Referat Baschet

METODICA ÎNVĂŢĂRII JOCULUI DE BASCHET ÎN ŞCOALĂ

ROŞCA IONUŢ ALEXANDRU

Timişoara 2010

Page | 1


I. BASCHETUL – SCURT ISTORIC, CARACTERISTICI ŞI TENDINŢE ACTUALE

1. Scurt istoric

Baschetul face parte din categoria jocurilor inventate. Cunoaşterea istoricului şi a evoluţiei jocului ne ajută să înţelegem baschetul ca joc sportiv, în actualul lui stadiu de dezvoltare, precum şi regulile complicate dar logice.

Jocuri cu mingea, asemanatoare baschetului pe care-l cunoastem noi astazi, au fost practicate cu multe secole în urma în diferite zone ale lumii.Vechile populaţii incaşe, maia şi aztece practicau un joc în care mingea era aruncată într-un inel de piatră, suspendat orizontal pe un zid. Băştinaşii din Florida aveau o ţintă formată dintr-un coş de nuiele iar indienii din America plasau un fel de coş în trunchiuri de copac.

În anul 1891, un tânăr asistent de la colegiul Spring-field, din statul Massachusetts, SUA, pe numele sau James A. Naismith, încercând să facă mai variate lecţiile de educaţie fizică ale studenţilor, cu un conţinut mai atractiv şi mai dinamic, fără condiţii materiale deosebite, a combinat unele reguli din jocul de fotbal cu 13 reguli noi şi a înlocuit poarta cu un coş suspendat pe un perete. Astfel a luat naştere sportul căruia i s-a spus apoi baschet ball (basket = coş, ball = minge).

La început echipele erau alcătuite din câte 50 de jucători, apoi numărul s-a redus treptat pentru a se ajunge la echipe formate din 5 jucători pe teren. Jocul se răspândeşte în Europa, fiind prezentat demonstrativ la Jocurile Olimpice din 1904 (de la St. Louis). Este de mentionat că baschetul a fost primul joc pe echipe în care au aparut fetele pe terenurile sportive.

După primul război mondial, în România baschetul a făcut primii paşi, odată cu pătrunderea capitalului american în industria petrolieră. Angajaţii americani erau organizaţi în diferite societăţi, printre care şi instituţia cultural-religioasă YMCA. Una din sarcinile acestei societăţi a fost promovarea sporturilor tipic americane, unde pe lângă box şi atletism, baschetul ocupa un loc de frunte.

2. Caracteristici

Baschetul poate fi practicat atât în scop competiţional, cât şi ca activitate fizică recreativă, de întreţinere sau ludică; el poate fi practicat de copii şi tineri, de ambele sexe, de bărbaţi şi femei, de oameni în vârstă înaintată.

Baschetul este un joc sportiv ce dispune de o gamă variată de procedee tehnice, de acţiuni tactice de la cele mai simple până la cele mai complexe. Acest fapt solicită jucătorilor o pregătire continuă şi perseverentă, iar profesorilor, eşalonarea treptată în predarea succesiunii de învăţare şi perfecţionare a tehnicii şi tacticii.

Baschetul oferă momente de o deosebită spectaculozitate; alternarea rapidă a situaţiilor ofensive cu cele defensive, posibilitatea jucătorilor de a-şi etala fantezia şi inventivitatea fazelor de joc, aruncările acrobatice, pasiunea întrecerii.

Pagina 2


Baschetul determină dinamismul în desfăşurarea fazelor de joc. Dimensiunile relativ reduse ale terenului de joc, precum şi numărul mic de jucători, determină deplasări ale acestora şi o circulaţie a mingii foarte rapidă, jucătorii participând permanent atât la faza de atac, cât şi la cea de apărare.

Baschetul asigură o lărgire a bagajului de cunoştinţe şi de stimulare a iniţiativei creatoare: varietatea procedeelor tehnice, concretizată prin multitudinea de acţiuni tactice, oferă mari posibilităţi de studiu practico-teoretic.

Baschetul influenţează pozitiv dezvoltarea multilaterală a tineretului, contribuind la întărirea sănătăţii şi la dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă, obligându-l pe sportiv la o comportare demnă, de sportivitate, de fair-play.

3. Tendinţe actuale

Ca urmare a unui permanent şi continuu proces de selecţie, instruire şi pregătire, desfăşurat pe baze ştiinţifice, riguroase, asistăm astăzi la o continuă creştere a nivelului măiestriei în practica jocului, lucru ce determină modificări în orientarea jocului de baschet actual: îmbinarea armonioasă a particularităţilor de ordin tehnic, tactic, temperamental şi psihic ale fiecarui jucător cu cele ale pregătirii generale şi specifice; apărarea a căpătat un caracter din ce în ce mai activ, mai agresiv, determinat de puternica dezvoltare a acţiunilor tactice individuale şi colective de atac; prin tactica colectivă de echipă se valorifică la cel mai înalt nivel potenţialul individual al fiecărui jucător; mobilitatea capacităţii de adaptare a pregătirii fiecărei echipe faţă de aceste tendinţe începând chiar cu etapa iniţierii copiilor; manifestarea unei atitudini din ce în ce mai conştiente faţă de pregătire, dusă până la sacrifici.

II. BASCHETUL ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL GIMNAZIAL ŞI LICEAL

Volumul mic de ore alocat anual educaţei fizice şi sportului impune adoptarea de către profesori a unei metodologii prin care sunt abordate simultan conţinuturile calităţilor motrice şi ale deprinderilor motrice de bază, aplicativ-utilitare, prin exersarea unor structuri sportive complexe, sub formă de întrecere: ştafete, parcursuri aplicative, jocuri pregătitoare sportive, linii şi exerciţii acrobatice, concursul.

Concepţia care stă la baza reformei sistemului de învăţământ românesc, implicit al educaţiei fizice şi sportului şcolar îşi găseşte aplicabilitatea în programa şcolară de specialitate.

La elaborarea programei s-a avut în vedere atât standardele de performanţă ale învăţământului primar, gimnazial şi liceal cât şi reluarea în sens concentric a elementelor predate în ciclul anterior;experienţa şi tradiţia educaţiei fizice în ţara noastră;condiţiile de dotare materială. Practicarea jocului de baschet comform programei de specialitate se realizează în cadrul lecţiei de educaţie fizică şi de activităţi sportive.

