1

RAPORT PRIVITOR LA ECOLOGIA ŞI INFLUEN ŢA IMPACTULUI ANTROPIC ASUPRA MICROMAMIFERELOR

INTRODUCERE. Sub denumirea de ”micromamifere” sunt grupate mamiferele cu

greutate corporală mai mică de 1 kg din ordinele Rodentia, Inserctivora şi Chiroptera. Analiza

bogăţiei de specii în relaţie cu masa, relevă că peste 75% dintre mamiferele actuale se încadrează

în grupul micromamiferelor, fiind cele mai comune specii în orice comunitate de mamifere

(Entwistle, Stephenson, 2000).

Importanţa micromamiferelor în cadrul ecosistemelor se referă în principal la rolul lor în

reţelele trofice, atât ca bază trofică cât şi ca prădători (Hallet şi colab., 2003), la influenţa directă

asupra structurii şi compoziţiei comunităţilor vegetale, prin consum şi prin dispersia seminţelor

(Andersen, 2000) şi asupra comunităţilor de nevertebrate (Churchfield, 1990).

Din punct de vedere conservativ, nivelul de ameninţare cu dispariţia este la fel de mare în

rândul micromamiferelor ca şi în cazul mamiferelor mari, dar speciile de talie mare sunt cele care

beneficiază aproape exclusiv de programele de protecţie, cu toate că majoritatea speciilor

dispărute în timpuri recente sau susceptibile de a deveni extincte în următorii 30 ani, fac parte

din categoria micromamiferelor (Entwistle, Stephenson, 2000). Amenintările la adresa

micromamiferelor sunt (la fel ca şi în cazul mamiferelor mari) pierderea habitatului, poluarea,

speciile introduse, vânătoarea şi persecuţia, dar ele sunt expuse în mai mare măsură la degradarea

şi distugerea condiţiilor de microhabitat (Entwistle, Stephenson, 2000). Pierderea şi degradarea

habitatelor reprezintă cea mai mare amaninţare la adresa micomamiferelor (IUCN, 2008), în

special pentru cele strict asociate cu habitatele forestiere (Entwistle, Stephenson, 2000).

1. ECOLOGIA MICROMAMIFERELOR SI A CHIROPTERELOR.

METODE DE CERCETARE.

Cercetările în teren au fost realizate în perioada aprilie - septembrie 2010. Ţinând cont de

faptul că în general micromamiferele sunt rareori observate, datorită taliei mici, a modului de

viaţă ascuns şi nocturn precum şi datorită faptului că sunt zburătoare (liliecii) sau arboricole

(gliridelei), chiar şi atunci când realizează abundenţe ridicate (Torre, 2004), metodele folosite

pentru studiul lor au fost unele specifice.

2

Astfel, studiul asupra chiropterelor (lilieci) s-a realizat prin metoda transectului în

peioada iunie - septembrie şi în intervalul de timp cuprins între orele 21 si 02. Transectele au fost

realizate randomizat atât în interiorul platoului Breite cât şi la liziera cu pădurea, iar identificarea

speciilor de chiroptere s-a făcut cu ajutorul bat-detector-ului pe baza ultrasunetelor emise de

aceştia.

În cazul micromamiferelor din ordinele Rodentia şi Insectivora, estimarea efectivelor

populaţionale este un procedeu extrem de dificil pentru realizartea căruia se folosesc metode de

marcare a indivizilor, ceea ce, în cele mai multe cazuri, presupune capturarea animalelor, astfel

că folosirea capcanelor este cea mai răspândită metodă utilizată în cercetarea micromamiferelor.

Capcanele utilizate sunt de tip live-trap, cu ajutorul cărora micromamiferele sunt

capturate vii (Fig. 1).

Fig. 1. Capcană live-trap tip cutie

Prinderea animalelor vii este necesară datorită statului protectiv al unor specii şi, de

asemenea, pentru a evita modificarea structurii populaţiilor prin sacrificarea indivizilor capturaţi.

