Prof.înv.primar:ADRIANA MEREUŢĂ

1. Inteligenţa,aptitudine generală

2. Delimitări conceptuale

3. Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

4. Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

5. Relaţia dintre inteligenţă şi creativitate

Bibliografie

1. Inteligenţa, aptitudine generală

Subsistemul aptitudinal al personalitatii pune in evidenta o organizare interna complexa, el

incluzand entitati de modalitati psihofiziologice si psihologice diferite, cu multiple conexiuni de

ordonare, coordonare, integrare si subordonare intre ele.

Aptitudinile,in raport cu natura operatiilor implicate, pot fi:

-aptitudini simple, elementare,

-aptitudini complexe.

Aptitudinile simple,elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare.

Aptitudinile complexe apar ca o reuniune de aptitudini simple, elementare. In functie de

aplicabilitatea lor, acestea pot fi:

-aptitudini speciale

-aptitudini generale.

Apitudinile speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans cum

ar fi domeniul artelor plastice, muzica, literatura.

Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate specific umane:

spiritual de observatie, capacitatea creativa,inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca latura rezolutiv-

productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime acceptiuni inteligenta este privita ca:

-sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si solutionare a

celor mai diverse sarcini si situatii problematice;

-“ aptitudine generala avand in vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si

variate activitati”(Anca Dragu)

2. Delimitări conceptuale

Terminologia sugereaza faptul ca inteligenta depaseste gandirea care se limiteaza la

stabilirea relatiilor dintre insusirile esentiale ale obiectelor si fenomenelor si nu a relatiilor intre

relatii.Etimologic, termenul de inteligenta provine din latinescul intelligere, care inseamna a

relationa, a organiza sau inter-legere, care inseamna in acelasi timp a discrimina(disocia) si a

lega. De aici definitia data de Mihai Golu:”inteligenta este capacitatea de a stabili relatii intre

obiecte fenomene si evenimente cat mai diverse.”

Multitudinea acceptiunilor si definitiilor trebuie luata ca un indicator al complexitatii

exceptionale al fenomenului. Cat de complexa este aceasta latura a personalitatii reiese din

modul ei de abordare in istoria filozofiei si psihologiei. Pozitiile fata de inteligenta au oscilat de

la acceptarea si sublinierea rolului ei in cunoastere, pana la diminuarea semnificatiei sau chiar

pana la eliminarea ei din existenta umana (Boudha milita pentru eliberarea omului de inteligenta

pentru a ajunge la cea mai inalta forma de fericire). Pentru gandirea occidentala inteligenta era

atributul esential, fundamental al omului. Socrate si Platon considerau ca inteligenta ii permite

omului sa inteleaga ordinea lumii si sa se conduca pe sine insusi.

Controversate au fost functiile inteligentei ca si opiniile cu privire la relatiile dintre

inteligenta si alte functii psihice. Pentru Hegel inteligenta era un gardian al vietii psihice,

(”adevarul si rationalitatea inimii si vointei se poate gasi numai in universalitatea inteligentei si

nu in singularitatea sentimentului”),iar pentru Montaigne inteligenta forma imagini eronate

despre Dumnezeu, lume si oameni. Leonardo Da Vinci legase inteligenta de sensibil iar Kant o

vedea in uniune cu sensibilitatea (numai din aceasta intrepatrundere totala si absoluta izvorand

cunoasterea). Pascal considera inteligenta inhibata de afectivitatea debordanta si Schopenhauer

ca fiind subordonata vointei,singurul element primar si fundamental.

Filozoful francez Descartes definea inteligenta(definitia cea mai apropiata de intelegerea

moderna) ca fiind “mijlocul de a achizitiona o stiinta perfecta privitoare la o infinitate de

lucruri”.Din aceasta definitie se intuiesc cele doua pozitii actuale ale notiunii de inteligenta:

-inteligenta ca sistem complex de operatii, ce conditioneaza modul general de abordare si

solutionare a celor mai diverse sarcini si situatii problematice;

-inteligenta ca aptitudine generala ( inlesneste cunoasterea ).

Inteligenta ca sistem complex de operatii care conditioneaza modul general de abordare si

solutionare a unor situatii problematice,are in vedere operatii si abilitati precum:

-abilitatea de adaptare la situatii noi, de a gasi cea mai buna modalitate de utilizare a experientei

anterioare;

-generalizarea si deductia;

-corelarea si integrarea intr-un tot unitar a partilor relativ disparate;

-anticiparea deznodamantului unor evenimente si consecintelor actiunilor;

-compararea rapida a variantelor actionale si retinerea celei optime;

-rezolvarea usoara si corecta a unor probleme cu grade crescande de dificultate.