1. Baschetul în lecţia de educaţie fizică

Pagina 3


Programa şcolară actualizată oferă profesorului o totală libertate în ceea ce priveşte programarea şi planificarea instruirii, aceasta fiind determinată de specializarea cadrului didactic, baza materială existentă, şi tradiţia baschetului în şcoală, noua programă orientând instruirea cu clasa a V-a (fosta programă stabilea iniţierea cu clasa a VI-a) până la a XII-a, cu un volum de 2 lecţii săptămânale (clasele V-VIII) şi 1 lecţie săptămânală ( clasele IX-XII).

În obiectivele jocului de baschet în şcoală sunt urmărite cu precădere:

întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de sănătate; dezvoltarea fizică armonioasă; dezvoltarea motricităţii specifice jocului de baschet aplicarea în joc a structurilor tehnico-tactice şi a principalelor reguli de joc cultivarea în lecţii a relaţiilor de colaborare specifice jocului de baschet formarea obişnuinţei de a practica baschetul în scop recreativ dezvoltarea capacităţii motrice generale; educarea trăsăturilor de caracter.

Dinamismul jocului de baschet prin alternarea fazelor de atac şi apărare, prezenţa obiectului de joc alternativ în atac la fiecare jucător, satisfacţia înscrierii de coşuri, posibilităţi de intrare în posesia mingii prin intercepţie sau recuperări, structurile tehnice cu şi fără minge în condiţiile regulamentului de joc contribuie pozitiv la realizarea obiectivelor educaţiei fizice şcolare.

Jocul de baschet realizează în totalitate obiectivele cadru ale programei de educaţie fizică şcolară şi anume:

dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesare desfăşurării activităţilor sportive;

asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice specifice practicării jocului de baschet de către elevi în şcoală şi în afara acesteia;

favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate conform particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor;

dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale

În cadrul orelor e educaţie fizică, profesorul prezintă elevilor şi îi instuieşte cu privire la:

procedee tehnice folosite în atac procedee tehnice folosite în apărare acţiuni tactice individuale şi colective simple, folosite în atac acţiuni tactice individuale şi de doi jucători, folosite în apărare sistemul de joc în atac sistemul de joc în apărare regulamentul de joc informaţii sportive din baschet

1.1. Indicaţii metodice generale

Pagina 4


Durata temelor de baschet în cadrul oredlor de educţie fizică a trebui să fie de 15 – 20 de minute. Grupele de lucru ar trebui să aibă un efectiv redus (individualizare) pentru a asigura un număr mai mare de repetări (un grup de 6 – 8 elevi la un panou şi o minge), iar mijloacele de învăţare ar trebui să ia forma de concursuri, ştafete sau jocuri de mişcare.

Atenţia cadrului didactic va fi orientată spre corectitudinea în execuţie,iar temele vor fi menţinute 3 – 4 lecţii continue, respectându-se etapele instruirii (metodica învăţării, fixării, consolidării). Elementul tehnic de aruncare la coş cu toate procedeele tehnice de execuţie ar trebui introduse în fiecare lecţie.

Învăţarea şi fixarea elementelor tehnice şi acţiunilor tactice se va realiza sub formă de structuri, respectându-se 2 structuri pe jumatate de teren, o structură pe tot terenul, finalizarea structurilor concretizându-se prin concursuri individuale, pe grupe şi perechi.

Jocul propriu-zis se va realiza pe o suprafaţă limitată(3x3), precum şi în ,,val” (pentru intensitate şi complexitate).

2. Baschetul în lecţia de activităţi sportive

Aceste activităţi se desfăşoară în afara orelor de curs - sunt deci activităţi extraşcolare – la care elevii participă benevol. Acestea se desfăşoară sub forma lecţiilor de antrenament (1 – 3 săptămânal), lecţia ţinând câte 90 minute. Se organizează pe clase paralele sau pe grupe valorice ca nivel de instruire.

Scopul lor este participarea la Campionatul Naţional de Baschet a Liceelor sau a Şcolilor Generale. La aceste competiţii nu au drept de joc elevii legitimaţi la cluburi sportive. Un rol determinant în eficienţa lecţiilor de colectiv/ansamblu sportiv îl are:

interesul cadrului didactic (acţiune neplătită); cunoştinţele din domeniu; sprijinirea specialiştilor din cluburile sportive (prin legitimarea mai întârziată,

prin jocuri de verificare, prin cnducerea echipei la jocuri) colaborarea cu cluburile sportive (în selecţia şi promovarea elevilor talentaţi).

III. TEHNICA JOCULUI DE BASCHET

Tehnica jocului de baschet reprezintă ansamblul de mişcări specifice ca formă şi conţinut, folosite în scopul practicării cu randament maxim a unui joc sportiv, în concordanţă cu cerintele jocului competiţional.

Acest ansamblu de mişcări specifice grupează elemente şi procedee tehnice şi se referă în egală măsură atât la manevrarea obiectului de joc, cât şi la deplasările efectuate de jucători în vederea acestei manevrări.

Pagina 5


În procesul jocului, tehnica are o importanţ deosebită, ea nefiind un factor izolat, din contră, între tehnică şi ceilalţi factori ai conţinutului pregătirii (fizic, tehnic, tactic, psihic şi teoretic), există o strânsă interdependenţă şi condiţionare reciprocă.

Tehnica îşi are suportul în calităţile motrice. O tehnică corespunzătoare permite manifestarea aptitudinilor sportivului, aproape de nivelul maxim al posibilităţilor lui. Tehnica este aceea care condiţionează tactica, însă este subordonată acesteia, influenţându-se reciproc. Tehnica are un caracter aciclic.

A. Tehnica fără minge

1. Poziţia fundamentală

Poziţia fundamentală reprezintă poziţia iniţială a tuturor procedeelor tehnice ale jocului de baschet. Ea trebuie să asigure jucătorului o poziţie convenabilă, lejeră şi echilibrată, stabilitate şi posibilitate de trecere de la acţiun tehnico – tactice defensive la cele ofensive, dar şi un consum energetic minimal în cursul desfăşurării jocului.

În această poziţie genunchii sunt uşor îndoiţi şi picioarele depărtate aproximativ la proiecţia lăţimii umerilor, gleznele sunt îndoite, greutatea corpului fiind repartizată egal pe suprafaţa fiecărei tălpi, aşezate paralel pe sol, echilibrarea anteroposterioară este realizată prin ducerea înainte, cu jumătate de talpă a unuia din picioare( dreptul-dreptacii, stângul-stângacii), trunchiul, spatele arcuit este uşor aplecat înainte, coborârea centrului de greutate al corpului este realizată prin flexia articulaţiilor, gleznelor, genunchilor şi şoldului, umerii relaxaţi, cu braţele uşor depărtate lateral, capul şi bărbia se menţin în sus, privirea căutând să cuprindă o zonă cât mai mare din teren.

