Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, Iași

Facultatea Biologie

REFERAT IMUNOBIOLOGIE

Imunitatea dobândita: definiție, caracteristici, clasificare.

Profesor coordinator Butucel C. Radu

Dr. Mihășan Marius Grupa A, Biologie

- 2013 -

Cuprins :

Definție;

Caracteristici;

Clasificare;

Imunitatea dobândită natural activ;

Imunitatea dobândită natural pasiv;

Imunitatea dobândită artificial activ:

a) Vaccinuri;

b) Clasificarea vaccinurilor;

c) Vaccinuri de origine bacteriană;

d) Vaccinuri virale: unitare și subunitare;

Imunitatea dobândită artificial pasiv: seruri imune;

2

Definiție: Imunitatea dobândita are un caracter specific și se definește ca o stare

de rezistență antiinfecțioasa, cu caracter individual, conditionată de contactul

anterior al organismului, într-un proces infecțios natural, cu agentul infecțios

virulent, cu toxinele sale native sau cu agentul atenuat și anatoxinele sale

administrate ca vaccin.

Caracteristici:

Imunitatea dobândita, denumită si inductibilă, este relativă, în sensul că, deși în

general este foarte solidă, poate fi învinsă prin agresiunea exercitată de o cantitate

mare de agenți infecțiosi sau de infecția cu o tulpină deosebit de virulentă.

Imunitatea dobândită (specifică) se dezvoltă pe măsură ce organismul

interacţionează cu diferiţi agenţi externi, interacţiune ce poartă numele de

eveniment imunizant. La o nouă expunere la agentul respectiv, organismul va

reacţiona cu mai multă promptitudine, celulele implicate în acest proces fiind

dotate cu memorie imunologică.

Imunitatea dobândită poate fi naturală (câştigată în mod pasiv prin transfer

transplacentar, sau în mod activ prin contactul cu antigenul) şi artificială (care la

rândul ei poate fi obţinută pasiv prin seroterapie sau activ prin vaccinare).

Clasificare:

Tipuri de imunitate dobandita

Natural Activ Ex. : prin contact direct;

Pasiv Ex. : transplacentar, alaptare;

Artificial Activ Ex. : vaccinuri;

Pasiv Ex. : seruri immune;

3

Imunitatea dobândită natural activ: se instalează după trecerea organismului

printr-o stare de infecție aparentă (decelabilă clinic) sau inaparentă. Durata stării de

imunitate este variabilă. Trecerea prin unele infecții asigură o protecție specifică

pentru tot restul vieții (rujeola, variola, varicela, oreionul). Alte infecții (difteria,

scarlatina, tusea convulsivă etc.) conferă o protecție mai putin solidă, astfel încât la

o nouă expunere(după câțiva ani), organismul poate face din nou boala într-o

formă mai ușoară decât prima îmbolnăvire.

Imunitatea dobândită natural pasiv: este rezultatul transferului transplacentar și

prin secreția lactată, al anticorpilor de la mamă la făt. Această formă de imunitate

este variabilă din punct de vedere cantitativ și calitativ, în funcție de complexitatea

structurală a barierei placentare și diversitatea antigenelor la care a fost expus

organismul matern. Trecerea imunoglobulinelor prin filtrul placentar depinde de

structura placentei, adică de numărul de straturi celulare ce se interpun între

circulația maternă și cea fetală. Tranzitul anticorpilor este restrictiv la speciile de

bovine, cabaline, porcine, canine, care au placentă de tip epiteliocorial, cu 4

straturi tisulare: endoteliul capilar matern, epiteliul corionic, țesutul conjunctiv

fetal, endoteliul capilar fetal. Nou-născutul este protejat de imunoglobulinele din

colostru. În primele 24 de ore, aparatul gastrointestinal este imatur din punct de

vedere funcțional și digestia proteică nu are loc. Imunoglobulinele din colostru

rămân intacte și sunt transportate în mediul intern prin celulele epiteliului

intestinal.

