Recursuri in Interesul Legii

III. Recursuri în interesul legii – deciziile Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie privitoare la executarea silită

CUPRINS

1. Învestirea cu formulă executorie a biletului la ordin, cambiei şi cecului_____ 3

2. Caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică__________ 6

3. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal ___ 10

4. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a unor contestaţii la executare care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu_______________________________________________________ 14

5. Învestirea cu formulă executorie hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială care sunt executorii potrivit art. 7208 C. proc. civ.______________________________________________ 18

6. Admisibilitatea recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor ______________________________________________________ 20

7. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la posibilitatea valorificării, pe calea executării silite, a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 ________________________________ 22

8. Instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale ___________________________________ 25

9. Învestirea cu formulă executorie a ordonanţei de admitere, în tot sau în parte, a somaţiei de plată ________________________________________ 28

10. Contract de credit bancar încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 58/1998. Titlu executoriu________________________ 30

11. Admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 C. proc. civ. Hotărârea judecătorească prin care s-au acordat daune cominatorii. Titlu executoriu __________________________________________________ 32

12. Poprire. Validarea acesteia în cazul debitorului fără disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit_____________________________________ 33

1. Învestirea cu formulă executorie a biletului la ordin, cambiei şi cecului

Codul de procedură civilă, art. 3741

Legea nr. 58/1934, art. 61 Legea nr. 59/1934, art. 53

Dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 4 din 19 ianuarie 2009, M. Of. nr. 381 din 4 iunie 2009

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-au întrunit la data de 13 octombrie 2008 pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost introduse prin Legea nr. 459/2006, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procurorul Antoaneta Florea, a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul că, având caracter de titluri executorii potrivit legii, cambia, biletul la ordin şi cecul nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

În vederea deliberării, a fost amânată pronunţarea la 10 noiembrie 2008 şi apoi la 19 ianuarie 2009.

III. Recursuri în interesul legii – deciziile Secţiilor Unite ale I.C.C.J. privitoare la executarea silită 4

SECŢIILE UNITE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere

unitar în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la prevederile art. 61 din Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 53 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului.

Astfel, unele instanţe au considerat că nu este necesară învestirea cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin şi cecului, cu motivarea că art. 3741 din Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, că „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie”.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că, pentru a fi puse în executare, aceste instrumente de plată, chiar dacă legea le recunoaşte caracterul de titluri executorii, trebuie învestite cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că punerea în executare a titlurilor comerciale de valoare din categoria cărora fac parte cambia, biletul la ordin şi cecul este regle-mentată de norme speciale care, prin derogare de la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, impun învestirea acestora cu formulă executorie.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează

interpretarea dispoziţiilor sus-menţionate, în sensul aplicabilităţii sau neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă, cambiei, biletului la ordin şi cecului, care au valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii, conform art. 61 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 53 alin. (1) din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi pune în discuţie raportul dintre norma generală şi norma specială în domeniul executării cambiale.

În conformitate cu prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie”.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, „cambia are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii stabilite conform art. 53, 54 şi 57”, iar prin alin. (3) al aceluiaşi articol se atribuie judecătoriei competenţa pentru a învesti cambia cu formulă executorie.

Prin art. 106 alin. (1) din aceeaşi lege se stipulează că „sunt aplicabile biletului la ordin, în măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu dispoziţiunile relative la cambie”.

În ceea ce priveşte cecul, în art. 53 alin. (1) din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se arată că acesta „are valoare de titlu executor pentru capital şi accesorii stabilite potrivit art. 48 şi 49”, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „competentă pentru a învesti cecul cu formulă executorie este judecătoria”.

Dreptul cambial a constituit un sistem propriu, solemn şi formal, atât pentru formarea cambiei, biletului la ordin sau cecului, cât şi în ceea ce priveşte realizarea creanţei cambiale, iar autonomia sa este manifestă atât în sfera lui de aplicare, cât şi în prioritatea şi exclusivitatea incidenţei sale faţă de dreptul comun, în speţă Codul de procedură civilă.


Normele legale relative la realizarea drepturilor cambiale constituie un regim de o rigoare desăvârşită.

Regimul special, derogatoriu de reglementare a procedurii execuţionale cambiale este justificat şi de calitatea cambiei, biletului la ordin şi cecului de a fi instrumente de plată cu monedă scripturală, calificare ce impune un regim juridic de mare rigurozitate.

Măsurile procedurale de judecată şi de executare luate de legiuitor pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor comerciale sunt mult mai stricte în dreptul cambial, pentru a duce mai rapid şi mai sigur la realizarea drepturilor izvorând din titlu.

Titlurile de credit la ordin (cambia, biletul la ordin şi cecul), prin specificitatea lor, au amplificat caracteristica de încorporare a dreptului în titlu, astfel încât titlul formează o unitate cu însuşi dreptul încorporat, fiind supuse, ca atare, unor forme şi reguli speciale, simple şi operative, de constituire, circulaţie şi valorificare, iar forţa lor executorie este un element substanţial, nu procesual, fiind de esenţa acestor titluri, cum sunt şi celelalte elemente necesare constituirii lor.

Procedura de executare cambială, instituită prin legile nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, impunea condiţia prealabilă a învestirii cu formulă executorie a cambiei, biletului la ordin sau cecului, păstrată şi de reglementările actualmente aplicabile.

Legiuitorul a considerat utilă învestirea cambiei, biletului la ordin sau cecului cu formulă executorie, deşi aceste înscrisuri cambiale au valoare de titluri executorii, pentru a se da posibilitatea judecătorului să examineze îndeplinirea condiţiilor formale de validitate a acestora.

Numai prin învestirea cu formulă executorie, cambia, biletul la ordin şi cecul devin efectiv titluri executorii pentru suma înscrisă pe ele şi pentru accesoriile determinate conform dispoziţiilor legale ce au fost menţionate.

Aşadar, deşi legea recunoaşte valoare de titlu executoriu respectivelor instrumente de plată, punerea lor în executare este condiţionată de aplicarea formulei executorii.

A considera altfel înseamnă a nesocoti voinţa legiuitorului care, în cuprinsul aceluiaşi text (art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare), stabileşte valoarea de titlu executoriu a cambiei, biletului la ordin, respectiv a cecului, dar totodată se referă şi la cerinţa învestirii cu formulă executorie a acestor titluri de credit de către instanţa competentă.

Rezultă că învestirea cu formulă executorie a cambiei, a biletului la ordin sau a cecului, formând obiectul de reglementare a unor norme speciale, nu poate fi supusă reglementării cuprinse în norma generală, reprezentată de art. 3741 din Codul de procedură civilă, întrucât este o etapă în cadrul procedurii execuţionale cambiale care trebuie privită ca un tot unitar, nefiind posibil ca această etapă să fie supusă regulilor de drept comun, iar restul etapelor acestei proceduri să se realizeze conform reglementărilor speciale cuprinse în menţionatele legi.

Caracterul exclusivist, derogatoriu şi special al dreptului cambial faţă de dreptul comun, în speţă art. 3741 din Codul de procedură civilă, impune aplicarea principiului specialia generalibus derogant, având în vedere că prioritatea incidenţei dreptului cambial este strict condiţionată de îndeplinirea unor formalităţi specifice pentru valorificarea titlurilor de credit şi că executarea cambială constituie un sistem executor unitar, propriu dreptului cambial, între condiţiile şi formalităţile acesteia figurând şi învestirea cu formulă executorie în instanţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale


art. 329 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că, deşi au caracter de titluri executorii potrivit legii, biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii DECID:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi stabilesc: Dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, raportate la art. 61 din Legea

nr. 58/1934, cu modificările şi completările ulterioare, şi, respectiv, la art. 53 din Legea nr. 59/1934, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că biletul la ordin, cambia şi cecul se învestesc cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2009.

2. Caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică

Codul de procedură civilă, art. 3741 Legea nr. 51/1995, art. 30 alin. (3) teza a II-a

În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, se stabileşte că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995.

În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, raportat la art. 3741 din Codul de procedură civilă, se stabileşte că deşi contractele de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formulă executorie.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 31 din 16 noiembrie 2009, M. Of. nr. 111 din 18 februarie 2010

Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispo-ziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, privind caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organi-zarea şi exercitarea profesiei de avocat (republicată), precum şi interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exer-citarea profesiei de avocat, republicată, modificate prin Legea nr. 255/2004, coroborate


cu dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, cu referire la necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea – procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 255/2004 şi că, pentru a putea fi puse în executare, contractele de asistenţă juridică au nevoie de învestire cu formulă executorie.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor de judecată nu există un punct de vedere unitar în legătură cu

caracterul de titlu executoriu al contractelor de asistenţă juridică încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, precum şi cu interpre-tarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republi-cată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, coroborate cu dispoziţiile art. 3741 din Codul de procedură civilă, cu referire la necesitatea învestirii cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

Cu privire la primul aspect, unele instanţe au considerat că au caracter de titlu executoriu numai contractele de asistenţă juridică încheiate după data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, potrivit principiului tempus regit actum, o soluţie contrară ducând la încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de art. 1 din Codul civil şi de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Alte instanţe, dimpotrivă, ţinând seama de principiul aplicării imediate a legii noi, au considerat că au calitatea de titlu executoriu şi contractele încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004, în condiţiile în care actele şi faptele juridice privitoare la executarea silită sunt ulterioare edictării acestui act normativ.

În legătură cu cel de-al doilea aspect, unele instanţe au respins ca lipsită de interes sau inadmisibilă cererea de învestire cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică.