Poziţia fundamentală în apărare reprezintă mijlocul prin care se realizează marcajul, specific apărării om la om.

1.a Poziţia fundamentală în atac

Jucătorul atacant va avea privirea orientată spre coş, ţinând mingea la nivelul bărbiei sau pieptului. Genunchii şi gleznele uşor îndoite, corpul având o poziţie stabilă şi echilibrată. Această poziţie este intermediară în realizarea triplei ameninţări.

1.b Poziţia fundametală în apărare

Determină o coborâre mai accentuată a centrului de greutate.Poziţia braţelor este determinată de plasamentul în teren al apărătorului. Mâna de pe partea piciorului mai avansat impiedică prin ridicare în sus a braţului, aruncarea la coş efectuată de atacant. Celălalt braţ este îndreptat lateral în scopul de a intercepta o eventuală pasă, sau în cazul unei depăşiri, pentru a scoate mingea din dribling.

Greşeli frecvente

Pagina 6


La învăţarea acestei poziţii pot apărea anumite greşeli care pot influenţa randamentul elevului în timpul jocului. cele mai frecvente greşeli ce apar în rândul elevilor şi pe care profesorii trebuie să le observe şi corecteze sunt:

depărtarea sau apropierea picioarelor ce are ca efect modificarea nefavorabilă a bazei de susţinere a corpului;

articulaţiile gleznelor şi ale genunchilor prea îndoite care determină o poziţie cu centrul de greutate prea ridicat, sau o aplecare exagerată a trunchiului;

crisparea musculaturii care determină o atitudine rigidă şi mai putin mobilă.

1.i Metodica învăţării

În învăţarea poziţiei fundamentale accentul cade pe realizarea uni baze de susţinere corespunzătoare prin repartizarea egală a greutăţii pe ambele picioare pentru aigurarea stabilităţii jucătoreului. Acestui element tehnic îi va fi afectat unui număr mai mic de repetări în cadrul metodicii de învăţare izolată. Consolidarea se va realiza odată cu celelalte execuţii tehnice unde apare ca poziţie de bază.

Pentru învăţarea poziţiei fundamentale, exerciţiile vor urmări găsirea poziţiei optime pentru stabilirea bazei de susţinere şi a echibrului corpului. Aceste exerciţii vor fi grupate astfel:

execuţii pe loc (balans vertical, lateral, anteroposterior, dezechilibrări, sărituri cu aterizare în poziţia fundamentală cu accent pe balansul vertical, cu şi fără schimbarea planului de aterizare);

execuţii din deplasare (mers şi alergare în diferite direcţii cu păstrarea permanentă a poziţiei echilibrate, deplasare cu paşi alunecaţi);

sărituri cu aterizare în poziţia fundamentală (pe direcţia de deplasare sau cu schimbarea planului faţă de direcţia de deplasare);

execuţii (de voie – liberă, la semnalul antrenorului, în dreptul diferitelor semne sau obstacole).

2. Deplasări în teren

Prin deplasările în teren se urmăreşte cîştigarea unei viteze de deplasare şi executarea cu uşurinţă a diferitelor procedee tehnice necesare rezolvării situaţiilor de joc (schimbări de direcţie, frânări, lucru cu mingea, fente, sărituri).

În jocul de baschet sunt folosite următoarele procedee de deplasare în teren:

2.a. Alergarea normală

Asemănătoare celei din atletism se foloseşte pentru deplasarea jucătorilor în teren şi alergarea de viteză şi în situaţiile de contraatac.

2.b. Alergarea specifică înainte

Pagina 7


„Specificul” constă în faptul că prin această alergare este menţinută permanent poziţia fundamentală a jucătorului în timpul deplasării.

Alergarea înainte se face prin păşiri succesive, picioarele călcând spre înainte şi uşor lateral în scopul măririi bazei de susţinere. Contactul cu solul se ia, fie pe toată suprafaţa tălpii, fie prin rulajul tălpilor (călcâi – talpă – vârf). Genunchii puţin îndoiţi cedează împreună cu gleznele în momentul contactului cu solul. Trunchiul este puţin aplecat înainte, cu centrul de greutate coborât. Braţele pendulează la pornire, în restul alergării ele fiind pregătite pentru a prinde mingea.

Această alergare se foloseşte în tot timpul jocului, în circulaţia individuală din atac, cu precădere în demarcaj şi în acţiunile premergătoare intrării în posesia mingii.

Greşeli frecvente

În deplasare există tendinţa de a sări, prin ridicarea tălpilor de pe sol; Se micşorează baza de susţinere, deoarece contactul cu solul nu se ia pe

toată talpa; Se aleargă pe vârfuri, micşorându-se stabilitatea şi eficacitatea acţiunilor.

2.c. Alergarea specifică înapoi (cu spatele)

Jucătorul se deplasează spre înapoi având labele picioarelor uşor depărtate, călcâiele orientate către afară. Contactul cu solul se face prin rulare (vârf – talpă – călcâi) şi mult înapoi, pentru a evita căderile pe spate. Deplasările picioarelor se face prin alunecare. Trunchiul este uşor aplecat înainte pentru a menţine centrul de greutate înainte. Braţele rămân lângă corp, uşor depărtate şi flexate din coate.

Procedeul este folosit în retragerea din terenul de atac în terenul de apărare (repliere), în acţiunile de flotare şi aglomerare precum şi în urmărirea unui adversar care se îndreaptă spre coş.

Greseli frecvente

se aleargă cu trunchiul lăsat pe spate, fapt ce provoacă dezechilibru – cădere; picioarele se duc mult prea înapoi; se sare în timpul alergării;

2.d. Pasul adăugat înainte sau înapoi

Acest procedeu de mişcare în teren permite apărătorului menţinerea poziţiei fundamentale în orice moment al jocului. El face parte din bagajul tehnic denumit „jocul apărătorului”, reprezintă un mijloc de realizare a marcajului, fiind asemănător cu ,,paşii boxerului” şi prezintă ca principală caracteristică faptul că piciorul din urmă nu depăseste pe cel din faţă.

Din poziţia fundamentală de apărare, jucătorul păstrând contactul cu solul pe toată talpa, începe mişcarea prin deplasarea spre înainte a piciorului din faţă. Braţul ridicat determină o poziţie oblică a trunchiului şi labei piciorului din spate. Piciorul din urmă

Pagina 8


este tras cu repeziciune spre cel din faţă, fără a fi ridicat de pe sol, apărătorul revenind în poziţia anterioară dar avansând cu lungimea pasului executat. Celălalt braţ balansează în plan lateral.

