B sugera câ poziţia ic.c.pţia ei oficială m noi din biologie, fapt, să subliniez

rfţta adoptată de chivoc, avortului, e corect şi poate ale tradiţiei care lucru este foarte coarece credinţa caz, ca în multe luse din religia

la o concluzie e definiţi prin

chestiune de in or ice caz, i problemele , moralitatea , faptul câ Ia a veridicităţii nu presupun ils; e le arată moralitatea

Capitolul 5

Egoismul psihologic

Dar epoca spiritului cavaleresc a trecut. A venit vremea sofiştilor, a economiştilor, a oamenilor calculat,!.

Cdmund Burke, Re flec ti o ns on the Revolulion in France ( I 790)

5.1. Este posibil altruismul?

Morala şi psihologia merg mânâ-n mână. Morala ne spune ce trebuie să facem; dar acest lucru n-ar avea nici un sens dacă noi nu am fi efectiv capabili să facem ce trebuie. Se poate spune câ trebuie să ne iubim duşmanii; dar acestea sunt vorbe goale dacă noi nu suntem efectiv capabili săi iubim. O morală solidă trebuie sâ aibă la bază o concepţie realistă cu privire la ceea ce le stă în putinţă fiinţelor umane.

Aproape toate sistemele de morală recomandă comportamentul altruist. Se spune că, atunci când decidem ce trebuie sâ facem, trebuie sâ luăm în calcul interesele altor oameni: nu trebuie sâ le facem râu altora; de fapt, trebuie sâ încercăm sâ le fim de ajutor oricând este posibil - chiar dacă acest lucru înseamnă renunţarea la anumite avantaje pentru noi înşine.

Dar suntem noi capabili sâ fim altruişti? Există o teorie despre natura umana, susţinută odată în mare măsură printre filosofi, psihologi şi economişti şi încâ atractiva pentru mulţi oameni obişnuiţi, care spune câ noi nu suntem capabili de altruism. Potrivit acestei teorii, cunoscuta sub numele de egoism psihologic, fiecare persoană este construită in aşa fel încât nu-şi poate urmări decât propriile interese. Ca atare, este iraţional sâ aştepţi ca oamenii sâ se poarte „altruist". Matura umană fiind aşa cum este, oamenii vor răspunde la nevoile celorlalţi numai atunci când vor avea ceva de câştigat din asta. Altruismul pur este un mit - pur şi simplu nu există.

Dacă această concepţie este corectă, atunci oamenii sunt foarte diferit! de ceea ce presupunem noi, în mod obişnuit, că ar fi. Bineînţeles câ nimeni nu se îndoieşte de faptul câ fiecăruia îi pasă foarte mult de propria bunăstare. Dar consideram, de asemenea, câ ne pasă şi de alţii, cel puţin într-o oarecare măsură. Dacă egoismul psihologic este corect, atunci acest lucru este o iluzie - la o analiză hotărâtoare, descoperim câ nu ne pasă deloc de ceilalţi. Aceasta este o doctrină şocantă, deoarece ea contrazice concepţia noastră obişnuită despre noi înşine. De ce au considerat-o adevărată atât de mulţi oameni?

5.2. Strategia reinterpretării motivaţiilor

Egoismul psihologic pare să sf ideze faptele. Este tentant sâ-i răspunzi în felul următor: „Bineînţeles câ oamenii acţionează uneori altruist. Jones a renunţat sâ meargă la cinematograf, deşi i-ar fi plăcut foarte mult sâ facă acest lucru, pentru a putea contribui cu bani la eradicarea foametei . Brown îşi petrece timpul liber muncind ca voluntar într-un spital. Smith a intrat într-o casă în flăcări pentru a salva un copil. Toate acestea sunt cazuri clare de comportament altruist şi, dacă adeptul egoismului psihologic crede câ astfel de cazuri nu apar, el pur şi simplu se înşa|â".

Astfel de exemple sunt foarte clare şi gânditorii adepţi ai egoismului psihologic sunt, evident, conştienţi de ele. Cu toate acestea, ei au continuat sâ apere aceasta concepţie. De ce? în parte, pentru câ ei au bănuit câ explicaţiile „altruiste" ale comportamentului sunt prea superficiale - pare că oamenii sunt altruişti, dar o analiza mai profundă a motivaţiilor lor poate da la iveală altceva. Poate câ Jones contribuie cu bani la eradicarea foametei deoarece religia lui îi spune câ va fi recompensat pentru asta în rai. Cel care lucrează ca voluntar în spital poate câ face asta dintr-o nevoie interioară de a-şi ispăşi vreo faptă rea din trecut, sau poate pur şi simplu îi place această muncă, aşa cum altora le place sâ j oace şah. în privinţa femeii care-şi riscă viaţa pentru a salva copilul, ştim cu toţii foarte bine câ astfel de oameni sunt consideraţi eroi, şi poate câ ea este motivată de dorinţa de apreciere publică. Aceasta tehnica de reinterpretare a motivaţiilor este universal aplicabilă şi poate fi repetata oricând. Pentru orice acţiune aparent altruistă se poate găsi un mod de a elimina altruismul şi de a înainta, ca explicaţie, o motivaţie mai egoistă.

