RECONSTRUCŢIE ECOLOGICĂMotto

:„Problemele pe care omul le-a creat,tot omul le poate rezolva.”

(John Fitzgerald Kennedy)

IntroducereOmul, inclus de către sistematicieni în rândul mamiferelor primate sub numeleHomo sapiens sapiens,a apărut şi a evoluat în ultimul moment, dacă raportăm durata existenţei omului şi istoria societăţiiumane la vârsta planetei şi a celorlalte grupe de vieţuitoare cu care omul convieţuieşte pe Terra.Omenirea are dreptul de a se mândri cu progresele sale realizate pe seama geniului unor reprezentanţi ai săi şi prin exploatarea fără economie a resurselor naturale planetare. Astăzi, cândomul a înţeles că există şi un revers al medaliei, devenind evident faptul că încălzirea globală nueste doar o poveste, iar resursele naturale regenerabile nu reuşesc să susţină ritmul actual deexploatare, omenirea este constrînsă – mai mult decât oricând – să mediteze asupra câtorva frazerostite de către preşedintele S.U.A.,Theodore Roosevelt , la Conferinţa asupra conservării resurselor naturale, în anul 1908: „A sosit însă vremea să ne gândim cu seriozitate la ceea ce se va întîmplaatunci când pădurile noastre nu vor mai fi, când cărbunele, fierul şi petrolul se vor fi epuizat şicând solul se va fi sărăcit şi aluvionat în fluvii, impurificându-le apele, dezgolind câmpurile şibarând calea navigaţiei”.Societatea umană a fost legată de vecinătatea apei, dar omul a schimbat întreg peisajul planetar,acţiunile sale vizând, în egală măsură, ecosistemele terestre şi pe cele acvatice. Unele categorii deecosisteme se află, pretutindeni în lume, sub o presiune umană uriaşă ca urmare a creşterii demograficea populaţiei umane, a nevoii tot mai mari de apă şi teren. Pădurea dispare pentru a face loc păşunilor şiinfrastructurii care permite o exploatare mai eficientă, stepele, pampasul şi preeria dispar înfaţa expansiunii culturilor agricole, în timp ce, în numeroase locuri din lume, deşertul câştigă,anual, kilometri întregi din terenuri folosite ca păşuni sau pentru culturile agricole. Calitatea apelor curgătoare, dar şi a pânzei freatice s-a deteriorat constant, mai ales din cauza aportului desubstanţe chimice provenite din agricultură şi transportul fluvial, dar şi ca urmare a eroziuniimalurilor sau a gestionării defectuoase a sistemelor de canalizare. Unele activităţi umane au consecinţedirecte sau indirecte asupra tuturor categoriilor de ecosisteme. Spre exemplu, vînătoarea a fost şicontinuă să fie unul dintre factorii- cheie în dispariţia sau diminuarea severă a populaţiilor unor specii de păsări şi mamifere, din toate tipurile de ecosisteme. Astăzi, constituie o activitate sportivă,dar şi o importantă sursă de venit pentru gestionarea unor ecosisteme. Chiar practicată în mod raţionalşi controlat, conform legii şi principiilor etice, vînătoarea rămâne o activitate ce deranjează păsările şimamiferele, obligându-le să se deplaseze spre teritorii mai liniştite.Acţiunea de modificare şi modelare aecosistemelor terestreeste cea mai veche intervenţie asupranaturii în istoria omenirii; după descoperirea focului, omul a incendiat pădurea pentru a mări suprafeţelede păşunat pentru animalele ce reprezentau vînat preferenţial, dar şi pentru animalele pe care începusesă le domesticească. Unii specialişti susţin

că extinderea preeriei nord-americane s-a realizat cu sprijinulconştient al indienilor amerindieni care, nu au domesticit bizonul american (Bison bison) - prin vînareacăruia îşi procurau hrana şi pieile necesare, dar au mărit suprafeţele deschise preferate de acestemamifere erbivore, incendiind pădurile vecine.După ce a devenit crescător de animale domestice şi agricultor, omul a trecut printr-o etapă aagriculturii itinerante: la începutul sezonului ploios, pădurea era defrişată şi incendiată, terenul fiindînsămânţat sau, pe anumite suprafeţe, folosit ca păşune. Astfel de terenuri erau fertile doar peparcursula câţiva ani, după care oamenii le abandonau şi reluau ciclul în alt teritoriu. Ulterior, omul devinesedentar şi ridică primele aşezări umane. Putem presupune că sedentarismul este rezultatul corelării maimultor factori: ocuparea unor teritorii cu condiţii optime de existenţă pentru specia umană,îmbunătăţirea calităţilor animalelor domesticite şi ale plantelor cultivate în sensul valorificării maibune a resurselor solurilor şi a creşterii rezistenţei la unii factori nefavorabili, descoperireafertilizării cu ajutorul îngrăşămintelor naturale. Agricultura devine extensivă, ecosistemul forestier fiind defrisat  

incendiat pentru a mări suprafeţele ocupate de culturile agricole, însă şi pentru a permite expansiuneaaşezărilor umane. Dezechilibrarea relaţiei om – natură nu s-a manifestat pregnant atât timp cât culturaplantelor şi creşterea animalelor au constituit surse de hrană. Primele probleme de mediu au fosteroziunea şi modificarea climatului, declanşate ca o consecinţă a distrugerii pădurii şi înlocuirii acesteiacu păşuni şi suprafeţe agricole. Aceste probleme au apărut atunci când turmele de animale şi hambareleau încetat să reprezinte doar surse de hrană, devenind simbol al bogăţiei şi puterii, criteriu de ierarhizarea societăţii umane în evoluţie.Agricultura extensivă nu a avut un impact imediat şi atât de radical precum păşunatul excesiv. Desigur,ecosistemele antropice – agro-ecosisteme – sunt mult mai simple decât cele naturale, fundamentatepelanţuri trofice complexe şi aflate în echilibru aproape stabil cu condiţiile de mediu. Transformareaunuiecosistem natural în teren cultivat înseamnă, întotdeauna, reducerea masivă a lanţurilor trofice, ceea cele face evident mai sensibile şi mai vulnerabile în faţa modificărilor mai mult sau mai puţin bruşteale condiţii lor de mediu. Păşunatul excesiv apare atunci când păşunarea ierburilor de către turmelede an ima le e rb ivo re depăşe ş t e c apac i t a t e a de r egene ra r e a vege t a ţ i e i de pe ace l t e r en ş i determină aridizarea lui. Probabil, nu este întîmplător faptul că în regiunile care au adăpostit celemai mari civilizaţii antice din Lumea Veche – regiunea mediteraneană, Orientul Apropiat – peisajulactual este dominat de semideşerturi şi vegetaţie sărăcăcioasă. Solurile câmpiilor au fost secătuiteprin păşunat excesiv şi practicarea monoculturilor (cultivarea îndelungată a aceleiaşi specii vegetalepe un teren agricol), iar pantele reliefului colinar au avut aceeaşi soartă datorită defrişăriipădurilor în scopul folosirii lemnului pentru construirea flotelor maritime ale imperiilor antice.Pădurile mediteraneene au fost înlocuite de vegetaţia de gariga (arbori pitici şi plante ierboase întrecare predomină stejarul pitic – Quercus garrus– rozmarinul, levănţica, speciile genuluiEuphorbia) şimaquis (tufişuri dense, aproape de nepătruns). Fără a minimaliza rolul hotărâtor al altor factori,putem spune că epuizarea resurselor naturale şi mijloacele tehnice limitate au contribuit la agonia şidispariţia civilizaţiilor antice din spaţiul mediteranean şi din Orientul Apropiat.Spaţiul

Europei continentale suferă primele modificări majore abia după prăbuşirea imperiilor antice şiformarea principalelor state europene. Pădurile continentale au o putere de regenerare mai mare decâtcele mediteraneene astfel încât evoluţia lor sub presiunea antropică s-a realizat mult mai lent.Defrişareapădurii europene a înaintat dinspre sud spre nord şi dinspre vest spre est, urmând sensul de dezvoltare acivilizaţiilor europene. Pădurile pot fi degradate şi progresiv, ca urmare a păşunatului practicat îninteriorul pădurii, fără practicarea defrişării pentru extinderea păşunilor şi care determină ruderalizareapădurii.Trecerea la agricultura intensivă şi folosirea pe scară a substanţelor chimice (îngrăşăminte şipesticide) a avut consecinţe nebănuite, contribuind în mod decisiv la degradarea solurilor şi a apelor,a naturii în general. Folosirea raţională a îngrăşămintelor, insecticidelor şi erbicidelor aduceavantaje uriaşe omenirii permiţând exploatarea solurilor sărăcite, obţinerea unor producţii agricolemari, precum şi controlul insectelor şi buruienilor care produc pagube nu numai în culturile agricole cişi în păduri. Din păcate, folosirea abuzivă a substanţelor chimice a provocat dezastre ecologice şi chiar economice.În primul rând, majoritatea pesticidelor nu sunt selective, provocând moartea unui mare număr deinsecte care nu numai că nu sunt implicate în daunele produse agriculturii şi silviculturii ci sunt speciiindiferente sau chiar verigi importante de control natural al insectelor fitofage, iar unele realizeazăpolenizarea multor plante. Totodată, pesticidele sunt greu solubile în apă şi foarte solubile în grăsimiceea ce favorizează concentrarea în corpul organismelor vii a acestor substanţe chimice şi acumularealor de-a lungul lanţurilor trofice. Prezenţa pesticidelor induce modificări fiziologice grave înorganismele vegetale şi animale.Industria a schimbat radical viaţa omenirii, dar şi a planetei. Industria a desprins din natură resurselenaturale şi le-a transformat în bunuri de consum. Industria a stimulat capacităţile creatoare ale omuluişidezvoltarea uimitoare a ştiinţelor în ultimele două secole, aducând omului confort şi bunăstare prinbunuri de calitate superioară, obţinute mai repede şi mai uşor. Industria înseamnă progres tehnic şi ape rmi s omu lu i exp loa t a r ea r e su r se lo r na tu r a l e c a r e pă r eau i nacce s ib i l e , cu l t i va r ea uno r   terenuri abandonate şi obţinerea apei dulci pentru consum din apa marină; i-a dăruit omuluinenumărate aparate şi maşini care i-au făcut viaţa mai uşoară; a permis construirea unor clădiriuriaşe, cucerirea întregii planete şi deplasarea în Cosmos. Industria este, totodată, responsabilă deamploarea fenomenului de poluare ce caracterizează civilizaţia umană actuală. În acelaşi timp,industria a însemnat şi înseamnă o continuă transformare a naturii. Probabil, cea mai decisivă contribuţie la modelarea radicală a peisajului multor regiuni de pe Terra auavut-o industria extractivă şi cea energetică; prima asigură extragerea din subsol a zăcămintelor naturalefolosite ca materii prime în numeroase ramuri industriale, iar cea de-a doua furnizează energiaelectrică indispensabilă, astăzi, consumului casnic şi industrial. Ambele modifică, de omanieră brutală, echilibrul ecosistemelor naturale iniţiale. Exploatările miniere înseamnă galeriisubterane de exploatare, excavaţii şi halde de steril, care acoperă sute, chiar mii de hectare desuprafeţe fertile şi selenizează peisajul. Oriunde în lume, imaginea lor este dezolantă.Industria energetică reprezintă una dintre cele mai poluante industrii, aproape indiferent de sursageneratoare de energie – cărbune, gaz natural, substanţe radioactive (folosirea apei nu este generatoarede poluare, dar necesită crearea unor acumulări întinse despre al căror impact am amintit anterior). Şivalorificarea unor surse neconvenţionale de energie – solară, eoliană – deşi nu are efect poluant,prezintă o serie de dezavantaje pentru ecosistemele unde se dezvoltă (infrastructura necesară poateconstitui o sursă de pericole pentru fauna din regiune, fragmentează habitatele şi poate influenţaritmurile biocenozelor respective – migraţia animalelor,

ciclurile biologice, etc.).După apariţia şi dezvoltarea industriei, poluarea a devenit cea mai gravă manifestare agresivă a omuluiîmpotriva naturii şi a calităţii vieţii. Dacă până la dezvoltarea industriei, deşeurile rezultate în urmaactivităţilor umane erau predominant organice şi puteau fi neutralizate relativ uşor prin intervenţiaorganismelor descompunătoare din natură care acţionau asupra lor reintegrându-le în circuitele naturale,odată cu apariţia industriei, deşeurile s-au diversificat şi au început să se adune cantităţi tot mai mari dedeşeuri greu degradabile. Viteza de deversare a reziduurilor a depăşit viteza de degradare naturală, aşaîncât acumularea lor în aer, apă şi pe pământ a dus, practic, la otrăvirea naturii.Ecosistemele acvatice şi palustreprezintă o valoare biologică şi ecologică deosebită, prinbiodiversitatea pe care o adăpostesc, prin rolul hidrologic şi bio-geochimic major în „economia” naturii,fiind, totodată, deosebit de vulnerabile în faţa unor intervenţii umane dintre cele mai diverse. Potsuferimodificări bruşte şi profunde prin ridicarea unor construcţii, diguri şi baraje, prin crearea unor acumulări acvatice de dimensiuni variate ori prin realizarea unor lucrări de asanare, îndiguire şidesecare, dar şi modificări progresive ale habitatelor ca urmare a eutrofizării prin contaminarechimică, a supra-păşunatului sau a pescuitului intensiv.Ridicarea barajelor şi crearea lacurilor de acumulare constituie cea mai radicală intervenţie a omuluiasupra cursurilor de apă şi urmăresc producerea de energie electrică, reducerea riscului de inundaţii princontrolul viiturilor, crearea unor surse de apă pentru localităţi şi irigaţii sau pentru piscicultură.Construirea barajelor este foarte veche – pe unele rîuri din Iran s-au ridicat baraje încă din secolul al VI-lea î.Hr. În prezent, pe glob există peste 1000 de baraje cu lacuri de acumulare, volumul total de apă dinacestea atingând 4000 km3. Cel mai mari baraj din România este cel ridicat pe Rîul Mare, lahidrocentrala Brazi (174m), iar cele mai întinse lacuri de acumulare sunt cele de la Porţile de Fier I peDunăre (10000 ha/2,3 km3) şi Stânca-Ştefăneşti, pe rîul Prut (14000 ha/1,4 km3).Realizarea acestor lucrări hidrotehnice ar trebui să fie precedată de efectuarea unor studii serioase deimpact ecologic, care să evalueze cât mai exact avantajele şi dezavantajele pe care le implică ridicareaunor baraje şi crearea unor lacuri de acumulare într-o anumită regiune. În primul rând, localităţile aflatepe malurile cursurilor iniţiale de ape sunt inundate şi acoperite de apă, ceea ce presupune mutareapopulaţiei de pe vechile vetre. Pe de altă parte, se ştie că scoarţa terestră este formată din faliitectonice care nu se află într-un echilibru stabil, iar volumul mare de ape adunate în amonte de barajexercită o presiune foarte puternică asupra substratului prin schimbarea raportului de greutate ceeace, în unele zone, poate creşte riscurile de cutremure de pământ şi alunecări de teren. Aceste întinsesuprafeţe de luciu de apă sunt utilizate pentru amenajarea unor hidrocentrale, pentru piscicultură sau casursă de apă; pe de altă parte, se pierd importante suprafeţe destinate agriculturii, adeseori fiind vorbade terenuri cu fertilitate ridicată datorită aluviunilor pe care le transportă apele curgătoare.Peisajul se modifică profund, de o manieră rapidă şi dramatică: apar arii acoperite permanent de apeadînci; de obicei, braţele secundare, alimentate cu ape doar în timpul inundaţiilor, se închid şi suntsupuse colmatării treptate; se reduc şi chiar dispar zonele umede învecinate, terenurile ocupate depajişti, fîneţe şi păduri inundabile, precum şi stufărişuri care constituie habitate obişnuite în lungul sauîn apropierea albiilor minore ale apelor curgătoare. Nu numai peisajul este agresat; transformareaseveră a habitatelor antrenează bulversarea întregii faune. Speciile caracteristice zonelor umede cuape puţin adînci şi fluctuante dispar, iar altele se instalează în mod natural sau

sunt introduse de cătreom, astfel încât, încet, fauna se modelează conform noilor condiţii de mediu.  Deşi pe parcursul ultimului secol, în toată lumea s-au realizat ample lucrări de ameliorare hidrologică aterenurilor prin îndiguirea, desecarea şi asanarea zonelor umede, evoluţia ulterioară a acestor terenuriconstituie, în cele mai multe cazuri, o dovadă a erorilor de prognoză economică. Acest tip de intervenţieumană asupra mediului s-a realizat în primul rând în vederea măririi suprafeţelor agricole, interesjustificat de explozia demografică din secolul al XX-lea, dar şi pentru reducerea riscului de inundaţii şipentru crearea unor acumulări de apă folosite pentru piscicultură sau ca sursă de apă pentru irigaţii.Rareori, astfel de măsuri au vizat distrugerea unor focare de dezvoltare a unor agenţi patogeni pentrueradicarea unor boli – spre exemplu, malaria provocată de un sporozoar (Plasmodium malariae),transmis prin intermediul femelei ţânţarului anofel (Anopheles maculipenis), al cărui ciclu de dezvoltarese derulează în zone umede. Din păcate, câştigurile economice rezultate din exploatarea agricolăsau prin păşunat a unor astfel de terenuri sunt, de cele mai multe ori, de scurtă durată; solurilefertile în primii ani se transformă foarte repede în soloneţuri şi soluri sărăturate.Contaminarea chimică a apelor este rezultatul deversării apelor menajere sau uzate (industrial sau încomplexele zootehnice), al pesticidelor şi îngrăşămintelor „spălate” de precipitaţii sau preluate de apelefreatice. Excesul de nutrienţi stimulează procesul de eutrofizare şi înmulţirea excesivă a asociaţiilor vegetale, alterând calitatea apei şi reducând cantitatea de oxigen dizolvat, determinând mortalităţiridicate în rândul diferitelor grupe faunistice şi, implicit, reducerea surselor trofice. Supra-păşunatulproduce deteriorarea covorului vegetal, iar folosirea ca păşuni a pajiştilor din zonele umede poatecompromite succesul reproductiv al păsărilor ce cuibăresc pe sol sau în ierburi dese. Pescuitul intensiv,cu supraexploatarea unor specii de peşti, poate modifica lanţurile trofice din ecosistemele zonelor umede.Practicarea pisciculturii poate influenţa, pe căi multiple, fauna unui ecosistem acvatic. Operaţiunile degolire-umplere temporară a eleşteielor piscicole generează condiţii favorabile unui grup foarte larg despecii care populează teritoriile cu ape puţin adînci. Administrarea unor substanţe chimice carestimulează dezvoltarea sursei trofice pentru peşti, determină creşterea gradului de eutrofizare al apeişi devine un factor favorizant pentru anumite specii, determinând, în acelaşi timp, dispariţia unor specii din aceste ecosisteme. Exploatarea tradiţională a stufului şi papurii are efecte mai lente şi maipuţin vizibile asupra ecosistemelor acvatice şi palustre. Incendierea vegetaţiei palustre (stuf, papură,etc.) poate avea şi efecte pozitive, stimulând dezvoltarea stufărişurilor, dar se recomandă efectuareaacestei practici în afara sezonului de cuibărit al păsărilor, dar şi a perioadei de iernat (spreexemplu, multe păsărele consumă seminţele acestor plante).Deşi cuvântul „ecologie” are o vechime de aproape 150 de ani, la nivelul publicului larg, abia acum îşicroieşte loc, încă ezitant, conceptul ecologic fundamental al inter-relaţiilor complexe care asigurăexistenţa fiecărei comunităţi biologice de pe Terra. Biosfera, în ansamblul ei şi în strînsăinterdependenţă cu factorii abiotici, este privită ca o comunitate de circa jumătate de secol, după ceecologii au trecut de perioada studiilor descriptive, prin etapa cercetărilor de anvergură sintetică şigeneratoare de teorii sau ipoteze, păşind în etapa ecologiei aplicative, a verificării ideilor teoretice prin„exerciţii” practice în cadrul programelor de reconstrucţie sau reabilitare ecologică.I. Reconstrucţia ecologică – un nou concept de conservare a naturii sau un model vechi de

amenajare teritorialăReconstrucţia ecologică

este ansamblul de măsuri de modelare intenţionată, iniţiate şi derulate de câtreom, prin care se asigură restabilirea structurii, funcţiilor naturale hidrologice, biogeochimice şiecologice, diversităţii şi dinamicii naturale în vederea refacerii unui ecosistem degradat în urmaintervenţiei umane. Prin reconstrucţia ecologică se urmăreşte reluarea funcţiilor naturale ale unuiecosistem şi repunerea acestuia în condiţii de evoluţie naturală, astfel încât să se regenereze habitatele şiansamblul biodiversităţii iniţiale ale ecosistemului respectiv. Regenerarea resurselor naturale permiteşi exploatarea durabilă a acestora de către comunitatea locală, astfel încât, programele dereconstrucţie ecologică pot contribui, în egală măsură, atât la îmbunătăţirea calităţii mediului, câtşi la creşterea calităţii vieţii populaţiei umane.Reconstrucţia ecologică ar presupune îndepărtarea completă a consecinţelor intervenţiei umane asupraunui ecosistem. De cele mai multe ori, aceasta presupune costuri şi eforturi tehnice deosebite sau,chiar, este imposibilă. Uneori, este suficientă crearea unor condiţii noi care să permită reluareafuncţionării naturale a ecosistemului, intervenţia realizată de om fiind numită reabilitare ecologica.Spre exemplu:  reintroducerea unei incinte îndiguite în circuitul natural al apei în cadrul unui bazin hidrografic se poaterealiza fie prin îndepărtarea totală a digurilor şi a celorlalte lucrări de ameliorare hidrotehnică(reconstrucţie ecologică ), fie prin realizarea unor breşe în diguri şi închiderea unor canale de drenaresau a unor staţii de pompare, permiţând inundarea incintei şi menţinerea unui nivel corespunzător alapei (reabilitare ecologică ), creând condiţiile favorabile refacerii ecosistemului şi a habitatelor iniţiale.Din punct de vedere conceptual, reconstrucţia ecologică a fost definită şi a devenit o temă de actualitateîn ultimele două decenii, în contextul preocupărilor pentru conservarea biodiversităţii şi dezvoltării unor strategii de mediu care urmăresc stoparea fenomenelor de dispariţie a speciilor şi degradare continuă acomunităţilor biologice, precum şi îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant la nivel regional şi global.Elementul central al reconstrucţiei ecologice este reprezentat de identificarea căilor ce permit repararea,reasamblarea şi ajustarea componentelor unei ecosistem pentru a asigura buna sa funcţionare ca sistembiologic. Dar aceasta presupune nu numai o tehnologie complexă de inginerie a mediului ci şi o bazăfoarte solidă de cunoştinţe de ecologie, care asigură înţelegerea corectă a mecanismelor care guverneazăînsăşi existenţa ecosistemelor, permiţând, totodată, prognozarea unor direcţii de evoluţie ale acestorasub influenţa diverşilor factori externi şi interni.Derularea unor programe de reconstrucţie ecologică permite testarea unor ipoteze din domeniulecologiei, pentru care nu ar fi existat premise reale de fundamentare şi verificare în condiţiile unor ecosisteme naturale. Rezultatele obţinute pot fi valorificate şi în cadrul unor acţiuni de gestionaredurabilă şi management ecologic în ariile protejate. Chiar şi eşecul unor programe de reabilitareecologică are valoare ştiinţifică şi practică deoarece permite aprofundarea unor cercetări pentru aelucida cauzele determinante ale eşecului şi identificarea unor soluţii adecvate atingerii scopului iniţial.În faţa acestei noi direcţii de ecologie aplicată, se află numeroase întrebări, unele cu răspuns incert dupăcum admite şi majoritatea specialiştilor implicaţi în fundamentarea şi implementarea unor programede reconstrucţie sau reabilitare ecologică:Poate fi reconstrucţia ecologică o soluţie pentru soluţionarea numeroaselor probleme de mediucu care se confruntă, în prezent, omenirea?