Greşeli frecvente

deplasarea se face prin săritură, care determină dezechilibrări; se fac păşiri prea lungi; se încrucişează picioarele labele picioarelor sunt orientate cu vârfurile către direcţia de deplasare; nu se menţine poziţia joasă, cu centrul de greutate coborât.

2.e. Pasul adăugat lateral

Reprezintă cel mai important mijloc tehnic al ,,jocului de picioare al apărătorului”

folosit pentru urmărirea adversarului şi pentru circulaţia de minge în apărarea zonă. Acest procedeu se foloseşte în acţiunile de marcaj, în urmărirea adversarului care se deplasează şi pentru obţinerea unui plasament bun în apărare.

Greşeli frecvente

încrucişarea picioarelor şi trecerea greutăţii corpului pe un singur picior de sprijin;

ridicarea centrului de greutate care determină dezechilibrări; se execută sărituri în timpul deplasării, jucătorul făcând balans vertical sau

lateral; se ridică picioarele de pe sol în loc ca deplasarea să se facă prin alunecare.

2.f. Lucrul de braţe şi jocul de picioare

Procedeele tehnice ale deplasărilor în teren se manifestă în joc sub formă de procedee tehnice complexe , numite ,,jocul de picioare” însoţite în apărare şi de lucrul de braţe. Jucătorul, pentru a-şi menţine poziţia fundamentală execută în mod cursiv o succesiune de procedee tehnice, menţinând caracteristicile de execuţie ale fiecăreia. La jocul de picioare se adaugă activitatea permanentă a braţelor care lucrează în plan lateral, acestea stând la baza marcajului.

Lucrul de braţe se foloseşte la acţiunile defensive la realizarea marcajului, interceptarea şi smulgerea mingii ,închiderea pătrunderilor şi în apărarea în zonă. Jocul de picioare este utilizat în acţiunile defensive pentru asigurarea rapidităţii de deplasare a apărătorului şi în acţiunile ofensive ca mijloc de realizare a demarcajului.

2.i. Metodica învăţării

Succesiunea de învăţare a procedeelor de deplasare cuprinde: alergarea normală în ritm variat; alergarea specifică înainte; alergarea specifică înainte-înapoi; deplasarea

Pagina 9


laterală (pasul adăugat lateral);deplasarea oblică (pasul adăugat înainte-înapoi); jocul de picioare.

Fiecare procedeu va fi executat separat, prin imitare - în grup(antrenorul demonstrând în oglindă)sau pe perechi, la semnale: auditive sau vizuale, sub formă de concurs, pe distanţe limitate: ştafete cu procedee izolate, ştafete cu procedee combinate;sub formă de complexe de procedee tehnice;jocul de picioare al apărătorului (pe perechi;individual;paşi adăugaţi înainte, sprint, oprire şi retragere cu spatele);joc de braţe şi picioare la un semnal, sprint până la un semn, oprire şi continuarea jocului de braţe şi picioare, la semnal retragere în alergare cu spatele.

3. Schimbările de direcţie

Schimbările de direcţie reprezintă un element tehnic folosit de atacanţi în realizarea acţiunii de demarcaj individual. Prin acest element tehnic, jucătorul îşi asigură trecerea de pe o direcţie de alergare pe alta, fără a mai fi nevoit să se oprească.

Deosebim două procedee de execuţie:

schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior; schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare.

3.a Schimbarea de direcţie cu frânare pe un picior

Din deplasare declanşarea schimbării de direcţie se execută printr-o oprire cu o uşoară ghemuire pe piciorul opus noii direcţii, al cărui genunchi rămâne îndoit; printr-o păşire mai lungă pe acest picior, talpa se aşează oblic pe sol, fiind orientată spre noua direcţie; apare un moment de frânare, moment care pentru a nu ,,rupe” mişcarea este amortizat printr-o îndoire din articulaţia gleznei, genunchiul şi coxo-femurală a acestui picior.

Centrul de greutate este proiectat în interiorul ocolirii, greutatea corpului fiind orientată spre exterior. Prin impulsia acestui picior se determină răsucirea energică a corpului urmată de aşezarea pe sol, pe noua direcţie.

3.b Schimbarea de direcţie cu frânare pe ambele picioare

Din deplasare jucătorul execută o uşoară săritură; picioarele se duc înainte şi iau concomitent contact cu solul; vârfurile vor fi orientate spre noua direcţie; greutatea corpului va fi repartizată mai mult pe piciorul din afara ocolirii şi pe marginea tălpilor din interiorul ocolirii; îndoirea gleznelor amortizează şocul frânării, genunchii fiind proiectaţi spre noua direcţie; plecarea executându-se cu piciorul din interiorul ocolirii.

Greşeli frecvente

poziţia înaltă determină dezechilibrări; piciorul din interior prea depărtat pe noua direcţie, întârzie pornirea;

Pagina 10


centrul de greutate nu se proiectează suficient în interiorul ocolirii, fapt ce determină dezechilibrări.


Este un procedeu de bază, mai ales în instruirea începătorilor, precum şi în predarea jocului de baschet în şcoală. Cel mai frecvent şi eficient procedeu de-a lungul jocului este cel cu frânare pe un picior. Deplasarea pe toată suprafaţa terenului cu efectuarea schimbărilor de direcţie (lucru individual); schimbarea de direcţie în dreptul unor jaloane; din deplasare, schimbare de direcţie la semnal vizual sau auditiv; sub forma complexelor de procedee tehnice de deplasare (alergare normală, schimbare de direcţie spre înainte, urmate la semnal de sprint; alergare normală, schimbare de direcţie, frânare, retragere cu spatele; joc de braţe şi picioare, sprint cu schimbare de direcţie, frânare şi retragere cu spatele).

4. Pirueta

Este o pivotare fără minge în care piciorul pe care se face întoarcerea poate fi ridicat în timpul execuţiei. Se execută de pe loc (din poziţie statică) sau din deplasare (ca element de schimbare de direcţie).

Se foloseşte ca procedeu în executare schimbărilor de direcţie, la plecările din blocaj, la blocajele defensive, la evitarea blocajelor de apărător şi în continuarea acţiunii de marcaj.