Thomas Hobbes (1588-1679) credea câ egoismul psihologic este, probabil, adevărat, dar nu era mulţumit cu o astfel de abordare fragmentară. Din punct de vedere teoretic, nu este elegant sâ te ocupi de fiecare acţiune separai, „ad-hoc". Dacă egoismul psihologic este

adevărat, ar trebui sâ putem oferi o descriere mult mai generală a motivaţiilor umane, descriere care sâ stabilească teoria odată pentru totdeauna. Hobbes încearcă să facă acest lucru. Metoda lui a fost aceea de a inventaria motivaţiile posibile ale oamenilor, concentrându-se în special asupra celor „altruiste", şi de a arăta cum fiecare dintre acestea poate fi înţeleasă în termeni egoişti. De îndată ce ar fi îndeplinii acest proiect, ar fi eliminat altruismul, în mod sistematic, din înţelegerea noastră asupra naturii umane, lată două exemplificări ale modului in

care a lucrat Hobbes: 1. Caritate. Aceasta este cea mai generală motivaţie pe care o

atribuim oamenilor atunci atunci când considerăm câ ei acţionează din grijă pentru ceilalţi. The Oxford English Dictionary dedică aproape patru coloane cuvântului charity (caritate). Este definit în mod diferit, ca „dragoste creştină pentru semeni" şi „bunătate faţă de aproapele nostru". Dar pentru adeptul egoismului psihologic o astfel de dragoste pentru aproapele nostru nu există şi, astfel, caritatea trebuie înţeleasa intr-un mod radical diferit. în lucrarea sa „Despre natura umană", Hobbes descrie caritatea astfel:

„în ochii unui om, nu poate exista un argument mai bun pentru propria sa putere decât acela că el este capabil să-şi realizeze nu numai propriile dorinţe, ci să-i ajute şi pe alţii sa şi le realizeze pe ale lor: şi in aceasta constă conceptul de caritate."

Astfel, caritatea es te o p lăcere pe care o încearcă c ineva demonstrându-şi puterile. Omul caritabil îşi demonstrează sieşi şi lumii că el este mai capabil decât alţii. El poate sâ aibă grijă nu numai de el însuşi, ci îi mai rămâne suficienta forţă şi pentru alţii, care nu sunt atât de puternici ca el. De fapt, el doar face paradă de

propria sa superioritate. Bineînţeles, Hobbes era conştient de faptul câ omul caritabil poate

sâ nu considere că asta face el. Dar noi nu suntem cei mai buni judecători ai propriilor noastre motivaţii. Căci este natural sâ ne interpretăm acţiunile într-o manieră care ne flatează (exact la acest lucru se aşteaptă adeptul egoismului psihologic) şi ne flatează sâ considerăm câ suntem „altruişti". Scopul descrierii lui Hobbes este acela de a oferi explicaţia reală a modului în care acţionăm, şi nu descrierea superficiala şi măgulitoare a ceea ce dorim în mod obişnuit sâ credem.

' 2. M/â, Ce înseamnă sâ-ţi fie milă de altă persoană? Am putea crede câ înseamnă sâ ai compasiune faţă de ea, sâ fii nefericit din cauza necazurilor ei. Şi, acţionând din compasiune, putem încerca sâ o ajutăm. Hobbes consideră câ până aici totul este în regula, dar

încă n-am mers suficient de departe. Motivul pentru care ne tulbură necazurile altora este acela câ ne amintim câ acelaşi lucru ni s-ar putea întâmpla şi nouă! „Mila", spune el, „este imaginarea sau închipuirea unei nenorociri viitoare ce ni s-ar putea întâmpla nouă, pornind de la înţelegerea nenorocirii altora."

Din punct de vedere teoretic, această descriere a milei se dovedeşte a fi mai puternică decât pare la prima vedere. Ea poate explica foarte elegant câteva chestiuni specifice în legătură cu acest fenomen. De exemplu, poate explica de ce, când o persoană buna suferă, simţim mai multa milă decât atunci când suferă un om rău. Mila, în descrierea lui Hobbes, necesită o oarecare identificare cu persoana care suferă -mi-e milă de tine când mâ imaginez p e mine în locul tău. Dar, deoarece fiecare dintre noi crede câ es te un o m bun, nu ne identificăm îndeaproape cu cei pe care îi consideram răi. Ca atare, nu ne este milă de cei râi la fel ca de cei buni - sentimentele noastre de milă variază in mod direct, în funcţie de virtutea persoanei care suferă, deoarece ideea noastră de identificare variază în acest fel.

