Psihopedagogia adolescentilor, tinerilor si adultilor.docx

UNIVERSITATEA DE STAT DIN PITESTI

DEPARTAMENTUL PENTRU PREGATIREA PERSONALULUI DIDACTIC

PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR,

TINERILOR SI ADULŢILOR

NOTE DE CURS

Psiholog principal

Lector univ. dr. MARINELA TANASE

CUPRINS1

INTRODUCERE…………………………………………………………………………4

CAPITOL I

DEZVOLTAREA UMANĂ ŞI CICLURILE VIEŢII

I.1. Factorii dezvoltării umane: ereditatea, mediul, educaţia. ……………………….5

I.2. Periodizarea dezvoltării umane.......................................................................14

I.3. Teoriile dezvoltării umane………………………………………………………….23

CAPITOLUL II

PUBERTATEA ŞI ADOLESCENTA. Caracteristici fizice, psihice si socio-comportamentale.

Probleme specifice vârstei

II.1. PUBERTATEA………………………………………………………………….26

II.1.1. Dezvoltarea fizică……………………………………………………………….26

II.1.2. Dezvoltarea cognitivă…………………………………………………………..28

II.1.3. Dezvoltarea limbajului…………………………………………………………29

II.1.4. Dezvoltarea psihosocială……………………………………………………….30

II.1.5. Rezumat…………………………………………………………………………33

II.2. ADOLESCENŢA

II. 2.1. Etapele adolescentei…………………………………………………………..34

II. 2.2. Reactii specifice ale vârstei…………………………………………………...36

II. 2.3. Evaluarea intereselor la adolescenti.........................................................41

II. 2.4. Metode de educatie folosite la vârsta adolescentei………………………….49

II. 2.5. Un profil psihologic al personalităţii adolescentului cu

comportament deviant………………………………………………………………..53

II. 2.6. Măsuri de prevenire / profilaxie a devianţei.............................................59

II. 2.7. Rezumare………………………………………………………………………61

CAPITOLUL III

TINERETEA SI VARSTELE ADULTE

2

III.1. TINERETEA……………………………………………………………………64

III.1.1. Subetapele tineretii ……………………………………………………………….64

III.1.2. Activitatea de invatare in perioada tineretii…………………………………………...68

III.1.3. Integrarea socio-profesională si congruenţa personalităţii…………………………….72

III.1.4. Criza de vârstă la 30 ani……………………………………………………...74

III.2. VÂRSTELE ADULTE…………………………………………………………..76

III.2.1. Subetapele vârstei adulte……………………………………………………...78

III.2.2. Caracteristicile personalitatii la vârstele adulte……………………………..79

III.2.3. Probleme specifice adulţilor în orientarea în carieră……………………….80

CAPITOLUL IV

VARSTELE DE REGRESIE

IV.1.1. Stadiile perioadelor de involutie…………………………………………….82

IV.1.2. Caracteristici fizice ……………………………………………………………83

IV.1.3. Caracteristici ale proceselor psihice complexe la varstele de regresie……….85

IV.1.4. Conlcuzii...........................................................................................................87

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE.............................................................................90

INTRODUCERE

3

Psihopedagogia Adolescenţilor, Tinerilor si Adulţilor ca disciplina de sine statatoare inclusa in

formarea cadrelor didactice vine sa indeplineasca obiectivele-cadru stabilite în acord cu profilul de

competenţă conturat de Metodologia formării continue a cadrelor didactice privind standardele de

performanţă.

Aceste obiective se concretizeaza in formarea abilităţilor cognitive ca urmare a achizitionarii unui

volum de cunostinţe, operarea critică cu aceste cunostinţe specifice, formarea abilităţilor profesionale

specifice domeniului, a capacităţilor necesare pentru îndeplinirea viitoarelor roluri în exercitarea profesiei

de cadru didactic.

Cursul si seminarul se axează pe problemele adolescentului, tanarului si adultului normal fără a

ignora unele aspecte sociale si psihologice ale educaţiei pe parcursul intregii vieti a persoanei, indiferent de

varsta, aflata în situaţie de risc ori în dificultate.

