Nr 4, An I, Aprilie 2011

Păcăleală Ce inseamnă “ a păcăli”, “ a minţi”?

Cum explică limba romană aceste situ-aţii de viaţa?

Pasiuni Elevi si profesori uniţi intr-un limbaj universal:Muzica.

Interviuri Anca Albici, de 6 ori participantă si premiantă la olimpiade nationale ne spune secretul succesului.

În acest număr:

Cuprins

2

Puls opinii 1 Aprilie in lume P.4

Pasaje secrete ale istoriei sau Istoira ne minte uneri ... P.4

Păcăleala în dicţionare P.6

Argoul contemporan al eternei păcăleli?...minciuni? P.8

Oracole vs. Facebook

2001 – 2011 Un deceniu de modernizare P.10

Speranţa de viaţă a comediilor P.12

Puls junior Se caută mincinoşi! P.13

Anagrama P.13

Împreună în ajun de Paşte P.14

Răspunsuri naive şi nu prea… P.15

Puls anchetă Arc peste timp P.16

Portretul braşoveanului pentru care limba franceză a însemnat libertate P.17

Puls cultural Vacanţă în Ţara lalelelor P.19

Filosofii vorbind despre minciună P.20

Puls pasiuni Pentru mine, muzica... P.21

De ce şi MUZICĂ? De ce nu! P.22

Muzica la catedră şi dincolo de ea P.23

Puls interviuri Interviu cu Anca Albici P.24

Puls competiţii Despre familia cu 40 de fete P.27

O experienţă de neuitat P.29

Vocea profesorului sau bagheta magică a dirijorului P.29

Puls amuzant Iluzionismul-o păcăleală spectaculoasă P.30

Ce să nu faceţi în timpul vacanţelor în strainatate… P.31

Mincinoşi celebri şi fascinanţi: Baronul Műnchhausen P.32

Păcăleli celebre P.33

O incursiune în viaţa lui Păcală P.35

3

„Cine nu râde cu noi, e împotriva noastră!” Aprilie a început în forță cu ziua păcălelilor, o zi în care majoritatea am fost cu garda sus, nu cumva să fim

păcăliți, iar unii chiar am pus la cale pozne. Aproape nimic nu se compară cu o farsă reușită, în care ți-ai stresat

ținta, ca până la urmă să se termine cu râsete... sper.

Totuși, pe lângă păcălitul altora, ne păcălim și pe noi înșine în fiecare zi. Motivul? Frica. În fiecare dintre

noi există câte o doză de frică ce se manifestă sub diverse moduri. Ezitarea când luăm o decizie este o formă a

fricii. Aceasta apare din teama de necunoscut, noi dorindu-ne să putem anticipa orice eveniment. Singurul mod în

care putem neutraliza această frică este prin cunoaștere, prin învățare, însă ce ne facem dacă nu avem cunoștințe?

Din păcate, din dorința de a părea curajoși, deci fără frică, tindem să acceptăm niște idei propuse de alții pe care le

-am putea verifica, dar nu vrem. Curajul acesta ne orbește, făcându-ne superficiali.

O să puteți vedea în articolele ce urmează diverse farse realizate prin mass-media în care mulți oameni au

căzut în plasă, deși era evident că este o glumă. O să spuneți că „eu nu aș fi crezut gluma asta!”, însă nu cumva cu

toții am sărbătorit cu pompă trecerea în mileniul trei de Revelionul lui 2000, deși acest nou mileniu a început abia

în 2001?

Dar care este povestea ce ne-a „păcălit” la numărătoare? Anul 0 nu a existat, deci primul an a fost anul 1.

Astfel, în anul 2000 eram încă în secolul al XX-lea – mileniul 2, iar abia în 2001 s-a trecut în noul secol, deci și

noul mileniu. Cauza a fost refuzul oamenilor de accepta existența lui 0 ca număr până în secolul al XVI-lea.

Explicația este una simplă. Număratul a fost folosit la începuturi pentru a stabili mulţimea animalelor, pentru a

ține evidența asupra proprietății și asupra trecerii timpului. Spre exemplu, pentru numărarea animalelor, în

gândirea noastră puteau fi două situaţii: cineva avea un animal sau mai multe. Părea absurd să se spună că oamenii

au 0 curci și 2 găini; spuneau doar că au 2 găini. Apoi, tehnica de numărare s-a diversificat, însă nu se considera că

este nevoie să numeri ceva ce nu există.­­­

Revenind de la poveste la viaţa de zi cu zi, ar trebui să-l acceptăm pe zero, dar doar ca pe un număr. În

ceea ce priveşte acţiunile noastre, 0 nu ar trebui să existe. E important să avem voință și să ne dorim mai mult de

la noi.

Octavian Movilianu, XA

P.S.

Credeaţi că nu mai apărem? V-am păcălit! Acesta este “ nebunul” Aprilie!

4

Ziua de 1 aprilie este

recunoscută ca fiind

ziua păcălelilor şi a

farselor în majoritatea

ţărilor din lume. Cu

toate acestea, este o

sărbătoare de origine

europeană, dar care s-a

răspândit în toate

colţurile lumii.

Se presupune că

prima ţară care a

sărbătorit ziua Păcălelii

a fost Franţa. Conform tradiţiei, cel care ajungea

victima unei farse era numit ,,poisson d’Avril’’ şi

trebuia să poarte întreaga zi o hârtie prinsă cu un ac şi

decupată în formă de peşte, aceasta pentru că în luna

aprilie soarele părăseşte semnul zodiacal al Peştilor.

În prezent, francezii continuă să sărbătorească ziua de

1 Aprilie, celebrând prin cadouri care constau de

obicei în felicitări sau bomboane de ciocolată.

De asemenea, ziua păcălelii este recunoscută şi

în Marea Britanie. Mark Twain afirma: ,,ziua de 1

Aprilie este ziua în care ne amintim ce suntem în

celelalte 364 de zile ale anului’’. Britanicii numesc

această sărbătoare ,,noddy day’’, păcălitul fiind pus să

poarte, drept pedeapsă, o coadă ataşată pantalonilor

sau fustei. Importanţa cu care este privită ziua

păcălelii în Marea Britanie este dovedită de emisiunile

TV, care au derutat populaţia, prin informaţiile

eronate transmise. La scoţieni sărbătoarea are aceeaşi

semnificaţie, însă este numită ,,April qowk’’

Ziua Păcălelii are o importanţă deosebită şi în

America Latină. În Peru şi în Columbia, de exemplu,

ziua păcălelilor poartă numele de ,,Dia de los

Inocentes’’, însă se sărbătoreşte pe data de 28

decembrie. Chiar dacă data diferă, obiceiurile legate

de farse sunt aceleaşi. Sărbătoarea de 1 Aprilie a intrat

şi în cultura musulmană, marcându-se în special în

Iran şi India.

În România, sărbătoarea a intrat începând cu

secolul al XIX-lea. Farsele practicate variază,de la

farse simple până la farse elaborate de unul sau mai

mulţi membri ai familiei, care complotează împotriva

unei aşa-zise victime. Există şi superstiţii în ceea ce

priveşte sărbătoarea. Se spune că farsele trebuie făcute

înainte de ora prânzului, pentru că altfel, cel ce va

face farsa va fi urmărit de ghinion tot anul.

1 Aprilie în lume

Roxana Mirică, X F

Pasaje secrete ale istoriei Sau

Istoria ne minte uneori... Când vine vorba despre fapte istorice, suntem tentaţi să acceptăm totul ca pe un adevăr, fără însă să ne

gândim că până şi aceasta are pasajele ei ascunse. De-a lungul timpului, o serie de personaje relevante pentru

umanitate s-au dovedit a fi doar nişte măşti puse realităţii.

O figură reprezentativă din seria personajelor controversate ale istoriei este Ioan al VIII-lea sau Papesa

Ioana, o prezenţă care nesocoteşte în mod flagrant normele sociale, religioase şi politice ale unei epoci.

Între anii 855 şi 858, scaunul pontifical a fost ocupat de Ioan al VIII-lea Angelicul, sub numele căruia se

1 Aprilie în lume

5

ascundea de fapt, o femeie. Poate că nimeni nu ar fi

aflat acest lucru, dacă, în aprilie 858, „Ioan al VIII-lea

Angelicul” nu ar fi adus pe lume un copil în timp ce

asista la o procesiune. Biserica nu a negat existenţa

„Papesei Ioana”.

Un alt mit binecunoscut este cel al Anastasiei,

fiica ultimului ţar al Rusiei. În plină revoluţie

Bolşevică, Nicolae al II-lea şi familia sa au fost treziţi

în plină noapte de gardienii bolşevici cu scuza că

trebuie să pozeze pentru o fotografie de grup, după

treisprezece luni de captivitate. De fapt ei au fost

executaţi, astfel luând sfârşit regimul ţarist.

În 1920, o tânără internată într-un spital

psihiatric, îi

mărturisea unei

infirmiere presupusa

ei identitate: spunea că

este Anastasia, unica

supravieţuitoare a

execuţiei. Mult timp,

această minciună a

fost acceptată, până

când, după moartea

presupusei Anastasia,

ştiinţa a dovedit faptul

că lumea a fost

păcălită de o tânără

care căuta atenţie.

Un exemplu mai puţin tragic îl reprezintă falsa

presupunere că faimoasa regină Cleopatra a Egiptului

era de o frumuseţe deosebită. Cu toate că în

documentare şi cărţi este reprezentată ca o figură

încântătoare, în realitate Cleopatra era mică de

înălţime, cu trăsături masculine şi nas coroiat.

Această distorsionare a imaginii ei, a luat naştere

pentru a explica impactul reginei asupra celor doi mari

conducători: Caesar şi Marc Antoniu. Cu toate că nu

frumuseţea orbitoare era specifică Cleopatrei, şarmul,

rafinamentul, inteligenţa şi exotismul ei i-au adus

faima.

6

PĂCĂLEALA, tipărită cu diacritice pe pagini

roase de timp, prinse-n cotor jerpelit de dicţionar, apare

definită ca „faptul de a păcăli, înşelare, amăgire, glumă

cu care este păcălit cineva”(Dicţionarul explicativ al

limbii române, 1998). Păcălitorul, sau păcăliciul, este şi

el tipărit în dicţionare, devenind fibre de lemn într-o

pagină îngălbenită: „persoană care are obiceiul să

păcălească pe cineva, să facă farse cuiva, pentru a se

amuza”. În limbajul popular, el este o „persoană care

spune glume, vorbe de duh”, sau, un „păcală”.

Dicţionarul limbii române literare (editura Academiei

Republicii Populare Române), îl citează pe

Delavrancea pentru a arăta că acest „păcală” poate

însemna, rar, şi „păcăleală”: „Nu e ghiceală şi păcală ca

să ne dea de... ocară”. Păcălitorul este întrupat şi în

termenul „papugiu”, a cărui primă semnificaţie este

aceea de „meşteşugar ce confecţionează papuci”, dar

Conform noului Dicţionar eplicativ al limbii române,

înseamnă „om de nimic, care se ţine de înşelăciuni,

care trăieşte din şiretlicuri”. Motivul evoluţiei

semantice la aceste depreciative este, pentru Iorgu

Iordan, acela că „un asemenea meşteşugar poate fi

dispreţuit dacă-l punem alături de un cizmar adevărat”.

În opera lui Caragiale, termenul apare numai asociat cu

ideea de „şarlatan, înşelător”; astfel, scena I din primul

act al piesei „O noapte furtunoasă” îl surprinde pe Rică

Venturiano spunând: „Iacă, nişte papugii... nişte scîrţa-

scîrţa pe hîrtie! ’I ştim noi! Mănâncă pe datorie, bea pe

vereşie, trag lumea pe sfoară cu pişicherlicuri...” iar

Iancu Pampon, în „D’ale carnavalului”: „am jucat la

Păcăleala în dicţionare

Ca victimă a unor invidii şi răutăţi, regina Marie

Antoinette a Franţei, a căpătat statul de „persona

ingrata”, această imagine fiind menţinută pentru mult

timp. Apariţia ei simplă şi încântătoare, în

neconcordanţă cu expectativele populaţiei faţă de

imaginea unei Delfine, a dus la transformarea ei, prin

intermediul propagandei, la o regină dezmăţată şi

cheltuitoare. Supranumită şi „Madame Deficit”, se

presupune că ea a dus Franţa la ruinare economică.

Astfel, celebra replică: „Dă-le cozonac!”, la

protestul oamenilor cauzat de lipsa pâinii sau

presupusele ei aventuri cu diverse persoane din

anturajul regal sunt doar rezultatul unor comploturi, ce

aveau ca scop defăimarea reginei.