Ce rol poate avea reabilitarea ecologică a unor ecosisteme puternic degradate în acţiunile deconservare a biodiversităţii, în general, de salvare de la dispariţie a unor specii de plante şi animale raresau critic periclitate?Pot fi refăcute, în întreaga lor complexitate structurală şi funcţională, ecosistemele degradate decătre om?Din punct de vedere economic, este eficientă derularea unor programe de reconstrucţie saureabilitare ecologică a ecosistemelor?Comunităţile umane încurajează sau manifestă disponibilitate pentru astfel de acţiuni?Poate fi aşezată pe un fundament nou relaţia societăţii umane cu natura în mijlocul căreiatrăieşte şi din care extrage resursele utile dezvoltării sale?Prin succesiunea ecologică, orice ecosistem degradat poate evolua către un ecosistem stabil pe bazacapacităţii sale de auto-r epar ar e(şi nu, în mod obligatoriu, de r egener ar e    ), dacă omul nu intervine dinnou. În aceste condiţii, este necesară reconstrucţia sau reabilitarea ecologică? Da, deoarece succesiuneaecologică este, de regulă, un proces foarte lent; mai mult decât atât, în unele cazuri degradarea indusăprin acţiunile omului se poate extinde, pe cale naturală, în ecosistemele vecine (spre exemplu,înaintarea deşertului). De altfel, reconstrucţia sau reabilitarea ecologică se bazează pe principiilesuccesiunii ecologice, dar scurtează timpul necesar refacerii ecosistemului din punct de vederestructural şi funcţional, chiar dacă speciile care vor compune comunităţile vegetale şi animale nu vor mai fi identice cu cele native în acel ecosistem.În ţările industrializate, programele de reconstrucţie ecologică au fost prefigurate de anumite practici demanagement ecologic impuse prin legislaţia de mediu care prevede obligaţia agenţilor economici de areabilita habitatele degradate prin exploatarea resurselor naturale. Structura iniţială a acestor ecosistemeeste, practic, complet distrusă, iar unele specii dispar din regiunea respectivă, astfel încât refacereaecosistemului pe baza proceselor de succesiune ecologică ar fi deosebit de lentă şi, probabil, nu ar asigura refacerea totală a ecosistemului existent înaintea intervenţiei umane.Este binecunoscut faptul că exploatarea resurselor naturale este asociată, de cele mai multe ori, nunumai cu dispariţia unor verigi întregi din lanţurile trofice care asigurau buna funcţionare şidinamicaecosistemului ci şi cu modificarea radicală a condiţiilor abiotice din acel ecosistem şi chiar cu  

„introducerea” unor factori abiotici noi (spre exemplu, exploatările miniere determină distrugereastratului biologic activ, fertil al solului şi apariţia unor substanţe chimice care nu existau în zonă,utilizate în procesul de extracţie şi prelucrare primară a resurselor exploatate).În numeroase zone din vestul Europei, zonele umede au fost reabilitate şi chiar extinse pe teritoriiînvecinate, cu importanţă economică redusă, pentru a permite o reducere eficientă a riscului deinundaţii, dar şi o valorificare eficientă a unor teritorii care, supuse lucrărilor de îndiguire şi desecare,şi-au pierdut, rapid, valoarea economică, fertilitatea solurilor fiind epuizată

după numai câţiva ani defolosinţă agricolă. În Germania, deşi par naturale ca urmare a unei gestionări silvice judicioase,pădurile sunt, pe cea mai mare parte a suprafeţelor, păduri secundare, rezultate în urma unor ampleprograme de reîmpădurire a versanţilor realizate în a doua jumătate a secolului 19, după defrişărilemasive ce au urmat apariţiei şi dezvoltării industriei în această ţară.La scară mai mică atât în ceea ce priveşte suprafaţa, cât şi obiectivele urmărite, astfel de practiciecologice au existat şi în ţara noastră – administrarea fondului forestier şi programele de reîmpădurireaunor versanţi, plantarea unor perdele de protecţie în vederea reducerii fenomenelor de eroziune asolului, diversificarea şi rotirea unor culturi agricole pentru asigurarea unor recolte mari.Derularea unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică este precedată de realizarea unuistudiu ştiinţific detaliat, urmărind o documentare amănunţită privind situaţia iniţială a ecosistemului şievoluţia acestuia ca urmare a intervenţiei umane, precum şi o evaluare cât mai precisă a stării actualea ecosistemului respectiv şi a tuturor componentelor sale, abiotice şi biotice. Totodată, specialiştiitrebuie să realizeze o proiectare a tuturor măsurilor necesare pentru reconstrucţia ecologică aecosistemului respectiv şi a diferitelor direcţii de evoluţie pe care implementarea acestor măsurile va imprima ecosistemului, precum şi o estimare a costurilor, vitezei şi duratei procesului dereabilitare ecologică. De asemenea, în desfăşurarea acestui gen de programe, nu trebuie neglijată nicievaluarea impactului economic pentru viaţa comunităţii locale şi a posibilităţilor de valorificareeconomică a teritoriului şi de dezvoltare durabilă a regiunii după finalizarea fazei de implementarea măsurilor de reconstrucţie ecologică, în vederea asigurării stabilităţii pe termen mediu şi lung aecosistemului respectiv.După finalizarea acestei etape, specialiştii implicaţi propun soluţia cea mai adecvată obiectivelor urmărite şi conformă cu posibilităţile reale de obţinere a rezultatelor propuse, ţinând cont de eforturileeconomice şi de eficacitatea potenţială a programului respectiv. Anumite programe de reconstrucţieecologică pot fi deosebit de costisitoare, iar în unele cazuri chiar pot eşua, posibilităţile tehnice actualefiind insuficiente pentru îmbunătăţirea situaţiei unor ecosisteme complet degradate ca urmare aintervenţiei umane. În astfel de situaţii, specialiştii pot recomanda abandonarea proiectului de reabilitareecologică, în ciuda eforturilor financiare realizate deja. O recomandare similară poate fi făcută şi încazul unor ecosisteme care au posibilitatea de a se reface singure după abandonarea utilizării lor decătre om – spre exemplu, în estul Americii de Nord, suprafeţe folosite ca terenuri agricole şi epuizate caurmare a practicilor agricole eronate au fost abandonate şi au revenit la stadiul de pădure în câteva zecide ani.Uneori, concluziile specialiştilor pot modifica planurile iniţiale ale proiectului, recomandând nurefacerea ecosistemului iniţial ci înlocuirea acestuia cu un ecosistem nou, care să asigure o stabilitate ateritoriului şi prevenirea unor fenomene care ar accentua efectele de degradare a habitatelor şi alterare acomunităţilor biologice din vecinătatea ecosistemului degradat. Ecosistemul nou creat permite oîmbunătăţire a peisajului şi chiar o valorificare productivă a terenurilor; eventual, ar putea evolua lentcătre un ecosistem mai complex, cu o biodiversitate mai ridicată prin procesul de succesiune ecologică.Proiectul va fi unul de tip reabilitare ecologică – spre exemplu, înlocuirea unei păduri puternicdegradate prin exploatarea masei lemnoase cu o păşune, nu reprezintă cea mai optimă soluţie din punctde vedere al refacerii biodiversităţii ecosistemului iniţial, dar asigură o îmbunătăţire a funcţiei destabilizare a solurilor, reducere a riscului de

eroziune şi alunecări de teren, precum şi o creştere acapacităţii de retenţie a apei provenite din precipitaţii. În acelaşi timp, păşunea prezintă şi un potenţialde valorificare economică.De cele mai multe ori, specialiştii recomandă implementarea unui set de măsuri ce permitreabilitarea ecologică parţială a ecosistemului degradat, astfel încât, prin eliminarea factorilor perturbatori şi prin refacerea unor componente structurale, respectiv, a unor funcţii aleecosistemului iniţial, evoluţia ulterioară a ecosistemului să permită o dinamică pozitivă acomunităţilor biologice în acel teritoriu. Proiecte de reabilitare ecologică parţială pot fi: realizareaunei plantaţii de arbori pe locul unei păduri   defrişate, fără a selecta doar speciile de arbori care formau pădurea iniţială sau deschiderea unor breşeîn digurile ce separă o zonă umedă de rîul sau fluviul cu care comunica iniţial.Reconstrucţia ecologică, în adevăratul sens al expresiei, este, rareori, recomandată de către specialiştideoarece presupune o intervenţie activă şi radicală a omului, de la îndepărtarea tuturor factorilor care audus la modificarea ecosistemului, până la refacerea tuturor componentelor abiotice şi biotice aleacestuia pentru a asigura toate funcţiile ecologice naturale, cu eforturi ştiinţifice, tehnice şi financiaredeosebit de mari, fără a exclude posibilitatea unui eşec al demersurilor iniţiate.Orice program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică presupune eforturi umane, tehnologice şieconomice. De aceea, legislaţia de mediu, la nivel naţional şi internaţional, cuprinde prevederi cepermitincluderea rapidă în reţelele de arii protejate a teritoriilor ce au făcut obiectul unor astfel de programe.În acest mod, deşi reconstrucţia/reabilitarea ecologică nu este o formă de conservare a biodiversităţii,poate constitui premiza unor acţiuni de conservare şi management durabil al biodiversităţii îninteriorul unor arii protejate.Pe de altă parte, degradarea fără precedent a ecosistemelor, habitatelor şi comunităţilor biologice,asociată cu modificarea micro-climatului şi încălzirea globală, va impune, ca pe o necesitate demareurgenţă şi actualitate, derularea unor programe de reconstrucţie/reabilitare ecologică a unor teritoriidevenite inutilizabile. În aceste condiţii, specialiştii din domeniul ecologiei pot valorifica, în cadrul unor programe experimentale ce urmăresc refacerea completă a comunităţilor biologice, informaţiileadunate în urma cercetării ecologice fundamentale în ecosisteme intacte sau puţin alterate de intervenţiaomului. Posibilitatea reabilitării ecologice a unor ecosisteme nu reprezintă un argument pentruextinderea sau dezvoltarea spaţiilor locuite de om şi a celor economice prin degradarea unor ecosisteme naturale pe principiul poate fi re f ă cut al ă t ur i  .

De fapt, strămutarea unui ecosistemeste o acţiune, practic, imposibilă, iar refacerea completă a unui ecosistem, atunci când este posibilă,poate dura câteva secole.

II. Reconstrucţie ecologică aplicatăFundamentarea şi implementarea unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică a unuiecosistem reprezintă, prin succesul sau eşecul final, cea mai bună cale de evaluare a nivelului deînţelegere pe care l-am atins în ceea ce priveşte cunoaşterea mecanismelor care guvernează structura şibuna funcţionare, de fapt, chiar existenţa ecosistemului respectiv. A reface un ecosistem înseamnă săcunoşti toate părţile sale componente (ignorarea unei singure componente duce la eşec), să le aduciîmpreună şi să ştii să le asamblezi pentru a funcţiona împreună. A reface un ecosistem înseamnăcunoştinţe despre relaţiile intraspecifice şi inter-specifice, despre rolul unor boli în evoluţia populaţiilor,despre influenţa variaţiilor genetice

asupra structurii şi stabilităţii comunităţilor vegetale şi animale.Reconstrucţia sau reabilitarea ecologică a unui ecosistem degradat prin intervenţia umană trebuie săasigure suportul pentru regenerarea ecosistemului iniţial, cu toate componentele sale abiotice şicomunităţile biologice. Deosebit de importantă este crearea condiţiilor de viaţă pentru primele verigi alelanţurilor trofice care reprezintă suportul verigilor superioare şi baza piramidelor trofice din ecosistem.Comunităţile vegetale reprezintă principalul producător de biomasă şi suportul fundamental al celorlaltecomunităţi biologice din ecosistem. Însă nu trebuie neglijată nici comunitatea formată din bacterii şifungi care joacă un rol major în ciclul nutrienţilor şi formarea stratului fertil superior al solului.„Implantul” acestor organisme într-un ecosistem ce urmează a fi reabilitat se poate realiza prinintermediul unor fragmente de sol înierbat aduse din ecosisteme similare celui care este supusoperaţiunilor de reabilitare.Refacerea celorlalte comunităţi biologice, animale, poate să se desfăşoare lent, prin recolonizareanaturală a ecosistemului reabilitat pe seama populaţiilor animale din ecosistemele învecinate saupoate fi accelerată prin introducerea unor nuclee populaţionale aduse din ecosisteme asemănătoare.Succesul unui program de reconstrucţie sau reabilitare ecologică poate fi evaluat pe baza a cinci criterii:a.durabilitatea ecosistemului rezultat, exprimată prin capacitatea de auto-susţinere şi perpetuare acomunităţilor componente, în timp, fără intervenţia omului;b.rezistenţa în faţa speciilor invazive – comunităţile biologice naturale sunt mai stabile în faţaspeciilor invazive decât cele degradate şi din care unele specii-cheie sau grupuri de specii-cheie audispărut; sensibilitatea ecosistemului la pătrunderea speciilor invazive este o dovadă a fragilităţiicomunităţilor biologice;  c.productivitatea reprezintă criteriul de evaluare a capacităţii comunităţilor vegetale şi animaledin ecosistem de a utiliza resursele disponibile prin funcţiile de fotosinteză, chemosinteză, respiraţie,metabolism, etc.; un ecosistem reabilitat trebuie să realizeze aceeaşi productivitate ca şi ecosistemuliniţial, înaintea degradării sale.d.reţinerea nutrienţilor este o particularitate a oricărui ecosistem aflat într-un flux continuu almateriei şi energiei; buna funcţionare şi durabilitatea unui ecosistem reconstruit sunt corelate cupierderi de nutrienţi similare ecosistemului iniţial; în cazul unor pierderi mai mari, pe termen lung,ecosistemul se va dovedi deosebit de fragil la invazia unor specii ce pot valorifica nutrienţii pierduţi,afectând productivitatea şi durabilitatea ecosistemul creat prin reconstrucţie ecologică;e.restabilirea relaţiilor interspecifice constituie cheia integrităţii funcţionale a ecosistemuluireabilitat; de regulă, refacerea comunităţilor vegetale antrenează instalarea comunităţilor animale, multmai mobile, dar existenţa ecosistemului este condiţionată de prezenţa unor specii-cheie (polenizatori,bacterii fixatoare de azot sau alţi nutrienţi, etc.) cu poziţie esenţială în lanţuriletrofice.1.Reconstrucţia ecologică în ecosistemele marineDegradarea continuă a calităţii şi biodiversităţii oceanului planetar este o realitate. Omenirea este încădeparte de exploatarea eficientă a resurselor marine, dar urmele activităţilor umane în mediul marinsunt dintre cele mai diverse, provocând dezechilibre grave, cel puţin, în unele sectoare ale

oceanuluiplanetar, chiar dacă activităţile cu impact sunt desfăşurate de către om la distanţe de sute sau mii dekilometri. Îmbunătăţirea calităţii mediului marin şi conservarea biodiversităţii oceanului planetar se potrealiza doar printr-un management durabil, mai ales, în zonele costiere, dezvoltând sisteme de control,reducere şi monitorizare a deversărilor de substanţe chimice, dezvoltând tehnologii nepoluante pentruexploatarea unor resurse petroliere şi de gaze naturale, coordonând activităţile de pescuit industrial şiexploatare comercială a altor resurse marine (fructe de mare, perle, corali, etc.), asigurând o dezvoltaredurabilă a sectorului turistic şi un echilibru între conservarea unor sectoare sălbatice de litoral şiexpansiunea activităţilor economice costiere.Dată fiind vastitatea mediului marin, reconstrucţia ecologică a unui ecosistem marin, în termeni reali,este, practic, imposibilă. Programele de reabilitare ecologică în mediul marin suntfragmentare,urmărind refacerea unor habitate. Cele mai multe programe de reconstrucţie ecologică în mediulmarinau fost şi sunt implementate în perimetrul recifelor coraliere, mangrovelor şi în zonele costiere.Strategiile de reconstrucţie ecologică vizează beneficiile ecologice şi economice pe care conservarearecifelor coraliere şi a mangrovelor le asigură comunităţii locale (protecţia zonelor costiere de riscurilegenerate de eroziune, creşterea nivelului mării ca urmare a încălzirii globale sau ale impactului unor tsunami, dezvoltarea activităţilor de pescuit şi valorificare a fructelor de mare, dar şi a turismuluiecologic, etc.).Recifele coralierereprezintă cele mai sensibile ecosisteme marine la presiunea diverselor activităţiumane (mijloacele distructive de pescuit, respectiv, supra-exploatarea peştelui şi a fructelor de mare,modificarea calităţii chimice, dar şi a temperaturii apei, creşterea nivelului sedimentelor de originecostieră, invazia unor specii exotice, cabluri subacvatice, turism, etc.). Deşi, în mod natural, recifelecoraliere se pot regenera pe seama fragmentelor rămase intacte, în prezent, aceste ecosisteme marinese află sub o presiune constantă a unor factori perturbatori generaţi de activităţile umane, astfelîncât procesul de degradare este mult mai rapid decât capacitatea naturală de refacere a recifelor coraliere. Degradarea recifelor coraliere este agravată şi de efectul cumulat generat de o serie defactori naturali care acţionează asupra recifelor coraliere din unele zone ale oceanului planetar (uragane, tsunami, naufragiul unor nave maritime), în faţa cărora, un recif bine structurat ar reacţiona printr-o redresare rapidă, regenerându-se, în câteva zile sau săptămâni, pe seama părţilor componente intacte – în condiţii normale, acţiunea acestor factori perturbatori este locală, fiindlimitată la o suprafaţă care, rareori, depăşeşte câteva mile în jurul recifului coralier.Instituirea unui statut de arie protejată în mediul marin nu este eficientă dacă nu se asigură oîmbunătăţire a calităţii habitatelor în vederea susţinerii biodiversităţii – speciile de corali sunt foartesensibile la prezenţa nutrienţilor, a sedimentelor şi la creşterea temperaturii apei marine, zone întinsederecif coralier intrând în colaps în perimetrul unor arii protejate unde nu au fost iniţiate măsuri degestionare durabilă şi reabilitare ecologică a ecosistemului.  În cazul recifelor coraliere din Florida, care sunt supuse unor frecvente uragane, apare fenomenul dedegradare a structurii recifului prin desprinderea unor fragmente ca urmare a valurilor puternice, iar bucăţile rezultate pot fi proiectate de valuri în recif, transformându-se în adevărate proiectilesubacvatice. Pentru a reduce acest risc, fragmentele rupte sunt îndepărtate şi au fost proiectatetehnologii ce vizează protejarea recifului prin ridicarea unui recif artificial, sub formă circulară, în jurulrecifelor degradate ca urmare a catastrofelor naturale, dar şi întărirea artificială a structurii naturale arecifului, în punctele cu risc accentuat de fragmentare în cazul unor intemperii. La baza recifelor formate în Marea Caraibelor se află speciaAcropora palmata

, inclusă în lista speciilor periclitate, dar manifestarea ciclică a unor uragane puternice nu creează condiţii favorabile pentru valorificareafragmentelor, desprinse în timpul furtunilor, ca bază pentru transplantare în vederea reabilitării recifelor degradate. Pentru a putea forma un recif, fragmentele izolate recoltate trebuie fixate pe un substratsuficient de solid; în caz contrar, polipii vor fi purtaţi de valuri şi acoperiţi cu sedimente. Transplantareaşi fixarea corespunzătoare a polipilor nu sunt suficiente pentru a asigura reconstrucţia ecologică a unuirecif, calitatea apei constituind un alt factor important pentru supravieţuirea fragmentelor de coraltransplantate – numeroase eşecuri au fost înregistrate în diferite zone ale oceanului planetar deoareceproiectul de reabilitare ecologică nu a inclus o etapă de „curăţare” a apei pentru a asigura temperatura,transparenţa şi calitatea chimică a apei la valori conforme cu cerinţele ecologice ale speciilor de coralitransplantate. Spre exemplu, aceasta a fost cauza eşecului a 89 % dintre proiectele americane dereconstrucţie ecologică a unor recife coraliere realizate în apele oceanului Pacific.În mările Japoniei, în regiunea Okinawa, în perimetrul recifelor coraliere degradate ca urmare apescuitului intensiv, cu mijloace distructive şi a „spălării” recifului, a fost iniţiată o tehnică specială dereabilitare a structurii recifului prin colectarea larvelor de corali (planule) în tuburi ceramice, careasigură o rată de supravieţuire crescută în stadiul larvar, urmată de transplantarea lor în zoneledegradate, rezultate remarcabile obţinându-se în cazul substratului solid.Şi în golful Manar din sud-estul Indiei, recifele coraliere sunt afectate de supra-pescuit şi folosirea unor mijloace distructive de pescuit (aparate electrice, mini-bombe subacvatice, etc.), recoltarea fructelor demare prin traulare, dar şi a unor fragmente de corali în scopuri comerciale, depozitarea deşeurilor şidezvoltarea industrială din regiunea de coastă. Ca urmare a informării publicului asupra roluluiprotector jucat de recifele coraliere bine structurate în cazul unor tsunami, după tragedia provocată detsunami în urma seismului din decembrie 2004, comunitatea locală s-a implicat în dezvoltarea unor activităţi economice durabile (creşterea crabilor şi a altor specii de crustacee, respectarea unor restricţiiîn activitatea de pescuit, turismul ecologic) şi au fost iniţiate programe de reabilitare ecologică arecifelor coraliere prin valorificarea colectării/transplantului de planule şi fragmente mici de recif coralier, rezultatele fiind mai bune în cazul folosirii unor asocieri de specii de corali.În laborator, rezultate remarcabile s-au obţinut utilizând tehnologia Biorock (Hilbertz & Goreau, 1996),care foloseşte curentul electric cu intensităţi reduse ce provoacă electroliza apei marine, asociată cuprecipitarea CaCO3şi a Mg(OH)2, determinând creşterea pH-ului la nivelul cristalelor de CaCO3, cuefect de stimulare a creşterii scheletului polipilor coralieri şi a moluştelor. În condiţii naturale,folosireaacestei tehnologii a permis supravieţuirea şi dezvoltarea recifelor coraliere în ape puternic poluate şicu temperaturi ridicate, ramificarea polipilor fiind mai mare decât în condiţii normale, ceea cefavorizeazăfixarea unui număr mai mare de alge simbionte. Spre exemplu, în apele jamaicane, coralii au avut orată de creştere de 3 - 5 ori mai mare decât cea naturală, în teritorii unde recifele native au fostsufocate de„înflorirea” algelor, iar în apele din jurul insulelor Maldive, s-a înregistrat o rată de supravieţuire şidezvoltare a polipilor coralieri cuprinsă între 50 – 80 %, faţă de 1 - 5 % în zonele adiacente, folosite camartor. De asemenea, peştii manifestă o preferinţă accentuată pentru recifele coraliere rezultate prinutilizarea tehnologiei Biorock, realizând diversităţi şi densităţi impresionante. Totodată, creşteri rapideau

înregistrat şi alte grupe de nevertebrate, cum sunt moluştele şi crustaceele, realizând o biodiversitateremarcabilă a recifelor coraliere.Tehnologia Biorock poate reprezenta nu numai o soluţie pentru salvarea de la dispariţie a numeroasespecii de animale marine aflate în pericol de extincţie ci şi un suport fundamental pentrumanagementuldurabil al regiunilor costiere din zona tropicală şi subtropicală, ce reprezintă cele mai importante centretu r i s t i c e d in l ume . Î n ape l e Indonez i e i , comun i t a t e a l oca l ă a i n i ţ i a t p ro i ec t e c e va lo r i f i c ă aceastătehnologie, amenajând recife coraliere artificiale în vederea atragerii şi dezvoltării unor stocuri de peştişi alte organisme marine, asigurând, astfel, un suport nou pentru pescuit şi exploatarea fructelor de   mare, transformând tehnologia Biorock într-o nouă formă de acvacultură. În acelaşi timp,agenţii   economici din domeniul hotelier amenajează recife coraliere sub formă de arcuri submarine în apeledin vecinătatea plajelor pentru a atrage turişti interesaţi de scufundări, dar şi pentru a proteja plajelede impactul eroziunii. Dezvoltarea artificială a unor recife coraliere, sub formă de insule în largul oceanului planetar, poate susţine şi exploatarea unor resurse naturale obţinute, până înprezent, prin distrugerea recifelor coraliere naturale.