Toate aceste operatii si abilitati evidentiaza cel putin trei caracteristici fundamentale ale

inteligentei:

1.capacitatea de a solutiona situatiile noi, cele vechi, familiare cu ajutorul deprinderilor,

obisnuintelor;

2. rapiditatea,supletea,mobilitatea,flexibilitatea ei;

3. adaptabilitatea adecvata si eficienta in diverse imprejurari(Pierre Janet o definea ca fiind”o

conduita pe masura).

Inteligenta apare ca o calitate a intregii activitati mintale, ca expresia organizarii superioare

a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivationale si volitionale. Pe masura ce se

formeaza si se dezvolta mecanismele si operatiile tuturor celorlalte functii psihice vom intilni o

inteligenta supla si flexibila. Leibnitz se refera la inteligenta ca expresie a efortului evolutiv al

constiintei ( descrisa de Piaget in epistemiologia sa genetica ).

Cand vorbim de inteligenta, ca o aptitudine generala avem in vedere nu atat continutul si

structura ei psihologica, ci indeosebi, finalitatea ei. O asemenea acceptiune este insa limitata

deoarece exista nu numai o inteligenta generala ci si forme specializate de inteligenta (teoretica,

practica, sociala,tehnica, stiintifica etc.) ce permit finalizarea cu succes doar a unui singur tip de

activitati. Cele doua acceptiuni sunt strans legate intre ele, neputand fi considerate independent

una de alta. Wechsler(1975) defineste inteligenta “capacitatea globala de cunoastere a lumii,

gandire rationala, capacitatea de a invinge provocarile vietii”. Capacitatea de a acumula

cunostinte, de a functiona rational si efectiv, permite sa capitalizam puterile noastre, sa ne

compensam slabiciunile, sa modificam mediul inconjurator potrivit indemanarilor noastre

adaptative. Unii autori au comparat notiunea populara de inteligenta cu cea academica.

Intervievatii,oameni simpli, au considerat ca inteligenta dispune de trei componente:

1. abilitati de rezolvare a problemelor;

2. abilitati verbale;

3. competenta sociala.

Psihologii experti au fost in mare masura de acord cu aceste caracteristici, adaugand doua

corective:

1. inteligenta academica presupune motivatia (dedicare,persistenta,munca asidua-sunt atribute

distinctive pentru persoanele inteligente) ;

2. competenta sociala este inlocuita cu atribute specifice inteligentei practice( sensibilitate,

onestitate, franchete nu sunt specifice inteligentei).

Analizand inteligenta, psihologul elvetian, JEAN PIAGET, a incercat sa determine

caracterul innascut sau, dimpotriva, dobandit, in timp al acesteia. Piaget a desfasurat cercetari in

domeniul psihologiei copilului, facand observatii asupra dezvoltarii intelectuale, concluzionand

ca inteligenta se dezvolta treptat, stadial, in anumite conditii de interactiune cu lumea obiectelor

si a persoanelor apropiate. El a teoretizat dezvoltarea stadiala a inteligentei.

Majoritatea autorilor care-şi propun sa consilieze cititorii cum sǎ-şi dezvolte valenţele

ascunse încep prin a le propune acestora sǎ intre în contact cu emoţiile lor. De ce este atât de

important? Emoţiile noastre constituie factorii care ne influenţeazǎ cel mai mult modul în care

reacţionǎm, luǎm decizii, ne raportǎm la propriul sistem de valori şi, nu în ultimul rând,

comunicam cu ceilalţi. Astfel, dacǎ reuşim sǎ ne controlǎm emoţiile, putem avea lucrurile sub

control, indiferent de context.” Ni s-a spus mereu sa nu ne exprimǎm emoţiile, mai ales în public,

pentru ca asta înseamnǎ imaturitate. Ni s-a spus ca omul este o fiinţǎ raţionalǎ. Acum apar

deodatǎ nişte oameni de ştiinţǎ care ne spun cǎ omul este o fiinţǎ emoţionalǎ, ca oricare alta de

pe acest Pǎmânt. Pe cine sǎ credem? Pânǎ de curând emoţiile erau considerate ceva de care

trebuie sǎ scapi dacǎ vrei sǎ nu ai neplǎceri”. Azi se ştie cǎ emoţiile pot fi educate şi cǎ

beneficiile obţinute în urma acestui proces sunt enorme. Inteligenţa emoţionala  redefineşte

imaginea despre lume şi om. Azi ştim cǎ emoţiile sunt cele mai importante resurse ale omului şi

ca felul cum este construit creierul uman îi permite acestuia mai întâi sǎ iubeascǎ.