Transferul placentar al imunoglobulinelor este foarte intens la speciile cu placenta

hemocoriala (om, maimute, rozatoare), la care stratul endoteliului capilar matern

lipsește și sângele matern scaldă țesutul placentar fetal. Nou-născutul uman

4

primește anticorpi materni și după naștere, prin colostrul bogat în imunoglobuline,

provenite din circulația maternă.

Imunitatea dobândită natural și pasiv asigură noului născut o stare de

nereceptivitate față de agenții infecțioși pentru care organismul matern este imun.

Această imunitate scade treptat după naștere, pe măsura catabolismului anticorpilor

de origine maternă, astfel încât, după o perioadă de 3-6 luni copilul devine sensibil

față de agenții infecțioși.

Imunitatea transplacentară explică raritatea maladiilor infecțioase la copii, în

primele luni de viață.

Imunitatea dobândită artificial activ: este consecutivă administrării vaccinurilor.

Denumirea de vaccin vine de la cuvântul latin vaca și semnifică originea primului

preparat pe care E. Jenner (1798) l-a utilizat pentru controlul variolei.

Vaccinuri

Vaccinurile sunt produse biologice care conțin bacterii vii cu virulență atenuată,

bacterii omorâte, toxine modificate (anatoxine), virusuri infecțioase dar cu

virulență atenuată, respectiv virusuri inactivate și care, introduse pe o cale adecvată

în organismul uman sau animal, stimulează reactivitatea imunitară, generând o

stare de protecție temporară față de agentul infecțios din care au fost preparate.

Preparatul vaccinal trebuie sa fie eficient, adică să inducă un răspuns imun

protector, a cărui memorie să se păstreze în timp și, pe de altă parte, să prezinte un

grad înalt de siguranță, adică să nu determine efecte secundare defavorabile.

Administrarea unui vaccin se face pe baza unei strategii bine definită. Scopul

vaccinarii poate fi eradicarea, eliminarea sau limitarea unui proces infecțios.

5

Eradicarea semnifică dispariția agentului patogen, consecutive acțiunii de

vaccinare.

Eliminarea corespunde dispariției manifestărilor patologice, deși

agentul patogen se pastrează în populația umană sau animală.

Limitarea semnifică posibilitatea controlului unei maladii

infecțioase până la un nivel la care nu mai reprezintă o problema de

sănătate publică.

În general, vaccinurile se administrează înainte de a se produce infecția cu tulpina

sălbatică a agentului patogen.

Clasificarea vaccinurilor:

Dupã conţinutul lor, vaccinurile pot fi: 

monovalente, adicã includ antigenele unei singure tulpini bacteriene sau

virale (de exemplu, vaccinul stafilococic);

bi-, tri- sau polivalente, care conţin antigene provenind de la douã, trei sau

mai multe specii de microorganisme sau tulpini virale (de exemplu, vaccinul

diftero-tetano-pertusis).

Dupã provenienţa agenţilor patogeni utilizaţi la prepararea unui vaccin, se

disting :

autovaccinuri: vaccinul preparat cu o tulpinã a unui microorganism sau a

unui virus, izolatã de la un bolnav şi destinat a fi folosit numai pentru

vaccinarea pacientului de la care s-a fãcut izolarea. ;

6

stocvaccinuri: se obţin din amestecul mai multor tulpini de agenţi infecţioşi

şi sunt destinate imunizãrii întregii populaţii susceptibile.

Vaccinuri de origine bacteriană 

Vaccinurile vii constau din suspensii de bacterii vii, dar cu virulenţã atenuatã,

astfel încât sã nu determine o infecţie aparentã, dar sã rãmânã capabile sã iniţieze

un proces infecţios inaparent, cu efect imunizant. Vaccinurile vii conţin celule

viabile, slab virulente şi care, dupã administrare, induc o imunitate solidã,

comparabilã celei consecutive trecerii prin boalã, dar produc  cel mult semne

minime de îmbolnãvire. Indiferent de locul inoculãrii, agentul infecţios din

vaccinul viu nu rãmâne localizat, ci se rãspândeşte în organism, pãtrunzând şi

multiplicându-se în aceleaşi ţesuturi în care se localizeazã şi în cazul infecţiei

naturale, dar infectând un numãr mic de celule sensibile şi multiplicându-se lent,

agentul infecţios din vaccin nu declanşeazã o boalã clinicã, ci numai o infecţie de

formã atenuatã, care este însoţitã de modificãri umorale şi de reactivitate imunitarã.