În argumentarea soluţiei s-a reţinut, în esenţă, că după intrarea în vigoare a art. 3741 din Codul de procedură civilă, titlul executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică poate fi pus în executare silită prin cerere adresată executorului judecătoresc, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii judiciare necontencioase de învestire cu formulă executorie.

Alte instanţe însă au soluţionat pe fond cererea de învestire cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică, reţinând că prin Legea nr. 51/1995, republicată, nu i se recunoaşte acestui tip de contract caracterul executoriu, ci doar natura de înscris care constituie titlu executoriu şi care poate fi pus în executare numai după învestirea lui cu formulă executorie.

S-a apreciat astfel că punerea în executare a contractelor de asistenţă juridică este reglementată de norma specială prevăzută de art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995,


republicată, care impune învestirea acestora cu formulă executorie, prin derogare de la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte prima problemă în discuţie, instanţele care au reţinut că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Potrivit art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2004, „contractul de asistenţă juridică, legal încheiat, este titlu executoriu”.

Acest text de lege, prin care se stabileşte caracterul de titlu executoriu al unui aseme-nea contract, constituie, în mod evident, o normă procedurală ce priveşte executarea silită, fiind menită să îi asigure celeritatea.

Dobândirea valorii de titlu executoriu, ce are loc exclusiv prin voinţa legiuitorului, nu vizează raportul juridic de drept material existent între părţi, căci nu modifică în niciun fel convenţia părţilor sau vreunul dintre efectele generate de aceasta.

De asemenea, nu sunt afectate cu nimic condiţiile de formare şi de validitate a contractului, astfel că nici din această perspectivă nu se poate susţine că dispoziţia legală examinată ar aparţine dreptului material, şi nu celui procedural.

Normele de procedură propriu-zise, cărora le sunt asimilate şi normele de executare silită, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, se supun principiului aplicării imediate, cu respectarea regulii tempus regit actum.

De aceea, în materie de executare silită, este incidentă norma în vigoare la data reali-zării executării, inclusiv cu privire la constituirea titlului, ca primă etapă în declanşarea procedurii execuţionale şi indiferent dacă naşterea creanţei a avut loc anterior.

Aşa cum s-a arătat, dispoziţiile art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995, republi-cată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, se situează în materia normelor procedurale de executare silită.

Întrucât legiuitorul nu distinge în raport cu momentul la care s-a încheiat contractul de asistenţă juridică, se impune a se aprecia că au caracter executoriu şi contractele ce au fost încheiate anterior intrării în vigoare a dispoziţiilor modificatoare conţinute de Legea nr. 255/2004.

Prin aceasta nu are loc o nesocotire a principiului neretroactivităţii legii, înscris în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Codul civil, deoarece legea nouă nu vine să modifice raporturile juridice dintre părţi, ci doar recunoaşte contractului o calitate superioară, exclusiv în vederea unei eventuale executări silite.

Altfel spus, prin aplicarea imediată a noii norme de procedură nu sunt surprinse părţile, acestora nefiindu-le impuse condiţii sau efecte pe care nu le-au avut în vedere la data perfectării contractului.

Cu privire la cea de-a doua problemă în discuţie, instanţele care au apreciat că este necesară învestirea cu formulă executorie a contractelor de asistenţă juridică au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii.

Problema de drept care se cere a fi soluţionată, în acest caz, vizează interpretarea dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin art. 1 pct. 28 din Legea nr. 255/2004, în sensul aplica-bilităţii sau neaplicabilităţii dispoziţiilor art. 3741 din Codul de procedură civilă contrac-telor de asistenţă juridică pentru care s-a statuat că sunt titluri executorii, punându-se în discuţie raportul dintre norma generală şi norma specială.

Astfel, art. 3741 din Codul de procedură civilă prevede că „înscrisurile cărora legea le recunoaşte caracterul de titlu executoriu sunt puse în executare fără învestirea cu formulă executorie”.


Totodată, potrivit art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 255/2004, „învestirea cu formulă execu-torie este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului”.

Rezultă că, pentru a fi pus în executare silită, contractul de asistenţă juridică trebuie să fie învestit cu formulă executorie, câtă vreme este stabilită instanţa competentă în acest scop.

Prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 51/1995 se impun în virtutea raportului dintre norma generală şi norma specială, potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Altfel spus, ori de câte ori pentru o anumită materie există o reglementare specială, aceasta se aplică în locul reglementării generale.

Norma specială se va aplica în mod prioritar faţă de cea cu caracter general ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz care intră în prevederile sale, chiar dacă norma generală este mai nouă, deoarece aceasta din urmă nu poate, fără o dispoziţie expresă a legiuito-rului, să afecteze norma specială.

Aşadar, deşi potrivit legii contractul de asistenţă juridică este titlu executoriu, punerea sa în executare este condiţionată de învestirea cu formulă executorie în instanţă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 329 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii în sensul că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza I din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004, se stabileşte că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004.

De asemenea, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 255/2004 raportat la prevederile art. 3741 din Codul de procedură civilă, se stabileşte că deşi contractele de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formulă executorie.


în numele legii DECID:


lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 30 alin. (3) teza I din Legea

nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, se stabileşte că au caracter de titlu executoriu şi contractele de asistenţă juridică încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995.

În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 30 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 51/1995, republicată, raportat la art. 3741 din Codul de procedură civilă, se stabileşte că deşi contractele de asistenţă juridică au caracter de titlu executoriu conferit prin lege, pot fi puse în executare silită numai dacă au fost învestite cu formulă executorie.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.


3. Competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal

Codul de procedură fiscală, art. 41, art. 169 alin. (4)

Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 14 din 5 februarie 2007, M. Of. nr. 733 din 30 octombrie 2007


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispo-ziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 87 de judecători din totalul de 116 în funcţie.


Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria în a cărei rază teritorială se face executarea este competentă să judece contestaţiile for-mulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare, efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri fiscale.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat,

cu modificările şi completările ulterioare, instanţele de judecată s-au pronunţat în mod diferit referitor la competenţa materială şi teritorială de soluţionare a contestaţiei la executarea silită şi a contestaţiei împotriva unui titlu executoriu fiscal.

Astfel, unele instanţe au considerat că soluţionarea cererilor ce au ca obiect contestaţii formulate împotriva executării silite sau actelor de executare efectuate în baza unor titluri executorii fiscale, respectiv contestaţii împotriva unor titluri executorii fiscale, este de competenţa tribunalului – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În motivarea acestui punct de vedere s-a învederat că, în raport cu prevederile art. 41 din Codul de procedură fiscală, actele menţionate au caracter administrativ fiscal, cât timp sunt emise de un organ fiscal competent, acestea încadrându-se în conţinutul noţiu-


nii de „act administrativ” definit de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea conten-ciosului administrativ nr. 554/2004.

Alte instanţe fie au respins contestaţiile formulate împotriva titlurilor executorii fiscale, ca inadmisibile, fie au declinat competenţa de soluţionare în favoarea organelor prevăzute de art. 179 alin. (1) lit. a)-c) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

În fine, alte instanţe au considerat că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţiile formulate împotriva executării silite înseşi sau a unor acte de executare efectuate în baza titlurilor executorii fiscale, precum şi contestaţiile împotriva unor titluri executorii fiscale.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 169 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi

completările ulterioare, orice persoană interesată poate face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat, cu încălcarea prevederilor legale, de către organele de executare fiscale, precum şi împotriva refuzului acestora de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii.

Totodată, în conformitate cu dispoziţiile alin. (3) al aceluiaşi articol, „Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acesta nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”.

În reglementarea competenţei şi a modului de soluţionare, în cuprinsul alin. (4) al aceluiaşi art. 169 din Codul de procedură fiscală se mai prevede: „Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă.”

În lipsa unor proceduri exprese referitoare la instanţa judecătorească competentă, devin aplicabile, în această privinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Codul de procedură fiscală, în care se precizează că: „Unde prezentul cod nu dispune se aplică dispoziţiile Codului de procedură civilă.”

Or, potrivit art. 400 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută”, iar „Dacă o asemenea contestaţie vizează un titlu executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, competenţa de soluţionare aparţine instanţei de executare”.

Din coroborarea acestor dispoziţii cu prevederea de la art. 373 alin. (2) din Codul de procedură civilă, că „Instanţa de executare este judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune astfel”, reiese că este competentă să judece, atât contestaţia la executarea propriu-zisă, cât şi contestaţia la titlu, judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea.

Ca urmare, judecătoriei în circumscripţia căreia se face executarea îi revine compe-tenţa să judece în cazul contestaţiei împotriva executării propriu-zise sau al contestaţiei la titlu, atunci când o astfel de contestaţie vizează un titlu executoriu fiscal ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, evident, în cazul în care legea nu prevede o altă cale de atac împotriva acestuia.

O atare soluţie se impune deoarece, în cazul contestării executării silite ce se reali-zează de către organele administrativfiscale în baza unui titlu executoriu fiscal, dreptul comun este reprezentat de normele dreptului civil, material şi procesual, iar nu de normele de drept public cuprinse în Legea nr. 554/2004, a contenciosului administrativ şi, respectiv, în titlul IX din Codul de procedură fiscală, care sunt aplicabile numai la soluţionarea acţiunii în anularea sau modificarea obligaţiei fiscale, ce constituie titlu de creanţă fiscală.


Această interpretare este conformă şi prevederilor art. 169 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, prin care se precizează că, în cazul contestaţiei menţionate, „Dispo-ziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială prevăzute de art. 403 alin. 4 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile”.

