii (cum ar fi cheltuielile agricole şi cheltuielile legate de acordurile internaţionale),

decizia finală aparţine Consiliului. În ceea ce priveşte cheltuielile „neobligatorii” (alte cheltuieli), decizia

aparţine Parlamentului, care hotărăşte în strânsă colaborare cu Consiliul. Parlamentul European şi Consiliul

trebuie să respecte limitele cheltuielilor anuale stabilite în perspectivele financiare multianuale.

Cum este adoptat bugetul?

Principiul anualităţii bugetului înseamnă că acesta este adoptat pentru un an (anul bugetar începe la 1

ianuarie şi se termină la 31 decembrie). Comisia pregăteşte un proiect preliminar de buget, pe care îl

transmite Consiliului Uniunii Europene. Pe baza acestuia, Consiliul întocmeşte un proiect de buget, pe care

îl transmite Parlamentului European pentru o primă lectură.

Parlamentul modifică proiectul în funcţie de priorităţile sale politice şi îl retrimite Consiliului, care, la

rândul său, poate să îl modifice înainte de a-l retransmite Parlamentului European.

Parlamentul adoptă sau respinge bugetul modificat în a doua lectură.

Preşedintele Parlamentului European este cel care adoptă forma finală a bugetului.

41

Pe parcursul acestei proceduri bugetare, Parlamentul face modificări şi propune

amendamente la proiectul de buget propus de către Consiliu şi Comisie.

Bugetul nu poate fi executat înainte de a fi semnat de către Preşedintele Parlamentului

European.

Comisia pentru control bugetar supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii.

Parlamentul European, la recomandarea Consiliului Uniunii Europene, aprobă descărcarea

de gestiune a Comisiei privind execuţia bugetară.

4. Rolul Parlamentului European în procesul legislativ şi capacităţile de control ale

Parlamentului European.

Parlamentul European împarte competenţa legislativă cu Consiliul Uniunii Europene.

El are deci puterea de a adopta legi europene (directive, regulamente etc.).

De asemenea, poate accepta, modifica sau respinge conţinutul legislaţiei europene.

Cum se desfăşoară, concret, procesul legislativ?

Deputatul în Parlamentul European întocmeşte, în cadrul unei comisii parlamentare, un raport privind

o propunere de „text legislativ” prezentată de către Comisia Europeană, singura instituţie care are drept de

iniţiativă legislativă. Comisia parlamentară votează acest raport şi, eventual, îl modifică. Parlamentul îşi

exprimă poziţia prin revizuirea şi adoptarea în şedinţă plenară a textului. Acest proces se repetă o dată sau

de mai multe ori, în funcţie de tipul de procedură şi de ajungerea sau nu la un acord cu Consiliul.

În ceea ce priveşte adoptarea actelor legislative, se face distincţie între procedura legislativă obişnuită

(codecizia), care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul, şi procedurile legislative speciale,

care se aplică doar în cazuri specifice în care Parlamentul are doar rol consultativ.

În ceea ce priveşte problemele „sensibile” (cum ar fi politica industrială, politica agricolă, fiscalitatea),

Parlamentul European nu emite decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri,

Tratatul prevede că procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu

poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are

competenţa de a lua singur o decizie. Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică

Codecizie

42

Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană

(1992) şi a fost extinsă şi eficientizată prin Tratatul de la Amsterdam (1999).

Codecizia devine procedura legislativă ordinară, acordând astfel aceeaşi importanţă Parlamentului şi

Consiliului Uniunii Europene într-o gamă largă de domenii (de exemplu: transport, mediu şi protecţia

consumatorilor). Două treimi dintre legile europene sunt adoptate în comun de către Parlamentul European

şi Consiliu.

Comisia trimite propunerea sa Parlamentului şi Consiliului.

Aceste instituţii o examinează şi o discută în două lecturi succesive.

Dacă nu ajung la un acord după a doua lectură, propunerea este transmisă unui Comitet de conciliere

format dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi ai Parlamentului.