5. Săriturile

Sunt foarte frecvent folosite în jocul de baschet, ele asigurând un grad sportiv de spectaculozitate. O bună săritură va pune în valoare execuţia unor procedee tehnice sau acţiuni tacticecum ar fi:

urmărirea şi recuperarea mingii ricoşate din panou, atât în atac cât şi în apărare;

execuţia aruncării la coş din săritură, din deplasare, din dribling sau din voleibolare;

în execuţia procedeelor tehnice de capac împotriva aruncării la coş; angajarea mingii la 1x1.

Săriturile folosite în jocul de baschet, urmăresc menţinerea unei poziţii cât mai echilibrate în timpul săriturii în vederea execuţiei unor procedee de mare precizie.

B. Tehnica cu minge

1. Prinderea mingii

Pagina 11


Prinderea mingii reprezintă un element important din tehnica de bază a jocului. Ea asigură posibilitatea unei recepţionări corecte a mingii; precum şi a execuţiei pe care urmează să o efectueze jucătorul cu mingea (pasă, dribling, sau aruncare la coş).

Prinderea mingii presupune doi jucători în execuţie: unul care pasează; altul care primeşte. Prinderea mingii se realizează fie printr-o poziţie cât mai relaxată a corpului fie printr-o mişcare de cedare spre înapoi a trunchiului şi braţelor pentru amortizarea prinderii mingii.

Prinderea mingii se poate efectua fie cu două mâini fie cu o mână, de pe loc;din alergare; din săritură.

Caracteristici de execuţie

palmele sunt orientate întotdeauna cu degetele către direcţia de venire a mingii, cu faţa palmară uşor către minge;

contactul cu mingea începe cu faţa palmară a degetelor; primul contact cu mingea constituie începutul amortizării, pe măsură ce se

face amortizarea se trece la ţinerea corectă a mingii, corectându-se eventual priza palmelor pe minge;

din punct de vedere tactic se reclamă ,, ieşirea la minge”.

Greşeli frecvente

palmele sunt orientate faţă-n faţă, fapt ce determină dispariţia mişcării de autorezistenţă din articulaţiile pumnilor, mingea putând trece cu uşurinţă printre palme:

contactul este luat direct cu palmele pe minge şi nu cu degetele; amortizarea nu se face prin succesiunea mişcărilor de autorezistenţă şi de

cedare a degetelor, palmelor şi braţelor.

2. Ţinerea mingii

Reprezintă procedeul iniţial de plecare în execuţia majorităţii elementelor de tehnică. Învăţarea unei ţineri corecte a mingii determinădesfăşurarea ulterioară corectă a procedeului care va urma; un bun control, o execuţie corectă şi eficientă cu mingea.

2.a. Ţinerea mingii cu două mâini de la piept – priză simetrică

Mingea este ţinută pe calota sa inferioară, din lateral şi puţin înapoi; degetele desfăcute se aşează pe minge cu toată suprafaţa lor; degetele trebuie să cuprindă mingea în aşa fel încât degetele inelare să stea chiar pe axa mingii. Degetele mari formează prin prelungirea lor un unghi sub 90 grade, fiind depărtate unul de celălalt la 4-7 cm. Palmele se vor găsi în prelungirea antebraţelor, într-o flexie radiodorsală din articulaţia pumnilor, evitându-se lipirea podului palmei de minge; antebraţele, îndoite din coate, fac ca mingea să fie ţinută la nivelul pieptului permiţând privirea peste minge; coatele sunt puţin depărtate de corp, într-o postură cât mai relaxată şi convenabilă comformaţiei fiecărui jucător.

Pagina 12


Greşeli frecvente

orientarea palmelor cu degetele spre înainte sau în jos; degetele mari sunt depărtate sau prea apropiate; podul palmelor ia contact cu suprafaţa mingii; coatele mult depărtate de corp determină o ţinere prea din lateral a mingii; nu se menţine priza fermă pe minge, ea fiind învârtită în palme.

2.b. Ţinerea mingii cu două mâini deasupra capului – priză simetrică

Mâinile cuprind mingea la fel ca în procedeul prezentat anterior, cu deosebirea că mingea va fi ţinută deasupra capului, în dreptul frunţii; coatele vor fi îndoite aproximativ într-un unghi drept; antebraţele vor fi paralele.

Greşeli frecvente

ţinerea mingii în dreptul ochilor sau înapoi, peste cap; îndoirea exagerată a coatelor; lipsa paralelismului coatelor.

2.c. Ţinerea mingii cu două mâini în faţă – priză asimetrică

Mâna care execută aruncarea la coş este aşezată pe minge înapoia acesteia cealaltă mână sprijinind-o din lateral; degetele ambelor mâini sunt răsfirate pe minge; mingea este ţinuta în dreptul bărbiei, la o depărtare de 20-25 cm de piept; palma mâinii care execută aruncarea la coş este flexată dorsal iar cotul orientat spre direcţia aruncării, ceva mai apropiat de corp şi pe aceeaşi axă cu palma.

Greşeli frecvente

degetele mâinilor nu sunt suficient de mult răsfirate pe minge; priza pe minge este pasivă; palma mâinii care sprijină mingea este aşezată în faţă, deasupra sau sub

minge.

2.i. Metodica învăţării

Controlul ţinerii mingii ( a prizei) prin: alunecarea palmelor şi degetelor pe mingea aflată pe sol; ridicarea mingii de pe sol, controlul prizei corecte; schimbarea locului de ţinere a mingii; preluarea mingii (de sus, de jos) din mâinile partenerului şi controlul ţinerii ei; acelaşi lucru după ricoşarea mingii din sol. fente de pasare, de aruncare la coş, de plecare în dribling; lucru de braţe , adică mişcări pentru protecţia mingii prinj schimbarea locului

de ţinere a mingii ( sus, jos, lateral)

Exerciţiile prezentate mai sus vor fi executate la început:individual;pe perechi;în formaţie de două linii faţă-n faţă, la distanţa de 2-3 metri.

Pagina 13


3. Opririle

Sunt elemente specifice jocului de baschet, legate în mod direct de prevederile regulamentare privind înaintarea cu mingea. Oprirea este precedată întotdeauna de prinderea mingii, care se poate face prin:

prindere din pasă; prindere din dribling.

3.a Oprirea într-un timp prin săritură

Oprirea într-un timp prin săritură reprezintă procedeul cu care se începe învăţarea acestui element. În momentul care precede prinderea mingii, jucătorul execută o uşoară săritură înainte, aterizarea efectuându-se pe ambele picioare care vor fi proiectate înainte; centrul de greutate al corpului rămânând înapoia poligonului desprijin al tălpilor; gleznele, genunchii, şi trunchiul se flezează foarte mult, jucătorul intrând în poziţie fundamentală; dacă viteza de deplasare este mare, se recomandă, ca după efectuarea aterizării, un picior să fie dus înainte, trecând în pivotare prin păşire, realizând astfel o nouă frânare.