De aceea, nu se poate considera că, în cazul contestaţiei la executarea silită a creanţelor fiscale, legiuitorul ar fi reglementat exercitarea şi soluţionarea ei în alte condiţii decât cele specifice dreptului comun, referitoare la contestaţia la executare în materie civilă, pentru că ori de câte ori a urmărit să excludă aplicarea anumitor dispoziţii ale dreptului comun în domeniul fiscal, a prevăzut aceasta în mod expres.

Ca urmare, adoptarea punctului de vedere potrivit căruia competenţa de soluţionare a contestaţiei la executare îndreptată împotriva titlului executoriu fiscal ar aparţine organelor cu atribuţii administrativ-jurisdicţionale din Ministerul Finanţelor Publice sau instanţelor de contencios administrativ este determinată de insuficienta distincţie dintre „titlu executoriu fiscal”, „titlu de creanţă fiscală” şi „act administrativ fiscal”.

Or, în această privinţă, trebuie avut în vedere că din coroborarea dispoziţiilor art. 21 cu cele ale art. 168 alin. (3) din Codul de procedură fiscală rezultă că titlul de creanţă fiscală este actul prin care se stabilesc drepturile patrimoniale ale statului şi obligaţiile de plată corelative ale contribuabililor, ce rezultă din raporturile de drept material fiscal, întocmit de organele competente sau de persoanele îndreptăţite potrivit legii.

În acest sens, în dispoziţiile cu caracter explicativ cuprinse în pct. 107.1 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Codului de procedură fiscală, aprobate prin Hotă-rârea Guvernului nr. 1.050/2004, sunt enumerate următoarele titluri de creanţă fiscală:

„a) decizia de impunere emisă de organele competente, potrivit legii; b) declaraţia fiscală, angajamentul de plată sau documentul întocmit de plătitor prin

care acesta declară obligaţiile fiscale, în cazul în care acestea se stabilesc de către plătitor, potrivit legii;

c) decizia prin care se stabileşte şi se individualizează suma de plată, pentru creanţele fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere, stabilite de organele competente;

d) declaraţia vamală, pentru obligaţiile de plată în vamă; e) documentul prin care se stabileşte şi se individualizează datoria vamală, inclusiv

accesorii, potrivit legii; f) procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmit de organul

prevăzut de lege, pentru obligaţiile privind plata amenzilor contravenţionale; g) ordonanţa procurorului, încheierea sau dispozitivul hotărârii instanţei judecătoreşti

ori un extras certificat întocmit în baza acestor acte în cazul amenzilor, al cheltuielilor judiciare şi al altor creanţe fiscale stabilite, potrivit legii, de procuror sau de instanţa judecătorească”.

Pe de altă parte, prin art. 41 din Codul de procedură fiscală, actul administrativ fiscal este definit ca fiind „actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislaţiei privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor fiscale.

În ceea ce priveşte titlul executoriu fiscal, prin art. 137 alin. (2) din Codul de procedură fiscală se prevede că „Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”.

Titlul executoriu fiscal trebuie să cuprindă, potrivit art. 137 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, pe lângă elementele precizate la art. 43 alin. (2) din acelaşi cod, nece-sare pentru actul administrativ fiscal, următoarele: codul de identificare fiscală, domi-


ciliul fiscal, precum şi orice alte date de identificare, cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului.

În art. 169 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prin care este reglementată contestaţia la executare silită, se prevede, la alin. (1), că „Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii”, iar la alin. (3) se adaugă precizarea potrivit căreia „Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”.

Este semnificativ că prin alin. (4) din textul de lege sus arătat se prevede că, în toate cazurile menţionate, „Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească competentă şi se judecă în procedură de urgenţă”.

Rezultă deci că, dacă pentru contestarea titlului de creanţă fiscală nu s-a reglementat accesul la o instanţă judecătorească, pe calea contestaţiei la titlul executoriu fiscal, adresată instanţei de executare, pot fi cerute nu numai lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului, ci se pot invoca şi apărări de fond cu privire la însăşi validitatea creanţei fiscale.

O atare interpretare dă posibilitate subiectului procesual activ al contestaţiei să se bucure de o procedură contradictorie în dovedirea dreptului său, de care nu ar fi putut beneficia anterior deoarece actul fiscal ce constituie titlu executoriu, fiind emis de un organ fără atribuţii jurisdicţionale, nu are caracter jurisdicţional.

Ca urmare, posibilitatea contestării titlului executoriu fiscal pe calea contestaţiei la executare subzistă numai în măsura în care actul ce constituie titlu de creanţă fiscală nu poate fi atacat pe calea contenciosului administrativ-fiscal.

Dacă în procedura de individualizare a taxelor, impozitelor, contribuţiilor, datoriilor vamale şi a accesoriilor la acestea este reglementată calea administrativ-jurisdicţională de atac, respectiv aceea a contestaţiei împotriva titlurilor de creanţă fiscală sau a altor acte administrative fiscale, în cadrul procedurii executării silite a creanţelor fiscale este reglementată, ca singură cale judiciară de atac, contestaţia la executarea propriu-zisă, prin care se contestă titlul de executare.

Excluderea de către legiuitor a instanţei de contencios administrativ de la soluţionarea contestaţiilor îndreptate împotriva titlului executoriu fiscal reiese din interpretarea comparativă, logică, a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) şi ale art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală.

Sub acest aspect, este de observat că, dacă în cazul contestaţiei împotriva titlului de creanţă fiscală sau a altui act administrativ-jurisdicţional s-a prevăzut expres, prin art. 188 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (versiunea 1 ianuarie 2007), că „Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă”, referirea de la art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală că, în cazul executării silite, „Contestaţia se introduce la instanţa judecătorească com-petentă [...]”, nu poate fi interpretată decât în sensul că o atare competenţă revine numai instanţei de drept comun care, în raport cu reglementarea de la art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, este judecătoria.

Aşa fiind, pentru corecta aplicare a dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se impune a se stabili că judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece contestaţia atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de exe-


cutare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, evident numai dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. (2) şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide în sensul celor stabilite mai sus.




lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, republicat,

cu modificările şi completările ulterioare, stabilesc: Judecătoria în circumscripţia căreia se face executarea este competentă să judece

contestaţia, atât împotriva executării silite înseşi, a unui act sau măsuri de executare, a refuzului organelor de executare fiscală de a îndeplini un act de executare în condiţiile legii, cât şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de un alt organ jurisdicţional, dacă pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

4. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a unor contestaţii la executare care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu

C. proc. civ., art. 373 alin. (2), art. 399 alin. (1), art. 400 alin. (1) şi (2), art. 402

1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împo-triva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, revine judecătoriei.

2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau

aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XV din 5 februarie 2007, M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007



Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispo-ziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispo-ziţiilor art. 400 şi 402 C. proc. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare, referitor la stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiilor la executare, în primă instanţă şi în căile de atac, având ca obiect hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale, precum şi în alte titluri de natură comercială.



Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să se decidă în sensul că judecătoria este competentă să judece în primă instanţă contestaţia formulată împotriva executării silite propriu-zise sau care vizează lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate în cazul unei astfel de contestaţii este recursul, care se judecă la secţia civilă a tribunalului.

Referindu-se, totodată, la contestaţia privind lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce constă într-o hotărâre judecătorească în materie comercială sau în alt titlu comercial, emis de un organ jurisdicţional, a susţinut că soluţionarea acestei contestaţii este de competenţa instanţei comerciale sau a organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută, calea de atac fiind, în cazul când obiectul litigiului nu depăşeşte un miliard de lei inclusiv, recursul care se judecă de tribunalul comercial sau de secţia comercială a tribunalului, iar dacă obiectul litigiului este mai mare de un miliard de lei, apelul ce se judecă de secţia comercială a curţii de apel şi, respectiv, recursul de competenţa secţiei comerciale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 C. proc. civ., referitoare la contestaţia la

executare, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la competenţa de soluţionare a acestei căi de atac atunci când ea este îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii comerciale sau a altor titluri executorii în materie comercială.

Astfel, unele instanţe, considerând executarea silită ca fiind cea de a doua fază a procesului, au apreciat că, din moment ce raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, iar nu civil, executarea silită va avea aceeaşi natură comercială.

S-a relevat, în acest sens, că atât timp cât în cadrul executării silite se urmăreşte realizarea efectivă a dreptului pretins, se impune ca toate cererile din această fază să fie judecate tot de instanţa comercială, ca şi în etapa anterioară, a judecăţii în primă instanţă şi în căi de atac.

S-a motivat că, chiar dacă s-ar accepta că în cazul contestaţiei la executare ar fi de soluţionat numai chestiuni procedurale, instanţa civilă nu ar putea fi considerată abilitată să le soluţioneze, făcându-se abstracţie de natura conflictului ivit în raporturile dintre părţi, astfel că se impune ca natura creanţei ce face obiectul executării silite să determine


instanţa, respectiv secţia specializată competentă, să judece şi într-o asemenea cale de atac.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că în cazul în care contestaţia vizează executarea propriu-zisă sau este îndreptată împotriva unui titlu executoriu ce nu provine de la un organ de jurisdicţie, o atare contestaţie trebuie soluţionată de instanţa de execu-tare, aşa cum se prevede în art. 400 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de executare fiind, în conformitate cu art. 373 alin. (2) din acelaşi cod, „judecătoria în circumscripţia căreia se va face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel”.