Puţine, dar relevante, aceste exemple sunt doar

câteva mostre ale pasajelor secrete ce împânzesc

arhitectura istoriei. Niţă Iulia X F

Podul Gârlii contina cu nişte papugii până la şase az-

dimineaţă”.

El „trage sforile” (Dicţionarul de expresii

româneşti, editura Institutul European), ca un păpuşar

care trage nişte sfori, mânuind mişcările marionetelor;

pe scena vieţii, el unelteşte, îi manevrează pe cei naivi.

De aici „a juca păpuşile”, sau „a juca pe degete”,

existând şi „păpuşi îmbrăcate pe mână”, care apar

spectatorilor numai pe jumătate şi ale căror mişcări se

datorează jocului creat de degetele păpuşarului.

Degetele cu care „lucreză pe cineva în foi de viţă”. În

dicţionare se citează utilizarea acestei expresii de către

Camil Petrescu: „Toată lumea îşi amintea cum îl

lucrase în foi de viţă pe Tudor Vladimirescu în acele

luni din 1821”. Foile de viţă, într-o operaţie de

prelucrare, sunt folosite, de regulă, pentru învelirea

sarmalelor iar, după Iorgu Iordan, „sarmalele cu frunză

de vie, spre deosebire de cele cu foaie de varză, cer mai

multă îndemânare din partea gospodinei”. Astfel,

metafora sugerează ideea de a lucra fin, cu şiretenie şi

perfidie, astfel ca victima să nu-şi dea seama.

„Surâzând subţire”, păcălitorul îl leagă la ochi pe

cel „lesne-crezător”, îl „leagă la gard”, îi „pune

pingeaua”, îi „aruncă cu praf în ochi” sau „face praf”.

La Creangă, în „Povestea lui Harap-Alb”, păcălitorul

„trage butucul”, expresia fiind remarcată în replica lui

Ochilă: „Măi, fetişoara împăratului ne-a tras butucul”.

Păcălitul nu simte cum „i se pun ghiocei la ureche”...

Acum, când scriu cu condeiul, iar păcălitorul

„trage condeiul”, în opera „Ivan Turbincă” de Ion

Creangă stă scrisă expresia „şopârcai cu cine

şopârcai!”, cu sensul de a înşela pe cine poţi înşela,

„strecurându-te” ca o şopârlă; varianta „şopârcă” se

poate explica prin apropiere de „napârcă”. Tot la

Creangă, apare formula „Şi-am încălecat pe-o căpşună /

Şi v-am spus o mare şi gogonată minciună”, care în

basme este mai des întâlnită mai ales ca „Şi-am

încălecat pe-o şea, şi v-o spusei aşa”(atenţie, nu „pe

cal”!) ca şi cum autorul ar fi spus „am glumit”, „am

minţit”. Acest enunţ bufon ar putea avea modelul latin

„inequitavi et sic vobis narravi”, unde „inequito”

înseamnă „încalec”.

Păcălitorul poate spune doar nişte „vorbe-n vânt”,

vorbe de clacă”, ocolind esenţialul, sau, într-o

exprimare peiorativă, „făcând literatură”. Atunci, el

„vinde gogoşi” sau, la Negruzzi, Alecsandri, Caragiale,

„spune gogoşi”. Substantivul, numind un fel de

„prăjitură” făcută dintr-un aluat care, prăjindu-se-n ulei

încins, se umflă, conferă o înfăţişare înşelătoare,

provocând accepţia figurată de „minciună” a

termenului „gogoaşă”. Tot cu acest înţeles, el „spune

(sau „îndrugă”) cai verzi pe pereţi”, această expresie

cuprinzând două repere ale absurdului, fiind vorba de

caii cu a lor culoare verde, şi pereţii care conturează şi

ei ideea de joc al imaginaţiei.

Aceeaşi idee este surprinsă şi în alte expresii care

îl caracterizează pe păcălitor, pe acest „înţărcat de

dracu (sau Scaraoţchi)”, căruia „îi joacă ochii în cap”: a

avea papagal, a scoate panglici pe nas, a o lua pe după

piersic, a o şurubui, a umbla cu şoalda, a umbla cu uite

popa, nu e popa, a mânca praz (Dicţionarul de expresii

şi locuţiuni ale limbii române, editura Albatros).

Este un „taler cu două feţe” care „joacă ocoţcă”,

„se joacă de-a hămişliul”, „grăieşte cu năpaste”, „face

toporul”, gura „tăindu-i în fier şi în oţel”, „fură oul de

sub cloşcă (sau cloşca de pe ouă) fără să cârâie”.

Expresia din urmă apare în romanul lui Nicolae

Filimon, „Ciocoii vechi şi noi”, în titlul capitolului al

XVI-lea: „Fă-te om de lumea nouă / Să furi cloşca de

pe ouă”, exprimând faptul că acţiunea de a „înşela”, a

„fura”, este nu numai dificilă, (ştiut fiind că o cloşcă se

apără, „cârâie”), ci şi inutilă: oul clocit nu are nicio

valoare, ca şi cloşca, privită ca pasăre – această idee

este subliniată şi de referirea la o pasăre de pădure:

„fură oul de sub coţofană”. Acţiunea „a păcăli” se

pronunţă şi în „a spune braşoave”, fiind o expresie

veche, apărută, probabil, în Evul Mediu, provenind din

încercarea negustorilor braşoveni de a-i păcăli pe unii

cumpărători. Prin altă expresie, cel „înşelat”, cel

„trişat” (Dicţionarul de sinonime, editura Litera

Internaţional), este ademenit cu „şoşele şi momele”, ca

în Macedonski: „ademenea pe altele cu şoşele, cu

momele, şi când le încolţea, vedeau pe dracul”.

În argoul de azi, păcăleala este o „ciumecărie,

clapă, cocaială, fentă, pârleală, plasă, ţeapă,

vrajă” (Dicţionarul de argou al limbii române, editura

Niculescu). Păcălitorul, sau „găinarul”, „guşterul”, „dă

(sau „trage”) ţeapă”, „ţepuieşte”, „duce cu zăhărelul

( „de nas”, sau „cu preşul”)”, sau „face Maradona”,

„duce cu iordanul”. Păcălitul „ia plasă (sau „ţeapă”),

„cade de fazan”, fiind „cu ciunga-n păr”, sau o specie

numită „cretinacee”, adică persoană care se lasă uşor

păcălită. În argoul deţinuţilor, păcălitorul devine un

„pastramagiu” – un om de nimic, pe care nu te poţi

baza.

Crina Bega, X F

7

8

Unul dintre cele mai bune moduri, şi totodatã

cel mai la îndemânã, de a pãcãli pe cineva, este

limbajul.

Este uşor, nu necesitã foarte multã

muncã şi pentru un neştiutor, cuvintele argotice

pot reprezenta o limbã strãi nã: „Se vorbeşte în

limba mea şi cu toate acestea nu înţeleg nimic,

ar putea foarte bine sã vorbeascã şi în chinezã,

pentru cã ar fi acelaşi lucru”.Aceastã reacţie

provine din neînţelegerea noilor sensuri pe care

le primesc cuvintele, sau a metaforelor ori a

jocurilor de cuvinte.

O definiţie, sau mai bine zis o explicaţie

a ceea ce este şi înseamna argoul, ne este

oferitã de Rodica Zafiu: „Argoul e o variantã

socialã a limbii, prin care un anumit numãr de

vorbitori îşi marcheazã apartenenţa la un grup

sau la o comunitate <<marginalã>> şi, implicit,

diferenţierea faţã de cultura oficialã si faţã de

limba standard.”Argoul reprezinã deci, un

limbaj secret inaccesibil celor din afara unui

grup,şi vrea sã marcheze o diferenţiere a

membrilor faţã de outsideri.

De cele mai multe ori însã, expresiile

verbale ale tinerilor, cuvintele argotice sunt

adoptate şi utilizate şi de persoanele din

generaţiile anterioare, perpetuându-le astfel şi

devenind cuvinte argotice uzuale.

Tipul acesta de limbaj are o ipostazã

triplã: ludicã, esteticã şi expresivã.Cea care este

cea mai fascinantã şi care, cred eu, duce la

rãspândirea cuvântului sau a expresiei argotice

este ipostaza ludicã. Creaţiile sunt de foarte

multe ori glumeţe, ironice( exemplu: „a avea

pitici pe creier”, „a pune bila pe cinci”, „a se da

lebãdã”, „împuşcat în aripã”).Astfel de

sintagme trebuie utilizate însã doar în anumite

contexte şi trebuie în special evitate când

suntem nevoiţi sã utilizãm un limbaj oficial.

Expresiile argotice „pãcãlesc”practic

limba românã, şi nu numai, prin noile sensuri

pe care le atribuie cuvintelor.Aceste noi sensuri

pot crea confuzie, dar sunt o parte esenţialã şi

principalã din limbajul nostru de zi cu zi.

Fumul, ceaţa, aburul reprezintã metafore

pentru vag, astfel verbul a aburi cu sensul de

„a convinge fãrã argumente solide, prin

vorbãrie (adesea mincinoasa), a pãcãli, a

înşela” , a schimba încetul cu încetul o

realitate a vieţii cotidiene.Când nu suntem

pregãtiţi sau suntem luaţi prin surprindere ,

încercãm adesea sã trecem aceste obstacole

aburind diferite persoane, invocând unele

dintre cele mai puţin credibile motive

posibile.Pentru o persoanã care are darul

vorbirii, abureala a reprezentat cel puţin o datã,

modalitatea de a trece „elegant” peste o situaţie

incomfortabilã.

Verbul se foloseşte însã, nu doar pentru a

desemna o persoanã aburitã.Atunci când se

foloseşte fãrã complementul care indicã

victima înşelãciunii, forma verbalã face

trimitere la nişte acţiuni neconcludente sau

vorbe lipsite de ancorã în realitate.Mai pe scurt

şi argotic, atunci când se vorbeşte „aiurea-n

tramvai”. „A aburi concurent serios al verbului

a vrãji este relativ nou, o creaţie a ultimelor

decenii”. Împreunã cu derivatele sale

(aburealã, aburitor), are rolul de a ascunde

adevãratele intenţii de înşelãciune şi

manipulare. Alãturi de a aburi şi a vrãji apar

sporadic expresii care conţin termenul texte

( exemplu:”L-a aburit, bãgând nişte texte...”).

Toate aceste verbe şi derivate denotã o

Argoul contemporan al eternei păcăleli?...minciuni?

9

Ioana Chiva, X F

neîncredere generalizatã şi sunt folosite în

special de cãtre tineri.Deci ce sã înţelegem noi

prin asta?Eu aş înţelege cã abureala e forma

prin care tinerii, şi nu doar ei, se eschiveazã şi

pãcãlesc. Folosesc cu foarte mare lejeritate

aceşti termeni şi între ei, şi pot ajunge la un

moment dat la incertitudinea: Oare m-au aburit

şi ei pe mine?

De câte ori nu ne exprimãm trãirile prin

interjecţii? În cele mai multe dintre cazuri,

aceste interjecţii au rolul de a accentua

sentimentele noastre.

Oha este un cuvânt argotic, puţin utilizat

în scris, care este folosit atât ca interjecţie, cât

şi ca marcã discursivã sau chiar pronume

negativ: „iţi aplici un strat pe maşinã...şi oha...,

radarul nu mai vede nimic”. De asemenea, oha

este folosit deseori şi ca un substitut pentru alte

cuvinte argotice, de exemplu: canci, zero,

pauzã, sufletu’.În limba vorbitã este folosit de

obicei în construcţia la oha, sinonimã cu : la

mişto,la vrãjealã, etc,astfel sintagma este

utilizatã cu sensul de „înşelãtor, fals, neserios”.

Cãnd vrem sã subliniem neseriozitatea cuiva,

sau intenţia de a pãcãli, a minţi utilizãm deseori

expresia: „Eee...a zis la oha!”.

Şi totuşi, de ce zicem ceva la oha???

Un ultim cuvãnt argotic pe care aş vrea

sã vi-l prezint este „ţeapã”.

Expresia „ai luat ţeapã este deja celebrã

în limbajul nostru de zi cu zi, şi o folosim de

obicei într-un mod ironic, ca sinonim pentru

sintagma: ai fost pãcãlit. Este recent intrat în

„categoria argotismelor” şi s-a bucurat de o

rãspândire rapidã.

La origine, expresiile a da/a trage/a lua

ţeapã însemnau „a fura, a înşela”, deşi sunt şi

astãzi folosite cu aceste sensuri, sensul

preponderent este acela de „pãcãlit”.