Mangrovele prezintă o diversitate specifică invers proporţională cu latitudinea – cu cât latitudinea estemai mică, biodiversitatea ecosistemului de mangrove este mai mare. Spre exemplu, în Florida, sunt formate din trei specii – Rhizophora mangle, Avicennia germinansŞi Laguncularia racemosa ,acoperind o suprafaţă totală de aproape 200000 ha. Din punct de vedere ecologic, mangroveleadăpostesc o diversitate faunistică deosebită, servind ca habitat favorabil hrănirii şi reproducerii unuimare număr de specii de peşti. Totodată, reprezintă un factor de atenuare a impactului furtunilor de tipuragan sau taifun asupra zonelor costiere, iar în zonele de estuar, joacă şi o importantă funcţie deepurare naturală a apei, asigurând reţinerea unor nutrienţi din apă prin procesul de fotosinteză.În cele mai multe zone ale lumii, mangrovele au fost degradate sau chiar au dispărut ca urmareexploatării masei lemnoase, a blocării sau modificării derulării naturale a mareelor prin ridicarea unor diguri, sedimentare, etc., ecosistemul intrând în succesiune ecologică secundară. Insulele din sudul şisud-estul Asiei ocupă primele poziţii în ceea ce priveşte pierderea unor suprafeţe acoperite de mangrove– se estimează că în Filipine, mangrovele au dispărut de pe circa 60 % din suprafaţa iniţială, iar înThailanda, pierderile în rândul pădurilor de mangrove sunt evaluate la aproximativ 55 %.Programele de reconstrucţie ecologică a mangrovelor au scopuri dintre cele mai diverse – crearea unor păduri cu creştere rapidă în scopul exploatării masei lemnoase, refacerea unor habitate favorabiledezvoltării ihtiofaunei în scopul exploatării sale de către comunitatea locală, consolidarea zonelor costiere supuse fenomenelor de eroziune, etc. Ca şi recifele coraliere, mangrovele se pot regenera înmod natural (într-un interval de 15 – 30 de ani), dacă regimul hidrologic flux-reflux se desfăşoară încondiţii normale, iar în teritoriile învecinate s-au conservat seminţe sau alte forme de rezistenţă alespeciilor ce formează mangrovele, existând posibilitatea expansiunii lor naturale spre zona supusămareelor. De aceea, reconstrucţia ecologică a mangrovelor este iniţiată prin crearea sau recreareacondiţiilor normale de derulare a mareelor, asigurându-se adîncimea, frecvenţa şi durata perioadei deacoperire cu ape necesare dezvoltării vegetaţiei tipice. Numeroase programe de reconstrucţie ecologicăa acestui tip de ecosistem au eşuat datorită ignorării importanţei regimului hidrologic în dezvoltareamangrovelor – spre exemplu, în India, au fost plantate mangrove pe o suprafaţă de peste 9000 de ha(1989 - 1995), dar pădurea s-a dezvoltat numai pe 1,52 % din această suprafaţă.După restabilirea regimului

flux-reflux, dacă vegetaţia nu se instalează în mod natural, pe seamaresurselor native ale teritoriului, pot fi însămânţate sau plantate speciile vegetale caracteristicemangrovelor din regiunea respectivă. Acolo unde regimul valurilor poate constitui un factor limitativpentru supravieţuirea puieţilor, se recomandă utilizarea plantelor ce favorizează, în cursul succesiuniiecologice naturale, dezvoltarea mangrovelor (revenind la exemplul mangrovelor din şi Florida, aceste specii sunt Spartina alterniflora si Batis maritime).De regulă, un astfel de proiect permite refacereavegetaţiei, a funcţiilor şi a diversităţii/densităţii piscicole caracteristice mangrovelor într-un interval deaproximativ 5 ani.Refacerea şi conservarea durabilă a biodiversităţii apelor marine poate fi realizată şi prin reducereapresiunii exercitate prin pescuit, dar implementarea utilizării pe scară largă a unor mijloace de pescuitdurabil este dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Pescuitul industrial se bazează pe tehnici şi mijloace depescuit care asigură o eficienţă maximă exprimată prin cantitatea de peşte/unitatea desuprafaţă/unitatea de timp şi care se asociază cu un pescuit neselectiv atât în ceea ce priveştespeciile, cât şi clasele de vârstă ale indivizilor recoltaţi. În insulele Maldive, se înregistrează cel mairidicat consum al cărnii de peşte (în special, ton – Thunnus sp.), iar locuitorii folosesc, de mii de ani,mijloace de pescuit manual, ceea ce a asigurat exploatarea durabilă a tonului; totuşi, în prezent,populaţiile de ton înregistrează o tendinţă negativă şi în apele teritoriale malvine ca urmare apescuitului industrial realizat în apele marine învecinate.În arhipelagul caraibean, în apele insulelor Turks şi Caicos, recoltarea homarilor şi a melcilor marini serealizează exclusiv manual sau cu unelte ce permit capturarea unui singur exemplar, astfel încâtpopulaţiile acestor nevertebrate cu valoare economică ridicată au o evoluţie stabilă, chiar uşor pozitivă;mai mult decât atât, exploatarea resurselor marine este permisă, anual, numai în anumite regiuni dinjurul insulelor. Comunitatea locală sprijină această metodă tradiţională de pescuit, veche de peste 300  

de ani şi respectă regimul activităţilor de pescuit, protejând astfel o resursă care le poate furnizamijloace de subzistenţă chiar şi în condiţiile în care activitatea turistică şi financiară a regiunii ar puteaintra în colaps.2. Reconstrucţia ecologică a zonelor umedeZonele umede – mlaştini, lunci inundabile, bălţi şi gârle cu regim temporar, delte şi estuare – sunt legatede bazinele hidrografice şi ocupă suprafeţe restrânse pe glob, iar distrugerea lor antrenează dispariţiairevocabilă a unui adevărat tezaur floristic şi faunistic, format din specii de plante şi animale care nu pottrăi în afara acestui tip de ecosistem. Dincolo de valoarea lor patrimonială deosebită conferită debiodiversitatea uriaşă pe care o adăpostesc, aceste ecosisteme au şi roluri ecologice deosebite,funcţionând ca filtre naturale de epurare a apelor prin capacitatea naturală de retenţie şi reintroducere încircuitul geo-chimic a unor compuşi chimici şi a sedimentelor. Terenurile învecinate, acoperitetemporar de ape, sunt îmbogăţite pe seama aluviunilor aduse de apele curgătoare, ceea ce determinăobţinerea unor productivităţi deosebite. Totodată, existenţa acestor ecosisteme reprezintă şi o calenaturală de reducere a efectelor viiturilor în timpul perioadelor cu precipitaţii abundente, avândcapacitatea de a înmagazina temporar volume mari de apă.În ciuda importanţei majore a acestor ecosisteme, explozia demografică şi extinderea spaţiilor locuitede om au afectat, în foarte multe regiuni ale lumii, întinse suprafeţe ocupate de zonele umede care, decelemai multe ori, au fost îndiguite, desecate şi asanate fiind transformate în terenuri agricole sau,modificând regimul

hidrologic prin amenajarea unor reţele de canale, diguri şi folosirea unor staţii depompare a apei, în incinte cu destinaţie piscicolă. Spre exemplu, pe parcursul ultimei jumătăţi de secol,în România au fost îndiguite, desecate şi asanate circa 450000 ha de zone umede, cel mai puternicmodificată fiind lunca Dunării, unde numeroase ostroave, gârle şi bălţi riverane au dispărut, iar înperimetrul Deltei Dunării, intervenţiile umane în această direcţie au provocat perturbări majore alecircuitului apei, modificând calitatea apei şi evoluţia biodiversităţii în numeroase sectoare deltaice.Deşi aceste intervenţii umane asupra zonelor umede au fost proiectate urmărind valorificareaeconomică a teritoriilor, evoluţia ulterioară a majorităţii amenajărilor de acest tip nu a asigurat eficienţaeconomică estimată în momentul proiectării. În unele situaţii, terenurile cultivate au permisobţinerea unor recolte semnificative în primii ani de folosinţă; ulterior, stratul fertil al solurilor scoase din circuitul natural al aluviunilor transportate de rîurile sau fluviile de care aparţineau zoneleumede a fost epuizat, iar solurile s-au degradat rapid, evoluând spre soluri gleice, soloneţuri sau solurisărăturate. În general, vegetaţia care creşte pe astfel de soluri este foarte dependentă de nivelul şiregularitatea precipitaţiilor atmosferice, fiind formată din ierburi cu importanţă economică redusă,astfel încât, în cele mai multe cazuri, aceste terenuri nu au mai putut fi valorificate decât temporar, capăşuni.Cât priveşte amenajările piscicole, în numeroase cazuri, costurile ridicate ale alimentării cu apă şi celenecesare combaterii unor fenomene de eutrofizare au influenţat, în mod decisiv, rentabilitateaeconomică a fermelor de piscicultură intensivă.Pot fi date zeci, chiar sute de exemple în care rezultatele obţinute prin asanarea suprafeţelor mlăştinoasenu numai că nu justifică fondurile uriaşe alocate şi eforturile tehnico-umane investite ci le transformăîntr-o risipă zadarnică. În Suedia, lacul Hornborga avea o suprafaţă de aproape 30 km şi oadîncime maximă mai mică de 3 m, fiind înconjurat de 20 kmde mlaştini; comunitatea localăexploata stuful, stratul de turbă, fîneţele, peştele şi speciile de vînat. Pe parcursul secolului 19până la sfârşitul deceniului 5 al secolului 20, fiind realizate cinci acţiuni de drenare şi asanare aacestui teritoriu, prin amenajarea unor canale de scurgere a apei pentru transformarea întregiisuprafeţe în teren destinat culturilor de cereale; numai în secolul 20, pentru realizarea acestor lucrărihidrotehnice, s-au cheltuit circa 4000000$. Planul a eşuat (un raport oficial din 1949 preciza faptul că,deşi costurile au fost de cel puţin zece ori mai mari decât profiturile, „drenarea apelor are un impactnesemnificativ pentru creşterea valorii agricole a terenurilor”) şi proiectul a fost abandonat fără a seobţine măcar o singură recoltă. În schimb, suprafaţa luciului de apă s-a redus mult, iar lacul a intratintr-un proces accelerat de dispariţie prin colmatare, căpătând aspect de mlaştină pe durata verii,întregul perimetru fiind supus invadării de către tufişuri, vegetaţie palustră şi forestieră.În acest mod, unul dintre cele mai bogate refugii ornitologice din nordul Europei a dispărut, deveninddoar o „situaţie” istorică în publicaţiile de specialitate şi o poveste de demult în rândul comunităţiilocale, care a pierdut, totodată, şi resursele piscicole, cândva, deosebit de abundente.La mijlocul anilor ’50, specialiştii au propus identificarea unor soluţii pentru refacerea ecosistemuluilacustru. La sfârşitul anilor ’80, după aprobarea prealabilă de către parlament, guvernul suedez a iniţiat   un amplu program de reconstrucţie ecologică a lacului Hornborga, ce avea să devină un model desucces, aplicat, ulterior, pentru reabilitarea mai multor zone umede din Suedia. Au fost închise şiacoperite canale de drenare a apei cu o lungime totală de aproximativ 7 km. Stufărişurile şi păpurişurileau fost îndepărtate de pe o suprafaţă de aproape 1200 ha, iar circa 700 ha ocupate de tufişuri şi vegetaţieforestieră au fost defrişate. În vederea creşterii nivelului apei, au fost amenajat un baraj

şi un dig pe olungime de 3 km, pe latura vestică a lacului; în 1995, după finalizarea tuturor lucrărilor, adâncimeamedie a lacului Hornborga a atins valoarea de 90 cm, adâncimea maximă variind între 1,5 – 2 m, înfuncţie de regimul anual al precipitaţiilor, iar suprafaţa luciului de apă are aproximativ 35 ha. Prinpăşunat extensiv controlat, vegetaţia de pajişte şi fîneaţă umedă este menţinută în jurul lacului,împiedicând expansiunea tufişurilor şi a pădurii.În prezent, lacul şi împrejurimile sale au statut de arie protejată (4000 ha), fiind declarat şi sit Ramsar,în vederea protejării biodiversităţii şi a patrimoniului cultural local, incluzând în teritoriul protejat şi unsanctuar ornitologic. Lista avifaunistică include peste 270 de specii, dintre care 50 de specii clocitoaresunt caracteristice zonelor umede din peninsula Scandinavă. Accesul în rezervaţie este strict interzis înperioada 20 martie – 30 aprilie, iar în perimetrul zonelor de reproducere a păsărilor, accesul este interzispână la data de 15 iulie. Pescuitul sportiv nu este permis în perioada 20 martie – 15 iulie, iar vînătoareaeste permisă doar pe o suprafaţă de circa 30 % din perimetrul lacului (cu statut de proprietate privat),numai în sezonul de vînătoare. Profiturile rezultate din activităţile turistice sunt semnificative – aproximativ 150000 de vizitatori sunt înregistraţi numai în perioada dansului nupţial al celor câteva miide perechi de cocor (

Grus grus) care cuibăresc în perimetrul zonei umede Hornborga.

Coridorul verde al Dunării de JosÎn secolul 19, între Porţile de Fier şi punctul de formare a deltei, Dunărea forma cea mai întinsă zonăumedă din Europa (553400 ha), ostroavele şi bălţile riverane cu regim de inundare temporarăîntinzându-se şi pe lăţimi mai mari de 5 km. Încă de la sfârşitul secolului 19, amenajărilehidrotehniceale luncii Dunării au făcut obiectul unor dispute aprinse între specialişti. Inginerul Anghel Saligny asusţinut ideea îndiguirii complete a luncii Dunării, în timp ce hidrobiologul Grigore Antipa a pledatpentru o combinare judicioasă a lucrărilor de îndiguire cu menţinerea unor suprafeţe de zone umedecare să asigure nu numai menţinerea biodiversităţii deosebite a luncii dunărene ci să servească şi ca„supape de siguranţă ale fluviului contra inundaţiilor”. La vremea respectivă, dar şi în deceniile care auurmat, la nivel european, exista o adevărată politică a îndiguirilor şi desecărilor ca posibilităţi deapărare eficientă faţă de riscul de inundaţii şi de extindere a suprafeţelor destinate agriculturii (care sepractica în sistem extensiv, productivitatea culturilor agricole fiind foarte scăzută în raport cu recoltelecare se obţin în prezent). De aceea, propunerile inginerului A. Saligny au avut câştig de cauză şi osuprafaţă totală de 447700 ha a făcut obiectul unor ample lucrări de îndiguire, desecare şi asanare,realizate pe parcursul a aproape 100 de ani.Evoluţia acestor ecosisteme, dar şi inundaţiile înregistrate în ultima vreme, par să dea dreptateopiniilor formulate de către hidrobiologul G. Antipa.De altfel, politica europeană actuală în domeniul managementului hidrologic este circumscrisăconceptului „mai mult loc pentru apă”, astfel încât omul să poată valorifica bazinele hidrograficesub toate valenţele economice şi ecologice ale acestora:- sursă de apă pentru uzul casnic, agricol şi industrial,-amenajarea unor zone umede pentru epurarea naturală a apei şi menţinerea unei calităţisuperioare a apei,-

amenajarea strategică a unor lacuri de acumulare în bazinul superior şi mijlociu al rîurilor/fluviilor, în vederea regularizării debitelor din aval şi controlării unor unde de viitură în cazul unor precipitaţii abundente sau cu caracter torenţial,- menţinerea şi consolidarea digurilor pe sectoare limitate la vecinătatea unor localităţi şi a unor obiective economice,-amenajarea de poldere, lateral în lunca rîurilor/fluviilor, pentru înmagazinarea temporară a unor mari volume de apă pentru prevenirea inundaţiilor catastrofale,-reconstruirea ecologică a unor zone umede pentru refacerea biodiversităţii ecosistemelor.În anul 2000, în cadrul unei cooperări internaţionale ce antrenează toate statele riverane sectoruluiinferior al bazinului Dunării – România, Bulgaria, R. Moldova şi Ucraina, a fost iniţiat programulCoridorul verde al Dunării de Jos, care urmăreşte restaurarea ecologică a aproape 900000 ha de zone  

umede, în vederea prevenirii inundaţiilor catastrofale, ameliorarea calităţii apei fluviului şi refacereabiodiversităţii bazinului inferior al Dunării.În cadrul acestui program, în sectorul românesc al Dunării, ar urma să se realizeze mai multeprograme de reconstrucţie şi reabilitare ecologică: pe o lungime de 600 km, Dunărea formează o graniţă naturală cu Bulgaria, în sudul României;în acest sector, se preconizează reabilitarea ecologică a unei suprafeţe totale de peste 70000 ha (bălţilePotelu – 18000 ha, Suhaia – 15000 ha şi Greaca – 40000 ha). Terenurile obţinute au fost utilizate pentruagricultură, dar regimul hidric negativ şi costurile ridicate ale construirii şi utilizării unui sistem deirigaţii au dus la falimentul fermelor agricole şi abandonarea terenurilor. Studiile preliminare elaborăriiproiectului de reabilitare ecologică au permis identificarea unor posibilităţi foarte bune de reconectare aacestor suprafeţe la circuitul natural al fluviului şi estimarea unor beneficii economice pentrucomunităţile locale, mult mai mari decât cele actuale. Balta Călăraşi – Răul, cu o suprafaţă de circa 10000 ha, este înconjurată de braţe ale Dunării şi,înainte de îndiguirile realizate în anii ’60 în vederea exploatării agricole, avea aspectul unei întinse zoneumede, cu nivel oscilant, în funcţie de debitul şi nivelul apelor fluviului. În urma realizării lucrărilor deîndiguire, teritoriul a căpătat aspectul unei insule, cu întinse suprafeţe cultivate şi câteva construcţii alecompaniei Agromixt Roseti. În vecinătatea acestui perimetru, se află mai multe insule mici careadăpostesc o mare biodiversitate, fiind încă sub regimul inundaţiilor fluviale periodice, ceea ce ar asigura un transfer natural rapid de specii spre ecosistemele reabilitate ecologic. Proiectul urmăreştecrearea unui mozaic de ecosisteme tipice pentru zonele umede: păduri de luncă inundabile, pajiştiumede şi fîneţe destinate păşunatului, zone pentru reproducerea naturală a peştelui, ceea ce ar permite,în egală măsură, refacerea biodiversităţii şi asigurarea unei valorificări economice a regiunii. Bălţile Cotu Pisicii – Crapina – Jijila formau o întinsă zonă umedă (aproximativ, 15000 ha) înzona pre-deltaică, între Galaţi şi Isaccea, fiind izolate de fluviu prin ridicarea unui dig în lungul Dunării.În partea sud-estică a acestui teritoriu, se află bălţile dintre localităţile Rahelu şi Isaccea,

unde suntamenajate ferme piscicole, astfel încât implementarea unor măsuri care să asigure reabilitarea ecologicăa bălţilor ar fi favorizată din punct de vedere al potenţialului refacerii biodiversităţii. Proiectul prevededeschiderea unor breşe în digul din lungul fluviului şi amenajarea unor diguri de protecţie a aşezărilor rurale din vecinătate. una dintre cele mai mari provocări în faţa specialiştilor, este reprezentată de proiectarea unuiprogram de reabilitare ecologică a polderului Pardina (27052 ha); situat în partea nord-estică, iniţială aDeltei Dunării, între localităţile Pardina şi Chilia Veche, a fost transformat în totalitate, începând dinanul 1970. Iniţial, această întinsă zonă umedă se prezenta ca un mozaic de stufărişuri compacte şiplauri, lacuri cu valori foarte ridicate ale biodiversităţii şi numeroase gârle de dimensiuni variabile,cu debite influenţate de regimul hidrologic al fluviului, adăpostind numeroase specii de peşticare foloseau acest perimetru pentru reproducere, dar şi populaţii însemnate de păsări carecuibăreau aici sau foloseau acest teritoriu ca loc de hrănire (Egretta garzetta,Ardea alba,Platalea leucorodia,Plegadis falcinellus,Pelecanus onocrotalus,Pelecanus crispus, etc.). Din1970, a fost demarat un program care urmărea exploatarea intensivă a stufului, dar rezultateleobţinute nu au fost pe măsura prognozelor, astfel încât s-a trecut la amenajarea întregului perimetruîn vederea valorificării agricole. Până în 1989, suprafaţa a fost complet scoasă din circuitul natural alapelor fluviului prin construirea unei reţele de canale de drenare a apelor şi de irigaţii, diguri şi staţiide pompare, nivelarea reliefului şi amenajarea unor drumuri interioare. Toate habitatele iniţiale audispărut, antrenând dispariţia faunei care popula acest teritoriu. Totodată, dispariţia acestei întinsezone umede a determinat modificarea micro-climatului, stepizarea şi sărăturarea unor suprafeţeîntinse, favorizând instalarea unor specii de plante halofile şi invazia unor specii ruderale. Parteasudică a polderului Pardina şi-a pierdut, rapid, fertilitatea, iar productivitatea foarte scăzută adeterminat abandonarea terenurilor. Implementarea realistă a unui program de reabilitare ecologicăpe o suprafaţă de peste 27000 ha, presupune elaborarea unei strategii de fragmentare în teritorii maimici pentru a derula o succesiune de proiecte care să permită crearea unui mozaic de zone umedemici şi, în final, interconectarea acestora şi reintegrarea acestui întins sector deltaic în dinamicanaturală a fluviului. Lunca inferioară a Prutului, între Cahul (R. Moldova) şi Giurgiuleşti (România), adăposteşte o biodiversitate deosebită în interiorul celor 6114 ha de zone umede care nu au fost incluse în programelede îndiguire, desecare şi asanare, reprezentând o importantă zonă de migraţie, reproducere şi iernat   pentru numeroase păsări acvatice şi semi-acvatice. În acest sector al

bazinului Prut, se află şi cele maiîntinse lacuri naturale din întreg bazinul hidrografic Prut: Manta – 1100 ha şi Beleu – 1700 ha, ultimulavând şi statut de zonă protejată („Prutul de Jos”), fiind, în acelaşi timp, sit Ramsar şi Rezervaţie aBiosferei în R. Moldova. În lunca inferioară a Prutului, au fost realizate ample lucrări hidrotehnice învederea extinderii culturilor agricole şi amenajării unui sistem de irigaţii (din care, doar 40% estefuncţional în prezent). Suprafeţele destinate păşunatului s-au degradat treptat prin salinizare şiruderalizare, ca urmare a izolării pajiştilor şi fîneţelor umede prin ridicarea digului de apărare în lungulrîului, care a blocat circulaţia apei spre vechile bălţi şi pruteţe, în timpul debitelor mari.De altfel, programele de reconstrucţie şi reabilitare ecologică realizate pe parcursul ultimilor aproximativ 15 ani în Delta Dunării pot fi considerate ca verigi ale Coridorului Verde al DunăriiInferioare, actualul program fiind promovat şi ca urmare a succesului înregistrat în implementareaacelor proiecte (ostroavele Babina şi Cernovca, polderele Popina, complexul Fortuna, meandrelebraţului Sf. Gheorghe şi perimetrul Dunavăţ – Holbina, aflat în curs de reabilitare ecologică).Pe teritoriul Bulgariei, bălţile Dunării sunt mai bine conservate, dar au fost sau urmează să fieimplementate o serie de măsuri de reabilitare ecologică în câteva puncte din lungul fluviului, în zone izolate din circuitul natural al Dunării ca urmare a realizării unor lucrări de îndiguire:

 Insula Belene, din apropierea localităţii Svishtov, formează un teritoriu care adăposteşte obiodiversitate impresionantă, servind ca loc de reproducere, iernat şi popas pe durata migraţiei pentrunumeroase specii de păsări, unele având statut de protecţie pe plan global, dar şi pentru peşti, amfibienişi mamifere, fiind inclusă în Parcul Natural Persina. Jumătatea estică a insulei a fost drenată lamijlocul secolului trecut, fiind transformată în terenuri agricole; suprafeţe, relativ, întinse suntputernic afectate de sărăturare, iar programul de reconstrucţie ecologică prevede transformareaacestor suprafeţe în păşuni, refacerea unor zone umede şi îmbunătăţirea calităţii solurilor cultivate.Comunitatea locală este încurajată pentru producţia unor produse ecologice şi exploatarea raţională aresurselor naturale (stuf, peşte, specii de vînat). De asemenea, au fost iniţiate amenajări, inclusiv deinfrastructură, în vederea dezvoltării turismului ecologic în parcul natural. Mlaştinile Kalimok, din apropierea oraşului Tutrakan, reprezintă Arie de ImportanţăAvifaunistică, iar înainte de îndiguirea fluviului în anii ’50, constituiau şi un important teritoriu dereproducere naturală a peştilor. O parte a teritoriului a fost folosit, iniţial, pentru agricultură, iar cândcultivarea terenurilor şi-a pierdut rentabilitatea, a fost reamenajat pentru piscicultură. În 1997, aici a fostiniţiat un prim-program de reconstrucţie ecologică, urmărind reconectarea mlaştinilor la apelefluviului şi asigurarea refacerii habitatelor favorabile reproducerii peştilor, dar şi pentru cuibăritul,popasul şi refugiul unor specii de păsări. Prin acordarea statutului de parc natural, s-a urmăritpromovarea principiilor dezvoltării durabile prin dezvoltarea turismului ecologic, încurajareaexploatării raţionale a resurselor naturale (peşte şi stuf) în cadrul unor întreprinderi mici deprelucrare a peştelui şi stufului, precum şi practicarea unei agriculturi ecologice, refacerea pajiştilor şi fîneţelor pe terenurile agricole puternic degradate şi valorificarea noilor habitate prin păşunatcontrolat.În Ucraina, lucrările de îndiguire

în lunca Dunării au fost iniţiate încă din 1950, prin ridicarea unor diguri de apărare împotriva inundaţiilor. O suprafaţă de peste 28000 ha – importantă arie de reproducerenaturală a peştelui - a fost îndiguită, drenată şi amenajată pentru agricultură şi piscicultură intensivă.Lasfârşitul anilor ’50, crapul (Cyprinus carpio) dispăruse complet din capturile realizate în perimetrullacurilor şi bălţilor transformate în ferme piscicole astfel încât, nivelul apei a fost ridicat artificial şi aufost introduse rase ale crapului domestic şi specii de crap chinezesc. De-a lungul anilor ’70, ca urmare acreşterii concentraţiei de nutrienţi, lacurile au devenit eutrofe, iar speciile de peşti care preferă apemezotrofe au dispărut; treptat, ihtiofauna acestor suprafeţe acvatice s-a modificat complet, speciile decrap chinezesc devenind dominante. Valoarea economică scăzută a acestor specii a determinatfalimentarea fermelor piscicole după suspendarea susţinerii financiare din partea statului.În cadrul programuluiCoridorul Verde al Dunării Inferioare, în sectorul ucrainean sunt proiectatemăsuri de reconstrucţie şi reabilitare ecologică în câteva regiuni: Eleşteiele piscicole din sudul lacului Kartal au constituit obiectul unii proiect-pilot dereconstrucţie ecologică pe o suprafaţă de 100 ha, cu scopul refacerii comunităţilor piscicole iniţiale învederea desfăşurării unor activităţi de pescuit sportiv. Pornind de la acest obiectiv, managementuleleşteielor prevede reconectarea acestora la circuitul Dunării, îmbunătăţirea calităţii apei, repopulareaartificială cu specii de peşti valoroase din punct de vedere economic, dar şi amenajări pentru practicarea turismului în regiune.   Insula Tătaru, se află la circa 25 km în aval de oraşul Izmail, având o lungime de 6 km şi osuprafaţă de 738 ha. Pe teritoriul său, există câteva lacuri naturale, cu o floră şi faună foarte diverse.Între anii 1990 – 1994, au fost ridicate o serie de diguri circulare şi transversale, pentru transformarea acirca jumătate din teritoriul insulei în terenuri destinate exploatării silvice intensive şi horticulturii.Alterarea ecosistemelor iniţiale nu a fost profundă deoarece, în 1999, unul dintre digurile circularea fo s t de sch i s î n vede rea r e ab i l i t ă r i i e co log i ce a une i sup ra f e ţ e de c i r c a 250 ha . Pen t ru reducerea fenomenelor de eutrofizare a zonelor umede de pe insulă, este necesară deschidereatuturor digurilor circulare, asigurându-se circulaţia naturală a apei şi realizarea funcţiei naturale deepurare a apei prin traversarea stufărişurilor compacte şi suprafeţelor mlăştinoase. De asemenea,ecosistemele create în mod artificial vor fi îndepărtate şi va fi promovată valorificarea tradiţionalăa unor resurse naturale (stuf, peşte, plante medicinale şi plante melifere).În primăvara anului 2006 (aprilie - mai), Dunărea a înregistrat debite istorice (15800 m3/s la intrarea înRomânia), provocând inundaţii pe teritorii întinse din sectorul românesc al Dunării, care au afectat, înspecial, zonele unde se realizaseră cele mai ample lucrări de îndiguire şi extindere a terenurilor agricoleîn lunca Dunării: sectorul Ghidici – Măceşu de Jos, cea mai afectată fiind localitatea Rast, sectorulBechet – Corabia, sectorul Olteniţa – Călăraşi, sectorul