Strategia reinterpretării motivaţiilor este o metoda persuasivă de raţionare; i-a făcut pe mulţi sâ considere câ egoismul psihologic ar putea fi adevărat. Ea face, cu precădere, apel la un anume cinism din noi, la o bănuială cum câ oamenii nu sunt nici pe departe atât de nobili pe cât par. însă aceasta nu este o metodă hotărâtoare, deoarece nu poate dovedi câ egoismul psihologic este corect. Problema este câ ea nu arată decât câ este posibil sâ interpretezi motivaţiile într-o manieră egoista; nu face nimic pentru a arăta câ motivaţiile egoiste sunt mai profunde şi mai adevărate decât explicaţiile altruiste pe care aceste motivaţii trebuie sâ le înlocuiască. Cel mult, această strategie arată câ egoismul psihologic este posibil. Dar mai este nevoie încă de alte argumente pentru a arăta câ este adevărat.

5.3. Două argumente în favoarea egoismului psihologic

Au fost aduse adesea două argumente generale în favoarea egoismului psihologic. Ele sunt „genera le " în sensul câ f iecare încearcă să stabilească în mod hotărâtor câ toate acţiunile, nu doar o clasă restrânsă, sunt motivate de interesul personal. După cum se va vedea, nici unul dintre argumente nu rezistă prea bine unei examinări minuţioase.

1. lată primul argument. Dacă am caracteriza acţiunea unei persoane ca fiind egoistă şi a alteia ca altruistă, presupunând câ acţiunea este făcută în mod voluntar, trecem cu vederea, în ambele cazuri, un fapt foarte important, şi anume câ persoana face numai

ceea ce doreşte cel mai mult sâ facă. Daca Jones îşi donează banii pentru eradicarea foametei mai degrabă decât sâ-i cheltuiască la cinema, acest lucru arată doar câ el a vrut sâ contribuie la eradicarea foametei mai mult decât a vrut sâ meargâ la cinema - şi de ce ar fi el lăudat pentru „altruismul" său de vreme ce el face doar ceea ce vrea cel mai mult? Acţiunea lui este dictată de propriile lui dorinţe, de propria lui idee cu privire la ce vrea el cel mai mult. Astfel, nu se poate spune că el acţionează altruist. Şi, cum despre orice act aşa-zis altruist se poate spune exact acelaşi lucru, putem conchide câ egoismul psihologic trebuie sâ fie adevărat.

Acest argument are două carenţe principale. în primul rând, se bazează pe premisa câ oamenii nu fac niciodată în mod voluntar decât ceea ce vor să facă. Dar acest lucru este, evident, fals; există cel puţin doua tipuri de acţiuni ce sunt excepţii de la această generalizare. Un tip îl constituie acţiunile pe care am putea sâ nu vrem sâ le facem, dar totuşi le facem, pentru că ele sunt mijloace pentru un scop pe care dorim sâ-1 atingem - de exemplu, mergem la dentist pentru a opri durerea de dinţi. Totuşi, astfel de cazuri ar putea fi considerate ca fiind consistente cu spiritul argumentului, deoarece dorim scopurile în cauză (cum ar fi stoparea durerii de dinţi).

însă exista şi acţiuni pe care le facem nu pentru câ am vrea, şi nici măcar pentru câ sunt mijloace pentru un scop pe care vrem sâ-l atingem, ci pentru câ simţim câ trebuie sâ le facem. De exemplu, o persoana poate face ceva pentru câ a promis câ va face acel ceva şi, astfel, se simte obligată, chiar dacă nu vrea sâ facă acel lucru. Uneori, se sugerează câ în astfel de cazuri, facem acţiunea, până la urmă, pentru câ vrem sâ ne ţinem promisiunile; astfel, şi aici facem ceea ce vrem. însâ ideea aceasta nu mai ţine. Dacă am promis sâ fac ceva şi nu vreau sâ fac acel lucru, atunci este pur şi simplu fals sâ spun câ vreau sâ-mi ţin promisiunea. în astfel de cazuri, trâim un conflict exact pentru câ nu vrem sâ facem ceea ce simţim câ trebuie sâ facem. Daca dorinţele noastre şi simţul datoriei ar fi mereu în armonie, lumea ar fi mult mai fericită. Din păcate, noi nu ne bucurăm de o asemenea situaţie fericită. Este foarte obişnuită experienţa de a fi tras în direcţii di fer i te de dorinţă şi d e obl igaţ ie . Situaţia lui Jones poate fi următoarea: el vrea să meargâ la cinema, dar simte câ, mai degrabă, el trebuie să doneze aceşti bani pentru eradicarea foametei. Astfel, dacă el alege sâ-şi doneze banii, pur şi simplu, el nu face ce vrea. Daca ar face ce vrea, ar merge la cinema.