Substantivul ţeapã şi-a cãpãtat noul sens,

tocmai din aceste expresii „un alt tip de ţepe, de

fapt nişte glume puţin mai sadice, se fac, mai

nou, prin telefon”( România liberã, 2415,

1998).Familia lexicalã a cuvântului cuprinde

însã şi numele de agent ţepar, ţepuitor şi verbul

a ţepui sinonim cu a da ţeapã .

Acestea sunt printre altele, câteva cuvinte,

sau expresii argotice folosite de noi în viaţa de

zi cu zi pentru a desemna pãcãlelile, minciunile

sau înşelãciunile.

Fie cã aburim pe cineva, îl vrãjim cu texte

care de care mai inteligente, fie ţepuim pe

cineva, ne exprimãm nemulţumirile prin

nenumãrate cuvinte argotice şi oha-uri, pentru

cã am înghţiit gogoaşa.

Dacã nouã nu ne place sã fim minţiţi, oare de ce

simţim nevoia, atunci, sã ii minţim pe alţii?

Trãim într-o lume în care minciuna este atât de

necesarã pentru a reuşi sã trecem peste diferitele

obstacole ce ne apar în cale?Şi dacã da, cum am ajuns

aici?

Cum am ajuns sã trãim înconjuraţi de minciunã?

10

Oracole vs. Facebook

2001 – 2011 Un deceniu de modernizare

De ce oracole ? De ce 2001 – 2011 ? De ce „deceniul de

modernizare” ? Răspunsul este simplu şi îl putem lua din multe caiete de

amintiri : de aia. În mare parte, pentru că generaţia noastră a trecut prin

aceste schimbări ce ne-au afectat stiul de viaţă , dar şi situaţia socială a

fiecăruia. Ne-am hotărât, în ceea ce urmează, să vă prezentăm cronologic

evoluţia mijloacelor de socializare în deceniul modernizării.

2001 – 2003 : Apariţia primelor oracole în generaţia noastră

Aceste oracole erau rudimentare. De cele mai multe ori, erau făcute

pe un caiet de română sau pe un vocabular. Erau scrise de mamele sau de

bunicile noastre. Curios este că încă de pe atunci se dezvolta fenomenul

de socializare în masă. Cum anume? Prin întrebări precum : „Cum te

numeşti ?” ; „Câţi ani ai ?” ; „Unde locuieşti ?” ; „Număr de telefon ?”.

Aceste detalii erau obligatorii pentru reuşita unui caiet de amintiri.

2003 – 2005 : Oracolele personalizate

Oracolele personalizate au intrat în trend precum intra o briză de noutati vestice pe piaţa autohtonă. Ce

erau oracolele personalizate? Erau acele oracole care deseori erau făcute într-o agendă a părinţilor sau pe

caiete speciale. A rămas o modă a fetelor, pentru ca erau foarte puţini băieţi care îşi desenau oracolele cu

margini roz si lipeau abţibilduri cu Barbie şi Winnie the Pooh. Fetele luaseră avânt şi erau cele care se

întreceau in oracole. Domnişoara cu cel mai mare, mai roz si mai completat oracol câştiga premiul de Miss

Oracoliţă!

11

Au apărut întrebări mai sofisticate precum :

„Care sunt actorii tăi preferaţi ?” ; „Care e mâncarea ta

preferată ?” ; „Care sunt trupele tale preferate ?”.

Deliciul acestor întrebări constă în răspunsul lor. Nu aţi

auzit de Byuce Willis, de Sandra Bruoc sau de Daniel

Reattcliff ?

Totodată a

apărut o temă precum

„Love”, care includea

întrebări de genul: „De

cine îţi place ?” şi a început diviziunea oracolelor în

secţiunea de întrebări şi secţiunea de amintiri.

Amintirile erau profunde şi erau făcute în speranţa de a

ajunge direct la sufletul posesorului oracolului. Poezii

precum : „Cum doreşte căpriioara apă dulce din izvor ,

aşa-ţi doresc eu ţie fericire-n viitor!” şi secretele scrise

în colţ

de

pagină asigurau intimitatea relaţei dintre autorul

amintirii şi posesorul oracolului.

2005 – 2007: Ora-

colele ,,gata-făcute”

Oracolele din categoria ,,gata-făcute” erau pref-

eratele băieţilor. Foile erau deja tipărite, întrebările erau

gândite de altcineva, foile de amintiri erau special

făcute pentru fiecare persoană ce completa oracolul.

Bătălia se ducea între cel mai modern oracol cu Harry

Potter şi clasicul oracol roz cu Barbie.

2007 – 2011 : Reţelele de socializare

Apariţia internetului ne-a făcut să uităm de cele-

brele caiete de amintiri. A apărut Hi5, a apărut Face-

book. Toată lumea îşi transcria oracolul din clasele mai

mici pe Hi5 într-un tabel. Iar acum, stăm conectaţi pe

Facebook să mai ştim unul de celălalt.

Poate era mai bine în perioada oracolelor şi

a jurnalelor. Poate e mai bine acum, când tehnologia e

la fiecare pas al vieţii noastre. Sigur este faptul că

fiecare generaţie îşi aminteşte cu plăcere de clasele mai

mici şi de modele şi “trend-urile” din perioada lor.

Alexandra Gheorghe & Horia Benga ,

Clasa a IX-a C

12

Acum câteva

săptămâni, în timp

ce luam doza zilnică

de internet, am văzut

pe pagina de start a

bătrânului Google

un omagiu adus

celebrului personaj

alb-negru (cu o

mustaţă cam ...

demodată) Charlie

Chaplin. Aşa am

început să mă întreb:

Cum se face că

Chaplin (după 122 de ani) este încă destul de celebru,

încât Google să facă un filmuleţ inspirat din arta lui?

Ştiam din filmul „Chaplin” (7,3 pe IMDB) că el a fost

printre pionerii filmului artistic. După o fugă mică pe

Youtube, mi-am amintit de stilul lui foarte fluid de a

se mişca atunci când intră în conflict cu o persoană,

de obicei de două ori mai mare decât protagonistul

(pe ritmul muzicii clasice de fundal). Deşi mă uitam

la filme cu Chaplin încă de când aveam patru ani,

încă nu pot să-mi dau seama cum de reuşea să îşi

schimbe expresia feţei atât de repede. Oricum, trebuie

să recunosc că papucii gigantici ce-l fac să meargă ca

Mr. Flintstone mi se par, încă, foarte amuzanţi.

Timpul a trecut... a apărut sunetul, au apărut culorile

şi a apărut Mr. Bean, interpretat de celebrul Rowan

Atkinson care (conform Wikipedia, desigur) a studiat

Inginerie Electrică înainte să fie actor. Mr. Bean

(copilul în corp de bărbat) face oamenii să râdă,

deoarece mereu intră în oarecare bucluc când

încearcă să facă lucruri banale, conversând mereu

cu tovarăşul său, Teddy (ursuleţul lui de pluş) şi

conducând a doua cea mai mică maşină din

Londra (luându-i mereu locul de parcare celei mai

mici maşini din Londra). Întocmai lui Chaplin,

Mr. Bean se foloseşte foarte mult de expresia feţei.

Atkinson a mai jucat şi în mai puţin cunoscutul

serial „Blackadder”, în care se vede cu adevărat

umorul englezesc. Personajele întreţin dialoguri cu

replici foarte rapide, câteodată te simţi cam sufocat

de glume ce vin una după alta, dar tocmai acesta

este farmecul filmului. Majoritatea se bazează pe

jocuri de cuvinte. Iată un exemplu, pentru care

traducerea ar fi inutilă:

Queen: Did you miss me, Edmund?

Blackadder: Madame, life without you was

like a broken pencil.

Queen: [confused] Explain...?

Blackadder: Pointless.

Chiar vă recomand să vedeţi seria

„Blackadder”, mai ales pentru că Hugh Laurie

(sarcasticul Dr. House) joacă în unul din rolurile

principale. Acum serios, cui nu-i plac glumiţele lui

House?

Înaintând încă un pic prin timp, ajungem în era full

HD. Deja monopolul serialelor de comedie îl deţine

SUA. Ce se poate spune? Există două grupe: cea a

desenelor animate care sunt atât de absurde, încât sunt

amuzante (South Park, Family Guy, American Dad,

The Simpsons, Futurama) şi cea a serialelor de

comedie care doar uneori sunt absurde (The Big Bang

Theory e cel mai interesant). Constat însă că astăzi

comediile americane se beazează în proporţie de 90%

pe contextul social, astfel încât nu le prea văd peste

120 de ani pe pagina principală a Google-ului.

Prin urmare, comediile care au rezistat trecerii

timpului îşi spun poveştile simplu, expresiv, pornesc

de la întâmplări ce nu au neapărat legătură cu timpul

în care au avut loc. Desigur, contează mai ales cine

spune poveştile,

cât de mult îl

Speranţa de viaţă a comediilor

13

Se caută

mincinoşi! În fiecare an, luna noiembrie, în Marea Britanie are loc Competiţia ‘The World’s Biggest Lair’ (cel

mai mare mincinos din lume). Aici se întrec oameni în minciuni incredibile. Aceştia au 5 minute la dis-

poziţie să convingă juriul, cu povestea lor, că merită să câştige titlul de Cel Mai Mare Mincinos.

Cel mai faimos câştigător a

venit in faţa juriului si a declarat :

‘Nu am spus niciodată in viaţa

mea vreo minciună!’

Această competiţie are loc în

memoria lui Will Ritson (1808 -

1890), un hangiu care îşi încânta

clienţii cu poveşti amuzante, care

spre surprinderea noastră, erau

crezute. Una dintre ele spunea că

hangiul a gasit un vultur rănit in

gradina sa. Dupa ce l-a ingrijit si i

-a redat libertatea, Will a de-

scoperit puii caţelei sale care

aveau aripi. De atunci, oamenii

din Cumbrian au mai multa grijă

de câinii lor.

Stănescu Anca Clasa a X-a F

ANAGRAMĂ Te provoc la un joc:

ĂMCSRĂCII

Indiciu:

INCMUNĂI

Indiciu: prin revistă

Si ceva mai complicat:

REPS ĂC ET-IA DSIRTTA !

Indiciu: amuzament

14

Împreună în ajun de Paşte

Acum câteva săptămâni am avut o mare bucurie:

am participat la Sfintele Slujbe şi am vizitat

cetatea din Prejmer, alături de colegii mei şi de

domnul profesor de religie, Goian Vasile.

Primul punct al activităţii noastre a fost vizita la cetatea

din Prejmer, urmând slujba la biserică.

La prima privire a cetăţii m-am simţit mică, o furnică,

în faţa zidurilor care tronau în centrul localităţii. Deşi

cetatea era închisă, am aflat istoria acestui loc, care ne-

a captivat, fiindcă misterul nu lipseşte, nefiind ştiute

data fondării sau originea acestei aşezări.

Ceea ce m-a încântat în mod deosebit a fost faptul că

am avut prilejul de a participa la slujbă şi de a fi

aproape de Dumnezeu. Impresionante au fost şi

picturile din lăcaşul sacru, icoanele de lemn care

prezentau scene din viaţa lui Iisus Hristos.

În final, cred că această excursie a reuşit să ne unească

pe noi, ca şi clasă şi să ne determine să devenim mai

buni, mai iubitori...să devenim o adevărată familie.

La finalul excursiei, ca de fiecare dată, domnul profesor

şi soţia sa ne-au oferit prăjituri de post şi un ziar

ortodox.

Amintirea aceasta este o filă nouă şi frumoasă în

albumul de familie al clasei a VI-a!

Badea Oana, VI

15

Într-o pauză, elevii clasei aVa au fost rugaţi, pe

nepregătite, să definească minciuna şi păcăleala. Am

transcris câteva răspunsuri:

Miclăuş Sorina crede că:

“Minciuna este lucrul aproape cel mai rău pe care

îl poate face un om, iar păcăleala este de obicei o

glumă, mai puţin rea, dar deseori poate fi mai

răutăcioasă. Atunci când minţi pe cineva înseamnă că

vrei să-i ascunzi ceva, atunci când păcăleşti pe cineva,

de obicei îi faci o glumă.”

“Păcăleala este acceptată pentru că nu este rea, deşi

trebuie să ştii în ce situaţii să o faci. Minciuna nu este

acceptată pentru că atunci când îi ascunzi ceva cuiva,

acela nu mai poate avea încredere în tine.”

Benko Claudia zice că:

“Minciuna=cand ascunzi adevărul şi nu spui ce s-

a întâmplat “

“Păcăleală =farsă”

“Deosebirea dintre ele este faptul că minciuna se

produce din cauza fricii, în timp ce păcăleala se produce

din cauza umorului.”

