Pompei, Herculanum şi OplontisITALIA

Provincia Napoli, Regiunea Campania

Perspectivă aeriană a Teatrului Mare către Veziuviu

Întemeiat de samniţi în secolul al VI-lea î.Hr., pe urmele unei aşezări anterioare mixte, cu origini greceşti, etrusce şi indigene, Pompeiul a încăput pe mâinile romanilor în anul 80 î.Hr., când generalul Publius Cornelius Sulla a fondat acolo Colonia Cornelia Veneria Pompeianorum. Urbea, situată pe o câmpie aflată pe ţărmul mării, la gura râului Sarnus, a fost împodobită cu clădiri publice şi particulare, o importanţă aparte având templul închinat lui Venus. Apoi, în 62 d.Hr., un cutremur violent a zguduit întreaga zonă din jurul Vezuviului, astfel încât la erupţia vulcanului, 17 ani mai târziu, Pompei, Herculanum şi vilele ridicate de-a lungul ţărmului erau încă în reconstrucţie.

Îndepărtarea stratului gros de cenuşă a dus la dezvăluirea oraşelor aşa cum arătau ele în anul 79 d.Hr., oferind astfel o imagine fascinantă a vieţii din epoca romană. Templele, termele, casele, complexele de locuinţe urbane şi rurale, teatrele, străzile, apeductele, magazinele de tot soiul şi chiar bordelurile erau vizibile în toată splendoarea lor. La Herculanum, oraşul cel mai apropiat de vulcan, s-au păstrat până şi alimentele şi mobilierul din lemn.

Printre clădirile de mare valoare istorică şi artistică se numără templele, forumul, termele şi numeroase case particulare. Casa Faunului, numită astfel după statueta de bronz aflată în mijlocul impluviumului (bazin de colectare a apelor de ploaie) din curtea principală, se întinde pe o suprafaţă de 3 000 de metri pătraţi. Este una dintre cele mai impresionante case din Pompei. Diferitele sale încăperi împodobite cu fresce sunt dispuse în jurul a două atriumuri şi a două grădini cu un peristil. Decoraţiunile sculpturale şi din mozaic, între care remarcabila podea din mozaic ce înfăţişează scena bătăliei dintre Darius, regale perşilor, şi Alexandru cel Mare, pot fi văzute acum la Muzeul de Arheologie din Napoli. Un element specific pentru casele nobililor e faptul că picturile murale sunt realizate în stilul “iluziei realităţii”: picturi ce reprezintă clădiri şi, uneori, personaje mitologice menite să dea impresia că încăperile erau mai spaţioase.

În grădinile caselor de acest tip se găsesc adesea fântâni somptuoase, frecvent decorate cu sculpturi.

Cea mai impresionantă din Pompei este Villa Misterelor, o reşedinţă luxoasă care era totodată şi o villa rustica dedicată producţiei agricole.

Secvenţă grafică - Villa Misterelor

Pe de altă parte, Villa Papirusurilor poate fi văzute la Herculane,unde mai există şi o bazilică, un complex de terme cu o palestră şi un teatru cu o capacitatea de 3000 de spectatori. Construită pe o serie de terase ce coboară lin către mare, Villa Papirusurilor se mândrea cu un bazin de înot de 66 de metri lungime, cu un peristil de 91 de metri în lungime şi 37 de metri în lăţime, cu 50 de statui din bronz şi 20 din marmură. Atribuită lui Appius Claudius Pulcrus, om de cultură şi prieten de-al lui Cicero, această villa şi-a primit numele în urma unei importante descoperiri: găsirea, în biblioteca sa, a unui număr de 1 758 de papirusuri, conţinând texte ale filosofului epicurean Philidemus din Gandara.

Alte două reşedinţe remarcabile se gasesc în Oplontis, la o distanţă de aproape 5 kilometri de Pompei, într-un loc unde se află în prezent oraşul Torre Annunziata. Prima reprezintă un exemplu perfect de villa de otium (tihnă) şi i-a fost atribuită Poppaeei Sabina, cea de-a doua soţie a împăratului Nero. Enormă şi splendidă, cu o porţiune foarte elegantă dedicată termei, această reşedinţă a fost construită în secolul I d.Hr., fiind extinsă în timpul cârmuirii lui Claudius. Cea de-a doua villa, cunoscută sub numele de Lucius Crassius, era un complex rezidenţial care cuprindea şi o fermă destinată producerii de bunuri agricole şi de vin. În momentul erupţiei Vezuviului, 54 de oameni s-au adăpostit în magaziile fermei, iar arheologii au putut crea mulaje, turnând ipsos lichid în golurile lăsate de trupurile lor dezintegrate în cenuşă pietrificată, procedeu la care s-a recurs frecvent în cazul victimelor care şi-au pierdut viaţa la Pompei şi Herculane. Readuşi “la viaţă” prin tehnicile prezentului, care le-au redat până şi expresiile de pe chipuri şi pliurile hainelor, aceştia reprezintă cea mai înfiorătoare, dar fascinantă rămăşiţă din acea zi.

