1. Aspecte introductive.

În anul 1960, experţi din cadrul statelor membre ale Comunităţii Europene au început întrevederi în privinţa implementarii dispozitiilor art. 220 din cadrul Tratatului de la Roma, care impunea statelor să întreprindă negocieri în perspectiva simplificării formalităţilor privind reciproca recunoaştere şi executare a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în cadrul lor.

Calea aleasa în acest sens a fost aceea a negocierii unui tratat multilateral, care sa înlocuiasca conventiile bilaterale existente între statele membre.

Acest nou tratat a fost conceput ca o dubla conventie: una care includea restrângeri directe si indirecte în privinta competentei şi una care oferea principii ale recunoasterii hotarârilor judecatoresti pronuntate de catre instantele statelor membre.

Preambulul acestei conventii statua ca, înspre acest deziderat, era necesar a se determina, pe de o parte, competenta internationala a instantelor judecatoresti, iar, pe de alta parte, a se facilita recunoasterea si a se introduce o procedura expeditiva privind încuviintarea executarii hotarârilor judecatoresti pronuntate de catre instantele statelor membre, a înscrisurilor autentice si a tranzactiilor judiciare.

Prin urmare, atentia negociatorilor convenţiei a fost concentrată nu atât asupra celerităţii solutionarii litigiilor civile internationale, cât asupra recunoasterii si a executarii hotarârilor judecatoresti. S-a cazut astfel de acord asupra faptului ca recunoasterea trebuie facilitata, iar executarea trebuie supusa unor proceduri expeditive care se vor introduse.

Unul dintre cunoscutele lipsuri ale convenţiei însă a fost acela al neprevederii, al neconsacrării principiului recunoaşterii automate, de către statele membre, a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în aceste state. Aceasta tară a condus la necesitatea derulării unor proceduri inutile de recunoaștere, dar și de executare a acestor hotărâri, care au impus creditorilor desfășurarea unei a doua proceduri judecătorești destul de complicate și de costisitoare.

2. Convenția de la Bruxelles.

Convenția de la Bruxelles asupra competenței și a executării hotărârilor judecătorești în materiile civilă și comercială, adoptată la 27 septembrie 1968, ramâne singurul și cel mai important pas facut vreodată înspre crearea unui sistem supranațional, uniform și rațional, în materia competenței.

Totodată, introducerea Titlului al doilea al Conventiei, asupra competenței în materie civilă și comercială, a contribuit, într-un mod indirect, la simplificarea formalitatilor privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești.

Crearea unor reguli directe de competenta, cu alte cuvinte, adoptarea sistemului dublei conventii, avea sa serveasca unei mai rapide recunoasteri si încuviintari a executarii hotarârilor judecatoresti, în special prin prevederile care limiteaza ori chiar interzic instantelor statului solicitat cu recunoasterea sau cu încuviintarea hotarârii pronuntate într-un alt stat membru, de a revizui competenta instantei statului membru de origine, în care a fost pronuntata hotarârea a carei recunoastere ori încuviintare a executarii se solicita.

În acest stadiu, atenția a cazut mai mult pe calitatea unei hotărâri judecătorești, decât pe rapiditatea desfășurării litigiului. Aceeasi tendință se regăsește și în cadrul Regulamentelor Bruxelles I si II; oricum însă, în aceste Regulamente, poate fi observată o ușoară aplecare înspre celeritatea procedurilor de punere în aplicare a hotarârilor judecătorești străine. În acest sens, în preambulurile acestora, se face vorbire despre "simplificarea, accelerarea, eficientizarea, rapiditatea și expeditivitatea" procedurilor privind recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti, necesare în vederea functionarii optime a pietei interne comune.

1

3. Regulamentul nr. 44/2001 CE.

Odată cu demararea procesului integrarii comunităților europene, în decembrie 1997, a apărut și necesitatea înlocuirii acestei convenții cu un Regulament al Consiliului Europei. În acest fel a aparut Regulamentul nr. 44 din 2001 CE , numit Regulamentul Bruxelles I 1 .

Acest regulament, în forma, în scopul și în limitele sale, se mulează pe prevederile Convenției de la Bruxelles. Aceasta din urmă nu a disparut, la acel moment, complet din realitatea juridica, continuând sa fie operanta în cel putin doua directii.

O prima directie privea Danemarca, care, initial, în cadrul Tratatului Uniunii Europene, nu a acceptat sa fie legata de prevederile Regulamentului nr. 44/2001; în acest sens, prevederile Conventiei de la Bruxelles continuau sa fie în vigoare în privinta acestei tari. Tocmai de aceea, în cadrul art. 1(3) din Regulament s-a stipulat expressis verbis ca, în sfera statelor membre, în care se aplica acest act normativ, nu intra Danemarca.

Cealaltă direcție în care Conventia de la Bruxelles continua sa fie eficace este trasata de limitarile temporale impuse de catre prevederile Regulamentului nr. 44/2001 în privinta actiunii sale; astfel, acesta este aplicabil doar procedurilor legale finalizate, precum si documentelor autentificate ori înregistrate ca atare dupa data intrarii sale în vigoare; aceasta data fiind 1 martie 2002, un numar impresionant de cazuri continua sa se afle sub incidenta prevederilor Conventiei de la Bruxelles.

Interesant apare însă faptul că dispozitiile Regulamentului sunt aplicabile chiar si procedurilor initiate înaintea intrarii sale în vigoare, dar în cadrul carora hotarârile judecatoresti sunt pronuntate dupa aceasta data. Aplicarea însa, chiar si doar a unei parti a Regulamentului, în proceduri demarate înaintea intrarii sale în vigoare ridica, într-un mod cât se poate de serios, problema aplicarii în timp a legii, fiind cunoscut principiul neretroactivitatii acesteia, în privinta modificarii drepturilor subiective ale unei persoane. Cel mai ilustrativ exemplu al aplicarii acestui principiu îl constituie situatia unei persoane care, savârsind un fapt, legal la momentul respectiv, dar care devine, printr-un act normativ subsecvent acestei date, ilegal, nu poate fi acuzata de comiterea vreunei ilegalitati. Actiunea retroactiva a unor parti ale Regulamentului are însa un cu totul alt caracter si un alt efect decât acelea ale ipotezei prezentate.

Într-adevar, prin aplicarea retroactiva a unor prevederi ale Regulamentului niciun drept subiectiv al unei persoane nu este afectat ex tunc. Cel mult, unui debitor i se ofera facultatea de a pune în discutie legalitatea unei hotarâri judecatoresti, dar nefiind afectate retroactiv nici fundamentele subiective, materiale ale acelei hotarâri si nici cele jurisdictionale, referitoare la competenta instantei judecatoresti care a pronuntat-o.

3.1. Locul Regulamentului nr. 44/2001 în legislatia autohtona.

În România, prevederile Regulamentului nr. 44/2001 au fost transpuse în dreptul intern, înca înainte ca tara noastra sa fie membra a Uniunii Europene, prin adoptarea Legii nr. 187/09.05.2003, privind competenta de jurisdictie, recunoasterea si executarea în România a hotarârilor în materie civila si comerciala pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene. Aceasta reglementare a fost abrogata prin O.U.G. nr. 119/2006, modificată prin Legea nr. 191/2007, întrucât Regulamentul nr. 44/2001 se aplica în mod direct României de la 1 ianuarie 2007 în privinta tuturor hotarârilor judecătorești pronuntate în statele membre ale Uniunii Europene, în materie civilă și comercială.

1 Este vorba despre Regulamentul (CE) al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala

2

Hotarârile judecătorești pronunțate în statele din afara Uniunii Europene se supun prevederilor Legii nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.

3.2. Domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 44/2001.

Potrivit art. 1 din Regulament, acesta se aplica în materie civila si comerciala, indiferent de natura instantei în fata careia este adus spre solutionare litigiul.

În privința hotarârilor a caror recunoastere sau executare se poate solicita în temeiul dispozitiilor Regulamentului, acesta statueaza, în cuprinsul art. 31, destul de lax, ca "hotarâre" înseamna o hotarâre pronuntata de o instanta dintr-un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, cum ar fi decizie, sentinta, ordonanta sau mandat de executare, precum si stabilirea de catre un grefier a cheltuielilor de judecata.

Prin "hotarâre" se întelege "actul unei instante judecatoresti, dat în solutionarea unui litigiu2".

Hotarârea este expresia momentului culminant al fenomenului judiciar, constând în "actul jurisdictional", care semnifica "rostirea dreptului" - jurisdictio3.

Asadar, în sensul uzitat de Regulament, notiunea de "hotarâre" are urmatoarea acceptiune: actul pronuntat de catre o instanta judecatoreasca dintr-un stat membru, dat în solutionarea unui litigiu.

Cu toate acestea însa, tehnica folosita de legiuitor conduce la concluzia ca, de facto, sensul notiunii de "hotarâre" în cadrul Regulamentului este unul mai larg.

Așadar, se poate discuta despre "hotarâri" stricto sensu, astfel cum acestea au fost definite mai sus si despre "hotarâri" lato sensu, astfel cum acestea apar în textul Regulamentului.

În notiunea de "hotarâre" lato sensu sunt incluse, pe lânga actele instantelor de judecata, date în solutionarea unui litigiu, care pot fi sentinte, decizii, ordonante, mandat de executare si actul prin care un grefier stabileste cheltuielile de judecata, indiferent de denumirea acestuia, caci textul de lege nu circumstantiaza în acest sens.

Conditia includerii unei hotarâri în aceasta sfera este aceea ca ea sa fie pronuntata de o instanta dintr-un stat membru4. Cu alte cuvinte, nu orice hotarâre face obiectul prezentului Regulament, ci numai una judecatoreasca, caci orice instanta pronunta astfel de hotarâri.

Cu toate acestea însa, prin raportare la dispozitiile art. 1 din Regulament, nu orice hotarâre judecatoreasca, indiferent de denumirea acesteia, se include în sfera notiunii de "hotarâre" definita la art. 32 din acelasi act normativ.

Astfel, în speta, se poate discuta numai despre hotarârile judecatoresti pronuntate în materie civila si comerciala, indiferent de natura instantei care le-a edictat.

În acest sens, conform art. 5 alin. (4) din Regulament, poate fi vorba despre o instanta de drept penal, care s-a pronuntat pe latura civila în cadrul unui proces penal.

De asemenea, Regulamentul se poate aplica deciziilor autoritatilor Baroului de avocati privind stabilirea onorariilor avocatilor pentru serviciile prestate de acestia, atâta timp cât aceste decizii au fost declarate executorii sau au fost ratificate într-un alt fel de catre o instanta judecatoreasca5.

Nu poate fi vorba, pe de alta parte, despre hotarârile date în materie fiscala, vamala sau administrativa, precum nici despre cele date în cauze statuând asupra: starii si capacitatii

2 V. Breban, Dictionar general al limbii române, vol. I, Ed. Enciclopedica, Bucuresti, 1991, p. 444.3 I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000, p. 217.4 U. Magnus, P. Mankowski, European Commentaries on Private International Law. Brussels I Regulation, în European Law Publishers, 2007, p. 537.5 Ibidem, p. 538.

3

persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor si succesiunilor, falimentelor, securitatii sociale si nici despre hotarârile arbitrale.

Instanta judecatoreasca ce pronunta hotarârea trebuie sa fie o "instanta dintr-un stat membru". Conform art. 1 alin. (3) din Regulament, termenul "stat membru" defineste statele membre ale Uniunii Europene.

Astfel, hotarârile pronuntate de instantele internationale, precum Curtea Europeana a Drepturilor Omului sau Curtea Europeana de Justitie, sunt excluse din sfera hotarârilor pronuntate de catre un stat membru.

Prin urmare, în sensul Regulamentului nr. 44/2001, "hotarâre" înseamna o hotarâre judecatoreasca pronuntata de o instanta dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în materie civila sau comerciala, în afara hotarârilor date în materie fiscala, vamala sau administrativa, a celor date în cauze statuând asupra: starii si capacitatii persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor si succesiunilor, falimentelor, securitatii sociale si a hotarârilor arbitrale, indiferent de denumirea acesteia - sentinta, decizie, ordonanta, mandat de executare - precum si actul prin care un grefier stabileste cheltuielile de judecata, indiferent de titulatura acestuia.

Este uzitat asadar un sens foarte larg al notiunii de "hotarâre", prin care se desemneaza toate actele instantei, indiferent daca prin ele se transeaza sau nu un diferend juridic, un litigiu.