“Păcăleala este acceptată deoarece, în cele mai

multe cazuri, este o glumă şi nu poate face rău, în

schimb minciuna, chiar dacă pare că e bună, nu este, şi

aşa cum spune proverbul Minciuna are picioare scurte

şi adevărul o ajunge din urmă, se va descoperi foarte

repede şi vei avea parte de şi mai multă muştruluială

din partea celui pe care l-ai minţit. În plus, dacă arunci

vina pe altul şi acela poate suferi.”

Schmidt Karin consideră că:

“Păcăleala e acceptată pentru că este amuzantă şi

se află adevărul mereu, pe când minciuna nu este

amuzantă şi uneori e foarte gravă.”

Baboiu Răzvan spune că :

“Deosebirea dintre minciună şi păcăleala este

aceea că la păcăleala nu îţi place la început ce ţi s-a

făcut, dar în viitor îţi vei aminti de acea întâmplare şi

vei râde, însă minciuna îţi spune că nu poţi să mai ai

încredere în cel ce te-a minţit.

Păcăleala este acceptată pentru că într-un anumit

mod este amuzantă, dar minciuna îţi arată că acea

persoană nu te respectă şi de aceea nu e agreată.”

Blaj-Voinescu George zice ca :

“Minciuna este când ai făcut o faptă rea şi spui că

de fapt nu ai făcut.

Păcăleala este atunci când inseli pe cineva şi este

doar de joacă.

Minciuna este o faptă rea pe când păcăleala este o

faptă mai puţin rea.Minciuna nu este acceptată pentru

că este unul din cele 7 păcate. Păcăleala este acceptată

pentru că este o formă de joacă.”

Vlădărean Maria-Monica considera ca :

“Minciuna este un lucru foarte urât pe care noi,

mai ales copiii, îl spunem pentru a scăpa de ceva rău pe

care l-am făcut, dar,de multe ori, nu realizăm că

persoana pe care am minţit-o îşi poate da seama şi

mincinosul poate fi pedepsit mai aspru decât dacă ar fi

spus adevărul.

Păcăleala este un mod de a te distra pe seama

altcuiva şi apoi de a face mare haz de ce i s-a întâmplat.

Păcăleala e un lucru care, în final, poate deveni

amuzant chiar şi pentru cel păcălit.

Minciuna,faţă de păcăleală, este un lucru urât

deoarece, când minţim, noi facem un om să creadă într-

un lucru ireal, iar păcăleala înseamnă şi puţină distracţie

pe lângă, poate, mica minciună.”

Răspunsuri naive şi nu prea…

Negrea Cristina, X F

16

Arc peste timp

« Am citit o carte nemaipomenită! Autorul a avut un parcurs incredibil! Ghici unde a învăţat franceza?...La

liceul Andrei Şaguna! Este cunoscut în Braşov? »

O întâmplare fericită, o confuzie iscată din prea multă dragoste pentru o ţară şi un popor adesea hulit în

exterior, două fotografii, cinci pagini scanate trimise din Franţa, şagunişti inimoşi, care au încercat să descifreze

misterul, plecând de la câteva informaţii, o altă şagunistă pasionată de limba franceză, care a realizat varianta în

limba franceză, aşteptată de editura «Le Bruit du temps», cea care ne-a prilejuit contactul cu fiica autorului…şi

iată-ne porniţi în aventura descoperirii unui braşovean de etnie germană.Aceeaşi fericită întâmplare a făcut ca

fetiţa cu codiţe din fotografia făcută, alături de părinţii ei, în iarna anului 1946 în Parcul Central din Braşov, la

întoarcerea de la biserică, să vină la Braşov în zilele premergătoare apariţiei acestui articol în revista

şaguniştilor, fericită şi emoţionată de întâlnirea de peste ani, de întâlnirea cu cei care doresc să îl redea pe tatăl

său memoriei colective a oraşului în care a văzut lumina zilei.

Fetiţa de odinioară, cea care işi însoţea tatăl la primele reprezentaţii de la Paris ale pieselor lui Eugène

Ionesco, pentru a umple sala şi a da amploare aplauzelor, pe vremea când acesta din urmă era un simplu

debutant, este azi o doamnă respectabilă, Anne-Marie Biemel-Montarnal, alături, de această dată, de unul dintre

copii, profesor de limba franceză, precum şi de nepoţii săi, veniţi pentru prima oară să descopere România, iar

tatăl său este Rainer Samuel Biemel, un om ce printr-o limbă a

reuşit să îşi schimbe viaţa şi chiar, în anumite imprejurări, să îi dea

altă semnificaţie, fără a avea nevoie de prea multe alte lucruri.

Un om pentru care limba franceză a însemnat mai mult decât

un atuu, a însemnat libertate, sursă de venit, sprijin şi chiar refugiu.

Se ştie că orice lucru trainic şi bine făcut este datorat «bazelor». În

cazul personalităţii evocate mai sus, bazele au fost puse de orele de

franceză desfaşurate într-un ambient inconfundabil la acea vreme

în spaţiul transilvănean, ambientul şagunist.

Chiar dacă nu a fost elev al liceului Andrei Şaguna, spiritul

sagunist, transmis prin profesorul de franceză al acestui lăcaş de

cultură a reprezentat pentru Rainer Samuel Biemel, ca pentru toţi

ceilalţi care trec prin şcoala șagunistă sau au contact cu aceasta, un

spaţiu al modelării şi formării intelectuale, culturale sau lingvistice.

Dar să vedem cine a fost acest om despre care Franţa sau

Germania ştiu mai multe lucruri şi i-au acordat mai multe premii

decât ţara sa natală, România. Rainer Biemel cu soția și fiica sa pe o

stradă înzăpezită din Brașov

17

S-a născut în data de

14 martie 1910 la

Braşov.

A fost

traducătorul, în limba

franceză, a lui Thomas

Mann şi al lui Rainer

Maria Rilke, doi mari

scriitori filosofi ai

lumii.

A avut o

activitate extraordinară

la editurile din Paris şi

a influenţat mari scriitori contemporani cu el. Totuşi, el

nu a dus o viaţă lipsită de probleme, mărturie stă chiar

perioada pe care a petrecut-o în gulag, perioadă despre

care va şi scrie o carte , „MON AMI VASSIA” - care

se va bucura de o critică favorabilă.

A reuşit însă să ţină fruntea sus şi să nu se

ferească de ceea ce i-a scos în cale destinul, folosindu-

se de pasiunea sa pentru limba franceză.

Numele său este Rainer Samuel Biemel.

El este omul despre care se spune că a avut două

nume pentru o singură viaţă, deoarece în registrele de la

Makeevka, localitate în care s-a aflat împreună cu

regimentul său, figurează sub numele de Jean

Rounault, nume care i-a fost dat, se pare, de camarazii

săi ruşi şi sub care semnează de altfel prima sa carte.

Samuel Biemel provine dintr-o familie de saşi din

Transilvania, iar legăturile sale cu limba franceză s-au

dovedit a fi foarte importante încă din copilărie. Elev

fiind, a observat că limba franceză este limba pe care o

foloseau diplomaţii pentru a purta tratativele

internaţionale, fapt pentru care decide să înveţe această

limbă, cu speranţa că într-o zi va reuşi să apere cu

succes drepturile transilvănenilor în faţa administraţiei

româneşti. Pe vremea când tatăl său era administrator al

hotelului Korona, intră în contact cu René Landry, un

profesor al liceului Andrei Şaguna, care era membru

al misiunii universitare franceze şi care reuşeşte să îi

stârnească tânărului Biemel dorinţa de a afla cât mai

multe informaţii despre cultura şi civilizaţia franceză.

Această dorinţă se transformă în realitate în momentul

în care, forţat de împrejurări, decide să plece în Franţa

pentru a-şi termina studiile liceale la Toulouse,

finalizate cu diploma de bacalaureat, obţinută în 1928.

În 1929 se înscrie la Universitatea Sorbona, fapt

care îi permite lărgirea orizonturilor, deoarece aici intră

în contact cu mari profesori, care îi vor marca

dezvoltarea ulterioară. Termină facultatea, obţinând

licenţa la Facultatea de Litere, precum şi o licenţă în

filosofie, dar nu uită de pământurile sale natale şi

visează la o Transilvanie care să fie eliberată de sub

influenţa nazistă de către ruşi.

Se întoarce în România pentru a-şi efectua stagiul

militar şi ocupă chiar si funcţia de redactor la un ziar

german din Bucureşti, dar în 1934 primeşte un post la

Agenţia Română de Telegraf, unde lucrează până în

1938.Rainer Biemel - o persoană care nu făcea

niciodată nimic fară a se dedica pe de-a întregul

activităţii sale, stăpânind foarte bine cele două limbi,

franceza şi germana - a reuşit să se impună ca jurnalist,

traducător şi editor.

Publică traduceri în limba franceză ale unor opere

extrem de importante pentru literatură, şi anume,

„Faust” de GOETHE, „Scrisori către un tânăr poet”

şi „Elegiile duineze”, aparţinând lui RAINER MARIA

RILKE, dar şi „Avertisment Europei” şi „Victoria

finală a democraţiei” ale lui THOMAS MANN.

Are şi o importantă activitate radiofonică între

anii 1936 şi 1939 care, coroborată cu articolele

publicate în jurnalele franceze, prezentau pericolul

nazist care ameninţa Franţa.

Tot în această perioadă leagă prietenii strânse cu

mari personalităţi de origine română precum Emil

Cioran, Eugen Ionesco, Paul Celan şi Monica

Lovinescu, dar şi cu mari scriitori francezi precum

Antoine de Saint-Exupéry, autorul „Micului Prinţ”, pe

care îl încurajează să scrie „Terre des Hommes”.

Locuinţa îi este percheziţionată şi maşina de

scris confiscată. Astfel, el se întoarce în România cu

acte militare şi se alătură „ Vânătorilor de Munte”, dar

este detaşat la Ministerul Propagandei, la Bucureşti,

unde se foloseşte din nou de cunoştinţele sale de limba

franceză pentru a realiza diferite traduceri.

Portretul braşoveanului

pentru care limba franceză a

18

După întoarcerea armelor de către armata română,

în august 1944, Biemel se stabileşte la Bucureşti şi

devine redactor al ziarului de limba franceză „

L'Indépendance Roumaine”.

În ianuarie 1945 încep deportările

minorităţilor de origine germană, iar neşansa face

ca Biemel să se afle şi el printre cei deportaţi.

Astfel, el petrece un an de zile la Makeevka în

Ucraina, unde va şi primi cel de al doilea nume al

său, Rouno, nume dat de camarazii săi ruşi, după

marca de automobile Renault. El va publica prima

sa carte în limba franceză, o carte a mărturiilor

despre sine şi despre perioada petrecută departe de

casă, sub numele de Jean Rounault.

Recent, cartea a fost republicată în Franţa, de

către editura „Le Bruit du temps”, editură al cărei

obiectiv este să readucă în memoria colectivă

oameni pe care istoria vrea să îi păstreze. În anul

2000, cartea „Prietenul meu Vassia – Amintiri din

Doneţk” a apărut şi în limba română la editura

„Universal DALSI”, cu o prefaţă de Monica

Lovinescu. Fratele scriitorului, Walter Biemel,

scrie despre Jean Rounault: „ ... a arătat că şi într-o

perioadă de tiranie, bunătatea umană poate dăinui.

Acesta este mesajul care te face să speri, chiar şi în

vremuri dificile. Un mesaj care ne priveşte pe toţi

şi pe care trebuie să-l transmitem mai departe.”.

Personalitate remarcabilă, cu o prezenţă

importantă în mai multe domenii de

activitate,Rainer Samuel Biemel a rămas mereu

ataşat de plaiurile natale şi a cultivat spiritul de

dreptate pentru care s-a luptat o viaţă întreagă,

chiar dacă în cale i s-au ridicat obstacole ce păreau

de netrecut. Totul a fost posibil, după cum istoria

personală a şi dovedit-o, datorită cunoştinţelor sale

de limbă franceză, o limbă care l-a ajutat

întotdeauna să traverseze cu succes diferite

perioade ale vieţii şi să îşi exprime opiniile despre

societate, dar în aceeaşi măsură şi talentul deosebit

pe care l-a avut şi pentru care s-a luptat.

Anne-Marie Biemel-Montarnal, însoțită de nepoți,

alături de șaguniști la Seara muzicii franceze, 15

aprilie 2011

Vlad Bradu & Lavinia Baciu, XII A

19

Vacanţă în Ţara lalelelor

„Amsterdam, iniţial un

oraş de pescari situat pe malul

râlui Amstel, de la care a preluat

numele, devine in secolul al

XVII-lea, perioadă cunoscută ca

Epoca de Aur a Amstredamului,

unul dintre cele mai bogate oraşe

din lume. În aceasta perioadă, el

înfloreşte din punct de vedere

cultural si devine un centru

comercial important.” Asta e tot

ce am reţinut dupa un google

rapid înainte de plecare!