Capcanele sunt cutii din lemn (18x7,5x9cm) prevăzute la interior cu o pedală care, atunci când

3

este atinsă de animal, determină căderea şi blocarea uşiţei de tablă, astfel încât animalul rămâne

captiv în interior. Momeala utilizată a fost alcătuită din seminţe prăjite de floarea soarelui,

bucăţele de nucă şi de slănină.

Capcanele live-trap au fost amplasate în transecte liniare (Fig. 2). Distanţa dintre două

capcane succcesive a fost de 15m, model care respectă regula ce stipulează că distanţa dintre

două capcane succesive să nu fie mai mare decâr raza unui cerc având aria egală cu suprafaţa

teritoriului speciei ţintă (Jones şi colab., 1996).

Fig. 2. Amplasarea transectelor liniare de capcane live-trap în Platoul Breite (roşu – în luna mai,

albastru – în luna iunie, galben – în luna iulie, oranj – în luna august)

Pentru studiile de diversitate a micomamiferelor, se ia în considerare teritoriul cel mai

mic, astfel încât să rezulte plasarea a cât unei capcane în fiecare teritoriu individual. Durata pe

care au fost active capcanele s-a stabilit în funcţie de două considerente: pentru a fi eficiente

4

capcanele trebuie să funcţioneze astfel încât să surprindă cel puţin 3 perioade de activitate ale

speciilor ţintă. Dar în acelaşi timp ele nu trebuie să fie active prea mult timp pentru a limita

variaţiile de efectiv populaţional. S-a plecat de la premisa că pe parcursul unor studii de trei zile,

populaţia este închisă, respectiv, mortalitatea, imigrarea şi emigrarea sunt neglijabile (Jones şi

colab., 1996).

Transectele de capcane au fost amplasate în Platoul Breite atât la liziera cu pădurea

învecinată, cât şi în platoul deschis şi în zonele cel mai antropizate, respectiv pe marginea

drumului şi în vecinătatea terenului de fotbal. Au fost montate în total 72 capcane în câte trei

transecte lunar. Ulterior capcanele au fost amplasate în altă parte a platoului după acelaşi tipar în

aceleaşi categorii de habitate.

Studiul gliridelor s-a realizat prin amplasarea de adăposturi artificiale în coronamentul

stejarilor, folosirea acestora permiţând şi culegerea de informaţii privind biologia şi ecologia

speciilor (Brigh. Morris,1996). Adăposturile artificiale (căsuţe) au fost confecţionate din lemn

de brad netratat şi fără să fie vopsite sau lăcuite, cu dimensiunile 20x20x30cm, Ø intrare 50 mm.

Acestea (Fig. 3), se montează cu intrarea îndreptată spre trunchiul copacului, pe de o parte pentru

a facilita accesul pârşilor şi pe de altă parte pentru a limita pe cât posibil accesul păsărilor.

Căsuţele se montează cu ajutorul unor bucle de sârmă, la înălţimi care variază între 2,5m şi 4,5m.

Literatura sugerează ca potrivite şi înălţimi mici (1,5-2m) (Bright et al, 1996), dar accesibilitatea

lor le face susceptibile la furt şi vandalizare, prin urmare în condiţiile partiuculare ale Platoului

Breite adăposturile au fost instalate la înălţimi medii de circa 4 m.

Fig. 3. Căsuţă adăpost pentru Gliridaee

5

În total au fost montate 80 căsuţe-adăpost pentru pârşi (Fig. 4, Tabel 1) în grupuri

răspândite pe întreaga suprafaţă a platoului Breite, plus un transect de 12 căsuţe-adăpost

amplasate la liziera cu pădurea, pentru a surprinde efectul de ecoton şi pentru a evidenţia rolul

arborilor seculari în oferirea de hrană şi loc de nidificaţie pentru gliride. Amplasarea căsuţelor s-a

făcut la finele lunii august 2009.