Reprezentanţii Comisiei asistă, de asemenea, la întrunirile Comitetului de conciliere şi participă la

discuţii.

Odată ce Comitetul ajunge la un acord, textul convenit este trimis Parlamentului şi Consiliului pentru o

a treia lectură, astfel încât acesta să poată fi adoptat în final ca text legislativ.

Acordul final al celor două instituţii este indispensabil pentru adoptarea textului.

Chiar şi în cazul în care Comitetul de conciliere convine asupra unui text comun, Parlamentul poate

respinge actul propus cu majoritatea absolută a membrilor săi.

Parlamentul poate cere Comisiei să prezinte Consiliului propuneri legislative.

Parlamentul joacă un rol real în crearea de noi texte legislative: el examinează programul anual de lucru al

Comisiei şi indică actele care doreşte să fie adoptate.

Care sunt mijloacele sale de exercitare a controlului?

Dreptul de petiţionare al cetăţenilor

Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea

unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. De asemenea, Parlamentul

numeşte un Ombudsman, care încearcă să găsească o soluţie amiabilă pentru plângerile persoanelor

împotriva instituţiilor sau organelor comunitare.

Anchetele

Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să investigheze

cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre.

43

O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în momentul apariţiei bolii „vacii nebune”, lucru

care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene.

Dreptul Parlamentului la o cale de atac în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene

Acţiunea în anulare a unui act adoptat în conformitate cu dreptul comunitar.

Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona împotriva Comisiei sau Consiliului Uniunii Europene,

dacă acestea nu îşi îndeplinesc obligaţiile.

Controlul financiar

Parlamentul European dispune de o competenţă de control în domeniul economic şi monetar.

Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să

obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu.

Preşedintele BCE prezintă raportul anual în faţa Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară.

Controlul asupra Comisiei şi Consiliului

Parlamentul European exercită un control democratic asupra Comisiei; există, de asemenea, un anumit

control parlamentar al activităţilor Consiliului.

Preşedintele Comisiei este numit de către Consiliu cu majoritate de voturi.

Parlamentul aprobă sau respinge numirea propusă. Apoi, de comun acord cu Preşedintele desemnat, statele

membre numesc comisarii.

Colegiul comisarilor trebuie să fie apoi aprobat în ansamblul său de către Parlament.

Parlamentul are putere de cenzură faţă de Comisie; acesta este un drept fundamental care poate fi

exercitat de către deputaţii în Parlamentul European pentru a asigura controlul democratic al Uniunii

Europene. Parlamentul poate obliga Colegiul comisarilor, în ansamblul său, să demisioneze.

Comisia prezintă periodic Parlamentului rapoarte, cum ar fi:

Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor

Raportul anual privind execuţia bugetului

Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita competenţa de control.

44

Unul dintre mijloacele de exercitare a controlului de către Parlamentul European este adresarea de

întrebări scrise şi orale de către deputaţi Consiliului şi Comisiei.

Parlamentul are o putere de iniţiativă politică: el poate solicita Comisiei să prezinte o propunere

Consiliului Uniunii Europene.

Parlamentul invită periodic Comisia şi Consiliul Uniunii Europene să dezvolte politicile existente sau

să iniţieze altele noi.

La începutul mandatului, Preşedintele în exerciţiu al Consiliului prezintă Parlamentului programul său,

iar la sfârşitul mandatului prezintă un raport privind rezultatele obţinute.

Comisia dă publicităţii  pentru Parlamentul European un Raport general anual (cu cel puţin o lună

înainte de deschiderea sesiunii parlamentare). Raportul este important pentru că permite urmărirea

activităţii şi a progreselor Comunităţilor. Apoi, Comisia îşi întocmeşte un program de lucru, avut în vedere

la elaborarea  discursului–program al Preşedintelui, (în sesiunea din luna februarie a fiecărui an). Discursul

este urmat de dezbaterea generală asupra politicii trecute şi viitoare, încheiată prin rezoluţia asupra politicii

generale a Comunităţilor. În ceea ce priveşte primul program de acţiune prezentat de Comisie, după

intrarea în funcţiune la fiecare 4 ani, tinde să devină un program de legislatură, iar dezbaterile îmbracă

forma de investitură, ocazie cu care Parlamentul are posibilitatea unui vot formal al moţiunii de investitură.