Ca urmare, aceleaşi instanţe s-au pronunţat în sensul că şi în ceea ce priveşte calea de atac împotriva soluţiilor pronunţate, în astfel de contestaţii la executare, sunt aplicabile aceleaşi norme procedurale, instanţa de control judiciar urmând a fi determinată tot potri-vit normelor dreptului comun, fără a avea relevanţă, în această privinţă, natura titlului executoriu.

Tot în opinia acestor instanţe contestaţia la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 400 alin. (2) C. proc. civ., vizând lămurirea înţelesului întinderii sau aplicării titlului executoriu, nu ar putea fi introdusă decât la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia să fie supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea ce se execută.

Examinându-se punctele de vedere menţionate, în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, se constată următoarele:

În art. 399 alin. (1) C. proc. civ., republicat, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 459/2006, se prevede că „împotriva executării silite, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi şi vătămaţi prin executare”, iar „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum şi în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege”.

1. Potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestaţia se introduce la instanţa de executare şi, deşi nu se arată în mod expres, rezultă că acest prim alineat are în vedere contestaţia la executare propriu-zisă, din moment ce în alin. (2) se prevede care este instanţa competentă să soluţioneze contestaţia la titlu.

Din coroborarea art. 400 alin. (1) cu art. 373 alin. (2) din C. proc. civ., care prevede că instanţa de executare este judecătoria în raza căreia se face executarea, dacă legea nu prevede altfel, rezultă că, în ceea ce priveşte competenţa soluţionării contestaţiei la executare propriu-zisă, aceasta aparţine întotdeauna judecătoriei, indiferent că este vorba despre un titlu executoriu în materie comercială sau în materie civilă.

2. Referitor la competenţa de soluţionare a contestaţiei la titlu art. 400 alin. (2) distinge două situaţii.

2.1. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului execu-toriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa competentă să se pronunţe este cea care a pronunţat hotărârea care se execută.

Aşadar, dacă titlul îl reprezintă o hotărâre judecătorească în materie comercială, contestaţia se va îndrepta la acea instanţă care a pronunţat, în respectiva materie, hotărârea susceptibilă de executare silită şi care poate fi, după caz, judecătoria, tribunalul, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, când titlul emană de la un alt organ cu activitate jurisdicţională, acela va fi sesizat cu contestaţia la titlu, indiferent de natura litigiului.


2.2. Atunci când se cere lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executo-riu care nu emană de la un organ cu activitate jurisdicţională, art. 400 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. face trimitere la instanţa de executare.

Cum această instanţă este întotdeauna judecătoria, conform art. 373 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că aceasta este competentă să judece în primă instanţă contestaţia la titlu când titlul nu emană de la un organ de jurisdicţie, inclusiv în materie comercială.

3. În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a tuturor acestor contestaţii în căile de atac, aceasta se determină după regulile general aplicabile cuprinse în art. 2 pct. 2 şi 3, art. 3 pct. 2 şi 3 şi art. 4 pct. 1 C. proc. civ..

De fapt, cu privire la instanţa competentă să soluţioneze căile de atac în contestaţiile la executare nu există practică neunitară, divergenţele de opinie apărând în ceea ce priveşte secţia din cadrul instanţei de control judiciar la care trebuie să se înregistreze asemenea pricini.

Sub acest aspect, nu poate fi vorba despre o interpretare şi aplicare diferită a legii, deoarece, cu excepţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile celorlalte instanţe – acolo unde există secţii specializate – nu au o competenţă proprie prevăzută în texte de lege, susceptibile de interpretări diferite.

Astfel, competenţa de soluţionare a căii de atac se verifică în raport cu nivelul instan-ţei, împărţirea pe secţii fiind o chestiune de organizare judecătorească.

Cu toate acestea, în considerarea principiului specializării, este firesc ca, atunci când contestaţia la executare propriu-zisă sau contestaţia la titlu vizează un titlu emis în materie comercială, acestea să se îndrepte la secţia comercială – dacă aceasta există – a instanţei competente.

Sub acest aspect, nu poate fi primit punctul de vedere exprimat în unele hotărâri, conform căruia, atunci când este vorba despre o contestaţie la executare propriu-zisă, natura litigiului rămâne fără relevanţă.

Aceasta cu atât mai mult cu cât există posibilitatea ca, într-o atare contestaţie, să se invoce şi apărări de fond, a căror natură comercială să fie indiscutabilă.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că judecătoriei îi revine competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie, iar competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.




lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În aplicarea dispoziţiilor art. 400 şi 402 C. proc. civ., republicat, cu modificările şi

completările ulterioare, stabilesc: 1. Competenţa de soluţionare în primă instanţă a contestaţiei formulate împotriva

executării silite propriu-zise şi a contestaţiei care vizează lămurirea înţelesului, întinderii


sau aplicării titlului executoriu ce nu emană de la un organ de jurisdicţie revine jude-cătoriei.

2. Competenţa de soluţionare a contestaţiei privind înţelesul întinderii sau aplicării titlului executoriu, ce reprezintă o hotărâre judecătorească comercială sau un alt titlu comercial emis de un organ jurisdicţional, revine, după caz, instanţei comerciale sau organului jurisdicţional care a pronunţat hotărârea ce se execută.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 februarie 2007.

5. Învestirea cu formulă executorie hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială care sunt executorii potrivit art. 7208 C. proc. civ.

C. proc. civ., art. 278 alin. (1), art. 374 alin. (1), 7208

Dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. se interpretează în sensul că hotărârile date în rimă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia Nr. XXXVIII din 7 mai 2007, M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republi-cată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială care sunt executorii potrivit art. 7208 C. proc. civ.



Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, cerând să fie admis, în sensul de a se decide că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere

unitar în aplicarea dispoziţiilor art. 7208 C. proc. civ., cu privire la chestiunea dacă trebuie învestite cu formulă executorie hotărârile executorii date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială.


Astfel, unele instanţe au considerat că, pentru a putea fi puse în executare, hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, chiar dacă sunt executorii potrivit art. 7208 C. proc. civ., trebuie să fie învestite totuşi cu formulă executorie.

În argumentarea acestui punct de vedere au fost invocate dispoziţiile art. 374 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora nicio hotărâre nu se poate executa dacă nu este învestită cu formulă executorie, afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că nu este necesară învestirea cu formulă executorie a hotărârilor date în primă instanţă în materie comercială, deoarece dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. atribuie caracter executoriu acestor hotărâri.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, prin art. 374 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I

pct. 15 din Legea nr. 459/2006, se prevede că „hotărârea judecătorească sau alt titlu se execută numai dacă este învestit cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1), afară de încheierile executorii, de hotărârile executorii provizoriu şi de alte hotărâri sau înscrisuri prevăzute de lege, care se execută fără formulă executorie”.

Corelativ, în art. 376 alin. (1) din acelaşi cod s-a reglementat că „se învestesc cu formula executorie prevăzută de art. 269 alin. (1) hotărârile care au rămas definitive ori au devenit irevocabile, precum şi orice alte hotărâri sau înscrisuri, pentru ca acestea să devină executorii, în cazurile anume prevăzute de lege”.

Din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în aceste texte de lege rezultă deci că o hotărâre judecătorească poate fi pusă în executare, de regulă, numai dacă a rămas definitivă ori a devenit irevocabilă şi a fost respectată procedura învestirii cu formula executorie.

Aşa cum s-a prevăzut prin înseşi dispoziţiile art. 374 alin. (1) C. proc. civ., au fost stabilite anumite excepţii de la această regulă, care se referă la încheierile executorii, hotărârile executorii provizoriu, precum şi la alte hotărâri sau titluri determinate de lege.

Ca urmare a caracterului lor executoriu stabilit de lege, încheierile şi hotărârile respective se pun în executare fără a fi definitive sau irevocabile şi fără învestirea lor cu formulă executorie.

În acest sens este de observat că, în cadrul reglementării privind execuţia vremelnică, prin art. 278 C. proc. civ. se precizează că hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept când au ca obiect vreuna dintre situaţiile menţionate la pct. 1-6 din cuprinsul acelui articol, în cazul hotărârilor parţiale reglementare de art. 270 (pct. 7), precum şi „în orice alte cazuri în care legea prevede că hotărârea este executorie” (pct. 8).

Or, un astfel de caz este şi cel stabilit prin art. 7208, introdus în Codul de procedură civilă prin art. I pct. 224 O.U.G. nr. 138/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea de aprobare nr. 219/2005, potrivit căruia „hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii”, iar „exercitarea apelului nu suspendă de drept executarea”.

Cum, în raport cu această reglementare, hotărârile date în primă instanţă în procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii, fac parte din categoria celor executorii provizoriu, exceptate prin art. 374 alin. (1) C. proc. civ. de la obligativitatea de a fi învestite cu formulă executorie, se impune să se considere că prin prevederea cuprinsă în art. 7208 din acelaşi cod legiuitorul a voit ca hotărârile respective să se execute fără formulă executorie.

De altfel, în acelaşi sens s-a prevăzut, prin art. 7209 C. proc. civ., că şi în cazul hotă-rârii judecătoreşti date în materie comercială, dacă este dusă la îndeplinire prin executare


silită „hotărârea, purtând menţiunea că este irevocabilă, constituie titlu executoriu, fără efectuarea altor formalităţi”.

În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 329 C. proc. civ., urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. se interpretează în sensul că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială, fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.


În numele legii D E C I D:


lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 7208 C. proc. civ. se interpretează în sensul că: Hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială,

fiind executorii de drept, nu trebuie învestite cu formulă executorie pentru a fi puse în executare.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 mai 2007.