Cu toate acestea, conform Curtii Europene de Justitie6, s-a statuat ca, pentru a putea fi vorba despre o "hotarâre" în sensul art. 32 din Regulament, aceasta trebuie sa emane de la o autoritate judiciara a unui stat membru, fiind rezultatul propriei sale judecati asupra litigiului dintre parti. În acest sens, o hotarâre judecatoreasca pronuntata de o instanta din Marea Britanie în lipsa înfatisarii pârâtului nu poate beneficia de normele prezentului Regulament în sensul recunoasterii si încuviintarii executarii sale, deoarece, potrivit legii acestui stat, când pârâtul nu se înfatiseaza la judecata, cererea reclamantului va fi admisa fara nicio alta examinare din partea instantei7. În acest fel, nu constituie o "hotarâre" un simplu formular depus la instanta de catre reclamant si înregistrat de aceasta.

Potrivit jurisprudentei Curtii Europene de Justitie, conceptul de "hotarâre", asa cum este acesta utilizat în Regulament, trebuie sa fie interpretat larg. În acest sens, se au în vedere inclusiv hotarârile provizorii, date cu citarea debitorului, care dispun masuri de protectie, de conservare8, chiar daca instanta care a pronuntat o astfel de hotarâre nu are competenta materiala de a judeca fondul litigiului9.

Exista însă și câteva exceptii de la aceasta regula, nefiind incluse în categoria "hotarârilor" de la art. 32 din Regulament hotarârile care pronunta masuri provizorii sau de protectie ex parte, în cauze în care procedura comunicarii actelor de procedura si a citarii s-a efectuat prin afisare si care urmeaza a fi executate fara notificarea pârâtului, precum si hotarârile interlocutorii care nu statueaza asupra problemelor de drept deduse judecatii, ci, mai degraba, asupra mersului procesului10. Nici macar o decizie care acorda cheltuieli de judecata unei parti într-o astfel de hotarâre nu poate intra în sfera art. 32 din Regulament. Cu toate acestea, o hotarâre pronuntate ex parte, dispunând masuri provizorii sau protective,

6 CJE, cazul C 414/92 (1994) Solo Kleinmotoren GmbH v. Emilio Boch, în European Court Reports, 1994, p. 2237, 2255, par. 17 si 18.7 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 537.8 CEJ, decizia din 21 mai 1980, cazul C-125/79, Denilaulerv. Couchet Freres, în European Court Reports, 1980, p. 1553.9 Y. Oestreicher, We're on a Road to Nowhere - Reasons for the Continuing Failure to Regulate Recognicion and Enforcement of Foreign Judgements, în The International Lawyer, Chicago, primavara 2008, vol. 42, p. 59 - 86.10 Ibidem

4

poate beneficia de prevederile Regulamentului daca, dupa pronuntarea sa ex parte, pârâtul are posibilitatea de a o ataca înainte de a fi pusa în executare11.

Nu este însa necesar, în lumina prevederilor art. 32 din Regulament, ca hotarârea a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita sa fie una definitiva, aceasta putând fi susceptibila de a fi atacată cu o cale ordinară sau extraordinară de atac. Urmează ca, o hotarâre executorie provizoriu intră în sfera art. 3212.

4. Soluții noi, date de Regulamentul nr. 44/2001, în materia stabilirii competenței de jurisdicție.

În mare parte, în privinta solutiilor de stabilire a competentei de jurisdictie, textul Regulamentului corespunde Conventiei pe care o înlocuieste.

În acest sens, în cadrul Regulamentului, domiciliul ramâne, la fel ca în Conventie, criteriul fundamental, primar, al stabilirii competentei teritoriale. Astfel, persoanelor care domiciliaza într-un stat membru, indiferent de nationalitatea lor, le sunt aplicabile prevederile Regulamentului si ele pot fi, concomitent, actionate în judecata, în statul membru al domiciliului lor (art. 3). Daca, în privinta persoanei fizice, ceea ce frapeaza la o simpla analiza a textului este lipsa unei definitii a domiciliului acesteia - caci, în aceasta privinta, Regulamentul se margineste la a trimite la aplicarea legii nationale pentru a se stabili daca o parte îsi are domiciliul pe teritoriul statului membru în care este sesizata instanta cu privire la o problema ce releva de competenta acesteia - în privinta persoanelor juridice, "domiciliul" - sediul acestora este definit lax, ca fiind ori locul în care îsi au sediul social ori acela al administratiei centrale ori locul în care desfasoara principala lor activitate.

În scopul determinarii competentei în materia contractuala, dar si în cea a raspunderii civile delictuale, prevederile speciale instituind reguli de competenta în aceste domenii prezinta un interes deosebit.

Astfel, competenta speciala teritoriala în materie contractuala este reglementata într-un set de norme de maxima noutate si importanta fata de Conventia de la Bruxelles, grupate în functie de natura contractului, fiind lasate pe un plan secundar, nu însa marginal, criteriile de stabilire a competentei în materia asigurarilor, a contractelor cu consumatorii si a contractelor individuale de munca. Se cauta a se explica, cât mai clar, notiunea destul de ambigua uzitata de catre Conventie în cadrul art. 5 (1), de "obligation in question" - "obligatie în cauza", prin statuarea unor prevederi care sa determine, de la caz la caz, în functie de natura contractului, care este locul de executare a obligatiei în cauza, factor decisiv în stabilirea competentei teritoriale a instantei de judecata.

În materie delictuala si cvasidelictuala, norma privind competenta teritoriala speciala - cea cuprinsa în art. 5 alin. (3) din Regulament - aduce, de asemenea, un element de noutate fata de Conventia de la Bruxelles, pe ale carei prevederi se muleaza si în acest domeniu Regulamentul; astfel, se stabileste ca, în aceasta materie, este competenta din punct de vedere teritorial nu numai instanta de la locul în care s-a produs fapta prejudiciabila, ci si instanta locului unde risca sa se produca o astfel de fapta. Utilizarea acestei sintagme - "locul unde risca sa se produca fapta prejudiciabila" - ofera litigantilor un temei al stabilirii competentei teritoriale a instantei unui stat membru sesizate cu luarea unor masuri preventive, menite sa previna aparitia unei fapte prejudiciabile. În acest fel, masurile provizorii si de conservare prevazute de legislatia unui stat membru pot fi solicitate instantelor statului în cauza chiar daca, în temeiul regulilor de competenta stabilite de Regulament, o instanta dintr-un alt stat membru este competenta sa judece cauza pe fond. Aceasta se constituie într-una

11 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 542.12 Ibidem, p. 540.

5

dintre cele mai clare prevederi ale Regulamentului în sensul grabirii, maririi vitezei de solutionare a litigiilor internationale.

De asemenea, art. 6 pct. 1 din Regulament, constituie un element nou fata de Conventia de la Bruxelles, tratând despre competenta teritoriala în situatia în care exista mai multi pârâti, a instantei domiciliului oricaruia dintre acestia, dar numai când cererile acestora sunt atât de strâns legate între ele, încât este oportuna instrumentarea si judecarea lor în acelasi timp, pentru a se evita riscul pronuntarii unor hotarâri ireconciliabile în cazul judecarii separate a cauzelor.

Art. 9 alin. (1) lit. b) face vorbire, din nou, pentru prima oara, despre posibilitatea ca un asigurator care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru sa poata fi actionat în justitie în alt stat membru, în cazul actiunilor intentate de catre detinatorul politei de asigurare, asigurat sau un beneficiar, în fata instantelor de la locul unde este domiciliat reclamantul.Dispozitiile art. 15 alin. (1) lit. c), precum si ale alin. (3) al aceluiasi text normativ din Regulament, în materia contractelor încheiate de consumatori, extind, în comparatie cu cele ale Conventiei de la Bruxelles, aplicarea regulilor de competenta ce tind la protejarea consumatorului, stabilite în cadrul Sectiunii a 3-a a Capitolului al II-lea al Regulamentului, la toate contractele încheiate cu consumatorii, inclusiv la contractele tip "pachet", care ofera o combinatie între calatorie si cazare.

Art. 16 alin. (1) din Regulament reglementeaza, de asemenea, diferit de Conventie, nu numai asupra competentei internationale, dar si asupra aceleia nationale, când statueaza ca un consumator poate introduce o actiune împotriva celeilalte parti contractante fie înaintea instantelor din statul membru pe teritoriul caruia respectiva parte îsi are domiciliul, fie înaintea instantelor de la locul în care consumatorul domiciliaza.

Sectiunea a 5-a a Capitolului al II-lea introduce prevederi noi în privinta competentei teritoriale în cauzele având ca obiect contracte individuale de munca, precum si reguli de protectie speciala a angajatilor care pot fi, în acest sens, actionati în judecata doar la locul domiciliului lor.

În privinta competentei exclusive, reglementate în sectiunea a 6-a a Capitolului al II-lea, exceptia de la regula competentei teritoriale exclusive a instantei din statul membru pe teritoriul caruia este situat imobilul, în materie de drepturi reale imobiliare sau de închiriere a unor imobile, vizeaza, cu caracter de noutate fata de Conventie, doar locatarul persoana fizica si se aplica numai în situatia în care acesta si proprietarul au domiciliul pe teritoriul aceluiasi stat membru, când instanta acestuia (ca instanta a statului membru de domiciliu al pârâtului) este competenta sa judece actiunea izvorâta în materia închirierii unor imobile în vederea utilizarii personale temporare pe o perioada de cel mult sase luni consecutive.

În materia prorogarii competentei, Regulamentul acorda, în cadrul art. 23 alin. (1), caracter de competenta exclusiva, cu exceptia unei conventii contrare a partilor, aceleia stabilite prin acordul acestora, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru. În acest fel, textul Regulamentului acorda partilor litigante cea mai mare libertate posibila în stabilirea instantei competente sa solutioneze diferendul ivit între ele, iar aceasta libertate are ca limite doar regulile statuate în Regulament cu privire la fixarea unei competente exclusive, cu caracter imperativ, peste care conventia partilor nu poate trece.

În acelasi registru, al regulilor privind competenta, dispozitiile art. 30 din Regulament definesc pentru prima oara momentul în care se considera ca o instanta este sesizata; astfel, se apreciaza ca o instanta este sesizata la data la care actul de sesizare a instantei sau un alt act echivalent a fost depus în instanta, cu conditia ca reclamantul sa fi întreprins masurile necesare pentru ca actul sa fie notificat sau comunicat pârâtului; de asemenea, o instanta este sesizata, daca actul trebuie sa fie notificat sau comunicat înainte de a fi depus la instanta, la data la care acesta este primit de autoritatea responsabila de notificarea sau de comunicarea

6

acestuia, cu conditia ca reclamantul sa fi întreprins masurile necesare pentru ca actul sa fie depus în instanta.

În esenta, în privinta reglementarii competentei teritoriale, amendamentele cu caracter de noutate prezente în Regulament au menirea de a largi sfera de actiune a acestuia fata de predecesoarea Conventie de la Bruxelles, dar, mai ales, de a întari, de a proteja pozitia partii mai slabe.

5. Aspecte privind recunoașterea hotărârilor străine în baza prevederilor Regulamentului nr. 44/2001.

Marea contributie însa, de o importanta covârsitoare în materie, o aduce Regulamentul Bruxelles I, în comparatie cu Conventia de la Bruxelles, în privinta recunoasterii si încuviintarii executarii hotarârilor judecatoresti pronuntate de catre instantele unui stat membru, pe teritoriul unui alt stat membru.

5.1. Preliminarii.

Unul dintre obiectivele Uniunii Europene consta în asigurarea libertatii de circulatie a hotarârilor judecatoresti, în scopul mentinerii si al dezvoltarii unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Pentru aceasta, Uniunea Europeana a creat un sistem comun de recunoastere si punere în executare a hotarârilor judecatoresti pronuntate în statele membre, pentru a elimina obstacolele cauzate de existenta unor sisteme juridice diferite la nivel comunitar.

În materia dreptului civil si, implicit, a celui comercial, abolirea exequatur-ului este unul dintre principalele scopuri ale Uniunii Europene. Înspre aceasta finalitate, o prima relevanta o are Tratatul de la Amsterdam care, intrând în vigoare la 1 martie 1999, a adaugat Titlul IV la Capitolul al II-lea al Tratatului Comunitatii Europene, asupra libertatii de miscare în cadrul statelor semnatare ale Tratatului, prin aceasta oferind o baza legala cooperarii în materie civila si comerciala inter alia. Articolul 65 din Tratat face referire expresa la îmbunatatirea si simplificarea recunoasterii si aplicarii hotarârilor judecatoresti pronuntate în materie civila si comerciala.