3. Modele explicativ-interpretative ale inteligenţei

Inteligenta a suscitat de-a lungul timpului, diferite moduri de abordare,atat sub raport

teoretic, cat si practice(diagnostic). Perspectivele specifice de concepere s-au inchegat in

adevarate modele explicativ-interpretative.

1. Modelul psihometric isi are originea in cercetarile facute asupra intelectului copiilor de catre

psihologul francez ALFRED BINET. Impreuna cu medical TH. SIMON, imagineaza in 1905

mai multe probe care aproximeaza compozitia operatorie a intelectului( spirit de observatie,

memorie, rationament, vocabulary, cunostinte etc.), dispuse intr-un instrument de masura care

poarta denumirea de Scara metrica Binet-Simon.in 1911 Binet isi ordoneaza probele in functie de

varsta, dar nu ajunge la notiunile de “varsta mentala” si “nivel intelectual”. De la el au ramas

doua definitii ale inteligentei:

-“inteligenta este ceea ce masoara testele mele de inteligenta”;

-“inteligenta constituie modul de functionare al ansamblului compozit de capacitati psihice”.

In 1916, psihologul american LEWIS TERMAN revizuieste scara lui Binet si o introduce

in America sub numele de Stanford-Binet Scale. Terman arata ca varsta mentala este distanta

parcursa intre varsta noului nascut si inteligenta adulta, iar Q.I.-ul este viteza, adica raportul

dintre varsta mentala si varsta cronologica. DAVID WECHSLER imagineaza o scala a

inteligentei pentru adulti (Wechsler Adult Intelligence Scale-WAIS). Descendentii lui ii vor

revizui scala si vor produce o versiune pentru copii ( Wechsler Intelligence Scale for Children,

Revised-WISC-R).

Din perspectiva modelului psihometric, inteligenta apare ca o colectie de abilitati,

cercetatorii fiind interesati mai mult de construirea instrumentului de diagnoza decat de definirea

si conceptualizarea obiectului investigat. O achizitie importanta ramane introducerea conceptului

de coeficient de inteligenta (ca raport intre varsta mentala si varsta cronologica multiplicat cu

100).

Gradul de inteligenta al unui individ este evaluat prin calcularea coeficientului de

inteligenta(Q.I.).

Acesta se obtine impartind varsta mentala (obtinuta pe baza de teste) cu varsta cronologica

si inmultind rezultatul cu 100.

V.M. Q.I.=----- 100 V.C.

Prin definitie, subiectul normal mediu are un Q.I.=100, varsta lui mintala fiind egala cu

varsta cronologica. Un Q.I.>100 indica o inteligenta superioara mediei, ajungand pana la

categoria “super”(“super inteligent”); un Q.I.<100 indica o inteligenta inferioara mediei,

putandu-se ajunge pana la categoria “debilitate mintala”( Q.I.<40).

Centila este o unitate care permite clasificarea unui subiect in functie de scorul obtinut la

testul de inteligenta, prin raportarea la un esantion de 100 subiecti reprezentand populatia de

referinta. Subiectul cu scorul cel mai mare primeste centila 99, cel cu scorul mediu- centila 50,

iar cel cu scorul cel mai slab- centila 1.

2. Modelul factorial reprezinta o continuare si adancire a modelului psihometric. Psihologii au

inceput sa fie interesati nu atat de instrumentul de masurare a inteligentei, cat de modul de

prelucrare a rezultatelor obtinute in urma aplicarii testelor de inteligenta. Una dintre modalitatile

concrete propuse a fost cea a analizei factoriale, al carei parinte este SPEARMAN (1904). Cu

prilejul corelarii rezultatelor obtinute la testele de inteligenta au fost descoperiti o serie de

factori, diferiti ca grad de generalitate, ca numar si ca mod de structurare, fapt care a condus la

elaborarea modelului factorial al inteligentei in care se contureaza cateva tendinte semnificative:

* Tendinta unitara, promovata de Spearman se refera la un factor comun, expresie a unei

capacitate intelectuale omogene, pe care il contin activitatile intelectuale, oricat de diverse ar fi.