3.b Oprirea în doi timpi prin păşire

Procedeu cu o frecvenţă de folosire din ce în ce mai mare în jocul modern; tehnica de execuţie este asemănătoare opririi într-un timp şi anume: uşoară săritură cu prinderea mingii; aterizarea pe primul picior care ia contact cu solul cu călcâiul, genunchiul fiind întins; urmează flexia genunchiului, mişcare ce contribuie la amortizarea şocului de aterizare, oprire; proiecţia centrului de greutate al corpului este deplasată spre înainte, inerţia alergării ca şi dezechilibrarea corpului fiind anulate prin aşezarea înainte a celuilalt picior, cu talpa orientată oblic spre interior, contactul cu solul luându-se mai mult pe marginea internă a labei piciorului; trunchiul se apleacă, răsucindu-se uşor, umărul de pe partea piciorului din faţă ducându-se oblic înainte pe direcţia de aşezare a acestui picior; greutatea corpului începe a fi repartizată pe acest picior, dar ea va trebui să rămână mai mult pe piciorul care a luat primul contactul cu solul; după oprire, piciorul din faţă va fi retras, jucătorul urmând să intre în poziţie fundamentală.

Greşeli frecvente

în timpul săriturii corpul se apleacă înainte; la aterizare nu sunt duse suficient de înainte, nu se fixează genunchii, care să

tindă spre o ghemuire a corpului în finalul opririi; greutatea corpului este repartizată inegal, mai mult pe piciorul din faţă


Pagina 14


Succesiunea metodică a învăţării opririlor începe cu oprirea într-un timp, procedeu ce conferă avantajul de a putea determina oricare dintre picioare ca picior de pivot. Consolidarea deprinderii va trebui făcută în paralel cu învăţarea prinderii mingii, din dribling sau pasă şi a pivotării, sub forma unor structuri de joc.

Învăţarea opririi se face atât prin exerciţii fără minge (exerciţii imitative din mers şi din alergare, de voie sau la semnal; deplasare, săritură, oprire, fără sau cu schimbarea planului de aterizare) fie prin exerciţii cu mingea (aruncarea mingii în sus şi înainte-alergare-prindere-oprire; acelaşi exerciţiu cu lăsarea mingii să cadă pe sol-prindere-oprire; alergare-prindere-oprire-pasă; alergare-prindere-oprire-aruncare la coş de pe loc-urmărire cu recuperare; dribling-prindere-oprire-pasă sau aruncare la coş; dribling-prindere-oprire-pivotare-pasă; dribling-prindere-oprire-dribling-oprire-pivotare-pasă).

4. Pivotarea

Pivotarea este specifică numai jocului de baschet, fiind unul dintre elementele tehnice a căror execuţie este condiţionată de prevederile regulamentului. Ea reprezintă realizarea poziţiei fundamentale în diferite condiţii de execuţie, asigurând echilibrarea jucătorului ca urmare a unei opriri, protecţia individuală a mingii în atac sau fentă ofensivă în realizarea acţiunii de depăşire sau a unei aruncări la coş.

Din punct de vedere al metodicii generale de învăţare a jocului, pivotarea constituie elementul de bază în tehnica jocului şi în acţiunile tactice individuale cu minge.

4.a Pivotarea prin păşire – spre înainte, spre înapoi

Jucătorul în poziţie fundamentală, cu mingea în mână, protejând-o prin lucrul de braţele: trece greutatea corpului pe piciorul ales ca pivot, executând o uşoară flexie în toate articulaţiile acestui picior; corpul se apleacă spre înainte, călcâiul piciorului pivot se ridică de la sol şi printr-o uşoară extensie în articulaţiile acestui picior, jucătorul execută o păşire spre înainte cu celalalt picior; pingeaua piciorului pivot nu se va ridica de pe sol, iar piciorul pe care se păşeşte nu rămâne întins, ci este uşor îndoit din genunchi; când ia contact din nou cu solul, acesta preia o parte din greutatea corpului; în executarea pivotării prin păşire spre înapoi, execuţia mişcării este aceeasi, dar în sens invers, cu excepţia călcâiului piciorului de pivotare, care nu se mai ridică de pe sol

4.b Pivotarea prin întoarcere (spre înainte, spre înapoi)

În general mişcarea este asemănătoare celei descrise mai sus, esenţial în această mişcare fiind: descărcarea de greutate a piciorului oscilant mai ales călcâiul; impulsul dat de uşoara răsucire a umărului, trunchiului , şoldului şi a piciorului de către direcţia întoarcerii; în timpul pivotării, piciorul oscilant alunecă pe sol; la terminarea pivotării jucătorul se va afla în poziţie fundamentală, cu baza de susţinere ceva mai mare şi orientat pe noua direcţie.


Pagina 15


În execuţia acestui element, se va urmării ca centrul de greutate să fie coborât; trunchiul să fie uşor înclinat; tălpile picioarelor să fie depărtate şi în acelaşi plan cu linia umerilor.

Învăţarea se realizează prin:

Exerciţii imitative (fără minge), executate pe loc, din alergare, cu oprire la semnal (piruete, mersul pe trotinetă cu punct fix pe sol; păşire înainte,înapoi, lateral, cu revenire în poziţia fundamentală; întoarceri prin păşiri repetate pe piciorul de impulsie, înainte, înapoi; ştafete, alergare cu oprire şi pivotare în dreptul diferitelor semne sau la semnale). Exerciţii cu mingea, de pe loc, din poziţia fundamentală (prindere-pivotare prin păşire înapoi,înainte-pasă; acelaşi complex de pivotare prin întoarcere 90-180 grade; acelaşi complex cu schimbarea locului de ţinere a mingii în timpul pivotării). Exerciţii cu mingea,din deplasare (aruncarea mingii în sus şi înainte – alergare – prindere în săritură – oprire – pivotare – pasă; dribling – oprire – pivotare – pasă; alergare – prindere – oprire – pivotare – pasă - deplasare; dribling – oprire –aruncare la coş; alergare – prindere – oprire – pivotare – aruncare la coş de pe loc).

5. Pasarea mingii

Pasarea mingii este elementul tehnic determinant în rezolvarea scopului jocului de baschet asigurând caracterul colectiv prin legătura pe care o face între acţiunile individuale şi cele colective. Pasa este condiţionată de existenţa unui jucător care o efectuează şi a altuia căruia i se adresează.

