RALUCA FELICIA TOMA

Dicţionar comentat de cuvinte și

expresii de origine biblică

EDITURA UNIVERSITARÃ București, 2011

Tehnoredactare computerizatã: Raluca Felicia Toma Coperta: Angelica Mãlãescu

Copyright © 2011 Editura Universitarã Director: Drd. Vasile Muscalu B-dul.

N. Bãlcescu nr. 27-33, Sector 1,

București Tel.: 021 – 315.32.47 /

319.67.27

www.editurauniversitara.ro e-mail:

redactia@editurauniversitara.ro

EDITURÃ RECUNOSCUTÃ DE CONSILIUL NAŢIONAL

AL CERCETÃRII ŞTIINŢIFICE DIN ÎNVÃŢÃMÂNTUL

SUPERIOR (C.N.C.S.I.S.) Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României TOMA, RALUCA-FELICIA

Dicţionar comentat de cuvinte și expresii de origine biblicã /

Raluca Felicia Toma. – București : Editura Universitarã, 2011 Bibliogr. ISBN 978-606-591-310-3

© Toate drepturile asupra acestei lucrãri sunt rezervate

autorului

Distribuţie: tel.: 021-315.32.47 DOI: 10.5682/9786065913103

5

Cuvânt înainte

Dicţionarul comentat de cuvinte şi expresii de origine

biblică se adresează deopotrivă elevilor, studenţilor,

cadrelor didactice, publicului mai larg, cu preocupări

culturale şi lingvistice, cititorilor care manifestă interes

faţă de cunoaşterea valorilor expresive ale limbii române.

Cuvintele şi expresiile pe care am încercat să le reunim

în acest dicţionar, în urma cercetării izvoarelor biblice şi

atestărilor lor în dicţionarele de specialitate, aparţin

tezaurului de simţire şi gândire al spiritualităţii universale,

dar sunt turnate în forme româneşti.

Considerăm utilă apariţia unei lucrări ca aceasta, într-o

perioadă de relansare a culturii naţionale, când cartea de

referinţă, dicţionarul, enciclopedia, manualul se bucură de

atenţie crescândă din partea publicului larg.

Obiectivul acestui dicţionar este acela de a pune la dispoziţia

celor interesaţi expresii de origine biblică folosite în vorbirea

curentă, dar şi în literatură, contribuind la însuşirea şi păstrarea

acestui tezaur lingvistic şi cultural.

Dicţionarul de faţă se situează în categoria lucrărilor

lexicografice mixte, în sensul că abordează interdisciplinar

6

domenii diferite de cunoaştere, la punctul de intersectare al

acestora. Mai precis, lucrarea noastră îşi propune să înfăţişeze,

într-o formă concentrată, relaţiile foarte complexe dintre textele

biblice care circulă în lume, în diverse limbi, începând de acum

două milenii, pe de o parte, şi imaginile şi expresiile uzuale din

viaţa cotidiană, inspirate din aceste texte, pe de altă parte.

Perspectiva de bază este cea culturală-lingvistică şi literară, în

principiu, chiar dacă, din punct de vedere cantitativ, domină

referinţele biblice.

În vorbirea tuturor popoarelor se folosesc cuvinte, sintagme,

enunţuri care redau fapte, personaje, experienţe de viaţă prin

comparaţii, parabole, proverbe, imagini vizuale cu valoare

simbolică, pentru a sugera o anumită realitate, un fenomen, un

proces, o atitudine, un comportament uman etc. Este vorba

despre structuri stabile, deseori chiar fixe, pentru care fiecare

limbă – veche sau nouă – şi-a valorificat în manieră proprie

resursele interne şi pe care vorbitorii comunităţii respective le

receptează după un cod comun, căci acestea conţin o experienţă

repetată în viaţa popoarelor, o învăţătură validată de proba

timpului. În felul acesta, comunicarea umană câştigă în plan

formal, căci scurtează mesajul, prin formulele respective, care

esenţializează concluzii general acceptate, dar şi în plan ideatic,

pentru că ilustrează adevăruri universal umane.

7

Mai mult chiar, imaginile şi simbolurile respective, redate

prin mijlocirea cuvintelor, constituie teza sau măcar anumite

componente ale unor opere literare, artistice, unor construcţii

filosofice, morale, unor teorii estetice etc. Semnate de nume

celebre din istoria culturală a omenirii, aceste creaţii perpetuează

în felul lor propriu reminiscenţele culturale de sorginte biblică,

încărcându-le uneori cu noi semnificaţii sau, în orice caz,

interpretându-le ideatic şi estetic esenţa moştenită din Vechiul şi

Noul Testament.

Aşadar, dicţionarul nostru fixează, în cele mai multe dintre

„intrări”, relaţia:

- mesaj biblic;

- comunicare umană uzuală;

- comunicare artistică.

Uneori, când am considerat că termenul sau sintagma

înregistrată de noi presupune o explicaţie suplimentară (apostol,

euharistie etc.), am dat şi scurte indicaţii de natură etimologică,

dar şi de natură lexicală (formarea cuvântului respectiv),

semantică (sinonimie, polisemie), stilistice (nuanţe conotative,

activate de anumite contexte) etc.

Apoi am încercat să semnalăm scrierile literare (beletristice,

dar şi cu caracter filosofic, teologic, istoric, eseistic – în general)

în care se regăseşte termenul respectiv – fie ca temă centrală, fie

8

ca titlu-metaforă, fie ca o componentă a structurii

compoziţionale, argumentative, ca un detaliu semnificativ etc.

Evident, am avut în vedere atât literatura universală, cât şi

literatura română.

Într-o a treia mare secvenţă, am identificat pasajul biblic în

care apare acel termen/acea sintagmă – cu trimitere la cartea şi

versetul/versetele din Vechiul Testament şi/sau Noul

Testament, am dat citatul, integral – de cele mai multe ori – şi

am adăugat o mică exegeză a pasajului respectiv.

Fiecare cultură are un astfel de dicţionar, cu adaptările

de rigoare la specificul limbii şi la producţiile literar-artistice

respective. Un exemplu este Dictionnaire commenté des

expressions d’origine biblique. Les allusiones biblique al

lui Jean Claude Bologne, pe care l-am ales ca model în

cercetarea versiunilor româneşti ale Bibliei şi apoi a

dicţionarelor din limba română. Rezultatul imediat a fost

constatarea faptului că un număr redus de expresii biblice

se regăsesc în dicţionarele frazeologice româneşti, unde li

se semnalează doar nivelul stilistic (familiar), cele mai

multe nefiind consemnate într-o lucrare lexicografică, în

ciuda frecvenţei cu care sunt utilizate în limba vorbită, vezi

exemple ca sânul lui Adam, Toma Necredinciosul, a se spăla

pe mâni etc.

9

Astfel, am ajuns la concluzia că limba română actuală

dispune de dicţionare bilingve, poliglote, explicative,

etimologice, ortografice, morfologice şi de punctuaţie, de

felurite dicţionare de specialitate (de argou, de termeni

tehnici etc.), de programe de corectare automată, dar nu

dispune de un dicţionar de cuvinte şi expresii de sorginte

biblică intrate în uzul comun.

Lucrarea de faţă are un caracter deschis prin însăşi

natura materialului lingvistic pe care îl înregistrează, fiind

susceptibil atât de completări, cât şi de corecţii.

Dicţionarul cuprinde, selectiv, cuvinte şi expresii excerptate

din textul biblic şi completate cu expresii intrate în uzul comun

sau în opere literare. Acestea din urmă nu reproduc întotdeauna

originalul biblic, ci uneori îl parafrazează. Materialul se prezintă

într-o formă sistematizată după criteriul alfabetic al cuvintelor

cheie, urmate de expresiile dezvoltate din acestea, de trimiterile

biblice, de semnificaţia acestora şi de conotaţia cu care au intrat

în vorbirea uzuală, laică. În sfârşit, referinţele literare (acolo unde

acestea au putut fi identificate sau preluate din literatura

universală sau română) şi un comentariu biblic simplu, concis,

încheie fiecare „intrare”.

Cuvintele cheie (titlu) au fost alese avându-se în vedere,

în primul rînd, conceptul care conferă o semnificaţie

10

coerentă întregii expresii. Dacă, într-o expresie sau o

propoziţie, două sau mai multe cuvinte au aceeaşi

importanţă în definirea sensului ei, de obicei, a fost ales

primul dintre acestea, în ordinea topică a enunţului,

frazeologismului respectiv etc.

Pentru citatele din Biblia canonică (Vechiul Testament

şi Noul Testament), am ales ediţia uzuală din practica

cultului creştin ortodox (1994), confruntată însă şi cu alte

ediţii moderne.

Pentru citatele din textele apocrife, am utilizat ediţia

tradusă şi îngrijită de Cristian Bădiliţă (1999).

Nădăjduim că, prin structura şi forma sa, Dicţionarul

comentat de cuvinte şi expresii de origine biblică va

demonstra, o dată în plus, dacă mai era cazul, forţa şi

capacitatea limbii române de a reda învăţăturile biblice şi va

constitui un instrument de lucru în efortul de studiere şi

cunoaştere a tezaurului de expresivitate a limbii române.

Autoarea

11

ABEL

„Nevinovat ca Abel” (Facerea, 4)

Expresia „nevinovat ca Abel” este o construcţie

comparativă cu sens superlativ, prin care se redă ideea de

persoană virtuoasă, străină de orice culpă.

Abel a fost al doilea fiu al lui Adam şi al Evei. Păstorul Abel era harnic, ascultător şi blând, el muncea cu dăruire, în spiritul devota-mentului pentru Dumnezeu, căruia îi închina jertfe alese şi care erau primite cu multă bunăvoinţă. Fratele său mai mare, Cain, îl invidia, din pricina faptului că ofrandele sale fuseseră acceptate cu indiferenţă: „Dar după un timp, Cain a

adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului şi a adus şi Abel din cele întâi-născute ale oilor sale şi din grăsimea lor. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era poso-morâtă” (Facerea, 4, 3-5). Dumnezeu l-a mustrat pe Cain pentru invidia din sufletul său care deschidea

12

poarta păcatului: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: «Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!»” (Facerea, 4,

6-7). Neatins de ambiţie sau de gelozie, Abel n-a bănuit intenţiile ucigaşe ale fratelui său: „După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: «Să ieşim la câmp!» Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel,

fratele său, şi l-a omorât” (Facerea, 4, 8). Dumnezeu a condamnat gestul scelerat al lui Cain (v. Semnul lui Cain) şi a instituit amintirea lui Abel drept un adevăr de recuperat: „vocea sângelui fratelui său strigă din pă-mânt către mine”. Moartea lui Abel semnifică momentul rătăcirii omului prin intole-ranţă şi violenţă. Fără de păcat şi supus lui Dumnezeu, Abel anunţă sosirea marelui sol al mântuirii, Iisus Hristos, condamnând rău-tatea, ignoranţa, cinismul şi necredinţa Cainilor orbiţi de orgoliul şi de trufia lor.

ABIS

„Abisul cheamă abisul” (Psalmi, 43, 8) exprimă

credinţa că „un necaz nu vine niciodată singur”. Sensul

biblic s-a transformat într-o expresie de resemnare, spre a

marca un lanţ de neîmpliniri, de eşecuri.

ADAM

Cuvântul ebraic adam înseamnă „om”, în sens colectiv

(neamul omenesc), iar în Vechiul Testament (Facerea, 1, 27)

13

se precizează că acesta a fost creat de Dumnezeu ca

„bărbat şi femeie”.

„Adam” (Facerea, 2, 7) – primul om.

„Coasta lui Adam” (Facerea, 2, 22) – femeia.

„În costumul lui Adam” (Facerea, 3, 7) – gol puşcă.

„A fi neam după Adam” (Facerea, 2, 7) – a fi învechit.

„Mărul lui Adam” (v. Măr)

„De la Adam şi Eva” (Facerea, 2) – expresia este

folosită în sens ironic şi se adresează acelora care, în

prezentarea unui fapt, o iau de la un început prea

îndepărtat şi nelegat de problema în discuţie. Nu este

nevoie de explicaţii suplimentare, deoarece se ştie că

legenda biblică a Genezei începe cu Adam şi Eva.

„A fi de la Adam şi Eva” – expresia „a fi de la Adam şi

Eva” semnifică (laudativ sau peiorativ) vechimea

considerabilă a unui obiect, a unei colectivităţi, a unor

fenomene, a unor situaţii etc.

Lit. Adam şi Eva sunt personajele centrale ale unei

vaste literaturi apocrife în greacă şi siriacă, din sec. I

până în sec. al IV-lea d. Hr. , la care se adaugă versiuni

arabe şi etiopiene.

În teatrul medieval, Adam apare ca cel dintâi păcătos,

cf. Jocul lui Adam, sec. al XII-lea. În sec. al XVI-lea,

14

Maurice Scève dezvoltă un veritabil mit al lui Adam ca

„mare plugar”, „mare dătător de viaţă”: Microcosm, 1562.

La Byron, Adam este prezentat copleşit de povara

răspunderii sale pentru destinul oamenilor, după uciderea

lui Cain: Cain, 1821.

Şi Michel Tournier a conceput un Adam surprinzător, iniţial

bisexual: „Familia Adam”, „Cocoşul de munte”, 1978.

În literatura română, cf. Liviu Rebreanu, Adam şi Eva.

La Marin Sorescu apare utilizată expresia coasta lui Adam, în

poezia Adam:

„Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva

Dintr-o coastă a lui Adam.

Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune [... ]

Şi-a mai creat încă una”

Variante: „De când cu moş Adam” şi „De la Adam

Babadam”, ambele semnificând o vechime mare: „Aşa ne

era obiceiul să facem la scăldat de pe când Adam

Babadam…” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie).

Facerea (2, 7) apropie cuvântul adam de adamah, „ţărâna”, „pământul”, făcând trimitere, astfel, la originea omului. În a doua naraţiune a Creaţiei, cuvântul capătă un sens mai restrâns:

pentru ca primul bărbat să nu rămână singur, Dumnezeu i-a dat o însoţitoare, creată din una din coastele sale; ea este numită is-shah, „femeie”, fiindcă se trage din ish, „bărbat”. Astfel, Adam a devenit numele propriu al

15

primului om (Facerea, 3, 9). Aflându-se în grădina Eden împreună cu Eva, Adam a urmat-o pe aceasta în nesupunere. Ei au încălcat interdicţia de a mânca din fructul pomului cunoaşterii, fapt pentru care Dumnezeu i-a alungat din Rai. Căzuţi în păcat, Adam şi Eva vor cunoaşte de atunci munca istovitoare, suferinţa şi moartea.

Această istorisire constituie o importantă temă de reflecţie asupra condiţiei umane. În Vechiul Testament reperăm puţine referiri la Adam: în Cartea Siracidului Adam este pus mai presus de orice fiinţă vie (Siracid, 49, 18); în Cartea Înţelepciunii lui Solomon este numit „tată al lumii”, apărat fiind de înţelepciunea lui Dumnezeu (Înţelepciunea lui Solomon, 10, 1).

În Noul Testament, Luca afirmă genealogia lui Iisus până la Adam, unde este numit „Fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca, 3, 38), în timp ce Pavel subliniază contrastul dintre Adam, omul păcătos,

şi Iisus, noul Adam. Cel dintâi se desparte de Dumnezeu, şi aceasta este o moarte; prin cel de-al doilea vine renaşterea (viaţa) (Întâia Epistolă către Corinteni, 15, 45).

După ce populează pământul cu „animale, vieţuitoare dupre felul lor, vite şi târâtoare şi fiare”, Dumnezeu zise: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domes-tice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvân-tat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pămân-tul şi-l supuneţi; şi stăpâ-niţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vie-tăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pă-mântul! (Facerea, 1, 26-28).

16

ADÂNC

„Din adâncuri” (Psalmi, 130) – expresie devenită laică, se

foloseşte astăzi cu înţelesul: din adâncul sufletului.

Lit. Un cunoscut poem al lui Baudelaire poartă titlul:

De profundis clamavi.

Scriitorul englez Oscar Wilde a scris o culegere de

reflecţii al cărei titlu este De profundis.

Acelaşi titlu îl poartă trei poeme de Octavian Goga din

volumul Cântece fără ţară. Una dintre strofe este

edificatoare pentru sensul modern al expresiei:

„Din sufletul meu, peşteră uitată,

Cu scorburi multe, văduve de soare,

Tăcerile mai strigă câteodată,

Ca nişte robi rebeli în închisoare. ”

De profundis, 1929.

Abisul cheamă abisul sunt primele cuvinte din Psalmul 130 al pocăinţei. Versetul întreg, în tradu-cere latină, este o invocaţie penitentă: de profundis

clamavi a te, Domine („Din adâncimile abisului strigat-am către tine, Doamne”) şi se cântă la înmormântările catolice.

ADEVĂR

„Cumpără adevărul, dar să nu vinzi înţelepciunea,

învăţătura şi iscusinţa” (Proverbe, 23, 23).

17

Expresia îndeamnă la preţuirea şi respectarea

adevărului în detrimentul minciunii.

În Biblie, adevărul nu este expresia a ceea ce corespunde realităţii, ci este ceea ce durează şi ceea ce rezistă. Se face trimitere la

întrebarea lui Pilat „Ce este Adevărul?” (Ioan, 18, 38), ca expresie a scepticismului faţă de afirmaţiile credinţei.

ADULTER

„A arunca cu piatra în cineva; a arunca primul cu

piatra” (Ioan, 8, 7)

Expresia se foloseşte cu sensul de a acuza, a învinui, a

defăima (pe cineva). „E uşor să arunci cu piatra, când

celălalt nu are putinţa să se apere.”

Lit. Alfred de Vigny, Poeme antice şi moderne, 1837,

Femeia adulteră, inspirat de Ioan, 8, 3-11.

Selma Lagerlof, în Inelul pescarului, 1939, Inscripţia pe

pământ, nuvelă.

În Biblie, adulterul este păcatul săvârşit de femeia măritată sau logodită (în sensul ebraic al terme-nului), care nu-şi respectă angajamentele faţă de băr-bat, precum şi bărbatul care îşi înşală nevasta cu o altă femeie. Decalogul (Ieşirea,

20, 14) condamnă păcatul adulterului şi, în cazul în care acesta se confirmă, cei doi vinovaţi sunt condam-naţi la moarte (Leviticul, 20, 10). Dacă vinovată este femeia, soţul se poate mulţumi să o repudieze.

18

Şi Noul Testament con-damnă acest păcat şi chiar extinde domeniul acestuia, de vreme ce Iisus, după ce citase Decalogul, adaugă: „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea” (Matei, 5, 27-28).

În cazul unei femei prinse asupra faptului, pe care cărturarii şi fariseii se pregăteau să o condamne la moarte, Iisus spune: „«Care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi piatra»; atunci ei s-au retras unul câte unul, înce-pând cu cei mai bătrâni. Iisus, rămas singur cu fe-

meia, îi spune: «Nu te osândesc nici Eu»“ (Ioan, 8, 3-11).

În Vechiul Testament, noţiunea de preacurvie a fost extinsă la raporturile dintre Dumnezeu şi popo-rul pe care l-a ales şi cu care s-a logodit prin Legământ (Cartea prorocului Osea). Când Israel se închină idolilor, el devine un popor care preacurveşte, stârnind mânia Dumnezeului său. Osea, Ieremia, Iezechiel nu găsesc termeni suficient de aspri pentru a condamna aceste trădări ale lui Israel devenit „prostituată”.

ALELUIA!

(ebr. hallelu-yah, „lăudaţi-L pe Dumnezeu”)

Aleluia! (Psalmi, 104, 35) – ovaţie liturgică.

Pentru creştini, „aleluia” (în româneşte, se foloseşte şi

aliluia, prin asimilare regresivă) este legată de liturghia

pascală şi reflectă bucuria credincioşilor la învierea lui

Iisus Hristos.

A-i cânta (cuiva) aliluia – a-l înmormânta.

19

În exprimarea laică, termenul se foloseşte în

împrejurarea în care s-a pierdut ceva (obiect, afacere), fără

speranţă de recuperare.

ALES

Termenul „ales” desemnează o persoană, respectiv o

comunitate avută în vedere de Dumnezeu pentru o vocaţie

sau o misiune.

„Mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei, 22, 14) –

expresia se foloseşte atunci când într-o competiţie sunt

înscrişi mulţi, dar puţini reuşesc.

Expresia a intrat în uzul comun, pierzându-şi caracterul

religios, adresându-se în viaţa de toate zilele celor care se

înscriu la un concurs sau într-o competiţie, dintre care

puţini reuşesc să fie aleşi (cei mai buni, mai valoroşi).

Se întrebuinţează mai rar şi versiunea latină: multi

sunt vocati, pauci vero electi.

Lit. În Divina Comedie, a lui Dante Aligheri, Beatrice

îl conduce pe poet de pe muntele purgatoriului către

paradisul celor aleşi.

Tragicele, Agrippa d’Aubigné 1616 (VII, „Judecata”): la

Judecata de Apoi, Dumnezeu îşi aşază aleşii de-a dreapta

20

Sa, trimiţându-i după Judecată „să triumfe în veci / În

împărăţia veşnică a biruinţei şi a păcii”.

Massillon (sec. al XVIII-lea): Predica despre numărul

mic al celor aleşi evocă şi ea Judecata de Apoi.

Şi în alte opere literare, alegerea divină, ulterioară

Judecăţii de Apoi, constituie o făgăduinţă de mărire, dar şi

de suferinţă. Este judecata trăită de Moise şi de Iosua, în

Poeme antice şi moderne, de Vigny, 1837.

Diavolul şi Bunul Dumnezeu de Sartre, 1951, ilustrează

incompatibilitatea dintre existenţa lui Dumnezeu şi

libertatea omului.

În Vechiul Testament, expresia „mulţi chemaţi... ” se foloseşte cu privire la Israel, poporul ales de Dumnezeu pentru a îndeplini legea divină pe Pământ.

În Noul Testament, Iisus este numit el însuşi alesul lui Dumnezeu (Luca, 9, 35), iar cuvântul se aplică apostolilor aleşi de Iisus pentru a vesti împărăţia lui Dumnezeu (Luca, 6, 13; 9, 57-61).

Potrivit Sfântului Petru, moştenitorii Evangheliei şi ai Legământului devin „poporul ales” (Întâia Epistolă a lui Petru, 2, 9).

Expresia poate fi repera-tă în Evanghelia lui Matei (22, 14-16) şi face referire la numărul mic al celor care ajung în Rai, în viaţa de apoi.

21

ALFA ŞI OMEGA

Prima şi ultima literă din alfabetul grec. În Apocalipsă,

Iisus spune: „Eu sunt alfa şi omega”, adică începutul şi

sfârşitul, primul şi ultimul, Cel Viu prin excelenţă.

„A fi Alfa şi Omega” (Apocalipsa, 1, 8; 21, 6; 22, 13)

Expresia „A fi Alfa şi Omega” exprimă o prezenţă

importantă, un element sau un factor esenţial, de

neînlocuit în derularea unor evenimente, situaţii, întâmplări.

Alteori se foloseşte cu nuanţă ironică, insinuantă –

dispreţuitoare („a se crede cineva Alfa şi Omega”).

Expresia se foloseşte şi pentru situaţiile în care se cere

epuizarea unei teme, a unui subiect de la un capăt la altul.

În acelaşi sens, spunem de la A la Z.

A fi alfa şi omega este echivalentă astăzi cu „a fi cheia şi

lacătul” sau „pâinea şi cuţitul”, adică a fi un tot, un om de

care depinde totul, un factotum.

Lit. Paleontologul Pierre Teilhard de Chardin, în

Fenomenul uman, 1955 (Epilog) îl defineşte pe Dumnezeu

ca suprema finalitate care trăieşte şi gândeşte, este punctul

omega „încă de pe acum existând şi făptuind în străfundul

masei cugetătoare”.

22

În literatura română, găsim expresia la Tudor Arghezi

în poezia Trişca: Auzi colega? / Noi maieştri cu faimă, noi

Alfa şi Omega”.

Rostite de lisus, cuvin-tele „alfa şi omega” se identifică cu Dumnezeu Tatăl: se adaugă alte elemente determinante echivalente, care vin să contureze miraculoasa lui identificare cu Dumnezeu-Tatăl: „Eu sunt Alfa şi Omega, cel dintâi şi cel din urmă, începutul şi sfârşitul”. Această ultimă precizare o găsim la Isaia, deoarece evreii, grecii şi romanii au utilizat literele şi ca cifre: „Aşa zice Domnul, regele lui Israel, şi răscumpărătorul Domnului, Dumnezeul oştiri-lor: Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă, şi afară de

mine nu este Dumnezeu”. În Numeri, Hristos vede semne-le puterii nesfârşite: „Şi îngerului bisericii din Smirna scrie-i: aceste zice cel dintâi şi cel din urmă, care fu mort şi fu viu”.

În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Dumnezeu se autonumeşte: „Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, care este, care era şi care vine, Atotţiitorul”. În Apocalipsul lui Ioan expresia este nuanţată în sensul sugerat al ideii de Tot, Întreg – spaţial şi temporal: „Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul”.

AMIN

Cuvânt de origine ebraică, este folosit cu sensul de

statornicie, încredere, adevăr. Traducerea „Aşa să fie!”

(Matei, 6, 13), care exprimă o dorinţă, nu redă înţelesul

exact al termenului.

23

„A spune amin la toate”: a aproba orice, a consimţi la

orice. În vorbirea populară laică, aveam vairanta „câtu-i

aminul” – cu sensul de niciodată.

În Biblie, termenul „amin” înseamnă a procla-ma ca fiind adevărat ceea ce

a spus Dumnezeu. Este cuvântul care sprijină toate predicile, binecuvântările etc.

ANATEMĂ

(gr. anathema, „ofrandă votivă”; ebr. herem, „a pune

deoparte”, „a interzice folosirii profane”)

„Să fie anatemă!” (Isaia, 34, 23; Leviticul, 27, 28) –

blestem.

Cuvântul se referă la regula potrivit căreia Israel trebuia să închine lui Iehova prada de război. Expresia se aplică, de ase-menea, cu referire la pedep-sirea idolatrilor: „Dacă se dovedeşte cu adevărat că s-a petrecut ticăloşia aceasta în mijlocul tău, să treci prin ascuţişul săbiei pe locuitorii cetăţii aceleia, iar cetatea şi toată prada din ea să fie arse înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom, 13, 12-16).

În Noul Testament, prin „anatemă” vinovaţii sunt excluşi din comunitate şi lăsaţi să fie judecaţi de către Dumnezeu. Expresia o găsim şi în Fapte (23, 12), când evreii, duşmani ai lui Pavel, jură că vor face greva foamei până când îl vor ucide, dacă nu-şi vor ţine promisiunea.

Conciliile au formulat anateme până la primul Conciliu de la Vatican (1869-1870.

24

ANA

Nume propriu, masculin sau feminin, purtat de diverse

personaje din Biblie: ierarhi, preoţi, profetese, diaconiţe,

soţii etc. însemnând, la origine, „bun, -ă”, „blând, -ă”,

„iertător, -oare”.

„De la Ana la Caiafa” (Luca, 23, 7-11) – semnifică

pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor situaţii

critice (cf. şi expresia „a fi trimis de la Pilat la Irod”).

Expresia „De la Ana la Caiafa” se foloseşte cu referire la

tergiversarea premeditată a unei probleme de mare

importanţă, o amânare urmată de refuz.

Prin analogie, expresia se foloseşte când eşti trimis de la

o persoană la alta, fiecare evitând să-ţi rezolve o cerere, o

problemă, sau să-ţi facă dreptate.

Lit. În Divina comedie, Dante Alighieri îi plasează pe Ana

şi Caiafa printre ipocriţi, în bolgia a şasea, din cercul al

optulea, din Infern: „Acesta, zise, a sfătuit de bine / pe

farisei să pună la-ncercare / şi cazne un singur om pentru

mulţime. /Stă gol de-a curmezişul pe cărare / şi nevoit să

simtă pe vecie / pe pielea lui cât trage fiecare. / Şi-acolo-n

şant cu el în cârdăşie / şi socru-său se chinuie cu sfatul /

25

ce-a urgisit a Iudei seminţie” (Traducere de Eta Boeriu,

Ed. Pentru literaturǎ universalǎ , 1965).

Iisus este prins datorită trădării lui Iuda şi dus la Ana,

socrul arhiereului Caiafa şi, desigur, unul dintre fruntaşii

Sinedriului: „Ana, fiul lui Seth, fusese vreme de şapte ani

Mare Preot şi, deşi înlăturat din scaun în anul 14, prin

urcarea pe tron a lui Tiberiu, rămase mai departe

adevăratul Primat al Bisericii iudee Saducheu, cap al uneia

din cele mai cotropitoare şi avute familii ale nobilimii

bisericeşti, era încă stăpânul tagmei prin persoana interpusă

a ginerelui său. ” (Giovanni Papini, Viaţa lui Isus).

Anna a fost un sacerdot al iudeilor. Nevrând să-l judece pe Hristos, l-a trimis la Caiafa, alt preot şi judecător evreu care, la rândul lui, l-a trimis la Pilat.

Atunci când Iisus l-a înviat pe Lazăr din Betania, mai marii preoţi ai iudeilor şi ai fariseilor s-au întrebat: „Ce facem, pentru că omul acesta face minuni? Dacă îl lăsăm aşa, toţi vor crede într-însul şi vor veni romanii şi ne vor lua şi locul şi neamul”. Răspunsul le este dat de arhiereul

Caiafa: „Voi nu ştiţi nimic. Nici nu cumpăniţi cu mintea că ne este de folos, ca să moară un om pentru popor, şi să nu piară tot neamul. ” Spusele sale aveau valoare de profeţie şi Îl condamnau pe Iisus: „Şi aceasta n-o zise de la sine însuşi, ci arhiereu fiind în anul acela profeţi că Iisus avea să moară pentru neamul lor. Şi nu numai pentru neamul lor, ci şi pentru ca să adune într-una pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi. Deci din acea zi

26

se sfătuiră ca să-l omoare” (Ioan, 11, 49-53).

Iisus este trimis de Ana la Caiafa şi condamnat: „Ce mai avem trebuinţă de martori? Aţi auzit defăi-marea, ce vi se pare vouă: Iar ei toţi îl osândiră că este vinovat de moarte” (Marcu, 14, 63-64). Dar,

cum legea nu permitea Iudeilor astfel de condamnări: „nouă nu ne este iertat să omorâm pe nimenea”, hotărăsc ca procuratorul roman Pilat din Pont să fie executorul hotărârii lor (v. A se spăla pe mâini ca Pilat din Pont).

APĂ

„Izvoarele apelor” – expresie din Psalmul 41 care se

foloseşte aproape întotdeauna pentru a indica, la figurat, o

sursă abundentă, inepuizabilă.

„Apa vieţii” (Apocalipsa, 22, 1) – apa este simbolul

universal al vieţii şi al purităţii.

„Apa distrugătoare” (Amos, 5, 24)

„Apă vie” (Ioan, 4, 1-30) – simbolizează

universalitatea credinţei.

„Picătură de apă în mare” (Ecleziastul, 11, 10) –

metaforă pentru zilele omului în raport cu eternitatea;

cantitate neglijabilă.

„Apa Botezului” (Faptele Apostolilor, 10, 47)

„Moise salvat de ape” (Exodul, 2, 1)

27

Lit. Simbolul biblic apare în scrierile lui Paul

Claudel, Cinci mari ode, 1910, „Duhul şi Apa” şi ale lui

Jean-Claude Renard, Descântecul apelor, 1961.

În Facerea 1, 2, se arată că „Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor”. Şi în alte pasaje din Biblie se subliniază cât de necesară este apa pentru viaţa cotidiană, dar pentru că se găseşte greu, trebuie săpate fântâni şi instalate cisterne în care să se strângă apa de ploaie.

Noţiunea reuneşte trei teme esenţiale: grija lui Dumnezeu; încrederea evlaviosului; dăruirea apei sau dăruirea vieţii. Ea semnifică viaţa în toate formele.

În Noul Testament, apa simbolizează dăruirea vieţii divine celui care crede. Ioan Evanghelistul vorbeşte despre întâlnirea lui Iisus cu o femeie care venea să ia apă dintr-o fântână. Iisus i-a cerut să bea şi, potolindu-şi setea, i-a vestit apa vieţii veşnice spunând: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare

spre viaţă veşnică” (Ioan, 4, 14).

Apa poate fi şi distrugă-toare şi aducătoare de moarte: este cazul apelor potopului, ape de sus, care trec prin stăvilarele cerului deschise de Dumnezeu. Evreii se temeau de furtuni, naufragii, revărsări de ape. Datorită lui Iisus, în apele adânci ale lacului Tiberiadei sunt scufundate, în trupurile unor porci, duhurile necurate care-l chinuiau pe un demonizat (Marcu, 5, 11-13).

Apa asociază cele două valori, viaţa/moartea: se scufundă în apă omul cel vechi (omul păcătos), care moare, şi iese un om nou, spălat de toate păcatele.

Apa, semnificând viaţa sub toate formele, ajută la vindecarea bolilor. Prorocul Elisei l-a trimis pe un lepros, Naaman, să se scalde în Iordan. Acesta a ieşit din apă cu pielea netedă, vindecat, fiindcă avusese cre-

28

dinţă în Dumnezeu, care vorbea prin gura lui Elisei (Cartea a Patra a Regilor, 5, 10-14). Istorisirea a fost interpretată în creştinism ca prefigurare a botezului care „vindecă” de păcat.

Şi evreii îndeplineau ritualuri de purificare, deo-potrivă fizică şi morală, prin cufundarea în bazine cu apă curată (la intrarea în Templu) sau în piscine rituale (Qumran).

În Vechiul Testament, poporul lui Dumnezeu, chi-nuit de sete în mijlocul deşertului, îi cere lui Moise să-i aducă apă. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Ia în mână toiagul cu care ai lovit Nilul şi du-te. Iată, Eu voi sta înaintea ta acolo la stânca din Horeb, iar tu vei lovi în stâncă şi va curge din ea apă şi va bea poporul” (Ieşirea, 17, 5-6).

APOCALIPSĂ

(gr. apocaluptein, „a dezvălui”)

Un mare număr de texte despre Apocalipsă regăsim în

Vechiul Testament (Isaia, 24-27; Daniel, 10-12). Acest tip

de descriere a unui dezastru, devenit gen literar, se va

dezvolta mai ales în perioada aşa-numită

intertestamentară, adică din sec. al II-lea î. Hr. până în

sec. I d. Hr. Asemenea apocalipse, precum Testamentul

celor 12 patriarhi sau Apocalipsa săptămânilor, sunt

considerate apocrife.

„Apocalipsa lui Ioan”

„Scenă de Apocalips(ă)” – viziunile eshatologice

asupra destinului lumii sunt comune mai multor mitologii

29

şi religii. „Scenă de Apocalips(ă)” este metafora de maximă

sugestie pentru caracterizarea unui dezastru exterminator.

„Venirea Apocalipsului” (Apocalipsa, 1, 1; Corinteni 12, 1)

„Venirea Apocalipsei” este percepută simplist ca « sfârşitul

lumii, în concepţia viziunii biblice, fiind descrierea inspirată a

trecerii lumii în dimensiunea ideală a credinţei în

Dumnezeu. Apocalipsa lui Ioan Teologul încheie paginile

Bibliei, fiind o viziune fabuloasă asupra destinului omenirii.

„Bătrânii Apocalipsei” (Apocalipsa, 4, 4) – alai celest

al lui Hristos.

„Fiara Apocalipsei” (Apocalipsa, 11, 7) – este o

metaforă de mare sugestie pentru un monstru care anunţă

un dezastru exterminator.

„Cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa, 6, 2-8) –

imagine înspăimântătoare sau ironică a unei cavalerii.

„Pecetea celor aleşi în Apocalipsă” (Apocalipsa, 7, 3-8)

Lit. Genul apocaliptic a fost cultivat încă din

antichitatea iudeo-creştină, cf. Hermas, Păstorul, către

140 d. Hr. Operele apocaliptice se prezintă adesea sub

formă epică, într-un decor cosmic.

În Numele Trandafirului, 1980, Umberto Eco îşi

imaginează că şirul crimelor săvârşite la o mănăstire, în

1327, urmează ordinea prevestirilor de la deschiderea celei

30

de-a şaptea peceţi (roman transpus pe ecran de Jean-

Jacques Annaud).

Prin frumuseţea sa alegorică şi prin forţa viziunilor,

Apocalipsa constituie sursă de inspiraţie pentru mulţi

poeţi, ca Blake, Lamartine sau Hugo. Unele accente

apocaliptice se găsesc şi la Shelley, Prometeu eliberat,

1820, dramă în care, în actul al IV-lea, este înfăţişată

dezordinea care a cuprins forţele răului, şi la Wagner,

Amurgul Zeilor, 1874, deşi aceşti autori s-au detaşat de

gândirea biblică, aidoma lui D. H. Lawrence, care scrie

Apocalipsa (1931) dintr-un sentiment de ură împotriva

Revelaţiei, socotită şansa celor slabi.

Frământările istoriei – revoluţii, războaie uriaşe –

provoacă adesea în literatură o întoarcere la acest tip de

inspiraţie, dezbrăcată de latura religioasă, printre altele, în

literatura ştiinţifico-fantastică.

Ultima carte din Noul Testament a fost scrisă, fără îndoială, în jurul anilor 95-100, probabil nu de însuşi apostolul Ioan, ci sub influenţa acestuia. Hristos în slavă i-a apărut lui Ioan, exilat la Patmos, şi i-a poruncit să scrie către şapte biserici din Asia. Apoi Ioan

a fost dus în cer. Acolo l-a văzut pe Dumnezeu pe tron, înconjurat de cetele îngereşti, ţinând în mână cartea cu şapte peceţi pe care i-a dat-o Mielului jertfit. Mielul a rupt cele şapte peceţi, fiecare desfacere a peceţilor fiind semnul unor apariţii. Primele patru au făcut să

31

apară călăreţii: Arcaşul part, pe atunci spaima romanilor, Războiul, Foametea şi Ciuma (Moartea) pe un cal galben-vânăt, care aveau să facă prăpăd pe pământ (Apocalipsa, 6). A apărut apoi Femeia, mamă a unui copil de parte bărbătească, pe care Balaurul Satana voia să-l devoreze. Izgonit de Mihail şi de oştile îngereşti, Balaurul şi-a transmis puterea Fiarei, care susţinea Babilonul: Marea Desfrânată (simbol al Imperiului Roman prigonitor al creştinilor, Apocalipsa, 17).

Ioan a evocat apoi Noul Ierusalim, cetatea sfântă pogorâtă din cer, unde Dumnezeu sălăşluia împreună cu oamenii (Apocalipsa, 21).

În această apocalipsă creştină, Iisus este recunoscut ca Mesia, promisiunile lui Dumnezeu se îndeplinesc, iar Revelaţia este astfel săvârşită.

Apocalipa lui Ioan Teologul constituie un text de referinţă în structura Bibliei atât prin proble-matica sa, cât şi prin semnificaţiile dezvoltate şi prin tonul inspirat al profeţiilor, profund, lipsit de

ezitare. Momentul apocalipsei pare o relatare din trecut, dar şi o viziune a viitorului, şi o vamă a timpului următor, din perspectiva trecutului.

Spectacolul Apocalipsei este înfăţişat de Dumnezeu pentru a-i avertiza pe oameni despre efemeritatea vieţii pe Pământ şi pentru întărirea Bisericii. Prima parte a Cărţii Apocalipsei cuprinde şapte scrisori către bisericile creştine din Asia (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodikeia), care transmit ideea credinţei în Învierea lui Iisus. Partea a doua are ca temă „lucrurile care trebuie să se întâmple după aceea”, într-o amplă succesiune de viziuni catastrofice, cărora le urmează purificarea răs-cumpărării. La venirea apocalipsei, lumea păcatului piere şi locul ei este luat de o alta, de dimensiuni spirituale perfecte.

Apocalipsa este o carte inspirată de divinitate unui martor, conform tradiţiei, „ce a văzut şi a auzit aceasta”. Autorul acestei cărţi a fost Apostolul Ioan,

32

fiul lui Zebedeu, exilat la Patmos pentru credinţa sa, ori alt conducător spiritual din zona ioanidă a Asiei Mici şi cuprinde un mesaj care se transmite în spirit şi îndeamnă la primirea şi pregătirea lui de către oameni: îngerul Domnului destăinuie „robului Său Ioan” imagini ale unui timp-sinteză şi anunţă schimbarea sau regenerarea vieţii. Textul Apocalipsei este alăturat celor canonice după sinodul din Cartagina (419), până atunci suscitând opinii controversate, îndeosebi datorită absenţei dogmelor fundamentale (Sfânta Treime, păcatul originar, viaţa terestră a lui Iisus, sfintele taine ale creştinismului etc.).

Solia divină vesteşte confruntarea finală dintre Dumnezeu şi Diavol. Specta-colul descris depăşeşte imagi-naţia umană: „Şi m-am întors să văd al cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în

veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; în mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui” (Apocalipsa, 1, 12-16). Apocalipsa spune că Ioan este luat în Duh şi asistă la desfacerea peceţilor cărţii adevărului, că vede cum apar cei patru călăreţi-vestitori şi cum sufletele martirilor sunt duse sub jertfelnic: „Şi li se dete fiecăruia vestmânt alb şi li se zise să se mai repauzeze puţin timp, până să împlinească numărul şi cei împreună slujitori ai lor şi fraţii lor, care au să fie omorâţi şi ei. ” El mărturiseşte că, după ce se vor întâmpla toate acestea, se va produce un cutremur mare şi

33

întreaga natură se va transforma: „soarele se făcu negru ca un sac de păr şi luna întregă se făcu ca sângele” şi „stelele cerului căzură pe pământ, după cum un smochin scuturat de vânt mare îşi aruncă smochinele sale iernatice”. După deschiderea celei de-a şaptea peceţi, şapte îngeri vor trâmbiţa dezastre cumplite. Vor urma apoi privelişti copleşitoare din războiul lui Mihael cu bala-urul, din luptele Sfinţilor cu cele două Fiare, din salvarea celor 144000 de desăvârşiţi, din prăpădul provocat de vărsarea celor şapte cupe ale mâniei: 1) „... şi se făcu rană rea şi pricinuitoare de durere pe oamenii care au semnul fiarei şi se închină chipului ei”; 2) „şi se facu sânge ca de mort şi orice suflare de viaţă muri, cele ce sunt în mare”; 3) „şi se făcu sânge” apa râurilor şi a izvoarelor”; 4) „Şi dogorâţi fură oamenii de arşiţa mare”; 5) se face întuneric în împărăţia Fiarei; 6) seacă apa Eufratului; 7) „şi se făcură

fulgere şi vuiete şi tunete, şi cutremur se făcu mare, cum nu se făcu de când se făcu om pe pământ, atât de tare, cutremur aşa mare”. Va urma decăderea Babilonului, apoi înlănţuirea balaurului timp de o mie de ani – interval în care va domni Iisus Hristos, din înfrân-gerea definitivă a Satanei şi din împlinirea Judecăţii de Apoi, şi despre cerul cel nou şi pământul cel nou şi despre Ierusalimul ceresc. Lumea pare a se naşte iarăşi din cuvântul lui Dumnezeu: „Şi Cel ce şedea pe tron a grăit: Iată, noi le facem pe toate. Şi a zis: Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vredni-ce de crezare şi adevărate. Şi iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieţii. Cel ce va birui va moşteni acestea şi-i voi fi lui Dumnezeu şi el Îmi va fi Mie fiu, iar partea celor fricoşi şi necredincioşi şi spurcaţi şi ucigaşi şi desfrânaţi şi fermecători şi închinători de idoli şi a

34

tuturor celor mincinoşi este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este

moartea a doua” (Apocalipsa, 21,

5-8).