In functie, insa,de varietatea activitatilor in care inteligenta opereaza intervine si un factor

special, diferit de la o sarcina la alta. Primul a fost numit factorul g, celalalt,factorul s. Dupa

Spearman, inteligenta ar fi, o combinatie liniara a acestor doi factori.

* Tendinta pluralista recurge la multiplicarea numarului de factori. Varianta teoriei factoriale

elaborata de psihologul american L.THURSTONE, sustine caracterul complex, multidimensional

al inteligentei. Thurstone dezvoltand diferite procedee de analiza factoriala, a gasit alti opt factori

comuni. Acesti factori au fost numiti de el abilitati mentale primare.

J.P.GUILFORD este cel care exceleaza insa, prin proliferarea si diversificarea factorilor(1956;

1971). El a propus un model morfologic al inteligentei; combinand continuturile, operatiile si

produsele intelectului a obtinut 120 factori.

* Tendinta ierarhica este preocupata atat in inmultirea cantitativa a factorilor, dar si de

inlantuirea si ierarhizarea lor. Pe baza compararii si corelarii rezultatelor la diferite teste,

BURT(1949) si VERNON(1950), pe langa factorii (G) si (S), descoperiti pentru prima data de

C.Spearman, au mai adaugat o a treia categorie de factori, numiti factori de grup [care intervin in

rezolvarea unei anumite clase de sarcini(probe), ca, de pilda, un factor numeric(N), implicat in

sarcinile de calcul, un factor verbal(V), implicat in rezolvarea sarcinilor verbale(ordonarea

cuvintelor, intelegerea propozitiilor etc.), un factor imaginative(I),solicitat in rezolvarea

sarcinilor de transformare si combinare, un factor mecanic(W), implicat in dezvaluirea si

intelegerea raporturilor functionale dintre elementele unui “agregat”(constructii etc.), si un

numar mai mare de factori specifici (SI), care intervin in rezolvarea unor sarcini individuale din

cadrul unei clase].

Spre deosebire de tendinta pluralista care juxtapune factorii fara a fi interesata de pozitia

lor relativa in universul mintal, de data aceasta structurarea lor trece pe primul loc. Modelele

factoriale ale inteligentei, pe langa rigurozitatea prelucrarilor matematice, aduc o noua viziune

asupra inteligentei si anume interpretarea ei dintr-o perspectiva structurala.

Din teoria factoriala retinem existenta a doua forme de inteligenta:din factorii de grup.

3. Modelul genetic este preocupat de problema genezei inteligentei. JEAN PIAGET ilustreaza

prin cercetarile sale (extrem de sugestive) cel mai bine acest model. In lucrarea sa Psihologia

inteligentei(1947), Piaget porneste de la premisa ca inteligenta este o relatie adaptativa, printre

altele, intre organism si lucruri. Adaptarea reprezinta, dupa el, echilibrarea intre asimilare

(incadrarea noilor informatii in cele vechi, preexistente) si acomodare (restructurarea impusa de

noile informatii care nu se potrivesc cu vechile sisteme). Echilibrarea este identificata de Piaget

cu inteligenta. Conduita inteligenta care se elaboreaza treptat, in stadii, se produce precumpanitor

prin acomodare, adica prin restructurare si reorganizare mintala. Cand asimilarea este

superficiala, iar acomodarea se produce greoi, insuficient, atunci si echilibrarea inteligenta va fi

insuficienta.

Inteligenta este ” un punct de sosire, un termen generic desemnand formele superioare de

organizare sau de echilibrare a structurilor cognitive” (Piaget,1965 ).

4. Modelul psihocognitivist este complementar modelelor psihometrice si factoriale. Modelul

psihocognitivist isi pune problema mecanismelor prin care sunt solutionate problemele,

incercand sa raspunda si la intrebarea “de ce?” functioneaza inteligenta intr-un fel sau altul.

Inteligenta are functii de culegere de informatii, de prelucrare a lor si de decizie, de aceea, ea

poate fi tratata in termenii procesarii informatiilor, unde fiecare pas reprezinta o componenta

diferentiata a intelectului. Specificul noului model al inteligentei consta in a descrie pasii sau

procesele mentale care dau nastere oricarei instante a comportamentului inteligent.