O mască tragică atârnată deasupra unei scene naturaliste din casa lui Venus Marina. În mod ironic, în anul 79 d.Hr., acest domus, unul dintre cele mai puţin cunoscute în Pompei, era restaurant la vremea când s-a produs erupţia.

Oecus (“camera” citată de Pliniu şi de Vitruviu) din casa fraţilor Vetti este ornată cu imagini scenice şi reprezentări mitologice, toate fiind create cu un bun simţ al perspectivei şi al dimensiunilor.

O masă simplă de marmură mobilează atriumul din Casa lui Fronto, cu un impluvium vizibil în prim-plan şi cu un tablinium în planul secund. Casa a fost curăţată de cenuşă în anul 1900 şi apoi i s-a construit imediat un acoperiş care să protejeze picturile.

În penumbra termelor suburbane găsim un bust şi un bazin de marmură. Vestibulul este luminat prin

deschizăturile de deasupra arcadelor

În picturile care decorau interiorul villei s-a recurs adesea la tehnici de trompe l’oeil în imitarea uşilor, a coloanelor, a tapiseriilor şi a perspectivelor arhitecturale care se poate să fi fost inspirate din decorurile teatrale.

Villa de la CasaleITALIA

Piazza Armerina, Provincia Enna, Sicilia

Una din încăperile din villa de la Casale înfăţişează mozaicul cu cele zece tinere care purtau fascia pectoralis şi subligatur (folosite atunci când tinerele romane făceau gimnastică) care trebuie să fi avut valoare erotică într-o epocă în care portretele nud, în exclusivitate, erau rezervate divinităţilor. Această scenă este numai unul din elementele care au făcut această luxoasă villa un exemplu remarcabil al modului de viaţă şi al schimburilor culturale.

Villa de la Casale a fost construită în secolul al III-lea sau al IV-lea d.Hr. în Sicilia, lângă Piazza Armerina, în centrul unei latifundum (proprietate mare). Mărimea sa – 4 200 de metri pătraţi – bogăţia decoraţiunilor sugerează că villa ar fi aparţinut unui demnitar din clasa senatorială sau, poate, vreunui membru al famililei imperiale. Edificiul este un ansamblu maiestuos cu aproape 50 de încăperi construite pe terase la diferite nivele. După ce se intră pe poarta principală, se trece printr-o curte poligonală către un peristilium în jurul căruia erau aranjate apartamentele proprietarilor, ale oaspeţilor şi marea bazilică în care se ţineau recepţiile oficiale. În stânga intrării se află o zonă rezervată banchetelor, iar un somptuos complex de băi se afla în partea dreaptă

Frigidariumul octagonal, înconjurat de şase abside şi două bazine, duce la camera unde se practicau masaje cu uleiuri aromate.

În registrul de jos al faimosului mozaic cunoscut drept “mozaicul celor zece fete în bikini”, tânăra care poartă o manta este pe cale să încoroneze o atletă, dându-i cununa victoriei. Tânăra tocmai terminase terminase un exerciţiu cu o roată cu spiţe, pe care a învârtit-o în jurul axei. O altă fată se află alături de cele două după ce a fost premiată pentru succesul atletic.

Trimiterea la Roma a unor animale(partea “finală” a Marii Vânători)

Clădirile în sine sunt impresionante, dar mozaicurile ce acoperă podeaua dau unicitate acestei villa. Făcute de artişti africani pricepuţi, acestea sunt remarcabile pentru realismul şi detaliile ce se observă în compoziţii. În afară de reprezentarea gimnastelor, cele mai remarcabile imagini sunt cele din camera circulară (palaestra din complexul băilor) cu imaginea unei curse de care în Circus Maximus de la Roma, şi o alta, a muncilor lui Hercule şi Marea Vânătoare din ambulacrum. Podeaua acestui coridor lung de peste 60 de metri prezintă o uimitoare scenă a unei expediţii de vânătoare de animale mari: pantere, lei, antilope, struţi, rinoceri şi hippopotami, acestea sunt capturate şi încărcate pe o corabie ce le va duce la Roma, unde vor fi destinate arenei Circului. Astăzi, aceste animale destinate măcelului sunt cele care îi fascinează şi în aceeaşi măsură îi consternează pe vizitatorii villei.