De o importanta similara sunt concluziile întâlnirii de la Tampere din 1999, care prezinta crearea unei arii de libertate, securitate si justitie ca principalul scop al unei cooperari pe termen lung în materiile civila si comerciala. În acest sens, concluziile faceau vorbire despre libera circulatie a hotarârilor judecatoresti si, în consecinta, despre abolirea exequatur-ului.

În fine, în acest domeniu a fost adoptat Regulamentul nr. 805/2004, care proclama, din nou, abolirea exequatur-ului ca un pas important în crearea unei sfere de libertate, securitate si justitie în cadrul Uniunii Europene.

5.2. Premisele recunoașterii hotărârilor străine.

În acest context trebuie mentionat, mai întâi de toate Regulamentul 44/2001, care a fost modelat pe Conventia de la Bruxelles din 1968 si care a devenit un exemplu pentru toate actele normative care au fost adoptate dupa aceasta data în baza Titlului IV al Tratatului.

Acest Regulament are drept finalitate realizarea uniforma în statele membre a recunoasterii si executarii hotarârilor judecatoresti pronuntate în cauzele civile si comerciale în statele membre ale Uniunii Europene, printr-o procedura simplificata, în scopul asigurarii

7

libertatii de circulatie a hotarârilor judecatoresti, care se contureaza a fi "a cincea libertate" în cadrul Uniunii Europene.

Ratiunea fundamentala a acestui Regulament este aceea a încrederii reciproce între statele membre în ceea ce priveste procesul de administrare a justitiei, care justifica recunoasterea automata a hotarârilor judecatoresti pronuntate în statele membre, fara necesitatea unei anumite proceduri speciale în acest sens.

5.3. Principiul recunoașterii automate a hotărârilor străine.

A recunoaste o hotarâre pronuntata într-un stat membru înseamna a admite, pe teritoriul statului solicitat, în totalitate, autoritatea si producerea efectelor juridice ale acelei hotarâri, a consecintelor juridice ce decurg din solutionarea litigiului dintre parti de catre instanta/ele care s-a/u pronuntat în cauza, întocmai cum aceste efecte sunt recunoscute în statul membru de origine.

În acest sens, legea nationala a statului membru de origine este decisiva în a determina care sunt efectele unei hotarâri în statul membru solicitat. Aceasta înseamna ca statul membru solicitat trebuie sa accepte ca o hotarâre pronuntata într-un alt stat membru poate avea consecinte juridice necunoscute în sistemul legal al statului solicitat. Singura limitare în acest sens a producerii acestor consecinte sta în clauza ordinii publice, statuata la art. 34 alin. (1) din Regulament13.

În contextul recunoasterii de catre un stat membru a hotarârilor straine pronuntate într-un alt stat membru, art. 33 din Regulament instituie expressis verbis, la alin. (1), principiul recunoasterii automate.

Potrivit acestui principiu, toate efectele la care da nastere pronuntarea unei hotarâri într-un stat membru sunt recunoscute, fara a fi necesar sa se recurga la vreo procedura speciala, în oricare dintre statele membre.

Pe cale de consecinta, procesul asupra fondului dreptului este limitat la o singura procedura desfasurata într-un singur stat membru, ale carui instante se pronunta asupra fondului printr-o hotarâre recunoscuta în toate statele membre.

Principala finalitate a aplicarii acestui principiu - a recunoasterii automate - este aceea de a facilita, la modul cel mai înalt, libera miscare a hotarârilor între statele membre ale Uniunii Europene.

Nicio procedura speciala nu este necesara pentru a recunoaste o hotarâre pronuntata într-un stat membru, de catre un alt stat membru. Aceasta recunoastere este automata. Ea are loc ipsojure, de plano ori de plein droit. Natura automata a recunoasterii nu înseamna, totusi, ca hotarârile altor state membre au acelasi tratament ca si cele ale statului solicitat14.

O consecinta directa a recunoasterii automate a hotarârii straine este aceea ca hotarârea este considerata ca având efect, în acelasi timp, atât în statul membru de origine, cât si în alte state membre15.

Nu îi este permis, în consecinta, unei instante a unui stat membru sa refuze recunoasterea unei hotarâri pronuntate de o instanta a unui alt stat membru apreciind ca acea hotarâre este gresita.

Tehnica folosita de redactorii Regulamentului are un singur scop: grabirea procedurii de recunoastere si a aceleia de încuviintare a executarii hotarârilor judecatoresti pronuntate într-un stat membru, pe teritoriul altui stat membru.

13 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 548 - 549.14 Ibidem, p. 550.15 Ibidem, p. 551.

8

Exista însa posibilitatea ca una dintre partile interesate - ori cea în favoarea careia a fost pronuntata hotarârea, dar care nu o poate pune în aplicare, neputându-si, în acest sens, valorifica dreptul subiectiv sau interesul legitim recunoscut, din pricina opozitiei partii împotriva careia s-a dat respectiva hotarâre ori aceasta din urma - sa solicite o hotarâre judecatoreasca în materia recunoasterii. Aceasta se poate face fie pe cale principala, în temeiul art. 33 alin. (2) din Regulament, fie pe cale incidentala, conform alin. (3) al aceluiasi text legal.

5.3. Procedura recunoașterii pe cale judiciară a hotărârii străine, în situația contestării acesteia, în prima instanță.

Tocmai din aceasta cauza, prima faza procesuala privind recunoasterea pe cale judecatoreasca a unei hotarâri pronuntate într-un stat membru, pe teritoriul altui stat membru, initiata de o contestatie a oricarei parti interesate, vizavi de efectul recunoasterii automate a unei astfel de hotarâri judecatoresti, se caracterizeaza printr-o procedura ex parte, în care nici una dintre partile vizate de efectele hotarârii judecatoresti a carei recunoastere sau încuviintare a executarii se solicita nu este citata.

Mai mult, textul art. 41 fraza a II-a statueaza cu claritate ca partea împotriva careia se solicita executarea nu poate, în aceasta faza a procedurii, formula nicio aparare. Punctul culminant însa îl constituie, în acelasi registru, chiar imposibilitatea instantei de judecata sesizate cu o cerere de recunoastere sau de încuviintare a executarii unei hotarâri judecatoresti pronuntate într-un stat membru, pe teritoriul statului solicitat, de a refuza recunoasterea sau încuviintarea executarii acesteia. În acest sens, instanta statului solicitat nu are, în aceasta faza procesuala, decât posibilitatea de a cerceta daca, în raport cu exigentele stabilite de art. 53 din Regulament, sunt îndeplinite toate conditiile formale necesare recunoasterii sau încuviintarii executarii unei astfel de hotarâri.

În prima faza a procedurii, hotarârea judecatoreasca trebuie sa fie recunoscuta sau sa fie încuviintata spre executare fara a se efectua niciun control asupra continutului ei. Fiind judecator al statului membru în care este solicitata recunoasterea, acesta este competent a cerceta doar aspectele pur formale stabilite în acest sens de dispozitiile art. 53 din Regulament: existenta la dosarul cauzei, pe lânga cererea de recunoastere - principala sau incidentala - a unei copii a hotarârii care sa întruneasca conditiile necesare în vederea stabilirii autenticitatii acesteia. Fiind îndeplinite aceste formalitati, instanta de judecata este tinuta a pronunta o hotarâre de recunoastere sau de încuviintare a executarii.

Procedura de recunoastere a unei hotarâri straine, pronuntate într-un stat membru, pe teritoriul statului membru solicitat presupune cel mult verificarea conditiilor formale impuse de art. 53 din Regulament, precum si analiza, daca este cazul, a motivelor dezvoltate la art. 34 si art. 35 din Regulament.

În activitatea de judecata, atât prima instanta, dar mai ales cele care judeca în caile de atac, nu pot, în nicio situatie, revizui pe fond hotarârea pronuntata în strainatate. Aceasta este o hotarâre intrata în puterea lucrului judecat.

Instanta statului membru solicitat nu trebuie sa puna la îndoiala validitatea hotarârii straine. Ea nu trebuie sa rejudece cauza punându-se, în acest sens, în locul instantei statului membru de origine. Nu trebuie sa refuze recunoasterea pentru simplul motiv ca, în cauza respectiva, ar fi judecat altfel, dând o alta solutie. Nu trebuie sa verifice considerentele de fapt si de drept care au întemeiat hotarârea respectiva. Nu trebuie sa cerceteze daca instanta care a pronuntat hotarârea a aplicat corect legea materiala starii de fapt retinute. De asemenea, trebuie sa respinga, în tot, exceptiile ridicate cu privire la fondul litigiului de catre vreuna din parti. stipulate la art. 34 din Regulament, care, fiind incidente, nu conduc la posibilitatea de a

9

Probleme deosebite ridica din acest punct de vedere hotarârile invocate ca fiind obtinute prin frauda. Aplicând strict principiul non-revizuirii pe fond a hotarârii straine, instituit de art. 36 din Regulament, sunt contrazise, prin aceasta, principiile elementare ale justitiei. Pe de alta parte, simpla alegatie a fraudei nu ar trebui sa permita pârâtului sa redeschida cazul, cel putin în fata instantei statului solicitat.

În acest sens, aceasta din urma are la îndemâna doar instrumentul conferit de art. 34 alin. (1) din Regulament: ordinea publica nationala, în temeiul caruia poate refuza recunoasterea/încuviintarea executarii unei hotarâri straine. Daca instanta statului de origine s-a pronuntat asupra unui aspect al litigiului prin frauda, acesta are singur competenta ca, în interiorul sau, o alta instanta ierarhic superioara primeia sa revizuiasca hotarârea16.

Nemodificând, asadar, în nicio situatie, dispozitivul hotarârii straine, instantele românesti - în cazul în care recunoasterea se solicita pe teritoriul României - trebuie sa cerceteze exclusiv îndeplinirea de catre hotarârea straina a conditiilor formale cerute de art. 53 din Regulament, iar, daca acestea sunt îndeplinite si nu exista nici unul dintre impedimentele enumerate la art. 34-35 din Regulament, ea este obligata, potrivit art. 33 din Regulament, sa declare recunoscuta hotarârea straina pe teritoriul României.

În acest sens, instanta va pronunta o hotarâre prin care va declara hotarârea straina ca recunoscuta pe teritoriul României sau, dimpotriva, va refuza recunoasterea, fara însa a aduce atingere, în nicio forma, dispozitivului hotarârii a carei recunoastere se solicita.

Acesta este marele merit al Regulamentului Bruxelles I, si anume acela de a înlatura, practic, procedura exequatur-ului, în comparatie cu predecesoarea Conventie de la Bruxelles, care acorda posibilitatea instantei de judecata de a refuza ex oficio recunoasterea sau încuviintarea executarii hotarârii pentru unul dintre motivele enumerate în art. 27 si art. 28 din respectiva Conventie. Rezultatul este vizibil si incontestabil: grabirea, pâna la limita maxima, a procedurii exequatur-ului, prin eliminarea, practic, a acesteia, în prima faza procesuala si acordarea, în acest fel, a unei libertati de miscare aproape nelimitate a hotarârilor judecatoresti în interiorul Uniunii Europene.

Fiind sesizat cu o cerere de încuviintare a executarii silite pe teritoriul României a unei hotarâri în materie civila sau comerciala pronuntata într-un alt stat membru al Uniunii Europene, tribunalul - competent din punct de vedere material, în România, sa judece o astfel de cerere în prima instanta, potrivit art. I2 art. 1 (1) din Legea nr. 191/200717 - poate respinge ori poate admite, în tot sau în parte, o astfel de cerere.

Solutia de admitere presupune declararea ca executorie a hotarârii straine pe teritoriul României si este pronuntata, asa cum statueaza art. 41 teza I din Regulament, "imediat dupa îndeplinirea formalitatilor prevazute la art. 53 (din Regulament)". Pentru a pronunta o astfel de hotarâre, instanta de judecata - tribunalul - nu are nevoie, dar nici voie, în aceasta faza procesuala, sa examineze cauza din perspectiva motivelor de respingere statuate la art. 34 si art. 35 din Regulament.

Solutia de admitere în parte a cererii va fi întemeiata pe dispozitiile art. 48 din Regulament, când hotarârea tribunalului, de încuviintare a executarii silite pe teritoriul României a unei hotarâri straine, nu poate fi pronuntata în privinta tuturor capetelor de cerere asupra carora statueaza aceasta din urma.