Unii psihologi (Pelerino si Glaser, 1979; Hunt, 1985), au incercat sa determine componentele

cognitive simple ce coreleaza, semnificativ, cu performantele de la testele de inteligenta, in timp

ce altii (Sternberg, 1977, 1986), pornind de la idea ca inteligenta depinde de operatiile cognitive

simple, dar nu se identifica cu ele, s-au orientat spre descoperirea componentelor cognitive

complexe ale inteligentei. Sternberg a gasit trei mari categorii componentiale ale inteligentei:

-metacomponentele (procese de mare complexitate care intervin in planificarea, conducerea si

luarea deciziei);

-componentele performantei (ca mijloc sau proceduri subordonate strategiilor de solutionare);

-componentele achizitiei informatiilor(cele care intervin in colectarea, incadrarea selectiva a

informatiilor). Diferentele individuale din activitatea intelectuala a oamenilor se datoreaza

capacitatilor, vitezei si manierei de functionare a proceselor si componentelor cognitive.

5. Modelul neuropsihologic este foarte apropiat de modelele psihometrice si psihocognitive pe

care incearca sa le fundamenteze sub raport neurologic. Descrie inteligenta in termenii ariilor

fizice ale creierului. S-au facut cercetari asupra specializarii functionale a emisferelor cerebrale

(“creierului divizat “). A.LURIA( 1966; 1979 ), BRENDA MILNER (1974 ) au studiat abilitatile

cognitive ale pacientilor care aveau operatii ale creierului pentru epilepsie, si au descoperit ca

afectarea emisferei drepte se asocia cu deficiente de recunoastere, de reamintire etc., in timp ce

afectarea emisferei stangi, cu deficiente de gandire, intelegere si limbaj.

Inteligenta umana apare din perspectiva modelului neuropsihic ca fiind “amalgamul a doua

stiluri diferite de perceptie, reamintire si gandire, fiecare cu avantajele lor separate”(Gray,1991 ).

In aceeasi categorie intra si cercetarile lui HOWARD GARDNER( 1985 ), care a introdus

notiunea de inteligenta multipla, identificand nu mai putin de sapte forme (tipuri): inteligenta

lingvistica; inteligenta muzicala; inteligenta logico-matematica; inteligenta spatiala; inteligenta

kinestezica a corpului; inteligenta interpersonala; inteligenta intrapersonala. Aceasta clasificare

depaseste limitele inteligentei ca aptitudine generala, incluzand componente care tin mai degraba

de domeniul aptitudinilor speciale.

6. Modelul ecologic presupune studiul inteligentei in contextual ei ambiental, firesc de operare.

Modelul ecologic utilizeaza doua strategii de lucru:

-observarea modului cum gandesc si cum isi rezolva problemele diferite categorii socio-

profesionale ( muncitori, marinari, chelneri etc. ) in contexte firesti de viata ( LIKER, 1986;

SCRIBNER, 1986 );

-studiul transcultural, pentru a se determina in ce masura variaza comportamentul inteligent in

functie de cultura ( COLE, 1971; BERRY, 1988 ).

7. Modelul triarhic incearca sa unifice prin sinteza modelele anterioare. Modelul a fost elaborat

in 1986 de R.J.STERNBERG in lucrarea Beyond I.Q.: A Triarhic Theory of Human Intelligence.

Autorul arata ca teoria inteligentei cuprinde trei subteorii:

-subteoria contextuala, care examineaza relatiile inteligentei cu mediul exterior ( aici isi gasesc

expresia cercetarile din psihologia transculturala la care se referea modelul ecologic );

-subteoria componentiala, ce detaliaza relatia dintre inteligenta si diferite alte componente

interne ale personalitatii si trimite spre modelul psihometric si factorial pe care le depaseste insa

prin orientarea autorului spre cuceririle psihologiei cognitive;

-subteoria celor doua fatete, examineaza relatiile inteligentei atat in contextual exterior, cat si cu

componentele ei interne, accentual cazand pe achizitiile din psihologia invatarii, deoarece

invatarea este veriga de legatura dintre mediul extern si cel intern.