APOSTOL

(cf. gr. apostolos „mesager”)

„Faptele apostolilor” – carte a Noului Testament.

„Misiunea Apostolilor/ a face apostolat / apostolii

lui Hristos” – se referă la acţiuni ample de edificare, prin

ataşament şi conduită exemplară, a unui sistem de idei

durabil, esenţial, pentru o colectivitate, de către un grup de

oameni sau numai de către unul, care porneşte de la un

stadiu fără perspective, în condiţii ostile, înfruntând

ignoranţa şi suspiciunea celor pentru binele cărora munceşte,

dar motivat de o uriaşă încredere în idealul propus.

Lit. Amoul şi Simon Greban, Faptele Apostolilor, a

doua jumătate a sec. al XV-lea; unul dintre „misterele” din

Evul Mediu.

Giovanni Papini, în Viaţa Iui Isus, spune: „Apostolii care

colindă cu o singură haină pe ei, cu o singură pereche de

opinci, fără chimire şi fără desagi, săraci ca sărăcia, goi

ca adevărul, nevinovaţi ca bucuria, sunt, în ciuda părerii

caliceniei lor, întruchipări felurite ale unui Împărat ce a

35

venit să întemeieze o Împărăţie mai mare şi mai fericită

ca toate împărăţiile, să le dăruiască săracilor o bogăţie

mai de preţ ca toate avuţiile ce se pot măsura, să-i îmbie

pe nenorociţi la o desfătare mai adâncă decât toate desfătările”.

Este o carte a Noului Testament şi evidenţiază deschiderea Bisericii către păgâni, adică faţă de neevrei. În prima jumătate a cărţii, Petru este persona-jul principal, iar în cea de-a doua, prin călătoriile sale misionare, protagonistul este Pavel. Textul poate fi datat în jurul anului 70 d. Hr.

Mântuitorul alege doisprezece din cei 70 de ucenici ai săi pentru a propovădui în lume învăţătura Sa: „Iar numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: cel dintâi Simon numit Petru, şi Andrei fratele lui, Iacob al lui Zebedeu şi Ioan fratele lui, Filip şi Bartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacob al lui Alfeu şi Lebeu, numit Tadeu. Simon Cananeul şi Iuda Iscariotul, care l-a şi dat prins”. Investiţi cu har, apostolii aveau misiunea să predice şi să anunţe că s-a apropiat împărăţia cerurilor, să lecuias-

că pe suferinzi, să tămăduias-că pe neputincioşi, să elibereze de demoni pe cei posedaţi, fără a cere vreo răsplată. Apostolii se identi-fică în misiunea lor cu Iisus: „Cine vă primeşte pe voi, pe mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine, primeşte pe cine m-a trimis pe mine. Cine primeşte profet în nume de profet, plată de profet va lua, şi cine primeşte pe drept în nume de drept, plată de drept va lua”.

Apropierea Împărăţiei Cerurilor cuprinde idealuri şi adevăruri vestite de Mântuitorul, cuprinse în învăţămintele: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împără-ţia cerurilor. Fericiţi cei blânzi, că ei vor moşteni pământul. Fericiţi cei care plâng, că ei vor fi mângâ-iaţii. Fericiţi cei care flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că ei se vor

36

sătura. Fericiţi cei milostivi, că ei vor fi miluiţi. Fericiţi cei curaţi cu inima, că ei vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că ei se vor chema fiii lui Dumnezeu. Fericiţi cei goniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor.

Fericiţi sunteţi când vă vor mustra şi vă vor goni şi vor zice împotriva voastră orice rău minţind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri; căci aşa goniră pe profeţii cei mai înainte de voi. ”

ARCĂ

(cf. lat. arca, „sipet”, „ladă”)

Acelaşi cuvânt latin, arca, traduce doi termeni ebraici:

unul (aron) desemnează chivotul Legământului, iar

celălalt (tevah) este întrebuinţat pentru a numi, la rândul

său, două obiecte, leagănul lui Moise şi arca lui Noe.

„Arca Iui Noe” (Facerea, 6, 14)

Expresia „Arca lui Noe” dezvoltă mai multe

semnificaţii: loc al salvării prin credinţă, aglomerare de

făpturi de mare diversitate, spaţiu al vieţii în timpul unui

cataclism, loc al speranţei în mântuire.

Lit. Jules Supervielle, Arca lui Noe, 1938: o vastă

culegere de poveşti, dintre care unele sunt inspirate din

Biblie.

Arca lui Noe a fost mai întâi folosită cu sens ludic ca o

imagine pentru o mulţime de oameni, apoi chiar de obiecte

37

multiple şi disparate. Cu timpul, a devenit o expresie

uzuală. O întâlnim la Heine, Alexandre Dumas, Mihail

Sadoveanu, Ilya Ehrenburg ş. a. În Sonete pluvioase,

George Topârceanu scrie:

„Mai fericit ca legendarul Noe,

Din toată omenirea inundată,

În arca mea nu am decât o fată...

Deasupra lumii noi plutim în voie. ”

Cf. şi Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Editura 1001 Gramar, Bucureşti, 1998.

Dumnezeu voia să salveze creaţia de la potopul pe care mânia Sa îl dezlănţuise (Facerea, 6, 19-22). Din porunca lui Dumnezeu a fost construită o corabie în care Noe a îmbarcat câte două exemplare, parte bărbătească şi parte femeiască, din toate speciile trăitoare.

În anul şase sute al vieţii lui Noe, izbucneşte potopul, care a durat o sută cincizeci de zile şi „stinse ce era viu pe pământ: de la om până la animale, şi de la târâtoare până la pasărea cerului se stinseră de pe pământ; şi rămase numai Noe şi cele ce erau cu el în arcă”. Nava

construită de Noe s-a oprit pe muntele Ararat, unde a primit solia porumbelului cu ramura de măslin în cioc: „şi porumbul se întoarse la el despre seară; şi iată el în gura lui avea o frunză verde de măslin. Atunci cunoscu Noe că apa a scăzut de pe pământ. Şi el mai aşteptă alte şapte zile, şi trimise din nou pe porumbel, care nu se mai întoarse la dânsul.” Ascultând de cuvintele lui Dumnezeu, cei aflaţi în arcă au ieşit, populând iarăşi pământul.

Arca lui Noe semnifică ocrotirea pe care o acordă Dumnezeu celor drepţi,

38

atunci când se află în nenorocire; ea reprezintă promisiunea unei vieţi noi, după o anumită încercare. Uneori, se face legătura între această corabie şi leagănul împletit din papirus, plutind pe Nil, în

care fiica lui Faraon l-a găsit pe Moise, după ce suveranul egiptean poruncise uciderea tuturor copiilor de parte bărbătească ai evreilor (Ieşirea, 2).

(A) AVEA

„Să aibă pentru sine” (Facerea, 38, 23). Expresia este

intrată în uzul comun în varianta „Ia-le tu pe toate”.

Expresia îi aparţine regelui biblic Iuda şi este adresată unui servitor pe care l-a trimis să-i aducă podoabele încredinţate unei femei în gaj şi care îl anunţa

că femeia dispăruse: „Să şi le ţină [să le aibă] sănă-toasă, cel puţin pe noi nu ne poate acuza de minciună”.

AVE MARIA

(lat. ave, imperativul de la avēre „a dori mult”, folosit ca

formulă de salut, de întâmpinare în latina clasică şi

populară)

„Ave Maria!” (Luca, 1, 28-42). Cu această expresie

începe imnul medieval în cinstea Fecioarei Maria: „Ave

Maria, gratia plena, Dominus tecum... Benedictus fructus

ventris tui...”, după Luca (1, 36). Expresia este folosită şi

ca rugăciune, numită şi „Salutare angelică” sau

„Bunavestire”: „Ave Maria, gratia plena; Dominus tecum:

39

benedicta tu in mulieribus, et benedictus fructus ventris

tui, Jesus. Santca Maria, Mater Dei, ora pro nobis

peccatoribus, nunc et in hora mortis nostrae. Amen. ”

Expresia se foloseşte din ce în ce mai rar în vorbirea

uzuală şi se întrebuinţează ca un salut adresat unei femei

deosebite.

Lit. „Te salut (Bucură-te), Marie”, apare ca refren în

„Rugăciunea”, text de Francis Jammes (Biserica îmbrăcată

în frunze). Se regăseşte şi în strofele consacrate de Louis

Aragon prizonierelor de la Auschwitz (Muzeul Grevin,

1946).

AVERE

„Ce folos îi poate aduce averea unui prost, căci el nu

poate cumpăra cu ea înţelepciunea?” (Proverbe, 17, 16) –

expresia se referă la mijloacele lumii materiale cu care nu se pot

cumpăra raţiunea, credinţa, sentimentul aparţinând lumii spirituale.

AVRAAM (ABRAHAM)

„Copiii lui Avraam” (Matei, 3, 9; Luca, 13, 16; 19, 9) –

expresia se foloseşte pentru a numi persoanele aflate sub

protecţia cuiva.

40

„Sânul lui Avraam” (Luca, 16, 19-25) – expresia „A fi în

sânul lui Avraam” este echivalentă cu „a fi fericit”, „a trăi

ca-n paradis” şi presupune un spaţiu înzestrat cu toate

darurile imaginabile, un loc în care fericirea este o stare firească.

„A trăi ca în sânul lui Avraam” (Luca, 16, 22-23) – a

trăi fericit.

Lit. O variantă mai rară a expresiei o întâlnim la Ion

Creangă: „sânul lui Dumnezeu”. Expresia se explică prin

obiceiul patriarhului Abraham, acela de a primi un oaspete

sau un prieten, lipindu-i capul de piept, în semn de

dragoste şi căldură sufletească.

În Tartuffe, Molière (act. V, sc. 3), spune prin gura lui

Orgon: „Îl cuibăresc mai dulce ca-n sânul lui Abraam”.

În Memoriile sale (pag. 158), Agatha Bârsescu, vorbind

despre o călătorie făcută într-o regiune frumoasă şi

ospitalieră, scria: „Am trăit acolo o săptămână ca în sânul

lui Avraam”.

În epoca Renaşterii, motivul a fost prelucrat de

Théodore de Bèze, în Avraam la sacrificiu, 1550 (teatru).

În Paradisul pierdut, de John Milton, 1667, cartea a XII-

a, se vorbeşte despre misiunea lui Avraam, bărbat cu

credinţă în Dumnezeu, care îşi va părăsi patria, pentru a

câştiga Ţara Făgăduinţei pentru urmaşii săi.

41

Blaise Pascal, în Memorial, 1654, îi opune pe

„Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul

lui Iacov” şi pe „Dumnezeul filozofilor, al savanţilor”;

altfel spus, îl opune pe Dumnezeul care a stabilit o legătură

personală cu oamenii celui abstract, descoperit prin speculaţia

intelectuală.

Cf. şi Sören Kierkegaard, „Frica de Cutremur”, 1843:

eseu asupra fricii pe care o trezeşte alesului înfăţişarea

înaintea lui Dumnezeu. Pentru S. Kierkegaard, încercarea

dificilă la care este supus Avraam este modul cel mai dur

în care îşi poate trăi cineva credinţa în Dumnezeu.

Avraam (Facerea, 12-25), care a trăit la începutul mileniului al II-lea î. Hr. , a primit poruncă de la Dumnezeu să-şi părăsească patria şi să plece într-o ţară necunoscută, care avea să devină Ţara Făgăduinţei. Mai târziu, se stabileşte în Canaan cu femeia lui, Sara, şi cu nepotul său, Lot.

Este momentul în care Dumnezeu îi făgăduieşte acel pământ pentru sine şi urmaşii săi. Pentru că Sara nu putea avea copii, Avraam se împreunează cu slujnica lui, aceasta dăruindu-i

un fiu, pe Ismail, care nu este însă moştenitorul promis.

Încă o dată, Dumnezeu îl ajută pe Avraam (Facerea, 18, 1 şi următoarele) şi Sara, în ciuda vârstei înaintate, îi va naşte un fiu. Ca să-i pună la încercare credinţa, Dumnezeu îi cere patriarhului să I-l jertfească pe acest fiu, Isaac. În faţa credinţei şi a supunerii lui Avraam, Dumnezeu împiedică jertfa şi interzice orice sacrificiu omenesc în viitor.

Avraam, numit „Părintele credincioşilor” (Romani, 4), este strămoşul recunoscut a

42

trei religii monoteiste: iudaism, creştinism şi islamism.

Avraam este considerat strămoşul poporului ales. El este părintele poporului căruia i-a fost dată Ţara Făgăduinţei. Expresia „copiii lui Avraam” (Matei, 3, 9; Luca, 13, 16; 19, 9) nu indică numai o descendenţă carnală, ci toţi cei care mărturisesc credinţa sunt, de asemenea, „fiii lui Avraam” (Matei, 1, 1; Romani, 4).

Sânul lui Avraam desem-nează locul de odihnă al celor care trăiesc în credinţa lui Dumnezeu şi cu frică de Dumnezeu, acolo unde nu există durere. Imaginea o regăsim în Parabola bogatului nemi-

lostiv şi a săracului Lazăr (Luca, 16, 19).

Avraam este individualizat prin credinţa lui într-un singur Dumnezeu, spre deosebire de înaintaşii săi, politeişti. El îşi urmează destinul sub semnul devotamentului necondiţionat pentru Dumnezeu, ceea ce îi conferă un loc cu totul special: „În toate Avraam a fost cel mai mare, cel mai curat şi cel mai venerabil dintre patriarhi, respectat şi venerat deopotrivă de evrei, mahomedani şi creştini. Un prieten al lui Dumnezeu, Părintele credincioşilor, generos, altruist, un caracter superb, cu o încredere fără margini în Dumnezeu.” (Henry Halley, Manual biblic).

(A) AUZI

„Cine are urechi de auzit să audă” (Matei, 11, 15) –

expresia se foloseşte în exprimarea laică cu sensul de „cine

vrea să înţeleagă, înţelege”.

Sunt cuvintele lui Iisus Hristos, adresate noroa-

delor, cu privire la Ioan Botezătorul.

43

(A) ATINGE

„Nu mă atinge!” (Ioan, 20, 17)

Expresia a intrat pe calea literaturii în limbajul comun

cu sensurile: a) propriu, când eşti invitat să nu te atingi de

un lucru preţios, sacrosanct (În muzee, obiectele rare şi

valoroase sunt însoţite de inscripţia: Noli me tangere!); b) la

figurat, expresia se referă la o persoană intangibilă, la un

text, la o ordine stabilită.

„Nu mă atinge!” – sunt cuvintele adresate de Iisus

Hristos Mariei Magdalena, după învierea Sa.

44

BAAL

(ebr. ba’al, „soţ, stăpân, proprietar”)

„Profeţii lui Baal” (Luca, 11, 15) – expresia denumeşte

servitorii ipocriţi ai divinităţii. Uzual, desemnează persoane

lipsite de harul pe care îl revendică prin înşelăciune sau

care le este atribuit de naivitatea unora din jur.

Semiţii occidentali l-au numit pe Hadad, zeul furtunii, Baal, cel care trimitea atât ploaia aducătoare de roade, cât şi trăsnetul distrugător. În Biblie, el reprezintă toţi zeii falşi.

După o perioadă îndelun-gată de secetă, prorocul Ilie i-a chemat pe profeţii lui Baal pe Muntele Cârmei pentru a le dovedi evreilor că Baal nu există. Jertfa, pregătită de Ilie, deşi udată mai înainte cu apă la porunca Iui, a fost mistuită de focul lui Dumnezeu, în timp

ce, pregătită de prorocii minci-noşi, nu a luat foc. Ilie porunceşte celor prezenţi să facă dreptate: „Prindeţi pe profeţii lui Baal; nici unul din ei să nu scape; şi-i prinseră; şi-i pogorî Ilie la pârâul Kişon, şi-i junghiă acolo”. Dovedind astfel existenţa lui Dumnezeu, Ilie i-a înjunghiat pe cei 450 de proroci ai lui Baal (Cartea a Treia a Regilor, 18, 18-40). Pedeapsa dură dată de Ilie este motivată de faptul că profeţii lui Baal erau ucigaşii oficiali ai

45

pruncilor sacrificaţi în templul zeului. Executarea acestora a constituit o lovitură puternică dată

acelora care adoptau alte credinţe, mânaţi de interese îndoielnice sau din slăbi-ciune morală.

BABEL

(ebr. Babel; gr. Babylon)

Numele „babel” înseamnă „amestec”, „confuzie” şi se

referea, iniţial, la depunerile de pe fundul vaselor de vin

etc. Etimologia populară dată de textul biblic conduce la

folosirea cuvântului „Babel” în sensul încurcării limbilor.

„Turnul Babel” (Facerea, 11, 1-9) este numele dat

unui turn uriaş, construit la Babilon de către fiii lui Noe,

care doreau să ajungă astfel la cer. Până atunci, ei vorbeau

o singură limbă. Îndrăzneala lor este pedepsită de

Dumnezeu, care le-a amestecat graiurile. Herodot susţine

însă că exista, încă în timpul lui, la Babilon, un turn foarte

înalt, care servea caldeenilor drept observator. Se

presupune că acesta ar fi fost turnul Babel, deoarece, în

Scriptură Babel este numele oraşului Babilon.

Neascultarea fiilor lui Noe îl mânie pe Dumnezeu care îi

împrăştie pe tot pământul, făcându-i să înceteze zidirea

cetăţii: „Haidem să ne pogorâm şi să amestecăm pe loc

graiul lor, astfel ca să nu se mai înţeleagă în limbă unii cu

alţii!” (Facerea, 11, 1-9).

46

Expresia „turnul Babel” dezvoltă mai multe semnificaţii: o

construcţie uriaşă, un amestec de lucruri sau de idei

confuze, o reuniune haotică, unde toţi vorbesc fără să se

poată înţelege şi, în general, o confuzie, o încâlceală

enormă.

Sensul atribuit – sau păstrat – în actualitate pentru

„Turnul Babel” este acela de reper pentru neorânduială şi

neînţelegere (aşadar, acordându-se importanţă fenomenului

de diferenţiere a limbilor. Se spune că acesta este începutul

teoriei lingvistice, a multilingvismului şi a teoriei diversităţilor

şi idenţităţilor culturale), care face imposibilă armonia

iniţială. El poate asimila şi sensul de proiect sfidător prin

măreţia lui, început împotriva voinţei unei forţe

atotputernice, care generează eşecul, prin dezbinarea

partenerilor.

Aici este turnul lui Babel – toată lumea vorbeşte în

acelaşi timp.

Lit. În „Infernul” din Divina Comedie (1307-1321),

Dante foloseşte expresia „turnul Babel”cu referire la

Nimrod, care încearcă să înalţe acest turn stârnind în lume

vrajba şi discordia.

47

Pierre Emmanuel, Babel, 1952: omul a vrut să fie

asemenea lui Dumnezeu, încercând să construiască lumea

şi va fi pedepsit pentru lipsa lui de măsură.

Jorge Luis Borges, în Ficţiuni, 1942, „Biblioteca din

Babel”, ilustrează simbolismul labirintului în afara

contextului biblic, real sau metaforic.

Maiakovski scrie: „Umflându-ne în pene trufaşe, /

turnuri Babel înălţăm în oraşe” (Poeme, Prolog II).

În literatura română, la Marin Sorescu găsim simbolul

biblic în poezia Subiectivism:

„Pe peretele care mi s-a dat

Să-l umplu cu chipuri

Nu-mi văd deocamdată decât umbra mea

Începută din toate părţile,

Ca turnul Babel. ”

Turnul Babel – După potop, neamurile s-au răspandit de la fiii lui Noe: „Şi era peste tot pământul o singură limbă şi o vorbire”. Şi oamenii hotărăsc să zidească o cetate şi un turn cu vârful până la cer, spre a nu se mai răspândi pe tot pământul, încălcând astfel poruncile lui Dumnezeu. Văzând urmările faptului că

există un singur popor care vorbeşte o singură limbă şi neplăcându-i neascultarea lor, Dumnezeu îi împrăştie pe întreg pământul. Turnul Babel este surpat în părăsire, rămânând în memoria oamenilor drept locul unde Dumnezeu „amestecă lim-bile a tot pământul”.

Descrierea biblică a turnului Babel se inspiră de

48

la piramidele în trepte, numite Zigurat, din care s-au găsit unele vestigii în Mesopotamia. După ce au descoperit arderea cărămizii, oamenii au vrut să con-struiască un oraş străjuit de un turn înalt până la cer. Ca să le pedepsească trufia,

Dumnezeu i-a dezbinat prin înmulţirea limbilor şi i-a împrăştiat (Facerea, 11, 9).

În afara pedepsirii culpei colective, acest episod poate fi citit ca o condamnare a civilizaţiei urbane.

BABILON

(akk. Bab-ilu, „poarta zeului”)

„Babilonul cel mare” este numele dat Romei, care va

fi distrusă pentru idolatria şi persecuţiile practicate acolo.

„Babilonul” – „Marea desfrânată”, aliata lui Anti-

hrist (Apocalipsa, 18, 9-24).

Lit. Sf. Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, 413-424: în

cartea XIX, autorul latin opune cele două cetăţi –

Babilonul, cea profană, şi Ierusalimul, cea sfântă.

Babilonul era un oraş antic situat pe Eufrat şi datează din mileniul al III-lea, fiind întemeiat de sumerieni. Oraşul capătă importanţă sub dinastia I (2225-1925) şi, în special, sub domnia lui Hammurabi. Oraşul, fiind distrus, a fost reconstruit de caldeeni, iar sub Nabucodonosor, prin edificiile sale, se consacră

drept una dintre minunile lumii (ruinele construcţiilor de acolo au fost scoase la lumină de Koldervey, la începutul sec. al XX-lea). Nabucodonosor a cucerit Ierusalimul şi l-a distrus, iar pe locuitori i-a deportat. Exilul a durat 50 de ani (587-538), iar întoarcerea evreilor în Iudeea apare ca o replică a dezrobirii din Egipt.

49

Căderea Babilonului, prevestită adesea de profeţii din Vechiul Testament ca fiind pedeapsa lui Dumnezeu, care îşi răzbună poporul asuprit (Ieremia, 50-51), a avut loc în 538, când

Cirus al Persiei a cucerit oraşul.

Babilonul reprezintă sim-bolul tuturor împărăţiilor care se împotrivesc lui Dumnezeu şi poporului Său.

BALAAM (VALAAM)

„Măgăriţa lui Balaam” (Numeri, 27, 28) – expresia

semnifică o cale miraculoasă de impunere a unui adevăr

esenţial, dar neglijat.

Lit.: Măgăriţa lui Balaam (corect: Bileam) – mai

mulţi autori fac referire la această legendară măgăriţă

când, în mod miraculos, cineva considerat drept prost şi

taciturn, deschide deodată gura, capătă grai şi spune

anumite adevăruri pertinente.

Întâlnim expresia la poetul Heinrich Heine, sub forma

de „măgarul lui Balaam”. În ultima sa poezie, Pentru

Mauche, elogiu al iubirii, rostit de un muribund pe patul

unei atroce suferinţe, nu poate uita de ura lui faţă de

burghezul german, care-i tulbură extazul poetic cu apariţia

sa grotescă şi stridentă de măgar al lui Balaam.

Honoré de Balzac, în povestirea sa, Salonul cu

vechituri, foloseşte expresia atunci când domnul Du

50

Croisier strigă după depoziţia unei martore în faţa

tribunalului: „Minune! A grăit Măgăriţa lui Balaam!”

Balaam era un proroc pe care regele din Moab, Balac, l-a adus din Mesopotamia pentru a-i blestema pe israeliţi. A mers spre Moab, spunându-i regelui că nu va putea să-I dea ascultare decât lui Dumnezeu.

Textul biblic povesteşte că Dumnezeu i-a aşezat în drum un înger, iar măgăriţa lui Balaam (Valaam), speriată, a refuzat de trei ori să mai înainteze.

Ajuns la Balac, prorocul i-a binecuvântat pe israeliţii pe care trebuia să-i blesteme (Numeri, 22, 24). În noaptea de răgaz pe care magicianul a cerut-o regelui, Dumnezeu l-a prevenit: „Să nu mergi cu ei, nici să blestemi pe popor, căci este binecuvântat. ”. La al doilea demers al trimişilor lui Balac, el primeşte încuvi-inţarea lui Dumnezeu să meargă „dar numai cuvântul ce voi vorbi ţie acela să-l faci”. În ziua când a pornit calare pe o măgăriţă, însoţit de cei doi fii ai săi, un înger

al Domnului „cu sabia scoasă în mână” i-a apărut înainte. Nevăzându-l, ghici-torul a lovit animalul cu sălbăticie, până când îngerul i-a vorbit: „Pentru ce bătuşi pe asina ta de trei ori? Iată eu ieşii, ca să mă opun ţie, căci calea pe care mergi tu nu este dreaptă înaintea mea: şi asina mă văzu, şi ea se feri de mine acum de trei ori; dacă ea nu se ferea de mine, într-adevăr! Pe tine te-aş fi omorât, şi pe ea aş fi lăsat-o vie”. Apoi îi este îngăduit să meargă cu porunca de a rosti numai cuvântul lui Dumnezeu. Balaam, „bărbatul cel cu ochii deschişi”, merge şi, inspirat de Dumnezeu, binecuvântează de trei ori poporul israelit, încheind apoteotic: „Tot cel ce te binecuvântează pe tine, binecuvântat să fie, Şi cel ce te blesteamă pe tine, blestemat să fie”.

Ulterior, Balaam a fost corupt. Douăzeci şi patru de mii de oameni au fost ucişi

51

pentru vina de a nu-şi fi păstrat credinţa în Dumnezeu. Printre ei, alături de cinci regi ai Madianului, a murit şi Balaam. Numele vrăjitorului este evocat în Noul Testament, ca reper al ororii: „Părăsind calea dreptăţii se rătăciră, urmând calea lui Balaam

fiul lui Bosor, care iubi plată de nedreptate. Şi primi mustrare pentru a lui călcare de lege: asin, fără glas, grăind în glas de om, opri nebunia profetului” (Epistola a II-a a lui Petru, 2, 15-16).

BĂRBAT

„Tu eşti acel bărbat” (Cartea a II-a a regilor, 12, 7).

Sunt cuvintele adresate lui David de către profetul Nathaniel, după ce i-a amintit, cu ajutorul unei parabole, crima de care se

făcuse vinovat prin ucide-rea lui Urie pentru a se căsători cu femeia acestuia, Bethsabeea.

BETLEEM

„Măcelul pruncilor din Betleem” (Matei, 2, 16) –

expresia are conotaţiile unui act de o sălbăticie inumană,

absurdă, dementă.

Lit. La Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, măcelărirea

pruncilor capătă o semnificaţie nemuritoare: „Această

jertfire a Nevinovaţilor în preajma leagănului unui

Nevinovat; această jertfă de sânge pentru un prunc care îşi

va da sângele întru iertarea vinovaţilor; această jertfă

52

omenească pentru cel ce la rându-i fi-va jertfit, are un

tâlc profetic. Mii şi mii de nevinovaţi vor trebui să moară,

după moartea lui, pentru singura nelegiuire de-a fi crezut

în Învierea lui Cristos: se naşte ca să moară pentru ceilalţi

şi, iată, mii de prunci mor acuma pentru el, ca să-i

ispăşească naşterea”. La puţin timp după teribila

întâmplare, sinistrul ucigaş moare în chinuri îngrozitoare.

Pe tronul Iudeii (din anul 40 î. e. n.), timp de treizeci şi trei de ani s-a aflat Irod cel Mare, a cărui domnie a fost umbrită de deciziile sale criminale, cărora le cad victime inclusiv soţia Mariamme, fiii Alexandru, Aristobul şi Antipater, culminând cu uciderea pruncilor din Betleem (de la doi ani în jos), ca urmare a semnelor cosmice anunţate de

Scripturi, care prevesteau naşterea Mântuitorului: „Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi”

(Matei, 2, 16).

BIBLIE

„Legea şi Prorocii” (Matei, 7, 12) – se foloseşte astăzi

despre ceva ce se impune fără discuţie.

„Literă de Scriptură/de Evanghelie” (Matei, 24, 14) –

respectarea întocmai a unor sfaturi, ordine, principii.

Lit. Primele texte literare creştine inspirate de Biblie

sunt cunoscute sub titlul generic de Patristică sau Scrierile

53

Părinţilor Bisericii, începând din sec. al II-lea d. Hr. , iar

scriitori greci şi latini, apoi sirieni şi armeni, din sec. al IV-

lea, au făcut exegeza şi comentariul Vechiului şi Noului

Testament. Cu o influenţă importantă în Evul Mediu şi

chiar mai târziu sunt textele semnate de Tertulian, Origen,

Sfântul Ambrozie şi Sfântul Augustin.

Critica istorică şi filosofică semnată de Richard Simon

şi Spinoza (sec. al XVII-lea) a trezit, la scriitorii de mai

târziu, interesul pentru cronologia faptelor menţionate în

Biblie şi pentru cercetarea autorilor cărţilor biblice: în

Enciclopedie, 1751-1772, articolele „Biblie”, „Canon”,

„Cronologie sfântă”; vezi şi Voltaire, Biblia, în sfârşit

explicată, 1776.

Paul Claudel, în sec. al XX-lea, a reluat tradiţia patristică şi

medievală a comentariilor şi a interpretărilor Bibliei.

Traducerea Bibliei a fost o ocazie pentru apariţia unor

veritabile opere literare: în Anglia, Versiunea autorizată a

Sfintei Biblii, 1604-1611; în Germania, Luther a contribuit

prin traducerea sa la formarea limbii germane moderne

(1534). De altfel, în toate ţările creştine, traducerea Bibliei

a contribuit la formarea limbii literare a comunităţii

lingvistice respective. Pentru români, Biblia de la

54

Bucureşti, 1688, este considerat „întâiul monument de

limbă română literară”.

În zilele noastre, poeţii sunt şi ei ispitiţi de acest

exerciţiu fascinant: Jean Grosjean, Apocalipsa, 1962, şi

Henri Meschonnic, Cele cinci suluri, 1970.

Cuvântul Biblie vine din grecescul Biblia, „cărţile sfinte”, provenind, la rândul lui, din byblos „papirus”, după numele oraşului Byblos, care deţinea controlul comerţului cu papirus. Biblia este alcătuită din mai multe cărţi, unele semnate, altele anonime, create în decurs de peste zece secole şi grupate în două părţi: Vechiul Testament şi Noul Testament.

Este cea mai răspândită carte din lume, fiind tradusă în aproximativ 1800 de limbi şi dialecte şi a constituit sursa de inspiraţie a nenumărate opere literare, muzicale şi de artă.

Biblia reprezintă partea esenţială a revelaţiei lui Dumnezeu şi a prescrip-ţiilor lui (Matei, 7, 12; Epistola către romani, 3, 21).

BISERICĂ

(lat. basilica < gr. basilika „casa Domnului”)

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica

Mea ” (Matei, 16, 18).

Lit. Eusebiu (265-340 d. Hr.), în Istoria ecleziastică,

prezintă informaţii despre Biserica creştină la începuturile

ei (scaune episcopale, literatură, persecuţii), iar în Cronica,

55

acelaşi autor se străduieşte să precizeze locul creştinismul

în istoria universală, începând de la Avraam.

Blaise Pascal, în Scrisori către Domnişoara de Roannez,

1656, consideră Biserica drept trupul lui Iisus Hristos.

Cuvântul ebraic qahal numeşte adunarea poporului lui Israel chemat de Dumnezeu la Sinai (Deuteronom, 5) şi comu-nitatea evreiască după întoarcerea ei din Exil (Neemia, 8, 2). Pavel foloseşte cuvântul grecesc ekklesia când se adresează bisericilor (comunităţi loca-le). După Evanghelia lui Matei, Iisus i-a spus ucenicului său Simon-Petru: „Tu eşti Petru (Piatra), şi pe această piatră voi zidi Biserica

mea” (Matei, 16, 18). Bisericile (Catolică, Ortodoxă, Protestantă) se recunosc ca „popor al lui Dumnezeu”. Ele se consideră un trup al cărui cap este Hristos, după formularea lui Pavel (Epistola către Coloseni a Sfântului Apostol Pavel, 1, 18). Biserica (fără majusculă) desemnează clădirea în care se adună creştinii, iar Sf. Augustin a imaginat o cetate divină în cer pentru sufletele eliberate de păcat.

BOGAT

„Mai uşor îi va fi cămilei să treacă prin urechile

acului, decât bogatului să intre în împărăţia cerurilor ”

(Luca, 18, 25) – sugerează dificultatea de a rezista tentaţiei

de îmbogăţire prin orice mijloc.

56

„Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona”

(Luca, 16, 13; Matei, 6, 24) – se adreseză celor dominaţi de

dorinţa de îmbogăţire.

În Vechiul Testament, bogăţia constituie răsplata virtuţii sau a muncii, ca dar al lui Dumnezeu. Bogăţia în sine nu este un păcat, cât timp nu este agonisită pe căi necinstite şi nu te îndepărtează de oameni şi de Dumnezeu. Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (5, 1; 27, 1; 31, 1) avertizeză asupra primejdiei bogăţiei, iar Pildele lui Solomon (15, 16-17; 16, 8)

arată că ea nu este de ajuns pentru a asigura fericirea.

În Noul Testament, Iisus arată de unde vine peri-colul: „Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca, 16, 13; Matei, 6, 24).

Evanghelia după Luca condamnă setea de înavuţire. În epistolele neotestamentare, se face referire la bogăţia dată de valorile spirituale.

BOTEZ

(gr. baptizein, „a se cufunda”)

Semnificaţia lui este cea a unei renaşteri (se regăseşte în

expresiile populare: „a primi botezul focului, al aerului” etc.).

„Botezul – Ioan Botezătorul”

„Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie!” (Ioan, 1, 23)

– sunt cuvintele lui Ioan Botezătorul către farisei.

Lit. Vezi Voltaire, „Quakerii”, în Scrisori filozofice,

(1734); Naivul (1767) – parodie a ritului baptismal.

57

Semnificaţia botezului este aceea că, prin scufun-darea în apă, omul renaşte la o viaţă purificată. Astăzi, botezul marchează intrarea în comunitatea Bisericii.

Botezul lui Ioan era un ritual purificator care trebuia să fie însoţit de o convertire morală şi cu valoare profetică: prevestea sosirea lui Mesia, cel care, mai mare decât Ioan, va boteza „cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei, 3,

11). Şi Iisus a primit botezul lui Ioan, prin care îşi asuma solidaritatea cu oamenii păcătoşi. După Înviere, Iisus le-a poruncit uceni-cilor să boteze toate neamu-rile „în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh” (Matei, 28, 18-20), iar, după Rusalii, botezul a fost practicat la creştini, păs-trându-se până în zilele noastre.

BUNA-VESTIRE

Sintagma apare în Evanghelia după Luca (1, 26-38) şi

este denumirea sărbătorii în cinstea Maicii Domnului,

celebrată de creştinii ortodocşi la 25 martie.

Lit. Marie Noël, Mătăniile bucuriilor, 1930, „Buna-

Vestire”.

Paul Claudel, Vestirea adusă Mariei, 1912.

Pierre Emmanuel, Evangheliar, 1978, „Buna-Vestire”.

Tudor Arghezi îşi numeşte unul dintre romanele sale

Cimitirul Buna-Vestire.

Buna-vestire este expresia ce corespunde mesajului îngerului Gavriil către Fecioara Maria, prin care o

anunţa că va fi maica lui Iisus (Luca, 1, 26-38). Salutul îngerului este la originea rugăciunii Ave

58

Maria: „Bucură-te, Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată

eşti tu între femei, şi binecuvântat este Iisus, rodul pântecelui tău”.

59

CAIN

„Sunt eu, oare, păzitorul fratelui meu?” (Facerea, 4,

1-24). Expresia semnifică refuzul de a-ţi asuma

responsabilitatea pentru faptele altei persoane (apropiate,

de obicei).

„Semnul lui Cain” se aplică pentru vinovăţia de crimă

a cuiva, pentru neliniştea interioară, pentru remuşcările

chinuitoare, pentru spaima existenţială şi pentru regretul

târziu în privinţa unui fapt imposibil de reparat, a cărui

perspectivă de săvârşire de către o altă persoană ar

produce îngrijorare.

„Urmă pe fruntea lui Cain” (Facerea, 4, 15) –

blestem şi protecţie.

„Cain este Abel” (Facerea, 4, 14-16) – prototip de

fratricid.

60

Lit. Imaginea lui Cain este într-o continuă evoluţie,

de-a lungul timpului, astfel că, până în sec. al XIX-lea,

conform tradiţiei, figura lui Cain este cea a unui ucigaş, în

opoziţie cu Abel, imaginea purităţii. În partea a doua din

Jocul lui Adam, sec. al XII-lea, Cain, ţăran zgârcit, refuză

să plătească dijma şi, după crimă, va ajunge în iad.

Pentru d’Aubigne, în Tragicele, 1616, Cain îl reprezintă

pe călăul hughenoţilor.

În sec. al XVIII-lea, în lucrarea lui Klopstock (Moartea

lui Adam, 1757), Cain este un personaj chinuit de îndoieli,

iar la Victor Hugo, Cain îl personifică pe vinovatul urmărit

de remuşcare („Conştiinţa”, în: Legenda secolelor, 1859):

„El se temea de toate şi toate se temeau de el. ”

Pentru Ch. Baudelaire, Cain aparţine categoriei celor

revoltaţi („Abel şi Cain”, Florile răului, 1857), ca şi la

Leconte de Lisle („Qain”, Poeme barbare, 1862).

În sec. al XX-lea, Michel Tournier, în „Familia Adam”,

Cocoşul de munte, 1978, prezintă confruntarea dintre Cain

şi Abel ca o imagine a confruntării dintre păstori şi

agricultori, dintre nomazi şi sedentari, conflict care se

încheie cu victoria lui Cain.

Cain era fiul cel mai mare al familiei adamice şi este cunoscut ca fiind

primul ucigaş din istoria umanităţii, prin faptul că îl omoară pe fratele său, Abel,

61

deoarece Dumnezeu prefera ofrandele aduse de acesta din urmă. Dumnezeu i-a cruţat viaţa, dar l-a osândit să rătăcească prin lume, purtându-şi în suflet povara vinovăţiei: „Şi când erau ei la câmp, s-a sculat Cain asupra fratelui său Abel şi l-a omorât pe el” (Facerea, 4, 8). „Când vei lucra tu pământul, el să nu-ţi mai dea ţie puterea sa; şi tu rătăcind şi fugitiv vei fi pe pământ” (Facerea, 4, 12). Cain a înţeles că a fost părăsit de

protecţia divină şi că poate fi ucis de oricine, dar Dumnezeu a hotărât: „De aceea oricine va ucide pe Cain, de şapte ori mai mult se va pedepsi. Şi Dumnezeu puse semn lui Cain, pentru ca oricine l-ar afla pe el să nu-l omoare” (Facerea, 4, 15). Însemnarea lui Cain este una în cuget, nu una fizică.

Tradiţia spune că, după naşterea lui Enoh, fiul său, Cain a devenit constructor de oraşe (Facerea, 4, l-24).

CANAAN

Nume propriu care denumeşte ţinutul făgăduit lui

Avraam (Facerea, 12).

„Pământul făgăduinţei” (Facerea, 13, 15) – expresie

întrebuinţată cu sensul de ideal, scop al unei căutări, dar

are şi sensul de loc al împlinirii speranţelor, al izbăvirii de

suferinţe şi de încercări, loc al belşugului şi al mântuirii,

dorit cu toată puterea spiritului şi pentru obţinerea căruia

nu se precupeţeşte nici un efort.

În traducerea românească a Bibliei, expresia pământul

făgăduinţei, preluată de generaţiile următoare, se

foloseşte eronat pentru pământul făgăduit, adică acel

62

Canaan promis de Dumnezeu lui Avraam şi urmaşilor lui,

Isaac şi Iacob (Israel): „Ieşi din pământul tău, şi din locul

naşterii tale, şi din casa părintelui tău, în pământul care eu

ţi-l voi arăta ţie!”; „Şi pământul, care l-am dat lui Abraam şi

lui Isaac, ţie îl voi da; şi seminţiei tale după tine voi da

pământul acela” (Facerea, 13, 15), făgăduinţă reînnoită lui

Moise, care va izbăvi din robia Egiptului poporul ales,

conducându-l spre locul promis strămoşilor, „într-un pământ

bun şi larg, într-un pământ în care curge lapte şi miere”.

Drumul spre pământul promis este presărat de grave abateri ale

poporului de la credinţa în Dumnezeu.

Lit. Goncearov, Oblomov – IV, 9, „El visa că a atins

acel pământ al făgăduinţei unde curge lapte şi miere,

unde ai pâine fără să trebuiască s-o câştigi, unde umbli în

aur şi argint”.

Canaanul este evocat de Apollinaire, în Cântecul celui

Neiubit, 1909, drept ţara binecuvântată a dragostei care

acum s-a stins: „Cale Lactee, tu soră luminoasă/A dal-

belor pârâuri din Canaan. ”.

Zeii canaaneeni (Baal, Astarte etc.) i-au inspirat pe

poeţii evrei Saul Cernikovski şi Jonathan Ratosh, sec. al

XX-lea. Cf. şi Claude Vigée, Canaan al exilului, 1962;

Secerişul din Canaan, 1967.

63

G. Călinescu (în referatul ţinut la Academie despre

opera lui Mihail Sadoveanu) spune cu privire la Moldova,

zugrăvită de autorul Baltagului: „În lipsa unei drepte

cârmuiri, poporul se conduce după datini, iar pământul

este atât de fertil, încât între două pârjoluri, roadele se

revarsă ca într-un Canaan”.

Tudor Arghezi (în Prolog de deschidere a noului teatru

Comedia) îl compară pe Pierrot cu:

„Pribeagul care trece mereu din ţară-n ţară

Cu-o alăută-n spate, cu-o carte subsuoară,

În căutarea unui zadarnic Canaan,

Ca fluturii de vesel, ca dânşii de golan. ”

Potrivit legendelor biblice, Canaan este pământul cuprins între Iordan şi Marea Mediterană, pământ făgăduit de Dumnezeu seminţiei descinse din patriarhi. Descris

drept „ţara unde curge numai lapte şi miere”, cuvântul Canaan a ajuns să însemne un loc prin excelenţă bogat şi mănos.

CANA

„Nunta din Cana Galileii” (Ioan, 2, 1-12) –

denumeşte o întâmplare unde are loc un miracol, ceva

neobişnuit, neînţeles, inaccesibil – care provoacă tulburare

sufletească şi iluminare.

64

Lit. La Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, întâmplarea

are măreţie prin semnificaţie: „Pentru cine nu se opreşte la

slova povestirii, apa care se schimbă-n vin este de fapt o

nouă înfăţişare a noilor vremi care încep odată cu

Evanghelia. Mai înainte de vestirea ei, în ajun, în pustiu,

apa putea fi de-ajuns: lumea era părăsită şi îndurerată.