Textul Regulamentului nu stipuleaza, cu referire la aceasta etapa procesuala desfasurata în fata primei instante - a tribunalului, motivele de respingere a unei astfel de cereri, de încuviintare a executarii silite a unei hotarâri straine pe teritoriul României. Pentru

16 Ibidem, p. 628.17 Pentru aprobarea O.U.G. nr. 119/2006 privind unele masuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderarii României la Uniunea Europeana, publicata în M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007.

10

aceasta, se impune interpretarea per a contrario a textului precitat, al tezei I a art. 41 din Regulament.

În urma acestui demers interpretativ rezida ca prima instanta poate respinge cererea daca formalitatile prevazute la art. 53 din Regulament nu sunt îndeplinite.

Aceasta hotarâre se poate ataca în termen de o luna de la data comunicarii pentru partea care are domiciliul pe teritoriul statului solicitat sau în termen de doua luni de la data comunicarii hotarârii fie persoanei în cauza, fie la domiciliul acesteia, acest termen neputând fi prelungit pe motiv de distanta, daca partea împotriva careia se solicita recunoasterea are domiciliul pe teritoriul unui alt stat membru decât statul solicitat cu solutionarea cererii de recunoastere. Fixarea acestui termen nu face altceva decât sa unifice, în materie procedurala, în acest sens, toate reglementarile nationale, oferind o reglementare unitara, supranationala, care sa asigure drepturi procesuale egale tuturor partilor ce au calitate procesuala în aceasta faza a procedurii, indiferent de statul membru în care acestea domiciliaza. Concomitent, importanta statuarii acestui termen de atac, de o luna pâna la doua luni, cu imposibilitatea prelungirii sale pe motiv de distanta, apare flagranta în sensul încercarii de a eficientiza si de a grabi cât mai mult posibil desfasurarea procedurii de recunoastere sau de încuviintare a executarii unei hotarâri judecatoresti în interiorul Uniunii Europene.

Art. 37 din Regulament instituie o facultate, iar nu o obligatie a autoritatii judiciare dintr-un stat membru, constând în a suspenda actiunea ce are ca obiect recunoasterea unei hotarâri pronuntate într-un alt stat membru si care face obiectul unei cai de atac ordinare.Singura autoritatea judiciara în speta este suverana în a aprecia, de la caz la caz, oportunitatea suspendarii actiunii, vorbindu-se, în acest sens, despre o suspendare legala facultativa sau judecatoreasca, iar nu despre una legala obligatorie, de drept.

Autoritatea judiciara în cauza poate pronunta suspendarea din oficiu, art. 37 neconditionând aceasta de cererea vreuneia dintre parti, desi oricare dintre partile interesate poate sesiza instanta cu o astfel de cerere.

Cu toate acestea, o parte nu poate pretinde un drept relativ la suspendarea cauzei doar pentru ca hotarârea straina a fost atacata cu o cale de atac ordinara în statul membru de origine. Instanta are puterea discretionara de a suspenda actiunea, fiind indicat a o folosi ori de câte ori are dubii rezonabile cu privire la soarta hotarârii în statul membru de origine18. Suspendarea va fi pronuntata, astfel, numai în cazuri exceptionale, când instanta va avea în vedere prejudiciile cauzate de aceasta masura, mult mai mici decât cele pricinuite de continuarea judecatii19.

Motivul suspendarii actiunii de recunoastere a unei hotarâri pronuntate într-un stat membru pe teritoriul unui alt stat membru îl constituie faptul ca respectiva hotarâre face obiectul unei cai ordinare de atac.

Conform Regulamentului, spre deosebire de unele sisteme legale nationale, hotarârile straine pot fi recunoscute independent de caracterul definitiv al acestora, chiar daca aceste hotarâri nu au înca autoritate de lucru judecat. Daca însa o astfel de hotarâre poate fi modificata printr-o cale ordinara de atac în statul membru de origine, este prematur a i se atribui vreun efect în statul membru solicitat, prin recunoasterea sa. Cauza pentru care a fost instituita posibilitatea instantei statului membru solicitat de a suspenda cauza privind recunoasterea/încuviintarea executarii hotarârii straine deîndata ce aceasta a fost atacata printr-o cale ordinara de atac în statul membru de origine20.

18 CEJ, cazul Industrial Diamond Supplies v. Luigi Riva, 43/77 (1977), în European Court Reports, 1977, p. 2175, 2188, par. 32/34.19 CEJ, cazul Petereit v. Babkock International Holdings Ltd. (1990) 2 All ER 135 = (1990) I WLR 350 (Q.B.D., judecator Anthony Diamond Q.C.).20 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 630.

11

În acest sens, Curtea Europeana de Justitie a explicat scopul art. 37 din Regulament: "de a preveni obligativitatea recunoasterii/încuviintarii executarii unei hotarâri asupra careia planeaza posibilitatea anularii ori modificarii în statul de origine21".

Pentru a asigura eficienta procedurii, instantele ar trebui, mai înainte de a se pronunta asupra suspendarii cauzei privind recunoasterea/încuviintarea executarii hotarârii straine, sa cerceteze daca toate cerintele privind recunoasterea/încuviintarea executarii acelei hotarâri sunt verificate. Doar atunci ar trebui sa pronunte suspendarea cauzei, în alt caz neîntâmplându-se decât o întârziere nejustificata a procedurii22.

5.4. Calea de atac privind hotărârea de recunoaștere a hotărârii străine.

Odata pronuntata hotarârea primei instante - a tribunalului, în functie de dispozitivul acesteia, se naste dreptul reclamantului (al creditorului urmaritor, partea care a solicitat executarea) sau al pârâtului (al debitorului urmarit, partea împotriva careia s-a solicitat executarea) de a o ataca, potrivit alin. (1) al art. 43 din Regulament.

Solutia de admitere în tot a cererii formulate de catre reclamant, în sensul încuviintarii executarii silite pe teritoriul României a hotarârii straine cu privire la toate capetele de cerere asupra carora aceasta statueaza (daca este cazul), îndreptateste pârâtul si doar pârâtul la a o ataca.

Solutia de admitere în parte a cererii, prin care tribunalul încuviinteaza executarea silita pe teritoriul României doar a unor capete de cerere asupra carora statueaza hotarârea straina, da nastere dreptului de a o ataca atât în persoana reclamantului, cât si în aceea a pârâtului.

În fine, solutia de respingere a cererii, prin care tribunalul nu încuviinteaza executarea silita a hotarârii straine pe teritoriul României, genereaza dreptul de a o ataca al reclamantului si doar al lui.

Întâmplându-se altfel, oricare dintre parti atacând o solutie care îi este favorabila, actiunea sa va fi respinsa, deîndata, ca fiind lipsita de interes.

Cu alte cuvinte, actiunea împotriva hotarârii privind cererea de încuviintare a executarii poate fi promovata doar de catre partea interesata în a obtine reformarea acesteia, partea care verifica deci un interes direct, serios si legitim, nascut si actual în a promova o astfel de actiune.

Actiunea în speta este calificata ca "recurs" de catre textul art. I2 art. 1 alin. (2) al Legii nr. 191/2007.

Competenta materiala în a solutiona calea de atac a recursului revine, în România, curtilor de apel.

6. Motivele de nerecunoaștere a hotărârilor străine, potrivit dispozițiilor art. 34 și ale art. 35 din Regulament.

Abia în calea de atac stipulata la art. 43 sau în cea de la art. 44 din Regulament, dupa caz, partea împotriva careia se solicita recunoasterea sau încuviintarea executarii poate formula aparari sau chiar instanta, din oficiu, se poate sesiza cu privire la existenta vreunuia

21 Cazul Industrial Diamond Supplies v. Luigi Riva, 43/77 (1977), în European Court Reports, 1977, p. 2175, 2188, par. 30/31.22 Comunitatea Europeana, P. Jenard, July 1967 to October 1993 Report on the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters signedat Brussels, 27 september 1968, în Official Journal C 59, 5 March 1979.

12

dintre motivele stipulate la art. 34 - 35 din Regulament, refuzând în acest sens recunoasterea sau încuviintarea executarii, dupa caz.

6.1. Preliminarii.

Dispozitiile art. 3423, respectiv art.3524 din Regulament au, irefutabil, un caracter imperativ, impunând ca unice motive de nerecunoastere de catre o instanta a unui stat membru a unei hotarâri pronuntate într-un alt stat membru doar pe cele aici enumerate. Pe de alta parte, motivele de nerecunoastere enuntate în aceste texte legale sunt obligatorii: statul membru solicitat trebuie sa refuze recunoasterea/încuviintarea executarii daca vreunul dintre aceste motive exista, neavând nicio alta solutie.

● daca recunoasterea este vadit contrara ordinii publice a statului membru solicitat;● daca actul de sesizare a instantei sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau

notificat pârâtului care nu s-a înfatisat în timp util si într-o maniera care sa-i permita acestuia sa-si pregateasca apararea, daca pârâtul nu a introdus o actiune împotriva hotarârii atunci când a avut posibilitatea sa o faca;

● daca acesta este ireconciliabila cu o hotarâre pronuntata într-un litigiu între aceleasi parti în statul membru solicitat;

● daca aceasta este ireconciliabila cu o hotarâre pronuntata anterior într-un alt stat membru sau într-un stat tert între aceleasi parti într-o cauza având acelasi obiect si aceeasi cauza, cu conditia ca hotarârea pronuntata anterior sa întruneasca conditiile necesare pentru a fi recunoscuta în statul membru solicitat.

Enumerarea este, din aceste cauze, limitativa, iar nu exemplificativa, dispozitiile legale mentionate fiind, evident, de stricta interpretare, caci ele introduc exceptia de nerecunoastere de la regula recunoasterii automate, asa cum este aceasta descrisa la art. 33 alin. (1) din Regulament. Or, exceptio este strictissimae interpretationis.

Aceste conditii precizate la art. 34, respectiv art. 35 din Regulament, fiind, de facto, negative - exprimând ceea ce hotarârea nu trebuie sa verifice pentru a putea fi recunoscuta - reprezinta veritabile impedimente la recunoastere.

Asadar, în urma verificarilor realizate de catre instantele ierarhic superioare celei care a s-a pronuntat în cererea privind recunoasterea unei hotarâri pronuntate într-un stat membru, eliminând neajunsurile de ordin formal stabilite de art. 53 din Regulament, acestea nu pot refuza recunoasterea acestei hotarâri decât daca se constata existenta vreunui impediment stipulat la art. 34 - 35 din Regulament.

În aceasta faza procesuala, unul sau mai multe dintre aceste impedimente poate fi invocat atât de catre partea interesata, cât si de catre instanta din oficiu.

6.2. Articolul 34 alin. (1).

Primul impediment la recunoastere - acela al contravenientei hotarârii pronuntate într-un alt stat membru la ordinea de drept a statului membru solicitat - a fost stipulat în considerarea faptului ca, datorita convergentei continue a sistemelor juridice si judiciare ale statelor membre, rar se întâmpla ca o decizie a unui stat membru sa contravina ordinii publice sau altor principii fundamentale ale sistemului de drept al unui alt stat membru.

În lumina raritatii acestor cazuri, exigentele liberei circulatii a hotarârilor judecatoresti pe teritoriul Uniunii sunt mai importante decât nevoia unui control sistematic asupra ordinii publice si a altor principii fundamentale ale statului solicitat. Cu toate acestea însa, redactorii

23 Art. 34 din Regulament dispune: O hotarâre nu este recunoscuta:24 Art. 35 din Regulament statueaza: (1) De asemenea, o hotarâre nu este recunoscuta daca sunt nesocotite dispozitiile din sectiunile 3, 4 si 6 din capitolul II sau într-unul din cazurile prevazute la articolul 72.

13

Regulamentului au fost nevoiti sa tina seama de reticenta unor state participante la negocieri de a abandona rezerva ordinii publice nationale, fapt care a condus la precizarea acestui prim impediment printre cele stipulate la art. 34 si art. 3525.

Acest impediment este adesea invocat de catre persoana împotriva careia se solicita recunoasterea, însa este acceptat în acest sens rareori de catre instanta. Curtea Europeana de Justitiei a clamat întotdeauna ca recurgerea la acest impediment trebuie sa se faca într-o ultima instanta, iar admiterea exceptiei de nerecunoastere întemeiata astfel sa se pronunte doar în cazurile în care recunoasterea si executarea, în final, a unei hotarâri straine ar constitui o încalcare flagranta a unei reguli esentiale de drept, în sistemul de drept al statului solicitat. În acord cu aceasta jurisprudenta, art. 34 pct. 1 din Regulament accentueaza, în prezent, ca recunoasterea trebuie sa fie "vadit" contrara ordinii publice a statului membru solicitat.