5.a Pasa cu două mâini din dreptul pieptului, de pe loc

Acest procedeu face parte din grupa paselor fundamentale, fiind folosit pentru pasarea mingii la distanţe mici şi medii (6-8 metri). Este pasa de bază şi specifică în baschet.

Greşeli frecvente

ţinerea mingii în poziţie pasivă; executarea din articulaţiile pumnilor a unor mişcări suplimentare cu mingea,

înainte de pasare, sau a unei mişcări de rotare din braţe prin coborârea mingii spre abdomen;

acţionarea în faza finală de impulsie a pasei prin îndoirea falangelor degetelor şi împingerea mingii cu degetele mari;

depărtarea exagerată a coatelor în lateral, în timpul execuţiei, ceea ce duce la anularea forţei de pasare şi la efectuarea unei mişcări rigide.

5.b Pasa cu două mâini de deasupra capului, de pe loc

Această pasă este fundamentală pentru jucătorii consacraţi, cu talie înaltă, solicitând în execuţie forţă în braţe.

Greşeli frecvente

Pagina 16


ducerea mingii spre înapoi peste cap, fapt care întârzie şi îngreunează pasa; mişcarea prea amplă din braţe în detrimentul celei de zvârlire din articulaţiile

pumnilor; orientarea coatelor în lateral şi nu spre înainte şi în jos.

5.c Pasarea mingii cu pământul

La acest procedeu de pasare pot fi folosite atât pasele executate cu două mâini cât şi cele executate cu o mână, cu observaţia ca prizele iniţiale să nu depăşească înălţimea pieptului executantului. În execuţia unei pase cu pământul se recomandă ca mingea să lovească solul în ce-a de-a doua treime a distanţei dintre jucătorul care pasează şi primitor; mingii îi trebuie imprimată o forţă care să o facă ca din ricoşeul cu solul să ajungă aproximativ la înălţimea abdomenului celui căruia îi este adresată.

Greşeli frecvente

mingea este azvârlită sau lovită de sol în loc să fie împinsă; mişcarea de biciuire efectuată din articulaţia pumnilor este lentă, imprimndu-i

mingii un impuls slab, ca urmare mingea ricoşează puţin din sol şi la mică înălţime, creând dificultăţi în prinderea ei de către partenerul căruia îi este adresată pasa.

5.d Pasa cu două mâini din deplasare

Această pasă se prezintă sub forma unui complex în care se îmbină alergarea cu prinderea mingii şi execuţia propriu-zisă pasei – care nu diferă cu nimic ca procedeu de cele descrise mai înainte. Elementul principal în executarea unei pase din deplasare îl constituie respectarea regulilor paşilor, prin care nu i se permite să efectueze mai mult de două păşiri cu mingea ţinută în mâini.

Greşeli frecvente

nerespectarea regulii paşilor; între cele două poziţii , jucătorul nu păstrează o poziţie stabilă de ţinere a

mingii balansându-se, lucru ce duce la dezechilibrări; nu se ţine seama de direcţia şi viteza de deplasare a partenerului căruia îi

este adresată pasa, aceasta neexecutându-se pe poziţii viitoare în care jucătorul respectiv va ajunge odată cu mingea.


Învăţarea paselor începe cu pasa cu două mâini de la piept şi varianta cu pământul, urmate de pasa cu două mâini de deasupra capului şi cu o mână de la umăr.O dată cu învăţarea paselor se consolidează prinderea şi ţinerea mingii.

În învăţarea pasei de pe loc se recomandă folosirea metodei globale, insistându-se doar asupra lucrului din articulaţiile pumnilor. În învăţarea pasei din deplasare apare ca element suplimentar coordonarea dintre lucrul picioarelor şi cel al braţelor.

Pagina 17


6. Aruncările la coş

Aruncarea la coş reprezintă elementul cel mai important al jocului de baschet, prin care se concretizează scopul final al jocului : înscrierea de puncte. În joc, aruncarea la coş nu trebuie să fie o acţiune întâmplătoare. Ea trebuie să aibă la bază un procedeu tehnic de aruncare bine însuşit; să aibă o justificare tactică a execuţiei în momentul dat al jocului.

Greşeli frecvente

priza la minge nu este asimetrică, mingea fiind ţinută în palme în formă de pâlnie;cotul braţului de aruncare este orientat lateral şi nu pe direcţia aruncării;

degetele mâinii care aruncă nu acoperă o suprafaţă cât mai mare, nefiind răsfirate suficient pe minge;

poziţia iniţială incorectă: jucătorul ţine înainte piciorul opus mâinii de aruncare, iar greutatea corpului este repartizată pe piciorul din faţă;

nu se imprimă mingii, în partea finală a aruncării, mişcarea de biciuire care trebuie să fie dată prin impulsia din articulaţia pumnului, iar planul palmei nu este perpendicular pe direcţia aruncării.


Execuţii imitative (fără minge) Execuţii pentru învăţarea aruncării la coş de pe loc Concursul de aruncări la coş de pe loc Exerciţii pentru consolidarea aruncării la coş de pe loc

7. Aruncările la coş din deplasare

7.a Aruncarea la coş cu o mână de sus, din dribling

Executând dribling în alegare, jucătorul va da un impuls mai puternic mingii la ultima bătaie în sol pentru a avea posibilitatea să efectueze o păşire mai lungă; impulsia mai puternică a mingii în sol; coordonată cu această păşire mai lungă, permite ca mingea să poată fi uşor prinsă cu două mâini şi adusă spre piept; alergarea este continuată cu o a doua păşire, pe celălalt picior, care la contact cu solul, având rolul de a bloca şi frâna viteza, pentru ca prin rularea călcâiului, tălpii şi vârfului, aceasta să fie transformată în forţă de ridicare în săritură; desprinderea de sol este ajutată şi prin pendularea dinapoi spre înainte şi în sus a genunchiului celuilalt picior, cu ducerea coapsei acestuia până la orizontală; corpul şi piciorul de bătaie se extind, mişcarea de aruncare fiind începută de braţ, prin ducerea mingii deasupra capului, în dreptul frunţii, braţul formând cu antebraţul un unghi drept; din momentul în care mâna care sprijină mingea nu mai are contact cu aceasta, braţul respectiv, flexat din cot şi orientat spre înafară, constituie un element de protecţie a mingii în timpul aruncării propriu-zise; aruncarea la coş este executată în punctul maximal săriturii, corpul fiind întins, braţul orientat pe direcţia aruncării, mingea părăsind mâna ca urmare a unui ultim impuls, dat prin flexia palmară a articulaţiei pumnului; aterizarea se face pe ambele picioare şi pe cât posibil cât mai aproape de

Pagina 18


locul de desprindere în săritură, aceasta pentru ca jucătorul în caz de nereuşită a finalizării să poată participa la recuperare.