6. Admisibilitatea recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor

Prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor poate fi atacată cu recurs.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXII (62) din 24 septembrie 2007, publicat în M. Of. nr. 276 din 08 aprilie 2008


Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispo-ziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, repu-blicată, cu modificările şi completările ulterioare, referitoare la admisibilitatea recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 93 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.



Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că recursul formulat împotriva ordonanţei preşedinţiale prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor este inadmisibil.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: În legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, repu-

blicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a constatat că instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în problema admisibilităţii recursului împotriva ordonanţei preşedinţiale de respingere a cererii de suspendare a executării dispoziţiilor hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Astfel, unele instanţe s-au pronunţat în sensul că recursul formulat împotriva ordo-nanţei preşedinţiale prin care s-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor este inadmisibil.

În sprijinul acestei opinii, s-a subliniat că dispoziţiile art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, derogă de la dreptul comun, potrivit căruia atât reclamantul, cât şi pârâtul, în conformitate cu prevederile art. 582 alin. (1) din Codul de procedură civilă, pot exercita calea de atac, indiferent dacă ordonanţa a fost sau nu respinsă.

Ca urmare, s-a apreciat că, din moment ce legea specială prevede, în mod expres, că numai împotriva ordonanţei prin care a fost admisă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor se poate formula recurs, nu mai este posibil să fie exercitată această cale de atac şi în cazul respingerii unei atare cereri.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că poate fi atacată cu recurs şi ordonanţa prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acţionarilor.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Potrivit art. 132 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi

completările ulterioare, hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat contra şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al şedinţei, iar când se invocă motivul de nulitate absolută dreptul la acţiune este imprescriptibil, cererea putând fi formulată şi de orice persoană interesată.

Prin alin. (7) al aceluiaşi articol, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 441/2006, se precizează „(7) Dacă hotărârea este atacată de toţi membrii directoratului, societatea va fi reprezentată în justiţie de către consiliul de supraveghere.”, iar prin alin. (8) şi (9) se mai subliniază că „dacă au fost introduse mai multe acţiuni în anulare, ele pot fi conexa-te” şi cererea „se va judeca în camera de consiliu”.

Este adevărat că prin art. 133 alin. (1) din aceeaşi lege se prevede că „odată cu intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei, pe cale de ordonanţă pre-şedinţială, suspendarea executării hotărârii atacate4”, indicându-se la alin. 3 că „împo-triva hotărârii de suspendare se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare”.

Această menţiune cu caracter restrictiv, privind posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de suspendare a executării, nu poate fi însă considerată limitativă, câtă vreme ea ar infirma principiul simetriei căilor de atac, specific dreptului nostru procesual.


A restrânge dreptul părţii nemulţumite la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului numai împotriva hotărârii de suspendare a executării ar însemna să se achieseze la încălcarea implicită a prevederilor art. 21 şi 129 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie şi la folosirea căilor de atac.

De altfel, o interpretare extinctivă a dispoziţiilor art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este impusă mai ales de necesitatea egalităţii de tratament faţă de părţile aflate în proces, în care privinţă reglementările de drept comun în materia ordonanţei preşedinţiale, respectiv cele cuprinse în art. 581-582 din Codul de procedură civilă, permit tuturor părţilor aflate în litigiu să atace cu recurs ordonanţa pronunţată în primă instanţă, independent dacă prin aceasta se admite sau se respinge acţiunea introductivă (art. 582 alin. 1).

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările şi completările ulterioare, precum şi al art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor este supusă recursului.


În numele legii

DECID:


lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modi-

ficările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că ordonanţa preşedinţială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor unei hotărâri a adunării generale a acţionarilor poate fi atacată cu recurs.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 septembrie 2007.

7. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la posibilitatea valorificării, pe calea executării silite, a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995

Dispoziţiile art. 9 alin. (8) din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXXIX (79) din 5 noiembrie 2007, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008


Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au


întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, referitor la posibilitatea valorificării, pe calea executării silite, a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor acestui articol.



Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii de admitere a acestuia în sensul de a se stabili că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol nu pot fi valorificate pe calea executării silite.

SECŢIILE UNITE,

În aplicarea dispoziţiilor art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea

situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, referitor la posibilitatea valorificării pe cale silită a imobilelor dobândite în temeiul prevederilor acestui articol, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar, adoptând soluţii diferite cu privire la înstrăinarea acestora în cazul procedurii executării silite.

Astfel, unele instanţe au considerat că interdicţia înstrăinării prevăzută în art. 9 ultimul alineat din Legea nr. 112/1995 se extinde şi asupra vânzării pe calea executării silite.

S-a relevat în acest sens că instituirea interdicţiei s-a făcut în considerarea bunului (intuitu rei), ceea ce ar include şi cazul vânzării lui în cadrul procedurii executării silite.

S-a motivat că imobilul este inalienabil temporar, astfel că asupra lui nu se pot realiza acte de dispoziţie şi nici chiar acte de executare silită, subliniindu-se că ultimul gen de acte ar reprezenta o modalitate indirectă de eludare a dispoziţiilor legale care scot temporar din circuitul civil această categorie de bunuri.

S-a mai argumentat că legiuitorul foloseşte termenul generic de „înstrăinare”, ceea ce înseamnă că intenţia sa a fost aceea de a exclude orice formă de transfer al dreptului de proprietate, atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, neexistând nicio deosebire între înstrăinarea voluntară a imobilului dobândit în baza Legii nr. 112/1995, până la împlinirea termenului de 10 ani, şi înstrăinarea în cadrul executării silite, care nu implică manifestarea de voinţă a debitorului.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că dispoziţiile art. 9 ultimul alineat din lege prevăd o indisponibilizare temporară a imobilelor cumpărate în baza acestui act normativ, fără să le declare neurmăribile, astfel că acestea pot fi valorificate pe calea executării silite.

S-a mai susţinut că noţiunea de „înstrăinare”, prevăzută în art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995, presupune o manifestare de voinţă în acest sens, respectiv intenţia de a înstrăina, concretizată în cadrul unui act juridic voluntar translativ de proprietate, cum sunt contractele de vânzare-cumpărare, de donaţie, de schimb etc.


Examinându-se punctele de vedere menţionate în raport cu dispoziţiile legale aplicabile se constată următoarele:

Potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, „chiriaşii titulari de contract ai aparta-mentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului”.

În alin. 8 al aceluiaşi articol se mai prevede că „apartamentele dobândite în condiţiile alin. 1 nu pot fi înstrăinate 10 ani de la data cumpărării”.

Aşadar, nerespectarea acestei ultime dispoziţii legale imperative este sancţionată de lege cu nulitatea absolută a actului de înstrăinare, nulitate ce poate fi invocată în orice stare a procesului de orice parte interesată şi chiar din oficiu.

Sub acest aspect trebuie observat că, instituind o atare interdicţie, legiuitorul face referire la „înstrăinare” în sensul de act juridic voluntar, prin care se transferă dreptul de proprietate asupra imobilului (vânzare-cumpărare, donaţie, schimb etc.).

Or, în înţelesul noţiunii de „înstrăinare” nu poate fi cuprinsă şi executarea silită, care presupune un transfer forţat al dreptului de proprietate din patrimoniul debitorului urmărit către terţe persoane, în scopul obţinerii sumelor de bani necesare îndestulării creditorului urmăritor.

În această privinţă trebuie avut în vedere că în materia executării silite este aplicabil principiul instituit în art. 1718 din Codul civil, în conformitate cu care debitorul este ţinut să răspundă pentru obligaţiile sale cu toate bunurile mobile şi imobile, evident cu excepţiile prevăzute de lege.

Or, această interdicţie de înstrăinare nu echivalează cu scoaterea din circuitul civil a acestor imobile, ci se referă exclusiv la actele de dispoziţie voluntară ale creditorului, nefiind vizată persoana debitorului care s-ar vedea eliberat astfel de plata unei creanţe cu o valoare substanţială.

Ca atare, apartamentele dobândite de chiriaşi în condiţiile prevăzute în art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, inalienabile timp de 10 ani de la data cumpărării, chiar dacă nu pot fi înstrăinate prin acte de voinţă ale beneficiarilor acestei dispoziţii, sunt supuse totuşi regimului executării silite, a cărei natură juridică diferă de aceea a oricărui contract de înstrăinare încheiat cu consimţământul celui care a devenit proprietar al bunului.

Dacă, în accepţiunea elementului consimţământ, esenţial în orice act de înstrăinare încheiat de proprietarul bunului, se înţelege libera exprimare a voinţei acestuia justificată de o cauză concretizată în voinţa de a achiziţiona un obiect ce poate constitui echivalentul cel puţin la fel de avantajos pentru el ca şi bunul pe care îl cedează, este evident că în cazul executării silite bunul nu mai iese din patrimoniul său cu liberul lui consimţământ integru.

De aceea, ori de câte ori se dispune între vii cu privire la dreptul de proprietate asupra unui imobil din categoria celor la care se referă art. 9 alin. 1 din Legea nr. 112/1995, ne aflăm neîndoielnic într-un caz de înstrăinare pentru care există restricţie timp de 10 ani de la data cumpărării.

Dar, în raport cu finalitatea legii, care urmăreşte să restricţioneze între vii eventualele tendinţe speculative cu asemenea imobile achiziţionate în condiţii speciale, de regulă avantajoase pentru dobânditori, în cazul transmiterii dreptului de proprietate moşteni-torilor, ca urmare a decesului, sau în cadrul procedurii publice a executării silite, desfăşurată în favoarea creditorului care nu a fost îndestulat în termenii contractului, nu se mai poate pretinde că asemenea modalităţi de dobândire a imobilului ar mai putea fi expuse aceluiaşi interes speculativ.