Mozaicul Marii Vânători

PalmiraSIRIA

Provincia Homs

Templul funerar Templul Baal-Shamin

Ruinele fascinante de la Palmira sunt înconjurate de deşert şi păzite de dealul pe care se află Qalaat ibn Maan, un fort construit de arabi în secolul al XII-lea. Numele locului, păstrat de satul care se găseşte la marginea sitului arheologic de la Palmira până în zilele noastre, a fost interpretat ca derivând din cuvântul semitic tamr, cu întelesul de “palmierul-curmal”, în arabă.

Vedere a arcului de triumf şi a străzii cu coloane

În ciuda faptului că populaţia era majoritar semitică, treptat, Palmira a îmbrăţişat modelul politic şi social roman, deşi, în privinţa artelor şi obiceiurilor, menţinea un stil oriental. Ruinele datează din secolele al II-lea şi al III-lea d.Hr. şi reflectă un amestec de stiluri. Deşi nu avea la bază un anume plan, iar cartierele rezidenţiale erau tipice pentru oraşele din Orient, dezvoltarea urbanistică a Palmirei reflectă principiul greco-roman al autonomiei. Astfel, se găseau o stradă largă cu coloane, cu o lungime de peste un kilometru şi lată de 22 de metri, un teatru, un complex de băi şi o largă utilizare a ordinelor arhitecturale greceşti, în mod deosebit, cel corintic. Teatrul din Palmira era unul dintre cele mai grandioase din Orientul mijlociu. Scena este largă de 48 de metri şi adâncă de 10 metri; fundalul imită faţada unui palat din care nu a mai rămas decât parterul, cu colonade şi uşi încununate cu nişe.

Teatrul din PalmiraStrada cu coloane era împărţită în trei secţiuni. Prima pleca de la arcul de trimf

monumental până la templul lui Bel. A doua continua până la Tetrapylon – compus din patru piedestale cu patru coloane fiecare – şi de-a lungul ei se aflau băile, templul lui Nebo, agora şi senatul, de unde o stradă perpendiculară ducea la templul lui Baal-Shamin. A treia secţiune ducea prin cartierul rezidenţial Si ducea la templul funerar, iar ultima secţiune se oprea la poarta lui Diocleţian care se deschidea peste Valea Mormintelor.

Cel mai impresionant templu este cel închinat lui Bel, divinitatea supremă a Palmirei; construcţia acestuia a început în anul 32 d.Hr. Curtea enormă măsoară 210 metri pe 205 metri şi cuprindea un bazin pentru abluţiuni, un altar pentru sacrificii, o sală de banchet şi o cella. Cella era zona sacră dintr-un templu şi era rezervată utilizării de către preoţi. Conţinea o statuie a lui Bel, aşezată între Yarhibol şi Aglibol, zeii Palmirei ai Soarelui şi ai Lunii. Decoraţiunile geometrice şi rozetele de pe panourile plafonului cellei prezintă elemente care mai târziu au devenit tipice pentru arta bizantină sau arabă.

Cavoul lui Bolha

Femeie ce poartă pe cap un fel de maramă

Locuitorii din Palmira erau foarte iscusiţi şi originali în arta sculpturii, în mod deosebit în prezenţa basoreliefurilor. Cele care se află In cea mai bună stare de conservare decorează morminte ale familiilor bogate. Acestea reprezintă portrete detaliate în calcar ale celor decedaţi, cu trăsăturile lor faciale, veşmintele şi bijuteriile lor.

Qusayr’ AmraIORDANIA

Regiunea Azraq

Cunoscătoare a artelor, dar şi a războiului, dinastia arabă a Omeiazilor a produs lucrări arhitecturale de o mare frumuseţe, inclusiv ceea ce astăzi este cunoscută a fi Marea Moschee din Damasc, edificii închinate lui Allah în Andaluzia şi o serie de “castele de nisip” răspândite în regiunea Azraq. Aspectul exterior al castelelor dă impresia că au fost construcţii militare ori caravanseraiuri, dar, de fapt, castelele din Azraq erau locuri de relaxare. Deşi modest ca mărime prin comparaţie cu alte castele din regiune, Qusayr’ Amra a fost pus sub protecţie UNESCO datorită frescelor excepţionale, care sunt un exemplu unic de artă din prima perioadă islamică.