Dar răsunat-a Voioasa Vestire: Împărăţia se apropie,

fericirea nu va mai zăbovi. De la jale suntem gata să

trecem la bucurie; de la văduvia străvechii Legi, trecem la

noua nuntă cu Lege nouă. Mirele este cu noi. Nu-i vreme

de întristare; nu post, ci îmbătare; nu apă, ci vin. ”

Cf. şi la Max Jacob, Poemele lui Morvati Gaelicul, 1953,

„Nunta din Cana”.

Cana este un orăşel din Galileea, unde Iisus a fost invitat la un ospăţ de nuntă. Acest teritoriu se întindea din sudul Feniciei (Tyr şi Sidon) până la deşertul Negeb. Vechii locuitori erau grupaţi în neamuri (Facerea, 10, 15-l8): amoriţii, ghirgasiţii, hitiţii, heviţii, iebusiţii şi fereziţii (Deuteronom, 7, 1; Iosua, 3, 10). Ţara Canaanului este ţara promisă lui Avraam (Facerea, 11, 31), apoi lui Isaac şi Iacov, este

„Pământul Făgăduinţei”. În ciuda blestemelor aruncate de israeliţi împotriva canaa-neenilor şi a oraşelor lor, aceştia supravieţuiesc; sunt numeroase căsătoriile mixte, ca şi practicile idolatre (Judecătări, 3, 5-6; Ezdra, 9, l-2).

Nunta din Cana Galileii marchează începutul minu-nilor pe care le-a făcut Mântuitorul. În timpul petrecerii, se termină vinul şi mama lui Iisus îi spune

65

Mântuitorulului acest fapt. Răspunsul criptic („Ceasul meu n-a venit încă. ”) n-o descurajează, dimpotrivă, le cere slujitorilor să facă întocmai cum li se va spune. Iisus ascultă de solicitarea nemărturisită a mamei sale: „Zice lor Iisus: umpleţi vasele cu apă. Şi le umplură până sus. Şi le zice: acum scoateţi şi duceţi veghietorul mesei. Şi dânşii îi duseră. Şi când veghietorul mesei gustă apa făcută vin, şi nu ştia de unde este, iar slujitorii care aduseră apa ştiau, veghie-torul mesei chemă pe mire. Şi-i zice: orice om pune întâi vinul bun, şi când s-au îmbătat atunci pune pe cel prost; tu ai ţinut vinul bun până acum” (Ioan, 2, 1-12).

Această întâmplare a întărit credinţa în sufletul ucenicilor şi al oamenilor din jur în temeiul dragostei pentru Iisus şi de încredere în misiunea sa divină: „Căci Dumnezeu iubi lumea atât de mult, încât dete pe Fiul său unul născut, pentru ca oricine care crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Căci Dumnezeu nu trimise pe Fiul său în lume, ca să osândească lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită printr-însul. Cine crede într-însul nu este osândit, iar cine nu crede, a şi fost osândit, pentru că n-a crezut în numele unui născut Fiul lui Dumnezeu” (Ioan, loc. cit.).

CAPERNAUM (CAFARNAUM)

În limbaj familiar, un „cafarnaum” desemnează un loc

unde domnesc dezordinea şi confuzia.

Capernaum-ul (Marcu, 2, 2) este un orăşel din Galileea, pe malul lacului, loc de adopţie pentru Iisus şi centru de acţiune la începutul vieţii sale publice. Mântuitorul a predi-

cat în sinagoga din Cafarnaum (Ioan, 6, 24) şi a făcut vindecări, memorabilă fiind vindecarea paraliticului. Deoa-rece casa unde se afla Iisus era foarte aglomerată, infirmul a

66

trebuit să fie coborât pe acoperiş (Marcu, 2, 1-12). Entuziasmul provocat de

minunea înfăptuită a fost urmat de neîncredere şi de duşmănie.

CARNE (TRUP)

„Duhul este vrednic, dar carnea este slabă” (Matei,

26, 41): slăbiciunea trupească.

„Rudenia după trup”: familia, „legăturile de sânge”.

„Os din osul meu şi carne din carnea mea” (Facerea, 2, 23)

„Făptura cărnii”: orice fiinţă vie.

Lit. Textele literare de inspiraţie biblică sau

pseudobiblică folosesc cuvântul trup cu o dublă conotaţie,

una depreciativă: ţărână, slăbiciune, sexualitate, vinovăţie,

moarte – „Ruşinoase legături ale trupului şi lumii / Ce nu

mă părăsiţi când eu v-am părăsit” (Corneille, Polyeucte,

1643); cealaltă semnificaţie se referă la soliditatea

dimensiunii noastre terestre. La Peguy, poetul pământului

carnal, afirmă: „trupul şi sufletul sunt ca două mâini încleştate”.

Obsesia „trupului” care conduce la rătăciri sexuale

apare clar în operele lui Hawthorne, Litera stacojie, 1850.

În Vechiul Testament, termenul basar numeşte trupul viu, omul în întregime. Gândirea ebraică nu desparte trupul de

suflet, considerat a se afla în sânge.

În Noul Testament, „carnea şi sângele” definesc făptura umană (Ioan, 1, 14).

67

Cartea înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah şi Pavel (acesta, sub influenţa filosofiei greceşti) văd trupul ca o închisoare în care sufletul este captiv, de unde o depreciere a acestuia – supus patimilor şi sclav al păcatului. „Duhul este osârduitor, dar trupul

neputincios”, zice Matei (26, 41). Dacă grecii consi-derau că trupul ia calea morţii fără de întoarcere, creştinii preiau ideea evreiască târzie despre o înviere a trupului, adică a omului întreg.

CARTE

„Carte cu şapte peceţi” (Apocalipsa, 5, 1) – expresia

vine din Biblie şi se foloseşte în uzul laic pentru a exprima

ideea de inaccesibilitate. Când este vorba despre lucruri

misterioase, de neînţeles, se zice că avem de-a face cu o carte cu

şapte peceţi.

Lit. În tragedia Faust, a lui Goethe (partea I), Faust îi

spune lui Wagner: „Timpurile din trecut sunt pentru noi o

carte ferecată cu şapte peceţi” (ESPLA, 1953, pag. 57).

În Apocalipsa lui Ioan, Ioan Teologul pomeneşte de o

carte cu şapte peceţi. În viziunea acestuia, nimeni nu era

vrednic să desfacă peceţile şi să citească din carte.

CĂMILĂ

„A trece cămila prin urechile acului” (Matei, 19, 24;

Luca, 18, 25) – exprimă imposibilitatea unei anumite acţiuni.

68

„Strecoară ţânţarul, dar înghit cămila” (Matei, 23,

24) – se adresează ipocriţilor.

Regina din Saba, în călătoria sa spre regele Solomon, foloseşte cămile „încărcate cu mirodenii, aur şi pietre preţioase” (Cartea a treia a regilor, 10). Evreilor nu le era îngăduit să consume carnea acestui animal, considerat impur, nici pe cea de măgar sau de porc (Deuteronom, 14, 7-8). Părul de cămilă servea la confecţionarea unor veşminte grosolane,

de felul celor purtate de Ioan Botezătorul (Marcu, 1, 6).

Cămila apare în unele expresii plastice: Matei relatează o invectivă a lui Iisus la adresa ipocriţilor care „strecoară ţânţarul, dar înghit cămila” (Matei, 23, 24) şi, deopotrivă, a bo-gaţilor care, cu greu, vor intra în împărăţia Cerurilor (Matei, 19, 24).

CĂSĂTORIE

„Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”

(Matei, 19, 6).

În vechime, în tot Orientul Apropiat, poligamia era obişnuită, dar evreii par s-o fi practicat, în general, cu moderaţie. De altfel, căsătoria costa scump: trebuia ca logodnicul să plătească o sumă de bani (mohar) sau echivalentul în muncă al acesteia (Facerea, 29, 15-30). Mohar-ul îi rămânea soţiei în caz de repudiere.

Ceremonia căsătoriei constituia un prilej de festivităţi prelungite (Judecători, 14, 10-12; Ioan, 2, 1 şi urm.).

Încetul cu încetul, s-a impus monogamia. În cartea Facerea, sunt prezentaţi Adam şi Eva ca prototip al cuplului monogam, semn al cre-dinţei într-un singur Dumnezeu.

69

Prorocii Osea şi Isaia compară raportul dintre Dumnezeu şi poporul său cu cel dintre soţ şi soţie. Cântarea Cântărilor, cule-gere de poeme de dragoste considerate drept cântece de nuntă, a fost socotită şi ca fiind o odă a dragostei dintre Dumnezeu şi popo-rul Său.

În Noul Testament, sunt atestate puţine texte care fac referire la căsătorie. Pavel insistă asupra faptu-

lui că responsabilii comu-nităţii nu trebuie să fi fost căsătoriţi decât o singură dată, iar, pentru a se con-sacra Domnului, este pre-ferabil celibatul, fără a nesocoti rostul căsătoriei: „Mai bine să se căsăto-rească, decât să ardă” (I Corinteni, 7, 1-9). În Efeseni, 5, 21-25, legătura dintre bărbat şi femeie este comparată cu legătura dintre Hristos şi Biserică.

(A) CĂUTA

„Căutaţi şi veţi găsi!” (Matei, 7, 7)

„Nu căuta să fii la fel cu oamenii răi şi nici nu dori

să fii împreună cu ei” (Proverbe, 24, 1).

Aceste cuvinte au fost rostite de Iisus Hristos, în

Predica de pe Munte.

CÂNTARE

„Cântarea Cântărilor”

Este traducerea din ebraică a lui Şir aşirim, titlul uneia

dintre cărţile care compun Vechiul Testament. Autorul ei a

rămas anonim, dar legenda o atribuie regelui Solomon.

Prin vechimea textului, prin frumuseţea poetică, Cântarea

70

Cântărilor a devenit un termen superlativ, spre a califica o

operă excepţională, o culme a creaţiei.

„Cântarea Cântărilor” constituie un superlativ de

referinţă al admiraţiei, al laudei, al dragostei faţă de o

realizare, o idee, sau faţă de o persoană, însă adeseori este

utilizat cu nuanţa ironică, atunci când sentimentele sunt

simulate, iar „cântarea” este o contrafacere care nu merită

să fie comparată cu minunatul model biblic.

Lit. Multe poeme de iubire se inspiră din Cântarea

Cântărilor; de exemplu, Cântarea spirituală a Sfântului

Ioan al Crucii, sec. al XVI-lea sau Tatăl umilit, de Paul

Claudel, 1916, Pensée (Gândirea), căutându-şi soţul, se

exprimă ca Preaiubita.

În Vechiul Testament se află cartea Cântarea Cântărilor, o colecţie de poeme de dragoste, atribuită regelui Solomon. Povestea de iubire dintre rege şi tânăra Sulamita constituie tema centrală a întregii cărţi, care exprimă ideea că arta are un loc privilegiat în ordinea divină, când apare ca atribut al armoniei dragostei în spiritul unirii sublime dintre bărbat şi femeie.

Grădina din Cântarea Cântărilor pare a fi un al doilea Eden, loc al iubirii în care toate cele cinci simţuri sunt copleşite. Interpretat ca o alegorie, acest poem simbolizează, pentru evrei, iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său şi a lui Israel pentru Dumnezeul său. Creştinii au văzut în el unirea lui Hristos cu Biserica, precum şi dialogul dintre suflet şi Dumnezeu. Credinţa în Mântuitorul Iisus

71

îşi găseşte corespondenţa în dragostea ideală dintre un bărbat şi o femeie – Hristos şi Biserica, în varianta creştină.

Poemul lui Solomon este presărat cu metafore de o frumuseţe unică: „Cât de frumoşi sunt paşii tăi cu încălţămintele tale, fecioară aleasă! Rotundul coapselor tale este precum colanul, Lucru de mână de meşter; Buricul tău este ca o cupă rotundă, Căruia nu-i lipseşte niciodată vinul; Pântecele tău ca un snop de grâu, Încins cu crini; Cele două ţâţe ale tale, Ca doi pui gemeni de gazelă; Gâtul tău este ca un turn de fildeş, Ochii tăi ca iazurile din Heşbon, lângă poarta

Batu-Rabbimului; Nasul tău ca turnul Libanului, ce caută spre Damasc; Capul tău pe tine precum Carmelul. Părul capului tău ca purpura; Un rege este încătuşat în buzele tale! Cât de frumoasă şi cât de plăcută eşti tu, iubito, în nuri! Statura ta seamănă cu palmierul. Ţâţele tale cu strugurii. Gândit-am: O, de m-aş putea sui în palmier! Să apuc ramurile sale, Şi fire-ar ţâţele tale ca strugurii viţei! Mirosul respirării tale este ca de măr, Cerul gurei tale ca vinul plăcut, Ce lunecă uşor în gâtul iubitului meu, Şi face să vorbească buzele celor adormiţi. ”

CEI DINTÂI/CEI DE PE URMĂ

„Cei de pe urmă vor fi cei dintâi” – acestei formule i

se atribuie adesea un înţeles apropiat de: „Cine se va

înălţa pe sine se va smeri; cine se va smeri pe sine se va

înălţa” (Matei, 23, 12).

În vorbirea curentă, expresia este folosită cu înţelesul biblic.

În Vechiul Testament, Dumnezeu răstoarnă adesea

ordinea de valori sau rangurile stabilite de oameni.

72

În Noul Testament, acest lucru este exprimat explicit: Dumnezeu „coborât-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi”

(Luca, 1, 52). „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi” (Matei, 19, 30).

CENUŞĂ

„A-şi pune cenuşă pe cap/în cap” (Iona, 3, 6) – în sensul de

pocăinţă.

Expresia este de sorginte biblică şi se foloseşte în sens

figurat ca manifestare exterioară a unei dureri, dar şi cu

sens ironic.

Lit. A. Pavlovici Cehov, într-o scrisoare din anul 1888,

scria: „... dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină

neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe

cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

Această curioasă expresie provine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov,

veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu.

CER

„Cerul explică gloria Domnului” (Psalmi, 18, 2) –

lumea cerească oferă o dovadă strălucitoare a înţelepciunii

şi puterii Creatorului.

73

„Al şaptelea cer” – Se zice şi „al nouălea”. Expresia

este bazată pe credinţa celor vechi, cum că cerul ar fi

alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri).

În zilele noastre, se foloseşte în varianta „a fi în al

nouălea cer” – a pluti de fericire.

Lit. Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de

cristal, susţinea existenţa a opt ceruri. În secolul al XII-lea,

regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de

astronomie, demonstra că sunt…127 de ceruri!

Teologul Toma d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol,

susţinea existenţa a şapte ceruri.

Poetul Dante Alighieri a descris nouă ceruri. Şi fiindcă,

odată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o

ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus

„preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea

cer” sau „mă simt în al nouălea cer”, însemna a te socoti în

culmea fericirii.

Ion Minulescu foloseşte expresia în poezia Primăvară rurală:

„O ridică-n osanale,

Ca pe-o scară de mătase,

Până-n ceru-al şaptelea... ”

74

(A) CERE

„Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi

se va deschide! Căci orişicine cere, capătă; cine caută,

găseşte; şi celui ce bate, i se va deschide” (Matei, 7, 7-8).

Îndemnul adresat de Iisus Hristos ucenicilor săi,

în Predica de pe Munte.

CEZAR

„Daţi Cezarului ce este al Cezarului... “ (Matei, 22, 17-21).

„A da Cezarului ce este a(l) Cezarului” are sensul curent de

recunoaştere a meritelor şi a calităţilor unei persoane.

La origine, cuvintele nu aveau un sens figurat. Este

vorba despre acordul bisericii, ca instituţie, ca cei

credincioşi să se supună poruncilor dumnezeieşti, dar şi

legilor administrative pământeşti, autorităţii conducă-

torului politic. Sensul metaforic a fost căpătat ulterior şi

astăzi servesc pentru a recomanda să se recunoască

fiecăruia meritele, atribuţia, rolul său.

Lit. La Maxim Gorki (în romanul Foma Gordeev,

cap. al XII-lea) găsim o aplicare a întregului citat biblic

sub formă amuzantă şi ironică. După slujba religioasă,

personajul Cononov se adresează musafirilor şi le spune:

„Acum, după ce-am dat lui Dumnezeu ce-i al lui

75

Dumnezeu, daţi-mi voie ca muzica să dea Cezarului ce-i

al Cezarului. ”

Fariseii au încercat în repetate rânduri să-L com-promită pe Iisus în faţa autorităţilor romane, urmărind să-L prezinte ca pe un revoltat împotriva ordinii, astfel încât să fie condamnat pentru nerespectarea legilor. O astfel de încercare este cea legată de plata censului către stăpânitorii romani: „Învă-ţătorule, ştim că eşti iubitor de adevăr, şi înveţi în adevăr calea lui Dumnezeu, şi nu-ţi pasă de nimenea, pentru că nu te uiţi la faţa oamenilor; Deci spune nouă, ce ţi se pare? Se cuvine a da cens Cezarului, sau nu?” (Matei, 22, 16-17). Iisus înţelege scopul lor josnic („Ce

mă ispitiţi, făţarnicilor?”) şi le arată că nu pot exista confuzii între puterea omenească – efemeră, măsurată material – şi credinţa în puterea spirituală, eternă, a lui Dumnezeu: „Iar ei aduseră un dinar. Şi Iisus le zise: al cui este chipul acesta şi inscripţiunea? Al Cezarului, zic dânşii. Atunci le zice: deci daţi Cezarului cele ale Cezarului, şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu” (Matei, 22, 20-21). Fariseii înţeleg că au căzut în propria lor capcană, creând opţiuni dilematice, ilustrând imaturitate de viziune religioasă şi prostie până la blasfemie.

CHEIE

În Biblie, cheile sunt semn de putere (Isaia, 22, 22).

„Cheile Sfântului Petru” – autoritatea Sfântului

Scaun – Cheile împărăţiei (Luca, 11, 52).

Iisus oferă puterea de a îngădui sau de a refuza accesul în Împărăţia

Cerurilor, comparată cu un oraş antic înconjurat de ziduri prevăzute cu porţi

76

(Matei, 16, 19; Apocalipsa lui Ioan, 3, 7). El însuşi stăpâneşte cheia Morţii (Apocalipsa, lui Ioan, 1, 18), adică puterea de a învia şi le reproşează învăţători-

lor Legii că îi împiedică pe oameni să ajungă la cunoaşterea împărăţiei: ei au cheile, dar nu le folosesc nici pentru ei, nici pentru ceilalţi (Luca, 11, 52).

CHEMAT

„Primul Chemat” (Marcu, 1, 16-20) – este formula

pentru personajul ce, înaintea tuturor, se alătură inspirat şi

devotat unei cauze. Faptul presupune dragoste şi înţelegere,

dăruire şi sacrificiu, dar conferă, ulterior, drepturi deosebite

şi o binemeritată glorie.

Dintre apostoli, Andrei se distingea prin devota-ment. A fost primul care l-a urmat pe Iisus şi cel ce l-a adus pe Simon-Petru să-l cunoască pe Mesia, el însuşi aflând acest lucru de la Ioan Botezătorul – „glas de strigător în pustie”- care Îl vesteşte pe Iisus. În ziua botezului lui Iisus în apa Iordanului, Ioan a dezvăluit rostul său de misionar.

Cei doi fraţi, Andrei şi Petru, pescari din Betsaida au fost chemaţi de Iisus la împlinirea unui destin măreţ: „Şi umblând pe

lângă marea Galileii, văzu doi fraţi, pe Simon numit Petru şi pe Andreiu, fratele lui, aruncând o plasă în mare; căci erau pescari. Şi le zise: veniţi după mine, şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei îndată lasând plăşile îl urmară” (Matei, 4, 18-19). La fel s-a întâmplat cu Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu.

După tradiţie, Andrei este misionar al credinţei în Hristos pe meleagurile Greciei şi în ţinuturile sciţilor. A avut moarte de martir la Patras, unde a fost

77

răstignit pe o cruce în formă de „X” – Crucea Sfântului Andrei. Astfel, Andrei ne apare ca prototipul

apostolului, apropiat lui Mesia şi mijlocitor între oameni şi Dumnezeu.

CHIP

În româneşte, termenul adoptat de tradiţia biblică

provine din magh. kép. În alte texte se foloseşte faţă,

înfăţişare (de la facies, la origine / sau imagine, cf. lat.

imago, „reproducere exactă sau reprezentare analogică a

unei făpturi, a unui lucru; asemănare, imagine”).

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul său”

(Facerea, 1, 27).

„Să nu-ţi faci chip cioplit... Să nu te închini lor, nici

să le slujeşti” (Ieşirea, 20, 4-5).

Lit. Haïm Potok, Mă numesc Asher Lev, roman al

cărui subiect este ostilitatea faţă de arta figurativă.

Decalogul interzicea orice reprezentare figurativă, pentru a-l îndepărta pe Izrael de la zeii mincinoşi. Au existat, totuşi, reprezentări ce întruchipau heruvimi cu elemente decorative ale chivotului, israeliţii nefăcând niciodată chipuri ale lui

Dumnezeu. Tatăl ceresc poate fi cunoscut prin Fiul Său („Hristos este chipul lui Dumnezeu, celui nevăzut”’ (Coloseni, 1, 15), fără să existe imagini materiale ale lui Dumnezeu.

78

CINA (CEA DE TAINĂ)

(lat. cena, „masa de seară”)

„Cina cea de Taină” (Luca, 22, 8-20) – se foloseşte

pentru tipul de reuniune unde se discută chestiuni

esenţiale, secrete şi care au urmări ce dovedesc profunde

schimbări de atitudine în raport cu un fenomen, un personaj,

o problemă etc.

Lit. Cina cea de Taină este evocată de Victor Hugo în

„După Paşte” (Sfârşitul lui Satan, 1886).

J. Prevert parodiază ireverenţios Cina cea de Taină în

„Cina” (Vorbe, 1946).

Masa în jurul căreia se adună Cavalerii Mesei Rotunde

este asemănată cu masa Cinei celei de Taină.

Este numele dat mesei pe care a luat-o Iisus cu apostolii, în ajunul morţii sale, pentru a celebra Paştele. Pentru pregătirea mesei de Paşti, Iisus îşi trimite ucenicii (pe Petru şi pe Ioan, conform Evangheliei după Luca) în oraş: „Iată, intrând voi în oraş va ieşi înaintea voastră un om, ducând un vas de pământ cu apă, urmaţi lui în casa în care intră. Şi veţi spune stăpânului casei: Învăţătorul îţi zice,

unde este casa de ospăţ, unde să mănânc Paştile cu ucenicii mei? Şi acela va arăta vouă o încăpere mare sus cu aşternut; acolo gătiţi. ”.

Aşezat la Sfânta Cină împreună cu cei doisprezece ucenici, Mântuitorul le spune că unul dintre ei îl va da prins şi că totul se va întâmpla „după cum este scris”. La protestul lui Petru, îi anunţă tăgăduirea sa întreită „mai înainte de-a fi cântat cocoşul de trei ori”.

79

Matei, Marcu, Luca şi Pavel (I Corinteni, 11, 23-27) relatează in-stituirea Euharistiei: Iisus a luat pâinea, a pronunţat binecu-vântarea rituală, apoi a frânt-o şi a împărţit-o apostolilor zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu”. Apoi a luat o cupă, a închinat şi le-a dat-o zicând: „Acesta este Sângele Meu, sângele legă-

mântului, care pentru mulţi se varsă”. După Luca şi Pavel, el a adăugat: „Faceţi aceasta întru pomenirea Mea”. Creştinii îşi amintesc aceste cuvinte, iar gesturile lui Iisus sunt repetate în ritul frângerii pâinii la Sfânta Jertfă la ortodocşi – masă simbolică şi frăţească.

(A) CINSTI

„Mulţi cinstesc pe cel puternic şi se împrietenesc cu

cel darnic” (Proverbe, 19, 6).

Proverb de sorginte biblică, cu referire la cei care îşi aleg

prietenii motivaţi de interese mercantile.

COAPSE (RĂRUNCHI)

Coapsele desemnează sediul vigorii fizice a bărbatului,

al puterii sale procreatoare.

„A cerceta inima şi rărunchii” – înseamnă a pătrunde

gândurile cele mai intime şi motivaţiile cele mai secrete.

Singur Dumnezeu poate să o facă (Psalmi, 7, 9; 25, 2;

Ieremia, 11, 20; Cartea înţelepciunii lui Solomon, 1, 6).

Pavel vorbeşte despre cei care descind din „coapsa” lui Avraam (Epistola către

evrei, 7, 5). Rărunchii indică adeseori sediul sentimentelor ascunse şi al patimilor vi-

80

olente. Rărunchii sunt asociaţi adesea inimii, într-un cuplu complementar: în timp ce inima este sediul cugetării, al inteligenţei, al sentimentelor conştiente, rărunchii sunt sediul patimilor şi al pornirilor

inconştiente. Iov (16, 13) se plânge că Dumnezeu „i-a străpuns rărunchii fără milă”. „Inima şi rărunchii” semnifică ansamblul forţelor interioare ale făpturii omeneşti.

COLOS CU PICIOARE DE LUT

„Colos cu picioarele de lut” (Daniel, 2). A spune

despre cineva sau ceva: este un uriaş cu picioare de lut înseamnă

a sugera faptul că puterea lui nu este reală, ci aparentă.

Lit. Puşkin, în poezia Aniversarea luptei de la

Borodino, a răspuns cu toată vehemenţa celor care

numeau Rusia colosul cu picioare de lut, amintind de

victoria oştilor ruseşti împotriva armatelor lui Napoleon.

Cel care a dat, pentru prima dată, Rusiei acest apelativ a

fost filosoful francez Diderot, în urma vizitei sale în Rusia.

Comparaţia aceasta pentru Rusia ţaristă a dispărut

odată cu ţarismul, dar expresia „colosul cu picioare de lut”

se mai foloseşte şi astăzi pentru a exprima o măreţie, o

grandoare aparentă, exterioară.

În cartea profetului Daniel, se spune că Regelui Nabucodonosor, suveranul Babilonului, i s-a arătat

într-un vis o statuie masivă din aur şi bronz care se înălţa în faţa lui. Picioarele ei erau din lut ars; uriaşa

81

statuie s-a prăbuşit când a fost atinsă de o pietricică (Daniel, 2). Prorocul Daniel i-a tălmăcit visul, spunându-i că uriaşul cu „picioare de lut”

înseamnă o împărăţie mare „fără temeinicie”, căci o piatră aruncată la picioa-rele colosului îl poate răsturna cu uşurinţă.

(A) CREDE

„Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui

credincios” (Marcu, 9, 13).

„O credinţă care mută munţii din loc” (Matei, 17, 20)

– credinţa face minuni.

„A fi asemenea lui Toma necredinciosul/ A fi (ca)

Toma Necredinciosul” (Ioan, 20, 26-29) – a nu crede decât

în fapte confirmate sau pe care le-ai verificat tu însuţi.

Expresia se foloseşte la adresa unei persoane sceptice sau

considerate excesiv de prudentă, ce nu poate fi convinsă de

afirmaţiile cuiva, ci doar prin probarea cu fapte care să

excludă posibilitatea unor erori.

„Numai credinţa te mântuie” – expresia este de

origine protestantă, fiind o interpretare a Epistolei lui

Iacov (2, 14). Intră în limbajul curent şi se foloseşte ca

aluzie la mântuirea prin credinţă şi/sau prin fapte, inclusiv la

modul ironic pentru cei care, dând dovadă de credulitate naivă şi

plini de iluzii, aşteaptă imposibilul.

82

Lit. I. Credinţă şi Raţiune. Mai mulţi filosofi creştini

şi evrei s-au oprit asupra raporturilor dintre credinţă şi

raţiune. Astfel, Clement din Alexandria, în Stromate, sec.

al II-lea d. Hr. (titlul tratatului evocă o ţesătură, o reţea; în

greacă, stroma înseamnă covor), demonstrează

compatibilitatea lor şi construieşte o filosofie creştină.

Sfântul Vasile, Omilie despre credinţă, sec. al IV-lea. Moise

Maimonide, Călăuza rătăciţilor, sec. al XII-lea.

Din punctul de vedere al filosofilor Montaigne şi Pascal,

Dumnezeu nu poate face obiectul unei demonstraţii:

credinţa nu se dobândeşte printr-un raţionament.

Montaigne afirmă în Eseuri, 11, 12 (1580-88), „Apologia lui

Raymond Sebond”: „... dacă omul nu poate avea o

cunoaştere sigură, nu cu raţiunea va putea el judeca

despre Dumnezeu, a Cărui fiinţă diferă radical de natura

umană”. Blaise Pascal, la rândul său, spune în Cugetări

(Br 241 şi 278): „Credinţa este altceva decât dovada: una

este omenească, cealaltă este un dar de la Dumnezeu. Cu

inima Îl simţi pe Dumnezeu, nu cu mintea. Iată ce

înseamnă credinţa. ”

Raţionalismul sec. al XVIII-lea îl caută pe Dumnezeu

altfel decât prin credinţă. Dumnezeul pe care îl admite –

atitudine deistă – este considerat autorul naturii:

83

„Universul mă pune în încurcătură şi nu pot gândi că

acest orologiu există fără un ceasornicar” (Voltaire, Caba-

lele, satiră în versuri, 1772).

La Voltaire, Dicţionar filozofic, 1764, articolul

„Credinţă”, Credinţa devine incompatibilă cu Raţiunea:

„Credinţa constă în a crede nu ceea ce este adevărat, ci

tocmai ceea ce este fals pentru înţelegerea noastră”.

II. Credinţa – se datorează vizibilului sau este o

cufundare dincolo de vizibil?

J. J. Rousseau, în Emile, 1762, („Profesiunea de credinţă

a vicarului savoiard”) admite existenţa unei fiinţe

supreme: „Priviţi spectacolul naturii, ascultaţi vocea

interioară: amândouă vorbesc despre existenţa Fiinţei

Supreme. ”

Chateaubriand foloseşte acelaşi limbaj pentru a-i

îndrepta pe calea lui Dumnezeu pe contemporanii săi

(Geniul creştinismului, 1802). Fiinţa Supremă şi

Dumnezeu se indentifică.

Musset constată faptul că credinţa a ieşit învinsă de

scepticism şi raţionalism (Rolki, 1833).

Pentru Peguy, în Poarta misterului celei de-a doua

virtuţi, 1911, Dumnezeu este cel care vorbeşte: „Credinţa

84

vine de la sine... , credinţa nu mă uimeşte... Eu strălucesc atât

de puternic în creaţia mea... , în toate creaturile mele. ”

Pierre Emmanuel, în Iacov, 1970, referindu-se la

credinţă, afirmă: „A nu Te vedea înseamnă a Te vedea.

Prezenţa Ta mă orbeşte”.

Potrivit etimologiei latine (fides, „cuvântul dat”),

credinciosul, fidelul, este cel care se leagă prin cuvântul

dat altcuiva. Dumnezeu este Cel dintâi credincios,

deoarece nu îşi ia înapoi promisiunea iubirii pentru

poporul Său.

În Vechiul Testament, Avraam este primul om credincios, iar de la Moise, credincios va fi considerat cel care respectă poruncile Decalogului.

În Noul Testament, Pavel dezvoltă tema mântu-irii prin credinţă în Epistola către Romani. Iisus se adresează ucenicilor înspăi-mântaţi de o furtună cu expresia „Puţin credincio-şilor” (Matei, 8, 26), iar altă dată, subliniind eficienţa rugăciunii în credinţă, spune: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide” (Matei, 7, 7).

În întreaga Biblie, credinţa este alegerea ne-clintită a omului, a cuvântului Domnului şi a voinţei divine. A avea credinţă, a fi credincios, înseamnă a respecta anga-jamentul reciproc al Legământului.

În Evanghelia după Ioan (20, 24-29), Toma (unul dintre cei 12 apostoli) este cel care a avut îndoieli cu privire la învierea lui Iisus şi n-a vrut să creadă până ce nu a pipăit cu propriile mâini urmele cuielor şi până n-a văzut cu propriii săi ochi rănile lăsate de lance: „Dacă nu voi fi văzut

85

în mâinile lui semnul cuielor, şi nu voi fi pus degetul meu, în locul cuielor, şi nu voi fi pus mâna mea în coasta lui, nu voi crede”.

La opt zile după Înviere, Iisus revine în mijlocul ucenicilor – între care, acum, se afla şi Toma – şi i se adresează acestuia: „Adu aici degetul tău şi vezi mânile mele, şi adu mâna ta şi pune-o în coasta mea şi nu fi necredincios, ci credincios. Şi Toma răspun-se, şi îi zise: Domnul meu şi Dumnezeul meu!”. Mântuitorul face o precizare principială: „Tomo, ai crezut, pentru că m-ai văzut; fericiţi sunt care n-au văzut şi au crezut”, însă nu condamnă

neîncrederea arăta-tă de Toma, care intră în tradiţie cu supranumele de Necredinciosul. Iisus face diso-ciere nuanţată a fericiţilor care cred în Hristos, a celor ce au crezut în el văzându-L şi a celor ce îl simt şi nu au nevoie de alte dovezi. Firea lui Toma solicită dovezi, însă nu în spiritul abaterii de la credin-ţă sau de respingere a ei, având în vedere credinţa şi devotamentul de care dă dovadă înainte de evenimen-tul învierii lui Lazăr: „Deci Toma, care se numeşte Geamăn, zice celor împre-ună cu dânsul ucenici: să mergem şi noi, ca să murim cu dânsul”.

(A) CREŞTE / (A) (SE) ÎNMULŢI

„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi populaţi pământul!”

(Facerea, 1, 28; 9, 1)

Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu adresate lui

Adam şi Evei, după căderea în păcat.

86

CRUCE

Crucea, cuvânt provenit lat. crux, era, iniţial, un fel de

spânzurătoare formată din două bucăţi de lemn aşezate

perpendicular una peste cealaltă (vezi crucea romană în

forma literei „T” şi verbele excruciare etc.).

„Răstignirea pe cruce” (Luca, 23; Ioan, 19; Coloseni, 2, 14)

„A-şi duce crucea” (Ioan, 19, 17): a îndura toate

încercările precum Iisus.

„A-şi purta crucea” (Luca, , 3, 23; 14, 27) – a îndura

suferinţa.

Lit. Lactanţiu apără taina morţii dezonorante a Lui

Iisus pe cruce în Institutiorum Divinarum Epitome

(„Rezumatul Instituţiilor Divine”).

Bossuet, în Predica asupra Patimilor, 1661, punând

accentul pe valoarea răscumpărătoare a suferinţei, îi invită

pe creştini să se alăture calvarului lui Iisus: „Să mergem la

cruce, creştini, acolo vom putea să ne scufundăm într-un

potop din sângele lui Iisus. ”

Imaginea lui Hristos pe cruce îi urmăreşte şi pe

romantici. Pentru mulţi dintre ei, durerea este cea care îl

îndumnezeieşte pe Iisus, vezi Altfred de Musset,

Spovedania unui copil al secolului, 1836: „Durerea te-a

făcut Dumnezeu”. Patimile devin o apoteoză la Victor

87

Hugo: „Crucifixul se albeşte şi Iisus Hristos devine azur”

(Contemplaţii, 1856, 1, 29).

Pentru Lamartine, crucifixul este doar un fetiş, o relicvă

de familie (Noile Meditaţii, 1823, „Crucifixul”). De pe

„Crucea de abanos” a lui Musset, „cadavrul ceresc” s-a

destrămat în pulbere şi, împreună cu el, credinţa poetului

(Rolla, 1833).

Alte texte de referinţă: Paul Claudel, Un poet priveşte

crucea, 1938; Albert Camus, Închinărea în faţa crucii, 1933,

cu o traducere de Calderon, în 1953.

Iisus a fost condamnat la supliciul crucii, care reprezenta, la romani, pedeapsa capitală rezervată sclavilor şi rebelilor; este, prin urmare, o pedeapsă infamantă. A fost răstignit pe Golgota, iar crucea lui se afla între cele ridicate pentru doi răufăcători – doi tâlhari. Agonia Mântuitorului a fost relativ scurtă: răstignit la ceasul al 3-lea (ora 9 dimineaţa) sau, după Ioan, la ceasul al 6-lea, şi-a dat duhul către ceasul al 9-lea (ora 3 după-amiaza). Lângă

el se aflau Maria, mama sa, Maria din Magdala, precum şi apostolul Ioan (Ioan, 19, 25). După Ioan, soldaţii romani nu i-au mai zdrobit picioarele pentru a-i scurta agonia, fiindcă la sosirea lor era deja mort, dar unul dintre ei l-a străpuns cu suliţa într-o coastă, iar din rană au ţâşnit sânge şi apă (Ioan, 19, 31-35).

Crucea a devenit pentru creştini simbolul răscumpă-rării oamenilor prin Iisus.

88

(A) CUNOAŞTE

„Eu nu vă cunosc” (Matei, 25, 12). Locuţiunea se

foloseşte în mod familiar, simplu, neafectat, sub formă de

refuz: adresaţi-vă altora, nescio vos.

Sunt cuvinte împrumu-tate din Evanghelia după Matei şi se referă la pilda

fecioarelor nebune, care sunt renegate de Mirele aşteptat.

CUVÂNT

„La început era cuvântul” (Ioan, 1, 1-14) – expresie

dintr-un text fundamental – cuvântul lui Dumnezeu a

dobândit un chip, cel al lui Hristos: „şi Cuvântul era cu

Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Şi Cuvântul s-a

făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr.

Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava

singurului născut din Tatăl”.

Astăzi, expresia se foloseşte cu sens ironic, privitor la unele

declaraţii de dragoste; la începutul unui toast sau discurs.

89

(A) DA/ (A) LUA

„Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului

binecuvântat” (Cartea lui Iov, 1, 20) – expresia semnifică

resemnare totală în urma unei pierderi, a unei înfrângeri.

Cuvintele aparţin lui Iov, care a căzut în cea mai

neagră mizerie.

DEMON

Etimologic, cuvântul grecesc dáimon desemnează, la

singular, o făptură divină, în particular, un zeu protector;

la plural înseamnă făpturi inferioare, spirite răufăcătoare.

„Demonul amiezii/de prânz” (Psalmi, 90, 5-6) –

semnifică încercările la care este supus omul ajuns la

maturitate (în privinţa simţurilor şi a sentimentelor). Ex-

presia vine de la: „Nu te vei teme de noapte, de săgeata ce

zboară ziua. De lucrul ce umblă în întuneric, de molima

ce bântuie întru amiază”.

90

Demon ispititor (Facerea, 3, 1-5) – cel care incită la păcat.

Lit. Tema stăpânirilor diavoleşti este dezvoltată în

numerose opere literare: Michelet, Vrăjitoarea, 1862; G.

Bernanos, Sub soarele Satanei, 1928.

La Baudelaire (Florile răului, 1857, „Cititorului”),

demonii sunt interiori: „În creierele noastre colcăie un

popor de demoni”.

În Posedaţii, 1873, Dostoievski citează din Luca (7, 32-

36), explicând titlul romanului, căruia îi dă o interpretare

în cap. al VII-lea: lumea modernă a căzut pradă demonilor

– ateism, nihilism etc. ; această concepţie se regăseşte în

opere ale sec. al XX-lea, cum ar fi Domnul Ouine de G.

Bernanos, 1946.

În Vechiul Testament se simte ecoul credinţelor populare, care divinizează forţele ascunse în spatele relelor omenirii, dar subli-niază întotdeauna atotpu-ternicia lui Dumnezeu, iar în Noul Testament regăsim unele dintre aceste credin-ţe: de exemplu, felul în care desemnează relele, când prin termenul de stăpânire a demonilor, când prin cel

de boală. Iisus „tămădu-ieşte” sau goneşte demonii (Luca, 8, 27).

În literatura creştină, de-monul personifică răul, iar răul devine sinonimul Satanei.

Iudaismul târziu dezvoltă o adevărată demonologie cu privire la armata Satanei, legiune de demoni care îi chinuiesc pe oameni.

91

DEŞERT

Este deopotrivă o realitate geografică şi un simbol

foarte important în religia lui Israel şi în creştinismul din

primele veacuri.

„A predica în deşert / glasul celui care predică în

deşert” (Luca, 3, 4; Matei, 3, 3) / „Vocea celui care strigă în

deşert” (Matei, 3, 3) – a vorbi fără a fi ascultat. Cu timpul,

expresia şi-a pierdut atât aspectul religios, cât şi sensul

propriu al cuvântului „pustiu”, adoptând pe cel figurat şi

laic, care înseamnă: a vorbi în deşert, adică zadarnic, un

glas ce nu este ascultat.

„A lua numele Domnului în deşert” (Deuteronom, 6)

– a batjocori.

„Traversarea deşertului” (Ieşirea) – simbol al unei

perioade de rătăcire care precede triumful din viaţa unui om.

Lit. Opera lui Edmond Jabes este o profundă

meditaţie asupra simbolismului deşertului: Cartea

întrebărilor, 1963, şi Cartea asemănărilor, 1976-l980.

În Vechiul Testament (Ieşirea, Numeri, Deuteronom), simbolismul deşertului este multiplu. Pe de o parte, se insistă pe greutăţile şi ispitele întâlnite de evrei în cursul celor 40 de ani în care au străbătut deşertul, pe de altă

parte, acest spaţiu simbolic este şi loc al întâlnirii cu Dumnezeu, cum este cazul revelaţiei lui Moise pe Muntele Sinai. Pentru proroci, deşertul reprezintă idealul purităţii şi al credinţei originare, înainte de a fi

92

apărut ispita vieţii uşuratice şi a idolatriei în Canaan (Oseea, 2, 16-17). Pe linia prorocului Ilie (Ieremia, 19, 4), deşertul va alimenta o importantă experienţă spirituală.

În Noul Testament, deşertul apare, de asemenea, ca fiind locul ispitirii (Luca, 4, 1 şi urm.), dar şi domeniul demonilor (Matei, 4, 1-8).

Cuvintele prorocului Isaia („Un glas striga în deşert: pre-gătiţi căile Domnului”) anunţau venirea unui alt profet, ce îl va face cunoscut poporului pe Mesia cel aşteptat, iar conform Noului Testament, acest nou profet este Ioan Botezătorul.

DEŞERTĂCIUNE

Termenul ebraic tradus prin „deşertăciune, vanitate”

înseamnă „abur, suflare de vânt”. El face parte din

repertoriul de imagini care, în gândirea ebraică, ilustrează

fragilitatea omenească (împreună cu apa, umbra şi fumul).

„Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este

deşertăciune” (Eclesiastul, 1, 2) – enunţ simbol al

deşertăciunii condiţiei noastre terestre.

„Omul este asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca

o umbră care trece” (Psalmi, 114, 4) – semnifică

fragilitatea condiţiei umane.

Lit. Michel de Montaigne, în Eseuri, II, 12 (1580-88)

se referă implicit la Eclesiast ca să-l întoarcă pe om la

smerenie, denunţând relele antropocentrismului:

„Înţelepciunea noastră nu este decât nebunie în faţa lui

93

Dumnezeu; dintre toate deşertăciunile, cea mai deşartă

este omul. ”

Bossuet, în Oraţie funebră pentru Henriette a Angliei,

rostită la 21 august 1670, la Saint-Denis, îşi invită auditorii

să cugete asupra nestatorniciei şi iluziei a tot ceea ce este

măreţie pământească, referindu-se la Eclesiast („O,

deşertăciune! O, nimicnicie! O, muritori necunoscători ai

soartei lor”).