Instantele statului membru solicitat cu cererea în recunoastere sunt, în principiu, libere sa determine, potrivit propriilor lor convingeri, ce presupune "ordinea publica", în ce consta aceasta. Cu toate acestea, a stabili anumite limite aplicarii acestei sintagme este necesar în vederea interpretarii prevederilor Regulamentului, motiv pentru care a fost recunoscut în acest sens rolul Curtii Europene de Justitie26.

Dezbaterea în curs asupra necesitatii acestui impediment al "ordinii publice" în cadrul unei arii de libertate, securitate si justitie reprezinta una dintre problemele cheie ale viitoarei cooperari judiciare în Uniune. Regulamentul nr. 805/2004 invoca "încrederea reciproca în procesul de administrare a justitiei între statele membre" ca un temei al încuviintarii executarii unei hotarâri în toate celelalte state membre în afara celui de origine, fara alt control judiciar.

Literatura de specialitate27 propune a se distinge sistematic între "ordinea publica substantiala" si "ordinea publica procesuala".

Din prima perspectiva practica judiciara este foarte rara. Principalii factori care pot explica aceasta realitate sunt urmatorii: în primul rând, în materie civila si comerciala, în rândul statelor membre, nu exista diferente de drept substantial care sa justifice aplicarea acestui impediment; în al doilea rând, cum art. 36 si art. 45 alin. (2) din Regulament interzic expressis verbis orice revizuire pe fond a hotarârii straine de catre instanta statului membru solicitat, este dificil a se aprecia ca o anumita hotarâre este contrara ordinii publice substantiale a statului membru solicitat.

Cu privire la ordinea publica de drept procesual, situatia de fapt este diferita: jurisprudenta statelor membre releva câteva cazuri în care o hotarâre a unui stat membru a încalcat ordinea publica de drept procesual a statului solicitat. Cele mai multe dintre aceste cazuri invoca frauda legala în aceasta sfera - a dreptului procesual civil/comercial -, abuzul procedural.

În consecinta, se poate afirma ca dispozitia art. 34 pct. 1 din Regulament se refera, în principal, la "ordinea publica de drept procesual civil/comercial" si, în special, la caracterul fraudulos al hotarârii straine28.

Având în vedere aceste distinctii, tinând seama de prevederile art. 35 alin. (3) teza a II-a din Regulament - care dispun ca acest criteriu, al ordinii publice, nu poate fi aplicat normelor de competenta -, luând în considerare textul art. 35 alin. (3) teza I din Regulament - care stipuleaza ca, fara a aduce atingere dispozitiilor alin. 1, competenta instantei din statul membru de origine nu poate fi revizuita -, observând jurisprudenta statelor membre, care este

25 H. Tagaras, La revision et commun autarisation de la Convention de Bruxelles par le reglement 44/2001, în Cahiers de droit europeen nr. 3-4/2003, p. 418-419.26 A. Stadler, From the Brussels Conventions to Regulation 44/2001: Cornerstones of a European Law of Civil Procedure, în Common Market Law Review, New York: December 2005, vol. 42, iss. 6, p. 1637-1661.27 Ibidem, par. 20 si 28.28 Ibidem.

14

cvasi-convergenta în acest sens, apreciem ca dispozitia art. 34 pct. 1 din Regulament se refera la "ordinea publica de drept intern" a statului membru solicitat. Vizavi de aceasta trebuie verificata hotarârea straina, în sensul concordantei dintre efectele recunoasterii/executarii acesteia si ordinea publica de drept intern a statului solicitat.

Astfel, practica judiciara a instantelor din Grecia, Franta, Marea Britanie, Germania, reflecta utilizarea impedimentului la recunoastere/executare analizat în sensul asimilarii încalcarii ordinii publice cu violarea legii procesuale a statului respectiv solicitat de catre instanta statului membru de origine prin pronuntarea unei hotarâri nemotivate ori în urma unei fraude procedurale a reclamantului. Instantele austriece apreciaza ca ordinea publica se refera la "ordinea publica nationala a statului în care se solicita executarea".

Curtea de Apel din Luxembourg a retinut ca, daca instanta statului de origine a pronuntat o hotarâre concordanta cu ordinea publica proprie acelui stat, convergenta generala a legilor între statele membre face improbabila aplicarea cu succes a exceptiei ordinii publice.

Apreciem ca, din analiza acestor decizii de speta29, rezida cu puterea evidentei ca art. 34 pct. 1 din Regulament se refera la ordinea publica din dreptul intern al statului membru solicitat.

În acelasi sens se pronunta si literatura de specialitate: legea nationala a statului membru solicitat determina ce principii si reguli apartin ordinii publice ale acelui stat. Desi, un concept national, ordinea publica include, de asemenea, principiile legii comunitare, care apartin, la rândul lor ordinii publice. Astfel, ordinea publica este constituita atât din concepte nationale cât si comunitare30.

În doctrina juridica româneasca, încercându-se definirea notiunii de "ordine publica", s-a statuat ca aceasta "cuprinde toate dispozitiile imperative ale dreptului public si ale dreptului privat prin care se apara institutiile si valorile de baza ale societatii, se asigura dezvoltarea economiei de piata si ocrotirea sociala a tuturor persoanelor31".

Cele mai des întâlnite norme de ordine publica substantiala în legislatia statului nostru sunt în materia starii civile si a capacitatii persoanelor, precum si în aceea a prescriptiei extinctive.

Ordinea publica procedurala cuprinde, de asemenea, norme imperative, cele mai multe dintre acestea referindu-se la respectarea drepturilor fundamentale ale partilor, cum este dreptul la aparare, de exemplu.

6.3. Articolul 34 alin. (2).

O aplicare foarte clara si bine cunoscuta a dreptului la aparare a pârâtului poate fi gasita în alin. (2) al art. 34 din Regulament, care a devenit unul dintre cele mai faimoase motive de refuzare a pronuntarii de catre instanta statului solicitat a unei hotarâri de recunoastere/executare a unei hotarâri straine si care constituie obiectul unei vaste practici judiciare a Curtii Europene de Justitie.

Textul alin. (2) al art. 34 din Regulament apara, de facto, nu numai acest drept fundamental la aparare al pârâtului, ci si principiul contradictorialitatii procesului civil.

Impedimentul la recunoastere/executare analizat statueaza despre dreptul la aparare al pârâtului în contextul unui litigiu care a existat într-un alt stat membru si solicita instantei statului solicitat sa verifice daca instanta statului de origine a respectat acest drept prin punerea la dispozitia pârâtului care nu s-a prezentat la proces - hotarârea fiind data în lipsa

29 Pentru o prezentare mai detaliata a solutiilor de speta invocate, a se vedea B. Hess, T. Pfeiffer, P. Schlosser, op. cit., p. 242-249.30 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 565.31 L. Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat, ed. a II-a, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1998, p. 36; R.I. Motica, E. Lupan, Teoria generala a obligatiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008, p. 33.

15

participarii acestuia la judecata cauzei, textul facând vorbire despre o hotarâre pronuntata in default of appearance, adica "în lipsa aparitiei" - a unui suficient timp dupa momentul comunicarii actului de sesizare a instantei în asa fel încât el sa aiba posibilitatea de a-si pregati apararea. Aceasta obligatie revine instantei statului solicitat, care are delicata sarcina de a verifica daca instanta statului de origine si-a îndeplinit sarcinile în mod corect32.

Din analiza acestui text legal rezida anumite conditii care, prezente, atrag aplicabilitatea acestui impediment în fundamentarea hotarârii de refuzare a recunoasterii sau a încuviintarii executarii pe teritoriul statului solicitat a hotarârii straine.

Astfel, în primul rând, hotarârea straina trebuie sa fie pronuntata in default of appearance ori sa fie o decision par defaut. Aceasta categorie de hotarâri presupune pronuntarea solutiei în conditiile în care pârâtul nu s-a prezentat la instanta pe tot parcursul procesului. Ele sunt hotarâri date "în lipsa aparitiei" sau, pur si simplu, "în lipsa".

Pentru a putea vorbi despre o astfel de hotarâre este necesar ca procedura în care s-a desfasurat procesul sa fi fost una contradictorie, care presupune citarea ambelor parti.

În cazul unei hotarâri pronuntate în lipsa participarii pârâtului la proces, asa cum învedereaza textul alin. (2) al art. 34 din Regulament, pârâtul a fost citat, actul de sesizare a instantei - cererea de chemare în judecata - sau un alt echivalent fiindu-i comunicat sau, dupa caz, notificat.

Aceasta este si cauza pentru care hotarârile pronuntate în lipsa pârâtului citat nu se confunda cu hotarârile ex parte, care se pronunta în cauze necaracterizate de procedura contradictorie, care nu presupun citarea partilor.

Asadar, diferenta esentiala dintre o hotarâre pronuntata în lipsa pârâtului citat si o hotarâre data ex parte consta în aceea ca, în timp ce procedura, în primul caz, presupune citarea partilor, în cel de-al doilea caz, nu, hotarârea dându-se fara citarea partilor.

În speta, aplicarea impedimentului de la art. 34 alin. (2) al Regulamentului presupune ca procedura comunicarii cererii introductive de instanta sau a unui alt echivalent sa fi fost îndeplinita, dar sa fie viciata. Viciul care o afecteaza consta în termenul scurt, nerezonabil, care a fost pus la dispozitia pârâtului pentru pregatirea înfatisarii la instanta ori a apararii sale.

Pentru a nu fi prezent acest viciu, comunicarea actului de sesizare a instantei sau a altui act echivalent acestuia trebuie sa se fi facut "în timp util".

Pe de alta parte, textul art. 34 alin. (2) din Regulament stipuleaza o a doua conditie care trebuie sa fi fost verificata de catre procedura de comunicare a actului de sesizare a instantei sau a unui alt act echivalent pentru ca aceasta procedura sa nu fie apreciata ca viciata si, pe cale de consecinta, acest viciu al ei sa nu poata constitui un fundament al retinerii acestui impediment la recunoastere/încuviintarea executarii. În acest sens, comunicarea cererii introductive de instanta sau a unui alt act echivalent trebuie sa se fi realizat într-o astfel de maniera care sa-i permita pârâtului sa-si pregateasca apararea. Cu alte cuvinte, dincolo de cerinta "timpului util", aceasta a doua exigenta garanteaza îndeplinirea corespunzatoare a tuturor obligatiilor instantei statului de origine relative la respectarea dreptului la aparare al pârâtului.

"Maniera care sa-i permita acestuia sa-si pregateasca apararea" presupune comunicarea catre pârât, pe lânga actul începator de judecata, a tuturor actelor aflate la dosarul cauzei, care, studiate, sa-i dea acestuia posibilitatea de a-si forma o opinie corecta, reala, întemeiata asupra obiectului actiunii pornite împotriva lui, asupra finalitatii acesteia, asupra mijloacelor de proba pe care reclamantul îsi întemeiaza sustinerile. Doar în acest fel, asigurându-se pârâtului accesul nemijlocit la aceste piese ale dosarului, se poate aprecia ca maniera în care s-a facut comunicarea i-a conferit acestuia posibilitatea pregatirii apararii.

32 P. Meijknecht, Impact of Time in the Recent EC Regulations on International Civil Procedure, T.M.C. Asser Instituut and Contributors, 2003, p. 449, în fasciculul publicat în Netherlands International Law Review, 2003, p. 437-458.

16

"Timpul util" si "maniera corespunzatoare" sunt asadar cei doi factori în functie de care procedura de comunicare a actului de sesizare a instantei sau a unui alt act echivalent este apreciata ca fiind viciata ori nu.

Teza a doua a textului de lege analizat conditioneaza retinerea acestui impediment de faptul neintroducerii de catre pârât a unei cai de atac, a unei "actiuni" împotriva hotarârii pronuntate în lipsa înfatisarii sale la proces "atunci când a avut posibilitatea sa o faca".

Asadar, în primul rând, trebuie retinut ca, împotriva hotarârii pronuntate in default of appearance, pârâtul trebuie sa fi avut posibilitatea exercitarii unei cai de atac. Aceasta facultate trebuie, normal, sa fi fost acordata de legea de procedura civila a statului de origine.