7.b Aruncarea la coş cu o mână de sus, din alergare

Se execută ca procedeu identic celui descris mai înainte cu singura deosebire cămingea este pasată jucătorului care urmează să finalizeze.

Greşeli frecvente

nu se respectă regula paşilor, jucătorul executând mai mul de două păşiri cu mingea în mână;

genunchiul de pe partea braţului de aruncare nu este pendulat corespunzător, fapt care determină o prea mică înălţare la săritură;

braţul de aruncare nu se întinde complet, iar palma nu imprimă mingii impulsul final;

slaba coordonare dintre lucrul picioarelor şi al braţului de aruncare, care determină o dezechilibrare şi aterizare pe un singur picior.


Metodica învăţării acestor aruncări abordează separat însuşirea aruncării la coş din dribling şi din alergare, insistându-se asupra aspectelor legate de respectarea regulii paşilor; prinderea mingii; coordonarea între braţul de aruncare şi piciorul din partea opusă în momentul aruncării propriu-zise.

8. Aruncările la coş din săritură

Aceste aruncări oferă jucătorilor posibilitatea folosirii unor complexe variate de procedee tehnice, se pot executa cu o mână sau cu două mâini, din faţă sau de deasupra capului.

Metodica învăţării

Această aruncare se învaţă numai după consolidarea aruncării la coş de pe loc, prin execuţii imitative (fără minge), de pe loc, desprindere în săritură şi aruncare la coş din apropiere (2 metri), din unghi de 45° faţă de panou; aruncarea mingii în sus şi înainte, alergare, prindere, oprire într-un timp, desprindere şi aruncare la coş din apropiere (2 metri); dribling, oprire într-un timp şi desprindere cu aruncare la coş din săritură.

9. Conducerea mingii (driblingul)

Driblingul constă dintr-o serie de impulsuri imprimate mingii, care o fac să ricoşeze din sol în raport cu direcţia impulsiei şi vitezei de deplasare a jucătorului. Ca urmare, deosebim dribling înalt sau jos, executat pe loc sau în alergare, toate acestea fiind determinate de situaţia tactică impusă de momentul jocului.

Greşeli frecvente

Pagina 19


mingea este plesnită sau lovită şi nu împinsă prin lucrul braţelor şi al palmei; trunchiul prea aplecat din flexia bazinului micşorează câmpul de vizibilitate al

jucătorului; corpul se balansează vertical în timpul execuţiei driblingului; se priveşte mingea şi nu jocul în ansamblul lui.

9.a Schimbarea de direcţie în dribling

Driblingul rezolvă acele situaţii tactice care impun depăşirea adversarului direct. Schimbarea de direcţie în dribling este influenţată de următorii factori: fenta; ritmul; viteza; protecţia mingii.

9.b Pirueta

Este procedeul cel mai eficient. Dificultatea constă în modul în care mâna ”înfăşoară” mingea pentru a-i schimba direcţia şi ritmul de ricoşare.

IV. CUVÂNT DE ÎNCHEIERE

Baschet-ul se caracterizează prin fineţea, precizia şi fantezia exerciţiilor tehnice şi tactice, prin talia înaltă şi calităţile fizice deosebite ale sportivilor, toate acestea implicate într-o luptă sportivă care pretinde spirit de echipă şi de sacrificiu, inteligenţă şi rezistenţă nervoasă.

Baschet-ul este unul dintre cele mai răspândite jocuri sportive din lume. De la New York în Londra, în Paris sau în Tokio. Din Sarajevo în Buenos Aires sau în Los Angeles. Din Bucureşti în Roma sau în Moscova. Din Rucker Park şi celelalte playground-uri americane la terenurile din campiile prafuite ale Africii. Din “Studenţesc-ul” bucureştean la terenurile din supersofisticatele arene americane. Oriunde în lume unde exista o minge şi un obiect care are forma de inel, se poate juca baschet.

Pagina 20


BIBLIOGRAFIE

Colibaba-Evuleţ,D., Bota,I., (1998) – Jocuri sportive. Teorie şi metodică, Ed. Aldin, Bucureşti.

Dârjan, C., (1998) – Baschet-metodica instruirii juniorilor, Ed. Fundaţiei ”România de mâine”, Bucureşti.

Diamantakos, I., Muşat,S., - Baschet-evaluarea competenţei sportive la optimizarea performanţei echipelor.

Hrişcă,A., Predescu,T., Popescu, A., (1985) – Baschetul la copii şi juniori, Ed. Sport-Turism, Bucureşti.

Moanţă, A., (2005) – Baschet metodică, Ed. Alpha, Bucureşti.

Moanţă,A., (2000) – Pregătirea fizică în jocul de baschet, PRO- Editura.

Negulescu, C., (1997) – Metodica învăţării şi perfecţionării tehnicii şi tacticii jocului de baschet, Ed. ANEFS, Bucureşti.

Pop,H., Roman,Gh., (2001) – Baschetul în şcoală, Ed. Quo Vadis, Cluj-Napoca.

Pop,H., Roman, Gh., (2007) – Baschetul în învăţământul gimnazial şi liceal, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca.

Pop,H., (1996) – Învăţaţi baschet fără profesor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.

Pop,M., Pop,H., (2002)- Noţiuni de kinetoterapie cu aplicaţii în jocul de baschet, Ed. Eliron, Cluj-Napoca.

Predescu, T., (2001) – Baschet-pregătirea echipelor de performanţă, Ed. Semne, Bucureşti.

Predescu, T., (2000) – Baschet-curs de bază, Ed. ANEFS, Bucureşti.

Predescu,T., Moanţă,A., (2001) _ Baschetul în şcoală. Instruire-învăţare. Ed. Semne, Bucureşti.

Roman, Gh., (2007) – Antrenamentul sportiv, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca

Sabău, E.,(2003) – Jocuri de mişcare-fundamente teoretice şi practice. Ed. ARVIN PRESS, Bucureşti

Terminologia educaţiei fizice şi sportului,(1973) - Ed. Stadion, Bucureşti.

Pagina 21

Referat Baschet

Documents

Transcript of Referat Baschet