Argumentul mai are o carenţă. Sâ presupunem câ am accepta, de dragul argumentului, că toate acţiunile voluntare sunt motivate de dorinţă, sau cel puţin câ Jones este astfel motivat. Chiar dacă s-ar

James Rachels

admite acest lucru, n-ar rezulta de aici câ Jones acţionează egoist sau din interes propriu. Căci tocmai faptul câ Jones vrea să facă ceva pentru a-i ajuta pe cei ce mor de foame, chiar atunci când acest lucru înseamnă renunţarea la propriile lui distracţii, îl face pe el neegoist. Ce altceva ar putea fi altruismul daca nu dorinţa de a-i ajuta pe alţii, chiar cu preţul unui oarecare sacrificiu pentru tine? Alt mod d e a pune aceasta idee în evidenţă este acela de a spune câ obiectul unei dorinţe este cel care determină caracterul altruist sau egoist. Simplul fapt câ acţionez conform dorinţei mele nu înseamnă câ acţionez egoist; acest fapt depinde de ce anume vreau. Dacă nu vreau decât propriul meu bine şi nu-mi pasa de loc de ceilalţi, atunci sunt egoist; dar dacă imi doresc ca şi alţii sâ fie fericiţi şi acţionez conform acestei dorinţe, atunci acţiunea mea nu este egoista.

Ca atare, acest argument greşeşte în toate felurile în care poate să dea greş un argument: premisele nu sunt adevărate şi, chiar dacă ar fi adevărate, concluzia nu ar rezulta din ele.

2. Al doilea argument general în favoarea egoismului psihologic , face apel la faptul câ aşa-zisele acţiuni altruiste produc o senzaţie de

satisfacţie proprie in persoana care le face. Când acţionează „altruist", oamenii se simt bine în legătură cu ei înşişi. Acest lucru a fost deseori observat şi exprimat în diferite feluri: „Acest lucru îl face sâ se simtă cu conştiinţa împăcată" sau „Tiu ar mai fi avut somn noaptea daca ar fi făcut altfel" sau „l-ar fi fost ruşine de sine dacă n-ar fi făcut acel lucru" sunt moduri familiare de a evidenţia aceeaşi idee. Aceasta senzaţie de satisfacţie proprie este o stare plăcută de conştiinţa pe care o dorim şi o căutăm. Deci acţiunile sunt „altruiste" numai la un nivel superficial al analizei. Dacă sâpâm mai adânc, descoperim câ ideea acţiunii „altruiste" este , în realitate, obţinerea acestei stări plăcute de conştiinţă. Jones se va simţi mult mai bine faţă de el însuşi daca donează banii pentru eradicarea foametei - dacă s-ar fi dus la cinema, el s-ar fi simţit groaznic din cauza asta - , şi aceasta este adevărata idee a acţiunii.

Potrivit unei bine cunoscute povestiri, acest argument a fost înaintat o d a t ă d e A b r a h a m L inco ln . Un z iar din s e c o l u l al nouăsprezecelea relatează:

„Aflat pe drum într-o diligentă, domnul Lincoln a făcut remarca către un tovarăş de, drum cum că toţi oamenii sunt mânaţi de egoism în acţiunile lor bune. în vreme ce treceau un pod de bârne pe deasupra unei mlaştini, tovarăşul lui de drum critica această poziţie, in timp ce treceau podul, ei au zărit pe mal o scroafă bătrână, cocoşată, care făcea un zgomot teribil, deoarece pirrceii ei intraseră in mlaştină şi erau in pericol de a se îneca. Pe

INTRODUCERE ÎN ETICA 69

când diligenta veche începea sâ urce dealul, domnul Lincoln a strigat: «Vizitiu, poţi opri puţin?". Apoi, domnul Lincoln s-a dat jos din diligentă, a fugit înapoi, a scos purceluşii din noroi şi apă şi i-a pus pe mal. Când s-a întors, tovarăşul lui i-a spus: «Spune-mi, Abe, unde este egoismul în această mică întâmplare?» "Cerule, Ed, aceasta este chiar esenţa egoismului. N-aş fi avut pace toată ziua dacă aş li plecat mai departe lăsând-o pe acea scroafă bătrână, care suferea fâcându-şi griji pentru purceluşi. rin înţelegi că am făcut asta pentru pacea mea interioară?"".