Fig. 4. Locul de amplasare al adăposturilor artificiale pentru Gliridae, în Platoul Breite (cu albastru – locul în care

adăposturile au fost instalate la liziera cu pădurea).

6

REZULTATE.

Diversitatea specifică a micromamiferelor zburătoare (chiroptere):

În timpul studiului au fost identificate 7 specii de lilieci, respectiv Barbastella

barbastellus, Nyctalus noctula, Myotis myotis/blithi, Pipistrellus pygmaeus, P.pipistrellus,

Eptesicus serotinus şi Vespertilio murinus. Platoul Breite este locul ideal pentru stabilirea rutelor

de hrănire ale speciilor de lilieci identificate, iar scorburile şi mai ales cavităţile interioare ale

stejarilor bătrâni sunt adăposturi de zi ideale pentru Barbastella barbastellus, Vespertilio murinus,

Pipistrellus pipistrellus şi P. pygmaeus. Rutele de hrănire cele mai folosite sunt reprezentate de

liziera pădurii (în cazul nostru tot platoul este delimitat de lizieră de pădure), dar în acest caz

particular, mărimea excepţională a coronamentului stejarilor induce formarea de rute suplimentare

de hrănire pe platou. Aceste rute sunt menţinute de existenţa unei entomofaune de coronament

foarte bogate şi, mai ales, foarte diverse din punct de vedere al taliei insectelor, prin aceasta ele se

constituie în categorii trofice caracteristice pe specii de chiroptere.Trei dintre speciile identificate

în Platoul Breite (B. barbastellus, M. myotis şi M. blithi) sunt prioritare pentru conservare ele

fiind listate în Anexa II a Directivei Habitate.

Diversitatea specifică a micromamiferelor terestre (rozătoare şi insectivore):

În cadrul cercetărilor în teren au fost identificate un număr de 9 specii. În mod efectiv, prin

utilizarea capcanelor au fost capturaţi indivizi aparţinând la 5 specii, în timp ce prezenţa altor 4

specii a fost stabilită prin observarea directă sau prin gasirea de indivizi morţi (Tabel 1).

Tabel 1

Speciile de micromamifere identificate în Platoul Breite

Nr. crt.

Ordin Specia Modul de identificare Habitat

1 Insectivora Erinaceus concolor Observaţie directă P, L

2 Sorex araneus Individ gasit mort P

3 Crocidura leucodon Indivizi gasiti morti P, L

4 Talpa europaea Observaţie directă P

5 Rodentia Muscardinus avellanarius Capturat cu live trap L

6 Microtus arvalis Capturat cu live trap P

7 Apodemus sylvaticus Capturat cu live trap P,L, MD

8 Apodemus flavicollis Capturat cu live trap P, L, MD

9 Apodemus agrarius Capturat cu live trap P, L

NOTE EXPLICATIVE: Habitat: P – platou deschis, L – lizieră, MD – margine de drum

7

Diversitatea specifică a micromamiferelor arboricole (gliridae):

Din această categorie ecologică de micromamifere am înregistrat prezenţa a două specii

dintre cele patru care trăiesc în România, respectiv este prezent pârşul mare (Glis (Myoxus) glis)

şi pârşul de alun (Muscardinus avellanarius). Dintre cele două specii numai G. glis a ocupat

adăposturi artificiale, în timp ce M. avellanarius a fost capturat pe sol cu live-trap.

DISCUŢII.

Valoarea conservativa a unei arii se determina prin estimarea diversitatii grupelor

taxonomice (Sutherland şi colab., 2000), proces care începe prin alcatuirea listelor faunistice si

estimarea bogatiei specifice (May, 1988; Rudran şi colab., Foster, 1996). Bogatia de specii într-o

anumita arie poate fi si ea folosita ca o masura de determinare a zonelor prioritare pentru

conservare (Myers şi colab.,2000), putând fi chiar un indicator mai usor de utilizat al dinamicii

comunitatilor decât estimarile de abundenta, care pot varia puternic, într-o maniera neregulata la

micromamiferele din zona temperata a Europei (Hansson şi colab., Henttonen, 1985).