Balta Ialomiţei, sectorul Insula Mare a Brăilei şiîn Delta Dunării, mai ales de o parte şi de alta a braţului Sulina.Harta inundaţiilor din lunca Dunării în perioada aprilie – mai 2006 ( www . I n un d a tii   Lunca Dunarii 2006) Aceste evenimente au readus în actualitate necesitatea asigurării suportului financiar pentru derulareaunui amplu program de reabilitare a vechilor ostroave, bălţi şi gârle din lungul luncii Dunării,concomitent consolidării unor sectoare ale digurilor de apărare împotriva inundaţiilor.3. Reconstrucţia ecologică a ecosistemelor lacustreÎn a doua jumătate a secolului 20, una dintre marile probleme cu care s-au confruntat ecologii, dar şialte categorii de specialişti care îşi desfăşoară activitatea în perimetrul lacurilor (ingineripiscicultori, hidrobiologi, hidrotehnicieni, agronomi, etc.) a fost eutrofizarea lacurilor ca urmare a„importului” de substanţe chimice din ecosistemele învecinate sau aduse de apele curgătoare care sevarsă în lacuri. Aceasta reprezintă şi principala formă de degradare a ecosistemelor lacustre, fiindasociată cu o serie de modificări majore a calităţilor fizico-chimice ale apei (reducerea transparenţei,diminuarea conţinutului de oxigen dizolvat, etc.), dar şi în comunităţile de plante (creştereapopulaţiilor algale şi dominanţa algelor albastre-verzi, în locul celor verzi si diatomee, iar în stadiimai avansate, dezvoltarea excesivă a macrofitelor) şi animale (modificări diverse, în special, de ordincalitativ, în rândul ihtiofaunei). Chiar dacă eforturile de reconstrucţie ecologică în ecosistemele lacustre pot privi şi soluţionarea unor probleme ce afectează dimensiunea şi adâncimea unui lacsau eliminarea unor specii exotice care produc perturbări grave în lanţurile trofice şi, în final, înstructura biocenozei unui lac, majoritatea  

programelor de reabilitare ecologică a unui lac sunt concentrate pe controlul fenomenului de eutrofizareşi identificarea unor soluţii care să permită reducerea acestuia şi eliminarea factorilor responsabili deproducerea sa.Spre deosebire de zonele umede, care au o mare capacitate de regenerare în condiţiile reconectării lor lacircuitul natural al apei în cadrul bazinului hidrografic de care aparţin, reconstrucţia ecologică a unuilacputernic poluat şi, în consecinţă, afectat de fenomenul eutrofizării, implică eforturi financiare multmaimari şi mijloace tehnice mult mai complexe.Programe de reabilitare ecologică a lacurilor s-au desfăşurat, mai ales, în Europa şi, începând de lamijlocul anilor ’70 din secolul trecut, în S.U.A. Aceste programe au permis elucidarea unor aspecteprivind fenomenele de eutrofizare, evaluarea rolului macrofitelor şi algelor în circuitul nutrienţilor (înspecial, al compuşilor fosforului şi azotului), dar şi în modelarea comunităţilor piscicole din lacuri. Uniispecialişti au corelat eutrofizarea cu concentraţii mari ale CO2, în condiţii de pH ridicat şi cu niveluriridicate ale compuşilor azotului.Informaţiile din teren sugerează existenţa mai multor „modele” de evoluţie spre statutul de lac eutrof,precum şi elemente de diferenţiere în evoluţia lacurilor adânci şi a celor întinse, puţin adînci, cusuprafeţe mlăştinoase spre acest statut.Pătrunderea compuşilor fosforului în unele ecosisteme lacustre reprezintă stimulul-cheie pentrudezvoltarea explozivă a populaţiilor algale; reducerea experimentală a „importului” de compuşi aifosforului în lacul Washington (S.U.A.), prin modificarea temporară (1963) a deversărilor de ape uzateprovenite din oraşul Seattle din circuitul lor iniţial spre apele lacului înspre Puget Sound, a determinatreducerea vizibilă a biomasei algale. Acest model de evoluţie lacustră a fost identificat şi în alte lacuri.În acelaşi timp, în unele

lacuri, aportul extern de compuşi ai fosforului nu stimulează ci inhibăproductivitatea populaţiilor algale. Mai mult decât atât, studiile de monitoring ecologic integrat aurelevat faptul că, în unele lacuri, eliminarea importului de compuşi ai fosforului nu conduce lareducerea nivelului acestora în apa lacului. În 1974, prin aplicarea unor tratamente stricte de epurare aapelor uzate deversate în lacul Shagawa (S.U.A.), a fost redus cu 85% importul de fosfor în apa lacului,dar fenomenul de „înflorire” a algelor s-a menţinut la valori foarte ridicate; analize detaliate privindconţinutul de fosfor şi dinamica acestuia de-a lungul anului, au identificat sedimentele lacustre ca sursăde fosfor pentru populaţiile algale, prin eliberarea acestuia în condiţii anaerobe. Tratamentele chimicecu săruri sulfatice de aluminiu au avut rezultate remarcabile în reducerea eliberării de fosfor dinsedimente şi îmbunătăţirea calităţii apei, dar nu sunt cunoscute efectele potenţiale ale toxicităţiialuminiului asupra organismelor vegetale şi animale. Studii pe termen mediu realizate în perimetrullacului Norrviken (Suedia) sugerează că sedimentele încetează procesul de eliberare a fosforului, încâţiva ani după eliminarea importurilor de fosfor în lac.Dacă în lacurile adînci, importul de nutrienţi anorganici constituie factorul perturbator care determinăaccelerarea eutrofizării, în lacurile puţin adânci şi cu suprafeţe mlăştinoase, sedimentele şi acumulareadetritusului organic stimulează procesul de eutrofizare şi extinderea vegetaţiei macrofite. Uniicomponenţi organici rezultaţi prin descompunerea detritusului organic favorizează creştereapopulaţiilor algale. Totodată, în timpul proceselor de descompunere a materiei organice, sunt eliberaţiîn apă şi o serie de compuşi anorganici care sunt utilizaţi de populaţiile algale. În lacurile puţin adînci,eliminarea vegetaţiei macrofite în timpul verii – atât prin recoltare, cât şi prin introducerea unor speciide peşti fitofagi (Ctenopharyngodon idella) - poate determina mărirea nivelului unor compuşi organicişi anorganici, pe care aceste plante le utilizează în procesul de fotosinteză, extrăgându-le din apă şisedimente. În aceste condiţii, se produc înmulţiri explozive ale populaţiilor algale („înflorirea” algelor).De aceea, exploatarea stufărişurilor este recomandată toamna, după încheierea perioadei de vegetaţie.Nu trebuie neglijat nici rolul pe care comunităţile piscicole îl joacă în evoluţia biocenozelor lacustre.Experimente realizate în porţiuni restrînse ale unor lacuri, au relevat faptul că unele specii de peşti(Cyprinus carpio,Ictalurus nebulosus) elimină mari cantităţi de fosfor solubil, în urma proceselor metabolice. Se pare că unii peşti, care se hrănesc în timpul zilei în zona malurilor, intervin în circuitulfierului, preluându-l din coloana de apă, prin fixare la nivelul mucusului de la suprafaţa corpului şitransportându-l în epilimnos, ceea ce reduce conţinutul de fier din apă şi favorizează dezvoltarea algelor verzi. Pe de altă parte, proliferarea peştilor răpitori care se hrănesc cu peşti planctonofagi, poateconduce la creşterea transparenţei apei: majoritatea speciilor de peşti planctonofagi preferăzooplanctonul erbivor de talie mare (Daphnia sp.), ceea ce permite creşterea populaţiilor de specii micidin zooplanctonul fitoplanctonofag (Bosmina sp.), controlând exploziile algale.  Pe parcursul a două decenii (1950 - 1970),lacul Erie

(Marile Lacuri din nordul S.U.A.) a devenit unuldintre cele mai poluate lacuri de pe continentul nord-american, cantitatea de fosfor deversată în lacajungând la peste 15000 de tone anual. Calitatea apei a scăzut, fenomenul de înflorire a algelor adevenit o constanţă în viaţa ecosistemului lacustru, determinând o reducere a cantităţii de oxigendizolvat şi chiar dispariţia sa din straturile profunde ale lacului, ihtiofauna a intrat într-un declincalitativ şi cantitativ, iar piscicultura a intrat în stare de colaps. Începând din anul 1972, guvernulS.U.A. şi al Canadei au investit peste 7,5 miliarde $ pentru amenajarea şi funcţionarea unor staţii deepurare astfel încât, în 1985, cantitatea de fosfor ce intra în lac scăzuse la mai puţin de 2500 t/an. Înaceste condiţii, pe măsură ce calitatea apei s-a ameliorat, spectrul floristic şi faunistic ale lacului s-adiversificat, reapărând şi primele specii de peşti răpitori. Dezvoltarea speciilor de peşti planctonofagi afost controlată prin introducerea unor specii exotice de peşti răpitori. Invazia midiilor consumatoare dealge a contribuit semnificativ la ameliorarea calităţii apei, fapt dovedit şi de reapariţia oxigenuluidizolvat în straturile profunde ale lacului. Deşi ecosistemul iniţial al lacului nu poate fi refăcut, înprezent, comunităţile biologice sunt stabile.Planul de protecţie şi reabilitare ecologică a lacului Erie adoptat în 2000 este structurat în jurul a zecedirecţii evaluate pe baza monitorizării unor indicatori specifici:1 . c a l i t a t e a ape i – d ive r s i t a t e a ş i c an t i t a t e a i h t i o f aune i , ana l i z a s ed imen t e lo r , ge s t i ona rea deşeurilor şi a apelor uzate, transparenţa apei, posibilitatea utilizării apei pentru consumul casnic şiagricol, plajele;2.sursele de poluare – importul de substanţe poluante, de sedimente, nutrienţi şi pesticideprovenite din culturile agricole, material organic de origine animală, ape uzate casnic, agricol şiindustrial, poluarea atmosferică;3.habitate – regimul afluenţilor, protejarea terenurilor agricole, reabilitarea zonelor umede, menţinerea unor coridoare riverane, protejarea habitatelor costiere;4 . comun i t ă ţ i l e b io log i ce – spec i i i nvaz ive , spec i i pe r i c l i t a t e , b io - i nd i ca to r i i , mon i to r i ng biologic integrat;5.activitatea de agrement – accesul la zona de coastă, posibilităţile pentru scufundări,pistele pentru ciclism;6.canotaj şi plimbări cu barca – stocul de bărci, posibilităţile de acostare, siguranţaparticipanţilor la traficul naval;7.pescuit comercial şi sportiv - specii, cantitatea de peşte, pescuitul de ţărm, numărul şinivelul prezenţei pescarilor;8.plajele – calitatea şi accesibilitatea plajelor;9.turism – creşterea durabilă a activităţii;10.transport naval – creşterea durabilă a activităţii.Marea de Aral a devenit unul dintre cele mai cunoscute exemple de degradare completă a unuiecosistem prin intervenţia omului. În 1918, pornind de la aprecierea că apele fluviilor Amu Darya şi Syr Darya ar putea asigura irigarea suprafeţelor deşertice din centrul Asiei, transformând această zonă înuna

dintre cele mai mari producătoare de bumbac (privit ca „aur alb”) şi orez din lume, guvernul rus adecis amenajarea unui întins şi complex sistem de canale de irigaţii. Specialiştii sovietici au privitMarea de Aral ca pe „eroare a naturii”.Amenajările hidrotehnice au fost iniţiate în anii ’30, dar modul defectuos de amenajare a canalelor afavorizat procesele de pierdere a apei prin dispersare şi evaporare (specialiştii apreciază că pentru 30 – 70% din pierderile de apă din Marea de Aral este „responsabil” numai canalul Qaraqum, cel mai întinsşi larg din centrul Asiei). Se estimează că până în anii ’60, între 20 – 50 km3de apă au fost dispersatepeterenurile riverane celor două fluvii în loc să ajungă în Marea de Aral. Începând din anii ’60, nivelulmării a început să scadă, cu o viteză de circa 20 cm/an, în perioada 1961 – 1970, viteză care a atins 80 – 90 cm/an, la sfârşitul anilor ’80, când marea s-a separat într-un sector nordic (Marea Mare de Aral) şiunul sudic (Mica Mare de Aral), salinitatea apei triplându-se faţă de nivelul din 1950. În ciuda acestuifenomen, de altfel, aşteptat de către hidrotehnicienii sovietici („este evident pentru oricine căevaporarea Mării de Aral este inevitabilă”, 1968, citat din Bissell, 2002,Eternat Winter: Lessons fromAral Sea Disaster ), între 1960 – 1980, volumul de apă folosit pentru irigaţii s-a dublat, ceea ce a permisşi dublarea producţiei de bumbac.

  În ciuda amenajării unui canal de legătură între sectorul nordic şi cel sudic al mării în anii ’80,fenomenul de evaporare şi reducere a suprafeţei luciului de apă a continuat. Astfel, unul dintre cele maimari lacuri de apă dulce din lume a pierdut mai mult de jumătate din suprafaţa şi a devenit la fel desărat ca orice mare sau ocean de pe glob. Modificarea salinităţii şi compoziţiei minerale a apei adeterminat distrugerea faunistică a Mării de Aral, deosebit de afectată fiind ihtiofauna.Marea de Aral privită ca o „eroare a naturii” de către om (Yann Arthus-Bertrand,La terrevue du ciel )La sfârşitul secolului 20, în perimetrul Mării de Aral, dar, în special, în regiunea sudică a acestuiteritoriu, s-a înregistrat cea mai ridicată rată din lume a îmbolnăvirilor de cancer al laringelui, anemieşi boli ale rinichilor; specialiştii pun acest fenomen pe seama expunerii populaţiei la prafultoxic, contaminat cu sare, pesticide şi fertilizanţi chimici, purtat de furtunile de nisip deveniteextrem de frecvente în această zonă din Asia.În 1994, ţările riverane – Kazakhstan, Uzbekistan, Tajikistan şi Kyrgystan – au convenit să aloce, 1%din bugetul anual pentru reconstrucţia ecologică a Mării de Aral. Lucrările de reconstrucţie ecologică aufost iniţiate în sectorul nordic, unde, după finalizarea amenajărilor hidrotehnice ce au vizat repararea şiextinderea sistemului de irigaţii Syr Darya, nivelul apei a început să crească. În octombrie 2003,guvernul Kazakhstanului a decis amenajarea unui dig pentru separarea completă a celor două sectoareale Mării de Aral, finalizat în august 2005; în sectorul nordic, nivelul apei a continuat să crească, iar salinitatea apei să se reducă. În 2006, Banca Mondială a iniţiat un program de reconstrucţie ecologică însectorul nordic al mării, cu rezultate remarcabile – populaţia piscicolă a cunoscut un revirimentneaşteptat, permiţând chiar iniţierea activităţii de pescuit industrial, iar marea, care se retrăsese laaproape 100 km de portul Aralsk, se află acum la circa 25 km distanţă. În 2009, este proiectată iniţiereaamenajării unui nou canal de legătură între cele două sectoare, dar şi a unui dig nou, pentru a permiterevenirea apelor până în porturile

Aralsk şi Heralsk. Guvernul uzbekistanian nu manifestă interes pentrureconstrucţia ecologică a Mării de Aral: nu a abandonat utilizarea fluviului Amu Darya ca sursă deirigaţie pentru plantaţiile de bumbac şi extinde explorările pentru exploatarea petrolului şi a gazelor naturale pe teritoriul secat din sectorul sudic al mării.4. Reconstrucţia ecologică a unor ecosisteme terestre4.1. PădurileDefrişarea unei păduri de câteva sute sau mii de hectare se poate realiza în câteva zile, cel multsăptămâni, graţie mijloacelor tehnice moderne disponibile. Plantarea arborilor este o activitatea veche,practicată în mod curent în silvicultură, dar şi pentru combaterea procesului de eroziune a solului şialunecărilor de teren; însă, ca regulă generală, practicile silvice au urmărit realizarea unor monoculturisilvice. Reconstruirea ecologică a unei păduri implică refacerea tuturor comunităţilor biologice tipicepentru acel tip de ecosistem forestier. Refacerea unei păduri presupune nu numai eforturi financiare  

semnificative (numai plantarea arborilor, arbuştilor şi tufişurilor înseamnă pregătireamaterialului săditor şi personal uman implicat în operaţiunile de plantare), dar şi un timp de„aşteptare” foarte lung, ceea ce implică şi necesitatea asigurării continuităţii programului dereconstrucţie ecologică şi management durabil a ecosistemului respectiv. Generaţia care a iniţiatprogramul poate aprecia succesul acestuia prin apariţia pădurii tinere, dar refacerea completă aecosistemului forestier se realizează în câteva zeci până la sute de ani, în funcţie de tipul de pădure.Orice ecosistem forestier este caracterizat de aspectul său general, diversitatea speciilor vegetale careintră în compoziţia sa, stratificarea şi structura ecologică a pădurii, precum şi de relaţiile dintrehabitatele sale. Reconstrucţia ecologică a unei păduri porneşte de la două elemente cheie: evoluţiacomunităţilor vegetale pe termen lung, respectiv, evoluţia solului, ambele fiind puternic influenţate declimat, structura iniţială a solului, relief şi expoziţia versanţilor (când este cazul), compoziţia specificăşi relaţiile inter-specifice stabilite de comunităţile biologice existente. Ca regulă generală, un programde reconstrucţie ecologică a unei păduri se bazează pe speciile indigene, care sunt mai bine adaptate lacondiţiile locale de pe teritoriile unde s-au realizat defrişări şi asigură premisele pentru refacereastructurii, dinamicii şi funcţionării pădurii originale, antrenând popularea ecosistemului forestier cunumeroase comunităţi animale. Totuşi, practica a demonstrat că numeroase specii de arbori cresc şi sedezvoltă mai bine în teritorii aflate, uneori, la mii de kilometri distanţă de arealul lor nativ; spreexemplu, pinul californian (Pinus radiata) atinge dimensiuni mai mari în Noua Zeelandă şi Australiadecât în California „natală”. Dar cele mai multe specii „exotice” necesită crearea unor condiţii specialeşi un management de întreţinere constant pentru a supravieţui în locurile unde au fost „transferate”.Reconstrucţia ecologică a unei păduri poate fi privită şi ca un proces de succesiune ecologică acceleratprin intervenţia omului, pe baza unei bune cunoaşteri a factorilor-cheie determinanţi. Succesiuneaecologică este un proces natural, comunităţile biologice existente fiind înlocuite de alte noi, pe măsurăce condiţiile de viaţă din acel ecosistem se modifică; mecanismul prin care se produce succesiuneaecologică este încă neelucidat, mai ales că, în ecosistemele stabile, succesiunea ecologică devine foartelentă şi este greu de cuantificat. De aceea, reconstrucţia ecologică în cazul ecosistemelor forestierereprezintă nu numai o posibilitate de valorificare practică a unor cunoştinţe de fitosociologie şi ecologiefundamentală ci şi un proces de testare a unor ipoteze privind succesiunea ecologică, structura,dinamica şi funcţionarea pădurilor, importanţa diversităţii specifice şi a suprafeţei ocupate de pădurepentru stabilitatea pe termen lung a ecosistemului.

Pădurile temperate de foioase- observaţiile realizate în ecosisteme forestiere de diferite vârste aupermis postularea ideii existenţei unor specii pioniere, care se pot instala pe terenuri degradate, cubiodiversitate foarte redusă, creând condiţiile instalării unor noi specii de plante şi animale. Spreexemplu, în pădurile de foioase din Vestul Mijlociu al S.U.A., speciileSassafras albidumşiDiospyrosvirginianaau fost considerate specii pioniere în evoluţia pădurii de stejar (Quercus sp.), trecând printr-un prim stadiu de pădure formată dinAcer saccharumşiLiriodendron tulipifera, instalat dupăîmbunătăţirea calităţii solurilor. Dar importanţa economică redusă şi dificultăţile de creare a unui stocsuficient de material săditor aparţinând celor două specii pioniere, au determinat silvicultorii să prefereplantarea, pe terenurile degradate, a unor specii sudice de pin (Pinus radiata,Pinus echinatasauPinustaeda) ca plante-pioniere, iar rezultatele obţinute au fost foarte bune, pinul fiind, rapid, înlocuit despeciile lemnoase de esenţă tare. Practica plantaţiilor silvice a relevat faptul că natura comunităţiivegetale pioniere influenţează comunităţile forestiere mature care se vor instala prin succesiuneecologică. Atunci când speciile sudice de pin au fost plantate în zone unde, în mod natural, asociaţiaformată deSassafras albidumşiDiospyros virginianaeste invadată de stejari, pinii au fost înlocuiţi deSassafras albidumşiDiospyros virginiana, iar ulterior, de specii ale genuluiQuercus. Plantaţiile desalcâm (Robinia pesudacacia) sunt invadate, treptat, de specii caUlmus americana,Acer negundo,Prunus serotinaşiCeltis occidentalis

. Plantaţiile de stejar roşu (Quercus rubra), realizate în acelaşitimp, au crescut mai bine în teritoriile obţinute prin tăierea unor plantaţii de salcâm şi pin decât pesuprafeţele unde creşteauSassafras albidum,Diospyros virginianaşiUlmus americana, iar pe terenuriînierbate cuAndropogon virginicus,Danthonia spicataşiSolidago sp., nu au rezistat mai mult de zeceani.Aceste rezultate obţinute prin practici silvice experimentale au permis nu numai confirmarea ideiiimportanţei comunităţii vegetale pioniere asupra succesiunii ecologice ci şi obţinerea unor informaţiidespre factorii potenţiali care determină acest proces şi compoziţia specifică a pădurii mature ce seinstalează, treptat, pe un teritoriu. Un proiect de reconstrucţie ecologică a unei păduri trebuie să plece  

de la faptul că numeroase specii de arbori nu se pot instala pe terenuri înierbate deschise sau degradate;chiar dacă materialul săditor este plantat când a atins deja o talie mai viguroasă, deoarece, în absenţaunor specii lemnoase pioniere, arborii plantaţi mor în câţiva ani. Pe măsură ce cresc, pinii genereazăumbră constantă tot timpul anului şi sunt responsabili de modificarea rezervelor de apă din sol,creşterea porozităţii şi fertilităţii solurilor; salcâmul influenţează nivelul compuşilor azotului din soluriprin favorizarea formării micorizelor şi, fiind o esenţă de foioase, nu asigură o umbrire permanentă astraturilor inferioare ale vegetaţiei, iar speciaSassafras albidumgenerează o serie de compuşialelopatici în sol. Umbrirea determină reducerea densităţii ierburilor ceea ce, pe de o parte, reducecompetiţia directă cu arborii, iar pe de altă parte, induce o reducere a populaţiilor de micro-mamifererozătoare care ar putea consuma materialul arbustiv şi arborescent tânăr, în curs de instalare; totodată,dezvoltarea pădurii de specii pioniere favorizează şi apariţia unor prădători ai rozătoarelor.Numărul de specii de plante şi a straturilor de vegetaţie care formează pădurea au o influenţă majorăîn stabilitatea ecosistemului. Chiar dacă numărul de specii este stabilit corect în cadrul programuluidereconstrucţie ecologică, plantarea şi însămânţarea lor trebuie realizată succesiv, dar la momentuloportun. Stratul ierbos şi cel format din alge, ciuperci, muşchi şi ferigi nu pot supravieţui în absenţaarborilor care le umbresc. Dacă speciile de tufişuri ar fi plantate concomitent cu arborii, cei din urmă ar fi eliminaţi rapid deoarece tufişurile cresc mai repede. Dezvoltarea arborilor şi umbrirea solului poateîntârzia instalarea speciilor ce formează straturile inferioare ale pădurii; mai mult decât atât, o serie deplante invazive se pot instala, iar eliminarea lor, pentru a face loc speciilor caracteristice pădurii, poateconstitui o problemă dificilă în proiectul de reconstrucţie ecologică iniţial. Pe de altă parte, compoziţiaspeciilor de arbori şi vârsta acestora condiţionează instalarea şi evoluţia comunităţilor animale dintr-opădure, de la cele de nevertebrate până la populaţiile de păsări şi mamifere. Absenţa unor specii deanimale poate împiedica instalarea unor specii de plante,

animalele asigurând dispersia acestora.Suprafaţa reprezintă una dintre problemele majore ale unui proiect de reconstrucţie ecologică a unuiecosistem forestier – o pădure trebuie să fie proiectată suficient de întinsă şi de compactă pentru aelimina riscul influenţelor de tip lizieră, respectiv, de tip izolare insulară. În acelaşi timp, nu trebuieneglijată crearea unor poieni şi luminişuri în interiorul pădurii, combinarea speciilor de arbori şi arbuşti,în proporţii optime pentru supravieţuirea lor (speciile care sunt plantate în număr mic şi pe suprafeţerestrânse pot sucomba foarte repede ca urmare a unor deficienţe în procesul de polenizare şi răspândirea seminţelor).Cercetările realizate în cadrul programelor de reconstrucţie ecologică a ecosistemelor forestiere ar puteafurniza şi informaţii valoroase privind mecanismele succesiunii ecologice în ecosistemele naturale,permiţând intervenţia umană pentru a împiedica pierderea unor păduri native. În S.U.A., pădurilenative de foioase au fost formate din asociaţii în care speciile de stejar se asociau cu castan(Castanea dentata), cu specii de pin (Pinus sp.) şi cu specii de nuc american (Carya sp.); în ultimii50 de ani, pădurile dominate de castan au dispărut, iar pădurile de stejar sunt într-un regres evident,fiind invadate deAcer saccharum. Salvarea pădurilor de stejar ar putea veni din programele dereconstrucţie ecologică, după cum sugera unul dintre specialiştii nord-americani în domeniulreconstrucţiei ecologice (W. C. Ashby, în Jordan III, Gilpin & Aber, 2003): „ar putea fi comparabileeforturile de reconstrucţie ecologică a pădurilor de stejar cu ceea ce reprezentat Linia Maginot înEuropa dinaintea celui de al doilea război mondial – un ultim război?”.În Costa Rica, după o jumătate de secol de-a lungul căreiapădurea tropicală umedăa fost defrişatăfără control, supravieţuind sub forma unor păduri insulare, la începutul anilor ’90, a fost iniţiat unprogram de reconstrucţie ecologică a pădurii tropicale umede. În 1993, au fost realizate plantaţiimixtede specii de arbori caracteristici pădurii tropicale umede pe terenuri ocupate de păşuni degradate, cusoluri ce şi-au pierdut fertilitatea prin spălare repetată determinată de ploi. Au fost folosite seminţe alearborilor nativi, colectate din arbori izolaţi, care supravieţuiesc în perimetrul unor ferme. Stratul ierbosa fost ajustat continuu pentru a permite supravieţuirea arborilor tineri şi a celorlalte plante indigeneînsămânţate pe parcurs. Creşterea unor specii de arbori a fost spectaculoasă, înregistrând un spor înînălţime de aproape 2 m/an. După cinci ani de la iniţierea proiectului, arborii aparţinând unor speciiheliofile erau deja bine dezvoltaţi, asigurând o umbrire completă a solului. Deoarece multe specii dearbori din pădurea tropicală umedă nu pot supravieţui şi nu se pot dezvolta în absenţa micorizelor,aceste rezultate au dus la formularea ipotezei conform căreia speciile de fungi şi bacterii micorizantepot supravieţui perioade extrem de lungi în sol.  Deşi refacerea acestui tip de pădure este un proces foarte lent, necesitând câteva sute de ani, un studiude evaluare a evoluţiei ecosistemului realizat după zece ani de la plantarea primelor suprafeţe(Leopold& Salazar, 2008) a permis recenzarea a peste 100 de specii de plante nou instalate, atestând o tendinţăpozitivă a ecosistemului supus reconstrucţiei ecologice. Refacerea