Lincoln a fost un mai bun preşedinte decât filosof. Argumentul sâu este vulnerabil în faţa aceloraşi tipuri de obiecţii ca şi argumentul anterior. De ce să considerăm, doar pentru câ o persoană simte satisfacţie când îi ajută pe alţii, câ asta o face egoistă? Mu este persoana altruistă exact acea persoană care obţine satisfacţie din faptul câ îi ajută pe alţii, în timp ce egoistul nu poate obţine aceeaşi satisfacţie? Dacă Lincoln „şi-a găsit pacea" salvând purceluşii, arată acest lucru câ el este egoist, sau, dimpotrivă, câ este milos şi câ are o inimă bună? (Daca o persoana este cu adevărat egoistă, de ce şi-ar mai chinui conştiinţa cu faptul câ alţii suferă - cu atât mai mult în cazul unor porci?) în mod similar, nu este decât un sofism sâ afirmi câ, dacă Jones se simte bine donând bani pentru eradicarea foametei, el este egoist. Daca spunem acest lucru repede, în timp ce ne gândim la altceva, poate suna în regula; dar daca vorbim fârâ grabă şi acordând atenţie celor spuse, acest lucru sună complet prostesc.

Mai mult, sâ presupunem câ întrebăm de ce obţ ine Jones satisfacţie din contribuţia lui cu bani pentru eradicarea foametei. Răspunsul este următorul: pentru câ Jones este genul de om căruia ii pasă de alţii: chiar dacă aceştia îi sunt necunoscuţi, el nu vrea ca ei sâ sufere de foame şi este dispus să acţioneze pentru a-i ajuta. Daca Jones nu ar fi acest gen de persoana, el nu ar simţi nici o plăcere in a-i ajuta; şi, după cum am vâzut deja, acesta este semnul altruismului, nu al egoismului.

Lecţia generală ce trebuie învăţată de aici se referă la natura dorinţei şi obiectele ei. Dacă avem o atitudine pozitivă faţă de atingerea unui scop oarecare, atunci putem obţine satisfacţie prin atingerea acelui scop. Dar obiectul atitudinii noastre este atingerea acelui scop; şi trebuie sâ vrem sâ atingem acel scop înainte de a putea gâsi vreo satisfacţie în el. Moi nu dorim mai întâi un fel de „stare conştienta plăcută", iar apoi încercam sâ ne dâm seama cum o putem atinge. Mai degrabă dorim tot felul de lucruri diferite - bani, o maşină nouă, sâ fim nişte jucători de şah mai buni, să obţinem o promovare în munca pe care o facem ş.a.m.d. - şi, pentru câ dorim aceste lucruri,

simţim satisfacţie atunci când Ie obţinem. Aşa încât, dacă cineva doreşte bunăstarea şi fericirea altora, el va obţine satisfacţie ajutându-i; dar acest lucru nu înseamnă câ acele sentimente bune reprezintă obiectul dorinţei lui. Nu p e ele le are el în vedere. Şi nici nu înseamnă câ, daca are aceste sentimente, el este în vreun fel egoist.

Aceste doua argumente sunt cele ce se aduc, de obicei, pentru apărarea egoismului psihologic, raptul câ n-au apărut argumente mai puternice este un semn al slăbiciunii teoriei.

5.4. Clarificarea unor confuzii

Una din motivaţiile teoretice cele mai puternice este dorinţa de simplitate. Când vrem sâ explicăm ceva, ne-ar plăcea sâ găsim cea mai simplă explicaţie posibila. Acest lucru este categoric adevărat în ştiinţe - cu cât o teorie ştiinţifică este mai simplă, cu atât este mai mare atracţia pe care ea o exercită. Să luăm în considerare fenomene foarte variate, precum mişcarea planetară, mareele şi felul în care cad obiectele pe suprafaţa pământului când li s e dâ drumul de Ia "înălţime, ba prima vedere, acestea par foarte diferite; ar părea că avem nevoie de o multitudine de principii diferite pentru a le explica pe toate. Cine ar putea bănui câ toate pot fi explicate printr-un singur principiu s implu? Şi totuşi , teor ia gravităţi i f ace aces t lucru. Capacitatea teoriei de a aduce împreună fenomene diferite sub un singur principiu expl icat iv es te una dintre mari le ei virtuţi. Ea ordonează haosul.

în acelaşi fel, când ne gândim la conduita umană, ne-ar plăcea sâ găsim un singur principiu cart; s-o explice in întregime. Dorim o singura formulă simpla, dacă putem găsi una, care sâ unifice fenomenele variate ale comportamentului uman în acelaşi fel în care formule simple din fizica aduc împreuna fenomene aparent diferite. Deoarece egoismul este un factor extrem de important în motivaţie, este natural să ne punem întrebarea dacă nu cumva întreaga motivaţie ar putea fi explicata în termenii acestui factor. Şi, astfel, s e naşte ideea egoismului psihologic.