Erinaceus concolor Martin, 1838 (ariciul rasaritean) este raspândit cu precadere în zona

de câmpie si deal, unde prefera habitatele urbane, suburbane si terenurile agricole, iar din cadrul

vegetatiei naturale selecteaza zonele cu tufarisuri de la marginea padurilor întinse (Mitchell-Jones

şi colab., 1999). Este o specie comuna si larg raspândita, dar cu o puternica tendinta de regresie

numerica a populatiilor, necesitând protectie (Murariu, 1995). Declinul numeric al populatiilor

din România se datoreaza si poluarii cu diversi poluati, în special chimici (Murariu, 1995). La

nivel european, cel mai mare pericol însa pentru populatiile de arici îl reprezinta circulatia rutiera

(MacDonald şi colab., Barrett, 1993), dar mortalitatea pe sosele apare cu precadere în zonele

construite (Orlowski şi colab., Nowaks, 2004. Este posibil ca acest aspect sa fie un factor

periclitant si pe Platoul Breite, dar nu am gasit nici un individ mort. Specia nu este ocrotita; prin

Legea nr. 13/1993, anexa III-specii de fauna protejate, este protejata specia E. europaeus care nu

este prezenta în România.

Talpa europaea Linnaeus, 1758 (cârtita) este o specie galericola, comuna de la câmpie

pâna la 1000m altitudine, în majoritatea habitatelor în care solul este destul de profund pentru a

permite saparea tunelelor (Murariu, 2000). Este larg raspândita inclusiv pe Platoul Breite, în

8

zonele unde solul permite saparea tunelelor. Specia nu este periclitata si nu are nevoie de măsuri

speciale de protectie.

Sorex araneus Linnaeus, 1758 (chitcan de padure, chitcan comun, cârticioara) prefera

habitatele cu un grad ridicat de umezeala, cu vegetatie bogata (Mitchell-Jones şi colab., 1999), tip

de habitat care este relativ frecvent pe Platoul Breite. Prezenta speciei a fost stabilita doar baya

gasirii unui individ mort. Probabil ca este relativ frecvent in Platoul Breite, dar nu a fost capturat

cu capcanele. În zonele de câmpie specia este în regresie numerica, cu un grad redus de

periclitare, dar necesita protectie (Murariu, 1995). Specia este ocrotita prin Legea 13/1993, anexa

III-specii de fauna protejate.

Crocidura leucodon : la fel ca şi în cazul speciei precedente, prezenţa acesteia a fost

confirmată prin găsirea unor indivizi morti. În România este o specie vulnerabila (Murariu, 2005),

având totusi o raspândire larga, mai frecventa în zonele joase. Este ocrotita prin Legea 13/1993,

anexa III-specii de fauna protejate.

Microtus arvalis (Fig.5). Am capturat aceasta specie în Platoul Breite cu ajutorul

capcanelor în platoul deschis (pajişte), în zonele cu tufarisuri rare.

Fig. 5. Microtus arvalis

9

Apodemus agrarius (Pallas, 1778) (soarece vargat de câmp, sobolan de câmp) (Fig.6)

prefera biotopii cu umiditate mai ridicata (Popescu şi colab., Murariu, 2001) si apare în liziere,

pajisti, culturi de porumb, gradini, mlastini, stufarisuri si chiar parcuri din orase. În timpul iernii

intra câteodata în hambare si asezari omenesti. Pare a fi un locuitor recent al spatiilor verzi

urbane, unde poate sa predomine în cadrul comunitatilor de mamifere mici (Mitchell-Jones şi

colab., 1999). Specia are în tara o raspândire discontinua, dar nu necesita protectie (Murariu,

1995), pe platoul Breite a fost identificată, prin capturarea cu live-trap numai în pajiştea umedă

din zona strict protejată.