pădurii tropicale umede reprezintănunumai o premisă a creşterii biodiversităţii şi salvării pădurilor native de la dispariţie ci „furnizează” şi oserie de avantaje majore pentru comunitatea locală: controlarea şi reducerea fenomenelor de eroziune,reţinerea apei şi reducerea riscului de inundaţii catastrofale, regenerarea unor resurse naturale ce pot fiutilizate, dezvoltarea turismului local, etc.Un program similar a fost iniţiat şi în Borneo, în apropierea localităţii Samboja, unde pe o suprafaţă decirca 2000 ha de terenuri degradate prin defrişarea pădurii tropicale umede şi incendierea repetată,acoperite de ierburi scunde instalate pe soluri cu fertilitate foarte scăzută, au fost însămânţate peste1300 de specii de plante indigene, folosindu-se ca fertilizant un amestec de zahăr, resturi alimentare,excremente şi urină de vite. În numai şase ani, arborii au atins înălţimi de aproape 35 m, în pădure s-aureinstalat 9 specii de primate, inclusiv, urangutanii (Pongo pygmaeus) şi au fost inventariate 116 speciide păsări. Dintr-una dintre cele mai sărace zone ale ţării, în prezent, nivelul de trai al comunităţii localeeste deasupra mediei naţionale.Pădurea tropicală uscatăa suferit degradări la fel de importante ca şi cele căreia a fost supusă pădureatropicală umedă, situaţia fiind la fel de gravă, dar distrugerea ei nu a mobilizat aceeaşi atenţie aspecialiştilor.Unul dintre cele mai remarcabile programe de reconstrucţie ecologică a unui ecosistem forestier s-adesfăşurat în Costa Rica, asigurând reabilitarea pădurii tropicale uscate şi umede pe o suprafaţă deaproximativ 110000 ha, în regiunea Guanacaste din nord-vestul ţării. Suprafeţele forestiere costaricaneau fost masiv fragmentate ca urmare a defrişărilor şi dezvoltării extensive a fermelor de animale, opresiune foarte mare fiind generată şi de practicarea vînătorii preferenţiale a unor specii cinegetice.Programul de reconstrucţie ecologică a parcurs mai multe etape şi a inclus măsuri dintre cele maidiverse, derulându-se prin participarea membrilor comunităţilor locale:- interzicerea incendierilor şi a defrişărilor;- interzicerea completă a vînătorii;- plantarea unor specii native şi exotice de arbori;- o etapă iniţială de păşunare a ierburilor, în vederea diminuării abundenţei stratului ierbos;ulterior, după extinderea naturală a pădurii prin dispersie anemochoră şi zoochoră, păşunatul a fostinterzis;- activităţi de instruire a voluntarilor;- valorificarea tradiţională a resurselor forestiere şi dezvoltarea turismului;-activităţi educaţionale pentru copii şi predarea unor cunoştinţe despre mediu în vecinătatea şiinteriorul ecosistemului refăcut (în prezent, având statut de protecţie – Parcul Naţional „GuanacasteConservation Area”).Dup 15 ani de la implementarea programului, o suprafaţă de circa 60000 ha de păşune s-a transformatîn pădure tropicală tânără, cu o biodiversitate în continuă creştere, servind şi ca loc refugiu pentru unelespecii de animale care populează pădurea tropicală umedă din apropiere şi care execută migraţiisezoniere în ecosistemul reabilitat de către om. Specialiştii estimează că refacerea completăa ecosistemului forestier iniţial va dura 200 – 500 ani, fiind influenţată şi de evoluţia climatuluiregional şi global.În India, în provincia Tamilnadu, începând din 1997, se derulează un amplu program de reconstrucţieecologică apădurilor tropicale uscatedegradate ca urmare a supraexploatării resurselor forestiere decătre populaţia din satele limitrofe (exploatarea masei lemnoase, păşunat, incendieri repetate, etc.). Prinrărire excesivă, densitatea arborilor a ajuns la valori de 0,4 – 0,6 arbori/ha, teritoriul fiind expuseroziunii accelerate, spălării solurilor şi alunecărilor de teren.Prima etapă s-a derulat între 1998 – 2005, programul având ca obiective iniţiale refacerea pădurii,îmbunătăţirea regimului hidrologic al teritoriului şi creşterea nivelului de trai al comunităţii locale,fiindsusţinut financiar şi din surse externe (Banca Japoniei).

Într-un interval de 8 ani, a fost reîmpădurităsau reabilitată ecologic pădurea degradată de pe o suprafaţă totală de aproximativ 4800 km2,folosindu-sepeste 50 de specii de arbori nativi. Totodată, au fost amenajate o serie de canale şi poldere pentrureţinerea şi acumularea apei din precipitaţii, în vederea valorificării sale atât pentru necesarul ecological pădurii, cât şi pentru irigaţii şi alte nevoi ale comunităţii locale. În ciuda perioadelor îndelungate de  secetă, resursele de apă accesibile populaţiei au înregistrat creşteri de 5 – 10 %. Comunitatea locală afost implicată activ în diferite etape ale programului, fiind realizate şi ample campanii de educarepentru exploatarea durabilă a resurselor forestiere.Monitorizarea permanentă a rezultatelor programului a relevat o creştere cu 35 % a suprafeţelor forestiere în zona respectivă, încurajând guvernul să extindă această experienţă şi în alte regiuni ,fiindlansată o a doua etapă, pentru intervalul 2006 – 2013, pe parcursul căreia urmează să fie reabilitate saureconstruite păduri pe o suprafaţă de circa 162500 ha, susţinând comunităţile locale din aproximativ650 de sate din vecinătatea acestor păduri. La această suprafaţă, se adaugă şi terenuri de circa 15000 deha, în zonele locuite de populaţii tribale dependente de resursele forestiere; pe acestea, vor fi plantatespecii de arbori şi arbuşti exploataţi în mod tradiţional de către aceste populaţii pentru nevoilecotidieneşi producţia artizanală locală.

4.2. PajiştileAparent paradoxal, timp de mii de ani, oamenii au extins suprafeţele ocupate de pajişti prinincendierea pădurilor şi au desţelenit pajiştile transformându-le în terenuri agricole. Epuizarea solurilor ca urmare asistemului monoculturilor agricole, dar şi prin cultivarea unor terenuri obţinute prin drenarea şi asanareazonelor umede, au generat suprafeţe, mai mari sau mai mici, cu soluri degradate, improprii cultivăriiagricole şi care, treptat au fost abandonate. Prin programe de reconstrucţie ecologică, astfel deterenuri pot fi transformate în pajişti, cu eforturi financiare reduse, tehnicile folosite fiindasemănătoare celor din domeniul grădinăritului. Durata necesară reabilitării ecologice a acestor terenuri este de cel mult câţiva ani, plantele sălbatice care supravieţuiesc la marginile sau, răzleţ, pesuprafaţa lor, reprezentând un punct de plecare favorabil recreării comunităţilor vegetale caracteristicepajiştilor.În regiunea Wiscosin din S.U.A., la iniţiativa Universităţii Wiscosin, în 1935, în plină perioadă derecesiune economică, a fost demarat un program de refacere apreeriei , pe o suprafaţă de 24 ha,proprietate a universităţii, în regiunea Madison. Programul a fost coordonat de Aldo Leopold,considerat părintele mişcării deEtica respectului pentru natură , promotor al ideii de reconstrucţieecologică şi de armonizare a intereselor economice imediate ale omului cu cele ale conservăriiresurselor naturale pe termen mediu şi lung. De altfel, profesorul A. Leopold a realizat, concomitent, unprogram similar şi pe un teren agricol abandonat, aflat în proprietatea sa, pe malurile nisipoase ale rîuluiWisconsin.Programul a fost realizat cu o amplă participare a voluntarilor din organizaţia Civilian ConservationCorp, care aveau o experienţă remarcabilă în derularea unor acţiuni de stabilizare a solurilor supuseeroziunii şi de recuperare economică a unor terenuri puternic degradate ca urmare a practicilor agricoleiraţionale prin crearea unor plantaţii forestiere. Tehnica folosită a fost o combinaţie între principiileagriculturii şi ale ecologiei, urmărind refacerea unei comunităţi vegetale native pe

terenurile incluse înproiect. Acolo unde speciile sălbatice de plante de prerie ocupau suprafeţe mai mult sau mai puţincompacte, s-a realizat o arătură superficială, cu incendierea şi greblarea perimetrelor acoperite de planteruderale sau alte specii care nu sunt caracteristice preeriei. Dacă ecosistemul nativ era puternicdegradat, s-a practicat ierbicidarea şi arătura profundă, urmată de însămânţarea pasivă (recoltareaierburilor din prerii bine conservate şi împrăştierea fînului peste suprafaţa ce făcea obiectul programuluide reconstrucţie ecologică) sau activă (cu seminţe recoltate din prerii bine conservate sau mai puţinafectate de intervenţia omului). Ecosistemul de prerie s-a refăcut în totalitate, reprezentând un model desucces al unui program de reconstrucţie ecologică, iar astăzi, acest fragment de prerie constituie nucleulcentral al terenului de cercetare ştiinţificăArboretumdeţinut de Universitatea Wisconsin. De-a lungulanilor, în acest perimetru au fost realizate numeroase studii privind impactul focului asupra unor ecosisteme, evoluţia solurilor sub influenţa comunităţilor vegetale, dinamica şi funcţionareacomunităţilor vegetale în diferite tipuri de ecosisteme, etc.În prezent, proiecte similare pentru refacerea preeriei iniţiale urmează să fie realizate pe o suprafaţătotală de circa 380000 km2, în regiunea Dakota (Texas) şi Wyoming (Nebraska), sub titlul „Câmpiileamericane”. Aceste zone sunt foarte afectate de declinul agriculturii, prezentând o rată deosebit deridicată a şomajului şi o migrare masivă a tinerelor generaţii. Reabilitarea preeriei, asociată cu iniţiereaşi dezvoltarea unor sectoare economice cum sunt turismul, creşterea animalelor prin păşunatul extensivtradiţional, administrarea şi gestionarea vieţii sălbatice şi cultivarea terenurilor care păstrează proprietăţifertile sau ar putea fi ameliorate cu eforturi reduse, ar putea reprezenta o soluţie ce ar îmbina beneficiileecologice, economice şi sociologice pentru aceste regiuni din S.U.A. La scară mai mică, prin refacerea  

secetă, resursele de apă accesibile populaţiei au înregistrat creşteri de 5 – 10 %. Comunitatea locală afost implicată activ în diferite etape ale programului, fiind realizate şi ample campanii de educarepentru exploatarea durabilă a resurselor forestiere.Monitorizarea permanentă a rezultatelor programului a relevat o creştere cu 35 % a suprafeţelor forestiere în zona respectivă, încurajând guvernul să extindă această experienţă şi în alte regiuni ,fiindlansată o a doua etapă, pentru intervalul 2006 – 2013, pe parcursul căreia urmează să fie reabilitate saureconstruite păduri pe o suprafaţă de circa 162500 ha, susţinând comunităţile locale din aproximativ650 de sate din vecinătatea acestor păduri. La această suprafaţă, se adaugă şi terenuri de circa 15000 deha, în zonele locuite de populaţii tribale dependente de resursele forestiere; pe acestea, vor fi plantatespecii de arbori şi arbuşti exploataţi în mod tradiţional de către aceste populaţii pentru nevoilecotidieneşi producţia artizanală locală.4.2. PajiştileAparent paradoxal, timp de mii de ani, oamenii au extins suprafeţele ocupate de pajişti prin incendierea pădurilor şi au desţelenit pajiştile transformându-le în terenuri agricole. Epuizarea solurilor ca urmare asistemului monoculturilor agricole, dar şi prin cultivarea unor terenuri obţinute prin drenarea şi asanareazonelor umede, au generat suprafeţe, mai mari sau mai mici, cu soluri degradate, improprii cultivăriiagricole şi care, treptat au fost abandonate. Prin programe de reconstrucţie ecologică, astfel deterenuri pot fi transformate în pajişti, cu eforturi financiare reduse, tehnicile folosite fiindasemănătoare celor din domeniul grădinăritului. Durata necesară reabilitării ecologice a acestor terenuri este de cel mult câţiva ani, plantele sălbatice care

supravieţuiesc la marginile sau, răzleţ, pesuprafaţa lor, reprezentând un punct de plecare favorabil recreării comunităţilor vegetale caracteristicepajiştilor.În regiunea Wiscosin din S.U.A., la iniţiativa Universităţii Wiscosin, în 1935, în plină perioadă derecesiune economică, a fost demarat un program de refacere apreeriei , pe o suprafaţă de 24 ha,proprietate a universităţii, în regiunea Madison. Programul a fost coordonat de Aldo Leopold,considerat părintele mişcării deEtica respectului pentru natură , promotor al ideii de reconstrucţieecologică şi de armonizare a intereselor economice imediate ale omului cu cele ale conservăriiresurselor naturale pe termen mediu şi lung. De altfel, profesorul A. Leopold a realizat, concomitent, unprogram similar şi pe un teren agricol abandonat, aflat în proprietatea sa, pe malurile nisipoase ale rîuluiWisconsin.Programul a fost realizat cu o amplă participare a voluntarilor din organizaţia Civilian ConservationCorp, care aveau o experienţă remarcabilă în derularea unor acţiuni de stabilizare a solurilor supuseeroziunii şi de recuperare economică a unor terenuri puternic degradate ca urmare a practicilor agricoleiraţionale prin crearea unor plantaţii forestiere. Tehnica folosită a fost o combinaţie între principiileagriculturii şi ale ecologiei, urmărind refacerea unei comunităţi vegetale native pe terenurile incluse înproiect. Acolo unde speciile sălbatice de plante de prerie ocupau suprafeţe mai mult sau mai puţincompacte, s-a realizat o arătură superficială, cu incendierea şi greblarea perimetrelor acoperite de planteruderale sau alte specii care nu sunt caracteristice preeriei. Dacă ecosistemul nativ era puternicdegradat, s-a practicat ierbicidarea şi arătura profundă, urmată de însămânţarea pasivă (recoltareaierburilor din prerii bine conservate şi împrăştierea fînului peste suprafaţa ce făcea obiectul programuluide reconstrucţie ecologică) sau activă (cu seminţe recoltate din prerii bine conservate sau mai puţinafectate de intervenţia omului). Ecosistemul de prerie s-a refăcut în totalitate, reprezentând un model desucces al unui program de reconstrucţie ecologică, iar astăzi, acest fragment de prerie constituie nucleulcentral al terenului de cercetare ştiinţificăArboretumdeţinut de Universitatea Wisconsin. De-a lungulanilor, în acest perimetru au fost realizate numeroase studii privind impactul focului asupra unor ecosisteme, evoluţia solurilor sub influenţa comunităţilor vegetale, dinamica şi funcţionareacomunităţilor vegetale în diferite tipuri de ecosisteme, etc.În prezent, proiecte similare pentru refacerea preeriei iniţiale urmează să fie realizate pe o suprafaţătotală de circa 380000 km2, în regiunea Dakota (Texas) şi Wyoming (Nebraska), sub titlul „Câmpiileamericane”. Aceste zone sunt foarte afectate de declinul agriculturii, prezentând o rată deosebit deridicată a şomajului şi o migrare masivă a tinerelor generaţii. Reabilitarea preeriei, asociată cu iniţiereaşi dezvoltarea unor sectoare economice cum sunt turismul, creşterea animalelor prin păşunatul extensivtradiţional, administrarea şi gestionarea vieţii sălbatice şi cultivarea terenurilor care păstrează proprietăţifertile sau ar putea fi ameliorate cu eforturi reduse, ar putea reprezenta o soluţie ce ar îmbina beneficiileecologice, economice şi sociologice pentru aceste regiuni din S.U.A. La scară mai mică, prin refacerea  preeriei pe suprafeţe mici se urmăreşte crearea unui peisaj estetic în unele zone rezidenţiale, iar înparcuri şi în lungul unor drumuri, se creează zone de ecosistem deschis, ce permite o bună vizibilitate,asigurându-se o diversitate specifică relativ ridicată a florei şi faunei; din punct de

vedere al costurilor de întreţinere, preria este mai puţin costisitoare decât alte tipuri de ecosisteme.În preria reconstruită ecologic, sunt prezente şi specii care nu sunt caracteristice acestui ecosistem şi acăror capacitate de supravieţuire este variabilă în condiţiile dezvoltării preeriei şi managementului prinincendiere controlată. Unele dintre ele sunt eliminate de competiţia cu plantele de prerie, dispărând peparcursul câtorva ani (Agropyron repens,Rumex crispusşi majoritatea speciilor de ierburi anuale saubianuale), în timp ce altele nu dispar nici după ce preria atinge stadiul complet de refacere (Poapratensis,Phalaris arundinacea,Euphorbia esula,Melilothus alba,Pastinaca sativa). Ultimele douăspecii reuşesc să menţină la o frecvenţă net inferioară chiar şi specii native pentru prerie, cu care se aflăîn competiţie directă (Cirsium discolor ,Lactuca canadensis,Lactuca ludoviciana).Pe de altă parte, solurile şi condiţiile climatice din regiunile unde, în S.U.A., se află preria reconstruităecologic, sunt deosebit de favorabile pădurilor de foioase. Ecosistemul reconstruit ecologic acoperăsuprafeţe restrînse; având caracter fragmentar şi fiind situată la marginea pădurii, preria este deosebit devulnerabilă la invazia speciilor de foioase, mai ales, în condiţiile gestionării eronate a managementulprin incendiere controlată. Cele mai invazive sunt speciile de arbuşti (Prunus serotina,Prunusvirginiana,Cornus racemosa,Acer negundoşiRobinia pseudoacacia, introdus din regiunile maisudice), unele fiind dispersate prin intermediul păsărilor consumatoare de fructe.Suprafeţele mici ale preeriei reconstruite ecologic pot constitui un factor limitant decisiv îninstalarea anumitor specii de animale. Monitorizarea preeriei refăcute a permis observarea instalăriitreptate aunor specii de insecte, păsări şi mamifere mici. Dar unele specii s-au instalat abia după colonizarea lor de către om, cu efective reduse (

Formica rufa), iar prezenţa unor specii de păsări tipice pentru prerieeste condiţionată şi de vegetaţia ecosistemelor învecinate – specii caPasserina cyaneaşiDumetellacarolinensis, sunt favorizate de prezenţa tufişurilor şi a arborilor la marginile preeriei, în timp ce speciicaDolichonyx oryzivorusşiAmmodramus henslowii, nu devin specii clocitoare nici în cazul unor suprafeţe de prerie relativ întinsă, dar mărginită de pădure şi tufişuri.În Eurasia,stepaacoperea suprafeţe foarte întinse, din Ungaria până în Mongolia; circa 90% din acestestepe au fost desţelenite şi transformate în terenuri agricole sau degradate prin supra-păşunat. Flora şifauna de stepă au intrat în declin, numeroase specii dispărând complet sau supravieţuind pe teritoriiextrem de restrînse. Totodată, pe suprafeţe întinse, solurile s-au degradat ireversibil, reducându-şivaloarea economică prin pierderea fertilităţii şi deşertificare, ceea ce a antrenat şi declinul economic alcomunităţilor umane din aceste regiuni.În prezent, sunt fundamentate două proiecte pilot de reconstrucţie ecologică a stepei, la graniţa dintreMoldova şi sud-vestul Ucrainei (Cahul - Odessa), respectiv, în estul Ucrainei – sud-vestul RusieiCentrale (Lugansk - Rostov), urmărind îmbunătăţirea calităţii solurilor, reabilitarea ecologicăa terenurilor abandonate şi exploatarea durabilă a acestora, refacerea stepei, managementul ecological pajiştilor stepice şi controlul păşunatului, promovarea agriculturii durabile şi a planificăriiexploatării terenurilor, managementul biodiversităţii. De asemenea, pe o suprafaţă de aproximativ160 km2, este proiectată refacerea stepei ruseşti din Câmpia Turanului, în vederea recolonizăriiacestui teritoriu cu ungulate ierbivore, în special, cu cai sălbatici.În perioada 2002 – 2005, în Parcul Naţional Hortobágy (Ungaria) a fost implementat un amplu programde reconstrucţie ecologică a stepei panonice şi a mlaştinilor sărăturate pe o suprafaţă de circa 10000 ha,din zona, cândva, inundabilă a rîului Hortobágy, care străbate parcul pe o distanţă de 55 km.Programula avut ca obiective prioritare refacerea unor ecosisteme deosebit de valoroase prin asociaţiile floristiceşi bogăţia faunistică (stepa reprezintă teritoriul de hrănire pentru numeroase specii de păsări răpitoare,iar mlaştinile se află pe traseul unor importante drumuri de migraţie a păsărilor acvatice şi limicole dincentrul Europei, pe teritoriul parcului fiind inventariate 337 de specii de păsări), dar şi exploatareatradiţională a resurselor naturale prin păşunat controlat, agricultură ecologică, etc.După regularizarea cursului rîului Hortobágy în vederea reducerii riscului de inundaţii, în perioada 1950- 1960, stepa a fost fragmentată prin realizarea unui amplu sistem de irigaţii în scopul creării de orezăriişi îmbunătăţirii calităţii păşunilor, ceea ce a determinat alterarea radicală a regimului hidrologic şi altuturor factorilor abiotici din ecosistemele iniţiale, antrenând modificarea profundă a comunităţilor vegetale şi animale. A fost creată o reţea de canale secundare cu adîncimi cuprinse între 0,5 – 2 m şicanale principale cu adîncimi de 2 – 5 m, fiind amenajat şi un canal navigabil cu o lungime de 6 km,  

prin care urma să fie pompată apa direct din rîu (canalul fiind situat deasupra nivelului rîuluiHortobágy). Acest canal nu a funcţionat niciodată, iar producţii de orez au fost obţinute doar în primii 5ani; practic, ecosisteme cu o biodiversitate deosebită au fost pierdute fără a se obţine beneficiieconomice care să fi permis amortizarea investiţiei.Programul de reconstrucţie ecologică s-a realizat în mai multe etape:- acoperirea a 500 km de canale (folosind pământul din digurile adiacente),-nivelarea teritoriului conform topografiei istorice a teritoriului pentru a permite circulaţianaturală a apei,-însămânţarea unor sectoare ale canalelor acoperite cu seminţe deFestuca pseudovina, pentru afavoriza refacerea stepei, contracarând extinderea unor buruieni care nu sunt caracteristice stepeipanonice,-înlăturarea instalaţiilor de pompare, concomitent realizării unei serii de amenajări hidrologicecare au fost folosite pentru refacerea circuitului natural al apei în perimetrul parcului, menţinerea apeidin precipitaţii în vederea aprovizionării cu apă a mlaştinilor şi menţinerii apei la un nivel optim acestuihabitat.Succesul proiectului a fost dovedit, încă din perioada de implementare, prin:1. refacerea unor comunităţi vegetale (în 2004 - primele asociaţii de stepă, iar în 2005, primeleasociaţii de plante halofile, inclusiv prin reapariţia unor specii foarte rare – Plantagoschwarzenbergiana),2. creşterea efectivelor unor specii de animale (în special din rândul păsărilor – Grus grus,Otis tarda,Botaurus stellaris,Acrocephalus paludicola),3. reapariţia unor specii dispărute din regiune (Misgurnus fossilis,Emys orbicularis,Lutra lutra, etc.).Comunitatea locală a întâmpinat cu entuziasm iniţierea proiectului, utilizând, din nou, terenurile pentrupăşunat.4.3.Ecosistemele din care s-au exploatat diverse resurse naturaleOmenirea are o cultură milenară în a privi natura ca pe o resursă ce poate şi trebuie să fie exploatatăpentru asigurarea propriei existenţe confortabile. Pe parcursul ultimelor circa două secole şijumătate,când omenirea a intrat în epoca industrială şi a exploziei demografice, exploatarea iraţională aresurselor naturale de orice tip şi trecerea de la agricultura extensivă la cea intensivă, bazată pe ochimizare excesivă, au reprezentat căile principale prin care societatea umană contemporană adevenit moştenitoarea unor suprafeţe uriaşe de terenuri degradate şi

abandonate.Economia mondială este puternic dependentă de exploatarea resurselor naturale, în special, deindustria extractivă, care a cunoscut o dezvoltare explozivă pe parcursul ultimilor circa 60 deani, graţieprogreselor tehnice remarcabile, dar şi ca urmare a presiunii constante exercitată de exploziademografică a populaţiei umane, concomitent creşterii standardelor de viaţă. Spre exemplu, cantitateade aluminiu extrasă anual la nivel mondial a înregistrat o creştere de circa 30 de ori în intervalul 1945 – 1995. Industria extractivă este generatoare de impact major asupra mediului indiferent dacă procesul deextracţie este subteran sau de suprafaţă – ecosisteme întregi sunt distruse, cantităţi uriaşe de sol suntdislocate prin excavare şi transferare în halde steril, sunt amenajate elemente de infrastructură pentruprelucrarea primară a minereurilor după extracţie, iar în unele cazuri, procesul de extracţie presupune şiintroducerea unor substanţe chimice care nu existau în mod natural în regiunea respectivă (spreexemplu, extracţia aurului folosind cianurile), cu risc de poluare a unor zone mult mai întinse şi,uneori,situate la distanţe foarte mari.Mai devreme sau mai târziu, filoanele de resurse naturale extrase – cărbune, metale, minereurineferoase, uraniu, sulf, pietre şi metale preţioase, etc. – sunt epuizate ca urmare a exploatării, iar minelesunt închise, lăsând „în urma lor” un peisaj devastat, din care stratul biologic activ şi fertil al soluluiafost complet distrus şi înlăturat, vegetaţia şi fauna iniţiale au dispărut, unde există halde de steril care aunu numai un impact estetic foarte puternic ci constituie şi o sursă de poluare importantă, ca şiunele rezervoare de ape uzate industrial, deosebit de periculoase, precum şi o comunitate localăsăracă, obligată să migreze spre regiuni unde există industrie extractivă activă sau să se reorientezedin punct de vedere profesional, pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă. De aceea, iniţierea şiderularea unor programe de reconstrucţie ecologică în astfel de teritorii devine, în egală măsură, oprioritate de mediu şi o urgenţă socială. Spre exemplu, conform datelor statistice oficiale, în 1974,  