Cum a început totul?

După crunta aşteptare de două ore

în aeroportul Băneasa, drumul

interminabil cu avionul şi

continuarea lui cu autocarul, am

ajuns în final in camping. Obositi,

murdari si înfometaţi, tot ce am

fost in stare să vizităm in prima

seară, după duşul rapid de 6

minute pe ceas si înfulecarea

ultimului sandwich făcut de

mama, a fost interiorul sacilor de

dormit cu care am venit echipaţi

de acasa, speriaţi de vremea rea

eronat anunţată pe internet.

Prima zi a fost o

cunoaşterea împrejurimilor.

Drumul cu metroul ni s-a părut

plictisitor, dar odată ajunşi în

Central Station totul s-a schimbat.

Din liniştea metroului am ieşit in

forfota orşului. Fluxul continuu si

aparent dezordonat de masini,

autobuze, biciclete, tramvaie şi

oameni ne-a luat prin surprindere

si ne-a captat atenţia pe tot

parcursul excursiei. Primul

popas: Piaţa Dam dominată de

impresionantul Palat Regal

(Koninklijk Paleis) langă care se

află noua biserică a

Amsterdamului. Ne-au mai plăcut

in această piaţă Teatrul Madame

Tussaud, Muzeul de Ceară, iar

peste drum de piaţă Monumentul

Naţional închinat eroilor din cel

de-al II-lea Război Mondial pe

care le-am remarcat cu greu din

cauză ca piaţa era transformată

într-um mic parc de distracţii pe

care l-am testat si noi in zilele

următoare.

După Piţa Dam am vizitat

Muzeul de istorie unde ne-am

familiarizat cu specificul zonei.

Nerăbdători să descoperim

oraşul, am plecat mai departe să

colindăm strazile, piaţa de flori,

canalele, să tragem cu ochiul

înauntrul Muzeului Willet-

Holthuysen (conac din secolul

XVII) şi să descoperim o parte

din viaţa lui Rembrandt vizitându

-i casa memorială.

A doua zi ne-am relaxat

printre numeroasele straturi de

lalele din parcul Keukenhof. În

timp ce fetele au imortalizat

toate culorile parcului,

consumând memoria aparatului

de fotografiat, băieţii s-au odihnit

la umbra copacilor înfloriţi. Seara

am hotărât să mergem în centrul

Amsterdamului pentru a ne

plimba de-a lungul canalelor si

podurilor iluminate. Suna frumos,

dar, fără hartă si atraşi de

misterioasele străduţe întunecate,

ne-am rătăcit şi am pierdut

ultimul metrou spre campus.

În următoarea zi, deşi

obosiţi, eram toţi dornici de

vizitat, mai ales ca prima

destinaţie a fost Cartierul

Felinarul Roşu unde am admirat,

bineînţeles, doua biserici:

Biserica Ons'Lieve şi Biserica

Veche. A urmat vizita Palatului

Regal care ne-a încantat prin

măreţia sa şi a altor doua muzee

foarte interesante, Muzeul de

Istorie al Evreilor din Amsterdam

si Muzeul Ermitaj. Profitând de

timpul liber pe care l-am avut

dupa aceste muzee, ne-am

plimbat prin numeroasele

magazine de suveniruri.

În sfarşit, ziua care mi-a

plăcut cel mai mult! Am început

cu Muzeul Anne Frank care pe

mine m-a atras în mod special şi

am continuat cu închirierea

bicicletelor cu care ne-am

plimbat până a doua zi. Astfel, cu

ajutorul unei hărţi, am reuşit să

cunoaştem foarte bine până şi

cele mai înguste străduţe. După o

tură a oraşului pe bicicletă, ne-am

dus la Muzeul Diamantelor si la

Rijksmuseum, unde am observat

în de’aproape faimoasele picturi

ale lui Rembrandt.

20

Maria Pană Clasa a XI-a F

Ultima zi petrecută în

Amsterdam a fost cu totul diferită

de restul prin simplul fapt că am

vizitat ceva mult mai modern:

Muzeul Nemo de ştiinţă şi

tehnologii. Aici am făcut diferite

experimente de fizică, chimie şi

biologie. Dupa prânz am părăsit

ştiinţa şi ne-am dus să-i

vedem capodoperele lui Van

Gogh.

Cele două zile de la sfârşit

au fost de relaxare. Am vizitat

puţin Haga şi am lenevit pe malul

Marii Nordului.Am avut timp să

medităm asupra faptului că toate

aceste frumuseţi se află pe un

pământ pe care olandezii l-au

cucerit de la apă! În ultima zi,

înainte să mrgem la aeroport, am

facut o scurta plimbare prin

centrul Bruxelles-ului. Ce

credeţi? Ne-am făcut deja şi

planuri pentru excursia

viitoare!

Filosofii vorbind despre minciună

Apărută la editura Humanitas în anul 2007, cartea lui Gabriel

Liiceanu porneşte de la sursele clasice, Sofocle , Platon şi

Machiavelli, ajungînd în contemporaneitate , unde se opreşte la

România, surprinsă „în zodia Spânului”. Incitantă şi aerisită,

lucrarea „Despre minciună” este o lectură plăcută care pune

spiritul în mişcare, căci scriitorul nu vorbeşte despre minciună

în sensul ei particular, ci în sens public: „despre minciuna

colectivă în care unul sau mai mulţi îi mint pe mulţi , care la

rândul lor sunt fie minţiţi, fie mint in corpore, trăind împreună

cu cei care îi mint într-un vast scenariu al minciunii”.

Constatăm că omul a trăit dintotdeana între două ecuaţii

esenţiale, pe care Liiceanu le numeşte „Ecuaţia lui Ahile” ,

rezumată în formula „ nu se poate birui cu orice mijloc şi cu

orice preţ” şi Ecuaţia lui Odiseu, dirijată de eficacitatea

pragmatică , având la bază credinţa că „minciuna aduce cu ea

salvarea”, aceasta din urmă fiind ecuaţia care întemeiază

morala modernă, respectiv minciuna pusă în slujba „binelui

comun”. Cel mai interesant capitol pentru un cititor tânăr este

cel referitor la mecanismul, formele şi efectele minciunii în

comunism, definit ca timp în care minciuna „îşi pierde sensul odiseic”. Fiind repetitivă, ea devine

ideologie, „este constantă, monotonă şi bine articulată”. Este totodată „sfruntată, gogonată, de la obraz”

şi „devine adevăr prin teroare”. Este generalizată şi colectivă, deci „atotcuprinzătoare”.

Fără să fie dificil de citit, această carte rămâne în sfera jocului intelectual superior şi surprinzător,

joc atât de necesar într-o societate excesiv pragmatică şi previzibilă.

Redacţia AS

21

Pentru mine, muzica este ceva fără de care nu aş

putea trăi. Fie că o ascult la player, fie că o cânt, fie că o

aud undeva, într-un troleu plin de lume, este o parte din

mine şi din viaţa mea.

Încă de mică mi-a plăcut foarte mult să cânt şi să

fie pe scenă. Ţin minte primul concurs la care m-au dus

părinţii mei, Tip Top Minitop. Nu îmi amintesc perfect,

deoarece aveam doar 4 ani, însă ştiu că am luat premiul

III şi ştiu şi acum versurile melodiei pe care am cântat-

o. Părinţii mei au văzut că mă atrage foarte mult tot ce

ţine de scenă, de muzică, de ritm, aşa că s-au hotărât să

mă dea la lecţii de pian, lecţii care au continuat

săptămână de săptămână până în clasa a şaptea, când

timpul nu mi-a mai permis.

Îmi plăcea să cânt din ce în ce mai mult şi , chiar

dacă înainte să urc pe scenă mereu aveam emoţii şi îmi

simţeam inima undeva în gât, când începeam să cânt,

emoţiile se risipeau. Mă simţeam în largul meu şi îmi

plăcea că pot transmite ceva prin ceea ce cânt.

Unul dintre lucrurile care m-au făcut să aleg

Şaguna a fost chiar corul liceului despre care citisem pe

Internet. Eram încântată şi aşteptările nu mi-au fost

înşelate. Am participat în 2008 şi 2009 la Festivalul de

Muzică Uşoară pentru Tineri Gaudeamus din Braşov,

unde am luat, de fiecare dată , locul III. M-am bucurat

fiindcă reuşisem asta fără să iau lecţii de canto.

Am învăţat că nu poţi fi mereu câştigător sau pe

placul tuturor celor ce ascultă, dar experienţa

concursurilor (de exemplu Festivalul Chants, sons sur

scene!) m-a ajutat mult. Ultimul premiu pe care l-am

obţinut este la Festivalul Ecoul Pietrei Craiului din

Zărneşti, unde am avut în juriu nume cunoscute, ca Ilie

Micolov, Felicia Filip, Mihai Vanica. Am câştigat locul

II şi un trofeu care se află acum în camera mea.

Ca gen de muzică , pot spune că îmi plac

melodiile pop, jazz şi , de curând, reggae. La concursuri

am ales să cânt melodii din repertoriul unor artişti ca

Alicia Keys, Natasha Sant Pier, Cheryl Cole, Colbie

Caillat.

Sunt mândră de realizările mele în muzică şi sper

ca ele să continue , chiar dacă drumul profesional pe

care l-am ales este diferit. Mulţumesc cu drag oamenilor

care m-au ajutat, colegilor, prietenilor, dar mai ales

doamnei profesoare Andrada Mureşan, care m-a

sprijinit mereu, ca şi părinţii mei.

Sunt sigura ca datorită persoanelor care mă

susţin, niciodată nu o să mă înstrăinez complet de

muzică şi de scenă. Oriunde aş ajunge în viaţă, muzica

va rămâne mereu o parte din mine, o parte din ceea ce

fac şi voi face. Hobby sau cariera, mereu voi cânta din

plăcere, pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Pentru mine, muzica...

Găvan Evelina Clasa a XII-a F

22

De multe ori am fost întrebat: „Ce

legătură este între muzică şi geografie sau între

limba franceză, muzică şi geografie?” Aparent,

niciuna. Evident, cei care voiau să afle un răspuns

aveau în vedere vreun articol despre activitatea mea

artistică sau vreun concert ori spectacol în care

eram implicat. Ei ştiau că eu sunt, de fapt, profesor

de geografie sau de limba franceză. Având şi cea de

-a doua licenţă, n-am considerat niciodată muzica

doar o pasiune, ci o parte integrantă a activităţii

mele. Căci muzică am făcut dintotdeauna, de mic

copil. Autodidact la începuturi, când am început să

cânt la mandolină, apoi din ce în ce mai studios sub

îndrumarea profesorilor.

Trecând prin Liceul Pedagogic din Galaţi, de

unde sunt originar, am studiat vioara, muzica

vocală, am cântat în cor şi în orchestra şcolii.

Experienţa muzicală începuse deja când am

intrat la liceu, pentru că de la 10 ani tatăl meu m-a

dus în corul Episcopiei din Galaţi, unde am rămas

vreme de 20 de ani. Acolo aveam să pun în practică

multe dintre cunoştinţele teoretice muzicale, ba

chiar să pătrund în tainele dirijatului.

Mai târziu, cariera muzicală a mers alături de

cea didactică. Profesor de geografie şi de limba

franceză fiind, colaboram, în paralel, cu Teatrul

Muzical „N. Leonard” din Galaţi: mai întâi corist,

apoi regizor tehnic scenă şi, înainte de a părăsi acest

oraş, între anii 2001-2005, dirijor al corului acestui

teatru.

Am fondat de-a lungul timpului o serie de

formaţii: Corala SF. NICOLAE, Grupul vocal VOX

DANUBII, în Galaţi, Corala LAUDATE DOMINO,

care funcţionează în prezent la biserica Sf. Apostoli

Petru şi Pavel din Ghimbav, Grupul Coral

CANTORES CORONAE, înfiinţat în anul 2009,

grup profesionist, având ca membri artişti de la

Opera Braşov.

De-a lungul celor 30 de ani de activitate ca

artist liric şi dirijor am susţinut numeroase concerte

în ţară şi în străinătate (Franţa, Grecia, Italia,

Germania, Austria).

Cel mai important trofeu până în prezent

rămâne Premiul I şi Medalia de Aur obţinute la

Concursul Internaţional Rhodos 2001 cu VOX

DANUBII ( imagini cu această formaţie pot fi

vizionate pe Youtube).