A. Camus, în Mitul lui Sisif, 1942, nu vede în Don Juan

„un om hrănit cu Eclesiastul”, deoarece pentru acesta

nimic în viaţă nu este „deşertăciune”, în afara speranţei

într-o altă viaţă. Pentru Camus, „acest nebun este un mare

înţelept”, deoarece „viaţa îl dăruieşte cu daruri din belşug”.

Dimitrie Anghel şi St. O. Iosif parodiază comic expresia

biblică, un exemplu fiind poezia O lacrimă la un dosar:

„Vecinul meu adus de naufragiu

Un biet şoşon cu pneurile sparte,

Ofta ades: Sublim e-al tău adagiu,

Psalmistule! Da, toate sunt deşarte... „

Tema „deşertăciunii” este tema Eclesiastului (sau

Qohelet).

94

DOMNIE

„Domnia nelegiuiţilor” (Proverbe, 28, 12) –

înseamnă ruina oamenilor.

DRAGOSTE

„Dumnezeu este iubire” (Ioan, 4, 16).

„Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta,

cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău – iată cea dintâi şi cea

mai importantă poruncă. Cea de-a doua este asemănătoare:

Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22,

37-38).

„... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni, 13).

Lit. Începând de la Cântarea Cântărilor, limbajul

poeziei mistice este cel al poeziei de dragoste. Cf. Sfânta

Tereza d’ Avila, Castelul interior, 1577.

În Vechiul Testament, noţiunea de dragoste semnifică un ataşament ireversibil (hesed) şi o dragoste plină de tandreţe (rahamim) pe care le poartă Dumnezeu poporului său: „Şi te voi logodi cu Mine pe vecie şi te voi logodi Mie după dreptate şi bună-cuviinţă întru bunătate şi dragoste” (Oseea, 2, 21).

„Dumnezeu este iubire” sunt cuvintele evanghelistului Ioan (Ioan, 4, 16), cu trimitere la dragostea lui Dumnezeu pentru fiinţa creată de El, dragoste care merge până la dăruirea Fiului Său.

Rugăciunea psalmilor conţine celebrarea acestei iubiri a lui Dumnezeu pentru poporul ales: „Cum

95

este dragostea unui părinte pentru fiii săi, iubitor este Dumnezeu pentru cei ce se tem de El” (Psalmi, 102, 13). Acesteia îi corespunde dragostea lui Israel către Dumnezeu: „Ascultă, Israele – spune legea mozaică – să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta” (Deuteronom, 6, 4-5).

Iubirea oamenilor pentru Dumnezeu şi iubirea între semeni propovăduită de Iisus rezumă esenţialul din mesajul Decalogului în două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” şi „Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei, 22, 37-38).

DRUMUL

„Drumul crucii” – are semnificaţia de cale a durerii.

„Drumul Damascului” (Faptele Apostolilor, 9) – este

formula pentru revelaţii esenţiale, în măsură să schimbe

destine.

„A-şi găsi drumul Damascului” (Faptele Apostolilor,

9, 3-8) – A-şi găsi drumul Damascului a devenit proverb,

semnificând o schimbare radicală a ideilor, o întorsătură

completă, o convertire, apărută uneori după o iluminare.

Lit. Victor Hugo, William Shakespeare, 1864. Printre

cei care conduc omenirea, autorul îl numeşte pe Sfântul

Pavel: „Drumul Damascului este necesar pentru însăşi

existenţa progresului. A cădea în adevăr şi a te ridica om

drept, o cădere-transfigurare, iată ceva sublim. Este

povestea Sfântului Pavel. Istoria omenirii începe de la

96

Sfântul Pavel. Progresul se va realiza printr-o serie de

pierderi ale văzului. ”

Sintagma Drumul Crucii se referă la drumul pe care l-a urmat Iisus, cu crucea în spate, străbătând Ierusalimul. Tradi-ţia a consacrat un traseu bazat pe identificarea pretoriului cu fortăreaţa Antonia din apropierea Templului.

Creştinii comemorează acest drum dureros în Vinerea Mare, când retrasează moar-tea lui Iisus.

Drumul Damascului este expresia care face trimitere la episodul convertirii lui Pavel (Faptele Apostolilor, 9). Pe când era în drum

spre Damasc, cu o trupă înarmată, pentru a-i căuta pe creştinii consideraţi de evreii credincioşi drept disidenţi nelegiuiţi, Pavel, care încă se numea Saul, a fost cuprins deodată de o tulburare a vederii. Cu toţii au fost învăluiţi într-o lumină orbitoare şi au auzit un glas din cer: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?”. Ajuns la Damasc, este botezat creştin, îşi recapătă vederea şi începe să propovăduiască credinţa în învierea lui Iisus.

DUH

În română se foloseşte termenul de origine slavă duhŭ

„respiraţie” şi „spirit”. Sinonimul este spirit din lat.

spiritus, care traduce gr. pneuma şi ebr. niah, cuvinte care

desemnează suflarea, vântul sau Spiritul.

„Duhul Sfânt” – spirit.

„Duhul suflă unde voieşte” (Ioan, 3, 8) – inspiraţia

divină este imprevizibilă.

„Litera ucide, iar duhul dă viaţă” (2 Corinteni, 3, 6).

97

„Prin lucrarea Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor, 1,

8) – printr-un mijloc tainic şi eficient, precum a făcut

Duhul Sfânt în conceperea lui Iisus din Fecioară.

Lit. Sfântul Vasile, Tratat despre Sfântul Duh, sec. al

IV-lea. Imn în latină: Veni creator spiritus, cântat mai ales

de Rusalii.

La Claudel (Corona Benignitatis anni Dei, 1915, „Imnul

Rusaliilor”; Cinci mari ode, 1906, „Duhul şi Apa”), duhul

este suflul creator care stă la originea pământului şi a

omului. El este „iubirea, mai presus de orice cuvânt”.

Teilhard de Chardin (Puterea spirituală a naturii, 1919;

Imnul Universului, 1961), referindu-se la spirit, afirmă

următoarele: „O, cât de frumos este Spiritul înălţându-se,

înfrumuseţat de căutările pământeşti / Scaldă-te în

Natură, fiu al omului / Cufundă-te în ea... şi te va purta

până la Dumnezeu. ”

Biblia vorbeşte despre Duhul Sfânt folosind sim-boluri ca vântul, apa, focul. Astfel că, în Vechiul Testament, spiritul omului vine de la Dumnezeu (Facerea, 2, 6) şi se întoarce la Dumnezeu în clipa morţii (Iov, 34, 14). Întregul popor al lui Israel este chemat să primească acest Duh (Iezechia, 39, 29), de pe atunci

numit Duh Sfânt, (Isaia, 63, 10-11).

În Noul Testament, Duhul Sfânt ajută la conceperea minunată a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, în pântecele mamei sale (Luca, 1, 35). Ioan Botezătorul spune că Mântuitorul va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc (Matei, 3, 11). Apostolii sunt duşi de acelaşi Duh Sfânt până

98

la marginile pământului (Faptele Apostolilor, 1, 8),

transformându-i atât pe păgâni, cât şi pe evrei.

DUMNEZEU

(lat. domine deus)

„Mâna lui Dumnezeu/ braţul lui Dumnezeu/degetul

lui Dumnezeu” (Ieşirea, 8, 15) – expresii care desemnează

puterea divină, intervenţia lui Dumnezeu în desfăşurarea

evenimentelor lumii.

„Unsul lui Dumnezeu” (Psalmi, 105)

„Mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26-28; Ioan, 5, 29;

Apocalipsa, 12, 11)

„Iată-L pe mielul lui Dumnezeu care va ridica

păcatele lumii” (Ioan, 5, 29).

„Pe cine iubeşte Dumnezeu, îl ceartă” (Evrei, 12, 6).

„A nu vedea faţa lui Dumnezeu” (Facerea, 32, 31)

„Caută-l pe Dumnezeu” (Matei, 7, 8; Luca, 11, 10) –

caută calea cea dreaptă.

„Frica lui Dumenzeu este începutul înţelepciunii”

(Proverbe, 1, 7; 9, 10).

„Doamne Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit” (Matei, 27, 46).

99

„Dumnezeu a creat pe om după chipul Său” (Facerea,

1, 7).

„Pentru/în Numele lui Dumnezeu” (Coloseni, 3, 17) –

sunt formule invocatoare de autentificare a unor fapte,

atitudini, situaţii ce impun prezenţa decisivă a unui

martor-judecător incontestabil.

„A sta de-a dreapta lui Dumnezeu” (Faptele

Apostolilor, 2, 33; Evrei, 10, 12; Coloseni, 3, 1) – înseamnă a

sta pe locul de onoare, la dreapta stăpânului casei.

Lit. În literatura Evului Mediu, lui Dumnezeu îi este

conferită o imagine de creator şi de tată (Patimile, de

Arnoul Greban, sec. al XV-lea; Tragicele, de Agrippa

d’Aubigne; Imnuri şi Discursuri, de Edmond Ronsard;

Eseuri, de Michel de Montaigne).

În sec. al XVII-lea, Pascal se străduieşte să convingă că

Dumnezeu există (Cugetări: pariul, disproporţia omului) şi

vorbeşte despre un Dumnezeu „simţit cu inima”.

În sec. al XVIII-lea, Voltaire refuză ideea de Dumnezeu

– „providenţă” (Candide), văzând în El doar pe arhitectul

suprem al universului.

În sec. al XIX-lea, sunt redescoperite valorile Evului

Mediu (Chateaubriand, Geniul Creştinismului) şi, în

acelaşi timp, Lamartine, Vigny, Hugo creează o imagine

100

proprie a lui Dumnezeu (cum întâlnim în poemul epic

intitulat Dumnezeu, publicat în 1891).

În sec. al XX-lea, reţinem antologia lui Pierre Haiat,

Dumnezeu şi poeţii săi.

Întreaga Biblie afirmă cu putere unicitatea lui Dumnezeu: „Înainte de Mine n-a fost Dumnezeu şi nici după Mine nu va mai fi! Eu, eu sunt Domnul şi nu este izbăvitor afară de Mine!” (Isaia, 43, 10-12). Iudaismul, creştinismul, islamismul sunt monoteiste, raportându-se la cărţile Vechiului Testament şi având în centrul cultului un Dum-nezeu care apare ca persoană sub diverse nume: Adonai, El, Eloah, Elohim, Sfântul lui Israel, Preaînaltul, Cel Veşnic. Potrivit celor mai multe interpretări pe care le dau textului Noului Testament, cea mai mare parte a Bisericilor creştine, acest Dumnezeu al dragostei

este un Dumnezeu întreit. Desigur, Dumnezeu este

unic, dar Dumnezeu în trei „Persoane”: Tatăl, Fiul – Cuvântul lui Dumnezeu întrupat în Iisus – şi Sfântul Duh. Între aceste trei făpturi există o dragoste atât de desăvârşită, încât, deşi trei, ele sunt Unul.

Teama de Dumnezeu este începutul înţelepciunii. Frază care se găseşte de mai multe ori în Biblie (Psalmi, 110; Eclesiastul, 1, 46), uneori sub formă puţin diferită: Timor Domini principium sapientiae, şi care se foloseşte adesea înlocuind pe Domini cu un alt cuvânt.

101

ECCE HOMO

„Iată omul!” (Ioan, 19, 5) – prezentare emfatică. Se

foloseşte şi astăzi în situaţii diferite: când arătăm pe cineva

care este foarte slab sau, dimpotrivă, foarte potrivit pentru

o anumită faptă, când vestim sosirea unui oaspete foarte

slab sau când tu însuţi te anunţi pe un ton glumeţ: „Iată-mă-s!”.

Lit. Georges Rouault, 1939, Paris. Lucrări precum

Hristos al milei, Hristos batjocorit, Iisus întristat,

sculptate în Polonia, sau Omul durerilor sunt foarte

apropiate ca temă de Ecce Homo.

Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886. Nietzsche, Ecce

Homo, autoportret al lui „Dionysos răstignitul” în chip de geniu.

Louis Aragon, Duma franceză, 1944: „Cântecul

franctirorului” compară Franţa Rezistenţei cu Hristos batjocorit.

102

Prima poezie din volumul De vorbă cu mine însumi, al

lui Ion Minulescu, dedicată lui însuşi, poartă titlul

simbolic – Ecce homo.

Sunt cuvintele pe care, potrivit Evangheliei după Ioan (19, 5), le-a rostit Pilat, prezentându-l mulţimii pe

Iisus, purtând cununa de spini pe cap şi cu o trestie drept sceptru (Ioan, 19, 5).

EDEN

Cuvânt ebraic, înseamnă „delicii”. Este numele dat

paradisului terestru, imaginat ca o grădină uriaşă şi

încântătoare (Gan eden – grădina deliciilor), unde au

apărut cei dintâi oameni, Adam şi Eva. Prin extensiune,

cuvântul Eden a ajuns să desemneze un loc minunat, o

sursă bogată de desfătare.

„Grădină din Eden” (Ioil, 2, 3) – se referă la un loc al

fericirii, al armoniei netulburate de nimic şi un timp al

nevinovăţiei şi al candorii.

Lit. G. Călinescu, vorbind despre romanul lui

Sadoveanu, Zodia Cancerului, spune: „Călătorul străin

crede că a descoperit în Moldova înapoiată a lui Duca-Vodă un

adevărat Eden. ”

Spaţiul paradisului biblic a fost creat pentru om: „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre

răsărit, şi a pus acolo pe omul pe care-l zidise. Şi a făcut Domnul Dumnezeu să răsară din pământ tot soiul

103

de pomi, plăcuţi la vedere şi cu roade bune de mâncat; iar în mijlocul raiului era pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. Şi din Eden ieşea un râu, care uda raiul, iar de acolo se împărţea în patru braţe [... ] Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe

care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească” (Facerea, 2, 8-15).

Este locul unde Adam şi Eva au mâncat din fructul oprit, fapt pentru care au fost izgoniţi din Rai.

EGIPT

„Cepele din Egipt” (Numeri, 11, 5-7) – semnifică atracţia

unei vieţi materiale îndestulate, dar lipsite de libertate.

Ţară aflată pe cursul inferior al Nilului, la extremitatea sud-vestică a cornului fertil, Egiptul a cunoscut, cu începere din mileniul al III-lea, organi-zarea unui imperiu.

Egiptul intră în istoria biblică drept loc de refugiu pentru Avraam (Facerea, 12, 10; 13, 1). După ce îşi trimite fiii în Egipt, Iacov se stabileşte şi el acolo (Facerea, 46, 6-27). Sub

faraonii Hyksos, între 1720 şi 1552 (Ieşirea, 1, 8-14), ţara devine un pământ al asupririi israeliţilor, iar, prin intermediul lui Moise şi al lui Aaron (Ieşirea, 3, 10-12), poporul ales pără-seşte acele locuri. După aşezarea evreilor în Canaan, Israel va fi uneori ademenit de o alianţă politică cu Egiptul (4 Regi, 18, 21-24).

104

(A) ELIBERA

„Acum eliberează, Doamne, pe sclavul tău” (Luca, 2,

25) – expresia a intrat în uzul comun şi se utilizează în

situaţii în care sunt împlinite aspiraţii greu de atins.

Cuvintele lui Simeon, un bătrân evreu din Ierusalim. După o legendă, Dumnezeu hotărâse ca el să nu moară

înainte de a vedea pe Iisus. După ce l-a văzut, bătrânul a rostit aceste cuvinte.

EPIFANIE

(gr. , „apariţie”)

„Sărbătoarea Regilor” reprezintă, pentru catolicii

francezi, numele familiar al sărbătorii Epifaniei (Luca, 3,

21-22). La aceeaşi dată, adică la 6 ianuarie, ortodocşii

sărbătoresc Boboteaza – botezul lui Iisus primit de la Ioan

Botezătorul.

Lit. Fenélon, Predica despre Epifanie, 1685.

Jose-Maria de Hérédia, Trofeele, 1893, „Epifanie”.

Epifania este recunoaşte-rea drepturilor mesianice ale lui Iisus din Nazaret de

către neevrei şi, în acelaşi timp, acceptarea lui Iisus în lumea păgână.

105

ESAU (ISAV)

(ebr. „păros”)

„A-ţi vinde dreptul de întâi-născut pe un blid de linte

ca Esau” (Facerea, 25, 29-34) – a se vinde pe nimic.

„A (se) vinde pe un blid de linte”. Expresia înseamnă:

a te vinde pentru nimica toată, a-ţi închiria serviciile

pentru mai nimic etc.

Expresia, foarte veche şi răspândită, vine din Biblie. Se povesteşte că Esau, întâiul născut al patriarhului Isac şi al Rebeccăi, revenind într-o zi acasă de la câmp, obosit şi înfometat, i-a cerut lui Iacob, fratele său geamăn, să-i dea să mănânce din lintea pe care acesta o găsise. Iacob, care încă din pântecele mamei (spune legenda) se afla într-o mare rivalitate cu Esau, fu de acord să-i dea un blid de

linte, dar cu condiţia ca fratele său să-i cedeze în schimb dreptul de primo-genitură (de prim-născut), care la orientali, ca şi la casele dominatoare, era legat de anumite privilegii. Târgul s-a făcut, şi acel biet „blid de linte” a ajuns de atunci în multe limbi şi în multe guri!

Expresia provine din Facerea, 25, 29-34.

EVANGHELIE/ SCRIPTURĂ

(lat. evangelium; gr. profan eu-anggelion, „veste bună”)

„Literă de evanghelie/scriptură” (Luca, 4, 16-21) – o

afirmaţie sigură, indiscutabilă. Expresii care au devenit

metafore pentru respectarea întocmai a unor sfaturi, îndrumări,

106

ordine, principii etc. Oricât de mică, abaterea presupune

asumarea unei vini cu urmări nefaste, tragice, incalculabile.

„De o simplitate evanghelică sau biblică” – este vorba

despre un lucru foarte uşor de înţeles.

„Femeie puternică în Scripturi” (Proverbe, 10, 31) –

femeie harnică.

Noţiunea de Evanghelie a intrat în limbajul curent ca o scriere în care se povesteşte viaţa lui Iisus. Termenul grecesc înseamnă o ştire îmbucurătoare. În Vechiul Testament, Isaia primeşte misiunea de „a duce vestea cea bună săracilor” (Isaia, 61, 1). În Noul Testament, Iisus apare ca propovăduitor al Evangheliei (Matei, 4, 23). În sec. al II-lea, apare termenul la plural, Evanghelii, în conştiinţa teologică fiind una singură: „Mă mir că aşa de repede vă strămutaţi de la cel care vă cheamă prin harul lui

Hristos la altfel de evanghelie, Care nu este alta: decât numai că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să răstoarne evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau înger din cer va fi binevestit peste ceea ce am binevestit vouă, anatema fie. După cum am zis mai înainte, şi acum zic iar, dacă cineva vă binevesteşte peste ceea ce aţi primit, anatema fie” (Epistola către Galateni). Creştinii recunosc patru astfel de texte, numite: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan.

EXOD

(gr. eshodos – ieşire)

„Cartea exodului” – expresia evocă (metaforic sau

comparativ) imaginea de cronică a unei deplasări în masă,

107

însoţite de fapte uimitoare, de întâmplări fabuloase, de

situaţii extraordinare.

Exodul se referă la ieşirea evreilor din ţara faraonilor şi constituie un eveniment istoric cu semnificaţie religioasă. În timpul exodului, se întemeiază instituţii religioase, militare, social-administrative etc., care conduc la formarea

Israelului ca naţiune şi ca teocraţie. Tot acum apare conştiinţa unei individualităţi inconfundabile – poporul ales. Faptele petrecute în timpul deplasării rămân în memoria colectivă şi devin acte de identitate, culminând cu legământul de pe muntele Sinai.

108

FARISEI

Ipocrizie de Farisei (Luca, 11, 44) – expresia este o

metaforă pentru atitudinea prefăcută a unui grup de

persoane, atitudine generată de interese profesionale

meschine, de ignoranţă, de înţelegerea greşită a faptelor

sau din dorinţa de exhibare a propriei calităţi.

Lit. Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune, cu

referire la relaţia strânsă dintre cărturari şi farisei, că:

„Erau legaţi între ei, înfrăţiţi, vrednici să stea laolaltă.

Scribii erau Doctorii Legii; Fariseii, Puritanii Legii. Mai

toţi Scribii erau Farisei, mulţi dintre Farisei erau Scribi”.

Cărturarii şi fariseii erau două categorii de persoane judecate cu asprime de Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că, atunci când El intră în Ierusalim, aceştia

încearcă să-l compromită în faţă autorităţilor romane. Întrucât prezenţa sa le apare ca o primejdie fundamentală, ei se adresează cu prefăcăto-rie, cu perfidie Mântuitorului,

109

dar faptele şi cuvintele Acestuia condamnă ferm pe cei care fac din religie o profe-sie şi înlocuiesc supunerea în casa lui Dumnezeu cu ipo-crizia şi lăcomia. Mântuitorul le adresează cuvintele: „Vai vouă, cărturari şi farisei

făţarnici, că închideţi împă-răţia cerurilor înaintea oamenilor; căci voi nu intraţi, nici pe cei care vin nu-i lăsaţi să intre...” (Luca, 11, 44).

FAŢĂ (CHIP)

„A căuta faţa lui Dumnezeu” – înseamnă a vrea să-L

cunoşti, să trăieşti în preajma Lui (Psalmi, 26, 7-9; 42, 3) şi

să respecţi legea Lui (Oseea, 5, 15).

„A-şi acoperi faţa” (Ieşirea, 3, 6) – gest de spaimă

înaintea transcendenţei divine. În limbaj obişnuit, a refuza să

vezi o realitate şocantă (întrebuinţat adeseori în mod ironic).

„Schimbarea la faţă” (Matei, 17, 1)

„Faţa lui Hristos sau Sfânta Faţă”

Lit. Rene-Guy Cadou, Elena sau Regnul vegetal, 1951: „Mă

îndrept, eu singur, spre faţa strălucitoare a lui Dumnezeu”.

Pierre Emmanuel, Iacov, 1970. „Cuvânt Chip”:

„Faţă a lui Hristos.

Unică asemănare

Nicicând nu sfârşesc a desluşi

Pe-ale tale buze sfânta noastră identitate. ”

110

Omului îi este imposibil să vadă faţa lui Dumnezeu, într-atât este de orbitoare slava lui: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască” (Ieşirea, 33, 20; Isaia, 6, 5).

Când spunem „faţa” lui Dumnezeu ne referim la prezenţa Sa invizibilă în sanctuarul din Ierusalim şi, la modul general, în mijlocul poporului său.

Conform evangheliştilor sinoptici (Matei, Marcu şi Luca), într-o zi, Hristos „s-a schimbat la faţă” înaintea lui

Petru, Iacov şi Ioan, moment când „Chipul I-a strălucit ca soarele” (Matei, 17, 1).

Potrivit unei tradiţii apocrife, Veronica, una dintre femeile care L-au urmat pe Hristos pe drumul Calvarului, i-ar fi şters sudoarea şi sângele de pe faţă, iar trăsăturile acestui chip au rămas imprimate pe ţesătură, cunoscută drept „năframa” Veronicăi sau „Sfântul Giulgiu / giulgiul din Torino”, în care mulţi creştini vor recunoaşte urmele trupului lui Iisus.

FĂGĂDUINŢĂ

Perifraza „popor al făgăduinţei” (Ieşirea, 42, 18-22) îi

desemnează pe evreii moştenitori ai făgăduinţei făcute de

Dumnezeu lui Avraam.

După Potop, Dumnezeu încheie un Legământ cu Noe: „Şi închei acest le-gământ cu voi, că nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului şi nu va mai fi potop, ca să pustiască pământul” (Facerea, 9, 11). Istoria poporului ales

debutează cu făgăduinţa lui Dumnezeu făcută lui Avraam, cel care va fi părintele multora, şi ai cărui urmaşi vor stăpâni ţara Canaan. Urmează alte făgăduinţe: de eliberare din robie, de perenitate a casei lui David, de întoarcere din

111

captivitate şi de nimicire a duşmanilor (Ieremia, 46, 27-28).

În Noul Testament, Iisus, „fiu” al lui David, îndeplineşte promisiunile anunţate în Vechiul Testament şi, la rândul lui, El face făgăduinţe: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce

crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac.” (Ioan, 11, 25-26); „Vă voi trimite Du-hul Adevărului” (Ioan, 15, 26). Creştinii sunt oameni ai credinţei, copii ai Făgăduinţei.

FEMEIE

„Mai bine să locuieşti într-un ţinut pustiu, decât cu o

femeie certăreaţă şi care îşi iese din fire” (Proverbe, 27, 19).

„Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în

toate zilele deşartei tale vieţi, pe care ţi-a hărăzit-o

Dumnezeu sub soare” (Eclesiastul, 9, 9).

FERICIRILE

În româneşte, termenul porneşte de la felix „ferice”,

substantivat prin derivare cu sufixul pentru abstracţiuni –ire.

În lat. beatitudo, „fericire”, substantiv creat de Cicero

plecând de la beatus, „fericit, preafericit”

„Fericiţi cei săraci cu duhul...” (Matei, 5, 3-10).

Cuvintele de mai sus sunt citate, de obicei, la adresa acelor

oameni simpli, naivi, care izbutesc, totuşi, să obţină unele

rezultate prin felul lor de a fi. Se mai folosesc astăzi, în

112

mod ironic, pentru a desemna pe cei care reuşesc în viaţă

cu puţină ştiinţă.

Lit. În romanul picaresc spaniol, Lazarillo de

Tormes, sec. al XVI-lea, se face referire la cea de-a opta

fericire: „Fericiţi cei ce suferă din cauza Justiţiei” (în

roman este vorba despre un hoţ ajuns la închisoare).

André Gide, în Noile Fructe, 1935, interpretează, astfel,

cea de-a treia fericire: „Primul cuvânt al lui Hristos este

pentru a îmbrăţişa tristeţea chiar şi în bucurie: «Fericiţi

cei ce plâng... » Şi rău înţelege această vorbă cel care nu

vede în ea decât încurajarea de a plânge. ”

Cf. şi Luc Estang, Fericirile, 1945; Pierre Emmanuel,

Iacov, „Fericirile”, 1970.

Fericiţi cei săraci cu duhul (Matei, 5, 3) sunt cuvinte referitoare la cei care ştiu să se despartă de binele acestei lumi. Prin extensie de sens, se folosesc astăzi, în mod ironic, pentru a desemna pe cei care reuşesc în viaţă cu puţină ştiinţă.

În Predica de pe Munte (Matei, 5, 1-11; Luca 6, 20-26), Iisus îi proclamă „fericiţi” tocmai pe aceia pe

care lumea îi consideră necăjiţi, naivi ori sortiţi eşecului: „Fericiţi cei săraci cu duhul... Fericiţi cei blânzi... Fericiţi cei ce plâng... Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate... Fericiţi cei milostivi... Fericiţi cei curaţi cu inima... Fericiţi făcătorii de pace... Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate... ” (Matei, 5, 3-10).

113

(A) FI

„Ce este ceea ce a fost? Ceea ce va fi. Ce este ceea ce s-a

făcut? Ceea ce se va mai face. Nimic nou sub soare.”

(Eclesiastul, 1, 9) - este constatarea pesimistă a eclesias-

tului, în atacul său faţă de ceea ce face omul.

FIAT

(lat. , conjunctiv, pers. a treia, de la fieri, „a fi făcut”: „Să

se facă!”)

„Fiat lux!” – Să se facă lumină! (Facerea, 1, 3; Corinteni, 4,

6) – formulă care însoţeşte o revelaţie, o creaţie, o descoperire.

„Fie-mi mie după cuvântul tău!” (Luca, 1, 26-38).

Formula prescurtată Fiat înseamnă acceptarea voinţei lui

Dumnezeu; a spune „Fiat”: a consimţi la misiunea sau la

încercarea propusă de Dumnezeu.

Îngerului Gavriil, care o vesteşte că va naşte un fiu căruia Dumnezeu îi va da tronul lui David, Maria îi răspunde: „Fie-mi mie după cuvântul tău!” – în Vulgata:

Fiat mihi secundum verbum tuum (Luca, 1, 26-38). Prin aceste cuvinte, ea acceptă să devină mama lui Iisus.

FOC

„Coloana de foc” (Ieşirea, 13, 21) – ideal.

114

Lamartine preia ideea coloanei de foc, transformând-o

într-o imagine şi comparând-o cu flacăra interioară care

îndrumă pe om spre un ţel înalt.

Biblia povesteşte că o coloană de foc sau de fum mergea înainte, călăuzind

pe evrei prin deşert, în drum spre „pământul făgăduinţei”.

FRUCT (ROD)

„Fructul oprit” (Facerea, 2, 17; 3, 1) – expresie

folosită pentru a desemna o dorinţă greu de împlinit, dar şi

o expresie pentru un lucru de care nu-ţi este îngăduit să te

atingi; uneori, este folosită în sens sexual.

„A judeca pomul după roade” (Matei, 12, 33): „Căci

după roade se cunoaşte pomul”, înseamnă a judeca o

hotărâre, o acţiune, o ideologie după rezultatele lor.

În Biblie, termenul ebraic peri şi cel grecesc karpos denumesc toate fructele pomilor şi ale plantelor lemnoase (Facerea, 3, 2), respectiv toate alimentele de origine vegetală (Facerea, 4, 3). Deseori, aceşti termeni sunt întrebuinţaţi la figurat: copiii sunt roadele pântecelor (Luca, 1, 42); cuvintele,

roadele buzelor (Isaia, 57, 18). Faptele oamenilor îşi poartă roadele lor, bune sau rele (Ieremia, 17, 10).

Fructul oprit este mărul din „arborele cunoaşterii”, (Facerea, 3, 1-24), moment când primii doi au căpătat conştiinţa goliciunii lor şi au început să-şi acopere trupurile.

115

FRUNZĂ

„Frunza de viţă” (Facerea, 3, 7) – primul veşmânt al

lui Adam şi al Evei. Expresia este folosită pentru a sugera

intenţiile celor care caută să acopere ceva ruşinos, planuri

pe care n-au curajul să le mărturisească, o stare de lucruri

care i-ar compromite, dacă ar fi arătată în adevăratele ei

culori.

Biblia spune că, după ce Adam şi Eva au mâncat din „fructul oprit”, au căpătat

conştiinţa goliciunii lor, li s-a făcut ruşine şi s-au acoperit cu frunze de smochin.

FUGĂ

„Fuga în Egipt” (Matei, 2, 13)

Biblia spune că, după o revelaţie nocturnă asupra intenţiilor criminale ale lui Irod, Iosif a dus pe Maria şi pe pruncul Iisus în Egipt, unde au şi rămas până la moartea

regelui, întorcându-se în Galileea în urma unei noi revelaţii. Singura referinţă biblică la acest eveniment o face Matei (2, 13).

116

GHEENĂ

(ebr. Ge-Hinnom)

„Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei,

13, 42). În vorbirea curentă, expresia se referă la un

avertisment dat celor răi. Se foloseşte şi pentru a marca

dezamăgirea, furia, ranchiuna, durerea.

Cuvântul desemneză un loc de tortură, ba chiar însăşi

tortura păcătoşilor după moarte: „Şerpi, pui de vipere, cum

veţi scăpa de osânda gheenei?” exclamă Iisus (Matei, 23, 33).

„Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” (Matei, 13, 42). Sunt cuvintele lui Iisus, care vorbeşte despre

locul unde, în urma Judecăţii de Apoi, vor fi azvârliţi toţi făptuitorii de rele.

117

GROAPĂ

„Cine sapă groapa altuia cade singur în ea şi piatra se

întoarce spre cel ce o prăvăleşte” (Înţelepciunea lui Isus

Sirah, 27, 27).

„Cine sapă groapa altuia, cade în ea; şi cine întinde

o cursă, va pieri în ea” (Proverbe, 26, 27).

„Cel ce sapă o groapă, poate să cadă în ea şi cel ce

dărâmă un zid, poate fi muşcat de şarpe” (Eclesiastul, 10, 8).

Proverbele acestea, de provenienţă biblică, au intrat în

vorbirea laică, constituind un tezaur de înţelepciune şi

învăţătură.

118

HAOS

Termenul „tohu-bohu” (Facerea, 1, 2) a intrat în

limbajul curent pentru a desemna o mare dezordine, o

aiureală asemănătoare haosului.

Lit. Fr. Rabelais, în Gargantua şi Pantagruel, 1552,

povesteşte despre trecerea lui Pantagruel prin insulele

Tohu şi Bohu.

Expresia „tohu-bohu” vine din ebr. tohu waboliu şi descrie pământul ca „netocmit şi gol”, creat, mai apoi, de Dumnezeu. Acest pustiu înconjurat de întu-

neric este Haosul (Facerea, 1), Haosul fiind în opoziţie cu Cosmosul, adică lumea fără formă şi lumea organizată.

HOLOCAUST

(gr. holos, „tot, întreg” şi kausis, „acţiunea de a arde”)

„Ardere de tot” (Levitic, 1) – În zilele noastre,

termenul se foloseşte curent pentru a numi exterminarea

119

evreilor de către nazişti, preferându-se înlocuirea lui cu

şoah: catastrofă.

Lit. Samuel Joseph Agnon, Focul şi Lemnul, sec. al

XX-lea; Nelly Sachs, Rugul enigmelor, 1967.

Holocaustul însemna, la începuturi, ritualul sacrificării unui animal, consumat în întregime pe altar (Levitic, 1).

Este mai cu seamă un sacrificiu expiator. Cuvântul o desemnează uneori chiar pe victimă.

120

IDOL

Termenul grecesc eidolon numea o reprezentare

oarecare, materială sau imaginativă. A sfârşit prin a

însemna o imagine, înfăţişând o divinitate căreia i se aduce

un cult (sacrificiu, libaţie, tămâiere), ca şi cum ar fi ea

însăşi acea divinitate.

„Închinătorii la viţelul de aur/cel gras” (Exodul, 32, 1-

35; Isaia, 40, 19-20; 44, 9-20; Ieremia, 10, l-5). Astăzi,

expresia îi desemnează inclusiv pe cei care divinizează banul.

„Ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud”

(Psalmi, 115, 5-6) – se foloseşte cu referire la adepţii

fanatici ai unor idei, credinţe.

Lit. Tertulian, în Despre idolatrie, protestează violent

împotriva concesiilor făcute obiceiurilor păgâne.

121

Minucius Felix, Oclavius, sec. al III-lea, redă dialogul

dintre un păgân şi un creştin (autorul îşi bate joc de

idolii păgâni).

Calvin, Tratat despre relicve, 1543, condamnă idolatria.

Corneille, în Polyeucte, 1643: tânărul păgân Polyeucte,

abia botezat, fuge să dărâme idolii, aceşti „zei din piatră

sau din lemn”.

Claudel, în Magnificat, 1907, îi mulţumeşte lui Dum-

nezeu pentru că l-a scăpat de idoli (ideologiile: Dreptatea,

Progresul, Adevărul, Divinitatea, Umanitatea, Legile

Naturii, Arta, Frumuseţea), convingându-l să se închine

numai şi numai lui Dumnezeu.

Lupta împotriva idolilor este o temă îndrăgită a prorocilor tratată în textele

biblice (Isaia, 40, 19-20; 44, 9-20; Ieremia, 10, l-5).

IEREMIA

„Ieremiade” (Ieremia, 20, 7-18) – lamentaţii neconte-

nite. Numele vine de la Cartea Plângerilor

(Lamentaţiilor), greşit atribuită lui Ieremia.

„Plângerile lui Ieremia” (Ieremia, 36) – este o

referinţă pentru o mare durere, pentru suferinţele

provocate de pierderi materiale mari şi de conştiinţa

greşelilor săvârşite.

122

Lit. Robert Gamier, Evreicele, 1583: Ieremia este

profetul care intervine în actul I, ca să implore îndurarea

lui Dumnezeu şi în actul V, ca să relateze cumplitul

deznodământ al revoltei lui Sedechia, regele Ierusalimului,

împotriva lui Nabucodonosor, regele Asiriei (sec. al VI-lea

î. Hr.).

Ştefan Zweig, Ieremiah, 1918.

Ieremia s-a născut în jurul anului 650 î. Hr, dintr-o familie sacerdotală din Anatot, un sat de lângă Ierusalim. El îşi exercită ministeriul între 627 şi 587, într-o perioadă întunecată a istoriei Ierusalimului. Viaţa personală a lui Ieremia a fost marcată de suferinţă. Ieremia se ridică împotriva idolatriei şi a corupţiei morale, atacând falsele certitudini – cult, templu, circumcizie.

Cuvintele lui Ieremia nu au plăcut, fapt pentru care a fost prins şi supus la cazne (Ieremia, 26). Acesta este momentul în care a început să transmită mesaje scrise, şi-a scris plângerile, necontenind să-şi afirme credinţa în Dumnezeu (Ieremia, 20, 7-18). Ieremia şi-a scris ultimile profeţii în Egipt, iar Cartea Plângerilor i-a fost atribuită în mod eronat.

IERIHON

„Zidurile Ierihonului” (Iosua, 6, 20) – semnifică o

cădere miraculoasă.

„Trâmbiţele Ierihonului” (Iosua, 6, 4-5) sunt glasuri

puternice ca sunetele unei goarne.

123

În Biblie se povesteşte că evreii, în drumul lor spre Canaan (Palestina), se pregă-teau să cucerească oraşul

Ierihon. Deşi zidurile cetăţii erau foarte trainice, acestea au cedat atunci când evreii au sunat din trâmbiţele sfinte.

IERTARE

„A întoarce şi celălalt obraz” (Luca, 6, 29) – gest care

semnifică evitarea unei provocări. Iisus le spune ucenicilor

Săi: „Celui care te loveşte peste un obraz întoarce-i şi

obrazul celălalt”.

„Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” (Luca, 23, 24)

„Îi vor fi iertate multe” (Luca, 7, 47) – subliniază

ironic indulgenţa excesivă de care dăm dovadă faţă de

persoanele influente.

Lit. Iertarea greşelilor:

În Omilie despre întoarcerea lui Flavian, Sfântul Ioan

Gură-de-Aur invocă clemenţa lui Teodosie pentru a-i ierta

pe locuitorii Antiohiei, deoarece aceştia au dărâmat

statuile împăratului.

Liturghia creştină face din începutul Psalmului 129

rugăciunea păcătosului încrezător în iertarea lui

Dumnezeu: De profundis.

124

Fr. Villon cere iertarea divină în De profundis, care este

Epitaful în formă de baladă sau Balada spânzuraţilor: „Dar

rugaţi-L pe Dumnezeu să vrea să ne absolve pe toţi”.

Isolda, personaj din Romanul lui Tristan şi Isolda, nu

se simte nici răspunzătoare, nici vinovată „nimeni nu-l

poate absolvi pe păcătosul nepocăit”.

Potrivit învăţăturilor creştine, iertarea nu este numai înlăturarea pedepsei pentru greşeală sau păcat, ci şi împăcarea dintre cel care a greşit şi cel căruia i-a greşit.

În Vechiul Testament, condiţiile acestei împăcări sunt mărturisirea păcatului şi supunerea în faţa hotărârii lui Dumnezeu, care este un „Dumnezeu iubitor şi iertător, ne-grabnic la mânie şi bogat în milă şi îndurare” (Neemia, 9,

17). Conştientizarea păcatu-lui se exprimă în cult prin practica rituală a sacrificiului de animale în ziua Iertării celei Mari (Yom Kipur) – prin vărsarea sângelui se realizează purifi-carea. Astăzi, această sărbă-toare evreiască se celebrează prin post şi rugăciuni.

În Noul Testament, curăţirea păcatelor se săvârşeşte prin jertfa lui Hristos (Evrei, 1, 3).

IROD CEL MARE

„Bătrân ca Irod” – foarte bătrân, Irod cel Mare a fost

numit şi Irod cel Bătrân.

Lit. Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Irod şi Caiafa”.

Irod cel Mare a fost guvernator al Galileei şi rege al iudeilor. Amintirea

sa este umbrită de masacrul sângeros al pruncilor de sex bărbătesc din Betleem,

125

puţin după naşterea lui Iisus (Uciderea pruncilor

nevinovaţi, Matei, 2, 16).

ISPITĂ

„A pune pe cineva pe aripa templului” (Matei, 4, 5) –

are sensul de a situa pe cineva mai presus de ceilalţi.

Lit. Ispitirea lui Adam şi a Evei, dar şi cea a lui Iisus

în deşert, au devenit tema predilectă a mai multor autori.

Pierre Emmanuel, Tu, 1978, „Ispitirea în pustie”.

Edmund Spencer, Reginei zânelor, 1596.

Gustav Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, 1874.

Dostoievski, Fraţii Karamazov, 1880, marele inchizitor îi

reproşează lui Iisus că nu a cedat celor trei ispitiri ale lui Satan.

Dumnezeu a lăsat omului libertatea de a-şi alege Calea. Astfel, omul este supus ispitei, ispită ce poate să vină şi de la Dumnezeu, dar şi de la călău-zele cele mincinoase, mai mult sau mai puţin diavoleşti.

Diavolul, ca să-L ispitească pe Iisus, îl suie pe acoperişul Templului (aripa) şi îi propune gloria pur omenească.

IUDA

„Iuda Iscarioteanul” (Ioan, 12, 4) – „Omul din Keriot”, oraş

din Iuda, sau „omul minciunii”, sau „ucigaşul năimit”.

126

„Sărutul lui Iuda” (Matei, 26, 48) – este frecvent

utilizată expresia pentru gestul de afecţiune al unei

persoane care are, în realitate, intenţii duşmănoase.

„Iuda Macabeul” (Macabei, 9, 19-21) – o persoană

aflată în situaţia de a muri în culmea gloriei.

Lit. Călătoria Sfântului Brendam este o povestire

despre odiseea unui călugăr irlandez din sec. al V-lea, care

vrea să vadă Raiul. Sfântul Brendam îl întâlneşte pe Iuda

în infern: „Eu sunt Iuda, cel care L-a slujit pe Iisus şi L-a

trădat. Eu L-am vândut pe Domnul meu şi m-am

spânzurat de durere, prefăcându-mă că-L sărut din

dragoste, când de fapt Îl uram. ”

În Patimile, de Arnold Greban, Iuda apare într-o scenă,

unde, ispitit de demonul Deznădejde, se întoarce de la

pocăinţă şi se sinucide.

Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886: „Grinda”, „Iuda”,

„Sabia”, „Mai rău decât Iuda”, „Ogorul olarului”.

Paul Claudel, Moartea lui Iuda, 1933, este schiţa unei

pseudoreabilitări a lui Iuda.

Iuda, al patrulea fiu al lui Iacov şi al Liei, a fost un împăciuitor în certurile dintre Iosif şi fraţii săi, care au vrut să-l omoare pe Iosif, însă Iuda s-a împotrivit,

propunând să fie vândut unor nomazi care plecau în Egipt (Facerea, 37, 25-27). Mult mai târziu, fiii lui Iacov s-au dus în Egipt pentru a cumpăra grâne,

127

unde îl vor întâlni, fără a-l recunoaşte, pe Iosif, care ajunsese înalt dregător. Iuda a intervenit din nou, de data aceasta, pentru Beniamin, fratele cel mai mic, oferindu-se ostatic în locul acestuia (Facerea, 44, 18-34).