Acest punct de vedere a fost însuşit de altfel de autorii Legii nr. 10/2001, în care s-a nuanţat o astfel de restricţie, prevăzându-se, la art. 43 alin. 1, că „chiriaşii cărora, în temeiul prevederilor art. 9 alin. 1-4 din Legea nr. 112/1995, li s-au vândut, cu respectarea prevederilor acestei legi, apartamentele în care locuiau au dreptul să le înstrăineze sub orice formă înainte de împlinirea termenului de 10 ani de la data cumpărării numai persoanei îndreptăţite, fost proprietar al acelei locuinţe”.

Rezultă deci că, în raport cu natura ei juridică, restricţia înstrăinării imobilului reglementată în alin. 8 al art. 9 din Legea nr. 112/1995 nu poate împiedica şi desfăşurarea procedurii executării silite asupra aceluiaşi imobil.

Aşadar, intervenţia procedurii asigurate de executorul judecătoresc în transferul dreptului de proprietate, care înlătură orice presupunere că chiriaşul dobânditor al imobilului ar putea determina înstrăinarea imobilului cumpărat în scopuri speculative, scoate un asemenea caz din câmpul de acţiune al restricţiei menţionate.

Ca urmare, chiar dacă vânzarea la licitaţie publică în cadrul urmăririi silite asupra bunurilor imobile, reglementată în art. 488-571 din Codul de procedură civilă, este susceptibilă de a fi privită ca o modalitate de realizare a unei convenţii de vindere-cumpă-rare în sensul prevederilor art. 1294 şi 1388-1390 din Codul civil, totuşi modalitatea total diferită de dobândire a dreptului de proprietate pe calea acesteia impune exceptarea ei din formele de înstrăinare la care se referă art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se decide că dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu desti-naţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.


în numele legii

DECID:


lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dispoziţiile art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei

juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, se interpretează în sensul că imobilele dobândite în temeiul prevederilor acestui articol pot constitui obiect al executării silite.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 noiembrie 2007.

8. Instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale

În materie comercială, sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXXXIV (84) din 10 decembrie 2007, M. Of. nr. 697 din 14 octombrie 2008



Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale.



Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi pronun-ţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 şi următoarele din Codul de procedură civilă, în sensul că sechestrul asigurător în materie comercială este aplicabil atât asupra bunurilor mobile, cât şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: Prin recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se învederează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 907 şi 908 din Codul comercial, raportate la prevederile art. 591 din Codul de procedură civilă, referitor la instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului în cauzele comerciale.

Astfel, unele instanţe de judecată au considerat că sechestrul asigurător în materie comercială nu se poate dispune decât asupra averii mobile a debitorului, potrivit dispo-ziţiilor art. 907 din Codul comercial.

În motivarea acestui punct de vedere s-a arătat că prevederile Codului comercial au un caracter derogatoriu de la normele stabilite în Codul de procedură civilă, astfel încât în materie comercială sechestrul asigurator este reglementat doar de dispoziţiile art. 591-594 din Codul de procedură civilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că sechestrul asigurător poate fi instituit şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, fiind aplicabile în această privinţă dispoziţiile art. 907 din Codul comercial, raportate la art. 591 din Codul de procedură civilă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 907 alin. 1 din Codul comercial, „Partea interesată în o cauză

comercială va putea deodată cu intentarea acţiunii să ceară a se pune sechestru asigurător asupra averii mobile a debitorului său conform art. 614 şi următoarele din procedura civilă după deosebirile mai jos enunţate”, prevăzându-se prin alineatul următor că „va putea de asemenea să urmărească şi să poprească pentru sumele cuprinse în titlul său sumele sau efectele datorate debitorului său de către un al treilea, conformându-se dispo-ziţiilor art. 456 şi următoarele din Codul de procedură civilă”.


Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 908 alin. (1) din Codul comercial, „Sechestrul sau poprirea nu se va putea înfiinţa decât numai cu dare de cauţiune, afară de cazul când cererea de sechestru sau de poprire se va face în virtutea unei cambii sau a unui alt efect comercial la ordin sau la purtător, protestat de neplată”.

În continuare, prin alin. (2) al aceluiaşi articol se prevede că „Judecătoria se va pronunţa asupra sechestrului în camera de consiliu, fără prealabila chemare a părţilor”, iar în alin. (3) se precizează că „Sechestrul asigurător nu poate fi ridicat decât dacă debitorul va consemna suma, capital, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.

Aşadar, aceste reglementări au un caracter special, specific raporturilor juridice de drept comercial, cu privire la obligativitatea cauţiunii la momentul formulării cererii de sechestru sau poprire asigurătorie, precum şi în legătură cu ridicarea sechestrului asigurător.

Or, în ceea ce priveşte celelalte aspecte referitoare la instituirea sechestrului asigurător în materia litigiilor comerciale partea interesată nu poate fi scutită de respectarea dispo-ziţiilor Codului de procedură civilă referitoare la această măsură asigurătorie, dispoziţii la care face trimitere norma de reglementare cuprinsă în art. 907 din Codul comercial.

Trebuie observat însă că prevederile art. 614 şi următoarele din vechiul Cod de procedură civilă, la care se face trimitere prin art. 907 alin. (1) din Codul comercial, se regăsesc în cuprinsul art. 591-596 din actuala reglementare.

Or, potrivit reglementării din art. 60 raportat la art. 48 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziţiile de modificare şi completare se încorporează, de la data intrării lor în vigoare, în actul de bază care trebuie să ţină seama de situaţia juridică a normei de trimitere.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 591 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă: „Creditorul care nu are titlul executoriu, dar a cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune”.

Această prevedere impune astfel să se considere implicit modificat şi cuprinsul art. 907 alin. (1) din Codul comercial, care se referă doar la sechestrul asigurător asupra „averii mobile” a debitorului, în condiţiile în care, potrivit legislaţiei actuale sechestrul asigurător poate fi dispus atât asupra bunurilor mobile cât şi a celor imobile.

O atare interpretare este impusă şi de particularitatea raportului juridic de drept comercial, care se caracterizează prin celeritate, astfel încât încheierea de modificare sau de stingere a acestuia să se facă cu maximă operativitate şi în condiţii de bună-credinţă, pentru că raţiunea finală a unui asemenea raport juridic este îndeplinirea lui întocmai.

Ca urmare, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor comerciale ce revin părţilor din convenţiile încheiate, datorită culpei debitorului sau altor cauze, trebuie să se dea posibilitatea creditorului să acceadă la garanţii de natură a-i asigura atât executarea integrală a obligaţiilor asumate de debitor, cât şi protecţia sa eficientă împotriva riscurilor ce ar putea împiedica îndestularea sa.

Soluţionarea corespunzătoare a acestei situaţii de maximă importanţă pentru garan-tarea eficienţei relaţiilor comerciale impune examinarea evoluţiei reglementărilor legis-lative existente în materie.

În această privinţă, Codul comercial, promulgat în anul 1887, a preluat soluţia existentă atunci şi în Codul de procedură civilă, în care era prevăzută, la art. 614 şi următoarele, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător numai asupra bunurilor mobile ale debitorului.

Abia prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 s-a reglementat, în cadrul noului conţinut ce s-a dat art. 591 din Codul de procedură civilă, posibilitatea instituirii sechestrului asigurător şi asupra bunurilor imobile ale debitorului, prevăzându-se în alin. 1


al acestui articol: „creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este consta-tată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune”, putând „fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă”.

Or, în raport cu această reglementare, art. 907 alin. (1) din Codul comercial, prin care era limitată posibilitatea de a se cere punerea sechestrului asigurător numai asupra averii mobile a debitorului, ca şi în conţinutul anterior al art. 591 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat că nu a fost modificat implicit, pentru ca dispoziţiile anterioare identice ale celor două articole să aibă dispoziţii corespunzătoare.

O astfel de interpretare se impune întrucât nu se poate presupune că legiuitorul ar fi urmărit să rămână mai puţin exigent faţă de debitorul dintr-o relaţie comercială decât faţă de cel dintr-un raport contractual de drept comun.

Aplicabilitatea şi în materie comercială a reglementării novatoare din art. 591 alin. (1) al Codului de procedură civilă este impusă şi de dispoziţiile art. 721 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora dispoziţiile acestui cod „alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială”.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. 1 teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că în materie comercială sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.


În numele legii DECID

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dispoziţiile art. 907 din Codul comercial se interpretează prin trimitere la prevederile art. 591 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, în sensul că:

În materie comercială, sechestrul asigurător se poate înfiinţa şi asupra bunurilor imobile ale debitorului.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

9. Învestirea cu formulă executorie a ordonanţei de admitere, în tot sau în parte, a somaţiei de plată

O.G. nr. 5/2001, art. 6 alin. (4), art. 9 alin. (2)

În aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) şi art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 5/2001, cererea de învestire cu formulă executorie a ordonanţei de admitere, în tot sau în parte, a somaţiei de plată nu este admisibilă dacă aceasta nu a fost comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XI din 20 martie 006, M. Of. nr. 656 din 28 iulie 2006

În practica instanţelor judecătoreşti s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (4) şi ale art. 9 alin. (2) din O.G.


nr. 5/2001 în legătură cu soluţionarea cererii de învestire cu formulă executorie a ordonanţei de admitere, în tot sau în parte, a somaţiei de plată.