Prima subteorie, atentioneaza asupra relevantei limitate a testelor de inteligenta (doar

pentru culturile in care au fost elaborate ), ca si asupra necesitatii considerarii cunostintelor si

valorilor in definirea inteligentei, deoarece acestea sunt simultan rezultate ale contextului, dar si

generatoare de noi contexte. Cea de a doua subteorie, atrage atentia asupra necesitatii sesizarii

proceselor care formeaza comportamentul inteligent. A treia subteorie, ofera prilejul unei

definitii a inteligentei: inteligenta este capacitatea de a invata si gandi in concepte noi, mai exact

spus, in sistemul conceptelor noi. Modelul triarhic,desi interesant prin perspective sintetica pe

care o ofera, ramane totusi eclectic, integrarea si articularea celor trei subteorii fiind insuficient

elaborate.

4. Relaţia dintre inteligenţă şi personalitate

Inteligenta, latura a personalitatii, intra in interactiune nu doar cu fiecare dintre celelalte

parti sau laturi ale personalitatii, ci si cu intregul, care este insasi personalitatea.

Inteligenta este motorul evolutiei generale si individuale. Inteligenta intervine in situatii

vitale, dand posibilitatea organismului sa distinga ce este bun de ce este rau. Procesele

intelectuale sunt confruntate cu o dubla necesitate de a evita ce e vatamator, si de a retine ce este

bun (aceasta alegere este la adult total deliberata ). Chiar daca din exterior vin o serie de

restrictii, raspunsul vine intotdeauna din interior. Acest raspuns interior, care nu este altul decat

raspunsul inteligentei, este conditionat de o multitudine de factori de personalitate (dorinte,

temeri, satisfactii, nemultumiri, entuziasm, descurajare etc.).

Psihologul francez ALAIN SARTON, in lucrarea L’intelligence efficace aparuta in 1969,

analizeaza relatia dintre inteligenta si personalitate. Sarton descrie relatiile mai semnificative

astfel:

* precizia indeplinirii unei activitati depinde de inteligenta, in timp ce calitatea

rezultatului, de personalitate:tendintele caracteriale sunt cele care il fac pe om sa prefere

spontan fie securitatea verificarii, fie riscul progresului, de aceea unii oameni inteligenti fac

erori, pe cand altii, cu nivel de inteligenta mediu, nu comit erori;

* rapiditatea depinde de inteligenta, efortul depinde de personalitate: inteligenta

este cea care determina formularea corecta a unei probleme, in schimb, vointa, perseverenta vor

asigura finalizarea ei corespunzatoare; asa se explica de ce unii care au facut mari descoperiri n-

au fost in mod necesar inteligenti, in timp ce altii extrem de inteligenti, pasionati nu si-au dus

pana la capat descoperirile;

* asocierea imaginilor sau ideilor depinde de inteligenta, supletea sau

rigurozitatea asocierilor depinde de personalitate,de stilul sau: putem diferentia doi

indici:

-un indice de inhibitie in care activitatea intelectuala este amenintata de segmentare; cei cu indice

de inhibitie crescut pot trece de la o sarcina la alta fara a dispune de o metoda definita (operatii

mintale nereglate de ordine);

-un indice de suplete cand activitatile intelectuale sunt predispuse la difuziune; cei cu indice de

suplete crescut sunt persoane imaginative, capabile de idei noi, prefera jocurile de cuvinte

(intalnim un lant ordonat de operatii).

* nivelul de dezvoltare al inteligentei (inalt, mediu, scazut)este o trasatura intrinseca

inteligentei, modul de utilizare al lui este influentat de personalitate: personae cu nivel inalt de

inteligenta il folosesc in sarcini minore; altii cu nivel mai scazut de inteligenta, constienti de

aceste limite, se orienteaza spre activitati pe care le pot indeplini si de aceea sunt mai productivi

decat primii;

* tulburarile personalitatii au ecouri asupra inteligentei: din perspective psihanalitica, aberatiile

functionarii intelectuale sunt simptome sau travestiri ale unor aberatii foarte profunde ale

personalitatii; Freud a recurs la o comparatie intre actele intelectuale si actele sexuale aratand

cum activitatile mentale pot fi luate ca echivalente a multiplelor forme de activitate sexuala

(curiozitatea intelectuala a fost echivalata cu placerea de a vedea ce e ascuns, rezultatele

cognitive ce produc satisfactie au fost echivalate cu satisfactia sexuala );

* dezechilibrarile dintre inteligenta si personalitate duc la regresiunea ambelor:

“tirania” personalitatii duce la caderea in sclavie a inteligentei; “ tirania” inteligentei se

repercuteaza atat asupra ei insisi, cat si asupra personalitatii care nu mai are dreptul sa-si exprime

trebuintele; inteligenta fara personaliate devine un fel de rege marioneta, iar personalitatea fara

inteligenta, un despot ( Sarton,1969 ).