Pentru cultura profesionala a cadrului didactic este utilă familiarizarea cu domeniul

psihopedagogiei adolescenţilor, tinerilor si adulţilor, cu conceptele de bază, cu principalele teorii si modele,

cu problemele specifice fiecărei vârste. Este foarte importanta cunoasterea caracteristicilor fizice, psihice si

socio-comportamentale ale fiecarei vârste (adolescenţa, tinereţea, vârsta adultă precum şi vârsta a treia)

precum si cunoasterea elementelor de instruire/autoinstruire, de educaţie/autoeducaţie corespunzătoare

fiecărei vârste.

Însusirea unor strategii active de realizare a unui feed-back operativ si continuu precum si formarea

capacităţilor de înţelegere si interpretare a esenţei problematicii domeniului permite/potenteaza chiar

perfectioneaza competenţele de a formula ipoteze, de a găsi soluţii si de a formula concluzii pentru diferite

situaţii educaţionale în care sunt implicaţi adolescenţii, tinerii şi adulţii cu întregul palier de etape.

CAPITOLUL I

4

DEZVOLTAREA UMANĂ ŞI CICLURILE VIEŢII

I.1. Factorii dezvoltării umane: ereditatea, mediul, educaţia.

« Dezvoltarea umană este o călătorie. Din momentul concepţiei, fiinţele umane pornesc pe un drum

al experienţelor noi, care se vor prelungi pe durata vieţii lor. Deşi fiecare călătorie este unică,

există şi repere familiare : bebeluşii cresc şi devin copii, iar copii cresc şi devin adulţi. »

Papalia,D.E.,Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R.(2010), Dezvoltarea umană, Editura Trei

A studia dezvoltarea umană înseamnă a identifica particularităţile de vârstă şi individuale,

înseamnă a clarificaa modul în care apar şi se manifestă diversele procese şi însuşiri psihice, a clarifica

experienţele complexe surprinzătoare trăite pe parcursul acestei călătorii.

Psihologia vârstelor studiază legile de dezvoltare a psihicului individului, încercând să

stabilească în ce măsură acest proces este continuu sau în etape, în ce măsură influenţează ereditatea şi

în ce măsură influenţează socialul, ca mediu specific omului. Dezvoltarea persoanei se desfăşoară pe

mai multe planuri numite de specialiştii în dezvoltare sectoare: sectorul fizic sau biologic, care implică

creşterea şi maturizarea fizică (somatică), morfologică şi biochimică a diferitelor componente ale

organismului; sectorul/planul cogniţiei care presupune formarea şi perfecţionarea diferitelor procese,

funcţii şi însuşiri psihice (învăţarea, atenţia, , memoria, limbajul, raţionarea şi creativitatea) în cursul

ontogenezeişi planul social, care se referă la formarea şi reglarea conduitei (comportamentelor) în

conformitate cu modelele şi normele sociale.

Creşterea reprezintă o dimensiune a dezvoltării în sens cantitativ. Procesul complementar

este cel de maturizare care exprimă atingerea gradului de dezvoltare completă a unor funcţii ale

organelor interne sau a unor fenomene psihice.

Dezvoltarea psihică reprezintă procesul de formare a unor seturi de procese, însuşiri şi

dimensiuni psihice şi, totodată, procesul de însuşire şi restructurare continuă a acestora.

Factorii care influenteaza pregnant dezvoltarea, cresterea si maturizarea ata din punct de

vere fizic cat si psihic, analizati din perspectiva multidisciplinara, sunt: ereditatea, mediul si

educatia.

EREDITATEA, conform literaturii de specialitate, reprezintă însuşirea fundamentală a

materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta, de la înaintaşi la urmaşi, mesajele de

5

specificitate (însuşiri stabile ale speciei, ale grupului, ale individului) sub forma matricei/codului

genetic.