Dar astăzi majoritatea filosofilor şi psihologilor ar fi de acord câ această idee s-a născut moartă. Ideea de bază din spatele egoismului psihologic nici măcar nu poate fi exprimată fără să se nască confuzii; şi, o dată clarificate aceste confuzii, teoria nici măcar plauzibilă nu va mai părea.

Frima confuzie este aceea dintre egoism şi interes propriu. Când ne gândim, ne dăm seama câ cele două nu sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă mâ duc la medic pentru câ mâ simt râu, acţionez în interes propriu,

dar nimeni nu s-ar gândi sâ mâ numească „egoist" pentru acest lucru, în mod similar, spălatul pe dinţi, munca serioasa la serviciu şi respectarea legii sunt toate în interesul meu, dar nici una nu reprezintă un exemplu de comportament egoist. Aceasta, deoarece compor­tamentul egoist este cel care ignoră interesele altora în circumstanţe în care acestea nu ar trebui ignorate. Conceptul de „egoism" are o anumita nuanţa evaluativâ; sâ numeşti oamenii egoişti nu înseamnă doar sâ le descrii acţiunile, ci sâ le şi critici. Astfel, nu ai fi numit egoist daca ai mânca o masă normală în circumstanţe normale (deşi acest lucru ar li, cu siguranţă, în interesul tău); dar ai fi numit egoist dacă ţi-ai face stocuri de hrana în vreme ce alţii ar muri de foame.

A doua confuzie se face între comportamentul în interes propriu şi urmărirea fericirii. Tăcem multe lucruri din plăcere, dar asta nu înseamnă câ acţionăm în interes propriu. Omul care continuă sâ fumeze chiar după ce află de legătura dintre cancer şi fumat, cu siguranţă nu acţionează în interes propriu, şi nici măcar după propriile standarde - interesul său i-ar porunci sâ se lase imediat de fumat - şi, de asemenea, nu acţionează nici altruist. Fârâ îndoială, el fumează din plăcere, dar acest lucru arată câ o căutare nedisciplinatâ a plăcerii şi o acţiune în interes propriu sunt foarte diferite. Aceasta l-a făcut pe Joseph Butler, principalul critic din secolul al XVHI-lea al egoismului, sâ remarce câ: „Lucrul de plâns nu este faptul câ oamenii ar fi deosebit de preocupaţi pentru propriul lor bine sau interes în lumea aceasta, ci câ ei nu au suficientă grijă de asta".

Luate împreună, ultimele două paragrafe arată câ: (a) este fals câ toate acţiunile sunt egoiste şi (b) este fals câ toate acţiunile sunt făcute în interes propriu. Când ne spălăm pe dinţi, cel puţin în circumstanţe normale, noi nu acţionăm egoist. Iar când fumăm, nu acţionam în interes propriu. Este bine sâ menţionam că aceste două idei nu depind de exemple de altruism; chiar dacă nu ar exista un astfel de lucru precum comportamentul altruist, egoismul psihologic, potrivit acestor argumente, ar rămâne tot fals!

O a treia confuzie este presupunerea obişnuita, dar falsă, că preocuparea cuiva pentru bunăstarea proprie este incompatibilă cu orice preocupare autentică pentru alţii. Deoarece este evident câ oricine (sau aproape oricine) îşi doreşte propriul bine, s-ar putea crede câ nimeni nu poate fi, cu adevărat, preocupat de binele altora. Dar, încă o data, aceasta este, cu siguranţă, o dihotomie falsă. Mu există nici o inconsistenţă în a dori ca toţi sâ fie fericiţi (atât eu, cât şi alţii). Uneori se poate întâmpla ca interesele noastre sâ intre în conflict cu ale altora, în sensul câ nu pot fi satisfăcute şi unele, şi celelalte. în aceste cazuri, suntem nevoiţi să facem alegeri dificile. Dar, chiar şi în astfel de cazuri.

5.5. Eroarea cea mai serioasă a egoismului psihologic

Discuţia precedentă poate pârea excesiv de negativistă - într-atât încât sâ dea naştere chiar la obiecţii. „Dacă egoismul psihologic este atât de evident eronat - s-ar putea spune - şi dacă nu există argumente plauzibile în favoarea lui, cum se face câ atâţia oameni inteligenţi au fost atraşi de acest curent?" Aceasta este o întrebare corectă. O parte din răspuns o reprezintă, cred, imboldul irezistibil către simplitate teoretică; o alta este atracţia a ceea ce pare a fi o atitudine lucida, realistă faţa de pretenţiile omeneşti. Dar exista şi un motiv mai profund: egoismul psihologic a fost acceptat de mulţi gânditori pentru că el li se pârea acestora irefutabil. Şi, într-un anume sens, ei aveau dreptate. Totuşi, în alt sens, imunitatea teoriei în faţa respingerii este punctul ei cel mai slab.