Astfel, unele instanţe au admis cererea de învestire cu formulă executorie a ordonanţei de admitere, în tot sau în parte, a somaţiei de plată, în condiţiile în care comunicarea acesteia s-a făcut potrivit prevederilor art. 86-100 C. proc. civ., chiar dacă nu s-au respectat dispoziţiile art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că, prin dispoziţiile art. 6 alin. (4) din ordonanţa menţionată, se derogă în mod nejustificat de la regula privind comunicarea actelor de procedură instituită prin art. 86 alin. (1) C. proc. civ. S-a mai învederat că, prin această derogare, se împiedică realizarea celerităţii impuse de procedura privind somaţia de plată, deoarece comunicarea ordonanţei de admitere a cererii creditorului privind somaţia de plată se poate realiza mult mai repede şi în aceleaşi condiţii atunci când confirmarea primirii se obţine prin agenţii procedurali ai instanţei, sau prin alte mijloace care asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii lui.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, pentru a fi admisibilă cererea de învestire cu formulă executorie a ordonanţei pronunţate de instanţă, trebuie făcută dovada comu-nicării acesteia prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, astfel cum se prevede la art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Pentru faza judecăţii (cognitio), prin art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 5/2001 se prevede că

„procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin sem-nătură ori în alt mod admis de lege, şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii”.

Potrivit art. 6 alin. (1) şi (2) din aceeaşi O.G., dacă nu a intervenit închiderea dosa-rului, „judecătorul va examina cererea pe baza actelor depuse, precum şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor”, iar în cazul în care „constată că pretenţiile creditorului sunt justificate, (...) emite ordonanţa care va conţine somaţia de plată către creditor, precum şi termenul de plată”.

Tot în art. 6 din această O.G. se mai prevede, la alin. (4), că „ordonanţa se va înmâna părţii prezente sau se va comunica fiecărei părţi, de îndată, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire”.

Din această ultimă dispoziţie, cu caracter imperativ, rezultă că instituirea unei atare prevederi speciale de comunicare este determinată de urgenţa pe care o reclamă soluţionarea unor astfel de cauze, precum şi de necesitatea evitării comunicării unor acte de asemenea importanţă prin afişare, în condiţiile prevăzute în art. 92 şi 921 C. proc. civ.

De altfel, este de observat că ordonanţa de admitere a cererii de somaţie de plată este o hotărâre cu caracter provizoriu, a cărei definitivare depinde de exercitarea de către debitor a cererii de anulare şi, respectiv, de modul de soluţionare a acesteia.

Constituind mijlocul prin care debitorul poate contesta ordonanţa privind somaţia de plată, cererea în anulare este o cale de atac specială şi unică, rezervată numai debitorului pârât, prin care se solicită doar anularea ordonanţei. Instanţa învestită cu soluţionarea cererii în anulare poate anula ordonanţa sau o poate confirma. Hotărârea prin care este respinsă cererea în anulare este irevocabilă, potrivit art. 8 alin. (5) din O.G. nr. 5/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea de aprobare nr. 195/2004.

Într-o a doua fază (executio), la cererea creditorului, ordonanţa împotriva căreia nu s-a formulat cerere în anulare sau hotărârea de respingere a cererii în anulare, rămasă irevocabilă, va fi învestită cu formulă executorie şi, astfel învestită, ea constituie titlu


executoriu, conform art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 5/2001. Rezultă că învestirea cu formulă executorie a ordonanţei, pentru ca aceasta să fie pusă în executare silită, reprezintă o condiţie prealabilă şi imperativă a executării silite, aşa încât neîndeplinirea ei atrage nulitatea urmăririi.

Cât priveşte procedura învestirii ordonanţei cu formulă executorie, sunt incidente dispoziţiile art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 5/2001 şi ale art. 376 C. proc. civ., în raport cu care admiterea cererii de învestire este condiţionată de caracterul definitiv al ordonanţei sau de caracterul irevocabil al hotărârii de respingere a cererii în anulare. Ca urmare, este necesar ca instanţa de judecată, în exercitarea rolului activ, să verifice în ce măsură s-au respectat dispoziţiile art. 9 alin. (2), cu referire la art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001, atât cu privire la comunicarea ordonanţei, cât şi cu privire la modalitatea în care aceasta a rămas irevocabilă.

În această privinţă, se impune să se aibă în vedere că nerespectarea prevederilor art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001 ar atrage, pe de o parte, încălcarea principiului dispo-nibilităţii şi lipsirea debitorului de posibilitatea de a se apăra, iar, pe de altă parte, ar crea posibilitatea invocării nulităţii relative a actului în cadrul unei contestaţii la executare, în conformitate cu dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Aşa fiind, în raport cu dispoziţiile legale la care s-a făcut referire, se impune să se reţină că ordonanţa ce conţine somaţia de plată nu este susceptibilă de a fi învestită cu formulă executorie decât dacă a fost comunicată părţilor prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din O.G. nr. 5/2001.

10. Contract de credit bancar încheiat anterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 58/1998. Titlu executoriu

Legea nr. 58/1998, art. 79 alin. (2) 1)

În aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, contractele de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a prevederilor legii menţionate au caracter de titlu executoriu.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIII din 20 martie 2006, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006

În aplicarea dispoziţiilor art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar cu privire la caracterul contractelor de credit bancar încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.

Astfel, unele instanţe, invocând principiul tempus regit actum, s-au pronunţat în sensul că au caracter de titlu executoriu numai contractele de credit bancar încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1998.

În motivarea punctului de vedere menţionat s-a relevat că, atât timp cât în momentul încheierii contractului de credit bancar nu exista o reglementare legală care să-i atribuie caracter de titlu executoriu, prevederile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 nu pot fi extinse asupra unor asemenea contracte încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi.

S-a mai învederat că o altă soluţie ar contraveni atât principiului neretroactivităţii legii civile, consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie şi în art. 1 C. civ., cât şi principiului libertăţii de voinţă a părţilor contractante.

1) Legea nr. 58/1998 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea

capitalului (M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006).


Alte instanţe, dimpotrivă, considerând că dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 sunt norme de procedură de imediată aplicare, au decis că pentru realizarea creanţelor care decurg din contractele de credit sunt aplicabile normele legale în vigoare în momentul executării silite a acestor contracte, independent de legea sub imperiul căreia s-a născut raportul de drept pe care ele se fundamentează.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legii. Într-adevăr, potrivit art. 56 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară,

devenit art. 79 alin. (2) în urma republicării acestei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 24 ianuarie 2005, „Contractele de credit bancar, precum şi garanţiile reale şi personale constituite în scopul garantării creditului bancar constituie titluri executorii”.

Textul de lege menţionat constituie astfel norma prin care s-a reglementat executarea silită, în cazul titlurilor la care se referă, în scopul asigurării realizării tuturor drepturilor de creanţă ce decurg din acte juridice încheiate cu respectarea cerinţelor de validitate, independent de data acestora.

Instituindu-se astfel un sistem execuţional unitar, simplificat, de natură a asigura recu-perarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai recurge la procedura complicată, specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public de garantare a creditului, care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge în situaţia de a fi lipsiţi de economiile sau investiţiile pe care le-au făcut.

În această privinţă este de reţinut că activitatea bancară, deşi se realizează de persoane juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci printr-o dispoziţie a legii, în sensul ca actul juridic prin care împrumutul a fost convenit să aibă şi caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei proceduri suple, simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-credinţă, care ar refuza să le restituie la termenele scadente. În acelaşi spirit, anterior reglementării menţio-nate, prin art. 52 din Legea nr. 34/1991 s-a prevăzut că „Actele de împrumut încheiate de Banca Naţională a României constituie titluri executorii, în caz de neplată, pentru întreg soldul creanţei de plătit”, precum şi că „Organele de stat financiare sau judecătoreşti sunt obligate să execute creanţa Băncii Naţionale a României numai pe baza unei notificări din partea acesteia”, iar, în conformitate cu prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 43/1997, aveau caracter executoriu şi contractele de credit încheiate de Banca Agricolă până la data de 31 decembrie 1996.

Este de reţinut totodată că, prin art. 372 C. proc. civ., care constituie dreptul comun, se prevede că „Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti ori al unui alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu”.

Rezultă, deci, că prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale referitoare la executarea silită.

Acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă, în momentul naşterii raportului juridic de drept material, nu exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului constatator al convenţiei dintre părţi. Mai întâi, pentru motivul că, în materie contractuală, sunt supuse reglementării date prin legea în vigoare în momentul încheierii contractului numai condiţiile necesare valabilităţii naşterii raportului juridic, precum şi conţinutul său juridic, înţeles ca sumă de drepturi şi obligaţii corelative pe care părţile şi le-au asumat sau care le erau impuse de legea în vigoare în momentul respectiv. Or, textul art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998 nu distinge în raport de momentul în care a luat naştere raportul juridic de drept bancar şi nici nu aduce vreo atingere drepturilor private determinate prin contractele de credit bancar valabil şi definitiv încheiate sub imperiul legii vechi.