Fig. 6. Apodemus agrarius

Apodemus flavicollis (Melchior, 1834) (soarece cu gât galben, soarece gulerat) populeaza

în general habitatele forestiere, fiind mai rar întâlnit în afara padurilor (Popescu şi colab.,

Murariu, 2001). Rezultatele obtinute în Platoul Breite evidentiaza însa faptul ca specia ocupa

10

aceleasi habitate, inclusiv pajisti, ca si A. sylvaticus, fiind întâlnita în toate tipurile de habitate

cercetate, atât în cele deschise cât şi la lizieră. Nu necesita protectie.

Apodemus sylvaticus (Linnaeus, 1758) (soarece de padure) (Fig. 7) apare în habitate

extrem de variate, incluzând zone suburbane si urbane, cum ar fi parcurile, apoi în terenuri

agricole, culturi parasite, habitate ripariene, mlastini, plantatii si paduri de toate tipurile. Utilizarea

habitatelor prezinta o importanta variabilitate geografica, populatiile din vestul Europei apar în

habitate diverse, cele din est fiind asociate cu lizierele de padure si chiar cu zonele deschise,

stepice (Mitchell-Jones şi colab., 1999). În România specia este larg raspândita si este prezenta în

toate regiunile tarii (Popescu şi colab., Murariu, 2001). În Platoul Breite a fost identificata în toate

tipurile de habitate cercetate, dovada a plasticitatii ecologice ridicate. Este o specie comuna si nu

are nevoie de protectie.

Fig. 7. Apodemus sylvaticus

11

Sub aspect protectiv-conservativ, pentru Rezervaţia Naturală Platoul Breite este deosebit

de importantă prezenţa celor două specii de Gliridae şi a liliecilor, acestea fiind singurele care au

statut protectiv legal.

Glis glis (Linnaeus, 1766) (Fig. 8) are un sezon de activitate limitat la 4-6 luni pe an,

hiberneaza pâna la opt luni pe an în galerii subterane, la 30-80 cm adâncime. Are un sezon de

reproducere scurt, producând un singur cuib pe an, în luna august (Bieber şi colab., Ruf, 2004;

Scinski şi colab., Borowski, 2008). Se hraneste cu muguri, fructe si seminte ale arborilor si

arbustilor, si doar în mica masura cu hrana de origine animala (Pucek, 1981; Nowakowski şi

colab., Godlewska, 2006).

Fig. 8. Glis glis

Muscardinus avellanarius (Linnaeus, 1758) (Fig. 9) hiberneaza în cuiburi construite pe

sol, în litiera sau în galerii (Bright şi colab., 1996), din noiembrie pâna în aprilie (Duma, 2007).

12

Are un sezon de reproducere ce cuprinde aproape toata perioada de activitate, femelele nascând

unul sau doua cuiburi pe an, din iunie pâna în octombrie (Büchner şi colab., 2003). Se hraneste cu

flori, fructe si seminte ale arborilor si arbustilor, fiind considerat un specialist secvential care are

nevoie pentru hranire de o succesiune de resurse trofice vegetale care devin disponibile sezonier

(Bright şi colab., Morris, 1993). În habitate suboptime (cum sunt padurile cu strat arbustiv slab

dezvoltat), se presupune ca supravietuiesc prin suplimentarea dietei cu insecte (Juškaitis, 2007).

Aceasta specie traieste în mod natural la densitati reduse (Berg şi colab., Berg, 1999).

Fig. 9. Muscardinus avellanarius

Pentru a putea realiza eficient protectia si conservarea acestor specii, este importanta

cunoasterea factorilor care le limiteaza distributia si care modeleaza structura comunitatilor de

Gliridae. Selectia habitatului de catre fiecare specie este considerat un factor important în

dinamica comunitatilor (MacArthur şi colab., Levins, 1964), iar distributia si abundenta speciilor

13

este determinata de diferentele de disponibilitate a resurselor si a calitatii habitatelor ca o functie a

factorilor intrinseci de habitat si a densitatii competitorilor (Guthrie şi colab., Moorhead, 2002).