Iuda este unul dintre cei doisprezece apostoli pe care Şi-i alesese Iisus, poate

trezorierul grupului, care l-a trădat pe Mântuitorul în schimbul a 30 de arginţi (preţul unui sclav). Apoi, cuprins de remuşcări, a dat banii înapoi şi s-a spânzurat (Matei, 27, 3-10). Astfel, Iuda a devenit simbolul trădătorului.

128

ÎMPĂRĂŢIE (DOMNIE)

„Împărăţia lui Dumnezeu / Împărăţia cerurilor”

(Matei, 13, 24-50) – se referă la o stare de spirit a credinţei în

Iisus-Dumnezeu, dar îndeobşte este concepută ca un spaţiu

al răsplăţii cvasi-materiale pentru lipsurile şi frustrările din

timpul vieţii.

„Împărăţia Mea nu este în această lume” (Ioan, 18, 31)

Orice împărăţie care se dezbină în sine nu va dăinui

(Matei, 12, 25) – discordia naşte ruina.

Psalmii celebrează regalitatea lui Dumnezeu ca pe un fapt ce transcende istoria: „Domnul a împărăţit... Gata este scaunul tău de atunci, din veac eşti Tu (Domn)” (Psalmi, 92, 1-3).

În Noul Testament se dezvoltă această temă: „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca, 17,

21). Iisus refuză să fie rege: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan, 18, 36). Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă instaurarea unei legi a dragostei şi a unirii cu Dumnezeu (Matei, 19, 13).

129

(A) ÎNGRIJI

„Medicule, îngrijeşte-te pe tine însuţi”! (Luca, 4, 23)

Cuvinte rostite de Iisus Hristos la Nazaret, prin

care exprimă gândurile iudeilor.

ÎNTUNERIC

„Puterea întunericului” – această expresie îşi are

rădăcinile în Evanghelie (Luca, 22, 53), dar astăzi nu se

vede decât tulpina ei, pe care este crescut adânc numele lui.

Lit. Lev Tolstoi foloseşte sintagma în titlul dramei

scrisă în 1886, Puterea întunericului.

În această piesă, Tolstoi dezvăluie relaţiile băneşti care

pătrundeau în viaţa unui sat sărac şi ignorant, distrugând

verticalitatea morală a omului. În asemenea condiţii,

ţărănimea era osândită la o viaţă de întuneric şi cruzime,

cele mai frumoase sentimente căpătând un caracter

monstruos. Personajele dramei săvârşesc nelegiuiri peste

nelegiuiri: jafuri, destrăbălări, otrăviri, pruncucideri...

Expresia puterea întunericului se aplică unui peisaj

moral asemănător celui zugrăvit de pana tolstoiană.

130

(A) ÎNVĂŢA

„Şi acum, învăţaţi!” (Psalmi, 2, 10) – a trage

învăţăminte din experienţele altora, mai ales când de

hotărârea noastră depinde soarta unor semeni.

Aceasta este forma prescurtată. Textul integral al

acestui verset, în latină, este „Et nunc, reges, intelligite;

erudimini qui iudicatis terram” (Şi acum, regilor,

înţelegeţi; învăţaţi, voi, care judecaţi lumea.)

(A) ÎNVIA

„Învierea lui Iisus” (Matei, 28; Luca, 24, 34; Marcu,

16, 9) – expresia este referinţă pentru un eveniment singular,

de o importanţă capitală în existenţa unei comunităţi sau a

unei persoane.

„Învierea lui Lazăr” (Ioan, 11, 43; 12, 9-17)

Învierea lui Lazăr reprezintă un termen de comparaţie

pentru un fapt incredibil, care se referă la reapariţia unei per-

soane dispărute sau la o transformare neverosimilă a sa,

echivalentă în idee cu o reîntoarcere din dimensiunea

enigmatică a morţii.

Lit. Învierea face din Noul Testament – cartea

fundamentală a mântuirii şi legea creştină a speranţei.

Cuvintele Mântuitorului cum că va învia după trei zile

de la moartea sa nu sunt înţelese de nici unul dintre

131

ucenicii săi, care iau afirmaţia în sens metaforic. Apariţiile lui Iisus de după moartea sa pământească se constituie în momente de revelaţie: „Şi înviind dimineaţa, în ziua cea dintâi a săptămânii El s-a arătat întâi Mariei Magdalena, din care scosese şapte demoni. Aceea, mergând, a vestit pe cei ce fuseseră cu El şi care se tânguiau şi plângeau. Şi ei, auzind că este viu şi că a fost văzut de ea, n-au crezut” (Marcu, 16, 9-11); „Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi.

Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea. ” (Matei, 28, 9-10); „Şi iată, doi dintre ei mergeau în aceeaşi zi la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus […] Şi, când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat şi, frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El s-a făcut nevăzut de ei. Şi au zis unul către altul: Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?” (Luca, 24, 13-32).

Lazăre, vino afară! (Ioan, 11, 43; 12, 9-17)

Îmbolnăvindu-se Lazăr din Betania, surorile sale Maria şi Marta au trimis vorbă pentru a-l chema pe Învăţător ca să vindece pe fratele lor. Mântuitorul le-a spus ucenicilor că va merge în Betania pentru a-l învia pe

Lazăr pentru că: „Lazăr a murit. Şi mă bucur pentru voi, că nu eram acolo, pentru ca să mă credeţi; să mergem dar la dânsul” (Ioan, 11, 14-15). Într-adevăr, Lazăr murise şi fusese îngropat de patru zile, când Iisus şi

132

ucenicii săi ajung în Betania. El promite Martei că-l va învia pe Lazăr: „Eu sunt învierea şi viaţa, îi zise Iisus. Cine crede în mine, viu va fi, chiar dacă va fi murit. Şi orice care este viu şi crede în mine, nu va muri în veci... ”. Fiind condus la mormântul aflat într-o peşteră a cărei intrare era astupată cu o piatră mare, Mântuitorul invocă ajutorul şi puterea lui Dumnezeu-

Tatăl pentru săvârşirea minunii: „pentru ca să crează ca tu m-ai trimis”, apoi strigă cu glas mare: „Lazăre, vino afară! Şi ieşi mortul, având picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză, şi faţa era înfăşurată cu un ştergar”. Urmările au fost cele aşteptate: „Deci mulţi dintre Iudei, care veniră la Maria, şi văzură cele ce făcu Iisus, crezură într-însul. ”

133

JUDECATĂ

„Judecata de apoi” (Apocalipsa, 20, 11-15) – expresia

face referire al evenimente, situaţii, întâmplări în care apar

hotărâri incorecte, victime şi agresori, confruntări

violente, sfidări ale moralei sociale sau religioase. Când

acestea scapă legilor omeneşti, ele sunt deferite instanţei

divine a dreptăţii finale. În sens comparativ, expresia are în

vedere o formă infailibilă de evaluare a meritelor şi a

defectelor unei persoane sau a unui fapt săvârşit de cineva.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu ce

judecată judecaţi, veţi fi judecaţi” (Matei, 7, 1).

„Trâmbiţele Judecăţii de Apoi” (Apocalipsa, 8, 11)

„A despărţi oile de capre: cei aleşi de cei osândiţi”

(Matei, 25, 32)

„Nu ştiţi nici ziua, nici ceasul: momentul Judecăţii de

Apoi” (Matei, 25, 13).

134

Lit. Agrippa d’Aubigne, în cartea a VII-a a Tragicelor,

1616, evocă sfârşitul timpurilor, când Dumnezeu îi va

azvârli în chinurile veşnice pe cei păcătoşi.

Victor Hugo, „Legenda secolelor”, 1859, „Trâmbiţa

Judecăţii”: „Am văzut în noapte o trâmbiţă uriaşă... ”

Pierre Jean Jouve, Slavă, 1942.

Tertulian o descrie ca pe un spectacol: De Spectaculis,

197-206.

Judecata de Apoi a determinat, uneori, satirizarea

defectelor omeneşti sau a păcătoşilor iluştri.

Orice mitologie şi orice religie cuprinde şi o viziune despre sfârşitul universului şi destinul omului după moarte. Potrivit concepţiei creştine, momentul final va fi „ziua cea mare a mâniei” (Apocalipa lui Ioan), când vor fi desfăcute cele şapte peceţi ale Cărţii divine, fiecare aducând câte o catastrofă, distrugând Pământul. Vor supravieţui „sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia ce o aveau”, deosebite de celelalte printr-un veştmânt alb. Mântuirea lor este răsplata pentru credinţa ce au avut: „... aceştia sunt

care vin din mare strâmtoare şi spălară vestmintele lor şi le albiră în sângele Mieluşelului. Pentru aceasta sunt înaintea tronu-lui lui Dumnezeu, şi-i slujesc zi şi noapte în templul său, şi cel care şede pe tron va locui peste dânşii. Nu vor mai flămânzi, nici nu vor mai înseta, nici nu va cădea asupra lor soarele, nici orice arşită” (Apocalipsa lui Ioan). Judecata de Apoi este momentul purificării: „Şi am văzut pe morţi, pe cei mari şi pe cei mici, stând înaintea tronului şi cărţile au fost deschise; şi o altă

135

carte a fost deschisă, care este cartea vieţii; şi morţii au fost judecaţi din cele scrise în cărţi, potrivit cu faptele lor. Şi marea a dat pe morţii cei din ea şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale” (Apocalipsa, 20, 12-

13). Acesta este sfârşitul unui ciclu de existenţă a

unei lumi tulburate de contradicţii, căruia îi succede un univers perfect în dimensiunea credinţei în Dumnezeu.

„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi judecaţi.” (Matei, 7, 1) este îndemnul lui Iisus Hrisos către ucenicii săi.

136

KABBALĂ

(ebr. , „tradiţie, învăţătură primită”)

„Cabală”, în sens figurat, înseamnă o mişcare secretă

împotriva cuiva sau a ceva: complot.

„Cabalistic”: adjectiv derivat de la cabală: în sens

figurat: „misterios, de neînţeles”.

Cabala a ajuns, prin comparaţie, să desemneze o intrigă,

o uneltire pusă la cale de mai multe persoane care

urmăresc acelaşi scop ascuns. Cuvântul cabalistic şi-a

păstrat sensul primar de ocult, enigmatic, tainic.

Semne cabalistice, adică misterioase; sau formule

cabalistice, adică magice, obscure, aşa cum erau şi

formulele întrebuinţate de către vechii cabalişti la

tălmăcirea Bibliei.

„A pune la cale o cabală împotriva cuiva. ”

137

Lit. Isaac Bashevis Singer, O zi de plăcere, 1964 –

autorul evocă fascinaţia exercitată de Kabbala asupra lui şi

prudenţa adulţilor (care interziceau să fie citită înaintea

vârstei de 40 de ani).

Balzac, în romanul César Birotteau, creează personajul

Claparon, care spune: „E un mijloc de a exploata

speranţa, în sfârşit, o nouă cabală! Nu suntem însă decât

zece sau douăsprezece capete pricepute, iniţiate în

secretele cabalistice ale acestor minunate combinaţii”.

(Opere, vol. V, ESPLA, 1959, pag. 521).

Ion Ghica, în Scrisori către V. Alecsandri, spune:

„Dorinţa mea a fost întotdeauna de a vedea pe acei care-şi

iubesc ţara, legaţi între dânşii printr-o comunitate de idei

şi de principii, iar nu prin... cabale”.

Cabala era la vechii evrei interpretarea mistică, alego-rică, a Bibliei, transmisă printr-un şir de iniţiaţi, care alcătuiau aşa-numita „şcoală cabalistică. Ei interpretau Vechiulul Testament în manieră ocultă şi foloseau numerele şi literele în combinaţii şi simboluri fantastice, cu ajutorul cărora prezentau natura ca emanaţie a divinităţii.

În evoluţia Kabbalei s-au manifestat diverse tendinţe, cum era cea din Gerona (Ezra, Solomon, Azriel, Moise Maimonide), care era influ-enţată de filozofia neoplatonică, iar doctrina lui Luria cuprinde speculaţii referitoare la mân-tuirea făgăduită. Există încă centre de studiu al Kabbalei, în Israel şi în Statele Unite.

Kabbala evreiască şi-a exprimat speculaţiile asupra

138

atributelor şi numelor lui Dumnezeu prin desene (de neînţeles pentru neiniţiaţi).

De multe ori, se face confuzie între Kabbala

evreiască autentică şi ritualurile obscure, cum ar fi practicile de magie neagră, de-semnate prin termenul peiorativ „cabală”.

139

LEU

„Leul căutând pe cine să sfâşie” (I Petru, 5, 8). Expresia

poate fi folosită pentru a caracteriza un autor incisiv, dar şi

o persoană nehotărâtă, fără un drum clar în viaţă.

Astfel este comparat diavolul într-un verset din

Epistola întâi a Sfântului Apostol Petru.

LUMINĂ

„Fiat lux!” (Facerea, 1, 3-4). „Dumnezeu a zis: «Să fie

lumină», şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună

lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” – acestea

cuvinte au devenit deviza raţiunii, a ştiinţei.

„Voi sunteţi lumina lumii!” (Matei, 5, 14)

Lit. Imnul vecerniei de duminică, Lucis Creator

Optime („Mare Creator al luminii”), celebrează conceptul

Fiat lux din prima zi a creaţiei.

140

Dante vede mai întâi un fluviu de lumină din care sar

scântei, apoi îl descoperă pe Dumnezeu în mijlocul

sfinţilor ca „un trandafir de o albeaţă strălucitoare”

(Divina Comedie, 1307-1321, „Paradisul”, XXX-XXXI).

În Pedepsele, de Victor Hugo, 1853, „Stella”, steaua

dimineţii, făcând trecerea de la „Nox” (noapte, întuneric)

la „Lux” (lumină, speranţă), vesteşte sosirea „îngerului

Libertate şi a uriaşului Lumină”.

În Oda bachică a lui St. O. Iosif, strofa a treia cuprinde

şi expresia şi legenda ei:

„În beţia lui divină,

Lumea ei când o născu,

«Fiat lux» – cu gura plină

Zise – şi pe loc lumină

Se făcu…”

„Fiat lux!” (Facerea, 1, 3-4) sunt cuvintele prin care Dumnezeu a creat lumea.

În Vechiul Testament, lumina este viaţă (Iov, 33, 30) sau este însăşi viaţa (Isus Sirah, 22, 11), iar întunericul înseamnă moartea (Iov, 10, 21-22).

În Noul Testament, con-cepţia lui Pavel reia tema din Vechiul Testament: Dumnezeu îl scoate pe păgân din întuneric (Coloseni, 1, 12; 1 Petru, 2, 9).

„Voi sunteţi lumina lumii!” (Matei, 5, 14) sunt Cuvinte adresate de Iisus Hristos ucenicilor săi, în Predica de pe Munte.

Opoziţia lumină-întuneric îmbracă două aspecte în Noul Testament: pe de o parte, lumină este tot ceea ce nete-zeşte drumul către Dumnezeu: odinioară Legea, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu; acum, Hristos şi orice creştin care revelează lumii desăvâr-

141

şirea lui Dumnezeu, pe de altă parte, lumina, simbolul vieţii, al bucuriei şi fericirii, este în raport de antonimie cu

întunericul, simbolul morţii, al lacrimilor şi nenorocirilor: luminii mântuirii i se împotriveşte întunericul necunoaşterii.

142

MAMONA

Termen aramaic ce desemnează bogăţia.

„Nu poţi sluji la doi stăpâni” – trebuie să ştii să alegi

între interes şi ideal.

„A se închina (cineva) lui Mamon(a)” (Matei, 6, 24).

Expresia „a se închina (cineva) lui Mamona” este o

metaforă cu mare forţă de sugestie referitoare la

preocuparea excesivă a unei persoane (sau a unei categorii

sociale) pentru înavuţire. Lăcomia asimilează lipsa de

scrupule, înşelăciunea şi crima, adică tocmai ceea ce

îndepărtează mai mult pe om de rostul mântuirii sale prin

credinţa în Dumnezeu.

Lit. Peştera lui Mamona este evocată în Regina

zânelor, cartea a II-a, cântul 7, de Edmund Spencer, 1596.

Goethe l-a pus pe Faust, în odaia de studiu, să strige:

„Să fie blestemat Mamon când cu comori

143

La fapte îndrăzneţe ne incită…”

John Milton, în Paradisul pierdut (I, 678 şi 738-751)

vorbeşte de mamon ca de un izvor de bogăţie, dar şi al

nenorocirilor.

Mamon era la sirieni zeul avuţiilor. Apare în Noul Testament, la Matei (6, 24) şi la Luca (16, 13). După traduceri succesive, acest nume este sinonim cu banii, la vechii creştini, iar mai recent cu dracul.

Pentru a sluji lui Dumnezeu, omul trebuie să renunţe la puterea înrobitoare a banilor: „Nimeni nu poate sluji la doi domni; căci sau pe unul va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui;

nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei, 6, 24).

Lăcomia înstrăinează pe om de vocaţia mântuirii. Acumularea averilor întinează grav dragostea pentru Dumnezeu.

Slujirea lui Dumnezeu de către oameni este incompa-tibilă cu închinarea către Mamona. Dorinţa de înavuţire este incompatibilă cu aspiraţia spre mântuire. Cel aflat la această răscruce are de ales definitiv între adevărul vieţii şi forme ale unui păcat de neiertat.

MANĂ

(ebr. , popular, „ce-i asta?”)

„Mană cerească” (Ieşirea, 16, 4) – are înţelesul de

surpriză plăcută, de hrană bogată ori înţelesul de sursă

inepuizabilă de câştig. Expresia se atribuie unui produs,

unei surse salvatoare pentru cineva aflat în mare cumpănă

a existenţei sale fizice sau morale.

144

„Nu aşteptaţi să vă pice mana din cer” – expresia a

intrat în uz cu sensul: mai bine să treci la treabă, decât să

aştepţi vreo ipotetică îmbogăţire.

Lit. Pentru lingvişti, oratori, literaţi, gazetari, povestitori

etc. sursa biblică a fost o adevarată... mană cerească!

Gogol, în Suflete moarte, „Aştept cuvintele dv. dulci ca mana”.

Turgheniev, în nuvela Lgov: vânătorul Vladimir trăieşte

fără nici un ban, fără ocupaţie permanentă, se hrănea

parcă numai cu „mană cerească”.

„Mană cerească” (Ieşirea, 16, 4) reprezintă hrana primită în mod miraculos de israeliţi în pustiu (Ieşirea, 16), semănând cu grăunţele de coriandru şi având gust de turtă cu miere.

După şase săptămâni de la ieşirea din Egipt, poporul condus de Moise a ajuns în pustiu, unde acesta, însetat şi înfometat, a cârtit împotriva lui Dumnezeu şi a profetului. Moise le-a potolit foamea prin voia Domnului, care le-a trimis către ei stoluri mari de prepeliţe şi prin aflarea manei cereşti. Tot Moise i-a lămurit cu privire la

minunea înfăptuită de Dumnezeu:

„Aceasta este pâinea, care v-a dat-o Dumnezeu spre mâncare. ” Pribegii adunau cât le trebuia pentru îndestulare zi de zi: „Aşa ei culeseră în toată dimineaţa, fiecare dupre mâncarea sa; şi încălzindu-se soarele se topea”. Darul miraculos a fost salvator: „Şi casa lui Israel chemă numele ei Mana. Şi ea seamănă cu sămânţa de coriandru, alb. Şi avea gustul de turtă cu miere”. În tot timpul călătoriei în pustiu, poporul s-a hrănit cu mană: „Iar fiii lui Israel mâncară mană patruzeci de ani, până ce

145

veniră în pământul locuit; mană mâncară ei, până ce

ajunseră la hotarele pămân-tului Canaan” (Ieşirea, 16, 35).

MANE, TEKEL, FARES

„Mane, Tekel, Fares” (Daniel, 5, 25) – semnal de

alarmă care anunţă apropierea unui eveniment ce prevesteşte o

condamnare iremediabilă, o prăbuşire imanentă.

Lit. Heinrich Heine, în poezia Belsazar, a tălmăcit

legenda Mane, Tekel, Fares în versuri.

Balzac, în romanul Eugenie Grandet, „Uluirea, mânia,

spaima lui Baltazar zărind inscripţia Mane-Tekel-Fares

nu s-ar putea asemui cu gheţoasa încruntare a lui

Grandet”.

„Mane, Tekel, Fares” (Daniel, 5, 25) – aceste trei cuvinte sibilinice au fost scrise de o mână miserioasă pe pereţi în timpul unui ospăţ dat de Baltazar, o adevărată orgie. Neştiind nimeni ce reprezintă, au recurs la interpretările lui

Daniel, care le-a tradus prin: Numărat, cântărit, împărţit şi le-ar fi interpretat în sensul că zilele regelui ar fi numărate şi regatul va fi împărţit. Această interpretare s-a adeverit întocmai.

MARTA

„Partea cea mai bună” (Luca, 10, 38-42)

Lit. Numele personajului din drama lui Claudel,

Schimbul, 1901, având valoare simbolică. Prin grija pentru

146

lucrurile reale, prin spiritul de familie şi modestia ei,

Marta aminteşte de personajul evanghelic al mamei

îndurerate, care trebuie să-şi îngroape fiul.

Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr, trăia alături de ei în Betania. Într-o zi, când Iisus i-a vizitat, Marta L-a servit după obicei şi i-a reproşat surorii ei că stă la picioarele lui Iisus ascultându-L, ca un ucenic înaintea învăţătorului său; aceasta i-a atras următoarele cuvinte din partea lui Iisus: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar

un lucru trebuie: căci Maria partea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca, 10, 38-42).

La moartea fratelui său, Lazăr, Marta a alergat înaintea lui Iisus mărturisindu-i credinţa în El (Ioan, 11, 27). Potrivit interpretării obişnuite, Marta reprezintă viaţa activă, iar Maria, viaţa contemplativă.

MATER DOLOROSA

„A lua un aer de mater dolorosa”

Lit. Victor Hugo, Contemplaţiile, 1856, „Dolorosae”:

la doisprezece ani după moartea Leopoldinei, Hugo se

adresează soţiei sale, maică puternică şi îndurerată, ca şi

Maria la picioarele crucii.

Charles Peguy, Misterul milosteniei Ioanei d’Arc, 1910,

are ca laitmotiv: „De trei zile ea plângea”.

Acelaşi Ch. Peguy, în Eva, 1913, le uneşte pe Eva şi pe

Maria în aceeaşi imagine.

147

Poemul de zece strofe al lui Jacopone da Todi (sec. al

XIII-lea) despre durerea Fecioarei şi compătimirea pe care

trebuie să o resimtă sufletul creştinului începe astfel:

Stabat mater dolorosa / Juxta Crucem lacrimosa, / dum

pendebat Filius. / „Maica îndurerată şedea, / în lacrimi,

la picioarele Crucii / pe care spânzura Fiul ei”.

Expresia îşi are originea în textul biblic care face referire la momentul răstignirii lui Iisus Hristos, când Fecioara Maria asistă

cu durere la crucificarea Fiului său (Matei, 27; Marcu, 15; Luca, 23; Ioan, 19).

MATUSALEM

„Bătrân ca Matusalem” (Facerea, 5, 21-27) – a fi

foarte bătrân; este sinonim astăzi cu recordul longevităţii, cu

referire la o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.

Lit. George Coşbuc încheie poezia Vlad-Vodă

Călugărul cu versurile:

„Vruşi să mori, sătul de vreme.

Dar în veci-trăind acum

N-ai mai vrea, Matusaleme!”

Matusalem a fost fiul lui Enoh şi tatăl lui Lamec. A devenit celebru pentru longevitatea sa: 969 de ani (Facerea, 5, 21-27). Simbo-

listica acestei vârste este în strânsă legătură cu ideea scurtării treptate a vieţii omului din pricina înmulţirii

148

păcatelor. O viaţă lungă este o binecuvântare divină.

MĂR

„Mărul lui Adam” (Facerea, 2, 9) – este o expresie

inconfundabilă pentru sugerarea ideii de ispită (tentaţie, miză,

ofertă atrăgătoare, propunere avantajoasă aparent) căreia i se

dă curs, fapt care presupune consecinţe de importanţă

capitală pentru persoanele implicate.

Trăind în spaţiul armoniei, de nimic întinat, Adam şi Eva încalcă interdicţia de a mânca fructe din pomul cunoştinţei binelui şi răului, fiind ispitiţi de şarpele cel viclean: „În ziua în care veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând bine-le şi răul”.

Întâi femeia, apoi bărba-tul urmează sfatul nefast şi mănâncă din fructul oprit.

Păcatul apare imediat sub forma pierderii inocenţei: „Şi se deschiseră ochii la amândoi, şi cunoscând că erau goi, prinseră frunze de smochin şi-şi făcură pestelce. ”

Identificarea arborelui sacru cu un măr este o tradiţie, neexistând indicii în această privinţă (în Talmud, Pomul Cunoştinţei este un butuc de viţă), care îi asigură circulaţia prin suficienţa accesibilităţii.

MĂRGĂRITAR

„Nu trebuie să arunci mărgăritare porcilor” (Matei, 7,

6) – metaforă pentru învăţătura creştină. Intrată în

vorbirea curentă, expresia a căpătat o conotaţie elitistă

sau, dimpotrivă, comică: degeaba le arăţi ceva frumos

149

celor care nu sunt în stare să guste frumosul. Textul

recomandă să nu arătăm cuiva lucruri preţioase, a căror

valoare n-o poate aprecia, nici să vorbim în faţa lui despre

probleme pe care nu le poate pricepe. Un proverb

românesc echivalent acestei referinţe biblice este „Nu

strica orzul pe gâşte”.

Aşa cum în alte situaţii Iisus făcea referire la negustorul înţelept care vinde toată averea lui pentru a putea cumpăra cu preţul ei ţarina în care se afla o mare comoară (Matei, 13, 45-46) sau îndemna pe tânărul bogat (Matei, 19, 20-22), ce trăise după învăţăturile legilor Vechiului Testament, să

vândă tot şi să îi urmeze Lui, la fel şi în Predica de pe Munte îndeamnă pe ucenici să preţuiască învăţăturile primite şi „să nu arunce mărgăritare porcilor” (Matei, 7, 6), pentru că cei care nu au puterea să înţeleagă aceste învăţături n-ar aprecia adevărata valoare a acestora.

MÂNDRIE

„Unde va fi fost mândria, acolo va fi şi ocara”

(Proverbe, 11, 2).

„Şi pentru că inima lui se trufise şi duhul lui se

împietrise până la mândrie, a fost coborât de pe scaunul

regatului său şi vrednicia lui i-a fost luată” (Daniel, 5, 20).

„Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva,

de vă ia ce este al vostru, de vă priveşte cineva cu

150

mândrie, de vă loveşte cineva peste obraz, – răbdaţi”

(Faptele Apostolilor, 11, 20).

„Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se

încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov, 9, 13).

„Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească

de mândrie” (Iov, 33, 17).

„Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba

cea plină de mândrie” (Psalmi, 11, 3).

În limbajul laic, mândria este asociată cu prostia, aşa

cum se găsesc şi în proverbul „Prostul, dacă nu este şi

fudul, parcă nu este prost destul”.

În Biblie, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, mândria este păcatul cel mai condamnat, fiind considerat la originea tutu-

ror păcatelor. Termenul se regăseşte în cele mai multe dintre cărţile Sfintei Scripturi, în cele mai diverse contexte.

MESIA

„Venirea lui Mesia” (Isaia, 9, 1-7) – are conotaţia

aşteptării unei persoane deosebit de importante, care este în

măsură să rezolve situaţii dramatice, complicate, într-un

spirit justiţiar incontestabil.

„Acesta a găsit întâi pe Simon, fratele său, şi i-a zis: am găsit pe Mesia (care se tâlcuieşte: Hristos)” (Ioan, 1, 41).

Mesia (Trimis divin, Mântuitorul), în religia creştină, este un simbol al lui Dumnezeu ca instituţie a

151

speranţei. Venirea sa presupune izbăvirea de orice cumpănă omenească, înseamnă judecată, purificare, domnia Armoniei prin credinţă şi eternitate în ideal.

După venirea Sa „... nu se va mai auzi de silnicie în

ţara ta, de pustiire şi de ruină în hotarele tale. Zidurile tale le vei numi mântuire şi porţile tale laudă” (Isaia, 60, 18), pentru că Împărăţia pe care o va întemeia va fi minunată.

MIEL

„Mielul lui Dumnezeu” (Ioan, 1, 29) – expresia se

foloseşte pentru cineva care are drept trăsătură dominantă

blândeţea.

Sunt cuvintele lui Ioan Botezătorul la vederea Mântuitorului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29). Alegând să moară în acelaşi timp cu mielul jertfit, Iisus a devenit noul miel pascal, care „Ca un miel care se aduce spre junghiere şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa” (Faptele Apostolilor, 8, 32 reluând Isaia, 53, 7). Prin jertfa

Mântuitorului se încheie noul legământ între Dumnezeu şi oameni.

Hristos, Mielul sacrificat,

prin Înviere a biruit moartea şi va reveni ca judecător aşa cum anunţă Apocalipsa. Acestea sunt faptele care explică iconografia creştină ce îl înfăţişează adesea pe Iisus ca pe un miel ceresc, purtând o cruce şi mijlocind pentru oameni.

152

MOISE

„Tablele lui Moise” (Deuteronom, 5, 6-21) – desemnează

un text extrem de important care presupune obligativitatea

de a fi respectat şi urmat în litera şi în spiritul său.

„Toiagul lui Moise” (Ieşirea, 4, 2) – rămâne referinţă

de autoritate în privinţa obiectelor cu care s-au produs

miracole, păstrând încărcătura spirituală a celui căruia i-a

aparţinut prin inspiraţia primită de la Dumnezeu.

După o întâlnire mistică de 40 de zile şi nopţi, Moise revine în mijlocul poporului lui Israel cu cele zece porunci (Decalogul), scrise de însuşi Dumnezeu pe două table de piatră: „Şi Moise se reîntoarse, şi se pogorî de pe munte, având cele două table ale mărturiei în mână, table care erau scrise pe amândouă părţile lor, şi dincoace şi dincolo scrise. Şi tablele erau lucrul lui Dumnezeu, şi scriptura era scriptura lui Dumnezeu, săpată pe table”. „Când m-am suit eu pe munte, ca să primesc lespezile de piatră, tablele legământului, pe care l-a încheiat Domnul cu voi, am stat în munte patruzeci de zile şi

patruzeci de nopţi, şi nici pâine n-am mâncat, nici apă n-am băut. Atunci mi-a dat Domnul două table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu; pe acelea erau scrise toate cuvintele pe care vi le-a grăit Domnul pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării” (Deuteronom, 9, 9-10).

Dumnezeu l-a investit pe Moise să ceară regelui Egiptului să permită poporului evreu să meargă pentru trei zile în pustiu pentru a aduce sacrificii, prevenindu-l că nu va fi ascultat şi că „regele Egiptului nu vă va lăsa să mergeţi decât numai silit de mână tare” şi promiţând intervenţia sa hotărâtoare:

153

„Voi întinde deci mâna Mea şi voi lovi Egiptul cu toate minunile, pe care le voi face în mijlocul lui, şi după aceea vă va lăsa” (Ieşirea, 3, 20).

Moise s-a aratat sceptic privitor la faptul că îi va convinge pe ai săi că vine din partea „Celui ce se cheamă EU SUNT”: „Şi răspunzând Moise, zise: Dar iată ei nu mă vor crede, şi nu vor asculta de cuvântul meu; că vor zice: Domnul nu ţi s-a arătat ţie”. Dumnezeu l-a înzestrat pe solul său cu darul de a face minuni: „Şi Domnul zise lui: Ce este ceea ce ai tu în mână? Şi el răspunse: un toiag. Şi Domnul îi zise: Aruncă-l pe pământ; Şi el îl aruncă pe pământ, şi se făcu şarpe; şi

Moise fugi de dânsul. Şi Domnul zise lui Moise: Întinde-ţi mâna ta, şi-l ia de coadă; şi el întinse mâna şi-l luă şi el iarăşi se făcu toiag în mâna sa”. Toiagul lui Moise a devenit semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu în momentele săvârşirii minunilor, de la pedepsele divine cunoscute ca plăgile Egiptului şi până la trecerea Mării Roşii „ca pe uscat” sau memorabilul eveniment în care Profetul a făcut să izvorască apă din stâncile deşertului: „Apoi şi-a ridicat Moise mâna şi a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori şi a ieşit apă multă şi a băut obştea şi dobitoacele ei” (Numeri, 20, 11).

MORMÂNT

„Morminte văruite” (Matei, 23, 27). Expresia, care

semnifică aparenţa înşelătoare, a trecut în vorbirea

curentă, păstrându-şi toată forţa.

„Punerea în mormânt” (Matei, 27, 60)

„Sfântul Mormânt”

154

Iisus, adresându-Se căr-turarilor şi fariseilor, ar fi exclamat: „Vai vouă, cărtura-rilor şi fariseilor făţarnici! Că semănaţi cu mormintele cele văruite, care pe din afară se arată frumoase, înăuntru însă sunt pline de oase de

morţi şi de toată necurăţia” (Matei, 23, 27).

„Şi l-a pus în mormântul nou al său, pe care-l săpase în stâncă, şi, prăvălind o piatră mare la uşa mormântului, s-a dus”.

MUŞTAR

„Mare cât un grăunte de muştar” (Marcu, 4, 31-32;

Luca, 13, 18-19): ceva ce este foarte mic, dar care devine

eficient sau impunător mai târziu. Muştarul sălbatic are

grăunţe foarte mici, dar înălţimea plantei poate atinge

până la trei metri.

Iisus compară împărăţia lui Dumnezeu cu un grăunte de muştar: „la început minuscul, va deveni un copac, şi păsările cerului îşi vor găsi adăpost în crengile lui” (Matei, 13, 31-32). Alteori, Iisus le reproşează ucenicilor Săi lipsa

de credinţă: „Adevărat grăiesc vouă: dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: «Mută-te de aici dincolo», şi se va muta: şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei, 17, 20).

155

NEGHINĂ

Cuvântul desemnează în mod convenţional totalitatea

buruienilor, dar mai cu seamă o mică graminee ale cărei

grăunţe se pot acoperi cu un soi de mucegai care produce

ameţeală (ebriacum în latină). Neghina este simbolul păcătoşilor.

„A despărţi grâul de neghină” – a semăna zâzanie:

numele grecesc al neghinei, zizanion, a dat naştere

cuvântului „zâzanie”, care are în această expresie sensul de

discordie. Astăzi, „a despărţi grâul de neghină” înseamnă a

face o triere a indivizilor.

Vorbind despre Împărăţia Cerurilor, Iisus se foloseşte, ca şi în alte cazuri, de parobole. Memorabilă este cea în care un om a semănat grâu în ţarina sa, dar lucrătorii au observat că grâul este înăbuşit de neghina azvârlită în timpul

nopţii de un duşman. Stăpânul pământului hotă-răşte să nu fie smulsă prea curând, de teamă ca nu cumva împreună cu buruiana să fie smuls şi grâul. Separarea grâului de neghină se va face în

156

momentul secerişului (Matei, 13, 24-30).

NEGUSTOR

„Negustorii din templu” (Ioan, 2, 13-16) – cei care fac

negoţ cu lucruri sfinte pentru a obţine un profit financiar.

Originea expresiei vine de la întâmplarea petrecută în timpul unei mari sărbători la care, dorind să participe, Iisus a venit de la Capernaum la Ierusalim, aici găsind negustori de animale pentru jertfă şi zarafi care schimbau bani

în Templu. Acest fapt L-a determinat pe Mântuitorul să îi alunge şi să le reproşeze că au transformat „casa Tatălui (Său) într-o casă de negustorie” (Ioan, 2, 13-16).

NEMROD

„Nemrod” (Facerea, 10, 9) – mare vânător.

Lit. Milton îi dedică un pasaj din Paradisul pierdut

(XII, 24, 25).

G. Călinescu face referire la acest personaj în poezia sa Măreţe

fără seamăn:

„Ca un Nemrod străvechi ieşit la vânătoare,

Din piept voi scoate-un cânt,

Desfăşurând veşmântul, mă voi scălda în soare

Izbindu-mă de vânt. ”

157

Nemrod este un personaj mitic, considerat înteme-ietor al cetăţii Ninive şi al imperiului din Babilon

(2500 î. Chr.), precum şi prototipul vânătorului iscusit.

NENOROCIRE

„O nenorocire nu vine niciodată singură” (Psalmi,

41, 8) – expresia exprimă resemnare, marcând un lanţ de

eşecuri (vezi „abisul cheamă alt abis”), cu alte cuvinte:

odată pornit pe o prăpastie, mergi dintr-o prăpastie în alta.

NUNC DIMITTIS

(lat. „acum slobozeşte... ”)

„A-şi spune al său nunc dimittis” (Luca, 2, 29-32) –

expresie folosită – cu tentă umoristică – sugerând să

accepţi să pleci, să laşi locul altora; că eşti gata să mori

fiindcă ai avut bucuria de a vedea împlinirea visul.

„Acum slobozeşte... ” sunt cuvintele bătrânului Simion, căruia i se promisese că nu va muri înainte de a vedea pe Hristosul lui Dumnezeu. La vederea Mântuitorului, acesta

a exclamat: „Acum, slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că ochii mei văzură mântuirea Ta... ” (Luca, 2, 29-32).

158

OAIE

„Oaie rătăcită” (Matei, 18, 12-13) – această expresie,

oarecum căzută în desuetudine, se foloseşte astăzi mai ales

cu o conotaţie ironică, în legătură cu orice formă de abatere.

„Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit

oaia rătăcită” (Luca, 15, 3-7).

Lit. Sfântul Ciprian, autor creştin latin, episcop de

Cartagina între 248 şi 258: Scrisoarea 55 abordează tema

oii rătăcite, aici fiind vorba despre creştinii care şi-au

părăsit credinţa din teama de tortură, în timpul persecuţiilor lui

Decius.

Ch. Peguy, în Poarta misterului celei de-a doua virtuţi,

1911, comentează cele trei parabole: oaia rătăcită, drahma

pierdută, fiul risipitor: „Prin această oaie rătăcită, fiindcă

nu se mai întorcea în adăpost şi avea să lipsească la

159

chemarea de seară, Iisus, asemenea unui om, a cunoscut

neliniştea omenească. ”

Parabola oii rătăcite ilustrează milostenia lui Iisus. Iisus Se compară cu un bun păstor care ia pe umerii Săi oaia

rătăcită. În interpretarea curentă, expresia este

folosită în legătură cu orice formă de abatere.

OCHI

În primul rând, ochiul este organul principal al cunoaşterii.

„Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Ieşirea, 21,

24): această formulă, care rezumă legea talionului,

înseamnă să te răzbuni pe măsura nedreptăţii care ţi

s-a făcut.

Astăzi această pedeapsă nu mai există la nici un popor

civilizat. Sensul literar al expresiei semnifică o sancţiune

pe care o aplici cuiva în acelaşi mod în care a înţeles

şi el să ţi-o aplice.

Iisus a recuzat legea talio-nului în formularea ei tradiţională: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte” (Ieşirea, 21, 24), sfătuind ca „oricui te

loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt” (Matei, 5, 38-39).

160

OM

„Orice om este mincinos” (Psalmi, 115, 2) – expresie

care vizează pe cei care nu-şi împlinesc făgăduinţele.

„Ce i-ar folosi omului , dacă ar câştiga întreaga

lume, dar şi-ar pierde sufletul?” (Marcu, 8, 36) –

exprimă inferioritatea bunurilor materiale în raport

cu bunurile spirituale.

„Omul bogat se socoteşte înţelept, însă cel sărac şi

deştept îl va judeca” (Proverbe, 28, 11).

„Vai de omul singur!” (Ecleziastul, 4, 10) – expresie

care caracterizează situaţia nefericită a unui om izolat,

interiorizat sau părăsit de cei din jur.

Expresiile îşi au originea în Biblie şi au în centru

omul şi valoarea acestuia în diferite etape existenţiale.

161

PACE

(ebr. şalom)

La origine, cuvântul exprimă o plinătate, o stare

desăvârşită de sănătate, de bunăstare, de fericire.

„Pace vouă!” (Luca, 24, 16) Pax vobis (lat.) – urare

liturgică: „Pace vouă!”

„Pace vouă, pacea fie cu voi”. Salutul din ebraică,

şalom, care înseamnă „pace”, este folosit şi astăzi ca

formulă de salut la evrei, în loc de „bună ziua”.

Lit. Al. Vlahuţă îşi încheie articolul despre Mihai

Eminescu, scriind în încheiere: „De-acolo, din liniştea

nemuririi lui, cu aceeaşi dragoste ne priveşte pe toţi şi –

senin, atoateiertător, cu bunătatea celui ce-a trăit ş-a

pătimit pentru alţii – ne spune, în ceasul acesta mai ales:

Pace vouă!” (Din volumul La gura sobei).

162

„Pace vouă!” – cuvinte cu care Iisus s-a adresat apostolilor în ziua de Paşti. Pavel îi adaugă termenul grecesc charis (har): „Har vouă şi pace” (I Tesaloniceni, 1, 1).

Prorocii plasează această noţiune în centrul mesajului lor: ei vestesc sosirea unui Mesia care va fi „Domn al păcii” (Isaia, 9, 5).

În Noul Testament, Iisus a înfăptuit aşteptarea mesianică: „Ca să lumineze pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii şi să îndrepte picioarele noastre pe calea

păcii” (Luca, 1, 79). El a proclamat: „Fericiţi făcăto-rii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei, 5, 9). La cea din urmă cină pe care a luat-o cu apostolii Săi, Iisus le-a declarat: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă; nu precum dă lumea vă dau Eu” (Ioan, 14, 27). El le-a adresat ucenicilor salutul: „Pace vouă!” Pax vobis (lat. , devenită urare liturgică: „Pace vouă!”).

PAHAR

„Tată al meu, treacă de la mine paharul acesta!”

(Matei, 26, 36)

„Tată, dacă este cu putinţă, treacă de la mine paharul acesta”. Este rugă-

ciunea lui Iisus rostită în grădina Ghetsemani, unde a mers cu ucenicii săi.

PAI

„Să vezi paiul din ochiul altuia, şi nu bârna din

ochiul tău” (Isaia, 5, 24; Psalmi, 82, 12) – înseamnă să

163

observi cele mai mici defecte ale altora, ignorându-le pe

ale tale.

„Paiul şi bârna”

Expresia se găseşte în Evanghelia lui Matei (7, 1-5) cu semnificaţia că nu trebuie să-i judeci pe alţii ca să nu fii judecat de

Dumnezeu. Paiul reprezintă tot ceea ce este fără valoare (Isaia, 5, 24; Psalmi, 82, 12), menit pieirii, precum vrăjmaşii lui Dumnezeu .

PARABOLĂ (PILDĂ)

(gr. parabole, „comparaţie”) – povestire imaginată.

A vorbi în parabole: în limbaj curent, „a se exprima

într-un mod neclar, ocolit, enigmatic”.

Lit. Charles Peguy, Poarta misterului celei de-a doua

virtuţi, 1911: interpretarea mistică şi poetică a trei

parabole: „Oaia rătăcită”, „Drahma rătăcită”, „Copilul

rătăcit” (fiul risipitor).