Pentru a putea explica acest lucru, aş vrea, mai întâi, sâ vă spun o poveste (adevărata), care ar putea sâ pară câ nu are legătură cu subiectul nostru.

Acum câţiva ani, un grup de cercetători conduşi de dr. David Rosenham, profesor de psihologie şi drept la Universitatea Standford, au căzut de acord să devină pacienţi ai unor spitale de boli nervoase. Angajaţii spitalelor nu ştiau că ar fi ceva deosebit în legătură cu aceştia; despre cercetător i nu s e ştia decâ t câ erau pac ienţ i . Scopul cercetătorilor era de a vedea cum vor fi trataţi.

Cercetătorii erau perfect „sănătoşi", indiferent ce înseamnă acest lucru, dar chiar prezenţa lor in spitale a dus la presupunerea câ sufereau de tulburări mintale. Deşi se comportau normal (nu făceau nimic pentm a simula boala), ei au descoperit curând câ orice făceau era interpretat

ca semn al vreunui gen de problemă mintală. Când unii dintre ei au fost găsiţi notând câte ceva din experienţele lor, în fişele lor s-a înregistrat ceva de genul „pacientul are ca ocupaţie scrisul". In timpul unei întrevederi, un „pacient" a mărturisit câ, deşi a fost mai apropiat de mamă când era mic, pe măsură ce a crescut a devenit mai ataşat de tatăl său - o turnura a evenimentelor perfect normala. Dar acest lucru a fost considerat o dovada a „relaţiilor instabile din copilărie". Chiar şi asigurările date de ei cu privire la normalitatea lor li s-au întors împotrivă. Unul dintre pacienţii reali i-a prevenit: „Sâ nu spui niciodată unui doctor câ eşti sănătos. Nu te va crede. Va numi acest lucru «retragere in iluzia sănătăţii». Spune-i câ eşti încâ bolnav, dar câ te simţi mult mai bine. El va numi aceasta «capacitate de înţelegere»".

Nici unul dintre angajaţii spitalului nu s-a prins de păcăleală. Cu toate astea, pacienţii reali şi-au dat seama. Unul dintre ei i-a spus unui cercetător: „Tu nu eşti nebun. Ai venit aici doar ca sâ verifici

spitalul". Şi aşa era. Ceea ce au învăţat cercetătorii a fost câ, o dată ce o ipoteză este

acceptată, orice poate fi interpretat astfel încât să fie in sprijinul ei. Ipoteza era câ pseudopacienţii sufereau de tulburări mintale; o data ce ea a devenit ipoteza de la care se pornea, nu conta cum se comportau aceştia. Orice făceau era interpretat astfel încât să se potr ivească aceste i i po te ze . Dar „succesu l " acestei tehnici de interpretare nu demonstrează câ ipoteza este adevărată. Orice s-ar fi întâmplat, era considerat un semn câ ceva este în neregula.

Ipoteza câ pseudopacienţii sufereau de unele tulburări mintale era greşita, deoarece , cel puţin pentru personalul spitalului, era netestabilâ. Dacă o ipoteză pretinde câ spune ceva despre lume, atunci trebuie să existe nişte condiţii în care ea sâ se adeverească, dar şi unele în care sâ fie posibil, in principiu, ca ea sâ fie respinsă. Altminteri, ea es te fără sens . Sâ luăm următorul exemplu : sâ presupunem câ cineva spune „Kareem Abdul-Jabbar nu poate intra în Volkswagen-ul meu". Noi ştim foarte bine ce înseamnă acest lucru, deoarece ne putem imagina circumstanţele în care această afirmaţie ar fi adevărată şi pe cele în care ea ar fi falsa: pentru a testa afirmaţia, ducem maşina la Kareem, îl invităm sâ intre în ea şi vedem ce se întâmplă. Dacă se întâmplă ceva anume, afirmaţia este adevărată, dacă se întâmplă altceva, afirmaţia este falsa. Problema ipotezei referitoare la sănătatea mintală a pseudopacienţilor, aşa cum a fost ea aplicată în cadrul spitalului, era aceea câ nimic nu ar fi putut sâ o respingă. Astfel de ipoteze pot fi imune in faţa respingerilor, dar imunitatea lor este achiziţionată la un preţ prea mare - ele nu mai spun nimic semnificativ despre lume.

uneori optăm pentru interesele altora, mai ales când alţii sunt prietenii sau familia noastră. Dar încă şi mai important este faptul câ nu toate cazurile sunt de acest gen. Uneori putem sâ contribuim la bunăstarea altora, fără ca propriile noastre interese sâ fie implicate in vreun fel. în astfel de circumstanţe, nici cel mai puternic sentiment de egoism nu ar trebui sâ ne împiedice sâ acţionam atent faţă de alţii.