Parlamentul are drept de veto asupra Comisiei. Dacă o moţiune de cenzură este adoptată cu o

majoritate de 2/3 e întreaga Comisie trebuie să demisioneze şi să fie înlocuită. În acest caz, mandatul noilor

membri ai Comisiei va expira când trebuia să expire mandatul vechilor membri. Cenzura Parlamentului are

însă limite. În primul rând nu este consultat în numirea membrilor Comisiei care îi înlocuiesc pe cei din

Comisia împotriva căreia s-a adoptat moţiunea de cenzură, astfel ca statele pot numi în funcţie exact

aceeaşi membri. Parlamentul este abilitat să comenteze problemele în momentul în care acestea apar, să nu

se limiteze la acţiunea de investigare prin comitetele parlamentare. Ca organ consultativ, Parlamentul

European este investit cu dreptul de fi consultat asupra propunerilor majore de politică în Uniunea

Europeană.

Procesul de consultare are loc într-una sau în ambele faze ale procesului de luare a deciziilor. Consiliul

poate consulta Parlamentul după ce a primit o propunere de la Comisie. Comisia însăşi poate să consulte

Parlamentul în procesul de elaborare a propunerii. În mod frecvent, Comisia şi-a trimis propunerile

Parlamentului European în acelaşi timp în care le-a trimis Consiliului.

45

Atribuţiile consultative Parlamentul şi le exercită în mare parte prin comitete. O propunere anume este

înaintată comitetului de resort care produce un raport conţinând o schiţă de opinie. Schiţa de opinie este

dezbătută în plenul Parlamentului. Versiunea finală se comunică Consiliului sau Comisiei, după caz. Acest

drept de consultare nu are şi putere de decizie. Consiliul nu este restricţionat şi nici Comisia nu este

obligată să acorde atenţie opiniei Parlamentului. Totuşi, în condiţiile în care Tratatele cer Consiliului să

consulte Parlamentul înainte de a adopta o lege, opinia Parlamentului este importantă pentru ca un act să fie

adoptat în mod legal.

46

5.REPUBLICA MOLDOVA ÎN CADRUL ACORDULUI DE PARTENERIAT ŞI COOPERARE.

Obiectivul strategic al Republicii Moldova trebuie să fie integrarea în Uniunea Europeană astfel momentul cel mai important revine alegeri căii care va duce ţara acolo şi durata acesteia. În mod sigur trebuie să ţinem cont de factorii interni şi externi care influenţează procesul respectiv, dar factorul intern este cel care poate fi manipulat printr-o abordare serioasă şi conştiincioasă a procesului de restructurare a statului Republica Moldova. Factorii externi importanţi ţin de evoluţia internă a Uniunii Europene şi de modificările extinderii ei spre Estul post sovietic.

În acest sens, baza legală a relaţiilor dintre Moldova şi Uniunea Europeană o constituie acordul pentru Parteneriat şi Cooperare semnat în 1994 şi care a intrat în vigoare în 1998. Acordul acoperă o mare parte de domenii: economică (comerţul, investiţiile), politică, legislativă, culturală. Semnarea acestui acord constituie un pas important în drumul declarat al Moldovei spre Uniunea Europeană. Integrarea Moldovei în Uniunea Europeană depinde de mai mulţi factori – de cum se vor dezvolta instituţiile europene după extinderea din mai 2004 şi eventual cea din 2007, de evoluţia relaţiilor internaţionale şi a procesului de globalizare. Indiferent însă de aceste situaţii Republica Moldova trebuie să urmeze o cale exactă şi care să urmeze intenţiile moldovei de a se integra în UE.