Pentru prepararea vaccinurilor vii se utilizeazã mutante bacteriene

cu virulenţã atenuatã, selecţionate prin cultivarea unor tulpini sãlbatice în condiţii

speciale: de exemplu, cultivarea la o temperaturã superioarã celei optime în cazul

bacilului cãrbunos – Bacillus anthracis, sau prin acţiunea unor substanţe chimice şi

utilizarea unor medii de cultivare care oferã condiţii nefavorabile (vaccinul BCG).

Vaccinurile omorâte constau din suspensii bacteriene omorâte prin încãlzire la

temperaturi ridicate (60o), ori sub acţiunea formolului sau a fenolului şi care conţin

una din aceste substanţe ca prezervant. Din aceastã categorie fac parte vaccinul

7

tifo-paratific A şi B (TAB), vaccinul pertusis (din Bordetella pertusis), vaccinul

stafilococic. Proprietãţile imunogene ale vaccinurilor bacteriene omorâte se menţin

intacte.

Anatoxinele (toxoizii) sunt preparate biologice cu proprietãţi imnogene,

derivate din toxine. Uneori, toxinele se transformã spontan în derivaţi lipsiţi de

toxicitate, dar pãstreazã proprietãţile de imunogenitate şi specificitate ale toxinei

native. Mecanismul molecular al inactivãrii toxinelor nu este cunoscut. Inactivarea

este un proces lent şi progresiv, dependent de pH, temperaturã, prezenţa ionilor sau

a proteinelor contaminante, de procesul învechirii preparatului. Un factor major al

inactivãrii pare a fi proteoliza parţialã a moleculelor de toxinã sub acţiunea

proteazelor contaminante, dar şi schimbarea conformaţiei moleculei, polimerizarea

sau clivarea unui fragment molecular pot acţiona în acelaşi sens.

Inactivarea toxinelor şi transformarea lor în produse atoxice are loc în condiţii

dirijate, sub acţiunea formolului 4%o, la 37o şi rezultã anatoxine. Fenomenul a fost

descoperit de Ramon (1925). Beta-propiolactona, 2-4-dinitrofluorbenzenul şi

glutaraldehida au aceleaşi efecte asupra toxinelor.

Pentru a fi utilizatã ca vaccin, o anatoxinã trebuie sã îndeplineascã

urmãtoarele condiţii:

a) sã fie imunogenã şi sã inducã sinteza anticorpilor la un titru suficient pentru

a neutraliza in vivo, toxina nativã;

b) sã fie complet lipsitã de toxicitate;

c) sã nu aibã proprietãţi alergizante.

8

Anatoxina idealã ar putea fi produsã de microorganisme manipulate genetic

sau prin mutaţii ale genei codificatoare a toxinei. Ea ar fi o proteinã netoxicã, dar

cu aceleaşi proprietãţi de imunogenitate cu ale toxinei native, capabilã sã inducã

sinteza anticorpilor neutralizanţi.

Condiţiile optime pentru obţinerea anatoxinelor sunt proprii fiecãrei toxine şi

au fost optimizate empiric, dar mecanismele moleculare ale inactivãrii nu se

cunosc. În general, condiţiile optime pentru obţinerea anatoxinelor sunt

urmãtoarele:

- concentraţia proteicã trebuie sã fie de 1 mg/ml, iar cea de formol, de 1,3

mg/ml;

- temperatura de detoxifiere este de 37-40o;

- pH-ul optim este de 7,8-8,2 pentru toxinele diftericã şi tetanicã şi 5,5 pentru

cea botulinicã;

- durata contactului cu formolul este de 3-5 sãptãmâni.