Neexercitarea de catre pârât a unei cai de atac împotriva acestei hotarâri trebuie sa fie, neaparat, consecinta modului viciat în care a fost realizata procedura de comunicare a actului de sesizare a instantei sau a actului echivalent acestuia, precum si a tuturor pieselor de la dosarul cauzei, asa cum am învederat anterior.

În calea de atac exercitata pârâtul, prevalându-se de viciul procedurii de comunicare a actului de sesizare a instantei sau a celui echivalent în cadrul procedurii desfasurate în prima instanta, are posibilitatea obtinerii reformarii hotarârii respective în urma aprecierii apararii sale, acum invocata.

6.3. Articolul 34 alin. (3).

Alineatul (3) al art. 34 din Regulament instituie impedimentul ireconciliabilitatii hotarârii straine a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita cu o hotarâre pronuntata într-un litigiu între aceleasi parti în statul membru solicitat.

Acest text legal instituie regula acordarii prioritatii hotarârii pronuntate în statul membru solicitat, între aceleasi parti, sub conditia ca aceasta sa fie ireconciliabila cu hotarârea pronuntata într-un alt stat membru, a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita.

Practic, prin procedura recunoasterii/încuviintarii executarii se acorda hotarârii straine pronuntate într-un alt stat membru forta si efectele unei hotarâri pronuntate în statul membru solicitat, fiind asimilata unei hotarâri interne a acestuia.

Ireconciliabilitatea efectelor celor doua hotarâri, devenite ambele hotarâri interne în urma recunoasterii/încuviintarii executarii hotarârii straine pe teritoriul statului solicitat, conduce la imposibilitatea executarii oricareia dintre ele atât timp cât cealalta se opune solutiei puse în executare.

Conditiile ce trebuie îndeplinite pentru ca acest impediment la recunoastere/încuviintare a executarii sa fie retinut ca atare privesc:

- ireconciliabilitatea celor doua hotarâri, - hotarârea cu care cea a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita este

ireconciliabila sa fi fost pronuntata într-un litigiu între aceleasi parti - pronuntarea acesteia sa fi avut loc în statul membru solicitat.Prin modalitatea de reglementare a acestui impediment, art. 34 alin. (3) al

Regulamentului confera, cu maxima evidenta, prioritate asigurarii securitatii juridice si garantarii stabilitatii raporturilor juridice ale statului membru solicitat, în detrimentul celor ale statului membru de origine.

O hotarâre judecatoreasca pronuntata în statul membru solicitat dobândeste autoritate sau putere de lucru judecat, aceasta fiind o calitate atasata verificarii si sanctionarii jurisdictionale33. Aceasta autoritate sau putere - exprimând sau nu adevarul - rezulta din puterea conferita de lege instantei de a transa definitiv o chestiune litigioasa. Astfel este

33 I. Deleanu, Tratat de procedura civila, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005, p. 63, nr. 31.

17

asigurata unitatea justitiei, în conditiile multiplicitatii si ale diversitatii competentelor jurisdictionale34, respectul mutual al hotarârilor pronuntate de diferitele state membre.

Ireconciliabilitatea dintre cele doua hotarâri presupune existenta unor consecinte juridice reciproc exclusive. Aceasta nu înseamna ca hotarârile trebuie sa statueze asupra exact aceleiasi probleme legale.

Ceea ce trebuie avut în vedere este efectul celor doua hotarâri. Un astfel de caz, de exemplu, a fost cel al Hoffman v. Krieg35, în care cele doua hotarâri priveau, pe de o parte, obligatia de întretinere, iar, pe de alta parte, divortul; acestea au fost ireconciliabile deoarece întretinerea presupunea cu necesitate existenta unei casatorii, care însa a fost desfacuta prin cealalta hotarâre. Or, o hotarâre care acorda daune-interese pentru neexecutarea unui contract nu poate fi conciliata cu una care pronunta nulitatea contractului. Sau, o decizie statuând asupra obligatiei de întretinere fundamentata pe paternitate nu poate fi împacata cu una prin care s-a refuzat stabilirea paternitatii.

Ireconciliabilitatea dintre cele doua hotarâri trebuie sa fie totala pentru ca acest impediment sa fie retinut. Daca exista, în acest sens, o simpla contrarietate partiala între acestea, motivul de nerecunoastere/neîncuviintare a executarii stabilit la art. 34 alin. (3) din Regulament nu poate fi retinut..

Ireconciliabilitatea dintre cele doua hotarâri trebuie sa fie manifesta între dispozitivele acestora, iar nu între considerentele uneia si dispozitivul celeilalte.

6.4. Articolul 34 alin. (4).

Alineatul (4) al art. 34 din Regulament aduce în discutie problema autoritatii/puterii lucrului judecat, dar, de aceasta data, a unei hotarâri pronuntate, anterior celei a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita, într-un alt stat membru decât cel solicitat sau într-un stat tert.

Conflictul cu o hotarâre pronuntata într-un stat tert are acelasi tratament cu conflictul nascut fata de o hotarâre pronuntata într-un stat membru: este acordata prioritate hotarârii pronuntate anterior.

În acest caz, se poate aprecia ca momentul care trebuie sa fie luat în considerare în vederea aprecierii anterioritatii unei hotarâri este acela în care fiecare hotarâre îsi produce efectele în statul membru de origine, care poate, câteodata, coincide cu data pronuntarii efective a hotarârii ori nu.

Asadar, între cele doua hotarâri între care se invoca autoritatea lucrului judecat, sunt necesare: identitatea de obiect (eadem res), identitatea de cauza (eadem causa petendi) si identitatea de persoane (eadem conditio personarum).

Aplicând acestea materiei de fata, socotim a doua cerere de chemare în judecata ca fiind cea care a determinat pronuntarea unei hotarâri în statul membru de origine.

Neinvocându-se dupa caz, în fata acestei instante, exceptia de litispendenta sau aceea a puterii lucrului judecat, relativ la procesul în derulare sau la hotarârea intrata în autoritatea de lucru judecat din statul solicitat, s-a ajuns la situatia în care instanta statului membru de origine a pronuntat o hotarâre ireconciliabila cu o hotarâre pronuntata în statul membru solicitat, într-un litigiu desfasurat între aceleasi parti.

Astfel, este clar ca intentia legiuitorului a fost aceea de a recunoaste hotarârii pronuntate în statul membru solicitat caracterul de autoritate de lucru judecat în fata hotarârii pronuntate în statul membru de origine, atâta timp cât prima este anterioara celei de-a doua.

34 Ibidem.35 CJE, cazul 145/86 (1988), în European Court Reports, 1988, p. 645 par. 22.

18

Totul este ca, la momentul solicitarii recunoasterii/încuviintarii executarii hotarârii straine, hotarârea instantei statului membru solicitat sa fi fost pronuntata deja.

Formularea acestui alineat este precisa, statuând asupra tuturor elementelor autoritatii de lucru judecat, nemaiexistând, astfel, în acest sens, nicio îndoiala vizavi de intentia redactorilor Regulamentului.

6.5. Articolul 35.

Întregul articol 35 din Regulament instituie ca temei de nerecunoastere/neîncuviintare a executarii unei hotarâri straine nerespectarea normelor de competenta stipulate în Sectiunile 3, 4 si 6 din Capitolul II al Regulamentului si în art. 72 din acesta, acordând, în acest fel, normelor la care face trimitere statutul de norme de competenta imperative.

Sectiunile 3, 4 si 6 din Capitolul II al Regulamentului se refera, pe rând, la: competenta în materie de asigurari, competenta în materia contractelor încheiate de consumatori si competenta exclusiva.

Art. 72 din Regulament face vorbire despre acordurile prin care statele membre s-au angajat, înaintea intrarii în vigoare a prezentului Regulament, în conformitate cu Conventia de la Bruxelles, din 1968, sa nu recunoasca o hotarâre pronuntata, în special în alt stat contractant parte la aceasta Conventie, împotriva pârâtului care are domiciliul sau resedinta obisnuita într-o tara terta daca, în cazurile prevazute la articolul 4 din Conventie, hotarârea nu s-a putut întemeia decât pe competenta mentionata la art. 3 par. 2 din Conventia respectiva.

Regulamentul 44/2001 CE nu aduce atingere acestor acorduri la care se refera art. 72, în sensul instituirii ca un motiv de nerecunoastere/neîncuviintare a executarii unei hotarâri pronuntate într-un stat membru existenta unui astfel de acord, încheiat de membrii Conventiei de la Bruxelles, în temeiul art. 59 din Conventie, cu state terte, înaintea intrarii în vigoare a Regulamentului.

De observat ca atât dispozitiile art. 34, cât si cele ale art. 35 din Regulament au caracter imperativ. Astfel, formularea "o hotarâre nu este recunoscuta", utilizata în redactarea ambelor acestor texte legale nu lasa loc niciunei interpretari: ori de câte ori instanta statului membru solicitat este pusa în fata unui impediment stabilit la art. 34 sau art. 35 este obligata sa pronunte refuzul recunoasterii/încuviintarii executarii hotarârii straine.

Sesizata cu o cerere de recunoastere/încuviintare a executarii unei hotarâri straine, instanta statului solicitat trebuie ex oficio sa verifice daca exista vreun temei de retinere al vreunuia dintre aceste impedimente stabilite la art. 34 sau art. 35 din Regulament.

Dupa ce trece în revista motivele precizate la art. 34, instanta trebuie sa verifice respectarea de catre instanta statului membru de origine a normelor de competenta aratate în art. 35 alin. (1) din Regulament.

La verificarea acestor temeiuri de competenta, autoritatea judiciara a statului solicitat este legata de constatarile de fapt pe baza carora instanta din statul membru de origine a stabilit ca este competenta.

Asadar, instanta statului solicitat nu poate stabili competenta într-o anumita speta având în vedere o alta stare de fapt decât aceea pe care instanta statului membru de origine si-a întemeiat competenta. Chiar în cazul în care, în cererea de recunoastere/încuviintare a executarii, pârâtul se apara, încercând sa obtina o hotarâre de refuz, învederând instantei o alta stare de fapt decât aceea care a întemeiat competenta de judecata în statul membru de origine, aceasta nu va putea lua în seama apararea pârâtului, textul art. 35 alin. (2) impunându-i acest lucru, chiar daca starea de fapt relevata de pârât apare mai bine caracterizata decât aceea retinuta de catre instanta statului de origine.

19

Aceasta, deoarece, în conditiile în care în speta nu poate fi retinut impedimentul stabilit la art. 34 alin. (2), pârâtul a beneficiat, în procesul purtat în statul membru de origine, de toate mijloacele procedurale care îi asigurau dreptul la aparare, mijloace prin care acesta putea invoca exceptia de necompetenta întemeiata pe una dintre normele imperative în acest sens ale Regulamentului nr. 44/2001 CE, învederând instantei ca starea de fapt retinuta pentru a-si întemeia competenta nu corespunde adevarului.

Faptul ca, abia în aceasta faza, în care hotarârea straina tinde, la solicitarea partii interesate, sa dobândeasca autoritate de lucru judecat si forta executorie pe teritoriul statului membru solicitat, pârâtul invoca, pe cale de exceptie, necompetenta instantei statului membru de origine, întemeiata pe o alta stare de fapt decât pe aceea care a stat la baza întemeierii competentei acestei instante, nu poate fi perceput decât ca o încercare de tergiversare a procesului si a punerii în aplicare a hotarârii devenite executorie în statul membru de origine. Or, sanctionând acest comportament fraudulos, art. 35 alin. (2) al Regulamentului impune cu claritate instantei statului solicitat sa nu ia în seama, la verificarea temeiurilor de competenta, o alta stare de fapt decât aceea pe care instanta statului de origine si-a întemeiat propria competenta.

Alineatul (3) al art. 35 din Regulament precizeaza ca doar normele de competenta la care face trimitere alin. (1) al aceluiasi text legal au caracter imperativ, instanta statului membru solicitat fiind tinuta sa verifice aplicarea corecta doar a acestora, în toate celelalte cazuri, când aceste norme nu au fost încalcate, competenta stabilita de instanta statului membru de origine neputând fi revizuita.

Asadar, chiar nerespectând normele de competenta stabilite în prezentul Regulament, altele decât cele stipulate în Sectiunile 3, 4 si 6 din Capitolul II, precum si în art. 72, hotarârea pronuntata de instanta statului membru de origine este prezumata, din acest punct de vedere, legala, competenta instantei din statul membru de origine neputând fi revizuita.