Evangheliile, mai ales cele sinoptice, conţin mai multe parabole şi pilde. Acestea au rolul de a ilustra învăţătura lui Iisus cu privire la Împărăţia lui Dumnezeu şi la căile care duc la ea.

Parabolele evanghelice au primit felurite interpretări şi continuă să incite pe exegeţii

Bibliei şi pe simplii cititori, fie ei credincioşi sau necredincioşi.

Cităm mai jos câteva dintre parabolele biblice: Ospăţul de nuntă (Matei, 22, 1-10), Sămânţa cea bună şi ne-ghina (Matei, 13, 24-30), Grăuntele de muştar (Matei, 13, 31-32), Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea (Matei, 20, 1-15), Fiul

164

risipitor (Luca, 15, 11-32), Oaia rătăcită (Matei, 18, 12-13), Cele zece fecioare (Matei, 25, 1-12), Semănătorul (Marcu, 4, 3-8), Talanţii (Matei, 25, 14-30), Bunul

samaritean (Luca, 10, 29-37), Lazăr şi bogatul nemilostiv (Luca, 16, 19-31), Fariseul şi vameşul (Luca, 18, 9-14), Paiul şi bârna (Matei, 7, 3-5).

PAŞTI

A-şi face Paştile: după ritul Bisericii Catolice, a se

spovedi şi a se împărtăşi de sărbătoarea Paştilor.

Lit. Lev Tolstoi, Învierea, 1899, cap. XIV şi XV

prezintă o sărbătoare de Paşti în Rusia ortodoxă de la

sfârşitul sec. al XIX-lea.

Blaise Cendrars, Paştile la New York, 1912, face, de

asemenea, referire la sărbătoarea Paştelui, ca şi poemul

„Prefaţă”, al lui Patrice de la Tour du Pin, în Al Doilea Joc, 1959.

Vezi şi I. L. Caragiale, O făclie de Paşti.

Celebrarea în Biserică a Paştilor evocă ultimile clipe ale lui Iisus: în Joia Mare (Sfântă): Cina cea de Taină, ultima masă a lui Iisus cu ucenicii Săi şi instituirea Euharistiei. În Vinerea Mare (Sfântă): Răstignirea, moartea lui Iisus şi punerea în mormânt.

Celebrarea învierii, în noaptea Sâmbetei Mari (Sfinte) spre Duminica de Paşti.

Pentru creştini, Iisus este mielul pascal jertfit spre mântuirea noatră. Semnifică şi o trecere: Iisus Se înalţă din moarte la viaţă, prefigurând trecerea creştinului de la moarte la viaţa cu Dumnezeu.

165

PATIMĂ

„Patimile lui Iisus” – expresia are semnificaţia unică a

ceea ce a fost izvorul ei.

„Săptămâna Patimilor” – expresia este termen figurat

pentru un răstimp de mari încercări şi dificultăţi prin care

trece o persoană.

Lit. În primele secole de creştinism, „pătimirile” au

devenit o adevărată specie literară. Sub formă de povestiri,

însemnări de călătorii sau biografii, aceste passiones,

inspirate din Evanghelie au fost consemnate cu sutele

între sec. al II-lea – al III-lea p. Chr. , cele mai cunoscute

fiind „Păstorul” , lui Hermas (180 p. Chr), Pătimirile

Perpetuei (cca. 210 p. Chr.) şi, mai ales, Peregrinarea

Eteriei (418 p. Chr.).

Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune „Aproape o mie

nouă sute de ani s-au perindat din ziua în care auzitu-s-a

acel strigăt; iar oamenii sporit-au larma vieţii lor, ca să

nu-l mai audă. Ci în pâcla şi fumul cetăţilor noastre, prin

negura tot mai adâncă în care oamenii aprind focurile

mizeriei lor, acel strigăt deznădăjduit de bucurie şi

descătuşare, acel strigăt nesfârşit ce ne cheamă în

veci pe fiecare dintre noi, răsună încă în sufletul

celui ce n-a putut uita. ”

166

Când vorbim despre patimi, facem referire la suferinţele şi moartea Mântuitorului. Valoa-rea spirituală a semnificaţiei jertfei sale rămâne referinţa esenţială a credinţei creştine. Suferinţele sale i-au fost cunoscute cu mult înainte de petrecerea lor. „De atunci începu Iisus să spună ucenicilor săi, că trebuie ca el să meargă la Ierusalim şi să sufere multe de la bătrânii, şi de la mai marii preoţilor şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să se scoale.” (Matei, 16,

21); „Şi fiind ei în Galilea le zise Iisus: Fiul omului are să fie dat în mâini de oameni şi-l vor omorî şi a treia zi se va scula; iar ei se întristară foarte”; „Şi mergând Iisus la Ierusalim luă la o parte pe cei doisprezece ucenici, şi pe cale zise lor: Iată mergem la Ierusalim şi Fiul omului va fi dat mai marilor preoţilor şi cărtu-rarilor şi-l vor osândi la moarte; Şi-l vor da păgânilor ca să-l batjocorească şi să-l

biciuiască şi să-l răstignească, dar a treia zi se va scula”; „Şi a fost când sfârşi Iisus toate cuvintele acestea, zise ucenicilor săi: Ştiţi că peste două zile va fi Paştile, şi Fiul omului va fi dat spre a fi răstignit. ”

Din momentul arestării sale, suferinţele Mântuitorului au fost numeroase şi mari. A fost lovit, biciuit şi batjo-corit: „Şi îmbrâncindu-l îi puseră o manta roşie. Şi împletind cunună de spini puseră pe capul lui şi trestie în dreapta lui; şi îngenunchind înaintea lui îl luară în râs zicând: bucură-te, împăratul iudeilor. Şi scuipând pe el, luară trestia şi îl băteau peste cap”; pe drumul Golgotei „îi deteră să bea vin amestecat cu fiere”; a fost răstignit împreună cu doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, i s-au spus vorbe înjositoare şi a fost sfidat pentru profeţiile sale, i s-au umezit buzele cu un burete plin cu oţet.

167

PĂCAT/PĂCĂTOS

„Păcatul” este o noţiune religioasă, deosebită de noţiunea

penală de „vină” şi de cea psihologică de „culpabilitate”.

„Păcatul originar” – expresia desemnează

nesupunerea primului om faţă de autoritatea divină, apoi

orice act voluntar de neascultare, împotrivire, sfidare,

revoltă faţă de o autoritate recunoscută. De regulă, urmările

tragice autentifică eroarea.

„Am păcătuit!” (II Regilor, 12, 12) – exprimă

recunoaşterea deschisă a unei greşeli grave. Când greşeala

este mai mică, este folosită, de obicei, formula latină mea

culpa.

„Urât ca cele şapte păcate capitale” (trufia, invidia,

zgârcenia, risipa, lăcomia, mânia şi lenea).

„Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se

întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel, 18, 32).

„Să nu fii sclavul păcatului” (Romani, 6, 17) – a nu

persista în greşeală.

Lit. Pascal, în Cugetări, preia doctrina creştină cu

privire la păcatul originar şi afirmă că prin „această taină,

cea mai de neînţeles dintre toate, suntem noi înşine de

neînţeles chiar pentru noi. Nodul condiţiei noastre îşi

formează întorsăturile şi sucelile tocmai în acest abis, aşa

168

încât omul este încă şi mai de neînţeles, decât este de

neînţeles această taină pentru om”.

În Scrisori filozofice, 1733, Voltaire ironizează aceste

taine, care se explică prin alte taine (Scrisoarea a 25-a).

Biblia afirmă că relaţia dintre om şi Dumnezeu este de natură conflictuală, deoarece la baza acestui conflict se află păcatul.

În Vechiul Testament, păcatul nu semnifică încălcarea legii morale, ci ruperea legăturii personale a omului cu Dumnezeu. Sensul biblic se referă strict obiectiv la păcat, iar cele zece porunci precizează cel mai bun mod de a rămâne credincios Legământului divin (Deuteronom, 5, 1-22).

În textele religioase ulterioare exilului, termenul de „păcat” este înlocuit cu termeni juridici: nedrep-tate, încălcare a legii, neascultare. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci doreşte ca acesta să se îndrepte şi să trăiască (Iezechiel, 33, 11-20).

În Noul Testament, Iisus intră în contact cu păcă-toşii, mai mult, vorbeşte

despre primirea privilegiată pe care Dumnezeu le-o pregăteşte celor care se pocăiesc (Luca, 15, 7).

Pornind de la sensul fundamental al cuvântului păcat, expresia păcat originar face referire la încălcarea interdicţiei de a mânca din pomul Cunoştinţei binelui şi răului, de către Adam şi Eva: „Iar femeia a zis către şarpe: Roade din pomii raiului putem să mâncăm; numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: «Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!»“ (Facerea, 3, 2-3).

Expresia aminteşte de regele David, care şi-a recunoscut, în faţa profe-tului Nathan, vina de a fi luat de soţie pe femeia lui Urie Heteul.

169

PĂSTOR

„Bunul Păstor” (Ioan, 10, 11) – expresia desemnează,

în diverse îmbinări („a fi bun Păstor”, „a păstori o

comunitate”), un protector, un conducător capabil şi

generos, care acţionează exclusiv în spiritul intereselor

celor în fruntea cărora se află.

Expresie metaforică prin care este denumit Dumnezeu. Profetul Ezechiel, referindu-se la nelegiuirile preoţilor Vechilui Testament, profeţeşte cu asprime: „Vai de păstorii lui Israel, care s-au păstorit pe ei înşişi! Păstorii nu trebuia ei oare să păstorească turma? Dar voi aţi mâncat grăsimea şi cu lâna v-aţi îmbrăcat; oile cele grase le-aţi junghiat, iar turma n-aţi păscut-o. Pe cele slabe nu le-aţi întărit; oaia bolnavă n-aţi lecuit-o şi pe cea rănită n-aţi legat-o; pe cea rătăcită n-aţi întors-o şi pe cea pierdută n-aţi căutat-o, ci le-aţi stăpânit cu asprime şi cruzime. De aceea rătăcesc oile Mele prin toţi munţii şi pe tot dealul înalt; împrăş-

tiatu-s-au oile Mele peste toată faţa pământului şi nimeni nu îngrijeşte de ele şi nimeni nu le caută” (Iezechiel, 34, 2-6). Dumnezeu le-a promis oamenilor un trimis mântuitor: „Şi le voi ridica păstor, care le va paşte, Pe servul meu David: El le va paşte, şi le va fi păstor, Eu Domnul, le voi fi Dumnezeu... ”. Acesta avea să fie Iisus, care spune despre sine: „Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi

170

nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi” (Ioan, 10, 11-15).

Dorind să-i înspăimânte pe cei ce credeau în învăţăturile Mântuitorului, duşmanii acestuia au vrut să-i

înfricoşeze pe cei ce credeau în învăţătura lui. Dar Iisus i-a iertat, zicând: „Voi toţi vă veţi sminti întru Mine în noaptea aceasta căci scris este: «Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei». Dar după învierea Mea voi merge mai înainte de voi în Galileea”(Matei, 26, 31-32), şi îşi împlineşte menirea de salvator al omenirii.

(A) PĂSTRA

Termenul are o conotaţie specială în limbajul biblic,

însemnând „a achiziţiona cunoştinţe”, „a-şi însuşi o

învăţătură”.

„Păstrează cu grijă învăţătura, nu o lăsa, păstreaz-o,

căci ea este viaţa” (Proverbe, 4, 13). În vorbirea curentă,

se foloseşte „cine are carte, are parte”.

(A) PĂZI / (A) FERI

În limbajul biblic, cele două verbe înseamnă „a apăra”,

dar şi „a fi precaut” etc.

„Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi fereşte sufletul de

primejdii” (Proverbe 21, 23). Vezi şi Multi occiderunt in

ore gladii...

171

„Cei ce părăsesc legea laudă pe cel păcătos, cei ce o

păzesc se aprind contra lui” (Proverbe, 28, 4).

PÂINE

„Înmulţirea pâinilor” (Matei, 14, 15-21; Luca, 9, 12-

17) – simbolizează universalitatea sacrificiului şi

manifestarea binefacerilor acestora în plan terestru.

„Pentru o îmbucătură de pâine” (Proverbe, 28, 21) –

preţ derizoriu.

„Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii” (Facerea,

3, 19) – legea aspră a muncii pentru a-ţi asigura hrana.

„Pâinea cea de toate zilele” (Matei, 6, 11 şi Luca, 11,

3) – tot ce este necesar vieţii de fiecare zi. Într-un sens

derivat: ceea ce faci sau simţi de obicei (de ex. : oboseala

este pâinea mea cea de toate zilele).

„Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Deuteronom, 8,

3; Matei, 4, 4).

În Biblie, pâinea are o valoare simbolică: hrană a trupului, viaţă pentru trup, hrană spirituală de care orice făptură are nevoie pentru a trăi. Când Dumnezeu l-a alungat pe Adam din Rai, i-a spus: „În sudoarea frunţii îţi vei mânca pâinea până la

întoarcerea ta în pământ” (Facerea, 3, 19). Aceasta este sursa expresiei „A-şi câştiga pâinea cu sudoarea frunţii. ”

Înfometat după un post de 40 de zile în pustie, Iisus a fost ispitit să prefacă pietrele în pâine. Acesta face trimitere la pasajul din Deuteronom (8, 3): „Nu

172

numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, refuzând să înfăptuiască minunea (Matei, 4, 1-4).

După cum mărturisesc evangheliştii, Iisus, precum Elisei (IV Regi, 4, 42-44), a săvârşit minunea înmul-ţirii pâinilor de mai multe ori. Evanghelistul Ioan interpretează această minu-ne ca fiind făgăduinţa „pâinii cereşti”, despre care însuşi Iisus a spus: „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel

ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan, 6, 35), „Luaţi, mâncaţi: acesta este trupul meu” (Matei, 26, 26).

Evanghelistul Matei se referă la nevoile spirituale ale omului. Biblia ne învaţă că învăţătura lui Dumnezeu este tot atât de necesar omului ca şi pâinea. În vorbirea curentă: nu este de-ajuns să fie satisfăcute trebuinţele materiale; omul mai are nevoie şi de altceva pentru a fi cu adevărat om: demnitate, libertate, frumu-seţe, dragoste...

PETRU (Sfântul Petru)

Petru, traducere a cuvântului grecesc kephas, în

aramaică kepha.

„Tu eşti Petru şi pe această piatră voi construi biserica

Mea!” (Matei, 16, 18-19)

„Non possumus”: primele cuvinte ale răspunsului dat

de Petru şi Ioan celor care voiau să le interzică a mai

propovădui în numele lui Iisus: „Noi nu putem (lat. non

possumus) să nu vorbim despre cele ce am văzut şi am

173

auzit” (Faptele apostolilor, 4, 20). Non possumus exprimă

până în ziua de azi o imposibilitate morală absolută.

Lit. François de Malherbe, Lacrimile Sfântului Petru, 1587:

poem dedicat căinţei lui Petru, după ce s-a lepădat de Iisus.

Victor Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Credinţa celui

mai bun”.

Charles Baudelaire, Florile răului, 1857, „Renegarea

Sfântului Petru”: „Sfântul Petru s-a lepădat de Iisus...

Bine a făcut!”

Paul Claudel, Corona benignitatis anni Dei, 1915:

Sfântul Petru în fruntea „Cetei Apostolilor”.

Louis Aragon, La Diane Française, 1944, poemul

intitulat: „Nu-l cunosc pe omul acesta”.

Petru este numele simbolic pe care Iisus i l-a dat lui Simon. Petru şi fratele său, Andrei, au fost cei dintâi chemaţi de Iisus (Marcu, 1, 16-17). Era deopotrivă un caracter impetuos şi om fricos, care avea să joace un rol important după învierea Mântuitorului, când se adresează mulţimii venite la Ierusalim, vestind esenţa credinţei creştine: „Iisus,

cel mort şi înviat, a fost făcut de Dumnezeu Domn şi Hristos” (Faptele Apostolilor, 2, 14-36). Lui Petru i se recunoaşte şi meritul de a propune botezul neevreilor: „Poate oare cineva să oprească apa, ca să nu fie botezaţi aceştia care au primit Duhul Sfânt ca şi noi?” şi îi sunt atribuite două Epistole şi mai multe scrieri apocrife.

174

PIATRĂ

Cuvântul figurează în numeroase expresii care provin

din Vechiul şi Noul Testament. Unele se folosesc frecvent

şi în zilele noastre: „piatră de încercare”, „piatră

unghiulară”, „a arunca piatra”, „inimă de piatră”.

„Piatră de încercare” (Isaia, 8, 14; 28, 16) semnifică

un obstacol, o greutate de care te loveşti sau o probă în

care poti da greş.

„Piatră unghiulară” (Isaia, 28, 16) – o piatră de

temelie plasată în colţul exterior al unei construcţii.

În sens figurat, piatra unghiulară reprezintă un

element de bază, fundamental.

„Nu va rămâne piatră pe piatră” (Marcu, 13, 2) –

distrugere totală.

„A-i arunca piatra cuiva” (Ioan, 8, 7) – a-l acuza, a-l

învinovăţi.

„Inima de piatră” (Iezechiel, 36, 26) – se atribuie

celor care sunt refractari la sentimentele şi trăirile

semenilor.

175

„Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră” (Matei, 24,

2) – înseamnă ameninţarea cu prăbuşirea unui edificiu, a

unei cetăţi, a unei ideologii, a unei opere, a unui vis...

În Biblie, piatra de încercare este o capcană în care poţi să cazi. Dumnezeu, vorbind despre Sine, Se numeşte „piatră de încercare” şi „stâncă de poticnire” (Isaia, 8, 14). Petru reia imaginea vorbind despre Iisus (1 Petru, 2, 8) – cei care nu cred în cuvântul Său se lovesc de această piatră şi cad.

În Cartea lui Isaia, Dumnezeu spune: „Pus-am în Sion o piatră, o piatră de încercare, piatra din capul unghiului, de mare preţ, bine pusă în temelie, cel care se va bizui pe ea, nu se va clătina!” (Isaia, 28, 16). Psalmul, 117, 22: „Piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta s-a făcut în capul unghiului. ” Iisus

îşi aplică Sieşi această frază (Matei, 21, 42).

În cazuri de idolatrie, de vrăjitorie, de adulter se aplica moartea prin lapida-re, în legea evreiască (Deuteronom, 22, 22). Cuvintele de mai jos au fost adresate de Iisus celor care se pregăteau să ucidă cu pietre o femeie adulteră, după legea mozaică; „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei” (Ioan, 8, 7).

Se spune că au „inimă de piatră” cei care nu pot primi dragostea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Iezechiel, 36, 26).

În ceea ce priveşte enunţul „Nu va mai rămâne aici piatră pe piatră!”, din Matei, 24, 2, Iisus vesteşte cu aceste cuvinte distrugerea Templului din Ierusalim.

176

PILAT DIN PONT

„A se spăla pe mâini” (Matei, 27, 25) – a refuza să-ţi

asumi responsabilitatea.

„Ca Pilat din Pont” (Matei, 27, 24) – expresie a

exonerării de responsabilitate.

„A fi trimis de la Pilat la Irod” (Luca, 23, 7-11) –

semnifică pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor

situaţii critice (cf. şi expresia de la Ana la Caiafa).

„A se spăla pe mâini, ca Pilat din Pont” – sugerează

evitarea asumării unei răspunderi de mare gravitate.

Lit. Paul Claudel, Punctul de vedere al lui Ponţiu

Pilat, 1933, este o schiţă a pseudoreabilitării lui Pilat.

Roger Caillois, Pilat din Pont, 1961.

Giovanni Papini, în Viaţa lui Isus, spune: „Lui Pilat îi fu

hărăzită soarta, doar în acea zi a vieţii sale, să contemple

chipul Adevărului, supremul Adevăr schimbat în om; şi n-a

fost în stare să-l vadă. Adevărul viu. Adevărul care l-ar

putea învia, care ar putea face din el un om nou, îi stă în

faţă, întruchipat în carne omenească, acoperit de nişte

straie sărace, cu faţa pălmuită şi mâinile legate”.

Pilat a fost procurator roman al Iudeei între anii 26 şi 36. Numele lui a rămas în istorie pentru partici-

parea sa la procesul lui Iisus, când, deşi îi recu-noaşte nevinovăţia (Luca, 23, 14), îl lasă pradă

177

supliciului infamant al crucii. Faptele sale, lipsite de orice responsabilitate, sunt însoţite de gestul consacrat de a se spăla pe mâini: „Şi văzând Pilat că nimic nu foloseşte, ci mai mare tulburare se face, luând apa îşi spală mâinile

înaintea gloatei zicând: nevinovat sunt de sângele acestui drept, voi veţi vedea... Atunci dete pentru ei drumul lui Barabba, iar pe Iisus biciuindu-l îl dete ca să fie răstignit” (Matei, 27, 24-25).

POARTĂ/PORŢI

„A intra pe poarta cea strâmtă” (Matei, 7, 13-14) –

semnifică alegerea căilor dificile, mai degrabă decât a celor

uşoare, accesibile.

Lit. André Gide, Poarta cea strâmtă, 1909: sfinţenia

este preferată fericirii omeneşti.

Poarta cea strâmtă este aluzie la o parabolă biblică în care Iisus, făcând trimitere la accesul la viaţa veşnică, a spus: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt care o află”

(Matei, 7, 13-14). În Evanghelia după Matei, întâlnim şi imaginea porţilor morţii sau a porţii cetăţii morţilor: ele nu vor rezista puterii lui Hristos.

POTIR

Vas (cupă) de băut la romani, de forme şi din materiale

diferite, iar mai apoi, vas de băut utilizat pentru serviciul liturgic.

178

„Potirul amărăciunii” (Psalmi, 75, 9) – pedeapsă absolută.

„A bea paharul (cupa) până la fund”: a îndura o

suferinţă până la capăt.

„Potirul Sfântului Graal” – reprezintă o referinţă

pentru un ideal la care nu se poate ajunge decât prin credinţă.

Lit. Potrivit uneia dintre versiunile legendei

„Sfântului Graal”, potirul de la Cina cea de Taină ar fi fost

adus în Occident de Iosif din Arimateea. Mitului Graalului

îşi are originea în Povestea Graalului, de Chretien de

Troyes, 1181, în care Regele-Pescar, întâlnit de eroul

Perceval, nu se hrăneşte decât din „ostia care vine în

Graal”. Aceasta a fost asimilată cu potirul în care s-a scurs

sângele lui Hristos pe cruce sau „blidul în care Iisus a

mâncat mielul în ziua de Paşti cu ucenicii Săi” (Căutarea

Sfântului Graal, sec. al XIII-al). Căutarea Graalului

simbolizează căutarea absolutului mistic.

A. de Lamartine foloseşte expersia a bea cupa agoniei

cu semnificaţia de „încercare dureroasă”.

Se foloseşte noţiunea de potir pentru vasul din metal preţios sau material nobil folosit în cadrul cultului creştin, în legătură cu euharistia, prin referire la rugăciunea lui Iisus, din

Matei, 26, 42: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pa-har, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta”.

179

POTOP

„De pe vremea potopului” (Facerea, 6, 9) – se referă

la o epocă extrem de îndepărtată, nu se ştie de când.

Lit. Chateaubriand, Geniul creştinismului, 1802,

„Potopul”.

Byron, Cer şi Pământ, 1822, „mister” despre potop.

Alfred de Vigny, Poeme antice şi moderne, 1837, „Potopul”.

Rimbaud, Iluminările, 1874, „După Potop”: poetul

cheamă noi potopuri ca să dispară o lume dezamăgitoare.

V. Hugo, Sfârşitul lui Satan, 1886, „Prima Pagină”: nici

măcar Potopul nu poate stârpi definitiv răul, căci demonul

a salvat de la scufundare „seminţele crimei”.

Mitul potopului îşi are originea în tradiţia babiloniană. Povestirea biblică (Facerea, 6, 9) ne spune că mânia divină a fost stârnită de răutatea

oamenilor, singurul cruţat fiind Noe. Semnul unui nou legământ încheiat de Dumnezeu cu toate făpturile vii este curcubeul.

PREDICĂ

„Predica de pe Munte” (Matei, capitolele 5-7) –

are semnificaţia unei exemplare lecţii morale , din

care se desprind învăţăminte esenţiale .

În misiunea sa de propovăduire a învăţăturii sale, Iisus a ajuns în

Galileea, pe muntele măsli-nilor, unde a rostit ucenicilor săi mijloacele desăvârşirii

180

omului din perspectiva mântuirii: „Nu gândiţi că am venit să desfiinţez legea sau profeţii; dar n-am venit să desfiinţez, ci să desăvâr-şesc” (Matei, 5, 17). Adaugă acestor învăţături pe cele ale devotamentului faţă de Dumnezeu: „Deci cine va fi desfiinţat una din aceste porunci foarte mici şi va fi învăţat aşa pe oameni, se va chema cel mai mic în împărăţia cerurilor, iar cine va fi făcut şi va fi învăţat, acesta mare se va chema în împărăţia cerurilor. ” (Matei, 5, 19). În locul legii talionului, a instituit o ordine justiţiară greu de înţeles de contemporani: „Aţi auzit că

s-a zis: ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte. Iar eu zic vouă nu staţi împotriva celui rău; ci oricine te loveşte peste falca ta cea dreaptă întoarce-i şi pe cealaltă” (Matei, 5, 38-39). În Predica de pe Munte, Iisus i-a prevenit pe oameni că bogăţiile pământeşti sunt efemere şi numai cele spirituale sunt durabile.

Toate aceste învăţături, alăturate poruncilor din Vechiul Testament, capătă valoare de corolar după învi-erea Mântuitorului: „Toate câte aţi voi să vă facă vouă oamenii, aşa şi voi faceţi lor, căci aceasta este legea şi profeţii”.

PRIETEN

„Mai bun este un prieten aproape de tine decât un

frate care este departe” (Proverbe, 27, 10) – semnifică

valoarea unei prietenii adevărate.

„Prietenul adevărat este plin de iubire în orice

moment, iar în nenorocire el este ca un frate” (Proverbe,

17, 17) – prieten este acela care nu te părăseşte la necaz.

181

PRONIE (PROVIDENŢĂ)

Termenul, consacrat de tradiţia biblică românească,

este pronie, din gr. pronia. În exegeze se foloseşte însă şi

lat. providentia, de la provideo, „a prevedea” şi „a înzestra,

a furniza”.

„Ajunge zilei răutatea ei!” (Matei, 6, 34) este folosită

adesea în afara contextului religios. Iisus aminteşte aici

superioritatea valorilor spirituale în raport cu interesele

materiale. El îndeamnă să-ţi măsori aspiraţiile.

„Şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi” (Luca,

12, 7) – Dumnezeu, în marea Lui bunătate, nu uită pe

nimeni, având grijă chiar şi de cele mai mici amănunte.

Lit. Commynes, în Memorii (1490 şi 1498), consideră

evenimentele istorice ca fiind acţiunea Providenţei. La fel,

Bossuet, în Discurs despre Istoria Universală, 1681. După

acelaşi Bossuet, în Predica despre Providenţă, 1662,

libertinii contestă ideea bunătăţii divine din cauza

dezordinii şi nedreptăţii sociale.

În sec. al XVIII-lea, Leibniz pune în discuţie problema

coexistenţei lui Dumnezeu şi a răului: Încercări de

Teodicee asupra bunătăţii lui Dumnezeu, a libertăţii

omului şi a originii răului, 1710.

182

Voltaire contestă providenţa în Zadig, 1748, Poem

despre dezastrul din Lisabona, 1755, şi Candide, 1759, iar

Rousseau i se opune în Scrisoare despre Providenţă, 1756.

Diderot, în Jacques Fatalistul, 1773, se întreabă:

„Pronie? Soartă? Determinare? Întâmplare?”

Termenul pronie este atestat de două ori în Biblie, cu sensul de pronie divină.

Tradiţia creştină îndeamnă să te laşi cu totul în voia proniei cereşti: „Priviţi la păsările cerului, că nu sea-mănă, nici nu seceră... Tatăl vostru Cel ceresc le

hrăneşte... Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia” (Matei, 6, 25-34).

PROROC (PROFET)

Cel dintâi termen este de origine slavonă, iar cel de-al

doilea provine din gr. prophetas, de la pro, „înainte” sau

„în numele lui”, şi phemi, „eu vorbesc”. Sunt folosiţi ca

variaţie liberă în textele biblice şi exegeze cu o oarecare

precumpănire a celui dintâi.

„Nimeni nu este proroc în ţara lui” (Luca, 4, 24) –

este greu să-ţi câştigi prestigiul, să te bucuri de

recunoaşterea meritelor în rândul celor apropiaţi.

Acţiunile, lucrările noastre găsesc mai mult succes în alte

183

locuri decât în cel de baştină sau în cercul ori famila

noastră.

„Proroc de nenorociri” este acela care anunţă

evenimente funeste.

Lit. Jean Grosjean, Prorocii, 1955 – traducere,

pornind de la textul ebraic, a profeţiilor lui Amos, Osea,

Isaia, Ieremia şi Iezechiel.

Pascal, Cugetări, 1670.

Victor Hugo, în William Shakespeare, 1864, cap.

„Geniile”, evocă propria genealogie spirituală şi le consacră

pagini sclipitoare lui Isaia şi lui Iezechiel, „divina tiară”. Îl

aşază pe Hristos în rândul profeţilor care călăuzesc

omenirea din întuneric către lumină: Dumnezeu, 1891.

Pentru Lamennais, Cuvintele unui credincios, 1834,

profeţii mincinoşi (falşii profeţi) sunt cei care au reuşit să

convingă o mână de oameni că toţi ceilalţi s-au născut

pentru ei, adică teoreticienii dreptului divin şi cei care îşi

justifică privilegiile invocând motive religioase.

Cf. şi Pierre Emmanuel, Babel, 1952, „Către cuvântătorii

de cuvinte”: violentă denunţare a „cuvântătorilor sub dife-

rite odăjdii”, chemând la „holocaustul neamurilor”.

J. P. Sartre, în Diavolul şi Bunul Dumnezeu, 1951,

spune că în epoci de sărăcie şi de tulburări se ridică

184

proroci mincinoşi şi mântuitori mincinoşi, care înfierbântă

poporul şi trezesc speranţe tulburi.

Selma Lagerlöf, Jérusalem en Dalecarlie şi Jérusalem

en Galilée, 1901-1902.

În Biblie se spune că prorocul nu este numit de oameni, ci este chemat de Dumnezeu. Amos, intrând în conflict cu un preot, îi spune: „Sunt păstor şi adunător de sicomore; şi de la turmă m-a luat Domnul şi mi-a zis: «Du-te şi proroceşte în poporul Meu, Israel!»“ (Amos, 7, 14-15).

Credincioşii socotesc profeţii ca fiind însufleţiţi de Duhul lui Dumnezeu, fiind trimişi pentru a transmite şi păstra puritatea credinţei.

Prorocul biblic este acela care vede prezentul şi consecinţele ce decurg din el. El ştie care este alegerea ideală din perspectiva lui Dumnezeu.

În Cartea lui Luca se spune că lui Iisus, la întoarcerea în Nazaret, i s-a cerut să facă vindecări miraculoase. El ar fi răspuns acestor cereri cum că nimeni nu este proroc în patria sa, adică mai bine reuşeşti în altă parte decât la tine acasă.

PROVERB (PILDĂ)

„Proverbele (Pildele) lui Solomon” – expresia este

utilizată ca termen de referire la un tezaur inegalabil de

înţelepciune.

Cântarea Cântărilor, Proverbele (Pildele) şi Ecleziastul sunt atribuite regelui Solomon (965-928 î.

e. n.), fiul lui David. Astfel a devenit Solomon un simbol al înţelepciunii, unul dintre darurile date de Dumnezeu.

185

Pildele lui Solomon cuprind formulări memorabile şi învăţături desprinse dintr-o experienţă îndelungată. Ele vizează aspecte ale vieţii spirituale şi materiale, metaforice sau denotative: „Să ia aminte cel înţelept şi îşi va spori ştiinţa, iar cel priceput va dobândi iscusinţa de a se purta,

pătrunzând cu mintea pildele şi înţelesurile adânci, graiurile celor înţelepţi şi tâlcuirea lor nepătrunsă.

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine” (Pilde, 1, 5-7).

PSALM

(slv. psalmŭ)

„Psalmii lui David” – expresia redă integral ideea de

laudă (prin forme artistice remarcabile) a meritelor unei

persoane, de slăvire a unui eveniment considerat esenţial

pentru existenţa unui colectivităţi umane, de glorificare a

unei puteri benefice, de apologie a calităţilor, fapt care, în

funcţie de circumstanţe, se plasează şi sub semnul

penibilului şi al ridicolului, al perfidiei, al naivităţii sau al

prostiei, în raport cu reperul inefabil al referinţei de bază.

Lit. Tudor Arghezi este autorul a 18 Psalmi, dintre

care nouă au fost publicaţi în volumul său de debut,

Cuvinte potrivite – 1927. Poezii religioase, dar şi filozofice

pe tema căutării Divinităţii, Psalmii arghezieni relevă

manifestările interioare ale omului în societatea modernă:

186

neliniştea, singurătatea, înstrăinarea, chinul, setea de

absolut, incertitudinea, conştientizarea limitelor.

Psalmul este un imn religioas, iar a psalmodia înseamnă a cânta sau a recita rugăciuni sau alte texte religioase. Diferitele versiuni ale Bibliei menţio-nează 150 de psalmi. Deşi psalmii sunt atribuiţi lui David, aceştia au mai mulţi autori: David (73), Asaf (12), fiii lui Core (10), Solomon (2), Moise (1).

David a trăit în spiritul religios al vremii. Psalmii săi exprimă sentimentul de veneraţie pentru Dumnezeu şi sunt o reflecţie pe teme majore (ale creaţiei, ale legii, ale credinţei). Unul dintre cei mai complecşi psalmi, ca tematică şi ca mod de exprimare, este Psalmul 19: „Cerurile proclamă mărirea lui Dumnezeu, Şi lucrul mâinilor sale îl arată întinsul. Zilele una alteia revarsă poruncă, Şi nopţile una alteia dau ştire, Fără vorbe şi fără cuvinte; Neauzită este vocea lor. În tot pământul este sunetul

lor. Şi până la marginea lumei zisele lor. Între ele aşezat-a cort soarelui; Şi acesta ca un mire ce iese din camera sa de nuntă, Se bucură ca un viteaz, făcând-şi cursul său. De la o margine a cerului pleacă, Şi drumul său se încheie la cealaltă margine a lui, Şi nimic nu se ascunde în căldura sa. Desevârşită este legea Domnului; ea reînsufleţeşte sufletul; Credincioasă este mărturia Domnului; ea înţelepţeşte pe cei simpli; Drepte sunt aşezămintele Domnului; ele înveselesc inima; Luminate sunt poruncile Domnului; ele luminează ochii; Curată este frica de Domnul; ea rămâne în vechi; Adevă-rate sunt judecăţile Domnului, în totul drepte; Mai de dorit decât aurul, da, decât mult aur curat, Şi mai dulci decât mierea şi fagurul: Şi de ele se luminează servul tău; În păzirea lor mare răsplată

187

este. Greşelile cele din neştiinţă cine le cunoaşte? De cele ascunse curăţeşte-mă. Fereşte încă pe servul tău de cei mândri ca ei să nu mă stăpânească: Atunci voi

fi nevinovat, Şi curat de mari păcate. Fie bineplăcute cuvintele gurii mele, Şi cugetarea inimii mele înaintea ta, O, Doamne, stânca şi mântuitorul meu!”

PULBERE

„Aminteşte-şi, omule, că eşti pulbere şi în pulbere te

vei întoarce” (Facerea, 3, 10) – arată existenţa vremelnică

a fiinţei umane pe pământ.

„Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea,

3, 19) – cu aceste cuvinte, Dumnezeu a alungat pe Adam şi

Eva din Rai.

Horaţiu, în Ode (IV, 7, 16), a exprimat aceeaşi idee prin

cuvintele: Pulvis et umbra sumus („Pulbere şi umbră suntem”).

Facerea, 3, 19, sunt cuvinte adresate de Dumnezeu lui Adam, după

ce acesta a săvârşit păcatul originar, mâncând fructul oprit din arborele cunoaşterii.

(A) PUTEA

„Nu putem” (Faptele Apostolilor, 4, 20) – refuz categoric.

Semificaţia laică a expresiei este aceea de interdicţie totală, o

împotrivire peste care nu se poate trece.

Acest răspuns este consemnat în Faptele

Apostolilor, ca răspuns dat de Petru şi Pavel unor înalţi

188

preoţi, care încercau să împiedice propovăduirea

Evangheliei.

189

(A) (TE) RIDICA

„Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9, 5) - sunt cuvintele

adresate de Iisus paraliticului pe care l-a vindecat.

RISIPITOR

„Întoarcerea fiului risipitor” – este utilizată cu referire

la întoarcerea unei persoane – fără a presupune obligatoriu

un grad de rudenie propriu-zisă – la convingeri de la care

abdicase, la idei anterioare sau în mijlocul unei colectivităţi,

după ce aceasta trece prin experienţe dramatice de contestare a

respectivelor valori morale şi materiale.

„A tăia viţelul cel gras” (Luca, 15, 11 -32) – se

foloseşte cu referire la o masă îmbelşugată pregătită în

vederea celebrării întoarcerii unei persoane dragi sau

pentru a marca un eveniment fericit.

190

Lit. Le Jeu courtois d’Arras (Jocul de curte din

Arras), începutul sec. al XIV-lea, transpune parabola în

contextul acelui timp.

Andre Gidé, Întoarcerea fiului risipitor, 1909 – eroul se

întoarce la tatăl lui, dezamăgit.

Rainer Maria Rilke, Caietele lui Malte Laurids Brigge,

1910: opera se încheie cu „legenda celui care nu voia să fie iubit”.

Giovanni Papini, Viaţa lui Isus: „Fiule, tu totdeauna eşti

împreună cu mine, şi toate ale mele, ale tale sunt. Trebuia să

ne veselim şi să ne bucurăm că fratele acesta mort era şi

învie; pierdut era şi se află”.

Parabola fiului rătăcitor este povestea fiului cel mic, care a risipit partea de avuţie ce i se cuvenea ca moştenire. Sărăcit, după o viaţă de lux, a fost obligat să îşi câştige existenţa lucrând ca porcar, slujba cea mai dispreţuită. Mezinul s-a întors la casa tatăui său, cerându-i iertare, şi, spre marea lui surprindere, a fost întâmpinat ca un învingător: „Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi

încălţăminte în picioarele lui; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca, 15, 22-24).

Mesajul acestei povestiri este esenţial pentru religia creştină: „Adevăraţii dreptcre-dincioşi fi-vor primiţi în împărăţie, dar de ei nimeni nu se îndoia. Nu ne-au făcut să tremurăm şi să suferim, nici nu-i nevoie să ne veselim. Dar pentru cel ce era mai-mai să se piardă,

191

pentru cel ce-a pătimit ca să-şi făurească suflet nou, ca sa înfrângă bestialitatea, pentru cel ce şi-a meritat mai mult locul, căci a

trebuit să se lepede de tot trecutul său ca să-l capete, pentru acesta înălţa-vom cântările veselirii”.

192

SABIE

„Cine scoale sabia de sabie va pieri!” (Matei, 26, 52) –

violenţa provoacă violenţă. Iisus condamnă violenţa;

astfel, când este prins, îi opreşte pe ucenicii care se

pregăteau să-L apere folosind armele.

„Sabie de durere” (Luca, 2, 35) – sintagmă folosită

pentru a sugera o mare durere, o tragedie.

„Sabia arhanghelului Mihail” – evocă imaginea

armei infailibile pentru salvarea unei persoane (sau a unei

colectivităţi), ori exprimă un reper pentru spiritul justiţiar

prin acţiunea divină.

„Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei; dar nu aşa mulţi

ca cei care au căzut din cauza limbii” (Înţelepciunea lui

Isus, fiul lui Sirah, 28, 18).

„Cu sabia între dinţi” (Matei, 8, 12; Luca, 13, 28) – se

foloseşte pentru a marca dezamăgirea, furia, durerea.

193

Începând de la David, toţi luptătorii purtau o sabie la cingătoare, în partea dreaptă (2 Regi, 20, 8). Sabia poate fi întoarsă împotriva prinţilor şi a poporului lui Israel ca pedeapsă pentru toate crimele lor (Iezechiel, 21).

Sabia mai semnifică puterea tăioasă a cuvân-tului lui Dumnezeu (Evrei, 4, 12; Apocalipsa, 1, 16).

Venită să îşi înfăţişeze fiul la templu, Mariei i se prevesteşte că o sabie de durere îi va străpunge inima (Luca, 2, 35).

Arhanghelul Mihail are calităţi de vestitor al lui Dumnezeu şi de luptător neînfricat. Imaginea sa de conducător al oştilor cereşti împotriva forţelor răului şi de învingător al balaurului diavolesc este vie în memoria colectivă: „Şi s-a

făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui. Şi n-a izbutit el, nici nu s-a mai găsit pentru ei loc în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele de demult, care se cheamă diavol şi satana, cel ce înşeală pe toată lumea, aruncat a fost pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi cu el” (Apocalipsa, 12, 7-9). Pe când Iisus şi apostolii Săi erau în grădina Ghetsimani, Petru a scos sabia din teacă şi i-a tăiat urechea unui slujitor al arhiereului, Malhus. Dar imediat Iisus i-a poruncit lui Petru să-şi bage sabia înapoi în teacă, adăugând: „Toţi cei ce scot sabia de sa-bie vor pieri” (Matei, 26, 52).

SALOMEEA

„Dansul Salomeei” (Marcu, 6, 22) – reuneşte mai

multe semnificaţii: seducţia artei, imprudenţa încântării,

inconştienţă şi tăcăloşie, destin tragic, formă de răzbunare.

194

Ioan Botezătorul se delimitează prin misiunea sa sacră de faptele lui Irod, care se însurase cu Irodiada, femeia fratelui său, Filip: „Pentru că Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie” (Matei, 14, 4). Acesta este motivul pentru care femeia îi purta duşmănie statornică profetului: „Iar Irodiada avea ură pe el şi voia să-l omoare, dar nu putea” (Marcu, 6, 19). Preţuirea poporului pentru Ioan îl oprea pe Irod să meargă mai departe de arestarea lui: „Căci Irod se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta” (Marcu, 6, 20). La

sărbătorirea zilei de naştere a lui Irod, fiica Irodiadei „jucă înaintea oaspeţilor şi plăcu lui Irod”, determinându-l pe acesta să îi promită cu jurământ să-i îndeplinească orice dorinţă: „Iar ea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: Dă-mi, aici pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul” (Matei, 14, 8). Irod este nevoit să îşi respecte jurământul şi, regretând: „Şi regele s-a întristat, dar, pentru jură-mânt şi pentru cei care şedeau cu el la masă, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a tăiat capul lui Ioan, în temniţă. Şi capul lui a fost adus pe tipsie şi a fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale” (Matei, 14, 9-11).

SAMARIA

„Un bun samaritean” (Luca, 10, 29-37) – o persoană care,

din proprie iniţiativă, sare în ajutorul cuiva aflat în nevoie.