Perspective? Da, am în vedere înfiinţarea unei

fundaţii culturale, ceea ce ar putea încununa

De ce şi MUZICĂ? De ce nu!

Profesor, Aurel Mantaroşie

23

Muzica la catedră şi dincolo de ea Inepuizabilă, dinamică şi foarte fermă, aşa

o întâlnim pe coridoarele liceului pe profesoara

de muzică, Andrada Mureşan. Dincolo de

această imagine, Andrada Mureşan este o artistă

adevărată, a cărei activitate pe scenă, în calitate

de conducătoare a grupului Anatoly, o

recomandă de multă vreme în viaţa culturală

braşoveană . Doamna profesoară ne-a oferit un

impresionant CV al Grupului Anatoly .

Tot mai des present pe scenele naţionale,

Grupul vocal Anatoly s-a constituit în anul

2000 la initiativa celor trei tineri care-l

alcătuiesc, uniţi fiind de o singură pasiune,

muzica.

Ineditul consta in abordarea lucrarilor

corale intr-o maniera atipica de trio (alto,

tenor si bariton) in timp ce grupurile corale clasice de

tip restrans se regasesc sub forma cvartetelor (sopran,

alto, tenor, bas). Repertoriul grupului este variat şi

cuprinde peste 300 de lucrări á capella şi cu

acompaniament, preclasice, clasice şi romantice,

religioase, prelucrări folclorice, colinde şi cântece de

Crăciun cât şi lucrări din literatura

contemporană.

Trio-ul a susţinut numeroase concerte şi recitaluri,

a realizat imprimări radio şi TV, atât în ţară cât şi în

străinătate (Grecia, Franţa, Anglia, Italia); a înregistrat

opt compact discuri ce cuprind lucrări din repertoriul

românesc şi universal dintre care „Dumnezeiasca

Liturghie a Sf.

Ioan Gură de aur” a fost propus în anul 2006 pentru

Premiile Academiei Romane.

Alături de Corala „Gheorghe Dima” din Braşov

condusă de maestrul Nicolae Bica, Orchestra

Filarmonicii din Roma, Orchestra Filarmonicii din

Braşov şi Orchestra Facultăţii de Muzică din Braşov,

trio-ul Anatoly a participat la o serie de concerte

vocal simfonice.

Din anul 2005, trio-ul vocal „Anatoly” este

membru în „Asociaţia Română de Cânt Coral”,

membru în asociaţia culturală internaţională „A

Coeur Joie”şi membru de onoare în Asociaţiunea

Transilvăneană „ASTRA”.

Începând cu anul 2008, „Anatoly” fiinţează

sub egida Centrului Cultural ”REDUTA” din

Braşov.

In perioada 2009-2011, grupul a sustinut

mai multe turnee alaturi de artistii Mariana

Anghel, Paul Surugiu (Fuego), Irina Loghin si

actorul Dorel Visan.

Membrii grupului sunt: ANDRADA

MURESAN (alto), GABRIEL BACIU (tenor),

CIPRIAN CUCU (bariton).

Grupul este o prezenţă constantă şi în viaţa

şaguniştilor, oferind un recital şi în cadrul Serbării de

Crăciun din 2007.

24

În ce limbă sunt primele tale amintiri?

Îmi amintesc cum, pe când eram încă mică, nu

închideam seara ochii, iar mama nu ieşea din cameră până

eu nu imi spuneam scurta rugăciune: “Ich bin klein, mein

Herz ist rein, es soll niemand drin wohnen, nur Herr Jesus

allein”. Acesta este un amănunt care mă face să realizez că

limba germană a reprezentat mereu o parte din mine, a fost

un element care m-a format ca ceea ce sunt astăzi.

Care este prima amintire din anii copilăriei care

se asociază cu limba germană?

Am început să vorbesc germană acasă, chiar dacă

nu toţi membrii familiei înţelegeau această limbă, am

continuat să învăţ la grădiniţă, iar după primul meu an

şcolar pe diploma de absolvire a clasei scria : „În acest an

am fost foarte bună la: germană” („Sehr gut war ich im

Fach: Deutsch”).

Gândindu-mă în urmă, observ că în primii ani de

şcoală nu am pus accentul în mod deosebit pe învăţarea

limbii germane, ci am fost mai degrabă eleva care a

încercat să fie cât mai bună la toate materiile. Ba chiar mai

mult, nu voi uita niciodată cât de mult a trebuit mama să

insiste pentru a mă convinge să mă duc la olimpiada de

germană.

Când au apărut primele satisfacţii datorate

cunoaşterii acestei limbi?

Era primul an în care aveam voie să particip la

olimpiadă (clasa a VII-a), iar eu nu doream, deoarece eram

mult prea nesigură pe mine. În acel an am obţinut pentru

prima dată premiul întâi la faza naţională a olimpiadei de

limbă germană maternă. Acest lucru se pare că nu a fost

doar pentru mine de necrezut, deoarece, sunând-o pe

mama, persoana căreia ii datorez cel mai mult faptul că am

învăţat germană, prima ei reacţie a fost: „Nu se poate. Eşti

sigură? Du-te şi mai verifică odaă, cu siguranţă au fost

afişate rezultatele în ordine alfabetică!”

Cum îţi explici faptul că ai participat, de atunci

la atâtea olimpiade? Ce te-a fascinat?

Nu atât premiul obţinut, cât mai mult plăcerea de a

mă confrunta cu situaţii noi, de a cunoaşte persoane atât de

diferite şi atât de fascinante, dorinţa de a acumula mai

multă experienţă şi de a învăţa din fiecare întâmplare m-au

convins că merită să mai particip şi în următorii ani.

Olimpiada m-a maturizat în timp, m-a schimbat câte puţin

în fiecare an în care am participat, deoarece fiecare an a

fost unic în felul său.

Cum te-ai decis pentru colegiul nostru?

În clasa a opta am decis să mă înscriu la C.N.

„Andrei Şaguna”, ceea ce i-a şocat pe toţi colegii mei

şi...nu doar pe ei. Motivul pentru care am hotărât astfel a

fost foarte simplu: doream o schimbare. Această

schimbare a fost radicală, deoarece, dacă timp de opt ani

obişnuisem să petrec şapte ore pe zi într-un mediu în care

se vorbea limba germană, deodată, atât colegii cât şi

profesorii mi se adresau toţi doar în română. Chiar dacă

iniţial mi s-a părut neobişnuit, am reuşit să mă adaptez la

noua şcoală, însă trebuie să recunosc că nu am părăsit

definitiv nici liceul „Johannes Honterus”, nici foştii colegi,

nici pe profesorii care m-au îndrumat în primii ani. Pe

parcursul liceului am continuat să îmi vizitez fosta şcoală,

iar ocazional chiar am participat la ore şi aceasta mereu cu

foarte mult drag.

Interviu cu Anca Albici de 6 ori participantă la Olimpiada Naţională de Limba Germană

şi câştigătoare a locului I în anii 2009, 2010 şi 2011

25

În ce măsură apreciezi ca un progres faptul că,

părăsind o şcoală de limba germană, Liceul Honterus, ai

urmat cursurile unui liceu în limba română?

Şi faţă de noua mea şcoală am devenit în timp la fel

de ataşată, deoarece nu m-am simţit mai puţin susţinută

aici. Îi sunt recunoscătoare d-nei prof. Georgeta Ţoţea,

deoarece mereu s-a implicat în progresul meu, iar şcoala,

profesorii, au ştiut mereu cum să se angajeze spre binele

elevului. Am apreciat întotdeauna şi faptul că elevilor

participanţi la olimpiade le este permis să rămână acasă pe

un anumit interval de timp cu scopul de a se pregăti,

deoarece aceasta ajută enorm. Am simţit mereu că Şaguna

este şcoala care transformă fiecare om într-o valoare, şcoala

care scoate din fiecare om ce are el mai bun, iar din aceste

motive nu voi regreta niciodată decizia mea de a fi elevă a

acestui colegiu.

Ai avut vreodată dovada avantajelor pe care ţi le

poate aduce cunoaşterea limbii germane?

În timp am constatat că limba germană îmi

influenţează personalitatea şi evoluţia, deoarece prin

intermediul olimpiadelor am avut ocazia de a progresa

enorm şi pe alte ramuri. Spre exemplu, datorită premiilor

obţinute mi-au fost oferite două burse de studii în

Germania, fiecare durând câte trei săptămâni. În cadrul

acestor burse am locuit la două familii, am participat la un

curs de pictură, am pătruns într-un centru de cercetare a

mediului din Bremen, unde am avut ocazia de a mă implica

în experimente concrete, mi-am aprofundat studiile de

literatură germană, iar pe lângă toate acestea m-am

împrietenit cu oameni deosebiţi. De aceea, am privit

germana mereu ca pe o cheie care mi-a deschis mai multe

portiţe.

Ce ai învăţat din experienţa atâtor olimpiade?

Nu este necesar să spun că pentru a ajunge la

performanţe în orice domeniu este nevoie, pe lângă talent

sau noroc, în primul rând de muncă. Însă cred că orice

muncă se uşurează şi poate deveni chiar o pasiune dacă este

abordată cu puţină plăcere. Faptul că a munci merită l-am

înţeles la olimpiade, mai ales în cadrul proiectelor

organizate. Grupaţi în echipe de 6-7 persoane şi fără a se

cunoaşte iniţial, elevii au aproximativ două zile timp pentru

a citi o carte şi pentru a dezvolta un întreg proiect pe tema

acesteia (o planşă şi o piesă de teatru). Grupele au cărţi

diferite şi se află în concurenţă, la final organizându-se un

adevărat spectacol în cadrul căruia fiecare grupă susţine ce

a lucrat.

Am participat la patru asemenea proiecte, obţinând

două premii, iar amintirile acumulate sunt de neuitat. În

acel val de idei se creează o luptă a originalităţii, iar

rezultatul este întotdeauna cel puţin haios. Îmi amintesc

cum în clasa a 11a, fiind într-o grupă compusă doar din fete

şi având de tratat o carte despre „băieţi de cartier”, am

decis să ne costumăm toate în băieţi şi am compus o

întreagă coreografie de dans pentru piesă. Ceea ce a şocat

juriul când eram în clasa a 10a a fost felul în care grupa

mea a abordat tema căderii Zidului Berlinului: cei

dezavantajaţi de acea perioadă au fost eliberaţi simbolic

printr-o pată de culoare – pe scurt: i-am stropit cu multă

culoare dizolvată în apă!

26

Cum a fost

ultima olimpiadă din viaţa ta de licean?

Cred că cu cea mai multă nerăbdare am

aşteptat olimpiada anul acesta. Fiind al şaselea şi

ultimul an în care imi era permis să particip, mi-am

dorit să mai revăd toţi concurenţii odată, să mai trăiesc

odată întreaga experienţă. Înainte de a pleca mi-am mai

reluat odată toate obiceiurile legate de olimpiadă: în

fiecare an obişnuiesc să îmi sun prietenii din alte judeţe

pentru a mă asigura că toţi au trecut la faza naţională a

olimpiadei, iar apoi...scriu un text sau poezii,

considerând acesta un mod de a mă reobişnui cu

gânditul în germană.

Faptul că am tradus o carte din limba germană în

limba română pentru o editură, cursul de pregătire

pentru faza internaţională a olimpiadei şi conferinţa de

la Lisabona (februarie, 2011) au fost alte trei

experienţe prin care am simţit un progres prin muncă.

În cadrul conferinţei tema centrală făcea referire la

multiculturalitatea din diferite ţări, iar proiectul pe

tema minorităţilor din România pornit în colegiul

nostru cu aproape doi ani în urmă a reprezentat

modelul ţării noastre în cadrul conferinţei organizate.

A cunoaşte un număr mare de persoane de diferite

naţionalităţi, fiecare cu o perspectivă diferită, uneori

opusă asupra problemelor, cu idei atât de diferit

formate în legătură cu aceeaşi temă a fost cu adevărat

impresionant.

Şi în final, o întrebare surpriză: dacă n-ar fi

germana, ce-ar fi?

Totuşi, limba germană este doar o parte a

personalităţii mele. Sunt o persoană obişnuită care în

copilărie a purtat mult prea mulţi ani aparat dentar,

care nu a avut voie să înveţe să meargă pe bicicletă şi

care acum este indecisă, visătoare şi idealistă, o

persoană despre care mare parte a cunoscuţilor nici nu

ştiu că a participat vreodată la vreo olimpiadă. Desigur

că am şi alte pasiuni care mă definesc şi care au mai

puţin de a face cu şcoala. Fiind mereu fascinată de

artă, m-am axat asupra dansului timp de şapte ani. În

primii ani, baletul m-a învăţat ce înseamnă să îţi

stăpâneşti mişcările şi corpul, să simţi fiecare sunet şi

să te exprimi liber prin dans, iar dansurile sportive

asupra cărora m-am concentrat mai apoi mi-au dovedit

ce important e lucrul în echipă. Având în vedere că într

-o perioadă frecventam cursurile de dans chiar 12-15

ore pe săptămână, am înţeles devreme că munca nu se

mai numeşte muncă atunci când devine o pasiune.