Locurile de cuibarit pot fi o resursa limitata pentru micromamifere (Dooley şi colab., Dueser,

1990; Bright şi colab., Morris, 1991), mai ales pentru speciile care cuibaresc în cavitati. În cazul

particular al Platoului Breite însă, se pare că oferta de nidificaţie este deosebit de bogată, urmare a

prezenţei arborilor seculari. Majoritatea speciilor de Gliridae prefera sa cuibareasca în scorburile

arborilor (Pucek, 1981; Görner şi colab., Hackethal, 1988; Juškaitis, 2003; Morris şi colab., 1990;

Bright şi colab., Morris 1991, 1992; Scinski şi colab., Borowski, 2006), care le satisfac cerintele

de termoreglare si de protectie împotriva pradatorilor (Bright şi colab., Morris, 1992). Aceste

specii nu excaveaza propriile scorburi, ci le ocupa pe cele existente (secondary cavity nesters).

Speciile cuibaritoare în scorburi constituie o comunitate care interactioneaza si concureaza pentru

locurile de cuibarit (Barba şi colab., Gil-Delgado, 1990; Aitken şi colab., 2002; Koppmann-

Rumpf şi colab., 2003). Pentru speciile care ocupa scorburi aparute în mod natural sau sapate

activ de alte specii (cum sunt si speciile de Gliridae), disponibilitatea acestora poate constitui un

factor limitativ (Pöysä şi colab., Pöysä, 2002; Juškaitis, 2005).

Structura comunităţii de micromamifere din Platoul Breite este tipică pentru acest tip de

habitat de pajişte împădurtită în care se resimte influenţa pădurii înconjurătoare. Acest efect de

ecoton face ca diversitatea cea mai mare a speciilor de micromamifere să fie cantonată tocmai în

zona de ecoton. Deşi menţinerea într-o stare de conservare bună a Platoului Breite, în funcţie de

specificul ei, implică aplicarea unor masuri de management printre care tăierea carpenului

„invaziv”, pentru comunitatea de micromamifere este esenţiala pastrarea heterogenităţii

structurale cel putin în zona de ecoton a platoului cu pădurea învecinată. In aceste condiţii,

carpenul poate fi folosit pentru dispersie inclusiv de către gliride, care sunt specialiste secvenţiale

şi care nu pot dispersa prin habitate deschise. Prin această particularitate ecologică a acestor specii

se şi explică gradul mic de ocupare a căsuţelor adăpost. Ar fi utilă o eventuală reinstalare a acestor

căsuţe în stejarii batrani din vecinătatea pădurii.

14

2. STUDIUL IMPACTULUI ANTROPIC ASUPRA MICROMAMIFERELOR

METODE DE CERCETARE.

Studiul impactului antropic asupra comunităţii de micromamifere de pe Platoul Breite s-a

realizat in lunile mai si iunie 2010. Pentru aceasta s-au amplasat capcane live-trap în vecinătatea

zonelor cel mai antropizate de pe platou, respectiv in vecinătatea terennului de fotbal şi în

vecinătatea drumului, paralel cu acesta, precum şi în zonele în care impactul antropic este minim,

respectiv la liziera cu pădurea din jur şi în platoul propriu-zis.

REZULTATE ŞI DISCUŢII.

Per total au fost capturate 5 specii de micromamifere, dar numai una dintre acestea a fost

capturată (sau observată) în habitatele puternic antropizate (Tab. 2). Aşadar, aşa cum era de

asteptat bogaţia specifică este extrem de redusă ca şi consecinţă a disturbării antropice puternice.

Tabel 2

Tipul de habitat în care au fost identificate speciile de micromamifere

Nr. crt.

Specia Habitat antropizat Habitat semi-natural

1 Muscardinus avellanarius A P

2 Microtus arvalis A P

Nr. Specia Habitat antropizat Habitat semi-natural

3 Apodemus sylvaticus P P

4 Apodemus flavicollis A P

5 Apodemus agrarius A p

NOTE EXPLICATIVE: A - absent, P - prezent.