Se moştenesc, datorită mecanismelor eredităţii: însuşiri comune pentru toată specia

umană (organizarea corporală, tipurile de organe, sisteme şi aparate anatomice, trebuinţele

fundamentale pentru viaţă – hrană, aer, apă etc, reflexele necondiţionate); însuşiri individuale

fizice (masa corporală, conformaţia corporală şi a feţei, pigmentarea pielii, culoarea ochilor şi a

părului, pilozitatea), biochimice (grupa sanguină, structura celulelor, particularităţile

metabolice), funcţionale şi psihice (particularităţile sistemului nervos, particularităţile

perceptive-senzoriale,predispoziţii care intră în structura aptitudinilor).

MEDIUL implica totalitatea elementelor naturale şi sociale, materiale şi culturale cu care

individul interacţionează, direct sau indirect. Factorii de mediu care influenţează dezvoltarea pot

fi: interni (factorii biologici care influenţează dezvoltarea fătului în cele 9 luni de viaţă

intrauterină, condiţiile de hrană şi căldură în mediul intrauterin) şi externi. Cei externi, la rândul

lor, pot fi: fizici (condiţii climaterice, geografice, floră şi faună, calitatea alimentaţiei şi aerului)

şi sociali (neorganizaţi sau spontani şi organizaţi: socioeconomici, socioigienici,

socioprofesionali, socioculturali, socioafectivi etc.).

Mediul reprezintă factorul care transformă potenţialul ereditar în componentă psihică

reală, care umanizează fiinţa şi funcţiile sale biologice; Acţiunea factorilor de mediu poate fi

simultană sau succesivă, astfel că interacţiunea lor poate genera două categorii de consecinţe: o

dezvoltare fără probleme, dacă acţiunea acestor medii este convergentă şi pozitivă; blocaje

majore în dezvoltare dacă acţiunea mediilor este divergentă (situaţia conflictului valoric între

mediul familial şi cel şcolar). Specificul influentelor educative din familie si şcoală influenţeaza

fundamental trăsăturile de personalitate.” Cei sapte ani de acasa” ca punct de plecare in viata a

viitorului adolescent tanar sau adult sunt creţia, rezultatului influenţei tipului de educţie primită

în familie. Familie nucleară sau familie extinsă, familie monoparentală, familie cu părinţi

violenţi, aflaţi permanent în conflict, alcoolici, părinţi ale căror orientări sexuale pot generă

mutaţii profunde în structura personalităţii copilului...sunt numai oparte din acei factori de natură

familială care for sculpta caracterul copilului,viitor adult.

6

Deoarece contribuţiile eredităţii şi mediului sunt necesare dar nu suficiente, în procesul

dezvoltării depline a fiinţei umane este determinantă contribuţia singurului mediu cu valenţe

exclusiv pozitive – mediul educaţional.

Climatul educaţional în familie

Conceptul de educaţie familială şi-a lărgit treptat sfera,fără să afecteze prioritatea acordată

raporturilor părinţi-copii,spre interesul actual. în sens larg,conceptul de educaţie familială se

referă la:activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educaţiei copiilor lor;activitatea de

intervenţie socială realizată în scopul pregătirii,sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea lor

de educare a copiilor.(E.,Stănciulescu,1997).Climatul educaţional familial este o formaţiune

psihosocială foarte complexăjcuprinzând ansamblul de stări psihice,moduri de relaţionare

interpersonală,atitudini ce caracterizează grupul o perioadă mare de timp. Acest climat poate fi

pozitiv sau negativ. Mult timp s-a considerat că dezorganizarea familiilor constituie cauza

aproape sigură a comportamentului deviant, această convingere fiind susţinută de diverse

statistici care arată că un număr mare de delicvenţi provin din această categorie de familii.

Cercetări mai recente arată că nu dezorganizarea familială în sine sugerează delicvenţă. Familia

dezorganizată este de fapt o familie care şi-a pierdut integritatea prin separarea părinţilor prin

divorţ,decesul unuia din părinţi,părăsirea domiciliului de către un părinte etc.

W.J.Goode(1961) face următoarea clasificare a familiilor dezorganizate:

familia incomplet unită sau nelegitimă;

familia dezmembrată ca urmare a îndepărtării unuia dintre soţi

prin:divorţ,separare,părăsire,etc;

familia tip”cămin gol”în cadrul căreia părinţii trăiesc împreună,însă relaţionarea şi

comunicarea sunt realizate minimal,fără a fi unul suport emoţional pentru altul;

familia în criză,datorită unor cauze ce determină absenţa temporară sau permanentă a

unuia dintre soţi:decesul, detenţă, război, etc.;

existenţa în familie a unor situaţii care determină fundamental eşecurile

comportamentului de rol marital rretardare mintală severă a copilului,psihoza copilului

sau a partenerului,boli cronice incurabile.