O dată clarificate aceste confuzii, nu prea mai există motive sâ cons ide ram ego i smul ps iho log i c ca fiind o t eo r i e plauzibi la. Dimpotrivă, ea pare categoric implauzibilâ. Daca pur şi simplu cercetam fârâ prejudecăţi comportamentul oamenilor, vom descoperi câ el este motivat de grija de sine în bună măsură, dar câtuşi d e puţin în totalitate. Poate că exista o singură formula, încâ nedescoperitâ, care sâ exp l i c e întreg compor tamentu l uman - dar ego ismul psihologic nu este aceea.

James Rachels

Egoismul psihologic este implicat în această eroare. întreaga noastră experienţă ne spune câ oamenii acţionează dintr-o mare varietate de motivaţii: lăcomie, mânie, pasiune, dragoste şi ură, ca sâ numim doar câteva. Uneori, oamenii se gândesc doar la ei înşişi. Alteori, nu se gândesc deloc la ei înşişi şi acţionează din grija pentru alţii. Distincţia obişnuita între egoism şi altruism îşi capătă sensul din acest contrast. Dar, apoi, egoismul psihologic ne spune câ, de fapt, nu există decât o singura motivaţie, egoismul, şi aceasta pare o nouă şi fascinanta revelaţie. Noi trebuie sâ ne fi înşelat înainte. Dar, pe măsură c e teoria se dezvoltă, se dovedeşte câ nu ne-am înşelat deloc. Adeptul egoismului psihologic nu neagă câ oamenii acţionează în varietatea de moduri în care s-a părut mereu câ acţionează. în sensul obişnuit al cuvântului, uneori oamenii sunt totuşi altruişti. Ca atare, adeptul egoismului psihologic nu a făcut altceva decât sâ-şi anunţe hotărârea de a interpreta comportamentul oamenilor într-un anume fel, indiferent de ce anume fac ei. Deci nimic din ceea ce ar putea face cineva nu ar conta ca dovadă împotriva ipotezei. Teza este de nerespins, pentru câ se dovedeşte a nu avea conţinut factual. Nu este deloc o nouă şi fascinantă revelaţie.

Nu afirm câ ipoteza bolii mintale a pseudopacienţilor sau cea a egoismului psihologic sunt, în sine, fârâ sens. Problema nu este atât a ipotezelor, cât a oamenilor care manipulează faptele pentru a fi în concordanţă cu aceste ipoteze. Personalul spitalului de boli nervoase, dar şi respectabilul Hobbes, ar fi putut permite unor fapte sâ poată conta ca fapte care le falsifică presupunerile. Atunci ipotezele lor ar fi avut sens, dar ar fi fost privite ca evident false. Acesta este un risc pe care trebuie să n i l asumăm. în mod paradoxal, dacă nu lăsam loc posibilităţii de a ne înşela în vreun fel, pierdem orice şansă de a avea vreodată dreptate.

Capitolul 6

Egoismul etic

O f e r e a propriei feric* este scopul «oral cel mai in.lt a, omului.

AynRand,

The Virtue of Selfislmess < 1961)

6.1. Există datoria de a contribui la eradicarea foametei?

în fiecare an, milioane de oameni mor din cauza subnutriţiei şi a problemelor de sănătate legate de ea. Foarte frecventa la copiii din ţările sărace este moartea prin deshidratare cauzată de diaree, aceasta fiind la rândul ei cauzată de subnutriţie. James Qrant, director executiv al UNICEF, estimează câ in jur de 15.000 de copii mor zilnic in acest fel. Aceasta înseamnă 5.475.000 de copii anual. Chiar dacă estimările sale sunt prea mari, totuşi numărul celor care mor este uimitor.

Aceasta ne pune nouă, celor din ţările bogate, o acută problemă morala. Noi cheltuim bani nu doar pentru necesităţile stricte ale vieţii, ci şi pentru nenumărate bunuri d e lux - automobile frumoase, haine sofisticate, casetofoane, distracţii, filme ş.a.m.d. în ţara noastră, chiar oamenii cu un venit modest se bucura de aceste lucruri. Problema este câ noi am putea renunţa la aceste bunuri de lux şi am putea dona banii pentru eradicarea foametei. Faptul că nu o facem sugerează câ noi considerăm bunurile noastre de lux mai importante decât hrana celor înfometaţi.

De ce îngăduim ca oamenii sâ moară de foame în condiţiile in care am putea sâ-i salvăm? Foarte puţini dintre noi chiar consideră câ bunurile noastre de lux sunt atât de importante. Dacă ni s-ar pune această întrebare direct, cei mai mulţi dintre noi ar fi puţin stânjeniţi şi ar răspunde câ, probabil, ar trebui sâ facem mai mult pentru eradicarea foametei. Explicaţia faptului câ noi nu facem acest lucru