Aşa cum s-a menţionat deja Apodemus sylvaticus apare în habitate extrem de variate,

incluzând zone suburbane si urbane, cum ar fi parcurile, apoi în terenuri agricole, culturi parasite,

lizierele de padure si chiar zonele deschise, stepice (Mitchell-Jones şi colab., 1999).

Impactul antropic negativ asupra comunităţii de micromamifere este în principal cauzat

de simplificarea structurală a covorului vegetal. Acesta se manifestă prin reducerea diversităţii

15

specifice a micromamiferelor în habitatele puternic antropizate (sau in vecinătatea lor) aşa cum

sunt în cazul de faţă terenul de fotbal şi drumul de acces în rezervaţie. Deşi este extrem de dificilă

estimarea densităţii populaţiilor de micromamifere, cu siguranţă că efectul antropizării se

repercutează negativ şi asupra efectivelor populaţionale. Din acest motiv este recomandată

reducerea la maxim posibil a suprafeţei de agrement precum traficul auto, cel puţin în zona strict

protejată a Platoului Breite.

Sunt recomandate de asemenea practicile tradiţionale precum cositul manual şi păşunatul

controlat care vor asigura păstrarea unei heterogenităţi a covorului vegetal favorizând existenţă

populaţiilor de micromamifere.

BIBLIOGRAFIE

Aitken, K., Wiebe, K., Martin, K . 2002. Nest-site reuse patterns for a cavity nesting birds

community in interior British Colimbia, Auk 119: 391-402.

Barba, E., Gil-Delgado, J., 1990. Competition for nest-boxes among four vertebrate species: an

experimental study in orange groves. Holarctic ecology 13: 183-186.

Berg, L, Berg, B. 1999. Abundance and survival of the hazel dormouse Muscardinus

avellanarius in a temporary shrub habitat: a trapping study. Ann. Zool. Fenn. 36:159-165.

Bieber, C., Ruf, T. 2004. Seasonal Timing of Reproduction and Hibernation in the Edible

Dormouse (Glis glis). În Barnes, B.M, Carey, H.V., (ed.) Life in the Cold: Evolution,

Mechanisms, Adaptation, and Application. 12th International Hibernation Symposium.

Biological Papers of the University of Alaska, 27.

Churchfield, S., 1990. The Natural History of Shrews. Kent: Christopher Helm Publishers, 178.

Bright, P., Morris, P. 1996. Why are dormice rare? A case study in conservation biology.

Mammal. Rev. 26 (4): 157-187.

Bright, P., Morris, P., Mitchell-Jones. 1996. The Dormouse Conservation Handbook. Species

Recovery Programme. English Nature, 1-30.

Büchner, S., Stube, M., Streise, D. 2003. Breeding and biological data for the common

dormouse (Muscardinus avellanarius) in eastern Saxony (Germany). Acta Zool. Acad.

Scient. Hung. 49 (1): 9-26.

16

Dooley Jr., J., Dueser, R. 1990. An experimental examination of nest-site segregation by two

Peromyscus species. Ecology 71 (2): 788-796.

Duma, I., 2007. Distribution of Muscardinus avellanarius (Linnaeus, 1758) in the south-western

Romania with notes on the breeding and biology of the species. Trav. Muz. Hist. Nat. „Gr.

ntipa”, L: 395-403.

Entwistle, A., Stephenson, P. 2000. Small mammals and the conservation agenda. În Entwistle,

., Dunstone, N.(ed.) Priorities for the Conservation of Mammalian Diversity. Cambridge

Univ. ress: 119-139.

Görner, M., Hackethal, 1988. Säugetiere Europas, Neumannn Verlag Leipzig, 372.

Guthrie, G. Moorhead, D. 2002. Density-dependent habitat selection: evaluating isoleg theory

with a Lotka-Volterra model. Oikos, 97(2): 184-194.

Hansson, L., Henttonen. H. 1985. Gradients in density variations of small rodents: the

importance of latitude and snow cover. Oecologia (Berlin) 67:394-402.