în S.U.A., existau aproape 1800000 ha de terenuri degradate prin activitatea de minerit, iar în MareaBritanie, în 1984, se  

admitea existenţa a peste 45000 ha de terenuri abandonate, fiind iniţiate programe de reabilitare pentrucirca 17000 ha.Trebuie subliniat faptul că în astfel de teritorii, reconstrucţia ecologică este, practic, imposibilă,componentele fundamentale ale ecosistemelor existente anterior deschiderii zonelor de extracţieminierăfiind complet distruse. În cadrul programelor de reabilitare ecologică în zonele de extracţie a resurselor naturale, după stabilirea tipului de ecosistem ce urmează a fi „construit” de către om, ţinând cont decondiţiile de mediu existente, posibilităţile viitoare de auto-susţinere a ecosistemului şi necesităţilecomunităţii locale, prima etapă, obligatorie, este pregătirea suportului viitorului ecosistem:remodelareareliefului şi îmbunătăţirea calităţii solului pentru a susţine procesul de instalare avegetaţiei.Haldele de steril sunt formate din material provenit din straturile profunde ale solului, dislocate ă,timpul proceselor extractive, dar şi din deşeuri rezultate în urma procedeelor extractive, a căror compoziţie variază în funcţie de resursele naturale extrase şi tehnologia de extracţie folosită. Chiar textura haldelor de steril variază foarte mult, constituind un element important în fundamentareaprogramelor de reabilitare ecologică. Conţinutul în nutrienţi necesari dezvoltării plantelor (compuşi aiazotului, fosforului, potasiu, calciu, etc.) este extrem de scăzut, dar şi alte

caracteristici chimice alesubstratului sunt deosebit de importante: pH-ul, de regulă, acid, prezenţa unor metale grele şi a unor compuşi chimici cu toxicitate ridicată (aluminiu, zinc, plumb, etc.), salinitatea ce poate fi accentuată deprezenţa unor compuşi chimici şi de procesele de evaporaţie. Toate aceste elemente transformă haldelede steril într-un substrat complet nefavorabil instalării naturale a vegetaţiei, un număr cvasi-insignifiant de specii ierboase sau de arbuşti având posibilitatea de a se fixa şi dezvolta, într-uninterval îndelungat de timp, pe astfel soluri extrem de degradate. Spre exemplu, în statul Wisconsin(S.U.A.), la 20 de ani după închiderea exploatărilor de zinc din regiunile cu substrat calcaros, haldelede steril erau complet nude, iar după 50 de ani, mai puţin de 40 % din suprafaţa haldelor de steril eraacoperită de vegetaţie dezvoltată în mod natural, reprezentată de ierburi anuale şi perene.De aceea, chiar şi pentru a grăbi procesul natural de succesiune ecologică fără a dezvolta un program dereabilitare ecologică, se impune procurarea şi împrăştierea unui strat superficial de sol biologic activ peîntreaga suprafaţă a haldei de steril şi, eventual, fertilizarea artificială prin adăugarea unor substanţechimice sau depunerea unui strat de materie organică în descompunere. Dacă până în prezent,exploatarea minieră nu a fost precedată de adoptarea unor astfel de măsuri, în politicile de mediuactuale şi viitoare ar trebui precizate o serie de principii care să asigure evacuarea şi depozitareacorespunzătoare a stratului fertil de sol conţinând seminţe şi forme de rezistenţă ale unor microorganisme, fungi şi nevertebrate, înainte de iniţierea extinderii sau deschiderii unor noi suprafeţede exploatare minieră, astfel încât operaţiunile de reabilitare ecologică să fie facilitate la încheiereaciclului de exploatare economică a acestor teritorii.Ca regulă generală, în cazul exploatărilor miniere închise, programele de reabilitare ecologică vizeazădezvoltarea unor ecosisteme forestiere, eventual, combinate cu zone de ecoton şi pajişti, care potasigura o fixare mai bună a solurilor degradate şi un suport pentru dezvoltarea unor comunităţibiologice cu biodiversitate ridicată, dar şi posibilităţi pentru valorificare economică a noilor resurse înbeneficiul comunităţii locale. După crearea condiţiilor abiotice primare prin îmbunătăţirea calităţilor de fertilitate a stratului superficial al solului, principiile de reabilitare ecologică a sitului sunt cele caracteristice programelor de reabilitare sau reconstruire ecologică a pădurilor: însămânţareasau plantarea unor specii pioniere, dezvoltarea treptată a comunităţilor vegetale, cu eventuala„ajustare” a diversităţii acestora prin însămânţarea sau plantarea unor specii, preferabil, indigene,pentru a permite refacerea ecosistemelor existente înainte de iniţierea activităţii extractive, instalareaprimelor comunităţi animale, refacerea circuitelor naturale ale nutrienţilor, evoluţiaecosistemului prin procesul de succesiune ecologică.Spre exemplu, haldele de steril de lângă localitatea Moldova Nouă (în regiune se exploatează zăcămintede metale neferoase, în principal, de cupru), aflate pe teritoriul Parcului Natural Porţile de Fier, au fostincluse într-un program de reabilitare ecologică. Iniţial, haldele au fost acoperite de un strat de pământvegetal, după care au fost plantaţi arbuşti aparţinând unor specii pioniere care rezistă pe soluridegradate, cele mai bune rezultate fiind obţinute în cazul unor specii indigene (salcia mirositoare – Eleagnus angustifolia, cătina albă – Hippophae rhamnoides, dar şi a unor specii exotice (salcâmul – Robinia pseudacaccia, plopul euramerican -Populus x canadensis).În S.U.A., deşi stejarii nu suntspecii pioniere, plantarea unor specii ale genului

Quercus(Quercus rubra,Quercus macrocarpaşiQuercus alba) pe haldele de steril rezultate în urma extracţiilor de cărbune a dat rezultate bune, se pare  

că succesul a fost condiţionat de absenţa competiţiei stratului ierbos, care, în plus, atunci când estedens, susţine şi populaţii însemnate de micro-mamifere rozătoare, care constituie factorii limitativiprincipali ce determină eşecul plantării stejarilor pe terenuri înierbate.Acolo unde stratul superficial, biologic activ, al solului nu a fost complet distrus, reabilitarea ecologicăeste favorizată şi presupune costuri mai reduse. Spre exemplu, în anii ’70, au fost închise mai multecariere de exploatare a rocilor calcaroase de naturală recifală şi a marnelor jurasice din zona de coastăaKenyei, fiind iniţiat un program de reabilitare ecologică pornind de la 26 de specii de arbori şi ierburi,specia-cheie fiindCasuarina equisetifolia, specie halofilă, cu o mare capacitate de a fixa compuşiiazotului. Totodată, această specie vegetală a favorizat expansiunea populaţiei deEpilobus pulchripes,artropod care consumă resturile vegetale uscate ale specieiCasuarina equisetifolia, asigurând formareaunui strat consistent de humus, favorabil instalării altor specii de plante şi animale. În prezent, pesuprafaţa fostelor cariere de extracţie, au fost inventariate peste 250 de specii de plante.În exploatările miniere care se realizează pe principiuldecopertării montaneşi transferării compactatea straturilor succesive de pământ într-o vale, impactul asupra mediului nu se reduce doar la dispariţiaecosistemelor şi distrugerea solului, implicând şi o degradare totală a reţelei hidrologice din regiune, aregimului pânzei de ape freatice, a circuitului natural al nutrienţilor, inclusiv a procesului de fixare acarbonului , etc. Un program de reconstrucţie ecologică reală ar presupune şi refacerea cursurilor iniţiale de ape curgătoare, deci, nu numai o refacere a ecosistemului iniţial, alcătuit din păduri cu poienişi suprafeţe de pajişti sau fîneaţă ci şi o serie de amenajări hidrotehnice, incluzând anumite remodelăriale reliefului rezultat prin dezvoltarea activităţii miniere.Un astfel de proiect de reabilitare ecologică a fost iniţiat după închiderea exploatărilor de cărbune dinGuy Cove (Kentucky, UK), terenul fiind supus unui program de extindere a pădurii Robinson Forest – aceasta acoperă o suprafaţă de circa 15000 acri (1 x 4047 m2) şi este administrată, ca teren de cercetareşi suport pentru activitatea didactică, de către Departamentul de Silvicultură, de la Universitatea dinKentucky.Exploatarea minieră Guy Cove (Kentucky, UK) prin decopertare montană şi blocarea unei văi cu steril (websiteGuy Cove Restoration project)Programul urmăreşte mai multe obiective în vederea reabilitării ecologice aregiunii:-

refacerea cursului de apă acoperit prin depozitarea sterilului şi straturilor succesive de pământîndepărtate în cursul exploatării miniere şi îmbunătăţirea calităţii apei din reţeaua hidrografică locala,  

-fixarea terenului şi eliminarea deplasării straturilor de pământ spre baza văii, dar şi a infiltrăriiunor componente chimice din haldele de steril în apele de suprafaţă şi freatice,- crearea unor habitate caracteristice zonelor umede şi pădurilor existente înainte de iniţiereaactivităţii extractive,- campanii de educare a comunităţii locale, inclusiv, a angajaţilor companiei miniere.A fost proiectată remodelarea văii pentru a permite reluarea cursului de apă, reapariţia cursurilor temporare şi a unor suprafeţe mlăştinoase. Totodată, masa de steril trebuie acoperită cu un strat de solbiologic activ, pentru a permite instalarea şi dezvoltarea vegetaţiei, ulterior plantării unor speciipioniere, dar şi a unor specii de arbori cu valoare economică. Cercetările experimentale dezvoltate încadrul proiectului au demonstrat faptul că prelucrarea grosieră a straturilor de pământ extrase prindecopertare, eliminând operaţiunile care determină o compactare extremă a acestora, prealabilătransferului şi depozitării în interiorul văii, este mai favorabilă dezvoltării arborilor plantaţi învederea reabilitării ecosistemului forestier, creşterea diametrului acestora fiind exponenţial mai maredecât în cazul plantării pe substrat compactat, în condiţiile folosirii aceluiaşi tip de sol fertil,împrăştiat într-un strat de grosime similară, sistemul radicular dezvoltându-se pe o suprafaţă mailargă şi pătrunzând la adâncime mai mare, ceea ce permite arborilor să valorifice mai eficientresursele trofice şi de apă din sol. De aceea, în cazul haldelor de steril foarte compactate, înainte deacoperirea acestora cu stratul de sol biologic activ, pe suprafaţa lor se depune un strat gros de solartificial, obţinut din pământ excavat grosier, amestecat cu pietriş de dimensiuni variabile şi nisip, caresă permită şi o infiltrarea mai bună a precipitaţiilor. Şi solul biologic activ poate fi „preparat” princultivarea unor grupe de microorganisme şi fungi în condiţii de laborator, urmată de inoculareamaterialului biologic în soluri degradate.4.4. Ecosistemele urbaneÎn perimetrul localităţilor apar numeroase probleme de mediu ca urmare a dimensiunilor mici alespaţiilor verzi, traficului intens, dar şi a generării unor volume însemnate de ape uzate, respectiv,cantităţi mari de deşeuri.Deşi, în general, comunităţile locale manifestă interes pentru extinderea spaţiilor verzi intravilane şiperiurbane, există o presiune uriaşă creată de necesitatea identificării de terenuri noi pentru construcţiade locuinţe şi reamenajarea infrastructurii pentru a susţine traficul tot mai intens şi mai aglomeratdininteriorul localităţilor. De aceea, armonizarea unei strategii de mediu care să asigure premiselelărgirii spaţiilor verzi intravilane cu strategiile de dezvoltare socio-economică a localităţilor estedeosebit de complexă. Reamenajarea spaţiilor verzi intravilane existente prin mărirea diversităţiifondului vegetal şi crearea unor condiţii suplimentare, în special, prin crearea de noi habitate (măsuri de întreţinere ecologică a diferitelor straturi ale vegetaţiei, amenajarea unor mici eleşteieşi canale cu vegetaţie acvatică), pentru creşterea diversităţii faunistice este mult mai pragmaticădecât căutarea unor terenuri pentru crearea de noi spaţii verzi.Îmbunătăţirea calităţii mediului ambiant şi a micro-climatului local se poate realiza şi printr-oproiectare pe principii ecologice a noilor ansambluri de clădiri, incluzând crearea unor spaţiicorespunzătoare amenajării unor micro-grădini pe acoperişurile şi terasele construcţiilor, practici dejacurente în ţările dezvoltate. Posibilităţi de extindere a spaţiilor verzi intravilane oferă şi existenţa unor cursuri de ape care traversează localităţile. Deşi, albiile minore ale acestor ape au fost îndiguite învederea prevenirii riscurilor de inundaţie, cel puţin de-

a lungul unor sectoare, ar putea fi createecosisteme de luncă şi pajişti inundabile care ar contribui la creşterea biodiversităţii şi la ameliorareamicro-climatului, oferind, totodată, posibilităţi noi de petrecere a timpului liber şi, chiar, pentrudesfăşurarea unor activităţi educaţionale.Un model deosebit de implicare a comunităţii locale şi de ameliorare a biodiversităţii urbane îlreprezintă derularea unui program de creare artificială a unor habitate pentru odonateîn Japonia. Încadrul unui program educaţional iniţiat în oraşul Yokohama, au fost amenajate peste 500 de micieleşteie, în apropierea şcolilor şi în grădini, în vederea creării condiţiilor favorabile dezvoltăriilibelulelor (insecte cu o valoare culturală deosebită în cultura japoneză,simbolizând renaşterea naturii),dar şi a altor organisme acvatice vegetale şi animale. Prezenţa libelulelor într-un ecosistem acvaticconstituie un bio-indicator pentru evaluarea calităţii mediului, larvele, strict acvatice, ale acestor insectedezvoltându-se în ape curate. Primele eleşteie au fost amenajate în 1981: eleşteiele au fost excavate,malurile fiind consolidate pe seama pământului excavat, iar cuveta eleşteielor a fost consolidată cuajutorul unor buşteni. Odată umplute cu apă, eleşteiele au fost populate cu vegetaţie acvatică favorabilă  

dezvoltării libelulelor, în acelaşi timp, larvele de libelule fiind colectate din alte ecosisteme acvatice şieliberate în apa eleşteielor amenajate.Conducerea locală a inclus acest proiect în strategia de mediu municipală în 1986, susţinând financiar dezvoltarea acestui proiect ştiinţific şi educaţional – o serie de activităţi didactice din programadisciplinelor de botanică, zoologie şi ecologie se desfăşoară în natură, pe marginea acestor eleşteie, iar copiii desfăşoară activităţi practice de cunoaştere a ecologiei ecosistemelor acvatice şi conservare anaturii, prin monitorizarea diversităţii şi a evoluţiei populaţiilor de libelule, dar şi prin gestionareaecologică a evoluţiei acestor mici ecosisteme artificiale (înlăturarea vegetaţiei care se dezvoltăexcesiv,controlul populaţional al unor specii de peşti prădători, etc.). Implementarea acestui proiect reprezintă odovadă a posibilităţii protejării vieţii sălbatice în mijlocul marilor oraşe, micile eleşteie oferindcondiţiide viaţă favorabile pentru numeroase specii de nevertebrate, amfibieni, păsări şi mamifere mici.Totodată, desfăşurarea acestui program constituie şi un liant între generaţii, atrăgând participarea unuipublic larg, acoperind mai multe grupe de vârstă şi socio-profesionale care, în timpul liber, se implicăîn derularea unor activităţi ale programului.Extinderea localităţilor prin periferii se poate face cu proiectarea unor spaţii verzi de dimensiuni maimari decât cele existente, valorificând ecosistemele şi habitatele pre-existente iniţierii unor noiproiectearhitectonice şi/sau de creare a unor noi zone economice.O serie de canale de drenare a apelor uzate, precum şi staţiile de epurare existente în interiorul sau lamarginea localităţilor pot fi re-amenajate pe principii ecologice, valorificând capacitatea unor planteacvatice şi palustre deepurare naturală a apelor . În anumite sectoare, pe terenurile virane sauabandonate din preajma acestor amenajări, ar putea fi create habitate caracteristice zonelor umede prinplantarea unor arbori şi arbuşti, cu apariţia unor păduri-galerii tipice luncilor sau a unor pâlcuri de luncăinundabilă. Prin însămânţarea unor suprafeţe cu ierburi scunde sau mai înalte, ar putea fi create şi pajiştisau fîneţe inundabile, iar în unele perimetre, ar putea fi amenajate sectoare mlăştinoase, cu stufăriş,păpuriş şi alte plante palustre. Dincolo de valoarea estetică a unor astfel de amenajări şi de efectul demodelare a micro-climatului, nu trebuie neglijate nici câştigurile ecologice ale acestui tip deremodelare a peisajului citadin. Experienţa unor comunităţi umane a demonstrat rolul fundamental alvegetaţiei

în epurarea apei, de o manieră mai puţin costisitoare decât cea practicată de uzinele detratare a apelor menajere sau uzate industrial, care folosesc instalaţii de decantare şi filtrare, diferiţicompuşi chimici care pot neutraliza, reţine sau transforma substanţele poluante în compuşinepericuloşi. Astfel, lângă localitatea belgiană Vierves-sur-Viroin (Ardenne), este amenajată oastfel de staţie de epurare. Procedeul presupune pomparea apelor poluate deversate în rîu şitrecerea lor printr-un circuit care include şase bazine: în bazinul receptor are loc decantarea apelor şiau fost “instalate” mai multe specii de alge; în al doilea, creşte papură; în al treilea, există mai multespecii de stânjenei (Iris sp.), iar în al patrulea sunt mai multe specii de rogoz (Carex sp.); în alcincilea, creşte papură; în cel de-al şaselea, apa este supusă verificărilor şi unor tratamente chimicecorectoare, ulterior, fiind evacuată în rîu.Depozitarea deşeurilor şi amenajarea rampelor de gunoi reprezintă o problemă majoră a comunităţilor umane, oriunde în lume. Un prim pas în gestionareadeşeurilor este reprezentat de introducerea şi generalizarea selectării deşeurilor, în vedereavalorificării celor care pot fi reciclate (hârtie, plastic, metale feroase şi neferoase, componente aleaparaturii electrocasnice, etc.). Şi deşeurile organice pot fi reciclate prin producţia de biogaz, dar şi aunor îngrăşăminte ce pot fi folosite în agricultură.Rampele de deşeuri care nu mai pot fi folosite ca urmare a atingerii capacităţii maxime de depozitare,pot reprezenta un suport pentru derularea unor programe de reconstrucţie ecologică. Aceste acţiuni suntfavorizate şi de interesul redus pentru terenurile învecinate ca urmare a riscurilor de sănătate generate,disconfortul estetic şi chiar fizic (miasmele emanate) asociate cu existenţa rampelor de gunoi. Dupăînchiderea unei rampe de deşeuri, întreaga suprafaţă este protejată pentru prevenirea scurgerilor desubstanţe toxice, fiind acoperită cu folii de plastic şi straturi succesive de pământ, în special, argile şisoluri de calitate inferioară obţinute în urma realizării unor excavaţii pentru ridicarea de noi construcţii.Odată creat suportul pentru fixarea vegetaţiei, se împrăştie un strat superficial de sol fertil care săasigure succesul unor acţiuni de însămânţare şi plantare. Comunităţile vegetale apărute vor constituibaza trofică şi habitatul favorabil instalării şi reproducerii unor specii faunistice care pot valorifica noulecosistem, contribuind, în acelaşi timp, la diversificarea acestuia prin diseminarea unor specii de planteaduse din ecosistemele învecinate sau mai îndepărtate. Terenul poate fi transformat, relativ uşor, într-oplantaţie forestieră cu specii indigene, dar poate fi valorificat şi în scopul creării unui parc cuspecii exotice, transformând un teritoriu ocolit de comunitatea locală într-un loc de maximă atracţie turistica.  III. Repopularea sau introducerea unor specii în ecosistemeDincolo de acţiunea directă de supraexploatare a unor specii de plante şi animale, degradareahabitatelor favorabile şi reducerea continuă a dimensiunilor populaţiei reprezintă cele mai importantecauze care au adus o serie de specii de animale în pragul dispariţiei, cele mai afectate fiind speciilestenotope faţă de anumiţi parametri ecologici şi speciile de talie mare, care, de regulă, ating maturitateasexuală târziu şi au o rată a natalităţii scăzută.În literatura de specialitate, apar confuzii şi contradicţii asupra unor termeni ce privesc acţiunile desalvare a unor specii:-Repopularea– eliberarea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu de unde adispărut;

-Introducerea– aducerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde speciarespectivă nu a trăit anterior;-Reintroducerea– readucerea unui nucleu populaţional al unei specii într-un teritoriu unde oacţiune anterioară de introducere a speciei a eşuat;-Colonizarea– creşterea efectivelor unui nucleu populaţional al speciei într-un teritoriu prinintroducerea unor indivizi străini în populaţie;-Translocarea– transferul unui nucleu populaţional al speciei dintr-o zonă în alta a arealului derăspândire ale speciei respective.Deşi presupun o serie de eforturi susţinute, acţiunile de salvare a unor specii de plante periclitate şiameninţate cu dispariţia înregistrează o rată a succesului evident mai mare decât în cazul animalelor,speciile vegetale putând fi înmulţite pe căi mai diverse şi mai numeroase decât animalele (inclusivprin tehnicile culturilor in vitro). Acţiunile de salvare a acestor specii animale în stare sălbatică suntdeosebitde anevoioase şi ridică o gamă foarte variată de probleme, uneori, extrem de complexe. După cum amvăzut, refacerea unor ecosisteme este un proces anevoios şi de lungă durată; în aceste condiţii, unelespecii pot intra în stare de colaps înainte ca parametrii ecologici să atingă valori optime susţineriiacelor specii. Situaţia este şi mai gravă dacă nucleele populaţionale sunt foarte mici, chiar şi încondiţiile unor specii monogame, consangvinizarea determinând degradarea genetică rapidă a speciei (cu efecte multmai rapide în cazul speciilor poligame). Acest risc poate fi diminuat prin introducerea unor indivizistrăini în populaţie ceea ce asigură o îmbunătăţire a genofondului la nivelul nucleului populaţionalrespectiv şi constituie o strategie specială de conservare a speciilor - managementul populaţional. Oastfel de intervenţie umană presupune o cunoaştere detaliată a biologiei, ecologiei şi etologiei specieirespective – la speciile teritoriale şi la cele sociale, cu ierarhie de grup, introducerea unui/unor indiviziîntr-o populaţie poate antrena dispute teritoriale şi de ierarhizare socială foarte violente, ce pot mergechiar până la eliminarea indivizilor colonizaţi.Unele programe de introducere sau colonizare a unor specii într-un ecosistem încearcă salvarea unor nuclee populaţionale mici, expuse riscului de dispariţie ca urmare a deteriorării foarte grave ahabitatelor din teritoriul unde trăiau. Aceste programe presupun transferul unor grupuri de animale înhabitate similare din zone mai sigure, eventual, în arii protejate, unde specia respectivă lipseşte,apreciindu-se că s-ar putea aclimatiza sau unde populaţia locală a speciei este foarte mică şi expusăriscului consangvinizării, iar capacitatea ecologică a ecosistemului poate asigura hrană şi spaţiusuficiente pentru indivizii nativi şi pentru cei veniţi. Iniţial, cele două nuclee populaţionale pot trăiindependent, înregistrând chiar şi unele conflicte, după care, unii indivizi pot trece dintr-un grup în altulsau, dacă tipul de viaţă socială caracteristic speciei permite, chiar unificându-se. Atunci când un astfelde program se desfăşoară într-o arie protejată, trebuie evaluat din punct de vedere al impactului asupraplanului de management pe care se bazează gestionarea sitului, dar şi în ceea ce priveşte consecinţeletransferului de genotip în populaţia locală (diversitatea genetică va creşte, dar va

apărea o diminuare amanifestării fenotipice a unor gene care asigură unele adaptări locale – varietăţi geografice - prinmodificarea unor complexe genice apărute în interiorul populaţiei).Programele de repopulare a unor teritorii cu o anumită specie, denumite impropriu programe dereintroducere a unei specii, vizează repopularea unui habitat/ecosistem din care specia respectivă adispărut recent sau în urmă cu câţiva ani/decenii. Succesul acestor programe este foarte mic, fiindnecesar un nucleu populaţional suficient de mare (implicit, greu de obţinut) pentru a asigurasupravieţuirea şi succesul reproductiv, pe fondul identificării şi eliminării complete a factorilor careau  dus la dispariţia speciei. De asemenea, teritoriul pe care se realizează programe de repopulare sauintroducere a unei specii trebuie să acopere o suprafaţă suficientă şi este pregătit prin măsuri demanagement pentru a susţine necesităţile ecologice ale nucleului populaţional eliberat în perimetrul său.Totodată, repopularea, respectiv, introducerea unei specii într-un ecosistem antrenează o perturbare astabilităţii acestuia, prin apariţia unei verigi noi de consumatori; specia respectivă va stabili o serie derelaţii producător-consumator, respectiv, pradă-prădător, intrând în competiţie cu o serie de speciinative în ecosistem. Fără un studiu detaliat al impactului ecologic asociat unui program de acest tip,rezultatele pot fi mai mult negative decât pozitive – unele specii de plante ar putea fi eliminate, unelespecii animale ar putea intra într-un declin rapid, iar aceste tendinţe populaţionale ar putea modificarapid relaţiile interspecifice existente, iniţial, în acel ecosistem.Programele de repopulare sunt permise doar în interiorul arealului istoric de răspândire ale speciei,atunci când este necesară creşterea populaţiei sălbatice pentru salvarea speciei respective, iar habitatelefavorabile pot susţine o creştere a populaţiei. Orice program de repopulare este întrerupt dacă derulareasa aduce prejudicii comunităţii locale. De altfel, succesul acestor acţiuni de conservare a unor speciidepinde şi de atitudinea comunităţii locale, fiecare program fiind asociat şi cu campanii educativedestinate comunităţilor locale.Eliberarea animalelor poate fi făcută progresiv (mai ales, în cazul indivizilor născuţi în captivitate) sauîntregul grup de indivizi va fi eliberat o dată (se aplică pentru indivizii capturaţi, pentru a reduce laminimum durata şederii în captivitate). În etapa iniţială, sunt asigurate suplimentări ale hranei, locurilor de refugiu şi de reproducere, astfel încât perioada de acomodare a animalelor în noul teritoriu să fieînlesnită. Treptat, animalele devin independente. De-a lungul acestui interval, animalele suntmonitorizate pentru a evalua şansele lor reale de supravieţuire şi pentru a se interveni în caz de urgenţă.Spre exemplu, în Noua Caledonie, pasărea Kagu (Rhynochetos jubatus) – singurul reprezentant alfamiliei Rhynochetidae, fiind o pasăre cu aspect bizar, asemănătoare cu un stârc pitic, dar şi cu uncârstei (nu este un bun zburător ci un excelent alergător) – este una dintre cele mai periclitate specii,efectivul său fiind estimat la câteva sute de exemplare; cauzele declinului sunt reprezentate defragmentarea excesivă a pădurilor în care trăieşte şi prădătorismul exercitat de câini. Câteva exemplarede Kagu au fost eliberate din parcul zoologic Nouméa (Noua Caledonie) într-un perimetru forestier decirca 1 ha. Adaptarea păsărilor a fost monitorizată pe baza analizei materiilor fecale, evaluându-setrecerea la un regim trofic natural, iar exemplarele care nu au început să consume hrană naturală,utilizând doar suplimentele trofice oferite de om, au fost recapturate şi transportate în grădinazoologică.Monitorizarea corect planificată şi orientată spre detalii poate oferi informaţii deosebit de valoroasedespre aclimatizarea animalelor eliberate, elementele de succes şi cauzele eşecului unor programe derepopulare sau introducere a unor specii într-un ecosistem. Pornind de la realitatea ratei mari de eşecînregistrată până în prezent, este bine ca astfel de programe să se deruleze cu caracter experimental,pentru a mări