Detoxifierea începe simultan cu adãugarea formolului. Procesul de detoxifiere

este evident dupã un minut şi creşte exponenţial timp de 24 de ore, când toxicitatea

are valoare foarte scãzutã şi tinde spre 0, la 5 zile. Forma netoxicã poate reveni

total sau parţial la forma toxicã. De aceea este necesarã prelungirea contactului cu

formolul, o perioadã mai lungã de timp. Molecula de anatoxinã are o structurã

stabilizatã, prin formarea legãturilor noi între formol şi resturile de aminoacil, dar

în acelaşi timp, prin acţiune prelungitã, formolul are rolul unui agent de

reticulare pentru cã favorizeazã formarea legãturilor între moleculele proteice

identice, ceea ce explicã polimerizarea unor anatoxine.

9

Anatoxinele bacteriene, ca şi exotoxinele sunt foarte imunogene pentru om,

cal, caprã, iepure, cobai, în special dupã asocierea cu adjuvanţi (fosfat de Ca). Ele

se pot administra ca vaccinuri pentru imunizarea activã sau se folosesc pentru

imunizarea animalelor în vederea obţinerii serurilor imune utilizabile în

seroterapie. 

Vaccinuri virale  

Vaccinurile virale sunt de trei categorii:

1) Vaccinuri cu virus activ (infecţios) atenuat;

2) Vaccinuri cu virus inactivat (neinfecţios).

Ambele categorii sunt vaccinuri unitare.

3) Vaccinuri subunitare.

Vaccinuri unitare

Vaccinurile cu virus atenuat se obţin din tulpinile virale atenuate, lipsite

complet sau aproape complet de patogenitate, dar îşi pãstreazã capacitatea de a

induce un rãspuns imun protector. Fiind infecţioase, ele se multiplicã în organismul

vaccinat şi produc o stimulare antigenicã continuã, într-un interval de timp.

Vaccinarea cu virusuri atenuate conferã o imunitate de duratã, dupã

administrarea unei singure doze.

Atenuarea virusurilor se obţine pe mai multe cãi.

10

1) Utilizarea pentru vaccinare, a unui virus înrudit, de la o altã gazdã. Cel mai

vechi vaccin viral (Jenner, l798), utilizat în controlul variolei, este virusul vaccinal,

recoltat din leziunile pustulare de pe ugerul vacii. Virusul vaccinal imunizeazã

încrucişat cu virusul variolei (smallpox) şi este protector faţã de infecţia variolicã.

Virusul rujeolei imunizeazã câinele faţã de virusul bolii Carré. Anticorpii faţã

de virusul rujeolei neutralizeazã virusul bolii Carré, dar nu şi invers.

Calea de abordare a lui Jenner pentru obţinerea preparatelor virale utilizabile

ca vaccinuri umane este folositã şi astãzi. Ea implicã izolarea unor virusuri de la

mamifere sau de la pãsãri, înrudite antigenic cu diferite virusuri umane. Pasajul lor

în celulele diploide umane (CDU) in vitro, echivaleazã cu procesul atenuãrii.

Celulele diploide umane reprezintã un substrat semipermisiv pentru virusurile

umane şi mamaliene şi adeseori, multiplicarea lor este lipsitã de eficienţã.

Genele  virusurilor mamaliene şi aviare, care determinã spectrul de gazdã au o

mare diversitate a secvenţelor de nucleotide, faţã de genele corespunzãtoare ale

virusurilor umane. Efortul de a realiza noi vaccinuri, pe calea clasicã a lui Jenner,

trebuie sã se sprijine pe tehnicile de geneticã viralã, biologie molecularã şi

imunologie.

2) Inocularea virusului patogen sau parţial atenuat, pe o cale “nenaturalã”,

adicã alta decât cea prin care virusul pãtrunde în mod obişnuit în organism. Metoda

este folositã pentru vaccinarea animalelor (de exemplu, virusul laringotraheitei

pãsãrilor, se administreazã prin instilare în ochi). Pentru om, metoda nu se

foloseşte, deoarece riscul infecţiei este mare.