Sala de audienţe în care Califul stătea pe tron. Avea trei pasaje şi era acoperită cu o boltă cilindrică dreaptă

Iniţial, castelul a fost mai mare decât se poate vedea astăzi şi includea un fort cu o curte interioară (de la care au rămas doar fundaţiile) şi grădini cu fântâni alimentate cu roată de apă. Două clădiri din gresie, care cuprindeau sala de audienţe şi hammam (băile), se află într-o stare excelentă de conservare. Prima are zece metri lungime şi şase metri lăţime, este acoperită cu o boltă cilindrică dreaptă (această formă de boltă, mai târziu, a devenit tipică pentru arhitectura islamică) şi are trei culoare; cele două de pe lateral duc la câte o firidă, în vreme ce culoarul central cuprindea tronul.

Plafonul şi pereţii sunt acoperiţi extensiv cu fresce. Într-una dintre fresce, cunoscută drept “fresca celor şase regi”, Roderick (regele vizigoţilor), Krisa (domnitor sasanid), împăratul Bizanţului, negusul Abisiniei, împăratul chinez şi şeful turcomanilor au fost identificaţi. Stilurile şi subiectele celorlalte fresce arată influenţe ale artei elenistice, bizantine şi persane. Sunt scene de vânătoare în care un măgar sălbatic este împins către o plasă de un grup de oameni călare; dansatori şi muzicieni într-un décor de plante şi animale exotice; şi scene ce preamăreau în primul rând virtuţile, cu atleţi care concurau într-un decor rural.

Frescele din hammam sunt la fel de rafinate. Băile erau de o importanţă fundamentală pentru ritualurile sociale şi religioase din lumea islamică, iar în cele trei

încăperi din care erau compuse – frigidarium, tepidarium şi caldarium – figurau diferite scene de vânătoare reprezentându-l pe calif, o noapte splendidă cu un cer din emisfera nordică înconjurat de semnele zodiacale şi o serie de scene inspirate de mitologia clasică, cu nuduri feminine reprezentând poezia, filozofia şi istoria sau, poate, graţia şi frumuseţea feminină.

O dată cu sfârşitul dinastiei Omeiazilor şi preluarea acesteia de către Abasizii din Bagdad, se încheie capitolul artei figurative islamice. Începând cu anul 750, religia a interzis orice reprezentare umană sau animalieră, socotind-o drept un sacrilegiu.

VolubilisMAROC

Moulay Idriss Zerhoun

Bazilica

Volubilis se află la o altitudine de 4 000 de metri pe o câmpie triunghiulară mărginită de două cursuri torenţiale de apă (Fertassa şi Khomane).

Cele mai mari modificări aduse planului oraşului datează din secolul I d.Hr., când au fost pavate străzi şi s-au construit băi şi temple. Cele mai importante clădiri s-au construit în perioada 193-235 d.Hr.: forumul, cu o suprafaţă de 1120 de metri pătraţi, capitolium-ul şi bazilica închinată lui Jupiter, Iunonei şi Minervei. Zona rezidenţială a oraşului prezintă numeroase cuptoare de pâine, prese de ulei şi case luxoase. Casele de pe decumanus maximus merită o atenţie specială, în special Casa lui Ephebus, care are un mozaic al lui Bacchus într-un car de luptă tras de pantere, Casa Coloanelor, denumită astfel după coloanele în diferite stiluri din portic – unele sunt spiralate – şi Casa lui Venus, care a fost decorată cu cele mai elegante mozaicuri din oraş.

O scară largă duce la capitolium, care debutează cu patru coloane. Construcţia publică a fost ridicată în anul 217.

Bazilica, construită în secolul al III-lea d.Hr., cu două abside şi o navă cu două strane, are vedere către forumul din Volubilis. Este posibil ca unele dintre spaţiile din jurul clădirii să fi avut funcţii administrative.

O vedere generală a mozaicului “Dionisos şi cele patru anotimpuri”. În secolul al III-lea d.Hr., memebrii nobilimii oraşului practicau, într-o mare măsură, ritualuri ce ţineau de misterele cultului dionisiac.

Mozaic - Suita zeiţei frumuseţi şi zeul Dionisos

Bibliografie

Civilizaţii vol. I, Patrimoniul Cultural Universal UNESCO – Europa (Suedia-Italia), editura Univers Civilizaţii vol. II, Patrimoniul Cultural Universal UNESCO – Europa (Italia-Cipru), editura Univers Civilizaţii vol. III, Patrimoniul Cultural Universal UNESCO – Asia (Turcia-SRI Lanka), editura Univers Civilizaţii vol. VI, Patrimoniul Cultural Universal UNESCO – Africa (Egipt-Zimbabwe) şi Americile (Argentina-Brazilia), editura Univers

Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu”Facultatea Arhitectură de Interior

Arta monumentelor, complexe şi situri arhitecturale

- vestigiile patrimoniului universal -

Profesor: Beatrice Joger

Oprea IoanaGrupa 31I

Bucureşti, 2009