şansele de supravieţuire ale speciilor periclitate şi a celor aflate în stare extrem de critică.Un model de repopulare experimentală a fost realizat în cazulnevăstuicii marsupiale(Phascogaletapoatafa). Specia a dispărut din cauze necunoscute, din regiunea Gippsland, din sud-estul statuluiVictoria (Australia). Ca urmare a existenţei unui număr mare de indivizi tineri născuţi în captivitate, afost iniţiat un program repopulare a teritoriului din care dispăruse, fiind testate o serie de ipoteze pentrua asigura succesul programului. O primă concluzie a fost aceea că specia preferă pădurile uscate,formate de specii de eucalipt, având productivitate scăzută faţă de pădurile rare. Experimentele aupermis evidenţierea comportamentului sedentar al masculilor, corelat cu prezenţa femelelor în teritoriu:masculii nu se deplasează pe distanţe mai mari de 2 km atunci când sunt prezente femelele, dar, înabsenţa acestora, pot parcurge până la 7,5 km în două zile. Cât priveşte impactul prădătorilor, chiar încondiţiile eliminării vulpii (Vulpes vulpes), 39% dintre nevăstuicile marsupiale eliberate au murit înprima săptămână după eliberarea lor în teritoriu, ca urmare a prădătorismului realizat de o specie localăde varan -Varanus varius, pisicile sălbăticite şi păsările răpitoare. Pentru a urmări posibilitatea măririişanselor de supravieţuire a marsupialului prin creşterea puilor în libertate, trei femele au fosttransportate, împreună cu puii lor, în pădure, fiind ţinute în cuşti care prezentau deschideri suficient demari pentru ca puii să poată ieşi şi intra, dar nu şi femelele adulte. Pe durata primelor două săptămâni,puii au putut explora o suprafaţă de câteva sute de metri în jurul cuştilor, iar după o lună, deschiderileau fost lărgite astfel încât şi femelele să poată părăsi cuştile. Toţi puii au supravieţuit timp de şaptesăptămâni. Ulterior, rata mortalităţii a fost similară celei înregistrate în populaţiile sălbatice.  

Atunci când se urmăreşte salvarea unei specii aflată în pragul extincţiei, se pot realiza repopulăriexperimentale folosind indivizi aparţinând unor specii înrudite – folosite ca specii-surogat, pentru aevalua premisele unei reuşite sau a unui eşec, reducând astfel riscul de compromitere a şanselor desupravieţuire ale speciei respective. Spre exemplu, pentru a evalua şansele de reuşită ale unui programde repopulare a unor teritorii cu specia endemică nord-americanăMustela nigripes(dihorul cu picioarenegre), s-a folosit ca specie-surogatMustela eversmanni(dihorul de stepă) carnivor de talie mică, largrăspândit în Siberia. Pentru iniţierea unor programe de salvare a corbului din insulele Hawaii (Corvushawaiiensis) şi corbului din insula Northern Marianas (Corvus kubaryi), s-a folosit corbul european(Corvus corax) ca specie-surogat.Indivizii necesari acţiunilor de colonizare, repopulare sau introducere aunei specii într-un anumitteritoriu pot proveni din populaţii naturale sau din programe ce realizează reproducerea în captivitate aunor specii aflate în pragul dispariţiei sau periclitate în întreg arealul

lor de răspândire.Reproducerea în captivitate poate duce la apariţia unor descendenţi care manifestă o pierdere acalităţilor genetice, cu apariţia unor anomalii morfo-anatomice sau fiziologice, care au probleme defertilitate, pierd unele reacţii comportamentale instinctuale (reacţia la apariţia unui prădător) sau semanifestă ca animale semi-domesticite. Este evident faptul că reproducerea în captivitate ridică o seriede dificultăţi, cu atât mai complexe cu cât specia, care face obiectul unui astfel de program, se află peo treaptă superioară de evoluţie. La păsări şi mamifere, unele tipare comportamentale vitale pentruspecie pot fi complet alterate în captivitate: imprimarea caracteristică păsărilor, dar şi altereacţii comportamentale care sunt învăţate de la adulţi (reacţia la apariţia prădătorilor, modul deprocurare a hranei, elemente ale paradei nupţiale, rute de migraţie, etc.), iar la mamifere, aproapetoate tiparele comportamentale sunt influenţate de procesele de învăţare.Reproducerea în captivitate este deosebit de costisitoare deoarece pentru a asigura succesul acestui tipde acţiuni de conservare a speciilor, trebuie asigurate mai multe condiţii:-crearea unor condiţii de viaţă cât mai apropiate de cele din libertate pornind de la o bunăcunoaştere a necesităţilor ecologice şi a caracteristicilor vieţii sociale;-cunoaşterea limitelor de toleranţă faţă de variaţiile factorilor abiotice (apă, lumină, temperatură,etc.) este deosebit de importantă în cazul speciilor ce trăiesc în condiţii de viaţă constante (ape adînci,peşteri, etc.), deoarece sunt sensibile chiar şi la variaţii mici ale unui singur parametru din mediul lor de viaţă; speciile care trăiesc ecosisteme supuse unei dinamici active a factorilor abiotici (ape puţinadînci,estuare, etc.) tolerează mai uşor condiţia de captivitate;- menţinerea unei igiene desăvârşite;- indivizii nou-sosiţi sunt supuşi unei perioade carantină şi unor investigaţii foarte atente pentru aelimina riscul propagării unor boli şi paraziţi în rândul exemplarelor captive; profilaxia este mai puţincostisitoare decât tratamentul necesar în cazul unor îmbolnăviri;- identificarea precisă a cauzelor fiecărei îmbolnăviri şi a fiecărui deces înregistrate în rândulanimalelor captive.Specialiştii admit că, în cazul speciilor de păsări şi mamifere sociale, este recomandatăimplementareaunor măsuri de conservare a speciilor periclitate înainte ca acestea să atingă pragul populaţional criticde supravieţuire în libertate, şansele de reuşită ale reproducerii în captivitate şi ale programelor derepopulare valorificând exemplarele născute în captivitate fiind mult mai mici (costurile fiind cel puţincomparabile, dar, de cele mai multe ori, a doua variantă implică eforturi financiare mai mari).Şiplantelefac obiectul unor programe de repopulare sau introducere în teritorii de unde speciilerespective au dispărut sau în teritorii unde ecosistemele iniţiale au fost degradate de către om şi facobiectul unor programe de reabilitare ecologică. Materialul vegetal necesar acestor acţiuni poate fiobţinut din seminţe, prin înmulţire vegetativă (butaşi) şi prin culturi in vitro. Indiferent de origineamaterialului vegetal, înaintea însămânţării sau plantării acestuia, sunt necesare informaţii precisedespre factorii abiotici de care depinde supravieţuirea plantelor - chimismul şi textura solului,umiditatea solului şi atmosferică, regimul termic, lumina, expunerea versanţilor, etc. De cele maimulte ori, însămânţarea unor teritorii se realizează după îndepărtarea vegetaţiei pre-existente pentru amăr i ş anse l e de sup rav i e ţu i r e a l e p l an t e lo r c e vo r r ă să r i d in s emin ţ e . To toda t ă , po t f i îndepărtaţi, temporar, consumatorii fitofagi, în special, mamiferele ierbivore. În cazul arbuştilor şi alarborilor, folosirea unui material săditor de 1 – 2

ani asigură şanse mai mari de reuşită, mai ales dacăîn perioada de creştere, în jurul puieţilor a fost adus sol din teritoriul unde urmează să fie plantaţi(astfel, se reduce riscul infectării  

în urma plantării şi este favorizată aclimatizarea rapidă în noul teritoriu). Irigarea teritoriului estebenefică doar dacă se aplică pentru puţin timp, deoarece favorizează plantele native, deci competitoare,din teritoriul respectiv.Specialiştii estimează că un proiect de repopulare sau introducere a unei specii în habitatul favorabilînregistrează succes atunci când populaţia speciei respective ajunge la 500 de indivizi care potsupravieţui fără intervenţia omului şi sunt capabili să realizeze derularea ciclului biologicnatural.La începutul anilor ’30, populaţiile sălbatice decurcan(Meleagris gallopavo) dispăruseră în mai multeteritorii din arealul natural de răspândire din S.U.A. După eşecul mai multor programe de repopulare acurcanului în habitatul favorabil, determinate, în special, de dimensiunea redusă a nucleuluipopulaţional readus în ecosistem, acţiunile de repopulare au fost însoţite de succes în condiţiile în carevînătoarea a fost suspendată, temporar, în teritoriile respective. În statul Michigan, după 11 ani de larecolonizarea curcanului sălbatic, vînătoarea a scăpat de sub control, în special în perioada de toamnăfiind vînate, fără discernământ, exemplare imature şi adulte, indiferent de sexul acestora ceea ce adeterminat o stagnare cu tendinţă negativă a populaţiei de curcan, evidentă şi în reducerea exemplarelor împuşcate (în jur de 90 de exemplare/an, la sfârşitul anilor ’60). Această evoluţie a fost rezultatulcoroborării efectelor practicilor de vînătoare neselectivă şi al degradării condiţiilor de cuibărit. Începânddin 1970, regulile de vînătoare au fost modificate, iar pe durata primăverii, a fost permisă doar vînareamasculilor adulţi, ceea ce a permis o creştere progresivă a populaţiei de curcan sălbatic, astfel încât, în1996, puteau fi împuşcate peste 15000 de exemplare pe teritoriul statului Michigan. Succesul acestuiprogram de repopulare a speciei şi management al vînătorii a fost valorificat prin extinderea practicilor respective în alte 40 de state ale S.U.A., asigurând nu numai supravieţuirea curcanului sălbatic ci şi oresursă cinegetică deosebit de valoroasă.Pasăreahihi (Notiomystis cincta) - familia Meliphagidae - este una dintre cele mai rare specii din lumefiind reprezentată de un singur nucleu populaţional natural, în insula Little Barrier (golful Hauraki,Noua Zeelandă). După eliminarea pisicilor sălbăticite de pe insulă, efectivul păsărilor a înregistrat ocreştere de şase ori (500 – 2000 de exemplare, în 2008), ceea ce a permis iniţierea unor programe derepopulare a unor insule de pe care specia a dispărut în ultimul secol (ca urmare a introducerii unor prădători, distrugerii habitatelor şi a unor boli), astfel încât şansele de supravieţuire ale speciei săfie îmbunătăţite. Mai multe programe de repopulare a unor insule, desfăşurate până în 1980, aueşuat. În aceste condiţii, în perioada 1991 – 1995, un grup de păsări a fost transferat pe insulaKapiti, păsările fiind eliberate în condiţii experimentale care au relevat că: 1. indivizii prezintă o ratăde supravieţuire mai mare dacă sunt eliberaţi imediat decât atunci când sunt ţinuţi, pentru un timp, învoliere mici; 2. s-a înregistrat o rată de supravieţuire similară pentru grupurile de păsări şi pentruperechi; 3. rata de supravieţuire se reduce când în teritoriul respectiv, există deja exemplare de păsărihihi. În prezent, pe insula Kapiti, trăiesc circa 100 de exemplare. Ca urmare a acumulării acestor informaţii, s-a reuşit crearea unui al doilea nucleu populaţional în insula Tiritiri Matangi (circa 150 deexemplare), deşi rata de supravieţuire a puilor este sub 50%,

fiind foarte sensibili la calitatea hranei.Sunt păsări nectarivore, deşi, în sezonul de reproducere, pot consuma şi insecte; ca urmare a lipsei dehrană, iarna, păsările hihi înregistrează o rată a mortalităţii deosebit de ridicată (atinge 50%).Habitatul favorabil speciei este reprezentat de pădurile mature, cu vegetaţie densă, cuibărind înscorburi situate la înălţimi de 25 m, în arbori din grupa coniferelor – kauri (Agathis australis).În 2005, în sanctuarul Karori din Wellington, pe insula Noua Zeelandă, au fost eliberate 60 de păsăriprovenind din nucleul populaţional de la Tiritiri Matangi; după acomodare, în 2007, păsările au fosttransferate în pădurea Ark in the Park (1000 ha de pădure matură), unde alte 60 de exemplare au fostaduse în 2008. Pentru o bună monitorizare a deplasărilor şi evoluţiei păsărilor în noul teritoriu, s-aumontat micro-emiţătoare. Au fost instalate o serie de hrănitori şi cuiburi artificiale, pentru a susţinesupravieţuirea păsărilor până când acestea încep să exploateze resursele trofice naturale şi scorburile dinpădure. Totodată, voluntarii au instalat numeroase capcane pentru a controla mamiferele mici care audeterminat dispariţia speciei (hermelina, şobolanii, etc.). În 2007, au fost înregistraţi şase puizburători, în timp ce în 2008, efectivul de pui zburători a fost estimat la minimum 20 de exemplare.În februarie 2007, un grup de 30 de exemplare, provenit tot de insula Tiritiri Matangi,a fost eliberatparcul Cascada Kauri de pe insula Auckland, de unde specia a dispărut în 1880, măsurile demanagement implementate fiind similare – suplimentarea resursei trofice, montarea de cuiburiartificiale, controlul prădătorilor.  Unul dintre cele mai ambiţioase programe de recolonizare a unei specii derulate, în prezent, pe teritoriulS.U.A., vizează salvarea de la dispariţie acondorului californian(Gymnogyps californianus). Succesulreproductiv înregistrat în condiţii de captivitate în parcul zoologic de la San Diego a furnizat indiviziinecesari repopulării speciei în Parcul Naţional Los Padres din California, pe un teritoriu circumscrisarealului iniţial de răspândire al speciei. Păsările eliberate au beneficiat de o suplimentare a surselor dehrană, dar programul de management al speciei urmăreşte crearea unor premise favorabile supravieţuiriicondorilor fără intervenţia omului.Salvareabizonului american(Bison bison) de la dispariţie reprezintă unul dintre primele şi marisuccese ale mişcării de conservare a speciilor realizate de către om. După mai bine de un secol devînătoare acerbă, fără noimă şi reguli de vînătoare, la începutul secolului 20, populaţia de bizonamerican mai număra câteva sute de indivizi aflaţi în custodia unor grădini zoologice şi în ParculNaţional Yellowstone. Sub coordonarea directorului Grădinii Zoologice din New York (dr. William T.Hornaday), „American Bison Association” a iniţiat un program de repopulare a unor refugii cu nucleepopulaţionale mici de bizon american. În Parcul de Vînătoare Wichita din Oklahoma (în prezent, parcnaţional) a fost adus un nucleu de 15 bizoni, iar acţiuni similare au fost realizate şi în refugii dinMontana, Nebraska şi Dakota de Sud, grupurile iniţiale înregistrând un spor populaţional aproapeconstant. În cazul bizonilor din Parcul Naţional Yellowstone, nu a fost necesară colonizareasuplimentară a unui grup de bizoni, populaţia autohtonă prezentând o tendinţă pozitivă ca urmare aadoptării unor măsuri de protecţie strictă. Aproape concomitent, măsuri de salvare a bizonului au fostadoptate şi în Canada, unde a fost creat un parc de protecţie

a bizonului american (Parcul Bizonului dinAlberta), care, în 1920, adăpostea o populaţie de 5000 de exemplare. O situaţie specială s-a înregistratîn cazul subspeciei de pădure (Bison bison athabascae) care popula pădurile din Alberta şi nord-vestulCanadei; prin încrucişare cu subspecia de câmpie, au apărut hibrizi care manifestau o predispoziţiefoarte ridicată pentru tuberculoză, periclitând supravieţuirea subspeciei. În 1960, un grup de circa 200de bizoni de pădure a fost descoperit într-un loc izolat din Parcul Naţional al Bizonului de pădure, ceeace a permis supravieţuirea subspeciei. În prezent, populaţia nord-americană de bizon american esteestimată la peste 30000 de indivizi.Situaţiazimbrului (Bison bonasus), specia europeană de bizon, a fost mult mai dramatică, la sfârşitulprimului război mondial, populaţia totală de zimbru fiind formată din doar 56 de exemplare aflate încaptivitate (parcuri zoologice şi colecţii private). Ultimul zimbru sălbatic a fost ucis în 1921, înCodriiBialowieza din Polonia. La iniţiativa directorului Grădinii Zoologice din Frankfurt, dr. Kurt Priemel, aluat fiinţă „Asociaţia Internaţională pentru Salvarea Zimbrului”, care a iniţiat un amplu studiu pentrustabilirea genealogiei fiecărui exemplar de zimbru care mai trăia în acel moment. Acest studiu a permisînmulţirea controlată a populaţiei evitând consangvinizarea şi degradarea genofondului micului nucleupopulaţional salvat. În 1956, un mic nucleu de zimbri a fost eliberat în Codrii Bialowieza; în scurt timp,populaţia care trăia în stare de libertate a ajuns la 57 de exemplare, dintre care 34 s-au născut în pădure;intervenţia umană după eliberarea zimbrilor s-a rezumat la asigurarea unei cantităţi suplimentare dehrană pe durata iernii. Studiile realizate asupra zimbrilor liberi au permis acumularea de informaţii noiprivind hrana şi unele tipare comportamentale ale zimbrilor. Mici nuclee populaţionale provenite dinCodrii Bialowieza au făcut obiectul unor programe de repopulare şi în alte păduri din estul Europei(inclusiv, în România), împiedicând consangvinizarea şi dispariţia speciei ca urmare a manifestării unor boli genetice.Începând din 1991, ariile stepice ale Parcului Naţional Hustai din Mongolia au fost repopulate cucalul lui Przewalskii (Equus przewalskii), prin eliberarea unui efectiv total de 84 de exemplare. Ca urmare aunui management riguros, în 2005, efectivul a ajuns la 248 de cai liberi, specialiştii recomandând IUCNmodificarea statutului din acela despecie dispărută în libertateîn cel despecie critic ameninţată . În1945, mai trăiau doar 31 de cai sălbatici în captivitate. Prin derularea unor programe de reproducere încaptivitate cu selecţie genetică pentru evitarea consangvinizării, la începutul anilor ’90, trăiau circa1500 de cai în captivitate, fiind iniţiat un program de repopulare a speciei pe teritoriul Mongoliei. Timpde 15 ani, un colectiv de peste 60 de specialişti de la Societatea Londoneză de Zoologie (U.K.) şiInstitutul de Zoologie din Mongolia, a realizat cercetările necesare fundamentării programului derepopulare şi parcurgerii unor etape preliminare. În etapa iniţială, două nuclee populaţionale au fosteliberate în rezervaţii naturale din Germania şi Olanda,

creându-se premisele redobândiriicomportamentelor sociale de animale libere, ulterior, caii fiind eliberaţi în perimetrul parculuimongol.În primul an, rata de mortalitate a fost de 22%. Pe durata primilor ani, populaţia reproductivă a fost  

susţinută prin importul de cai din Olanda. În ciuda preocupărilor cercetătorilor, animalele libere s-auadaptat condiţiilor de iarnă aspră, au manifestat comportamentele sociale caracteristice(inclusiv, apărarea în grup în faţa atacurilor lupului şi formarea nucleelor de herghelie reunind unarmăsar, câteva femele adulte, mânji şi sub-adulţi) şi au înregistrat succes reproductiv normal pentrucondiţiile naturale în care trăiesc. Rata de mortalitate în rândul mânjilor a fost de 31%, până în2001 – 2002, când a coborât la 22%. În prezent, sporul populaţional anual este de 8 – 10%.Ca urmare a succesului înregistrat, un program similar a fost iniţiat şi în China, unde, începând din2001, grupuri de cai sălbatici sunt eliberaţi sezonier în rezervaţia naturală Kalameli, situată lamarginea deşertului Gobi, în provincia Xinjiang, pe durata iernii, animalele fiind transportate în pajiştiîngrădite.În 1987, mai existau doar 18 exemplare dedihor cu picioare negre(Mustela nigripes) fiind capturate şiincluse într-un program de reproducere în captivitate în sanctuarul Sybille Canion din Wyoming,implicând şi şase parcuri zoologice cu condiţii favorabile acestui proiect, de pe teritoriul S.U.A. şi alCanadei. După folosirea unor dihori de stepă (Mustela eversmanni) ca specie-surogat în programeexperimentale de repopulare, în 1991, s-a trecut la iniţierea primelor programe de repopulare a unor teritorii din arealul iniţial de răspândire al speciei în statele Wyoming (unde, în zona Meeteetse, asupravieţuit ultimul nucleu populaţional sălbatic căruia i-au aparţinut cele 18 exemplare luate încaptivitate în 1987), Montana, Dakota de Sud şi Arizona. Alte situri favorabile au fost identificate înColorado şi Utah. Strategia de salvare a speciei urmăreşte crearea a zece nuclee populaţionale, care săincludă, minimum 30 de adulţi, astfel încât să poată supravieţui în libertate. În 2008, un număr total 250de exemplare se aflau în captivitate, iar efectivul de dihor cu picioare negre care trăieşte în libertate afost estimat la circa 750 de indivizi.Primatelese numără printre cele mai periclitate specii animale actuale, cauzele fiind multiple, celemai grave fiind fragmentarea şi dimensiunile tot mai mici ale habitatelor favorabile (inclusiv, suprafaţamicăa ariilor protejate în vederea salvării unor specii de primate de la dispariţie), respectiv, risculconsangvinizării prin izolarea grupurilor mici de primate. Dacă luăm în calcul posibilităţile reale deextindere a suprafeţelor cu habitate favorabile, mijloacele de intervenţie sunt foarte reduse (după cumam văzut, refacerea pădurilor tropicale umede şi uscate este un proces lent, astfel încât nucleele mici deprimate ar putea dispărea înainte ca ecosistemul să redevină propice necesităţilor ecologice ale acestor animale); totuşi, este posibilă crearea sau menţinerea unor coridoare ecologice (chiar, parţial, degradate)care să asigure legătura între arii protejate de dimensiuni mai mici, facilitând trecerea primatelor dintr-o arie favorabilă în alta, implicit, posibilităţi reale de supravieţuire a unor specii de primate chiar şiîn condiţiile fragmentării habitatelor.În schimb, colonizarea periodică prin transferul unor indivizi dintr-o arie protejată în alta, pentru areduce riscul consangvinizării, se poate realiza mult mai eficient (deşi costurile sunt mari, rezultatelesunt, vizibil, mai bune). Totodată, acolo unde habitatele sunt favorabile, dar nucleele populaţionale aleprimatelor sunt foarte mici, fiind ameninţate cu

dispariţia iminentă sau chiar au dispărut, se pot realizaprograme de introducere sau repopulare a primatelor.Reproducerea în captivitate este recomandată de IUCN pentru toate specii africane de primate, dar şipentru patru specii asiatice ale căror efective totale ajung la 1000 de indivizi, doar cu scopul generăriiunui stoc de indivizi pentru transferul în interiorul nucleelor populaţionale mici care trăiesc însălbăticie, pentru a preveni consangvinizarea pentru un interval de cel puţin 100 – 200 de ani. Estenecesară o intervenţie de acest tip înainte ca populaţiile sălbatice să ajungă la efective de ordinulcâtorva sute sau chiar zeci de indivizi, pentru a reduce riscul de dispariţie a speciei. Pentru 45% dintrespeciile de primate este necesară reproducerea în captivitate pentru a realiza un stoc de 25 – 100 deindivizi pentru programele de colonizare periodică în nucleele populaţionale sălbatice.Reproducerea în captivitate a primatelor ridică o serie de dificultăţi:-în primul rând, este foarte anevoioasă asigurarea condiţiilor ecologice necesare succesuluireproductiv al primatelor captive – unele au un regim de hrană foarte strict (speciile folivore – consumatoare de frunze - spre exemplu,Brachyteles arachnoides,Colobus sp.,Alouatta sp.), unele au orată de reproducere foarte scăzută (Mandrillus leucophaeus.), iar la alte specii, rata naturală desupravieţuire a puilor este foarte scăzută, fiind şi mai redusă în captivitate (Tarsius syrichta);-în al doilea rând, apare riscul consangvinizării şi diminuării vitalităţii grupurilor de reproducereaflate în captivitate; transferul unor indivizi între centrele de reproducere în captivitate, creşte stresulpentru animalele captive (nu trebuie neglijat faptul că sunt animale sociale, majoritatea trăind in grupuri  

cu ierarhie socială bine stabilită, ceea ce creează probleme de acomodare la fiecare transfer alindivizilor în alt grup social);- reproducerea primatelor în captivitate presupune costuri foarte mari, în special, pentru speciilede talie mare care au o rată de reproducere scăzută;-viaţa în captivitate induce o serie de modificări comportamentale care pot compromite şanselede supravieţuire ale indivizilor respectivi în condiţii de sălbăticie (la primate, multe dintre tiparelecomportamentale sunt puternic influenţate de procesul de învăţare), dar şi o serie de modificărigeneticece pun serioase probleme de compatibilitate genetică între indivizii născuţi în captivitate şi nucleul deindivizi sălbatici, cu probabilitatea apariţiei unor boli genetice ce pot compromite chiar supravieţuireanucleului populaţional respectiv.Tamarinul auriu (Leontopithecus rosalia rosalia) a fost salvat de la dispariţie printr-un program ce acombinat reproducerea în captivitate, studiile de ecologie şi etologie în nucleele populaţionale aflate înlibertate, măsurile de protecţie şi reabilitare a habitatelor favorabile din pădurea amazoniană, precumşicampaniile educaţionale pentru comunităţile locale. La sfârşitul anilor ’70, populaţia totală a speciei afost estimată la 100