3) Pasajul virusului de origine umanã într-un substrat “nenatural”, in vivo sau

in vitro. Cele mai importante vaccinuri pentru om şi animale s-au obţinut pe

11

aceastã cale. Virusul se cultivã în mod repetat, prin inoculare la organisme

sãnãtoase sau în culturi primare de celule: virusul febrei galbene s-a inoculat la

şoarece şi apoi în embrionul de gãinã; poliovirusul s-a inoculat în celulele de

rinichi de maimuţã; virusul rujeolei – în fibroblaste de embrion de gãinã.  Pasajul

într-un substrat celular “nenatural”, selecţioneazã mutante printr-un cumul de

evenimente mutaţionale întâmplãtoare. In practica vaccinãrii, se utilizeazã cele cu

proprietãţi adecvate de atenuare şi imunogenitate. Mutantele care dupã

administrare rãmân localizate la poarta de intrare, sunt cele mai utile. Unul din

marile succese ale acestei metode de atenuare este vaccinul polio. Prin pasaje

succesive în culturile celulare de rinichi de maimuţã, s-a selectat o linie lipsitã de

neurovirulenţã, dupã inocularea intracerebralã sau intraspinalã la maimuţã.

Vaccinul rubeolic s-a obţinut prin cultivarea virusului pe acelaşi substrat, iar liniile

folosite ca vaccin rujeolic şi al febrei galbene s-au cultivat pe fibroblaste de

embrion de gãinã.

Vaccinarea cu un preparat viral atenuat echivaleazã cu o infecţie uşoarã,

asimptomaticã.

Vaccinurile virale atenuate au avantajul important al stimulãrii ambelor

compartimente ale rãspunsului imun: celular şi humoral, atât sistemic cât şi local.

Acest fapt este deosebit de important pentru infecţiile virale în care imunitatea

mediatã celular are un rol esenţial în eliminarea virusului, cât şi pentru infecţiile

mucoaselor, în care atât imunitatea localã cât şi cea sistemicã, sunt necesare pentru

rezistenţa optimã.

Vaccinurile virale atenuate stimuleazã rãspunsul imun faţã de fiecare din

antigenele protectoare ale unui virus. Imunitatea indusã de aceste vaccinuri este

mai durabilã, mai eficientã şi are un spectru mai larg de reactivitate încrucişatã,

12

decât cea indusã de virusurile inactivate. Reactivitatea încrucişatã este foarte

importantã pentru virusurile care suferã variaţie antigenicã progresivã.

Virusurile atenuate din vaccinuri, pãstrându-şi capacitatea de multiplicare în

organismul vaccinat, se rãspândesc în populaţie şi imunizeazã chiar indivizi

nevaccinaţi.

Vaccinurile atenuate se produc cu un preţ de cost mai scãzut şi se

administreazã mai uşor. In cazul vaccinului polio, o singurã dozã administratã oral

este suficientã pentru a crea o bunã stare de protecţie.

Dezavantajele vaccinurilor virale atenuate sunt legate de riscul ridicat al

contaminãrii cu agenţi infecţioşi supraadãugaţi. De exemplu, loturile iniţiale de

vaccin polio, au fost contaminate cu SV4o, din celulele de rinichi de maimuţã, dar

nu s-a constatat creşterea incidenţei tumorilor la copiii vaccinaţi. Vaccinul atenuat

al virusului febrei galbene, multiplicat în fibroblastele de embrion de gãinã, a fost

contaminat iniţial cu virusul leucozei aviare.

Unele virusuri atenuate (rujeolic, rubeolic, al febrei galbene) pãstreazã un

nivel scãzut de virulenţã rezidualã, care determinã infecţii la copiii cu

imunodeficienţe.

O problemã importantã, legatã de infecţiozitatea vaccinurilor atenuate, este

aceea a restaurãrii unui grad variabil de virulenţã dupã vaccinare, care determinã

infecţii cu manifestãri clinice la copiii imunodeficienţi. Procesul infecţios nu este

consecinţa alterãrii genetice a virusului din vaccin. Din aceastã cauzã, vaccinul nu

se administreazã gravidelor.

13

Vaccinurile atenuate ridicã problema instabilitãţii genetice. Virusul rujeolic

atenuat este labil, în special la variaţiile termice şi de aceea necesitã un regim

termic constant (+4o), pe toatã durata depozitãrii.