Semnarea APC înseamnă că Moldova este privită ca un partener al UE care la rândul ei se angajează să susţină statalitatea republicii, dezvoltarea politică, economică şi socială, legislativă. Prin semnarea acestui acord s-a consolidat crezul că Moldova trebuie să lupte pentru recunoaşterea ei europeană prin forţele proprii, prin adoptarea unei direcţii potrivite cu intenţiile sale de integrare şi prin respectarea obligaţiilor şi a promisiunilor de a realiza reformele necesare. APC trebuie privit ca un instrument care vrea să transforme câteva ramuri ale societăţii moldoveneşti, precum este stipulat şi în punctele atinse în documentul APC: dialog politic, armonizarea legislaţiei, colaborarea economică, financiară, comercială, politicile sociale, parteneriate în domeniul educaţiei, ştiinţei, culturii, ecologia. Ceea ce înseamnă că domeniile „drepturilor omului, a politicii monetare, a condiţiilor de muncă, a protecţiei sociale / consumatorilor, cooperarea transfrontalieră, dezvoltarea energeticii, infrastructurii, turism, sector agrar (Gudîm, p.33).

Acordul dintre Moldova şi UE este bazat pe existenţa unui dialog la nivel guvernamental şi a unei cooperări permanente între cele două. Această cooperare este asigurată de trei instituţii:

consiliul de cooperare – nivel guvernamental;

comitetul de cooperare – reprezentanţii UE şi RM;

comitetul parlamentar de cooperare – nivel parlamentar.

Consiliul de cooperare este convocat anual pentru a discuta pe marginea realizării punctelor din acord şi identificarea momentelor stringente care necesită o atenţie sporită şi limitează posibilitatea de a impune restricţii asupra importului şi exportului din ambele părţi.

47

Neluând în calcul anumite inconveniente şi costuri experienţa primilor patru ani de colaborare a Republicii Moldova cu Uniunea Europeană în cadrul Acordului a arătat că acesta din urmă nu este un document formal, ci unul activ. Acest lucru poate fi identificat în armonizarea legislaţiei moldoveneşti, liberalizarea comerţului, constituirea sectorului privat şi atenuarea consecinţelor sociale ale perioadei de tranziţie.

Între 1998-2002 Acordul UE-Moldova nu a fost supus rectificării, însă anula, au fost modificaute domeniile prioritare de realizare a acestuia. Iniţial prioritare erau considerate consolidarea bazelor democratice ale statului, realizarea supremaţiei legii şi libertăţilor, restructurarea sectorului agricol, industriei, etc..

În mai 2001 (Bruxelles), în cadrul lucrărilor Consiliului de Cooperare UE-Moldova, partea europeană a propus o abordare nouă, mult mai pragmatică: "Dacă ambele părţi îşi vor concentra atenţia asupra unui număr mai limitat de priorităţi, în loc de a încerca să soluţioneze mai multe probleme în acelaşi timp, atunci va fi mai uşor de a obţine rezultate concrete. De aceea, se propune ca, în perioada de timp de până la următoarea şedinţă a Consiliului de Cooperare, de concentrat atenţia asupra lucrului în comun ce ţine de armonizarea legislaţiei şi aplicarea legilor, cooperarea vamală şi transfrontalieră, combaterea corupţiei, cât şi finalizarea cercetării despre posibilitatea creării zonei de liber schimb UE-Moldova". S-a considerat necesar de a efectua regulat evaluarea sectoarelor prioritare şi de a introduce rectificări, în dependenţă de schimbarea situaţiei, ceea ce va asigura o abordare mult mai flexibilă a realizării Acordului.

Asistenţa acordată de UE în cadrul Programului TACIS (Technical Assistance for the Commonwealth of the Independent States) Republicii Moldova a fost direcţionată pentru implementarea Acordurilor de Parteneriat şi Cooperare.