Statul membru solicitat nu poate schimba competenta retinuta de instanta statului membru de origine sub pretextul ca, în legislatia sa interna, exista norme de competenta care vizeaza ordinea publica si care au fost încalcate de catre instanta statului membru de origine.

Criteriul ordinii publice, statuat la alin. (1) al art. 34 nu poate fi aplicat normelor în materie de competenta, asa cum, cu claritate stipuleaza art. 35 alin. (3) teza a II-a din Regulament.

Textul legal preinvocat nu face nicio distinctie, în acest sens, între normele de competenta stabilite în Sectiunile 3, 4 si 6 ale Capitolului II si în art. 72 si celelalte norme de competenta precizate de Regulament.

Pe cale de consecinta, oricare ar fi fost temeiul stabilirii competentei de catre instanta statului de origine în functie de situatia de fapt care i-a fost expusa, atât timp cât nu au fost încalcate regulile de competenta stabilite ca imperative de prevederile alin. (1) al art. 35 din Regulament, instanta statului membru solicitat nu poate, sub pretextul impedimentului de la alin. (1) al art. 34, sa refuze recunoasterea/încuviintarea executarii unei hotarâri straine motivând ca, prin aceasta hotarâre, au fost încalcate norme de competenta de ordine publica stabilite în legislatia sa interna.

Nici art. 34, nici art. 35 din Regulament nu mentioneaza expres ca, pentru a fi supusa acestor reguli, o hotarâre trebuie sa se încadreze în sfera circumscrisa de Regulament. Cu toate acestea, fiind parte componenta a Regulamentului, atât art. 34, cât si art. 35 trebuie interpretate în sensul care rezulta din întregul Regulament. Astfel, recunoasterea unei hotarâri care nu intra în sfera de reglementare a Regulamentului nu este guvernata de acesta. Cu toate acestea, Regulamentul nu poate opri o instanta a unui stat membru solicitat sa considere ca o anumita hotarâre intra în aria de reglementare a Regulamentului, revizuind în acest sens competenta initiala.

20

Este însa într-adevar important a se distinge între o hotarâre a instantei statului membru solicitat care statueaza ca o cauza cade în afara regimului Regulamentului si o hotarâre a instantei statului de origine prin care în mod gresit este asumata jurisdictia sub reglementarea Regulamentului, doar ultima intrând sub incidenta tezei I a alin. (3) al art. 35 din Regulament36.

Cu toate acestea, nici alin. 1, nici alin. (3) ale art. 35 din Regulament nu opreste instanta statului solicitat sa cerceteze daca pârâtul avea imunitate la momentul judecarii cauzei si, în consecinta, nu trebuia sa fie subiect al jurisdictiei instantei originare37.

7. Procedura în calea de atac împotriva hotărârii pronunțate în recurs.

Anexa IV a Regulamentului stipuleaza expressis verbis ca, în România, calea de atac ce poate fi promovata împotriva hotarârii date în recurs asupra cererii de recunoastere sau de încuviintare a executarii silite pe teritoriul României a unei hotarâri straine este ori "contestatia în anulare" ori "revizuirea".

Instanta sesizata cu contestatia în anulare sau cu revizuirea este, în România, curtea de apel.

Potrivit dispozitiilor art. 46 alin. (1) din Regulament, instanta sesizata cu actiunea în recurs sau cu cea în contestatie în anulare ori cu cea în revizuire, la cererea partii împotriva careia se solicita executarea, poate sa suspende actiunea, daca hotarârea straina face, în statul membru de origine, obiectul unei cai de atac ordinare sau daca termenul pentru introducerea unei astfel de actiuni nu a expirat înca; în acest din urma caz, instanta poate specifica termenul în care poate fi exercitata calea de atac ordinara.

Conform alin. (3) al aceluiasi text legal, instanta poate, de asemenea, sa conditioneze executarea hotarârii judecatoresti de constituirea unei garantii determinate de aceasta.

Articolul 46 corespunde, cu mici diferente, articolului 38 din Conventia de la Bruxelles.

Obiectul sau este acela de a proteja partea împotriva careia se solicita încuviintarea executarii unei hotarâri straine împotriva oricarei pierderi ce ar putea-o suferi ca un rezultat al executarii pe teritoriul statului solicitat a hotarârii care este atacata cu o cale ordinara de atac ori este înca susceptibila de a fi astfel atacata si deci modificata în statul membru de origine. Se refera doar la hotarâri care, constituind obiect potential al unei cai ordinare de atac, sunt executorii în statul membru de origine. Protectia oferita de legiuitor debitorului consta fie în posibilitatea acordarii unei suspendari a cauzei privind încuviintarea executarii hotarârii straine pe teritoriul statului membru solicitat, fie în conditionarea executarii de depunerea unei garantii de catre creditor38.

Nu exista posibilitatea instantei de a se pronunta din oficiu cu privire la suspendarea cauzei în temeiul art. 46 din Regulament39.

Suspendarea judecatii unei cai de atac împotriva hotarârii pronuntate în cererea privind încuviintarea executarii unei hotarâri straine pe teritoriul României, potrivit art. 46 din Regulament, poate fi admisa, la cererea partii împotriva careia se solicita executarea, numai daca este îndeplinita una dintre cele doua conditii alternative:

● hotarârea straina face, în statul membru de origine, obiectul unei cai de atac ordinare

● termenul pentru introducerea unei cai ordinare de atac nu a expirat înca.

36 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 624.37 Ibidem.38 Ibidem, p. 670.39 Ibidem, p. 671.

21

În nici una din aceste doua împrejurari asadar instanta nu este obligata sa pronunte suspendarea cauzei. Ea "poate" face acest lucru, în ipoteza în care, una dintre aceste conditii fiind verificata, apreciaza aceasta masura ca necesara.

Prima conditie priveste existenta în derulare a unei cai de atac promovate împotriva hotarârii care face obiectul cererii de încuviintare a executarii.

Calea de atac trebuie sa fie una ordinara, iar nu una extraordinara.Totodata, calea de atac trebuie sa fie exercitata în statul membru de origine. Acesta

este statul membru în care hotarârea a carei executare se cere a fost pronuntata.Pentru ca instanta în fata careia se judeca una dintre actiunile prevazute la art. 43 sau

art. 44 din Regulament sa suspende procesul, este necesar, pentru îndeplinirea acestei conditii, ca hotarârea straina, a carei executare se cere în statul membru solicitat, sa faca obiectul unei cai de atac ordinare. Cu alte cuvinte, se cere ca instanta competenta în aceasta materie sa fi fost învestita cu o astfel de cerere, a carei judecata sa se afle în curs de derulare.

A doua conditie se refera la termenul pentru introducerea unei cai de atac împotriva hotarârii a carei executare se cere.

Pentru ca instanta sesizata cu actiunea în recurs, contestatie în anulare ori revizuire sa suspende cauza, este necesar ca termenul pentru introducerea unei cai de atac ordinare, în statul membru de origine, împotriva hotarârii a carei executare se solicita sa nu fi expirat înca.

În aceasta ipoteza, instanta statului membru solicitat poate specifica termenul în care poate fi exercitata calea de atac ordinara, ca o conditie pentru pârât de a i se acorda suspendarea ori de a continua aceasta masura deja luata. O astfel de limita de timp nu afecteaza termenul în care partea interesata are dreptul de a formula calea de atac ordinara în statul membru de origine40.

Daca instanta statului membru solicitat dispune suspendarea cauzei având ca obiect cererea de recunoastere/încuviintare a executarii unei hotarâri straine, pentru motivul expus la art. 46 din Regulament, aceasta are dreptul discretionar de a se pronunta si asupra duratei pentru care s-a dispus aceasta masura. Normal, suspendarea nu ar trebuie sa se extinda peste termenul în care poate fi exercitata calea de atac ordinara în statul membru de origine împotriva hotarârii straine ori, daca aceasta cale de atac a fost deja exercitata, dincolo de data pronuntarii unei hotarâri în cadrul acesteia41.

Hotarârea de admitere sau de respingere a cererii de suspendare nu constituie o "hotarâre data în apel (în calea ordinara de atac - n.n.)" în sensul art. 44 din Regulament. În consecinta, nu poate fi atacata cu calea de atac stipulata prin art. art. 44, la Anexa IV din Regulament42.

Formularea textului legal analizat - al alin. (3) al art. 46 din Regulament - circumstantiaza o facultate a instantei de a conditiona executarea hotarârii judecatoresti de constituirea unei garantii, iar nu o obligatie în acest sens.

Daca însa instanta va aprecia ca necesara o astfel de garantie, ea va fixa si cuantumul acesteia precum si termenul pâna la care aceasta trebuie depusa, astfel încât masura instituita sa aiba, într-adevar, o finalitate.

Cum instanta statului membru solicitat are posibilitatea de a opta între masura suspendarii si aceea a încuviintarii executarii hotarârii straine cu dare de garantie din partea creditorului, ar parea normal ca, de cele mai multe ori, în conditiile mai sus învederate, sa ia aceasta a doua masura. Motivul este acela ca garantia depusa, în timp ce interfereaza mai putin radical cu pozitia creditorului, este în majoritatea cazurilor suficienta pentru a satisface interesele debitorului. Pentru a evita însa orice neîntelegere, trebuie precizat ca instanta

40 Ibidem.41 A. Layton; H. Mercer, European Civil Practice, Thomson, Sweet and Maxwell, Londra, 2004, par. 27.062.42 CJE, cazul Calzaturifico Brennero SAS v. Wendel GmbH Schuhproduktion International, 258/83 (1984), în European Court Reports, 1984, p. 3971, 3983, par. 14-16.

22

statului membru solicitat are întotdeauna o a treia solutie, în împrejurarile descrise de art. 46: aceea de a continua actiunea si de a pronunta încuviintarea executarii fara a lua nici masura suspendarii si nici pe aceea a obligarii creditorului la garantie43.

Ca o regula, apare nepotrivit sa se conditioneze încuviintarea executarii hotarârii straine de depunerea unei garantii de catre creditor, daca instanta statului membru de origine a impus aceasta ca o conditie a executarii hotarârii pronuntate de catre ea. În astfel de conditii drepturile debitorului sunt suficient protejate în acest fel de garantia depusa deja în statul membru de origine44. Doar daca garantia nu a fost depusa în statul membru de origine sau daca, desi depusa, apare ca insuficienta pentru a acoperi solicitarile debitorului privind daunele care ar putea lua nastere din executarea hotarârii, ar trebui sa intre în discutia instantei statului membru solicitat sa conditioneze executarea de depunerea de catre creditor a unei garantii suplimentare celei depuse deja în statul membru de origine45.

Conform dispozitiilor art. 47 din Regulament, în cazul în care o hotarâre trebuie sa fie recunoscuta, nimic nu îl împiedica pe reclamant sa solicite aplicarea masurilor provizorii si de conservare prevazute de legea statului membru solicitat, fara sa fie necesar sa fie încuviintata executarea hotarârii respective în temeiul art. 41. Hotarârea de încuviintare a executarii determina autorizarea luarii oricaror masuri de conservare. Pe durata termenului de atac - în care poate fi formulat si depus recursul împotriva hotarârii primei instante - împotriva hotarârii de încuviintare a executarii si pâna la pronuntarea unei hotarâri în cazul acestei actiuni nu se poate proceda decât la aplicarea unor masuri de conservare a bunurilor partii împotriva careia se solicita executarea.

Recunoasterea unei hotarâri pe teritoriul statului membru solicitat poate determina debitorul urmarit sa-si execute de buna-voie obligatia. Cu alte cuvinte, el poate aduce la îndeplinire benevol dispozitivul hotarârii judecatoresti pronuntate într-un stat membru si recunoscute pe teritoriul statului membru solicitat.

Pentru a preîntâmpina însa, pâna la momentul executarii hotarârii de catre debitor, pierderea, deteriorarea, deprecierea unui drept ori aparitia unei pagube iminente datorate întârzierii în executare, reclamantul poate solicita instantei de judecata sa ia, cu caracter temporar, provizoriu, anumite masuri de conservare a acelui drept ori de împiedicare a aparitiei pagubei.