Un alt dezavantaj constã în faptul cã virusul atenuat poate sã producã o

infecţie persistentã. De asemenea, administrarea vaccinului atenuat poate sã

interfere cu virusul de tip sãlbatic care infecteazã natural şi sã domine pânã la

anulare eficienţa vaccinãrii. De exemplu, virusul polio atenuat, se administreazã pe

cale oralã, dar poate sã interfere cu o largã varietate de enterovirusuri.

Vaccinurile inactivate conţin virioni care, dupã tratamentul cu agentul chimic

inactivant nu pot sã iniţieze ciclul de multiplicare în substratul permisiv.

Preparatul viral brut se obţine prin cultivarea virusului într-un substrat

permisiv: în oul embrionat de gãinã (virusul influenza), în culturi celulare de

rinichi de maimuţã (virusul polio), sau în fibroblastele umane de embrion de gãinã

(polio, rujeolic, rabic). Preparatul brut se inactiveazã cu formol, acetil-etilenimina

sau cu beta-propiolactona.

Preparatele virale inactivate, utilizabile ca vaccin au avantajul riscului minim

al infecţiei. Rareori, preparatele inactivate conţin virus infecţios rezidual, care a

rezistat tratamentului de inactivare, sau care provine din contaminarea cu un alt

virus.

Vaccinurile virale inactivate au câteva dezavantaje. Uneori, tratamentul cu un

agent chimic anuleazã imunogenitatea unor proteine virale, astfel încât rãspunsul

imun faţã de virusul inactivat nu este protector. De exemplu, inactivarea cu formol

a virusului rujeolic anuleazã imunogenitatea proteinei de fuziune (F), iar vaccinul

îşi pierde proprietatea protectoare.

14

Vaccinurile inactivate nu stimuleazã imunitatea mediatã celular (mediatã de

limfocitele Tc), care au rol decisiv în eliminarea celulelor infectate cu virus şi în

rezistenţa la infecţiile cu o gamã largã de virusuri. Preţul de cost al vaccinurilor

inactivate este mai mare.

Preparatele virale inactivate, folosite ca vaccinuri, se obţin din virusul rabic

cultivat în CDU şi în embrionul de raţã, din virusul oreionului şi din virusul

influenza, cultivate în embrionul de gãinã, din virusul polio, cultivat în celulele de

rinichi de maimuţã. Toate sunt inactivate cu beta-propiolactonã sau cu formol.

Preparatul inactivat al virusului hepatitei B este o realizare recentã, dar este

foarte costisitor pentru cã virusul nu se cultivã în sisteme celulare in vitro, iar

tehnicile de purificare a virusului din serul pacienţilor infectaţi cronic sunt foarte

laborioase.

Vaccinuri subunitare  

Iniţial, vaccinurile s-au obţinut din preparatele brute de virus, dupã

multiplicarea lor într-un ţesut (in vivo) sau în culturi celulare. Pe mãsurã ce a fost

posibilã obţinerea unor titruri înalte de virus, în scopul diminuãrii toxicitãţii

vaccinului, s-a trecut la purificarea virusului şi a unor componente virale.

Vaccinurile subunitare conţin proteine virale în care se gãsesc localizate

situsuri antigenice majore şi care se pot substitui  virionilor în practica vaccinãrii.

De exemplu, pentru virusul influenza, vaccinul subunitar conţine antigenele de

suprafaţã HA şi NA. Preparatul este mai puţin toxic decât virusul integral inactivat,

dar este mai puţin eficient în stimularea rãspunsului imun. Celulele mamaliene

reprezintã un sistem optim pentru producerea proteinelor virale, utilizabile ca

vaccinuri subunitare. Celulele în culturã se infecteazã cu virus şi din lizatele

15

celulare se purificã antigene proteice. În lizate se gãseşte o cantitate mare de

proteine virale în exces, neîncorporate în virioni.

Obţinerea vaccinurilor subunitare proteice, în culturile de celule animale ridicã

probleme dificile de purificare a proteinelor virale, din amestecul cu proteinele

celulare. Dacã se folosesc linii celulare continue, trebuie îndepãrtat ADN celular,

potenţial oncogen.

Imunizarea dobândită artificial pasiv

Serurile imune sau terapeutice sunt produse biologice obținute din serul sanguin al

unui animal imunizat prin vaccinare sau din serul unui convalescent imunizat prin

infecție naturală sau prin vaccinare. Serul imun conține anticorpi specifici, capabili

să neutralizeze acțiunea antigenului corespunzător.