În decembrie 2001 Comitetul de Cooperare a aprobat Strategia interacţiunii UE-Moldova pentru perioada anilor 2002-2006 (Moldova Country Paper 2002-2006), în care în special s-a remarcat: "Deoarece Moldova se află nemijlocit la graniţa UE ce se extinde, instabilitatea şi sărăcia acestei ţări preocupă UE. Din punct de vedere politic, în Moldova s-a instaurat democraţia, însă în continuare este necesar un progres al consolidării societăţii civile, administraţiei de stat şi supremaţiei legii. Este necesar de a folosi toate instrumentele accesibile ale cooperării europene, pentru a contribui la stabilizarea politică, economică şi financiară a Moldovei... Potenţialul Acordului de Parteneriat şi Cooperare trebuie să fie folosit pentru aceste scopuri în calitate de mijloc motoriu...".

Analizând potenţialul Acordului UE-Moldova pe întreaga perioadă trebuie să recunoaştem că nu este folosit, deocamdată, la capacitatea sa maximă, fapt este recunoscut de ambele părţi - şi de Bruxelles, şi de Chişinău. Cu toate astea devine tot mai evident faptul că normele europene devin puncte de reper tot mai pronunţate pentru puterea de stat, partidele politice şi populaţia Republicii Moldova.

Importante însă sunt două puncte: cel juridic şi economic. Armonizarea legislaţiei Republicii Moldova cu legislaţia Uniunii Europene este o condiţie necesară pentru continuarea relaţiilor dintre acestea. ( articolul 50 al Acordului de Parteneriat şi Cooperare dintre Moldova şi UE prevede «armonizarea legislaţiei prezente şi viitoare a Republicii Moldova cu legislaţia Uniunii Europene. Republica Moldova va depune toate eforturile pentru ca legislaţia sa să devină treptat compatibilă cu legislaţia Uniunii».)

48

Acordul de Parteneriat şi Cooperare UE-Moldova conţine şi o serie de principii orientate spre «armonizarea relaţiilor economice dintre Părţi şi contribuţia pentru o dezvoltare durabilă a lor». Fapt ce pentru Moldova semnifică orientarea spre export, folosind avantajele regionale ale ţării în producţia unor anumite tipuri de mărfuri şi prestarea serviciilor, inclusiv tranzitul.

2.2 Acordul de asociere vs. Acordul de parteneriat şi cooperare.

Deşi Moldova ar fi dorit să semneze mai curând un acord de asociere decât unul de parteneriat nu a fost cazul şi nici momentul potrivit pentru aceasta. Un acord de asociere deşi pare a fi asemănător după structură şi principii are scopul final diferit.

Acordul de asociere are ca obiective asigurarea unui cadru adecvat pentru a asigura dialogul dintre cele două părţi şi pentru a întări relaţiile dintre acestea.

Să stabilească instituţii adecvate în vederea unei asocieri reuşite şi să asigure condiţiile necesare pentru o integrare pas cu pas în UE.

Acordul de parteneriat are ca obiectiv europenizarea statelor semnatare, în cazul de faţă republicile post sovietice şi să realizeze stabilitatea democraţiilor tinere apărute în estul europei prin asigurarea funcţionalităţii economiei de piaţă, dezvoltării spaţiului de afaceri, asigurarea drepturilor omului.

Cele două acorduri au structuri şi principii asemănătoare, însă scopurile finale, şi orientarea lor orientarea practică sunt diferite. Acordul de asociere acordă statutul de parteneri asociaţi cu UE şi o probabilitate foarte mare a unei asocieri apropiate la Uniune, în Acordurile de Parteneriat şi Cooperare nu este stipulat un astfel de obiectiv. Acestea se referă la „europenizarea" republicilor post-sovietice şi de criteriile de la Copenhaga: stabilitatea instituţiilor democratice, supremaţia legii, drepturile omului, existenţa economiei de piaţă. (tabelul 1)

49

CONCLUZIA

50

BIBLIOGRAFIE

51