– 200 de indivizi. Încă de la începutul anilor ’70, au fost iniţiate studii privindbiologia reproducerii în captivitate. Treptat, populaţia de tamarini aurii care trăia în condiţii decaptivitate a început să crească, iar la mijlocul anilor ’80, au fost realizate primele transferuri de indivizidin captivitate în teritoriile ce adăposteau nuclee populaţionale foarte mici de tamarin auriu. Până în1989, un număr total de 71 de exemplare au fost colonizate în diferite puncte ale arealului natural derăspândire al speciei. În prezent, populaţia sălbatică de tamarin auriu este estimată la 450 de indivizi(64% se află pe teritoriul unor arii protejate), iar în captivitate trăiesc 550 de indivizi, pentruîntreţinereacărora, numai în 1989, a fost necesară suma de 911875$.Transferul de indivizi într-un nucleu populaţional de primate trebuie precedat de studii care să evaluezeriscurile de incompatibilitate genetică şi de introducere a unor boli (inclusiv, a unor boli umane,„aduse” din viaţa în captivitate), dar şi de cercetări care să identifice şi să înlăture cauza declinuluipopulaţiei sălbatice de primate din acel teritoriu, precum şi de o evaluare reală a presiunii unor activităţi umane asupra habitatului şi populaţiei speciei respective. De asemeni, este deosebit deimportantă cunoaşterea unor elemente de ecologie şi etologie a speciei – spre exemplu, cimpanzeulcomun (Pan troglodytes) este o specie care formează comunităţi teritoriale, deosebit de ostile faţă deintruşi, mergând până la uciderea acestora, excepţie făcând femele solitare care sunt acceptate, relativ,uşor în grup. Urangutanul (Pongo pygmaeus) este o specie solitară, mai puţin agresivă. De aceea,transferul unor urangutani într-o arie populată de urangutani va înregistra un succes mult mai maredecât un program similar implicând cimpanzei. Nu trebuie neglijat nici aspectul financiar, transferulunor primate fiind deosebit de costisitor (spre exemplu, în cazul salvării de la dispariţie a tamarinuluiauriu, menţionat anterior, costul colonizării unui singur individ în stare de sălbăticie a fost estimat la22563$).IV. Reconstrucţia ecologică – fundament pentru o nouă direcţie de cercetare şi conservare apatrimoniului naturalPare paradoxal, dar numeroase dintre informaţiile pe care este fundamentată reconstrucţia ecologicăsunt rezultate obţinute de agronomi şi de inginerii silvici din domeniul exploatării resurselor forestiere,a căror atenţie s-a concentrat mai puţin pe aspectele descriptive şi teoretice, ca în cazul ecologilor şi maimult pe valorificarea economică a cunoştinţelor ecologice acumulate (deci, ecologie aplicată).Pe de o parte, practicarea sistemului monoculturilor agricole, a permis aprofundarea relaţiilor dintrespeciile de plante ce formează comunităţile vegetale, a relaţiilor stabilite de plantele cultivate şi deburuienele concurente cu diferiţi paraziţi vegetali şi animali, dar şi a necesităţilor ecologice aleplantelor faţă de diferiţi factori abiotici. Trecerea la tehnologia rotaţiei culturilor agricole şi la cea a mozaiculuide culturi a permis acumularea de noi relaţii privind structurarea, funcţionarea şi durabilitatea unor comunităţi vegetale şi a celor animale asociate.Managementul pentru exploatări silvice a furnizat informaţii deosebit de valoroase privind succesiuneaecologică, despre relaţiile intra- şi interspecifice şi modul în care acestea modelează comunităţilebiologice, despre rolul variaţiilor genetice în evoluţia populaţiilor de plante şi animale. Tradiţional,plantaţiile forestiere destinate exploatării sunt de tip monocultură, dar în Finlanda, a devenit comuna  

intercalarea şirurilor de arbori cu fâşii de păşune sau de fâneaţă de pe care se recoltează nutreţ pentruanimalele domestice.În Noua Zeelandă, s-au extins plantaţiile intercalate de pin (

Pinus radiata) cu păşune; în primii ani,păşunatul este strict controlat pentru a permite dezvoltarea puieţilor de pin, după care prezenţaanimalelor domestice este liberă. În timp, pinii se dezvoltă, iar ecosistemul începe să se transformepădure în defavoarea suprafeţelor de păşune; este momentul în care arborii sunt tăiaţi şi ciclul deculturăse reia prin plantarea unor noi puieţi. Noua Zeelandă are o tradiţie deosebită în domeniul zootehniei, iar managementul păşunilor a urmărit, în mod constant, obţinerea unor productivităţi maxime în condiţiilemenţinerii unei calităţi optime a păşunilor. Pentru aceasta, au fost testate metode dintre cele maidiverse pentru echilibrarea balanţei de nutrienţi din sol (în special, din grupele compuşilor fosforului şi aazotului) pentru a asigura o diversitate a asociaţiilor vegetale. Cele mai bune rezultate s-au obţinut prinintroducerea trifoiului (Trifolium repens) între plantele native ale păşunilor; prin intermediul bacteriilor fixatoare de azot (Rhizobium sp.) şi a fungilor ce formează micorize introduse în ecosistem odată cutrifoiul, diversitatea specifică a păşunilor, implicit, calitatea acestora, a crescut. Aceste terenuri au fostpăşunate de turme mixte formate din oi (mari consumatoare de trifoi) şi capre (care consumă alteierburi, evitând trifoiul a cărui dezvoltare este chiar stimulată). Rezultatul a fost crearea şi menţinereaunor comunităţi vegetale mai complexe şi mai stabile, care pot susţine două specii de ierbivore cuvaloare economică ridicată.Aceste practici agricole şi silvice sunt precursoare ale programelor de reconstrucţie şi reabilitareecologică iniţiate pe parcursul ultimelor decenii în diferite zone ale lumii. Proiectarea lor nu impune,înmod necesar, generarea unor ecosisteme productive cu valoare economică; de aceea, implementareaexperimentală a programelor de reconstrucţie ecologică reprezintă un câmp de lucru prin care ecologiipot testa unele ipoteze, pot căuta răspunsuri la o serie de întrebări fundamentale din domeniul ecologiei,care ar putea permite o fundamentare mai corectă şi mai eficientă a planurilor de management durabilalbiodiversităţii:- Creşterea diversităţii unei comunităţi biologice determină creşterea stabilităţii şi a plasticităţii sale?- Cum influenţează diversitatea genetică stabilitatea unei comunităţi biologice?- Evoluţia unor specii în acelaşi perimetru determină sau nu a accentuare a compatibilităţii lor?- Comunităţile biologice sunt influenţate de structura de vârstă a componentelor lor?- Putem modifica sensul procesului de succesiune ecologică?- Ce rol au comunităţile animale în modelarea procesului de succesiune ecologică?-Cum poate fi anticipată şi redusă/controlată influenţa unor factori abiotici (modificarea niveluluinutrienţilor din sol sau apă, ploile acide, etc.) asupra procesului de succesiune ecologică?Fundamentarea unor programe de reconstrucţie ecologică a unor ecosisteme trebuie să ţină cont şi denumeroasele modificări ale condiţiilor de mediu, care se constituie în factori externi de influenţădeosebit de importanţi pentru evoluţia ecosistemului pe care încercăm să îl refacem. Pe suprafeţe întinsede pe glob, solurile au suferit modificări majore în ceea ce priveşte structura, compoziţia şi calităţiledefertilitate ca urmare a proceselor de eroziune, spălare repetată, schimbări repetate ale regimului hidric.Solurile degradate se caracterizează printr-o structură foarte compactă a straturilor ceea ce diminueazăcapacitatea de dezvoltare a sistemului radicular al plantelor, respectiv, favorizează, temporar,suprasaturarea cu apă, dar şi uscarea excesivă a unor straturi superficiale, determinând moarteasistemului radicular. În majoritatea zonelor înalte

de pe glob, habitatele au o evoluţie spre aspectulxerofil, condiţionată de un regim hidrologic scăzut şi cu tendinţă de diminuare, ca urmare a unor lucrăride drenare şi intensificării scurgerii pe versanţi a apei provenite din precipitaţii. Zonele joase seconfruntă cu inundaţii frecvente şi cu o creştere a ratei de sedimentare, pretutindeni fiind realizateîndiguiri pentru protejarea aşezărilor umane şi a culturilor agricole. Necesităţile ecologice cu caracter defactor limitativ ale plantelor sunt legate, în principal, de calităţile nutritive şi structurale ale solului,comunităţile vegetale care se pot instala pe orice tip de soluri, inclusiv, pe cele foarte degradate – formate din speciile-pioniere - fiind puţin numeroase.Fragmentarea excesivă a ecosistemelor şi habitatelor determină o fragmentare a genofondului şiizolarea unor genotipuri locale în cadrul populaţiilor unor specii de plante şi animale, precum şi ocreştere a riscului de hibridizare. Informaţia actuală privind influenţa acestor procese este insuficienta  

dar există elemente care permit formularea unor temeri privind impactul, pe termen lung, alpierderii diversităţii genetice asupra şanselor de perpetuare a unor specii,  

Derularea unor proiecte de reconstrucţie ecologică experimentală poate permite elucidarea unor aspectecomplexe legate de structurarea şi funcţionarea ecosistemelor ca tot unitar, de modul în carecomunităţile vegetale şi animale stabilesc anumite relaţii intra- şi interspecifice. Totodată, prinintermediul acestor proiecte se pot obţine informaţii valoroase despre mecanismele şi factorii careinfluenţează succesiunea ecologică, despre funcţionarea comunităţilor şi autoreglarea populaţională,fluxul de materie şi energie, circuitul substanţelor în ecosistem, etc.Prin derularea unor programe experimentale de management ecologic în ecosistemele acvatice, seîncearcă identificarea unor soluţii de optimizare a nivelului unor nutrienţi, în vederea controluluiprocesului de eutrofizare. Dacă urmărim evoluţia fitoplanctonului ca bio-indicator de evaluare a calităţiiapei, observăm că, în apele cu pH ridicat, algele albastre-verzi par mai „abile” în valorificarea unor concentraţii scăzute ale CO2, înregistrând o evoluţie populaţională explozivă în detrimentul algelor verzi şi diatomeelor. Se pare că nivelul total al azotului şi fosforului, precum şi raportul dintreconcentraţiile compuşilor acestor două elemente chimice, joacă roluri majore în menţinerea unei balanţea fitoplanctonului. Studiile realizate în anii ’80, sugerează faptul că un nivel mai ridicat al compuşilor azotului reduce efectul negativ al fosforului, algele verzi şi diatomeele menţinându-se dominante faţă dealgele albastre-verzi. Creşterea artificială a aportului de CO2şi a nivelului compuşilor azotului,pe fondul reducerii pH-ului, diminuează capacitatea de înmulţire a algelor albastre-verzi.Datorită dificultăţilor practice de fundamentare şi implementare a unor programe de reconstrucţiesau reabilitare ecologică a habitatelor marine în condiţii naturale, în condiţii de laborator sau înperimetrulunor golfuri izolate, au fost dezvoltate experimente care să permită obţinerea unor informaţii şirezultatenecesare dezvoltării unor programe realiste de conservare a biodiversităţii oceanuluiplanetar.În laborator, ca urmare a posibilităţilor tehnice actuale, condiţiile naturale (componentele chimice,fizice, valurile şi comunităţile biologice) pot fi replicate, relativ uşor, cele mai mari dificultăţi fiindintroducerea influenţelor şi relaţiilor pe care ecosistemul marin le primeşte din, respectiv, lestabileştecu ecosistemele învecinate. O serie de fenomene sunt simulate în condiţii de laborator. Spre exemplu, înnatură, un recif coralier – una dintre cele mai complexe comunităţi biologice de pe

Terra - primeşte apădin ocean şi serveşte ca teritoriu de tranzit pentru apa care pătrunde în lagunele marine. Productivitateabiologică remarcabilă, caracteristică recifelor coraliere şi necesarul de nutrienţi sunt susţinute de apelemarine din jurul recifelor. W. H. Adey a iniţiat, în 1976, în acvariul din Washington, un proiect deamenajare a unui recif coralier, într-un acvariu cu volumul de 240 l, pentru a studia rolul comunităţilor de alge bentonice („turf algas”) în funcţionarea recifelor coraliere; dacă obiectivul primar a fostmenţinerea unei populaţii stabile de fitoplancton în vederea realizării unor studii autecologice, pornindde la premisa că instalarea algelor reprezintă doar un stadiu iniţial în succesiunea ecologică a unui recif coralier, în reciful artificial, au fost introduse specii de organisme fitoplanctonofage, trecându-se lastudii sinecologice. Dezvoltarea proiectului a dus la amenajarea unui acvariu de 12000 l, în care studiiles-au desfăşurat pe parcursul a şase ani, diversitatea speciilor ajungând la o listă de peste 300 de specii,fiind simulate atât condiţiile fizico-chimice şi meteorologice naturale, în dinamica lor sezonieră, cât şirelaţiile stabilite de reciful coralier cu laguna marină învecinată, care serveşte ca loc de refugiutemporar şi de hrănire pentru unele dintre organismele animale din recif.Experimentele au permis evaluarea impactului organismelor erbivore adăpostite de reciful coralier asupra vegetaţiei din laguna vecină; atunci când, cele două ecosisteme s-au aflat la distanţă foarte mică,vegetaţia lagunei a fost consumată rapid de speciile erbivore din reciful coralier. Instalarea unuiperetedespărţitor cu tubulaturi ce împiedicau accesul organismelor erbivore de talie mare spre lagună, apermis o evoluţie mai bună a acesteia, instalându-se comunităţile algale tipice lagunelor marine(Thalassia sp. şi alte specii de alge verzi).Procesele de fotosinteză din timpul zilei au asigurat necesarul de oxigen dizolvat pentru proceselemetabolice din interiorul recifului, dar, pe timpul nopţii, conţinutul de oxigen dizolvat atingea limitefoarte scăzute, concomitent unei concentraţii foarte ridicate a azotului dizolvat. Crearea unei „perii”dealge turf a permis obţinerea unei rate a fotosintezei similară celei din recifele coraliere naturale, iar calitatea apei a fost menţinută prin suplimentarea oxigenului dizolvat şi prin înlăturarea nutrienţilor dinacvariu, asigurându-se prezenţa constantă a valurilor şi a circuitului apei în interiorul recifului şi întreacesta şi lagună.Studiile realizate în perimetrul unor recife coraliere din diferite zone de pe glob, au relevat faptul că şiîn recifele naturale din Marea Caraibelor, în nopţile calme, nivelul oxigenului dizolvat poate atinge  

valori foarte mici, fiind asociat cu modificări ale pH-ului şi ale concentraţiei compuşilor azotului, ceea  

ce poate inhiba dezvoltarea recifelor coraliere. În zona ecuatorială, curenţii acvatici şi valurile, asigurăvalori constante ale oxigenului dizolvat în perimetrul recifelor coraliere, ziua şi noaptea.Deşi în condiţii naturale, un astfel de proces nu se petrece, în cadrul experimentului, au fost createcondiţiile de deversare a unor ape bogate în nutrienţi dinspre lagună spre reciful coralier, blocându-secircuitul invers (care, în natură, asigură trecerea sedimentelor dinspre recif spre lagună). Productivitateabiologică în reciful coralier a scăzut rapid. În mediul natural, chiar dacă se înregistrează un aport de apădinspre lagunele marine spre recifele coraliere, importul de nutrienţi este redus, iar algele turf realizeazăproductivităţi foarte mari chiar şi în condiţiile unui conţinut foarte scăzut de nutrienţi.Studii experimentale similare au recreat condiţiile unor coaste marine stâncoase asociate cu mlaştinisaline şi lacuri salmastre (existente în Golful Chesapeake),

din mările boreale în vederea studieriicomunităţilor planctonice (în British Columbia) sau din mările temperate pentru a studia funcţionareaunor comunităţi planctonice sau bentonice (în Rhode Island).Lacurile deltaice oferă condiţii fabuloase de cercetare fundamentală (taxonomie vegetală şi animală,fitocenologie, etologie, etc.), dar şi experimentală în domeniul hidrobiologiei şi ecologiei aplicate. Spreexemplu, în urma studiilor prealabile iniţierii unor programe de reconstrucţie şi reabilitare ecologicăînDelta Dunării, a fost propusă o schemă de cercetare experimentală pentru elucidarea mecanismelor de epurare naturală a apelor prin traversarea lacurilor şi mlaştinilor deltaice. Epurarea naturală aapelor prin reţinerea sedimentelor şi reintroducerea nutrienţilor în circuitul geo-chimic este influenţată de ocombinaţie de factori care acţionează prin mecanisme încă neelucidate: adâncimea apei, viteza descurgere a apei şi timpul de „şedere” al apei în teritoriul respectiv, cantitatea de sedimente şi nutrienţidin apă, diversitatea speciilor ce formează fitoplanctonul şi a macrofitelor, calitatea stufărişurilor (diversitate specifică, densitate, grosime, înălţime), capacitatea de reţinere, respectiv, de eliberare a unor compuşi chimici în apă, prezenţa unor peşti răpitori, condiţiile anoxice, etc. O zonă ideală pentruderularea unui astfel de studiu este reprezentată de sistemul de lacuri Dunavăţ - Holbina – Dranov, undeintervenţia umană a creat condiţii diverse într-un teritoriu relativ restrîns. Studiul ar putea fi realizat peperechi de lacuri ce au dimensiuni şi condiţii ecologice asemănătoare.În S.U.A., programele de reconstrucţie ecologică beneficiază de un cadru legislativ care asigură unsuport financiar constant pentru activitatea de cercetare, elaborare, implementare şi monitorizare aunor astfel de programe. Două acte normative, cu numeroase amendamente care le-au accentuatimportanţa şi au asigurat redimensionarea fondurilor disponibile, protejează derularea unor programe de management al vieţii sălbatice pe teritoriul S.U.A. de, eventuale, manipulări financiare cepot surveni în politicile de mediu ale statelor:1.În 1937, era legiferatăLegea ajutorului federal pentru reabilitarea vieţii sălbatice, cunoscutăsub numele de legea Pittman-Robertson, care prevede o taxă de 10% (mărită, ulterior, la 11%) aplicatăpentru orice vânzare de armă de foc şi muniţie, venituri care sunt redirecţionate către statelecomponente ale S.U.A., în funcţie de suprafaţa statului şi numărul de permise de vînătoare emise înstatul respectiv. Aceste fonduri sunt folosite în programe de management ecologic, reconstrucţie şireabilitare ecologică a vieţii sălbatice, conform principiului 1:3, adică pentru fiecare dolar direcţionatdin bugetul statului către programe de mediu, guvernul S.U.A. alocă trei dolari. Restricţiile privindutilizarea acestor fonduri sunt foarte precise, iar încălcarea cadrului legal atrage suspendareadirecţionării acestui suport financiar către statul respectiv.2.În 1950, a fost legiferată şiLegea ajutorului federal pentru reabilitarea ihtiofaunei, cunoscutăsub numele de legea Dingell-Johnson, care prevede o taxă de 10% aplicată pentru vânzările de unelte şiechipamente de pescuit (pentru instrumentele de pescuit electric şi detectoarele de peşte, taxa este de13%). Taxa este dirijată către managementul piscicol al apelor costiere şi dulcicole continentale, dar şi pentru asigurarea securităţii navigaţiei pe apă.Totodată, începând din 1980, a fost lansat programul „Ape Curate” prin care se asigură finanţareaprogramelor de reabilitare ecologică şi de management durabil al lacurilor şi cursurilor de apă de peteritoriul S.U.A. în vederea asigurării unei calităţi superioare a apei.

Bibliografie

  1.Baboianu, G., Goriup, P. şi colab., 1995 – Obiectivele de Management pentru conservareabiodiversităţii şi dezvoltarea durabilă în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării – România, Ed.Information press, DDBRA, Tulcea2.Bolen, G. E. & Robinson, W. L., 1999 – Wildelife ecology & Management , 4thedition, Ed. PrenticeHall, New Jersey, SUA3.Cooke, J. A. & Johnson, M.S., 2002 – Ecological restoration of land with particular reference to themining of metals and industrial minerals: a review of theory and practice,Environ. Rev., 10: 41 – 71,NRC Canada4.Cowlishaw, G., Dunbar, R. I. M., 2000 -Primate conservation biology, Ed. Univ. Chicago Press,Chicago5.Drost, D.J., Bos, D. & Tudor, M., 2002 – Research for ecological restoration in the Dunavăţ – Dranov region, Danube Delta, Altenburg & Wymenga/IIWMWWT Riza Olanda/INDD TulceaRomânia6.Foundation Development and Peace, 1993 – In the afternath of the Earth Summit , Ed. Eine Welt,Germany7.Gomoiu, M.T., Skolka, M., 2001 – Ecologie: metodologie pentru studii ecologice, Ed. OvidiusUniversity Press, Constanţa8.Goreau, T. J. & Hilbertz, W., 2005 – Marine ecosystem restpration: costs and benefits for coralreefs,World Resources Review, 17, 3: 375 – 409, Naperville, SUA9.Hilbertz, W. & Goreau, T. J., 1996 – Methods of enhancing the growth of the aquatic organism andstructures created thereby,U.S.A. Patent Office, p. 1410.Jordan III, W. R., Gilpin, M.E. & Aber, J. D., 2003 – 

Restoration ecology, Ed. CambridgeUniversity Press, Cambridge, UK 11.Leopold, & Salazar, Jackeline, 2008 – Understory species richness during restoration of wettropical forest in Costa Rica,Ecological Restoration, 26, 1: 22 – 26, University of Wisconsin Press,SUA12.Lewis III, R. R., 2001 – Mangrove restoration: costs and benefitsof successful ecologicalrestoration,Proceedings of the Mangrove Valuation Workshop, 18 p., Stockholm, Suedia13.Marin, Georgeta, Schneider, Erika şi colab., 1997 – Reconstrucţie ecologică în RezervaţiaBiosfereiDelta Dunării/România, Ed. ICPDD, Tulcea, România – WWF, Auen Institut, Germany14.Philo, C. & Wilbert, C., 2000 – Animal spaces, beastly spaces: a new geographies of human – animal relations, Ed. Routledge, London, UK 15.Primack, R. B., Pătroescu, Maria, Rozylowicz, R., Iojă, C., 2002 – Conservareadiversităţii biologice, Ed. Tehnică, Bucureşti16.Ramade, F, 1991 – Eléments d’ écologie. Ecologie appliqué – action de l’ homme sur la biosphère,ediţia a IV-a, Ed. McGraw – Hill, Paris17.Sutherland, W. S., 2000 – The Conservation Handbook: rsearch, management and policy, Ed.Blackwell Science, Oxford, UK 18.Swanberg, P.O., 1962 – The drainage of Lake Hornborga in Sweden,Proceedings of theinternational conference „Conservation and management of temperate marshes, bogs and wetlands”,IUCN, France19.Şerban, P., 2006 – Mai mult spaţiu pentru rîuri,Revista 22, 12.05.2006, Bucureşti20.***, 2001 - Legea nr. 462/2001 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.236/2000, privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi fauneisălbatice,M.O. 433

/ Partea I, 2.VIII.200121.***, 2004 – 10 years of restoration in the Danube Delta Biosphere Reserve, Ed. INCDDD, Tulcea,România – WWF, Auen Institut, Germany22.***, 2006 – HG 1854/2005 pentru aprobarea Strategiei naţionale de management al riscului lainundaţii,M.O. 72/26.I.200623.Ohio Erie Lake Commission, 2008 – Lake Erie Protection & Restoration Plan 2008, 56 p., Toledo,Ohio, S.U.A.24.www . N ew   World Encyclopedia – Aral Sea