Scopul art. 47 din Regulament este acela de a stabili un echilibru între drepturile si interesele creditorului si acelea ale debitorului, în faza executarii unei hotarâri judecatoresti. Pe de o parte, debitorul, caruia nu i s-a acordat sansa de a fi ascultat în prima faza a executarii - aceea a procedurii de recunoastere/încuviintare a executarii hotarârii straine în prima instanta - este protejat având în vedere ca niciun pas irevocabil nu se va face în procedura executarii atât timp cât acesta nu a fost notificat si ascultat în calea de atac promovata. Pe de alta parte, creditorul este protejat împotriva riscului nascut din faptul ca debitorul urmareste sa evite executarea prin actele de dispozitie pe cale face cu privire la bunurile ce urmeaza a fi executate. Acest lucru este realizat prin acordarea creditorului a dreptului de a lua masuri provizorii, de protectie, în acord cu alin. (1) si (2) ale art. 4746.

Art. 47 se aplica atât în ipoteza în care hotarârea straina a carei recunoastere/încuviintare a executarii se solicita a dobândit deja în statul membru de origine autoritate de lucru judecat, cât si în ipoteza în care aceasta hotarâre constituie înca obiect al unui potential apel în acel stat ori apelul împotriva ei a fost deja declarat47.

43 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 676.44 A. Layton, H. Mercer, op. cit., par. 27.075.45 CJE, cazul Petereit v. Babkock International Holdings Ltd. (1990) 2 All ER 135 = (1990) I WLR 350 (Q.B.D., judecator Anthony Diamond Q.C.).46 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 677.47 Ibidem.

23

Aceste masuri sunt susceptibile de a fi luate pe teritoriul a mai multor state, în functie de locul unde se afla bunurile mobile sau imobile ale debitorului. Aceasta poate reprezenta un avantaj pentru creditor mai ales în cazul în care acesta nu stie ce anume bunuri are debitorul pe teritoriul unui stat membru ori pe al altuia. În aceasta ipoteza, în urma luarii acestor masuri, creditorul poate decide în care stat sau state va înainta cererea privind încuviintarea executarii hotarârii straine48, în functie de numarul si valoarea, îndestulatoare sau nu, ale bunurilor debitorului dintr-un anumit stat membru.

Fiind provizorii, în ipoteza în care, în urma derularii procedurilor de recunoastere, a fost refuzata recunoasterea hotarârii straine pe teritoriul statului membru solicitat, aceste masuri vor fi desfiintate, fara ca, prin luarea lor, sa se fi lezat în vreun fel patrimoniul debitorului urmarit, al pârâtului deci.

Dimpotriva, caracterul definitiv este cel verificat de masurile de conservare luate dupa pronuntarea unei decizii de încuviintare a executarii silite pe teritoriul României a unei hotarâri straine.

În acest sens, reclamantul, dupa pronuntarea unei decizii de încuviintare a executarii, poate lua orice masuri de conservare, potrivit alin. (2) al art. 47 din Regulament. Acest drept se naste automat si neconditionat, direct din lege, nedepinzând de comunicarea hotarârii prin care s-a încuviintat executarea unei hotarâri straine catre debitor. Nu este necesara în acest sens o hotarâre judecatoreasca aposteriori prin care sa fie autorizate aceste masuri, creditorul având puterea ex legem a le lua el însusi. De asemenea, nu este necesar ca creditorul sa faca dovada unei cauze ori a unui risc din partea debitorului ca ar periclita în vreun fel executarea, prin dislocarea bunurilor sale de pe teritoriul unui stat membru sau prin refuzul de a plati49. În acest sens, daca legea nationala a statului membru solicitat prevede ca asemenea masuri pot fi luate numai prin autorizarea instantei, aceste dispozitii vor fi ocolite în ipoteza în care sunt aplicabile dispozitiile art. 47 alin. (2)50.

Principiile astfel statuate ale Regulamentului au fost, pare-se, pe deplin acceptate de instantele statelor membre51. Cu toate acestea, daca legislatia statelor membre solicitate prevede, în unele cazuri, conditionarea luarii acestor masuri de depunerea unei anumite garantii de catre creditor, care sa satisfaca scopul acestor masuri, aceste dispozitii nu sunt contrare scopului celor ale art. 47 alin. (2) din Regulament52.

Pe durata însa a termenului de recurs împotriva hotarârii de încuviintare a executarii si pâna la pronuntarea unei hotarâri în cazul acestei actiuni, singurele masuri care se pot lua privesc conservarea doar a bunurilor partii împotriva careia se solicita executarea.

Aceste din urma masuri se înscriu asadar în categoria celor ce au ca obiect prevenirea deteriorarii, deprecierii, pieirii bunurilor debitorului urmarit. Apreciem însa ca, pentru a avea deplina eficacitate, o astfel de masura trebuie sa fie însotita si de indisponibilizarea respectivelor bunuri, pentru a preîntâmpina înstrainarea acestora de catre pârât.Pe de alta parte, alin. (3) al art. 47 face vorbire, în sensul de a nu putea fi luate, despre masuri ireversibile de executare, precum vânzarea ori dispunerea, în alt fel, de bunurile debitorului.

Odata însa ce termenul de promovare a recursului expira ori instanta s-a pronuntat într-o astfel de cauza, restrictia impusa de art. 47 alin. (3) nu mai exista. Creditorul nu trebuie sa mai astepte cât timp debitorul mai poate promova o alta cale de atac sau pâna când o

48 Ibidem.49 RaportulJenard, precit., p. 52.50 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 679.51 În Irlanda: Elwin (Cottons) Ltd. V. Pearl Designs Ltd. (1989) ILRM (H.C.), cu nota de Coester-Waltjen, în IPRax 1990, p. 65; Hogan (1989) 14 E.L.Rev. 191, 202 - 203; Italia: Cassaz. RDIPP 1989.129 (decizia instantei care a invitat Curtea Europeana de Justitie sa statueze preliminar în cazul Capelloni); Curtea de Apel Torino RDIPP 1989,399, apud ibidem.52 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 679.

24

instanta sesizata cu astfel de cale de atac se va pronunta53. Singura protectie de care se poate bucura debitorul în aceasta faza procesuala consta în cea oferita de alin. (3) al art. 46 din Regulament, în temeiul caruia instanta care judeca în calea de atac poate conditiona executarea de constituirea si depunerea unei garantii de catre creditor54.

8. Concluzii.

Asadar, prevederile Regulamentului intentioneaza sa faciliteze circulatia juridica a proceselor si a hotarârilor judecatoresti între statele membre. Regulamentul tinteste spre reguli mai usoare si mai uniforme, precum si spre proceduri mai rapide si mai simple ale derularii proceselor civile si comerciale internationale, în interiorul Uniunii Europene.

Întreaga sa structura55 este bazata pe convingerea ca diferentele de reglementare dintre legislatiile nationale ale statelor membre în privinta recunoasterii, respectiv a încuviintarii executarii hotarârilor judecatoresti împiedica cooperarea judiciara în interiorul pietei comune.

Dificultatile de a pune în executare hotarârile judecatoresti în materie civila si comerciala pe teritoriul altor state membre descurajeaza persoanele în a stabili relatii comerciale internationale, în interiorul Uniunii si saboteaza, în acest fel, considerabil, însasi ratiunea de a fi, precum si functionarea pietei interne comune. Regulamentul are ca scop înlaturarea într-o foarte mare masura a acestor diferente si dificultati, dorind sa asigure si sa implementeze libertatea de miscare a hotarârilor judecatoresti în interiorul Uniunii Europene. În acest sens, întreaga reglementare are ca fundament principiul încrederii reciproce a fiecarui stat membru în sistemul juridic al celorlalte state, în legalitatea si corectitudinea hotarârilor judecatoresti pronuntate pe teritoriul statelor membre. Aceasta încredere reciproca include, pâna la urma, expectatia ca fiecare stat membru este dispus sa se supuna de buna-voie prevederilor acestui Regulament.

În aceasta ordine de idei, Regulamentul nr. 44/2001 CE apare ca fiind cel mai important instrument legislativ în cadrul dreptului civil procesual international european, statuând asupra celor mai importante aspecte ale procesului civil international si anume: competenta, recunoasterea si încuviintarea executarii hotarârilor judecatoresti. În acest domeniu, are cea mai larga arie de acoperire întrucât sub incidenta sa intra aproape toate cauzele civile si comerciale.

Dintre toate actele normative care reglementeaza în domeniu, Regulamentul cunoaste cea mai vasta aplicare, fiind evidentiate, în acest sens, peste o suta de decizii ale Curtii Europene de Justitie si, probabil, alte câteva mii ale instantelor nationale. Cunoasterea sa este asigurata pe scara larga mai ales datorita faptului ca întreaga sa structura are ca fundament predecesoarea Conventie de la Bruxelles, care a fost eficace aproape patru decenii în interiorul Comunitatii Europene si care s-a bucurat de o interpretare uniforma data de catre Curtea Europeana de Justitie în toti acesti ani.

Asadar, în cadrul dreptului procesual civil international european, Regulamentul Bruxelles I constituie fundamentul pe care, atât în trecut, de la momentul intrarii sale în vigoare si pâna în prezent, cât si pentru viitor, s-a cladit si se va construi orice alt act normativ în acest domeniu.

53 CJE, cazul Calzaturifico Brennero SAS v. Wendel GmbH Schuhproduktion International, 258/83 (1984), în European Court Reports, 1984, p. 3971,3982, par. 12.54 U. Magnus, P. Mankowski, op. cit., p. 680.55 Radu I. MOTICA, Florin I. MANGU ”Câteva aspecte privind raporturile de drept international privat, în materiile civila si comerciala, între statele membre ale Uniunii Europene” -"REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numarul 12 din data de 30 decembrie 2009

25

Bibliografie:

1. Radu I. MOTICA, Florin I. MANGU - ”Câteva aspecte privind raporturile de drept international privat, în materiile civila si comerciala, între statele membre ale Uniunii Europene” -"REVISTA PANDECTELE ROMÂNE" cu numarul 12 din data de 30 decembrie 2009

2. Regulamentul (CE) al Consiliului Uniunii Europene din 22 decembrie 2000 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala

3. I. Deleanu - Tratat de procedura civila, vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 2000, p. 217.

4. U. Magnus, P. Mankowski - European Commentaries on Private International Law. Brussels I Regulation, în European Law Publishers, 2007, p. 537.

5. Y. Oestreicher - We're on a Road to Nowhere - Reasons for the Continuing Failure to Regulate Recognicion and Enforcement of Foreign Judgements, în The International Lawyer, Chicago, primavara 2008, vol. 42, p. 59 - 86.

6. O.U.G. nr. 119/2006 privind unele masuri necesare pentru aplicarea unor regulamente comunitare de la data aderarii României la Uniunea Europeana, publicata în M. Of. nr. 425 din 26 iunie 2007.

7. Comunitatea Europeana, P. Jenard, July 1967 to October 1993 Report on the Convention on jurisdiction and the enforcement of judgments in civil and commercial matters signedat Brussels, 27 september 1968, în Official Journal C 59, 5 March 1979.

8. H. Tagaras - La revision et commun autarisation de la Convention de Bruxelles par le reglement 44/2001, în Cahiers de droit europeen nr. 3-4/2003, p. 418-419.

9. A. Stadler - From the Brussels Conventions to Regulation 44/2001: Cornerstones of a European Law of Civil Procedure, în Common Market Law Review, New York: December 2005, vol. 42, iss. 6, p. 1637-1661

10. L. Pop - Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat, ed. a II-a, Ed. Fundatiei Chemarea, Iasi, 1998, p. 36; R.I. Motica, E. Lupan - Teoria generala a obligatiilor civile, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008,

11. P. Meijknecht - Impact of Time in the Recent EC Regulations on International Civil Procedure, T.M.C. Asser Instituut and Contributors, 2003, p. 449, în fasciculul publicat în Netherlands International Law Review, 2003

12. I. Deleanu - Tratat de procedura civila, vol. II, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005

13. A. Layton, H. Mercer - European Civil Practice, Thomson, Sweet and Maxwell, Londra, 2004, par. 27.062.

14. CJE, cazul Calzaturifico Brennero SAS v. Wendel GmbH Schuhproduktion International, 258/83 (1984), în European Court Reports, 1984,

15. CJE, cazul C 414/92 (1994) Solo Kleinmotoren GmbH v. Emilio Boch, în European Court Reports, 1994

26

16. CEJ, cazul Industrial Diamond Supplies v. Luigi Riva, 43/77 (1977), în European Court Reports, 1977

17. CEJ, cazul Petereit v. Babkock International Holdings Ltd. (1990) 2 All ER 135 = (1990) I WLR 350 (Q.B.D., judecator Anthony Diamond Q.C.).

27