Primele încercări de folosire a serurilor în terapeutică datează din 1888, când

Richet și Hericourt au demonstrat că inocularea organismelor animale cu agenți

patogeni, determină apariția în ser a anticorpilor, cu efect protector nu numai

pentru organismul care i-a sintetizat, dar și pentru organismele cărora li se

injecteaza serul imun. În general, serurile imune se prepară pe animale mari (cal),

care sunt hiperimunizate, după principiile imunizării active, cu doze repetate

crescânde de celule, virioni, anatoxine sau toxine. Serul sanguin obținut prin

sângerarea animalelor imunizate este inactivat și tratat cu fenol (ca prezervant),

controlat pentru sterilitate, inocuitate (lipsa de nocivitate) și pentru eficacitate

(titrul de anticorpi). Serul imun se administrează sub formă de injecții

intravenoase, intramusculare sau subcutane, în special în scop terapeutic.

16

După cum specia organismului donor este sau nu aceiasi cu a organismului

receptor, serurile imune pot fi omologe (serurile recoltate de la convalescenți sau

de la voluntarii imunizați prin vaccinare) sau heterologe (serurile obținute prin

imunizarea animalelor).

După natura antigenelor folosite, se disting trei categorii de seruri imune:

a) seruri imune antimicrobiene, obținute prin administrarea antigenelor celulare

(de exemplu, serurile antistreptococice și antimeningococice);

b) seruri antitoxice, obținute prin imunizarea organismelor cu toxine și anatoxine

(de exemplu, serurile antidifteric și antitetanic);

c) seruri imune mixte (antimicrobiene si antitoxice), obținute prin imunizarea cu

antigene celulare și cu toxine (de exemplu, serul antigangrenos).

Imunitatea pasivă, consecutivă administrării serurilor imune se instalează imediat

după injectarea intravenoasă sau după câteva ore, pe măsura resorbției anticorpilor,

în cazul administrării pe alte cai. Imunitatea pasivă asigură o protecție de scurtă

durată (circa 30 de zile), datorită faptului că anticorpii primiți în mod pasiv au un

“timp de înjumătățire” de 14 zile. Persisțenta lor este mai îndelungată dacă serul

este omolog. După catabolizarea anticorpilor exogeni, organismal redevine

receptiv la infecție. Datorită acestei particularitați, serurile imune sunt folosite în

special pentru tratamentul unei maladii infecțioase în evoluție (seroterapie).

Serurile imune (antitoxice, antivirale, antibacteriene) acționează prin opsonizarea

moleculelor de toxină, a virionilor și a celulelor bacteriene. Efectul este de

neutralizare a toxinei și a infecțiozitații virale, iar celulele bacteriene tapetate cu

anticorpi devin sensibile la acțiunea fagocitelor și a complementului.

17

Serurile imune pot fi folosite și în scop profilactic (seroprofilaxie), la persoane care

au fost sigur în pericol de a se infecta și la care se urmărește prevenirea declanșării

maladiei în formă clinică. Pentru a evita riscurile de infecție, care pot surveni după

epuizarea imunitații pasive, se recomandă ca seroterapiei și seroprofilaxiei să li se

asocieze vaccinarea, pentru păstrarea stării de imunitate după catabolizarea

anticorpilor exogeni. Datorită riscului crescut al producerii reacțiilor imune

secundare (alergie, șoc anafilactic), OMS recomandă înlocuirea serurilor

hiperimune obținute pe animale (heterologe), cu cele umane obținute de la donori

hiperimunizati voluntar sau de la convalescenti (homologe).

În prezent se folosesc seruri imune concentrate și purificate, din care s-au eliminat

circa 3/4 din proteinele serului sanguin, păstrându-se numai fracția globulinică

specifică. Prin acest procedeu s-a redus foarte mult volumul serului injectat și se

evită accidentele care ar putea rezulta din sensibilizarea organismului uman față de

proteinele nespecifice din serul heterolog.

Concluzii:

18

Bibliografie :

19