Înfierată în Biblie din pricina idolatriei introduse de suveranii săi, Samaria era un oraş situat la 100 km nord de Ierusalim, la jumătatea drumului dintre

Valea Iordanului şi coastă. Întemeiat de Omri în jurul anului 880, a devenit capitala Regatului de Nord şi a avut acest rol până a

195

fost distrus de către asirieni în anul 721.

Profeţii biblici condamnau imoralitatea care domnea în acel oraş (Osea 4-5; Amos 4; Miheia 1).

Duşmănia dintre Samaria şi Ierusalim a fost în continuă escaladare. La întoarcerea din exil, israeliţii au început reconstruirea Templului din Ierusalim (Ezdra 4), fapt ce a sporit tensiunile dintre aceştia şi samariteni.

Deşi ostilitatea dintre evrei şi samariteni rămâne vie şi în vremea lui Iisus (Matei, 10, 5; Luca 9, 53; Ioan 4, 9), acesta alege un samaritean ca exemplu pentru a ilustra grija faţă de aproapele (parabola „bunu-lui samaritean”, Luca 10, 29-37). Iisus se descoperă ca Mesia unei femei din Samaria, pe care o întâlneşte lângă fântâna lui Iacov.

SAMSON

„Părul lui Samson” – reprezintă o sursă tainică a

puterii cuiva, iar „foarfecele Dalilei” semnifică

instrumentul prin care viclenia are câştig de cauză.

Samson este forţa naivă, iar Dalila, prefăcătoria şi

nestatornicia feminină.

M. Eminescu, în Scrisoarea V:

„Când cochetă de-al tău umăr ţi se razimă copila,

Dac-ai inimă şi minte te gândeşte la Dalila. ”

În timp ce filistenii stăpâneau Israelul, se naşte Samson, care avea menirea să scape de asuprirea

asupra neamului său. Devenind un luptător de neînvins, duşmanii săi vor încerca, prin Dalila (femeia

196

pe care Samson o iubea), să afle în ce stă puterea lui. Samson îi mărturiseşte acesteia că: „de m-ar tunde cineva, atunci s-ar depărta de la mine puterea mea şi eu aş slăbi şi aş fi ca ceilalţi oameni” (Judecători, 16,

17). Dalila, după ce îl adoarme, îi rade „cele şapte şuviţe ale capului său”, făcând astfel să-l părăsească puterea. Samson este prins de duşmani şi înlănţuit, dar în prizonierat înţelege că puterea lui se afla în credinţa lui faţă de Dumnezeu şi nu în păr şi îi

revine puterea „Şi a mişcat Samson din loc doi stâlpi din mijloc pe care era sprijinită casa, rezemându-se de ei, de unul cu mâna dreaptă şi de celălalt cu stânga. Şi a zis Samson: «Mori, suflete al meu, cu Filistenii!» Apoi s-a sprijinit cu toată puterea şi s-a prăbuşit casa peste fruntaşii Filistenilor şi peste tot poporul ce era în ea. Şi cei pe care i-a ucis Samson la moartea sa au fost mai mulţi decât toţi cei pe care-i ucisese în viaţa sa” (Judecători, 16, 29-30).

SARE

„Sarea pământului” (Matei, 5, 13; Luca, 14, 34) – cei

care, de-a lungul timpurilor, păstrează vii în lume valorile

şi idealurile.

Evreii atribuiau sării însuşiri purificatoare: „Cu toate prinoasele tale, adu Domnului Dumnezeului tău şi sare” (Levitic, 2, 13). Cu sare purifică Elisei izvorul din Ierihon (4 Regi, 2, 19-22).

În scrierile biblice sarea simbolizează înţelepciunea,

curăţia, forţa morală. Iisus le spune ucenicilor Săi: „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai este bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni” (Matei, 5, 13; Luca, 14, 34).

197

SATANA

„Prinţul întunericului” îl desemnează pe Satana,

„împăratul acestei lumi”, de la care Dumnezeu îl smulge pe

păgân, urmând să-l călăuzească spre lumină.

„Înapoi, satana!” (Matei, 4, 10; Marcu, 8, 33).

Cuvintele lui Iisus, care se găsesc în Evanghelie sub formă

puţin diferită, la cei doi evanghelişti. Se aplică în cazul în care

respingem pe cineva, refuzându-i categoric propunerile.

„Pleacă de la mine, satan!” (Matei, 4, 10; Marcu 4,

15) – refuz categoric.

Lit. În Paradisul pierdut, de Milton (1667), Satana

reprezintă frumuseţea răului şi o inteligenţă şi o trufie

grandioase, simbolizând independenţa republicană.

În Florile răului, de Baudelaire (1857, „Litaniile

Satanei”), Satana este „cel mai ştiutor şi cel mai frumos

dintre îngeri”.

Victor Hugo, în Sfârşitul lui Satan, 1886, ilustrează o

concepţie metafizică şi o filozofie a istoriei, unde răul este

un moment necesar al evoluţiei universale, un motor

esenţial al istoriei; fără rebeliunea lui Satan nu ar fi fost

posibilă dobândirea libertăţii.

198

Scriptura nu lămureşte aspectul referitor la origi-nea lui Satana. S-a conturat ideea că acesta a fost creat ca o fiinţă bună, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu (Origen, 185-254; Sfântul Augustin, 354-430). Căderea lui Satana a fost explicată prin păcatul infatuării, al orgoliului.

Satana a fost identificat: - cu şarpele care a

împins-o pe Eva la păcat (Facerea, 3); - cu un demon supus lui

Dumnezeu, care ia chipul „calomniatorului” (în greceşte diabolos, „cel ce dezbină”), duşman al oamenilor (I Corinteni, 21, 1; Iov 1, 6; Zaharia, 3, 1-2);

- cu „împăratul acestei lumi” căruia i se împotriveşte Iisus, de la is-pitirea din pustie (Matei, 4, 2-11) până la moartea pe cruce; - cu vrăjmaşul care

seamănă neghină în ţarina agricultorului (Matei, 13, 39) sau care smulge din inima oamenilor sămânţa cuvântului lui Dumnezeu; - cu leul înfometat care

îi pândeşte fără încetare pe credincioşi (1 Petru, 5, 8); - cu „balaurul cel

mare”, cu „înşelătorul a toată lumea” (Apocalipsa, 12, 9).

SĂRUT

„Sărutul lui Iuda” (Matei, 48) – o sărutare perfidă,

sărutul trădării, pecetea pentru un gest care semnifică trădarea

abjectă, lipsa de recunoştinţă, prefăcătoria cea mai condamnabilă.

Giovanni Papini, Viaţa lui Isus: „Ci fost-a vândut

precum se vinde mielul pe care-l cumpără măcelarul ca

să-l omoare, ca să-I vândă bucatele mâncătorilor de

carne. Sfinţitul casap cu numele de Caiafa n-a mai avut în

199

mână niciodată, de când se ştia, o victimă atât de uriaşă.

De aproape două milenii, creştinii se hrănesc din victima

aceea şi încă este întreagă; ei nu-s sătui flămânziţii”.

La Dante Alighieri, în cea mai adâncă genune a Infernului,

Iuda suferă chin veşnic înspăimântător prin damnatul Lucifer,

care îl sfâşie şi îl zdrobeşte întreit: „Ca meliţa bătea din dinţi

rupând/ cu fice gură piept, grumaz, picioare, / şi trei

deodată canonea muşcând. / Dar cel din faţă, înşfăcat şi-n

gheare, / colţoşii dinţi nici că-i simţea-n făptură, / căci

zece piei îi jupuia-n spinare. / Acesta-aici, nai mare-

ndură/e Iuda, zise domnul meu şi zace/ cu trupu-afară şi

cu capu-n gură” (Dante Alighieri, Divina Comedie,

Infernul).

În grădina Ghetsimani, Iuda L-a indicat pe Iisus complicilor săi, veniţi să-L prindă, sărutându-L: „[...] încă vorbind El, a venit Iuda Iscarioteanul, unul din cei doisprezece, şi cu el mulţime cu săbii şi cu ciomege, de la arhierei, de la cărturari şi de la bătrâni. Iar vânzătorul le

dăduse semn, zicând: Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi duceţi-L cu pază. Şi venind îndată şi apropiindu-se de El, a zis Lui: Învăţătorule! Şi L-a sărutat. Iar ei au pus mâna pe El şi L-au prins” (Marcu, 14, 43-46).

200

SĂRAC

„Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei, 5, 3) – de la

sensul biblic, acela de a trăi cu smerenie, expresia se

foloseşte astăzi la adresa celor lipsiţi de inteligenţă.

SCARĂ

„Scara lui Iacob” – este metaforă pentru o relaţie

inefabilă cu o autoritate care dă sens unei existenţe.

Scara semnifică puntea mântuirii oferită de divini-tate prin sacrificiul lui Iisus: „Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschi-

zându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului” (Ioan, 1, 51).

SCHIMBARE

„Schimbarea la faţă” (Matei, 17, 2; Luca, 9, 29;

Marcu, 9, 2) – pe lângă sensul său religios, din care derivă

expresia „Schimbarea la Faţă” este utilizată ca să

definească o metamorfozare neaşteptată a unei persoane,

în special sub aspect fizic, dar care acceptă şi multe

conotaţii spirituale.

Lit. François Rabelais, Gargantua, 1534, cap. X,

„Despre ce înseamnă culorile alb şi albastru”: „Albul

înseamnă bucurie, veselie, voie-bună... La Schimbarea la

201

Faţă a Domnului Nostru, «vestimenta ejus facta sunt alba

sicut lux», veşmintele i-au devenit albe ca lumina. Prin

această albeaţă luminoasă le dădea să înţeleagă celor trei

apostoli ideea şi chipul bucuriilor veşnice.”

Cf. şi Pierre Emmanuel, Tu, 1978, „Schimbarea la Faţă”.

Aflându-se Iisus pe muntele Tabor, împreună cu apostolii Petru, Iacov şi Ioan, veşmintele i-au devenit albe ca lumina, în timp ce faţa îi strălucea ca soarele. Este vorba despre episodul schimbării la faţă,

încadrat de două vestiri pe care le face Mântuitorul, cea a morţii şi cea a Învierii. Prezenţa lui Moise şi a lui Ilie alături de Iisus simbolizează continuitatea dintre vechiul şi noul legământ.

(A) SCRIE

„Ce am scris, rămâne scris!” (Ioan, 19, 22) – se

foloseşte în legătură cu o hotărâre categorică, cu o

rezoluţie, asupra căreia semnatarul înţelege să nu mai

revină; o hotărâre irevocabilă.

După condamnarea la moarte a lui Iisus, Pilat din Pont, guvernatorul Iudeii (26-36) a scris o inscripţie pe care a pus-o pe cruce: Iisus Nazariteanul Regele Iudeilor (INRI), în limbile ebraică, latină şi greacă.

Arhiereii iudeilor au vrut să-l corecteze pe Pilat, spunându-i să nu scrie Regele iudeilor, ci că a spus „Sunt regele iudeilor”. Răspunsul acestuia a fost quod scripsi, scripsi.

202

SECERIŞ

„Secerişul este Îmbelşugat, dar lucrătorii sunt puţini”

(Matei, 9, 31). Începutul secerişului era marcat de

sărbătoarea Azimelor, iar încheierea lui de cea a Rusaliilor.

Se dăruia Templului pârga roadelor şi dijma secerişului.

„Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera”

(Psalmi, 125, 5).

Lit. Imaginile semănatului şi secerişului abundă în

literatură. Multe dintre acestea nu sunt de origine biblică,

ci împrumutate din mitologiile egipteană şi greacă.

De inspiraţie biblică este la Balzac Căutarea absolutului,

1834: „Dintre toate seminţele încredinţate pământului,

sângele vărsat de martiri este acela care dă cea mai

timpurie recoltă”.

Victor Hugo, Legenda secolelor, 1859, „Booz adormit”:

„... şi Rut se întreba: / Ce zeu, ce secerător al verii eterne /

Aruncase nepăsător, la plecare / Secera aceea de aur pe

câmpul de stele?”

Ch. Peguy, Eva, 1913: „Fericiţi cei care au murit pentru

pământul trupesc / Fericite spicele coapte, fericite

grânele secerate”.

203

Pierre Emmanuel, Imn libertăţii, 1942: „Deasupra

tiranilor răguşiţi de mutism / Deasupra ordinii derizorii

a tiranilor / Sunt uriaşele recolte ale progresului. ”.

În Biblie, secerişul este simbolul consecinţelor pe care le au faptele omeneşti. El este legat de binefacerile primite de la Dumnezeu şi de acţiunea de a semăna: „Nu semăna pe brazdele nedreptăţii, ca să nu seceri

de pe ele cu şapte părţi mai mult” (Sirah, 7, 3); „Cel ce seamănă cu dărnicie, cu dărnicie va secera” (2 Corinteni, 9, 6); „Că unul este semănătorul, şi altul secerătorul” (Ioan, 4, 37).

(A) SEMĂNA

„Cel ce seamănă nedreptate seceră nenorociri”

(Proverbe, 22, 8).

„Ei seamănă vânt şi vor culege furtună” (Osea, 8, 7) –

expresie aplicată iniţial israeliţilor care se dedau la cultul

zeilor mincinoşi, spre nenorocirea lor; locuţiunea

înseamnă astăzi a te purta ca ucenicul-vrăjitor.

SFÂRŞIT

„S-a sfârşit! / Totul s-a sfârşit!” (Ioan, 19, 30) – se

folosesc aceste cuvinte în legătură cu un dezastru, cu o

mare durere; expresia marchează un final dureros, un

deznodământ tragic.

204

Acestea sunt ultimele cuvinte pe care le-a rostit

Iisus pe cruce.

SFÂNT

(ebr. Debil, „camera din spate”)

„Sfântul Sfinţilor” (Ieşirea, 26, 33)

„Cetatea Sfântă” (Apocalipsa, 3, 121; 21, 2) –

echivalentă cu o viziune paradisiacă.

„A pătrunde în Sfânta Sfintelor” înseamnă, în

vorbirea curentă, a avea acces la partea cea mai tainică a

unei locuinţe, a unei organizaţii, a unei persoane.

Sfânta Sfintelor este partea cea mai sfântă a Templului lui Solomon,

unde numai marele-preot intra o dată pe an, pentru a săvârşi ritualul Pocăinţei.

SINGURĂTATE

„Nu este bine ca omul să fie singur” (Facerea, 2, 18).

„Vai de cel singur, că odată căzut, nu are pe nimeni

care să-l ridice!” (Eclesiastul, 4, 10)

„Vai de omul singur!” (Eclesiastul, 4, 10)

Expresiile de mai sus se folosesc în sens laic spre a

sublinia izolarea şi efectele ei.

Capitolul al patrulea din Ecleziast vorbeşte despre

cei oprimaţi; „Vai de cel ce-i singur – spune versetul –

205

căci dacă va cădea, nu va fi nimeni să-l ridice”. În alte versete (9 şi 12) se precizea-ză concluzia: „Doi oameni preţuiesc mai mult decât unul singur... Dacă cineva este

mai tare decât unul sau decât celălalt, cei doi împreună îi vor putea rezista, căci frânghia împletită din trei funii nu se rupe atât de lesne”.

(A) SLUJI

„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Matei, 5, 24)

– maximă aplicată oportuniştilor.

SMINTEALĂ

(gr. skandatlon, „capcană aşezată în drum, obstacol,

piatră de încercare”)

„Vai omului prin care vine sminteala” (Matei, 13, 41; 18, 6-7).

În Biblie, termenul priveşte mai ales evenimentul sau acţiunea care reprezintă prilej de greşeală (Iezechia, 18, 30; 44, 12). Însuşi Dumnezeu poate deveni prilej de cădere, fiind calificat drept piatră de încercare (Isaia, 8, 14). În acelaşi sens al termenului,

Iisus este sminteala pentru credincioşi şi necredincioşi, prilejul de cădere. Prin expresia: „Vai omului aceluia prin care vine sminteala”, Iisus îl osândeşte pe omul prin intermediul căruia se naşte ocazia de a păcătui.

SOARE

„Nimic nou sub soare” (Eclesiastul, 1, 10) – se

referă la o repetare stereotipă a fenomenelor.

206

Lit. Karl Gutzkow foloseşte această idee în piesa

Uriel Acosta (act IV, sc. 2: Alles schon dagewesen!)

Mihai Eminescu, în Glossă, exprimă ideea astfel:

„Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi şi nouă toate”.

Expresia este atribuită regelui Solomon (1082-975 î. Chr.), scoasă din contex-tul: „Ce-a fost o să mai fie, ce-o să fie a mai fost, Nimic nou sub soare”. Cu

alte cuvinte, tot ce se săvârşeşte pe lume s-a mai întâmplat cândva şi se va mai întâmpla după un timp.

SODOMA ŞI GOMORA

„Sodoma şi Gomora” (Facerea, 19, 24, 25 şi 28) se

constituie într-un exemplu de mare autoritate pentru

cazurile de înlăturare a răului prin mijloace într-atât de

distrugătoare, încât pot fi atribuite numai puterii

nesfârşite şi implacabile a lui Dumnezeu.

Lit. Marcel Proust, „Sodoma şi Gomora”, 1921, titlul

unuia dintre volumele romanului În căutarea timpului

pierdut: blestemul şi suferinţa îi însoţesc pe „urmaşii

locuitorilor Sodomei care au fost cruţaţi de focul ceresc”.

Jean Giraudoux, Sodoma şi Gomora, 1943 – piesă de

teatru ce dezvoltă tema neînţelegerii dintre bărbaţi şi

207

femei; trăsnetul lui Dumnezeu loveşte omenirea împărţită

în două sexe duşmane.

Motivul apare şi la Pietre Emmanuel, Sodoma, 1944.

Dante Aligheri, în Divina Comedie, Infernul, foloseşte

imaginea celor două oraşe: „Şi cerului poţi face silnicie, /

fie că-l blestemi ori îl negi prosteşte / fie că-l mânii dând

în sodomie. / Ocolu-al treilea, deci, pecetluieşte / Sodoma

şi Caorsa cu-ale lor / Şi ceata ce-mpotrivă-i cleveteşte. ”

H. Heine, poezia Dispută: „Tună cel mai tare tunet /

Bate lifta păcătoasă / Ai avut destulă smoală / La

Sodoma, şi pucioasă”.

G. Topârceanu, Infernul:

„Iubirea ei crescuse ca o floare

Sub ziduri de făţarnică Gomoră,

O dulce-mpătimire arzătoare…”

D. Th. Neculuţă, Cor de robi: „Poveştilor şi morţii

dând / Sodoma şi Gomora, / Cei buni, călăi nemaiavând,

/ Trăi-vor fraţi de dor şi gând, / C-un rai aievea

îmbrăcând / Pământul tuturora”.

Sodoma şi Gomora sunt două oraşe, la sudul Mării Moarte, recunoscute prin păcatele lor: dispreţul legilor ospitalităţii (Facerea, 19, 8), homosexualitatea (Facerea,

19, 4-11), orgoliul (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 16, 8). Întrucât Dumnezeu nu găseşte în ele nici măcar zece drepţi (Facerea, 18, 32), le nimiceşte sub o

208

ploaie de pucioasă şi de foc (Facerea, 19, 25; Deuteronom, 29, 22), cruţându-l doar pe Lot. Soarta celor două oraşe rămâne „o pildă nelegiui-ţilor din viitor” (2 Petru, 2, 6). Cele două oraşe devin simbol al corupţiei şi al fărădelegii (Isaia, 1, 9-10; Iezechia, 16, 46-58), iar în Apocalipsă, Ierusalimul va fi numit Sodoma.

Pedepsirea celor două cetăţi-oraşe este înfrico-şătoare: „Atunci Domnul a slobozit peste Sodoma şi Gomora ploaie de pucioasă şi foc din cer de la Domnul. Şi a stricat cetăţile acestea, toate împrejurimile lor, pe toţi locuitorii cetăţilor şi toate plantele ţinutului aceluia” (Facerea, 19, 24-25).

SOLOMON

„Judecata lui Solomon” (III Regi, 3, 16-28) – simbol al

dreptăţii.

„Altarele lui Solomon” (III Regi, 11) – idolatria.

„Solomon şi regina din Saba” (III Regi, 10, 1-10) –

evocă luxul.

„Înţelepciuna lui Solomon” – expresia se foloseşte în

sensul de stabilire a unui reper pentru cunoaşterea şi pentru

capacitatea de a descoperi adevărul într-o cauză complicată.

„Tempul lui Solomon” (III Regi, 6, 2) – este o referinţă

de cea mai înaltă autoritate pentru sacralitatea unui loc,

pentru arhitectura grandioasă şi pentru istoria sa

extraordinară.

209

Lit. Voltaire, în Dicţionar filozofic, 1764, denunţă

înclinaţiile imorale ale lui Moise, David şi Solomon.

Gerard de Nerval, Călătorie în Orient, 1851, „Nopţile de

Ramazan”: Soliman, în toată slava sa, o primeşte pe regina

din Saba.

Robert Browning, Solomon şi Balkis. 1883, poeme.

Hayim N. Bialik, Solomon şi regina din Saba. poeme.

Solomon a fost fiul lui David şi al Batşebei, fiind ultimul rege care a domnit peste Israelul unificat (970-931). El a fost un bun organizator şi conducător înţelept, ajuns la putere ca urmare a unui complot or-ganizat de mama sa şi de prorocul Natan împotriva fratelui său mai mare, Adonia. În timpul domniei sale a fost construit templul, care a devenit lăcaş de cult pentru întrea-ga naţiune. Fiind un bun gospodar, s-a îngrijit de întărirea oraşelor, a în-treţinut o armată puternică, dispunând de 1400 de care de luptă. După moartea sa, a izbucnit un război civil şi ţara s-a scindat în două (2

Regi, 12; Ieremia, 1-12; 2 Corinteni, 1-9).

Solomon a rămas vestit pentru dragostea de bogăţie şi de plăceri, dar mai ales pentru înţelepciunea sa: „Regele Solomon a întrecut pe toţi regii pământului în bogăţie şi înţelepciune” (2 Cronici, 9, 22). Înţelepciunea de care dădea dovădă se regăseşte şi în povestea unei judecăţi pe care a făcut-o cu două femei care susţineau a fi mame ale aceluiaşi prunc. Una o învinovăţeşte pe cealaltă că, din nepăsare, şi-a lăsat copilul să moară, luându-i-l apoi pe al ei. Solomon a poruncit să fie adus copilul, să fie tăiat în două şi să i se dea câte o jumătate fiecărei femei. Atunci s-a aratat

210

adevărata mamă: era cea care a preferat ca pruncul să-i fie dat celeilalte, decât să-l vadă pierind în mod cumplit (III Regi, 3, 16-28).

După moartea tatălui său, Solomon a îndeplinit ultimile dorinţe ale tatălui său şi s-a dovedit vrednic de a fi rege. Într-o noapte, Dumnezeu i s-a arătat în vis şi l-a întrebat ce ar vrea să aibă. Răspunsul este sur-prinzător de matur: „Dăruieşte-i dar robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău; căci cine poate să povăţuiască pe acest popor al Tău, care

este nesfârşit de mare?” (III Regi, 3, 9).

Domnia lui Solomon este perioada de maximă strălucire a Israelului. El avea calităţi remarcabile: înţelepciune uimi-toare, abilitate diplomatică, voinţă şi capacitate de orga-nizator genial. Meritul cel mai însemnat este acela de a fi ridicat Templul (150000 de oameni au lucrat la trans-portul şi la pregătirea cedri-lor din Liban, la săpăturile pentru temelii, la asambla-rea materialelor, la decorare etc.). Templul a fost devastat în anul cuceririi babiloniene (586 î. e. n.).

SOLZI

„I-au căzut solzii de pe ochi” (Faptele Apostolilor, 9,

18) – în sens laic „a deschide ochii”.

Saul, după întâlnirea cu Iisus pe drumul Damascului, şi-a pierdut lumina ochilor timp de trei zile. Creştinul Anania şi-a pus mâinile pe

Saul; atunci „au căzut de pe ochii lui un fel de solzi”. Astfel şi-a recăpătat vede-rea şi a primit Botezul.

211

SPIRIT

„Spiritul zboară unde vrea” (Ioan, 3, 8) – expresia

arată că apariţia spiritului, talentului, imaginaţiei, nu

depind de nici o lege: „Spiritul zboară unde vrea şi îi auzi

glasul, dar nu ştii de unde vine sau încotro merge”. Prin

spirit se înţelege aici duhul divin.

„Spiritul este activ, carnea însă este slăbiciune”

(Matei, 26, 36).

„Spiritus flat ubi vult” – „Sufletul suflă unde vrea el”

(Ioan, 3, 8). Inspiraţia nu depinde de voinţă, ea este un dar

al cerului.

Acestea sunt cuvintele lui Iisus adresate lui Nicodim pe Muntele Măslinilor, când, găsindu-şi discipolii ador-

miţi, îi sfătuieşte să vegheze şi să se roage pentru a evita tentaţiile.

STÂNCĂ

În Vechiul Testament, stânca este simbol al solidităţii şi al

securităţii, iar Dumnezeu este stânca lui Israel, adică reazemul

său de nădejde, aşa cum găsim în Cartea a II-a a regilor:

„Dumnezeu este stânca mea cea de scăpare, Scutul meu şi

puterea cea mântuitoare, Adăpostul meu cel tare şi

scăparea mea! Mântuitorul meu, din necaz m-ai izbăvit!”

(II Regi, 22, 3)

212

În sens contrar, apare expresia: „A construi pe nisip”

(Matei, 7, 25-26) a se lansa într-o acţiune ambiţioasă ale

cărei baze nu sunt solide. În sens figurat, înseamnă pentru

Matei a nu pune în practică vorbele lui Iisus, a nu clădi pe stâncă.

(A) STRIGA

„A striga de pe case/acoperişuri” (Matei, 10, 27)

„Strigările Ecleziastului” – expresia se constituie

într-o metaforă pentru a exprima atitudinea de scepticism

sau de pesimism faţă de capacitatea omului de a rezolva

unele probleme spirituale.

„Vocea celui care strigă în deşert” (Matei, 3, 3),

expresia şi-a pierdut atât straiul religios, cât şi sensul

propriu, adoptând sensul figurat: a vorbi în deşert, adică

zadarnic, un glas ce nu este ascultat.

„Din adâncul sufletului strigat-am către tine,

Doamne!” (Psalmul, 129). Versetul întreg se cântă în

cadrul liturghiei morţilor, la catolici.

Lit. De profundis a devenit o expresie laică, cu

înţelesul: din adâncul sufletului şi titlul unor poezii şi reflecţii la

scriitorii Baudelaire, Oscar Wilde, Octavian Goga.

Iisus le spune ucenicilor săi: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la

lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Matei, 10, 27).

213

Întrebat de evrei cine este, Ioan Botezătorul le-a

spus „Sunt glasul celui care strigă în pustiu”.

SUFERINŢĂ

„Suferinţele lui Iov” – desemnează o serie de probe

grele însoţite de mari pierderi şi dureri a căror cauză pare de

neînţeles, dar care nu reuşesc să învingă credinţa, ideile,

convingerile.

Iov, un om din ţinutul Uz, era cunoscut pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru smerenia sa. Pentru a-i pune la încercare smere-nia şi dragostea faţă de Dumnezeu, satana cere lui Dumnezeu să-i îngăduie a-l ispiti pe Iov cu încercări greu de suportat: „Lucrul mânelor lui ai binecuvântat şi vitele lui le-ai înmulţit pe pământ. Dar întinde acum mâna ta, şi loveşte toate ce sunt ale lui şi să vedem de nu te va blestema în faţă?”

(Cartea lui Iov). Ispititorul primeşte îngăduinţa să-l lovească pe Iov „numai de viaţa lui să-l păzească”. Trupul omului se umple de bube, este insultat de nevastă, dar el rămâne neclintit în credinţa sa în Dumnezeu, plângându-şi numai soarta. Trei prieteni stau cu el, încercând să găsească vinovăţia.

Pentru că şi-a păstrat încrederea în providenţa divină, Dumnezeu îi redă îndoit bunurile şi familia.

214

TATĂL NOSTRU

„Tatăl nostru” (Matei, 6, 9-13)

Iisus îi îndeamnă pe ucenicii lui să aibă cu Dumnezeu o

relaţie similară cu a sa, numindu-l Abba, adică „Tată” în

aramaică. Singura rugăciune provenită de la Iisus însuşi,

Tatăl Nostru (Pater Noster, în latină) mai este numită şi

„Rugăciunea domnească”, în sensul de „Rugăciunea Domnului”.

„A spune Pater Noster” – a-şi spune rugăciunile

(ironic), a mormăi cuvinte de neînţeles.

„A spune (a şti) ceva ca pe Tatăl Nostru”: a recita (a

cunoaşte) ceva pe de rost.

Lit. Pierre Emmanuel, Iacav, 1970, „Tatăl Nostru”.

Jacques Prevert, Cuvinte, 1946, „Tatăl Nostru”, parodie.

Aceasta este rugăciunea pe care Iisus le-o spune ucenicilor Săi: „Tatăl

nostru, Care eşti în ceruri; Sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta; Facă-se

215

voia Ta, Precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm

greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin. ”

TEMPLU

„Templul din Ierusalim”

„Urâciunea pustiirii” (Daniel, 9, 27; Matei, 24, 15) –

în vorbirea curentă, este cea mai cumplită întâmplare.

Daniel se referă la un altar păgân înălţat în Templul din

Ierusalim de Antiohus Epifanul.

Templul din Ierusalim a fost construit de către Solomon, fiul lui David, după planul cortului în care era păstrat Chivotul de Legământ.

Intrarea în Templu era străjuită de două coloane, Iakan şi Boaz, nume a căror semnificaţie a rămas încă neclară. A fost distrus la cucerirea Ierusalimului de către Nabucodonosor, regele Babilonului, în anul 587 î. Hr. Odată cu distrugerea templului, Chivotul a dispărut; se spune că a fost ascuns de prorocul Ieremia „până la sfârşitul timpu-

rilor”. Evreii reclădesc templul, însă mult mai modest decât primul, dar respectă planul originar. Acest al doilea Templu a fost distrus în anul 70 d. Hr. de romani.

Templul constituia lăcaşul lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său (III Regi, 8, 10), iar caracterul particular al acestuia era simbolul lui Dumnezeu Cel Unic. Prin distrugerea Templului, poporul lui Israel şi-a pierdut centrul spiritual. Iisus a vestit distrugerea Templului (Matei, 24, 1-3), apoi reconstruirea lui în trei

216

zile (Ioan, 2, 20): era vorba, de fapt, despre propria moarte şi propria înviere;

trupul Său slăvit va fi semnul prezenţei lui Dumnezeu.

TIMP

„Toate îşi au vremea lor” (Eclesiastul, 3, 1). Fiecare

moment din viaţa omului îşi are timpul său: al naşterii, al

morţii, al construirii şi al distrugerii. Alt sens: „Vine

rândul la toate”.

„Pentru orice treabă există un timp stabilit”

(Eclesiastul, 8, 6).

TOMA

„Toma necredinciosul” (vezi „a fi ca Toma

necredinciosul” – Ioan, 20, 24-29)

Unul dintre cei doispre-zece apostoli (Matei, 10, 3), care se îndoieşte şi cere

semne ale învierii lui Iisus (Ioan, 20, 24-29). I se atribuie o evanghelie apocrifă.

TRECERE

„Trecerea Iordanului” (II Regi, 19, 17) – este o

referinţă majoră pentru o întâmplare de neînţeles, a cărei

producere este imposibilă fără intervenţia forţei

miraculoase a voinţei divine.

217

„Trecerea Mării Roşii” (Ieşirea, 14, 21-22) – Expresia

„trecerea Mării Roşii” desemnează un fenomen, un

eveniment care depăşeşte înţelegerea umană în limitele

cunoştintelor sale şi care fascinează prin implicaţii enigmatice.

După moartea lui Moise, Iosua a primit poruncă de la Dumnezeu să conducă poporul ales în pământul făgăduit: „Iar Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul înţelepciunii, pentru că îşi pusese Moise mâinile asupra lui, şi i s-au supus fiii lui Israel şi au făcut aşa după cum le poruncise Domnul prin Moise” (Deuteronom, 34, 9).

În momentul trecerii Iordanului se petrece o minune dumnezeiască: „apele Iordanului se vor despica” (Iosua, 3, 13). Dumnezeu porunceşte prin Iosua să se aşeze un semn spre aducere aminte a acestui miracol.

Peste paisprezece secole, în acelaşi loc, Iisus primeşte botezul de la Ioan, adăugând un alt moment la istoria fabuloasă a râului Iordan.

Trecerea Mării Roşii este un alt episod memorabil din istoria poporului ales. Un miracol care exprimă protecţia lui Dumnezeu. Urmăriţi de oştile lui Faraon şi temându-se că vor fi măcelăriţi, evreii se văd prinşi între armata egipteană şi apele Mării Roşii. Minunea înfăptuită de Moise de a retrage apele toată noaptea a salvat pe israeliţi şi a nimicit oştile lui Faraon.

TREIME

„Sfânta Treime” – expresia se foloseşte cu conotaţii

comparative sau metaforice la adresa mai multor

persoane, de regulă trei, care participă activ la conducerea

218

unui grup de oameni sau a unei comunităţi mari. Cu sens

peiorativ, caricatural, opus celui originar, o întâlnim acolo

unde, dincolo de ideea de unitate se ascund rivalităţi

dictatoriale, ambiţii concurenţiale, orgolii egoiste.

„La Paşti sau la Sfânta Treime” – expresia se

foloseşte cu referire la o dată nesigură, nedeterminată,

îndepărtată, poate chiar niciodată (cf. la Paştele cailor).

Lit. Sfântul Hilarie semnează un tratat în

douăsprezece cărţi Despre Sfânta Treime: o apărare

riguroasă a dreptei credinţe creştine, violent atacate de

arianism, care nega natura dumnezeiască a lui Iisus.

Sfântul Augustin, în Despre Sfânta Treime, 399-422,

continuă lupta Sfântului Hilarie împotriva arianismului şi

examinează posibilitatea de a lămuri ce înseamnă „trei în

unul”, printr-o serie de analogii deduse din psihologia

umană (Henri Chadwick, Augustin, 1987).

Sfântul Ioan al Crucii, Cântece, sec. al XVI-lea, „Despre

Evanghelia In principio erat verbum, cu privire la Sfânta

Treime”, poem teologic şi mistic.

Jean-Claude Renard, Metamorfoza lumii, 1951,

„Cunoaşterea celui de-al treilea Timp”.

Doctrina fundamentală a creştinismului este cea a unui Dumnezeu unic, în trei

„Persoane”. Cuvântul, în sine, nu apare nici în Vechiul Testament, nici în

219

Noul Testament şi repre-zintă o reflecţie teologică care are la bază meditaţia asupra raportului filial care îl uneşte pe Iisus cu Tatăl Său şi asupra legăturii cu Duhul Sfânt (Ioan, 15, 26). Doctrina Sfintei Treimi este monoteistă, iar divergenţele de interpretare referitoare la relaţiile reciproce ale „persoanelor” – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – nu modifică credin-ţa într-un Dumnezeu întreit.

Cu numele de Sfânta Treime este consfinţit crezul fundamental al bisericii creştine – Sfânta Treime: 1. Există un singur Dumnezeu 2. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu. 3. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare o Persoană distinctă.

Dumnezeu este unul în Fiinţă şi întreit în Persoane (Tatăl, Cuvântul / Fiul, Duhul Sfânt). În această pluralitate în unitate constă misterul credinţei creştine.

În Noul Testament, Sfânta Treime se revelează o dată cu botezul lui Iisus de către Ioan Botezătorul, care spune „Eu unul vă

botez cu apă spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălţămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Matei, 3,

11). Când Iisus este botezat în Iordan, acesta este confirmat ca parte a dumnezeirii de Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Duhul. Învăţătura lui Iisus autentifică doctrina Sfântei Treimi, numindu-se pe sine trimisul tatălui, iar Duhul este exprimarea voinţei lor, fiind totodată El însuşi Dumnezeu.

Neputinţa omului de a înţelege unitatea şi identi-tatea persoanelor Sfintei Treimi reiese din Evanghelia după Ioan: „Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte” (Ioan, 14,

16-17). După Hristos, Taina

botezului se săvârşeşte în Numele Tatălui, al Fiului şi

220

al Sfântului Duh, punându-se astfel pecetea principiului trinităţii asupra mântuirii prin credinţă. Doctrina creş-tină referitoare la Sfânta

Treime a fost formulată oficial la Conciliul de la Niceea, în anul 325.

221

ŢAP

„Ţap ispăşitor” (Levitic, 16, 5-l0) – sintagma se

foloseşte la adresa unei persoane desemnată de societate

sau de un grup să fie vinovatul care trebuie condamnat în

locul adevăraţilor vinovaţi; cel care plăteşte pentru alţii.

„A găsi (un) ţap ispăşitor” este o expresie care se

foloseşte frecvent pentru a desemna o persoană căreia i se

atribuie acuzaţii reale sau imaginare şi care suportă

consecinţe grave, absolvindu-i astfel pe alţii, mai mult sau

mai puţin implicaţi în situaţiile incriminate.

În sociologia modernă şi mai ales în teoriile identităţii şi

alterităţii culturale, se consideră că stabilirea unui ţap

ispăşitor este o necesitate, o rezolvare benefică, la urma

urmelor, a unor tensiuni interumane.

Lit. William Faulkner, Zgomotul şi furia. 1949; O

parabolă, 1954.

222

Leviticul ne înfăţişează ritualul ispăşirii. Ziua ispăşirii este una dintre marile sărbători religioase ale poporului evreu. Moise este cel care primeşte, prin revelaţie, îndrumările pri-vind ritualurile prin care poporul ales să aducă jertfe de ispăşire a păcatului prin sacrificiu. Scopul acţiunii este enunţat clar: „Iar ţapul

asupra căruia a căzut sorţul pentru Azazel să-l pună viu înaintea Domnului, ca să săvâr-şească asupra lui curăţirea şi să-i dea drumul în pustie pentru ispăşire, ca să ducă acela cu sine nelegiuirile lor în pământ neumblat“ (Levitic, 16, 10).

ŢARĂ

„Ţara făgăduinţei / Pământul făgăduinţei”

(Facerea, 12, 7) – loc al fericirii absolute.

Lit. Timothy Dwight, The Conquest of Canaan, 1785

(apropiere între Iosua şi George Washington).

J. Steinbeck, Fructele mâniei, 1939: ţăranii săraci,

nevoiaşi, străbat ţinuturi neprimitoare înainte de a ajunge

în California, unde li se promite belşugul. Inevitabil,

cititorul este îndemnat să facă o apropiere între istoria Ie-

şirii (Exodului) şi povestea lui Steinbeck, chiar dacă în

roman nu există vreo referire explicită la Biblie.

Paul Claudel, Cinci mari ode, „Magnificat”, 1907:

poetul, devenit tată, îl binecuvântează pe Dumnezeu şi îl

evocă pe Iosua intrând în Ţara Făgăduinţei.

223

Goncearov, în romanul Oblomov, spune: „El visa că a

atins acel pământ al făgăduinţei unde curge lapte şi

miere, unde ai pâine fără să trebuiască s-o câstigi, unde

umbli în aur şi argint”.

Pământul făgăduit/ţara făgăduinţei este pământul Canaan, promis de Dumnezeu lui Avraam, un loc „unde curge lapte şi miere” (Numeri, 13, 27), dăruit de Dumnezeu (Facerea, 12, 7; Iezechiel 20, 18). După Exil, spre

pământul făgăduit se vor îndrepta toate speranţele lui Israel (Psalmul, 133), iar tema întoarcerii, legată de credinţa faţă de Lege (Iezechia, 20, 41-42), va hrăni gândirea şi rugăciunea evreiască până în epoca modernă.

224

UCENIC (DISCIPOL)

În româneşte se preferă termenul de origine slavă

ucenic „învăţăcel”, cf. slv. „učitsia” „a învăţa”, dar se

acceptă şi termenul de origine latină, discipol, cf. lat.

discipulus.

„Ucenic” (Isaia, 8, 16)

„Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Matei,

12, 30) – respingerea celor nehotărâţi, indecişi, cu inima

împărţită.

Lit. Pierre Emmanuel, Tu. 1978, „Urmează-mă”:

„Astăzi, ca şi ieri. Glasul mă cheamă fără voia mea. ”

Ucenicul este cel care îl urmează de bunăvoie pe învăţător, evoluând sub influenţa cuvintelor, a gesturilor şi a scrierilor acestuia. Cuvântul este rareori folosit în Vechiul

Testament. Isaia îl utilizează cu referire la „ucenicii săi” (Isaia, 8, 16). În vremea lui Iisus, cuvântul desemna persoa-nele care au aderat la învăţătura unui rabin, iar

225

evangheliştii îi numesc „ucenici” pe toţi cei care îl urmează pe Iisus. Într-un sens concret, este vorba despre cei doisprezece apostoli. În Evanghelia Sfântului Ioan este pomenit

„ucenicul pe care îl iubea Iisus” (Ioan, 13, 23), în care tradiţia îl recunoaşte pe însuşi Ioan, dar fiecare creştin se poate recunoaşte în el.

UNSPREZECE

„(Ceasul al) unsprezecelea” (Matei, 20, 1-16)

„Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea” – expresia îi

numeşte pe cei care aleg cu întârziere credinţa sau vin

târziu la o activitate.

Episodul lucrătorilor din ceasul al unsprezecelea este relatat de către Matei, în parabola biblică a lucră-torilor trimişi la vie (Matei, 20, 1-16), şi spune că aceştia primesc aceeaşi plată ca şi

cei care au „purtat greutatea zilei şi arşiţa”. Mesajul care se desprinde din această parabolă este acela că bunătatea divină merge dincolo de dreptatea omenească.

226

VACI

„Vaci grase, vaci slabe /Vremea vacilor grase şi

vremea vacilor slabe, expresii care au trecut în vorbirea

curentă – semnifică vremuri bune, vremuri mai puţin

bune, bunăstare/sărăcie, împliniri/eşecuri.

Iosif a scăpat din închisoare pentru priceperea sa de a interpreta visele (Facerea, 40). Pus să explice un vis al faraonului (Facerea, 41, 1-32), în care şapte vaci grase ieşeau din Nil, erau devorate de şapte vaci slabe, acesta a interpretat visul spunând că cele şapte vaci grase în-

semnau şapte ani de belşug, care vor fi urmaţi de şapte ani de foamete (vacile slabe). Pentru priceperea de care a dat dovadă, Faraon l-a numit mare sfetnic al palatului, unde Iosif a făcut provizii de grâne în anii de belşug, scăpându-i de foamete pe egipteni.

227

VADE RETRO, SATANAS

„Piei, Satano!” – expresie folosită pentru a respinge

propunerile ispititoare.

Aceste cuvinte aparţin lui Iisus şi au fost spuse în timpul ispitirii de diavol în

deşert şi menţionate în Evanghelia după Matei (4, 10).

VÂNTURĂTOARE (DÂRMON)

„A despărţi grâul de neghină” (Luca, 3, 17) – este o

metaforă pentru judecarea şi pedepsirea celor răi.

În Biblie, Ioan Botezătorul este cel care vesteşte poporului venirea celui care va vântura, va alege grânele şi va arde pleava (Luca, 3, 17). Această

temă este asemănătoare cu cea a grăunţelor bune şi a neghinei, precum şi cu cea a secerişului în Apocalipsă (Apocalipsa, 14, 14-16).