Jones, C., McShea, W.J., Conroy, M. J., Kunz, T.H., 1996. Capturing Mammals. În D.E

Wilson, D. E., Cole, R.F., Nichols, J. D., Rudran, R., Foster, M. S.(ed.) Measuring and

Monitoring Biological Diversity. Standard Methods for Mammals, Smithsonian Inst.

Press: 115-156.

Juškaitis, R., 2003. Abundance, dymnamics and reproduction succes in the common dormouse,

Muscardinus avellanarius, populations in Lithuania. Folia Zool., 52(3): 239-248.

Koppmann-Rumpf, B., Heberer, C., Schmidt, K.-H. 2003. Long term study of the reaction of

the edible dormouse Glis glis (Rodentia, Gliridae) to climatic changes and its interactions

with hole-breeding passerines. Acta. Zool. Scient. Hung. 49(1): 69-76.

MacArthur, B., Levins, R. 1964. Competition, habitat selection, and character displacement in

a patchy environment. Proc. Nat. Acad. Sci. 51: 1207-1210.

Macdonald, D., Barrett, P. 1993. Mammals of Britain and Europe. (Collins Field Guide).

London. Harper Collins Publishers.

Orlowski, G., Nowak, L. 2004. Road mortality of hedgehogs Erinaceus spp. in farmland in

Lower Silesia (south-western Poland). Polish J. Ecol. 3(52): 377-382.

May, R., 1988. How many species on earth? Science 241: 1441-1449.

17

Murariu, D. 1995. Mammal specie from Romania. Categories of conservation. Trav. Mus. Hist.

Nat. „Gr. Antipa”: 35: 549-566.

Murariu, D., 2000. Fauna României. Mammalia. Insectivora. XVI, fasc.1, Ed. Acad. Rom. Buc.:

71-142.

Myers, N., Mittermeier, R., Mittelmeier, C., Fonseca, G., Kent, J. 2000. Biodiversity

hotspots for conservation priorities. Nature 403: 853-858 109. Neacsu, P., Apostolache-

Stoicescu, Z., 1982. Dictionar de ecologie. Ed. St. Enciclop. Bucuresti.

Nowakowski, W., Godlewska, 2006. The importance of animal food for Dryomys nitedula

(Pallas) and Glis glis (L.) living în Bialowieza Forest (East Poland), based on analysis of

faeces. Pol. J. Ecol. 54: 359-368.

Popescu, A., Murariu, D. 2001. Fauna României. Mammalia. Rodentia. 26, fasc.2, Ed. Acad.

Rom. Buc.: 43-212.

Pöysä, H., Pöysä, S. 2002. Nest-site limitation and density dependence of reproductive output in

the common goldeneye Bucephala clangula: implications for the management of cavity-

nesting birds. J. Appl. Ecol. 39(3): 502-510.

Pucek, Z., 1981. Keys to Vertebrates of Poland. Mammals, PWN, Polish Scientific Publishers,

Warszawa, 367.

Rudran, R., Foster, M., 1996. Conductind a survey to assess mammalian diversity. În Wilson,

D., Cole, R., Nichols, J., Rudran, R., Foster, M. (ed.) Measurind and monitoring

miological diversity. Standard methods for mammals. Smithsonian Inst. Press: 71-80.

Scinski, M., Borowski, Z., 2006. Home ranges, nest sites and population dynamics of the forest

dormouse Dryomys nitedula (Pallas) in an oak- hornbeam forest: a live-trapping and

radio-tracking study. Pol. J. Ecol. 54 (3): 391-396.

Sutherland, J., Newton, I., Greed, R. (ed.). 2000. The conservation handbook. Research,

management and policy. Blackwell Science, Cambridge, 278.

Torre, I. 2004. Distribution, population dynamics and habitat selection of small mammals in

Mediterranean environments: the role of climate,vegetation structure, and predation risk.

Teza de doctorat, Universitatea Barcelona, 177.