5. Relaţia dintre inteligenţă şi creativitate

Pana in anii ’60 relatia creativitate-inteligenta a fost studiata accidental. S-ar putea crede

ca intre creativitate si inteligenta exista o corelatie crescuta. Terman si Oden ( 1959 ), urmarind

copii cu un Q.I. inalt, au constatat ca doar cativa dintre ei s-au realizat in plan creativ.

J.N.Getzels si P.W.Jackson, prin lucrarea Creativity and Intelligence (1962), lanseaza o

adevarata controversa cu privire la raportul dintre cele doua dimensiuni ale personalitatii. Ei au

selectionat dintr-un esantion mai mare, investigat prin teste de inteligenta si teste de creativitate,

doua grupuri de subiecti: primul continea 26 de subiecti, care se situasera printre primii 20% la

testele de creativitate fara a fi printre primii 20% la testele de inteligenta; cel de-al doilea grup

cuprindea 28 de subiecti situati printre primii 20% la testele de inteligenta fara a fi printre primii

20% si la cele de creativitate. Comparand rezultatele acestor grupuri, artificial construite, s-a

ajuns usor la ideea independentei absolute si chiar a antagosnimului intre coeficientul de

inteligenta si cel de creativitate Desi multe alte constatari facute de cei doi autori prin

compararea performantelor obtinute la testele de inteligenta si creativitate cu alte variabile

( rezultate scolare, comportament si atitudini, perceptia subiectilor de catre profesori si parinti )

au fost extreme de interesante; din studiul lor s-a impus postularea lipsei de corelatie intre

inteligenta si creativitate. Un viciu de esantionare, inlaturarea din esantion a subiectilor cu

performante bune la ambele categorii de probe, a condus la o concluzie falsa. R.L.THORNDIKE

(1963), reexaminand datele lui Getzels si Jackson, de data aceasta pe un esantion reprezentativ, a

descoperit existenta unor corelatii la fel de ridicate intre testele de inteligenta si cele de

creativitate. Din pacate, constatarile lui Thorndike au ramas singulare, deoarece multi autori au

infirmat existenta unui asemenea tip de corelatie. A.Anastasi (1971), F.Barron si D.M.Harrington

(1981), comparand scorurile la testele de inteligenta cu cele de la creativitate, au gasit corelatii

modeste variind intre +10 si +30. Aceste rezultate nu sunt surprinzatoare, se datoreaza, pe de o

parte erorilor de esantioane la care m-am referit mai sus, iar, pe de alta parte, unor caracteristici

ale instrumentelor de diagnoza folosite. Multe teste de creativitate erau atat de difuze si globale

incat nu permiteau diferentierea anumitor tipuri de talente. De asemenea, testele de inteligenta si

creativitate erau atat de asemanatoare intre ele incat se finalizau prin masurarea acelorasi

atribute. Si totusi, cauza esentiala este alta, si anume faptul ca prin testele de inteligenta se

masura gandirea convergenta, iar prin cele de creativitate gandirea divergenta, total opuse intre

ele. Se pare ca atributele psihice care faciliteaza inteligenta nu sunt aceleasi cu cele implicate in

creativiatate.

Controversa cu privire la raportul dintre inteligenta si creativitate n-a fost insa gratuita, ea a

contribuit la dezvoltarea cercetarilor asupra creativitatii. Alti autori, incercand sa corijeze o serie

de deficiente ale cercetarilor predecesorilor, au descoperit ca nu inteligenta in general conteaza in

procesul creator, ci un anumit nivel al ei. S-a considerat ca pentru a se obtine performante

creative este necesar un nivel minimal de inteligenta, care variaza de la un domeniu la altul de

activitate. Pentru activitatea stiintifica nivelul minim al coeficientului de inteligenta ar fi de 110,

iar pentru activitatea artistica de 95-100. peste acest nivel minim, un coeficient de inteigenta mai

ridicat nu garanteaza o crestere automata a creativitatii. Crecetarile au descoperit ca scorurile

peste medie sau foarte joase la testele de inteligenta au o asociatie scazuta cu creativitatea