Nemaiavând timp să mă ocup la fel de intens atât

de şcoală, cât şi de echipa de dans, am fost nevoită să

renunţ la dansuri, ceea ce voi regreta mereu. Un alt

lucru pe care îl regret este faptul că nu am reuşit

Ce le-ai transmite şaguniştilor?

Consider că orice om care îşi descoperă o

pasiune trebuie să persevereze în aceasta, numai

astfel progresul şi satisfacţia vor veni în mod

firesc, în timp.

Albici Anca – Maria,

Clasa a XII-a E

27

Despre corul Şagunei se pot spune multe lucruri…

însă, cum probabil că vă daţi seama, istoria unei familii nu

se poate rezuma în câteva rânduri. Totuşi, aş să vă

povestesc despre un eveniment recent, şi anume Concursul

Coral regional, desfăşurat la Reghin, unde am

ocupaaaaaaaaat: aţi ghicit, locul 1! După patru ani de

muncă şi încercări mai puţin reusite ( fie că a fost vina

noastră sau nu), corul a obţinut calificarea la Faza Naţională

care se va desfăşura la Arad.

Concursul a avut loc pe 1 aprilie ( nu, nu a fost o

păcăleală, în caz că vă întrebaţi) şi, după un drum lung de 4

ore ( pe durata căruia nu am avut voie să vorbim, să

mâncăm snacksuri sau să facem orice altceva vătămător

pentru fizicul şi psihicul nostru) am ajuns în orăşelul în care

s-au născut chitările româneşti. Peste mai puţin de jumătate

de oră, eram îmbrăcate ( norocul doamnei profesoare

Mureşan că are cor de fete, aşezate în formaţie şi pregătite

(sau mai puţin pregătite) de recital. Aveam emoţii foarte

mari, pe care încercam să le stăpânim din greu, căutând

privirile “profei”. Mare greşeală, căci şi dânsa era la fel de

emoţionată ca noi. Bineînţeles, asta nu a oprit-o din ne

încuraja până în ultimul moment.

Astfel, când momentul nostru a sosit, ne-am

împleticit spre scenă ( glumesc, de fapt am fost graţioase

ca nişte balerine) şi ne-am susţinut repertoriul, rugându-ne

ca totul să se termine mai repede (şi să nu cădem în timpul

dansurilor). A fost un moment frumos, inedit prin

împletirea a două sentimente care rar îşi găsesc loc unul

lângă altul: frica si bucuria.

După câteva ore, eram în acelaşi loc, în aceeaşi sală

cu acustică proastă şi pian dezacordat, şi cu aceleaşi

emoţii.Urma să se anunţe câştigătorii, iar noi eram pe

punctul de a face atac de cord( sau de nervi), din pricina

suspansului prelungit de prezentator. Ultimul lucru pe care

mi-l amintesc a fost glasul acestuia, care anunţa corul din

Sfântu Gheorghe ca ocupant al locului 2. Nu ne-am auzit

numele, însă nu a mai contat. Câştigaserăm. Eram sigure, şi

dintr-o dată ne îmbrăţişam ţipând ( Dumnezeu ştie ce) şi

plângând. Am fost invitate să cântăm din nou una din piese

şi din nou, nu a mai contat faptul că nu mai eram îmbrăcate

în uniforma de cor, sau că nu eram aşezate în formaţia

iniţială, sau în orice formatie, de altfel . Ţipetele şi gălăgia

au durat până mai târziu…(spre oroarea timpanelor şi

sistemului nervos al doamnei profesoare). Drumul spre casă

a fost mult mai scurt, însă foarte frumos.Am cântat

împreună până la epuizare, compensând perioada în care

am rămas în stand-by, pe durata drumului spre Reghin,

refrenele celor mai cunoscute piese. Probabil va trebui să ne

găsim alt şofer pentru naţionale...de preferat unul surd şi

posesor al unui autocar cu geamuri Sekurit.Una peste alta, a

fost o experienţă muzicală excepţională a unei mari familii.

Despre familia cu 40 de fete

Stănescu Anca Clasa a X-a F

Sencovici Antonia Cls. XI F

O experienţă de neuitat

Muzica adevarată vine din inimă, iar pe scenă

am simţit cum s-au deschis 40 de inimi pentru a spune

o poveste. Povestea noastra, a corului Şagunei, căci în

cele 12 minute a trebuit să arătăm munca şi iubirea

investite în atâţia ani.

Teama de a falsa, de a greşi, s-a risipit atunci

când doamna profesoară a dat tonul. Ştiam că în 12

minute se va termina, dar am dat tot ce e mai bun din

noi.

Multe coruri au “strigat” in cântece “vrem să

câştigăm”, dar noi am fost acolo pentru a oferi muzică

şi pentru a câştiga experienţă. Fapt ce, probabil, ne-a

adus locul I.

Emoţia simţită dupa aceea este incomparabilă.

Era o bucurie traită nu doar de tine, ci de un grup de

40 de fete, fapt ce făcea sentimentul să fie trăit mai

intens. Poate atât de intens încât, dacă nu am fi ştiut că

avem de mers si la o naţională, am fi explodat.

Astfel, concursul a fost o experienţă ce ne va

rămâne în amintire, dar şi în suflet. Va face parte din

acele experienţe la care, atunci când ne vom gândi,

vom simţi un fior.

28

29

Cum te-ai simţi dacă ar trebui să participi la un

concurs coral in altă localitate şi ai constata că pianul

este dezacordat, iar notele sunt ori cu cinci octave mai

sus decât ar trebui ori cu zece octave mai jos? Cum te-

ai simţi dacă nu ar exista o cheie la camera unde ţi-ai

lăsat lucrurile(pantofii, imbrăcămintea si rucsacul), iar

camera ar fi şi ea un loc foarte îngust unde 40 de fete se

inghesuie pentru a-şi pregăti uniforma? Ei bine,

senzaţia ar fi un cumul de supărare, dezamăgire,

deznădejde, ca şi când balonul cu speranţe s-ar fi izbit

de un copac. Aceste sentimente s-au revărsat în inimile

celor 40, lucru observat in vocile dizarmonice şi puţin

false: o voce mai sus, alta mai jos, o alta - pe la mijloc,

dar niciuna ca una. Nici profesoara nu era mai fericită

decât noi la repetiţii: ”Las’ că vă rezolv eu”; “I-auzi,

pian dezacordat”. În ciuda furiei împotriva lor, ea se

revărsa şi asupra noastră: “Cântaţi, tu! Ce v-a apucat?

Vă dau afară –astea noi!”

La intrarea pe scenă, veşnica replică: „Zâmbiţi!

Zâmbet de copil nevinovat!”

La “decernarea premiilor”, două licee se aflau

pe locul I. Lacrimi, emoţii, teamă, întrebări, inima

aproape ieşind din piept, o clipire de nădejde. “ Pe

locul I cu 98 de puncte se află Liceul…”. Poftimmm?

Jumătate din sală era in picioare, ţipând,

plângând,aplaudând, necrezând, de fericire. Dar care

liceu câştigase locul I cu 100 de puncte si mergea mai

departe, la naţională, la Arad? Amândouă se bucurau.

Cred că deja vă imaginaţi. Şaguna - Locul I. Nici nu se

putea mai bine, în ciuda obstacolelor apărute.

După câteva minute mă gândeam: ”Să fie oare o

păcăleală? E 1 Aprilie. Să fie o farsă faptul că am

câştigat? Ar fi posibil în orice moment să ne anunţe că

totul a fost o păcăleală.”

Cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla dacă s-ar fi

gândit cei de acolo să ne facă o farsă? Important e că

noi am câştigat; restul nu mai contează...

Cele 40

Vocea profesorului sau bagheta magică a dirijorului

Despre participarea corului la etapa zonală a Concursului Naţional Coral pentru licee care a avut loc în oraşul

Reghin, profesoara Andrada Mureşan, dirijorul corului, ne mărturiseşte: „Fiind singurul cor de liceu teoretic din

judeţul Braşov care a fost prezent la concurs, am considerat că acest lucru este o onoare pentru noi, dar şi o mare

responsabilitate. Am concurat cu alte cinci coruri de liceu din alte judeţe şi, spre bucuria noastră, am fost

desemnaţi câştigători cu 100 de puncte, punctajul maxim. Drept urmare, vom participa la faza naţională a aces-

tei competiţii.

Desigur, obţinerea acestui rezultat a însemnat foarte multă muncă, multe renunţări, multă pasiune şi

dragoste pentru cânt, dar şi un spirit de echipă accentuat. Acum ne pregătim intens, iar speranţa noastră de a

aduce acasă un premiu naţional este dublată de răspunderea de a reprezenta judeţul, dar şi colegiul nostru.

Prof. Andrada Mureşan

30

Când vine vorba de păcăleli, majoritatea ne

gândim la mici şotii puse la cale de prieteni sau

persoane apropiate. În orice caz, planul unei păcăleli

este în cele din urmă descoperit, fiind înlăturată orice

urmă de îndoială.

Totuşi, de multe ori până acum ne-a fost

demonstrată capacitatea aparte a unor oameni de a pune

la cale un adevărat spectacol al păcălelii.

Bineînţeles că mă refer aici la acei iluzionişti

celebri ale căror trucuri au avut ca efect până şi

convingerea oamenilor că fenomenul paranormalului

există.

Unul dintre aceşti oameni este Robert Houdin,

supranumit şi „Parintele Magiei Moderne”. Deşi a avut

o carieră de numai unsprezece ani, inovaţia adusă în

domeniu este neatinsă de trecerea timpului. Începând ca

ceasornicar, el a reuşit să elaboreze mecanisme

misterioase care i-au adus faimă. Un bun exemplu îl

reprezina iluzia portocalului-un portocal mecanic în

care, în mai puţin de două minute creşteau fructe reale.

Remarcabil este şi trucul în care batista unui voluntar

este sustinuta în aer de doi fluturi, sau cel în care fiul

său, legat la ochi poate identifică obiecte ale

spectatorilor.

Influenţa lui Houdin nu s-a oprit la publicul din

teatre. În 1850, el a pus capăt revoltei algeriene din acea

perioda, confruntându-se cu o grupare numită Marabout

despre care se presupunea că are puteri magice. Houdin

a reuşit prin şocuri electrice aplicate unui soldat să

creeze impresia că acesta şi-a pierdut puterile.

Trucurile magicianului au fost introduse în filmul

„Iluzionistul”, ca un omagiu adus artistului.

Inspirat de marele Houdin, Ehrich Weiss şi-a

schimbat ulterior numele în Houdini, pentru a arată că

este ,,ca Houdin" fără să ştie însă că numele aparţinea

de fapt soţiei iluzionistului.

Cariera lui a evoluat în mod miraculos, de la

magicianul fără succes devenind în scurt timp „Regele

Cărţilor de Joc” şi ,,Regele Catuselor". Cariera lui a

devenit înfloritoare, odată cu evadările sale din diverse

locuri. Accepta provocări ca evadarea din închisori,

frânghii, cătuşe sau chiar cămăşi de forţă.

Houdini, a murit, în mod paradoxal, în ziua de

Halloween, 1926, în urma unui refuz de a fi tratat de

apendicită la timp.

Dacă e să vorbim de iluzionişti mai apropiaţi de

timpurile noastre, un nume cunoscut este David

Copperfield, care a şocat prin binecunoscuta iluzie în

care a făcut Statuia Libertăţii să dispară pentru câteva

minute.

Talentaţi şi curajoşi, aceşti oameni au dovedit de

multe ori că arta păcălelii poate fi dusă la o extremă

care lasă semnele de întrebare să fie prezente în viaţa

Iluzionismul-o păcăleală spectaculoasă

Niţă Iulia Clasa a X-a F

31

Ce să nu faceţi în timpul vacanţelor în strainatate…

Instinctiv, omul se simte îngradit atunci când

cineva îl obligă să se supună unei reguli care îl

limitează într-un fel sau altul. Constrângere, coerciţie,

obligaţie…oricum aţi numi-o, cert este că legea aduce

armonia, fiind unica normă care direcţionează societatea

spre funcţionare şi care, de altfel, o şi defineşte. Am

spune aşadar că legile sunt un instrument esenţial al

lumii şi că cei care le realizează au probabil o slujbă

îngrozitor de apăsătoare, având în vedere ca în mâinile

lor stă evoluţia echilibrată a societaţii universale.