Apoi, pe planul dreptului intertemporal, ori de câte ori o lege ulterioară modifică efectele viitoare ale unor specii de contracte sau le exclude, pentru satisfacerea unui interes de ordine publică, trebuie să se considere că dispoziţia modificatoare sau prohibitivă a legii ulterioare se aplică şi la efectele nerealizate ale contractului încheiat anterior, pentru motivul că ordinea publică, astfel cum legiuitorul o stabileşte, trebuie să aibă, prin esenţa ei, un caracter de unitate şi de uniformă obligativitate pentru toţi, neputând prevala legea privată a contractului asupra dispoziţiilor legale de interes public. O asemenea concluzie este în totală concordanţă cu spiritul reglementărilor cu caracter internaţional, adoptate prin Convenţia de la Roma din 1980, privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Ca urmare, în sensul acestei concluzii, rezultă că dispoziţiile art. 79 alin. (2) din Legea nr. 58/1998, atribuind contractelor de împrumut bancar, fără nicio distincţie, valoarea de titlu executoriu, au în vedere, prin prisma unor interese de ordine publică şi a regulilor prescrise executării silite în natură a obligaţiilor, nu numai contractele care se vor încheia după intrarea în vigoare a textului menţionat, dar şi pe cele încheiate sub imperiul legii vechi. Mai exact, acţiunea în timp a textului menţionat cuprinde şi efectele viitoare ale unor raporturi juridice trecute (facta futura), ceea ce impune concluzia, în baza art. 1 C. civ., că textul, privit ca lege nouă, este de imediată aplicare.

De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege nouă are un efect imediat.

11. Admisibilitatea cererilor prin care se solicită obligarea debitorilor ce nu-şi îndeplinesc obligaţiile de a face sau de a nu face la plata de daune cominatorii, după intrarea în vigoare a art. 5803 C. proc. civ. Hotărârea jude-cătorească prin care s-au acordat daune cominatorii. Titlu executoriu

C. proc. civ., art. 5803 1)

1. Cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile, conform art. 5803 C. proc. civ.

1) Art. 5803 a fost modificat prin Legea nr. 459/2006 (M. Of. nr. 994 din 13 decembrie 2006), având

în prezent următorul conţinut: „(1) Dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzi civile. Instanţa sesizată de creditor poate obliga pe debitor, prin încheiere irevocabilă, dată cu citarea părţilor, să plătească, în favoarea statului, o amendă civilă de la 20 lei (RON) la 50 lei (RON), stabilită pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu. (2) Dacă în termen de 6 luni debitorul nu va executa obligaţia prevăzută în titlul executoriu, la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului va fixa suma datorată statului cu acest titlu, prin încheierea irevocabilă, dată cu citarea părţilor, iar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea obligaţiei prevăzute de alin. (1), creditorul poate cere obligarea debitorului la daune-interese; în acest din urmă caz, dispoziţiile art. 574 sunt aplicabile în mod corespunzător. (3) Amenda civilă va putea fi anulată, în tot sau în parte, ori redusă, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu sau, după caz, pentru alte motive temeinice, pe cale de contestaţie la executare. (4) Încheierile date în condiţiile prezentului articol sunt executorii şi se comunică din oficiu, prin grija grefierului de şedinţă, organelor fiscale competente în vederea executării silite, potrivit Codului de procedură fiscală. (5) Pentru neexecutarea obligaţiilor prevăzute în prezentul articol nu se pot acorda daune cominatorii”.


2. Hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese compen-satorii, dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XX din 12 decembrie 2005, M. Of. nr. 225 din 13 martie 2006

1. Unele instanţe au considerat că, ulterior introducerii în Codul de procedură civilă a art. 5803, prin care a fost reglementată procedura constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, cererea de obligare a acestuia la plata de daune cominatorii nu mai este admisibilă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii şi în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau a obligaţiei de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile, în temeiul art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii declarat de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că cererea privind obligarea la daune cominatorii este admisibilă şi în condiţiile reglementării obligării debitorului la plata amenzii civile, conform art. 5803 C. proc. civ.

2. Unele instanţe s-au pronunţat în sensul că hotărârile judecătoreşti prin care debitorii sunt obligaţi să plătească daune cominatorii au caracter de titlu executoriu.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat că, datorită caracterului incert şi nelichid al unor asemenea creanţe, hotărârile judecătoreşti prin care s-a dispus obligarea la daune cominatorii nu pot fi puse în executare, fiind necesar ca, în prealabil, să se stabilească, după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă preju-diciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecinţa transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii.

Această din urmă interpretare corespunde spiritului legii. Instanţa supremă a stabilit că hotărârea prin care s-au acordat daune cominatorii este

susceptibilă de executare silită, la cererea creditorului, numai în limita daunelor-interese compensatorii, dovedite ulterior, în faţa instanţei, cu ocazia transformării în astfel de daune a daunelor cominatorii.

12. Poprire. Validarea acesteia în cazul debitorului fără disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit

C. proc. civ., art. 452, art. 455, art. 457 1) C. civ., art. 1718

Poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

C.S.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 4 din 21 septembrie 1998, în Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 1998, Ed. Argessis, 1999, p. 26

1) Art. 452 şi art. 457 au fost modificate prin Legea nr. 459/2006 (M. Of. nr. 994 din 13 decembrie

2006).


Potrivit dispoziţiilor art. 1718 C. civ., art. 452, art. 455 şi art. 457 C. proc. civ., poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Instanţele judecătoreşti nu au un punct de vedere unitar în aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la validarea popririlor în cazul în care au fost epuizate disponibilităţile din conturile debitorilor, deschise la terţii popriţi.

Unele instanţe au respins cererile creditorilor de validare a popririlor asupra conturilor deschise de debitori la terţii popriţi, dacă disponibilităţile băneşti din acele conturi au fost epuizate până la soluţionarea cauzei, considerând că validarea popririi este condiţionată, prin art. 457 C. proc. civ., de dovada faptului că terţul poprit este dator debitorului urmărit.

Alte instanţe, dimpotrivă, au considerat admisibile cererile de validare a popririlor înfiinţate asupra conturilor deschise de debitori la terţii popriţi, chiar şi atunci când nu există disponibil bănesc în acele conturi. În sprijinul acestui punct de vedere s-au invocat dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora plăţile datorate de terţii popriţi privesc nu numai sumele exigibile în momentul înfiinţării popririi, ci şi pe acelea ce vor fi datorate în viitor, conform principiului înscris în art. 1718 C. civ. Aceste din urmă instanţe au procedat corect.

Prin art. 1718 C. civ., se prevede că „oricine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. În conformitate cu principiul înscris în acest text de lege, pe care se întemeiază gajul general al creditorului, pentru ca o poprire să producă efecte faţă de terţul poprit, prin art. 452 C. proc. civ. se cere ca, în momentul înfiinţării popririi, terţul poprit să fie dator faţă de debitorul creditorului urmăritor.

Or, prin sume datorate de terţul poprit trebuie înţelese nu numai sumele exigibile în momentul înfiinţării popririi, ci şi acele ce se vor datora, cum sunt sumele care fac obiectul unei datorii existente în momentul înfiinţării popririi, dar care va deveni exigibilă ulterior, precum şi sumele făcând obiectul unei datorii ce se va naşte după data înfiinţării popririi, dar care să provină dintr-un raport juridic existent la acea dată între terţul poprit şi debitorul creditorului urmăritor.

Caracterul mixt de procedură de urmărire silită şi de act de conservare pe care îl are poprirea impune validarea ei şi pentru sumele ce se vor datora în viitor. De aceea, ca act de conservare întemeiat pe principiul înscris la art. 1718 C. civ., conform căruia debitorul este ţinut să răspundă pentru datoria ce o are cu bunurile sale prezente şi viitoare, poprirea se impune a fi validată şi pentru sumele ce vor fi datorate în viitor, de către terţul poprit, debitorului urmărit. Este adevărat că, prin art. 457 C. proc. civ., validarea popririi este condiţionată de dovedirea existenţei datoriei terţului poprit către debitorul urmărit de creditor.

Această condiţionare, însă, nu poate opri validarea popririi în cazul în care, la un moment dat, debitorul poprit nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, cât timp executarea popririi poate să aibă loc pe măsura completării contului cu noi sume de bani.

Lipsa, la un moment dat, de disponibil bănesc în contul debitorului nu poate constitui impediment pentru validarea popririi, deoarece raportul de mandat bancar încheiat între terţul poprit şi debitorul urmărit nu încetează ca efect al epuizării disponibilităţilor din contul acestuia, care poate fi alimentat în continuare, prin viitoare operaţiuni financiare, dându-se astfel posibilitatea ca poprirea să fie executată.


O atare soluţie se justifică în cazul sumelor datorate periodic de către terţul poprit, cum ar fi eventualele rate eşalonate contractual, care impun validarea popririi deodată, atât pentru sumele exigibile în momentul popririi, cât şi pentru cele ce vor fi datorate de terţ pe măsura alimentării contului cu noi sume de bani, pentru a nu pune pe creditor în situaţia de a cere validarea pentru fiecare rată scadentă.

Este evident că validarea popririi asupra unui cont lipsit de disponibil bănesc nu obligă banca terţ poprit să efectueze plăţi din fondurile proprii ori să răspundă dacă debitorul urmărit îşi va închide contul ci şi, eventual, va deschide cont la altă bancă. Validarea unei atari popriri se justifică numai pentru a se da posibilitatea ca eventualele intrări de sume în cont să fie puse la dispoziţia creditorului, ţinându-se seama că operaţiunile de intrare-ieşire a sumelor din conturile bancare pot avea loc într-un ritm mult prea rapid pentru a putea fi corelate cu posibilitatea obţinerii de către creditor a unei hotărâri judecătoreşti definitive de validare a popririi. În consecinţă, se impune a se stabili că poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmând să aibă loc în măsura alimentării contului.

Recursuri in Interesul Legii

Documents

Transcript of Recursuri in Interesul Legii