(Moran si altii, 1963; Krescher si Ledger, 1985). Daca o inteligenta crescuta nu garanteaza

activitatea, o inteligenta scazuta lucreaza importiva ei (Scarr, Vander Zanden, 1987). O frana in

calea creativitatii o poate reprezenta si un nivel foarte inalt al inteligentei. A aparut, astfel,

problema coeficientului de inteligenta optimal pentru activitate. Studiile lui D.K.Simonton

(1984) arata ca nivelul optimal al Q.I. pentru creativitate este de 19 puncte deasupra mediei

subiectilor dintr-un camp de investigatie. Cand persoanele dispun de nivelul optimal al

inteligentei, performantele lor creative sau non-creative se datoreaza factorilor nonintelectuali

(motivationali si de personalitate). Decurge de aici ideea ca nu atat nivelul de inteligenta in sine

conteaza, ci modul lui de utilizare. Se poate vorbi de o utilizare creativa a inteligentei sau de una

necreativa, sterila. Al. Rosca se intreaba daca exista o inteligenta medie sau peste medie sterila

sau este vorba de o deficienta a motivatiei, a caracterului, a altor factori noninelectuali ce tin de

personalitate. Psihologul roman inclina pentru acest punct de vedere si aduce drept argument

mobilizarea pentru creativitate a unor personae pana atunci noncreatoare, prin stimularea

motivatiei, perseverentei, atitudinilor (Rosca, 1981). Se pare ca, de asemenea, foarte importanta

este si abordarea operationala a relatiei dintre creativitate si inteligenta, mult mai nuantata, care

sa ia in considerare diferitele niveluri semantice in functie de domeniul in care se manifesta

capacitatea de creatie (Dumitru cristea, 1985).

Principala dificultatea in stabilirea unei corelatii corecte intre cele doua dimensiuni ale

personalitatii provine din extrapolarea nejustificata a corelatiilor rezultatelor testelor de

inteligenta si creativitate asupra inteligentei si creativitatii, considerate ca forme de activitate

umana. Daca le interpretam din aceasta ultima perspective, este imposibil sa nu remarcam

influentarea lor reciproca. M.Bejat afirma ca inteligenta intervine de-a lungul intregului process

creator, evident cu ponderi diferite in cele patru faze ale acestuia, mai mult in prima (prepararea)

si ultima (verificarea) si mai putin in celelalte. Alti autori arata ca, uneori, nivelurile inalte de

creativitate pot compensa scorurile joase la inteligenta (Bernstein, 1988). Dinamica

interactiunilor sustinute dintre inteligenta si creativitate poate explica dinamica personalitatii.

Dezvoltarea inteligentei are o traiectorie semnificativ mai scurta decat alte capacitati,

indeosebi decat unele aptitudini speciale. Inaintarea in varsta antreneaza cu sine in mod

implacabil un process de deteriorare a eficientei structurilor inteligentei si o scadere a Q.I. dar nu

toate componentele vor fi afectate in aceeasi masura si in acelasi ritm. Cel mai devreme si in

masura cea mai mare vor fi afectate scorurile la probele perceptive, de memorie, de atentie si de

imaginatie, iar cel mai tarziu, si in masura cea mai mica, scorurile la testele verbale si de

rationament.

Desi reprezinta o conditie esentiala a unei adaptari si relationari optime cu mediul,

inteligenta generala nu determina prin sine insasi nici nivelul reusitei scolare, si nici pe cel al

reusitei profesionale. Cercetarile eexperimentale au stabilit ca obtinerea unor performante scolare

si profesionale nu reclama obligatoriu existenta unei inteligente superioare,fiind suficienta si o

inteligenta de nivel mediu.

1. Berger Gaston, “Omul modern şi educaţia sa”, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1973;

2. Dragu Anca, Cristea Sorin, “Psihologie şi pedagogie şcolară”, Ovidius

University Press, Constanţa, 2003;

3. Golu Mihai, “Bazele psihologiei generale”, Editura Universitară, Bucuresti,

2004;

4. Piaget Jean, “Psihologia inteligenţei”, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1998;

5. Popescu-Neveanu Paul, Zlate Mielu, Creţu Tinca, “Psihologie”(manual),

Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1993;

6. Zlate Mielu, “Fundamentele psihologiei”, Editura Universitară, Bucureşti,

2006;

7. Zlate Mielu, “Eul şi personalitatea”, Editura Trei, Bucureşti, 2004.