Cu toate acestea, am realizat un top al celor mai

ciudate legi pe care şi Harap-Alb, care traieşte într-o

lume în care orice este posibil (inclusiv să hraneşti cu

jăratic o mârţoagă fără să nu fii acuzat de cruzime

asupra animalelor), s-ar înfiora când le-ar citi.

În anul 1935, guvernul României a introdus o lege

prin care personajul de desene animate Mickey

Mouse a fost interzis pe motiv că era atât de urât

desenat, încât speria copiii mici.

În Anglia, oricine lipeşte greşit un timbru care o

reprezintă pe regină, poate fi acuzat de trădare

de ţară.

Texas este singurul stat care le dă voie cetaţenilor să

voteze din spaţiu.

În statul Carolina de Nord este interzis de lege să

înjuri în prezenţa morţilor.

Legile statului Ohio pedepsesc cu închisoarea pe

oricine încearca să îmbete un peşte.

În Paraguay duelul este permis de lege, atâta timp

cât cei doi participanţi la duel fac dovada că

donează sânge spitalelor.

În Bangladesh, chiulitul de la şcoală este interzis de

lege. Orice elev prins în afara orelor de curs

ajunge la închisoare.

Pe teritoriul Franţei este ilegal să dai numele de

Napoleon unui porc.

În oraşul Baltimore din Maryland, este ilegal să

intri cu un leu intr-o sală de cinema.

Este contrar legii pentru orice cetaţean britanic să

moară în interiorul Palatului Parlamentului din

Londra.

În oraşul Miami din Florida este interzis de lege să

imiţi orice fel de sunete emise de animale.

În statul american Oklahoma, orice persoană care se

strâmbă în mod voit la un câine, ajunge la

inchisoare sub învinuirea de agresiune asupra

celui mai bun

prieten al

omului.

Nota: deşi acest numar

este dedicat lunii

Aprilie şi implicit

păcălelii, aceste legi

sunt cât se poate de

reale

Sonia Duţă

Clasa a X-a F

32

Oana Alexandra Zara, X C

Mincinoşi celebri şi fascinanţi

Baronul Műnchhausen

Preluând numele faimosului baron, boala psihică sindromul

Műnchhausen prezintă aceeaşi obsesie precum cea a baronului de a inventa

poveşti fantastice.Sindromul este întâlnit în special la copii, fiind cauzat de

nevoia exagerată de atenţie.

Fiecare cultură se poate mândri cu un personaj care a reprezentat ideea

de păcăleală, indiferent de generaţia care îl descoperea. Dacă pentru noi acest

rol îi este atribuit lui Păcală, reprezentativ pentru poporul german este

Baronul Műnchhausen.

Karl Friedrich Hieronymus, Freiherr von Műnchhausen, cunoscut sub numele de Baronul

Műnchhausen, a fost un nobil german faimos pentru întâmplările fantastice povestite prietenilor. Poveştile

conţineau secvenţe incredibile precum călătorii pe lună sau despre modul uimitor prin care s-a salvat de la

înec cu ajutorul propriului păr. Datorită numeroaselor scene pline de întâmplări incredibile, Baronul

Műnchhausen a devenit un etalon al mincinosului cu o imaginaţie debordantă.

33

Păcăleli celebre

„Păcăleală de 1 aprile”, expresia ce produce

reacţii dintre cele mai diferite: pentru unii crize de râs

incontrolabile, pentru alţii puseuri de furie sau un

sentiment de uşurare.Totul depinde de cum eşti

păcălit, de cine eşti păcălit şi mai ales de

personalitatea şi temperamentul fiecăruia. Cu toţii ne

aşteptăm la glume şi farse atunci când se apropie întâi

aprilie. Devenim mai atenţi, mai vigilenţi, iar în ziua

de 1 aprile paranoici, punând sub semnul întrebării tot

ce ni se spune. Reuşim să demascăm unele dintre

păcălelile prietenilor, dar atunci când acestea vin din

partea unor publicaţii, canale de televiziune sau site-

uri bine cunoscute, situaţia se complică şi, de cele

mai multe, ori dăm crezare mass-media. Când vine

vorba de păcăleli, creativitatea mass-media atinge

cote maxime, de la spaghete care cresc în copaci până

la ipoteze derutante despre încălzirea globală.

În anul 1976, astronomul britanic Patrick Moore

a anunţat la radio că la ora 9:47 va avea loc un

eveniment unic: planeta Pluto va trece în spatele

planetei Jupiter, provocând temporar o aliniere care ar

putea contracara şi diminua gravitaţia Pământului.

Gluma nu s-a oprit aici. Ascultătorii erau încurajaţi să

simtă efectele fenomenului rar întâlnit în propriile

locuinţe. Recomandarea era ca fix la acea oră, ei să

sară în sus de câteva ori. La foarte scurt timp după ora

indicată, biroul BBC Radio 2 a început să primească

sute de apeluri în care oamenii povesteau despre

senzaţia unică de plutire.

Un alt post de radio, de acesta dată din Koln, a

dat o ştire care a nemulţumit foarte multe persoane.

Conform unei noi legislaţii, oamenii nu mai aveau

voie să alerge în parcuri mai repede de 9 kilometri pe

oră. Motivul? Orice viteză care o depăşeşte pe cea

„legală” ar fi stresat veveriţele care erau în perioada

de împerechere. Imediat au apărut şi susţinători ai

acestei cauze, iar unii au militat pentru ea şi după ce

au aflat că legea fusese o farsă.

Ziarele au reprezentat o altă modalitate prin care

mass-media a profitat de naivitatea oamenilor. Pentru

următoarea farsă ţinta au fost bărbaţii. Pe prima

pagină a ziarului Irish Times scria mare :”La pagina 3

găsiţi numele şi adresele tuturor bărbaţiilor înşelaţi

de neveste din Irlanda.”Ghiciţi ce? În ziua de întâi

aprilie a anului 1956, ziarul a înregistrat vânzări

record.

O altă farsă de 1 aprilie, care de acestă dată a

pus pe jar întreaga populaţie a Londrei, a constat în

apariţia unei ştiri despre un OZN care a aterizat în

oraş .Întreaga societate s-a panicat şi ample echipaje

ale forţelor de ordine s-au deplasat la locul faptei, dar

nici poliţiştilor nu le prea venea să se apropie de

obiectul zburător. Prizând curaj, unul dintre ei s-a

apropiat de el cu arma la înaintare, dar, în mometul în

care uşa OZN-ului s-a deschis, iar un omuleţ argintiu

a ieşit, poliţistul a fugit mâncând pământul.Din

fericire pentru rasa umană, omuleţul era directorul

unei companii importante şi un mare pasionat de

farse.

34

Colţea Denisa, X-a F

Nici lumea ştiinţei nu s-a lăsat mai prejos în ceea ce

priveşte glumele. Ediţia de aprilie a unei publicaţii

ştiinţifice a anunţat că statul Alabama a decis prin vot

schimbarea constantei matematice Pi de la 3.14159,

la „valoarea biblică „ 3”. Cu puţin ajutor din partea

internetului, vestea s-a răspândit cu repeziciune, însă

impactul unei asemenea informaţii a fost sesizat

numai când oficialii au început să primească telefoane

de protest de la cetăţeni.

Una dintre cele mai amuzante farse a fost realizată

prin intermediul televiziunii .În anul 1957, BBC a

anunţat în cadrul programului de ştiri că datorită unei

ierni blânde ,fermierii elveţieni au obţinut o cultură

bogată de spaghete: „agricultorii elveţieni se lăuda cu o

recoltă excepţională, ce-i drept nu chiar pe măsura celor

din Italia, cărora, mulţi telespectatori le-au admirat

probabil plantaţiile de spaghete”.Ştirea era însoţită şi de

imagini cu fermieri „culegand” pastele din copaci.

Foarte mulţi spectatori au fost păcăliţi, unii dintre ei

sunând chiar la BBC pentru a afla detalii despre cum să

îşi cultive singuri spaghetele. Răspunsul jurnaliştiilor:

”Puneti o crenguţă de spaghete într-o cutie de sos de

roşii şi speraţi la ce e mai bine !”.

În anul 1962, în Suedia exista doar un singur post de

televiziune, care transmitea alb-negru. Pe întâi aprilie,

expertul tehnic al televiziunii a apărut pentru câteva

clipe la ştiri şi a anunţat o „noua descoperire”:

telespectatorii pot viziona emisiunile color dacă îşi

înveleau ecranul cu nailon. Numeroşi suedezi l-au

imitat pe tehnician sperând la o minune tehnologică.

Coincidenţa a făcut ca primele imagini color să fie

transmise în Suedia tot într-o zi de întâi aprilie, însă

opt ani mai târziu.

Neozeelandezi au elaborat în anul 2007 „ipoteza

oilor albe”. Un site ecologic a anunţat că a descoperit

adevărata cauză a încălzirii globale . De vină ar fi fost

numărul din ce în ce mai ridicat de oi albe, care

reflectau din ce în ce mai multă lumină în atmosferă,

astfel încălzind-o din ce în ce mai puternic. În ciuda

faptului că noua ipoteză era extrem de hilara, câteva

mii de cetăţeni au cerut imediat soluţii, unii sugerând

ca oile să fie vopsite de urgenţă în alte culori mai

puţin reflectorizante.

35

Sunt convinsă că orice elev a auzit la un

moment dat în viaţa sa de Păcală. Fie prin intermediul

părinţilor, care ne-au aşezat discret cartea cu

întâmplările lui pe birou, sperând că vom lăsa deoparte

desenele animate şi jocul pe televizor timp de cinci

minute, pentru a citi măcar câteva pagini, fie prin

intermediul şcolii ( cu lectura obligatorie nu e de

glumit).

Cine este Păcală?

Ei bine, Păcală este un erou al snoavelor populare

româneşti, cunoscut pentru umorul şi isteţimea sa

(părerile sunt împărţite), ascunse sub o mască de

naivitate şi simplitate. În folclor, poznele acestui

personaj sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stă

la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu

( Isprăvile lui Păcală). Petre Dulfu nu este singurul

autor care a scris poveşti despre Păcală, printre autorii

consacraţi regăsindu-se Ion Creangă (Păcală) şi Ioan

Slavici (Păcală în satul lui)

A existat cu adevarat Păcală?

Nu sunt dovezi concrete cum că ar fi existat un om cu

acest nume, care să fi devenit celebru prin glumele

sale.Totuşi, în localitatea Făgeţelul din judeţul Olt,

există un sat, numit Păcală.Potrivit tradiţiei locale,

numele satului se trage din numele unui ţăran isteţ şi

mereu pus pe şotii, care se spune că ar fi trăit acolo cu

mult timp în urmă.Nu ştim exact cum s-au răspândit

zvonurile despre acest om pe teritoriul ţării noastre ( ba

este foarte posibil să fi existat mai mulţi “păcălici”

despre care să se fi scris sub pseudonimul Păcală).

Cert este că astăzi, orice român ştie cine a fost

Păcală şi cunoaşte măcar una din peripeţiile sale. În

încheiere, iată o mică snoavă amuzantă:

El crede

Intr-o zi, Păcală ducea un porc să-l vândă la

târg.Pe drum nu ştiu ce-i veni porcului,că nu voia nici

în ruptul capului să meargă înainte.

Trage Păcală încoace,trage încolo,îl beşteleşte, se

înfurie,dar porcul să se mişte: neam!

Văzând că nu o poate scoate la cap cu animalul,îi

veni lui Păcală o idee: începu să se învârtească

împrejurul animalului şi, luându-l apoi de frânghie,

porni din nou la drum.De astă dată porcul îl urmă

supus.

Pe drum se întâlni cu Tândală,care-l întrebă:

- Dar unde duci porcul ăla, măi Păcală?

- Vorbeşte mai încet, vere! răspunse

Păcală în şoaptă.El crede că-l duc înapoi acasă!

Sencovici Antonia Clasa XI F

O incursiune în viaţa lui Păcală

Cerinţe tehnice:

fontul folosit trebuie să fie Times New Roman

dimensiunea fontului de 12

textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com

Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)

Colectivul de redacţie:

Octavian Movilianu, X A - redactor șef

Mădălina Păcala X F - colaborator

Liviu Iulian Lovin IX A - redactor

Alexandru Şolot IX A - redactor

Profesor coordonator:

Prof. Cornelia Stroe

Observaţii:

materialele scrise trebuie să fie trimise

în .doc sau .docx (Word)

ataşaţi şi câteva poze care să vă ilustreze

materialele

precizați numele (cu diacritice) și clasa

36