(A) VEDEA

„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu vezi

bârna din ochiul tău?” (Matei, 7, 3)

„Am văzut sub soare că la locul de judecată stă

fărădelegea şi la locul dreptăţii stă nedreptatea”

(Eclesiastul, 3, 16).

„Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor

să audă” (Psalmi, 115, 5 şi 6), – aceste cuvinte se aplică la

228

adresa celor care, din patimă, din ignoranţă, nu vor să

vadă sau să audă.

Uneori se citează versiunea latină: Oculos habent et

non videbunt. Quis habet aures audiendi audiat.

Tudor Arghezi, în tableta Momente, foloseşte expresia

în traducere: „Câteodată chiar simpla onestitate a

modestiei echivalează cu talentul. Se speră că cine are

urechi de auzit o să audă!” (Contemporanul, nr. 763).

„De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu vezi bârna din ochiul tău?” (Matei, 7, 3) – sunt cuvinte rostite de Iisus Hristos, în Predica de pe Munte.

„Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor

să audă” (Psalmi, 115, 5-6) – expresia se referă la idolii altor neamuri, ciopliţi din piatră, lemn etc. şi cu privire la care psalmistul îi punea în gardă pe credincioşi, din dorinţa de a-i feri de idolatrie.

VIN

„Nu se pune vin nou în burdufuri vechi” (Matei, 9, 17)

– sensul curent este acela că ideile noi se opun structurilor

vechi; noul nu se poate afirma fără a distruge vechiul.

În Facerea, vinul se oferea în libaţie împreună cu arderea de tot (holocaust) – ritual zilnic în Templul din Ierusalim (Ieşirea, 29, 40). Se

consuma în amestec cu apă, iar beţia, ca toate celelalte excese, era osândită (Pildele lui Solomon, 20, 1; 23, 29-35). Vinul se mai folosea şi în medicină pentru a

229

dezinfecta rănile (Luca, 10, 34), dar şi ca stupefiant în amestec cu fiere (Iisus, gustând, nu a voit să bea, Matei, 27, 34). La Cina cea de Taină, Iisus ridică pa-harul şi le spune

apostolilor: „Acesta este sângele Meu” (Matei, 26, 27-29; Marcu, 14, 23). Astăzi, în liturghia creştină, vinul simbolizează sângele lui Hristos cel jertfit.

(A) (TE) VINDECA

„Doctore, vindecă-te pe tine!” (Luca, 4, 23) – dicton

prin care se recomandă celor ce dau sfaturi altora, să le

urmeze ei înşişi mai întâi.

VIŢEL DE AUR

„Viţelul de aur” (Deuteronom, 9, 16-21) – este un

nume edificator pentru renunţare la un ideal care nu

acceptă compromisul. În limitele acestei semnificaţii, reprezintă

contrafacerea faţă de autentic, minciuna faţă de adevar.

Lit. Heine, în poezia Viţelul de aur, face trimitere la

episodul biblic despre adoraţia aurului , prezentân-

du-l cu sarcasm.

Pe muntele Sinai, Moise a primit de la Dumnezeu cele două table ale mărturiei cu cele zece porunci. Cum Moise plecase din mijlocul poporului de 40 de zile, întârzierea este privită cu

neîncredere şi considerată un act de trădare şi mulţimea îi cere lui Aaron: „Scoală-te! fă-ne zei, care să meargă înaintea noastră, că ce s-a întâmplat cu acel om, cu Moise, care ne-a

230

scos pe noi din pământul Egiptului nu ştim”(Ieşirea). Fratele lui Moise le îndeplineşte cerinţa şi le făureşte un dumnezeu vizibil (un viţel de aur, după modelul egiptean al boului Apis): „Şi tot poporul scoase toţi cerceii cei de aur, care aveau ei în urechile lor, şi-i aduseră lui Aaron; Carele luându-i din mâinile lor, după ce cu dalta făcu forma, le făcu lor un

viţel turnat...”; „Şi ei se sculară a doua zi de dimineaţă, şi sacrificară arderi de tot, şi aduseră sacrificii de bucurie; şi poporul se pune la mâncare şi băutură, şi se sculară să joace”.

La întoarcerea lui Moise, acesta a aruncat în foc viţelul de aur, întâmplare din care ne-a rămas expresia la adresa acelora care se închină la un singur idol: aurul.

231

YOD

Este cea mai mică literă a alfabetului ebraic şi aramaic.

În textul Septuagintei, ea devine iota, litera cea mai mică

din alfabetul grecesc.

„Fără a schimba o iotă” – expresia se foloseşte cu

sensul de a nu schimba nimic, respectând întocmai

originalul (unui text, al unor cuvinte, al unei cugetări).

Iisus le spune ucenicilor Săi (Matei, 5, 17-18): „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau prorocii... Căci adevărat zic vouă: înainte

de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă din Lege nu va trece, până ce se vor face toate. ”

232

ZI

„Zilele Facerii” (Facerea) – expresia se foloseşte cu

referire la perioade de timp (nu neapărat zile!) , care

conţin schimbări fabuloase, evenimente social-

istorice de mare importanţă.

Întrebări fără răspuns, cu privire la apariţia vieţii pe Pământ şi în univers, l-au preocupat dintotdeauna pe om. Varianta biblică nu formulează un răspuns acestor întrebări, pentru că revelaţia religioasă presupune simboluri şi semnificaţii inaccesibile gândirii umane. În logica omenească, există un început şi un sfârşit, dar în logica divină, acestea sunt, pur şi simplu, elemente definitorii ale lui Dumnezeu (v. A fi Alfa şi Omega).

În cartea Facerea, se descrie creaţia astfel: „La început creă Dumnezeu cerul şi pământul. Şi fără formă şi deşert era pământul; Şi întunerec era peste faţa adâncului; şi spiritul lui Dumnezeu se purtă pe deasupra apei. ” În prima zi apar lumina şi întunericul (ziua şi noaptea); în a doua zi este separat cerul şi pământul; în a treia zi sunt despărţite apa şi uscatul; în ziua a patra a creat soarele, luna şi stelele;

233

în ziua a cincea a făcut vieţuitoarele apelor şi cele zburătoare ale pământului; în ziua a şasea a creat omul (pe Adam şi Eva „după chipul şi după asemănarea Sa”), căruia îi este menit să stăpânească toate făpturile pământului; ziua a şaptea

este dedicată odihnei: „Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială” (Facerea, 2, 3).

234

INDEX

ABEL

Nevinovat ca Abel (Facerea, 4) – 11

ABIS

Abisul cheamă abisul (Psalmi, 43, 8) – 12

ADAM

Adam (Facerea, 2, 7) – 12

Coasta lui Adam (Facerea, 2, 22) – 13

În costumul lui Adam (Facerea, 3, 7) – 13

A fi neam după Adam (Facerea, 2, 7) – 13

Mărul lui Adam (v. Măr) -13

De la Adam şi Eva (Facerea) – 13

A fi de la Adam şi Eva – 13

ADÂNC

Din adâncuri (Psalmi, 130) – 16

ADEVĂR

Cumpără adevărul, dar să nu vinzi înţelepciunea, învăţătura şi

iscusinţa (Septuaginta, Proverbe, 23, 23) – 16

235

ADULTER

A arunca cu piatra în cineva; a arunca primul cu piatra (Ioan, 8, 7) – 17

ALELUIA! (Psalmi, 104, 35) – 18

ALES

Mulţi chemaţi, puţini aleşi (Matei, 22, 14) – 19

ALFA ŞI OMEGA

A fi Alfa şi Omega (Apocalipsa, 1, 8; 21, 6; 22, 13) – 21

AMIN

A spune amin la toate (Matei, 6, 13) – 23

ANATEMĂ

Să fie anatema! (Isaia, 34, 23; Leviticul, 27. 28) – 23

ANA

De la Ana la Caiafa (Luca, 23, 7-11) – 24

APĂ

Izvoarele apelor (Psalmi, 41) – 26

Apa vieţii (Apocalipsa, 22, 1) – 26

Apa distrugătoare (Amos, 5, 24)– 26

Apă vie (Ioan, 4, 1-30) – 26

Picătură de apă în mare (Ecleziastul, 11, 10) – 26

Apa Botezului (Faptele Apostolilor, 10, 47) – 26

Moise salvat de ape (Ieşirea, 2, 1) – 26

236

APOCALIPSĂ

Apocalipsa lui Ioan – 28

Scenă de Apocalips(ă) – 28

Venirea Apocalipsului (Apocalipsa, 1, 1; Corinteni, 12, 1) – 29

Bătrânii Apocalipsei (Apocalipsa, 4, 4) – 29

Fiara Apocalipsei (Apocalipsa, 11, 7) – 29

Cavalerii Apocalipsei (Apocalipsa, 6, 2-8) – 29

Pecetea celor aleşi în Apocalipsă (Apocalipsa, 7, 3-8)- 29

APOSTOL

Faptele Apostolilor – 34

Misiunea apostolilor – 34

ARCĂ

Arca Iui Noe (Facerea, 6, 14) – 36

(A) AVEA

Să aibă pentru sine (Facerea, 38, 23) – 38

AVE MARIA

Ave Maria! (Luca, 1, 28-42) – 38

AVERE

Ce folos îi poate aduce averea unui prost, căci el nu poate cumpăra

cu ea înţelepciunea? (Septuaginta, Proverbe, 17, 16) – 39

237

AVRAAM (ABRAHAM)

Copiii lui Avraam (Matei, 3, 9; Luca, 13, 16; 19, 9) – 39

Sânul lui Avraam (Luca, 16, 19-25) – 40

A trăi ca în sânul lui Avraam (Luca, 16, 22-23) – 40

(A) AUZI

Cine are urechi de auzit să audă (Matei, 11, 15) – 42

(A) ATINGE

Nu mă atinge! (Ioan, 20, 17) – 43

BAAL

Profeţii lui Baal (Luca, 11, 15) – 44

BABEL

Turnul Babel (Facerea, 11, 1-9) – 45

Aici este turnul lui Babel – 46

BABILON

Babilonul cel mare – 48

Babilonul – „Marea desfrânată” (Apocalipsa, 18, 9-24) – 48

BALAAM (VALAAM)

Măgăriţa lui Balaam (Numeri, 27, 28) –49

BĂRBAT

Tu eşti acel bărbat (Cartea regilor, 2, 12, 7) – 51

238

BETLEEM

Măcelul pruncilor din Betleem (Matei, 2, 16) – 51

BIBLIE

Legea şi Prorocii (Matei, 7, 12)- 52

Literă de Scriptură / Literă de Evanghelie (Matei, 24, 14) – 52

BISERICĂ

Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Matei, 16, 18) – 54

BOGAT

Mai uşor îi va fi cămilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului

să intre în împărăţia cerurilor (Luca, 18, 25) – 55

Nu puteţi să slujiţi şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Luca, 16, 13;

Matei, 6, 24) – 56

BOTEZ

Botezul – Ioan Botezătorul – 56

Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie! (Ioan, 1, 23) –56

BUNA-VESTIRE (Luca, 1, 26-38) – 57

CAIN

Sunt eu oare păzitorul fratelui meu? (Facerea, 4, 1-24) – 59

Semnul lui Cain – 59

Urmă pe fruntea lui Cain (Facerea, 4, 15) – 59

Cain este Abel (Facerea, 4, 14-16) – 59

239

CANAAN (Facerea, 12)

Pământul făgăduinţei (Facerea, 13, 15) – 61

CANA

Nunta din Cana Galileii (Ioan, 2, 1-12) – 63

CAPERNAUM (CAFARNAUM) (Marcu, 2, 2) – 65

CARNE (TRUP)

Duhul este vrednic, dar carnea este slabă (Matei, 26, 41) – 66

Rudenia după trup – 66

Os dinosul meu şi carne din carnea mea (Facerea, 2, 23) – 66

Făptura cărnii – 66

CARTE

Carte cu şapte peceţi (Apocalipa, 5, 1) – 67

CĂMILĂ

A trece cămila prin urechile acului (Matei, 19, 24; Luca, 18, 25) – 67

Strecoară ţânţarul, dar înghit cămila (Matei, 23, 24) – 68

CĂSĂTORIE

Ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă (Matei, 19, 6) – 68

(A) CĂUTA

Căutaţi şi veţi găsi! (Matei, 7, 7) – 69

Nu căuta să fii la fel cu oamenii răi şi nici nu dori să fii împreună cu

ei (Proverbe, 24, 1) – 69

240

CÂNTARE

Cântarea Cântărilor – 69

CEI DINTÂI/CEI DE PE URMĂ

Cei de pe urmă vor fi cei dintâi (Matei, 23, 12) – 71

CENUŞĂ

A-şi pune cenuşă pe/ în cap (Iona, 3, 6) – 72

CER

Cerul explică gloria Domnului (Psalmi, 18, 2) – 72

Al şaptelea cer /al nouălea cer – 73

(A) CERE

Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide!

Căci orişicine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se va

deschide (Matei, 7, 7-8) – 74

CEZAR

Daţi Cezarului ce este al Cezarului... (Matei, 22, 17-21) – 74

A da Cezarului ce este a(l) Cezarului – 74

CHEIE

Cheile Sfântului Petru (Luca, 11, 52) – 75

241

CHEMAT

Primul chemat (Marcu, 1, 16-20) – 76

CHIP

Dumnezeu a făcut pe om după chipul său (Facerea, 1, 27) – 77

Să nu-ţi faci chip cioplit... (Ieşirea, 20, 4-5) – 77

CINA

Cina cea de Taină (Luca, 22, 8-20) – 78

(A) CINSTI

Mulţi cinstesc pe cel puternic şi se împrietenesc cu cel darnic

(Proverbe, 19, 6) – 79

COAPSE (RĂRUNCHI)

A cerceta inima şi rărunchii (Psalmi, 7, 9; 25, 2) – 79

COLOS

Colos cu picioarele de lut (Daniel, 2) – 80

(A) CREDE

Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui credincios (Marcu, 9, 13) – 81

O credinţă care mută munţii din loc (Matei, 17, 20) – 81

A fi asemenea lui Toma necredinciosul/ A fi (ca) Toma Necredinciosul

(Ioan, 20, 26-29) – 81

Numai credinţa te mântuie (Epistola lui Iacov, 2, 14)- 81

242

(A) CREŞTE / (A) (SE) ÎNMULŢI

Creşteţi şi vă înmulţiţi şi populaţi pământul! (Facerea, 1, 28; 9, 1) – 85

CRUCE

Răstignirea pe cruce (Luca, 23; Ioan, 19; Coloseni, 2, 14)- 86

A-şi duce crucea (Ioan, 19, 17) – 86

A-şi purta crucea (Luca, 3, 23; 14, 27) – 86

(A) CUNOAŞTE

Eu nu vă cunosc! (Matei, 25, 12) – 88

CUVÂNT

La început era cuvântul (Ioan, 1, 1-14) – 88

(A) DA/ (A) LUA

Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat

(Cartea lui Iov, 1, 20) – 89

DEMON

Demonul amiezii/de prânz (Psalmi, 90, 5-6) – 89

Demon ispititor (Facerea, 3, 1-5) – 90

DEŞERT

A predica în deşert / glasul celui care predică în deşert (Luca, 3, 4;

Matei 3, 3) / Vocea celui care strigă în deşert (Matei, 3, 3) – 91

A lua numele Domnului în deşert (Deuteronom, 6) – 91

243

Traversarea deşertului (Ieşirea) – 91

DEŞERTĂCIUNE

Deşertăciunea deşertăciunilor, totul este deşertăciune (Eclesiastul, 1,

2) – 92

Omul este asemenea deşertăciunii, zilele lui sunt ca o umbră care

trece (Psalmi, 114, 4) – 92

DOMNIE

Domnia nelegiuiţilor (Proverbe, 28, 12) – 94

DRAGOSTE

Dumnezeu este iubire (Ioan, 4, 16) – 94

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot

sufletul tău şi cu tot cugetul tău – iată cea dintâi şi cea mai

importantă poruncă. Cea de-a doua este asemănătoare: Să-l iubeşti

pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Matei, 22, 37-38) – 94

... iar dacă dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni, 13) – 94

DRUMUL

Drumul crucii – 95

Drumul Damascului (Faptele Apostolilor, 9) – 95

A-şi găsi drumul Damascului (Faptele Apostolilor, 9, 3-8) – 95

DUH

Duhul Sfânt – 96

Duhul suflă unde voieşte (Ioan, 3, 8) – 96

244

Litera ucide, iar duhul dă viaţă (2 Corinteni, 3, 6) – 96

Prin lucrarea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor, 1, 8) – 97

DUMNEZEU

Mâna lui Dumnezeu/ braţul lui Dumnezeu/degetul lui Dumnezeu

(Ieşirea, 8, 15) – 98

Unsul lui Dumnezeu (Psalmi, 105) – 98

Mielul lui Dumnezeu (Matei, 26-28; Ioan, 5, 29; Apocalipsa, 12, 11) – 98

Iată-L pe mielul lui Dumnezeu care va ridica păcatele lumii (Ioan, 5, 29) – 98

Pe cine iubeşte Dumnezeu, îl ceartă (Evrei, 12, 6) – 98

A nu vedea faţa lui Dumnezeu (Facerea, 32, 31) – 98

Caută-l pe Dumnezeu (Matei, 7, 8; Luca, 11, 10) – 98

Frica lui Dumenzeu este începutul înţelepciunii (Proverbe, 1, 7; 9, 10) – 98

Doamne Dumenzeul Meu, de ce m-ai părăsit (Matei, 27, 46)- 98

Dumnezeu a creat pe om după chipul Său (Facerea, 1, 7) – 99

Pentru/în Numele lui Dumnezeu (Coloseni, 3, 17) – 99

A sta de-a dreapta lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor, 2, 33; Evrei, 10,

12; Coloseni, 3, 1) – 99

ECCE HOMO

Iată omul! (Ioan, 19, 5) – 101

EDEN

Grădina din Eden (Ioil, 2, 3) – 102

EGIPT

Cepele din Egipt (Numeri, 11, 5-7) –103

245

(A) ELIBERA

Acum eliberează, Doamne, pe sclavul tău (Luca, 2, 25) –104

EPIFANIE

Sărbătoarea Regilor (Luca, 3, 21-22) – 104

ESAU (ISAV)

A-ţi vinde dreptul de întâi-născut pe un blid de linte ca Esau (Facerea,

25, 29-34) – 105

A (se) vinde pe un blid de linte – 105

EVANGHELIE/ SCRIPTURĂ

Literă de evanghelie/scriptură (Luca, 4, 16-21) – 105

De o simplitate evanghelică sau biblică – 106

Femeie puternică în Scripturi (Proverbe, 10, 31) – 106

EXOD

Cartea exodului – 106

FARISEI

Ipocrizie de Farisei (Luca, 11, 44) – 108

FAŢĂ (CHIP)

A căuta faţa lui Dumnezeu (Psalmi, 26, 7-9; 42, 3) – 109

A-şi acoperi faţa (Ieşirea, 3, 6) – 109

Schimbarea la faţă (Matei, 17, 1) – 109

Faţa lui Hristos sau Sfânta Faţă – 109

246

FĂGĂDUINŢĂ

Popor al făgăduinţei (Ieşirea, 42, 18-22) – 110

FEMEIE

Mai bine să locuieşti într-un ţinut pustiu, decât cu o femeie certăreaţă

şi care îşi iese din fire (Proverbe, 27, 19)- 111

Bucură-te de viaţă cu femeia pe care o iubeşti, în toate zilele deşartei

tale vieţi, pe care ţi-a hărăzit-o Dumnezeu sub soare (Eclesiastul, 9, 9) – 111

FERICIRILE

Fericiţi cei săraci cu duhul... (Matei, 5, 3-10) – 111

(A) FI

Ce este ceea ce a fost? Ceea ce va fi. Ce este ceea ce s-a făcut? Ceea ce

se va mai face. Nimic nou sub soare (Ecclesiastul, 1, 9) – 113

FIAT

Fiat lux! (Facerea, 1, 3; Corinteni, 4, 6) – 113

Fie-mi mie după cuvântul tău! (Luca, 1, 26-38) – 113

FOC

Coloana de foc (Ieşirea, 13, 21) – 113

FRUCT (ROD)

Fructul oprit (Facerea, 2, 17; 3, 1) – 114

A judeca pomul după roade (Matei, 12, 33) – 114

247

FRUNZĂ

Frunza de viţă (Facerea, 1, 7) – 115

FUGĂ

Fuga în Egipt (Matei, 2, 13)- 115

GHEENĂ

Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor (Matei, 13, 42) – 116

GROAPĂ

Cine sapă groapa altuia cade singur în ea şi piatra se întoarce spre

cel ce o prăvăleşte (Înţelepciunea lui Isus Sirah, 27, 27) – 117

Cine sapă groapa altuia, cade în ea; şi cine întinde o cursă, va pieri

în ea (Proverbe, 26, 27) – 117

Cel ce sapă o groapă, poate să cadă în ea şi cel ce dărâmă un zid,

poate fi muşcat de şarpe (Eclesiastul, 10, 8) – 117

HAOS

Tohu-bohu – 118

HOLOCAUST

Ardere de tot (Levitic, 1) – 118

IDOL

Închinătorii la viţelul de aur/cel gras (Ieşirea, 32, 1-35; Isaia, 40, 19-

20; 44, 9-20; Ieremia, 10, 1-5) – 120

Ochi au, dar nu văd; urechi au, dar nu aud (Psalmi, 115, 5-6) – 120

248

IEREMIA

Ieremiade (Ieremia, 20, 7-18) – 121

Plîngerile lui Ieremia (Ieremia, 36) – 121

IERIHON

Zidurile Ierihonului (Iosua, 6, 20) – 122

Trâmbiţele Ierihonului (Iosua, 6, 4-5) – 122

IERTARE

A întoarce şi celălalt obraz (Luca, 6, 29) – 123

Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! (Luca, 23, 24)- 123

Îi vor fi iertate multe (Luca, 7, 47) – 123

IROD CEL MARE

Bătrân ca Irod – 124

ISPITIRE

A pune pe cineva pe aripa templului (Matei, 4, 5) – 125

IUDA

Iuda Iscarioteanul (Ioan, 12, 4) – 125

Sărutul lui Iuda (Matei, 26, 48) – 126

Iuda Macabeul (Macabei, 9, 19-21) – 126

ÎMPĂRĂŢIE (DOMNIE)

Împărăţia lui Dumnezeu / Împărăţia cerurilor (Matei, 13, 24-50) – 128

Împărăţia Mea nu este în această lume (Ioan, 18, 31) – 128

249

Orice împărăţie care se dezbină în sine nu va dăinui (Matei, 12, 25) – 128

(A) ÎNGRIJI

Medicule, îngrijeşte-te pe tine însuţi! (Luca, 4, 23) – 129

ÎNTUNERIC

Puterea întunericului (Luca, 22, 53) – 129

(A) ÎNVĂŢA

Şi acum, învăţaţi! (Psalmi, 2, 10) – 130

(A) ÎNVIA

Învierea lui Iisus (Matei, 28; Luca, 24, 34; Marcu, 16, 9) – 130

Lazăre, vino afară! (Ioan, 11, 43; 12, 9-17) – 131

JUDECATĂ

Judecata de apoi (Apocalipsa, 20, 11-15) – 133

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi! Căci cu ce judecată judecaţi, veţi fi

judecaţi (Matei, 7, 1) – 133

Trâmbiţele Judecăţii de Apoi (Apocalipsa, 8, 11) – 133

A despărţi oile de capre: cei aleşi de cei osândiţi (Matei, 25, 32) – 133

Nu ştiţi nici ziua, nici ceasul: momentul Judecăţii de Apoi (Matei, 25, 13) – 133

Judecata de Apoi – 133

KABBALĂ

Cabală – 136

Cabalistic – 136

Semne cabalistice – 136

250

A pune la cale o cabală împotriva cuiva – 136

LEU

Leul căutând pe cine să sfâşie (I Petru 5, 8) – 139

LUMINĂ

Fiat lux! (Facerea, 1, 3-4) –139

Voi sunteţi lumina lumii! (Matei, 5, 14) – 139

MAMONA

Nu poţi sluji la doi stăpâni – 142

A se închina lui Mamon (a) – 142

MANĂ

Mană cerească (Ieşirea 16, 4) – 143

Nu aşteptaţi să vă pice mana din cer – 144

MANE, TEKEL, FARES

Mane, Tekel, Fares (Daniel, 5, 25) – 145

MARTA

Partea cea mai bună (Luca, 10, 38-42) – 145

MATER DOLOROSA

A lua un aer de „mater dolorosa” – 146

MATUSALEM

Bătrân ca Matusalem (Facerea, 5, 21-27) – 147

251

MĂR

Mărul lui Adam (Facerea, 2, 9) – 148

MĂRGĂRITAR

Nu trebuie să arunci mărgăritare porcilor (Matei, 7, 6) – 148

MÂNDRIE

Unde va fi fost mândria, acolo va fi şi ocara (Proverbe, 11, 2) – 149

Şi pentru că inima lui se trufise şi duhul lui se împietrise până la

mândrie, a fost coborât de pe scaunul regatului său şi vrednicia lui i-a fost

luată (Daniel, 5, 20) – 149

Căci de vă robeşte cineva, de vă mănâncă cineva, de vă ia ce este al

vostru, de vă priveşte cineva cu mândrie, de vă loveşte cineva peste

obraz, – răbdaţi (Faptele Apostolilor, 11, 20) – 149

Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi

slujitorii mândriei (Iov, 9, 13)- 150

Ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie (Iov,

33, 17) – 150

Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină de

mândrie (Psalmi, 11, 3) – 150

MESIA

Venirea lui Mesia (Isaia, 9, 1-7) – 150

MIEL

Mielul lui Dumnezeu (Ioan, 1, 29) – 151

252

MOISE

Tablele lui Moise (Deuteronom, 5, 6-21) – 152

Toiagul lui Moise (Ieşirea, 4, 2) – 152

MORMÂNT

Morminte văruite (Matei, 23, 27) – 153

Punerea în mormânt (Matei, 27, 60) – 153

Sfântul Mormânt – 153

MUŞTAR

Mare cât un grăunte de muştar (Marcu, 4, 31-32; Luca, 13, 18-19) – 154

NEGHINĂ

A despărţi grâul de neghină – 155

NEGUSTOR

Negustorii din templu (Ioan, 2, 13-16) – 156

NEMROD

Nemrod (Facerea, 10, 9) – 156

NENOROCIRE

O nenorocire nu vine niciodată singură (Psalmi, 41, 8) – 157

NUNC DIMITTIS

A-şi spune al său nunc dimittis (Luca, 2, 29-32) – 157

253

OAIE

Oaie rătăcită (Matei, 18, 12-13) – 158

Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia rătăcită (Luca,

15, 3-7)- 158

OCHI

Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte (Ieşirea, 21, 24) – 159

OM

Orice om este mincinos (Psalmi, 115, 2) – 160

Ce i-ar folosi omului, dacă ar câştiga întreaga lume, dar şi-ar pierde

sufletul? (Marcu, 8, 36) – 160

Omul bogat se socoteşte înţelept, însă cel sărac şi deştept îl va judeca

(Proverbe, 28, 11) – 160

Vai de omul singur! (Ecleziastul, 4, 10) – 160

PACE

Pace vouă! (Luca, 24, 16) – 161

Pace vouă, pacea fie cu voi! – 161

PAHAR

Tată al meu, treacă de la mine paharul acesta! (Matei, 26, 36) – 162

PAI

Să vezi paiul din ochiul altuia, şi nu bârna din ochiul tău (Isaia, 5, 24;

Psalmi, 82, 12) – 162

Paiul şi bârna – 163

254

PARABOLĂ (PILDĂ)

A vorbi în parabole – 163

PAŞTI

A-şi face Paştile – 164

PATIMĂ

Patimile lui Iisus – 165

Săptămâna Patimilor – 165

PĂCAT/PĂCĂTOS

Păcatul originar – 167

Am păcătuit! (II Regi, 12, 12) – 167

Urât ca cele şapte păcate capitale – 167

Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu

(Iezechiel, 18, 32) – 167

Să nu fii sclavul păcatului (Romani, 6, 17) – 167

PĂSTOR

Bunul Păstor (Ioan, 10, 11) – 169

(A) PĂSTRA

Păstrează cu grijă învăţătura, nu o lăsa, păstreaz-o, căci ea este

viaţa (Proverbe, 4, 13) – 170

255

(A) PĂZI / (A) FERI

Cine îşi păzeşte gura şi limba, îşi fereşte sufletul de primejdii

(Proverbe, 21, 23) – 170

Cei ce părăsesc legea laudă pe cel păcătos, cei ce o păzesc se aprind

contra lui (Proverbe, 28, 4) – 171

PÂINE

Înmulţirea pâinilor (Matei, 14, 15-21; Luca, 9, 12-17) – 171

Pentru o îmbucătură de pâine (Proverbe, 28, 21) – 171

Îţi vei câştiga pâinea cu sudoarea frunţii (Facerea, 3, 19) – 171

Pâinea cea de toate zilele (Matei, 6, 11 şi Luca, 11, 3) – 171

Omul nu trăieşte numai cu pâine (Deuteronom, 8, 3; Matei, 4, 4) – 171

PETRU (Sfântul Petru)

Tu eşti Petru şi pe această piatră voi construi biserica mea (Matei, 16,

18-19) – 172

Non possumus (Faptele Apostolilor, 7, 20)- 172

PIATRĂ

Piatră de încercare (Isaia, 8, 14; 28, 16) 174

Piatră unghiulară (Isaia, 28, 16) – 174

Nu va rămâne piatră pe piatră (Marcu, 13, 2) – 174

A-i arunca piatra cuiva (Ioan, 8, 7) – 174

Inima de piatră (Iezechiel, 36, 26) – 174

Nu va mai râmăme aici piatră pe piatră (Matei, 24, 2) – 175

256

PILAT DIN PONT

A se spăla pe mâini (Matei, 27, 25) – 176

Ca Pilat din Pont (Matei, 27, 24) – 176

A fi trimis de la Pilat la Irod (Luca, 23, 7-11) – 176

POARTĂ/PORŢI

A intra pe poarta cea strâmtă (Matei, 7, 13-14) – 177

POTIR

Potirul amărăciunii (Psalmi, 75, 9) – 178

A bea paharul (cupa) până la fund – 178

Potirul Sfântului Graal – 178

POTOP

De pe vremea potopului (Facerea, 6-9) – 179

PREDICĂ

Predica de pe Munte (Matei, 5-7) – 179

PRIETEN

Mai bun este un prieten aproape de tine decât un frate care este

departe (Proverbe, 27, 10) – 180

Prietenul adevărat este plin de iubire în orice moment, iar în

nenorocire el este ca un frate (Proverbe, 17, 17) – 180

PRONIE (PROVIDENŢĂ)

Ajunge zilei răutatea ei! (Matei, 6, 34) – 181

257

Şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi (Luca, 12, 7) – 181

PROROC (PROFET)

Nimeni nu este proroc în ţara lui (Luca, 4, 24) – 182

Proroc de nenorociri – 182

PROVERB (PILDĂ)

Proverbele (Pildele) lui Solomon – 184

PSALM

Psalmii lui David – 185

PULBERE

Aminteşte-ţi, omule, că eşti pulbere şi în pulbere te vei întoarce

(Facerea, 3, 10) – 187

Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea, 3, 19) – 187

(A) PUTEA

Nu putem (Faptele Apostolilor, 4, 20) – 187

A (TE) RIDICA

Ridică-te şi umblă! (Matei, 9, 5) – 189

RISIPITOR (FIU RISIPITOR)

Întoarcerea fiului risipitor – 189

A tăia viţelul cel gras (Luca, 15, 11 -32) – 189

258

SABIE

Cine scoate sabia, de sabie va pieri (Matei, 26, 52) – 192

Sabie de durere (Luca, 2, 35) – 192

Sabia arhanghelului Mihail – 192

Mulţi au căzut de ascuţişul sabiei; dar nu aşa mulţi ca cei care au

căzut din cauza limbii (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah, 28, 18) – 192

Cu sabia între dinţi (Matei, 8, 12; Luca 13, 28) – 192

SALOMEEA

Dansul Salomeei (Marcu, 6, 22) – 193

SAMARIA

Un bun samaritean (Luca, 10, 29-37) – 194

SAMSON

Părul lui Samson (Judecători, 16, 17) – 195

SARE

Sarea pământului (Matei, 5, 13; Luca, 14, 34) – 196

SATANA

Prinţul întunericului – 197

Înapoi, satană! (Matei, 4, 10; Marcu, 8, 33). – 197

Pleacă de la mine, satan! (Matei, 4, 10; Marcu, 4, 15) – 197

Piei din ochii mei, satano! (Matei, 4, 10; 16, 23) – 197

259

SĂRUT

Sărutul lui Iuda (Matei, 48) – 198

SĂRAC

Cel ce-şi bate joc de sărac irită pe ziditorul lui, şi cel ce se bucură de

nenorocirea altuia nu va rămâne nepedepsit (Proverbe, 17, 5) – 200

SCARĂ

Scara lui Iacob – 200

SCHIMBARE

Schimbarea la faţă (Matei, 17, 2; Luca, 9, 29; Marcu, 9, 2) – 200

(A) SCRIE

Ce am scris, rămâne scris! (Ioan, 19, 22) – 201

SECERIŞ

Secerişul este îmbelşugat, dar lucrătorii sunt puţini (Matei, 9, 31) – 202

Cei ce seamănă cu lacrimi, cu bucurie vor secera (Psalmi, 125, 5) – 202

(A) SEMĂNA

Cel ce seamănă nedreptate seceră nenorociri (Proverbe, 22, 8) – 203

Ei seamănă vânt şi vor culege furtună (Osea, 8, 7) – 203

SFÂRŞIT

S-a sfârşit! / Totul s-a sfârşit! (Ioan, 19, 30) – 203

260

SFÂNT

Sfântul Sfinţilor (Ieşirea, 26, 33)- 204

Cetatea Sfântă (Apocalipsa, 3, 121; 21, 2) – 204

A pătrunde în Sfânta Sfintelor – 204

Sfânta Sfintelor (Levitic, 16) -204

SINGURĂTATE

Nu este bine ca omul să fie singur (Facerea, 2, 18) – 204

Vai de cel singur, că odată căzut, nu are pe nimeni care să-l ridice!

(Eclesiastul, 4, 10) – 204

Vai de omul singur! (Ecleziastul, 4, 10) – 204

(A) SLUJI

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei, 5, 24) – 205

SMINTEALĂ

Vai omului prin care vine sminteala! (Matei, 13, 41; 18, 6-7) – 205

SOARE

Nimic nou sub soare (Eclesiastul 1, 10) – 205

SODOMA ŞI GOMORA

Sodoma şi Gomora (Facerea, 19, 24, 25 şi 28) – 206

SOLOMON

Judecata lui Solomon (III Regi, 3, 16-28) – 208

Altarele lui Solomon (III Regi, 11) – 208

261

Solomon şi regina din Saba (III Regi, 10, 1-10) – 208

Înţelepciunea lui Solomon – 208

Templul lui Solomon (III Regi, 6, 2) – 208

SOLZI

I-au căzut solzii de pe ochi (Faptelele Apostolilor, 9, 18)- 210

SPIRIT

Spiritul zboară unde vrea (Ioan, 3, 8) – 211

Spiritul este activ, carnea însă este slăbiciune (Matei, 26, 36) – 211

Sufletul suflă unde vrea el (Ioan, 3, 8) – 211

STÂNCĂ

A construi pe nisip (Matei, 7, 25-26) – 211

(A) STRIGA

A striga de pe case/ de pe acoperişuri (Matei, 10, 27) – 212

Strigările Eclesiastului – 212

Vocea celui care strigă în deşert (Matei, 3, 3) – 212

Din adâncul sufletului strigat-am către tine, Doamne! (Psalmi, 129) – 212

SUFERINŢĂ

Suferinţele lui Iov – 213

TATĂL NOSTRU

Tatăl nostru (Matei, 6, 9-13) – 214

A spune Pater Noster – 214

A spune (a şti) ceva ca pe Tatăl Nostru – 214

262

TEMPLU

Templul din Ierusalim – 215

Urâciunea pustiirii (Daniel, 9, 27; Matei, 24, 15) – 215

TIMP

Toate îşi au vremea lor (Eclesiastul, 3, 1) – 216

Pentru orice treabă există un timp stabilit (Eclesiastul, 8, 6) – 216

TOMA

Toma necredinciosul (Ioan, 20, 24-29) – 216

TRECERE

Trecerea Iordanului (II Regi, 19, 17) – 216

Trecerea Mării Roşii (Ieşirea, 14, 21-22) – 217

TREIME

Sfânta Treime – 217

La Paşti sau la Sfânta Treime – 218

ŢAP

Ţap ispăşitor (Levitic, 16, 5-10) – 221

ŢARĂ

Ţara făgăduinţei / Pământul făgăduinţei (Facerea, 12, 7) – 222

UCENIC (DISCIPOL)

Ucenic (Isaia, 8, 16) – 224

263

Cine nu este cu mine este împotriva mea (Matei, 12, 30) – 224

UNSPREZECE

(Ceasul al) unsprezecelea (Matei, 20, 1-16) – 225

Lucrătorii din ceasul al unsprezecelea -225

VACI

Vaci grase, vaci slabe /vremea vacilor grase şi vremea vacilor slabe

(Facerea, 41, 1-32) – 226

VADE RETRO, SATANAS

Piei, Satano! (Matei, 4, 10) – 227

VÂNTURĂTOARE (DÂRMON)

A despărţi grâul de neghină (Luca, 3, 17) – 227

(A) VEDEA

De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, dar nu vezi bârna din ochiul

tău? (Matei, 7, 3) – 227

Am văzut sub soare că la locul de judecată stă fărădelegea şi la locul

dreptăţii stă nedreptatea (Eclesiastul, 3, 16) – 227

Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă (Psalmi,

115, 5-6)- 227

VIN

Nu se pune vin nou în burdufuri vechi (Matei, 9, 17) – 228

264

(A TE) VINDECA

Doctore, vindecă-te pe tine! (Luca, 4, 23) – 229

VIŢEL

Viţelul de aur (Deuteronom, 9, 16-21) – 229

YOD

Fără a schimba o iotă (Matei, 5, 17-18) – 231

ZI

Zilele Facerii (Facerea, 1) – 232

265

BIBLIOGRAFIE

Surse, studii, articole

***, 1994, Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura

Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Romane.

***, 2001, Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi

Noului Testament. Traducere literală nouă.

Ediţia completată, revizuită şi actualizată cu

subtitluri şi texte paralele marginale şi ad-

notări de traducere în subtext are la bază

Biblia. Traducere literală, Dumitru

Cornilescu, 1931, Bucureşti: GBV.

ALBOUY, P., 1969, Mituri şi mitologii în literatura

franceză, Paris: Armand Colin.

ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia Bibliei.

Traducere în limba română de Mihaela

Mitrofan, Vasile Lup, Adela Pop, Eugen

Zehan, Cluj: Logos. (ed. orig. Encyclopaedia

of Bible, Lyon Publishing, Oxford, 1986).

BĂDILIŢĂ, Cristian, 1999, Evanghelii apocrife, Iaşi:

Polirom.

266

BÂRLEA, Petre Gheorghe, 2000, Introducere în studiul

latinei creştine, Bucureşti: Grai şi Suflet-

Cultura Naţională.

BÂRLEA, Petre Gheorghe, 2005, Rolul traducerilor din

latină în formarea limbii române literare,

Bucureşti: Editura Academiei.

COCAGNAC, Maurice, 1997, Simboluri biblice. Lexic

teologic. Traducere din franceză de Michaela

Slăvescu, Bucureşti: Humanitas.

DUMISTRĂCEL, Stelian, 1980, Lexic românesc.

Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti:

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

ELIADE, Mircea, 1991, Istoria credinţelor şi ideilor

religioase, Bucureşti: Editua Ştiinţifică (ediţie

originală, 1976-1993, Paris: Payot).

FEUILLET, Michel, 20012, Vocabulaire du

christianisme, Paris: PUF.

FRANGA, Liviu, 1997, Poetică latină clasică, Bucureşti:

Editura Fundaţiei România de Mâine.

FRAZER, James George, 1924, Le Folklore dans

l’Ancien Testament, Paris: Geuthner.

267

GHEORGHE, Gabriel, 1986, Proverbele româneşti şi

proverbele lumii romanice. Studiu comparativ,

Bucureşti: Albatros.

IACOB, Niculina, Limbajul biblic românesc (1640-

1801), Vol. 1-2, Suceava: Editura Universităţii

„Ştefan cel Mare”.

IVĂNIŞ-FRENŢIU, Maria, 2001, Limba română –

limba rugăciunii, Bucureşti: Anastasia.

LEMAIRE, André, 2000, Le monde de la Bible, Préface

du Frédéric Boyer, Paris: Editions France

Loisirs.

NORTHROP, F. , 1999, Marele Cod, Biblia şi literatura.

Traducere de Aurel Sassu în colaborare,

Bucureşti: Atlas.

RUXĂNDOIU, Pavel, 197, „Proverb şi context” în:

Revista de etnografie şi folclor, Bucureşti, nr. 3-4,

pp. 197-198.

TOMA, Felicia Raluca, 2009, Pragmatica proverbelor

biblice, Bucureşti: Editura Universitară.

TOMA, Felicia Raluca, 2010, Cuvinte şi expresii biblice

în limba română – o analiză retorico-

stilistică, Bucureşti: Muzeul Literaturii

Române.

268

Dicţionare

***, 1998, Dicţionar enciclopedic al Bibliei, (Coord.:

P.-M. Bogaert). Traducere românească de Dan

Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (ed. orig.

Petit dictionnaire encyclopedique de la Bible,

Turnhout, Editions Brepols, 1987).

***, 2001, Dicţionar de proverbe şi zicători româneşti,

alcătuire şi prefaţă de Grigore Botezatu şi

Andrei Hâncu, Chişinău: Litera.

BERG, I. , 2005, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate

celebre, Bucureşti: Vestala.

BOLOGNE, Jean-Claude, 19992, Dictionnaire

commenté des expressions d’origine biblique.

Les allusiones biblique, Paris: Larousse.

BREBAN, Vasile; BULGĂRE Gheorghe; GRECU, Doina;

NEIESCU, Ileana; RUSU, Grigore; STAN,

Aurelia, 1969, Dicţionar de expresii şi locuţiuni

româneşti, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

CUCU, Ştefan, 2000, Dicţionar român-latin de citate

biblice, Constanţa: Ex Ponto.

DUDA, Gabriela; GUGUI, Aglaia; WOJCICKI, Marie-

Jeanne, 1985, Dicţionar de expresii şi

269

locuţiuni ale limbii române, Bucureşti:

Editura Albatros.

FOULLOUX, Danielle; LANGLOIS, Anne; Le MOIGNÉ,

Alice; SPIESS, Françoise; THIBAULT,

Madeleine; TREBUCHON, Renée, 2005,

Dicţionar cultural al Bibliei. Traducere din limba

franceză de Ana Vancu, Bucureşti: Nemira.

MATEI, Virgil, 1998, Dicţionar de maxime, reflecţii,

expresii latine comentate, Bucureşti: Scripta.

PARAPIRU, Theodor, 2002, Dicţionar enciclopedic de

expresii celebre, Galaţi: Editura Alma.