7

Studiile asupra delicvenţei juvenile au arătat că,în mare măsură,atmosfera din familiile

dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a controlului precum şi a afecţiunii din partea acestora,

ca urmare a divorţului,i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte sociale şi antisociale.

Divorţul care duce la dezorganizarea familiei, poate contura serioase tulburări de comportament

ce conduc la neadaptare socială.

Unele studii făcute pe viaţa unor mari criminali au evidenţiat ca sursă principală de

agresivitate modelele comportamentale întâlnite în familia dezorganizată de apartenenţă.

Există, familii care deşi sunt organizate, se caracterizează prin accentuate stări conflictuale de

intensitate diferită şi care se pot întinde pe o lungă perioadă de timp.

In situaţia în care intensitatea, conţinutul, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor

conjugale capătă valenţe dezorganizatoare, acestea devin simptome pentru sindromul

disfuncţional familial.

Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi puternic carenţate din

punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în cea mai mare măsură procesul de

maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor. Fuga de acasă, asociată cu lipsa

de supraveghere parentală îi determină să adere la grupuri cu un potenţial delicvenţial.

Studiile făcute au analizat gradul de pregătire pentru viaţă a adolescenţilor exprimat prin

gradul de şcolarizare comparativ între cele două tipuri de familii,constatăm că,copii provenind

din familii dezorganizate sunt mai predispuşi la abandon şcolar decât cei cu familii organizate.

Studiile realizate au găsit unele corelaţii pozitive între originea socială a copiilor şi succesul

şcolar,nu atât venitul părinţilor este important pentru reuşita şcolară cât nivelul dezvoltării

cognitive,variabilă ce depinde de nivelul de cultură şi educaţie al părinţilor. Familiile aparţinând

claselor inferioare valorizează mai puţin instrucţia/educaţia şcolară ca factor de reuşită

socială,preferând frecvent şcoli cu o calificare rapidă,un salariu şi alte avantaje.

Copii din familii organizate au şanse mult mai mari de a-şi continua şcolarizarea într-un liceu

sau şcoală profesională. Climatul socio-afectiv şi moral al familiei este mult mai perturbat atunci

când în familie sunt cazuri de alcoolism,de imoralitate şi de antecedente penale.

Adolescenţii proveniţi din familii cu perturbări ale climatului moral,socio-afectiv şi cu

atmosferă conflictuală se pot asocia mai uşor grupurilor delictogene.

8

Părinţii, forţaţi de împrejurări, transferă instituţiilor o bună parte din obligaţiile şi

misiunile lor faţă de proprii copii,aceştia sfârşesc prin a se maturiza de timpuriu.

Practica modernă a consilierii şi orientării şcolare nu poate lăsa înafara acţiunii sale şi

implicarea în activitate a părinţilor, partenerilor sociali sau chiar a tinerilor înşişi, în mod

specific,aceştia pot contribui la actul consilierii şi orientări prin (M.,Jigău,2001):

sprijinirea de către părinţi a propriilor copii în alegerea liberă a viitoarei lor cariere,

găsirea unui loc de muncă, slăbirea stereotipurilor şi prejudecăţilor cu privire la muncă,

încurajarea mobilităţii în vederea formării profesionale sau exercitării unei profesii

coparticiparea partenerilor sociali la formarea profesională, semnalarea schimbării muncii

în plan tehnologic, informarea solicitanţilor cu privire la dinamica economică şi a

ocupării forţei de muncă, oferirea posibilităţii tinerilor de a se forma şi lucra în

întreprinderi,

implicarea tinerilor înşişi în sprijinirea altora pentru creşterea accesului la serviciile de

consiliere şi orientare, mai ales, în situaţiile când aceştia au anumite dificultăţi de natură

economică, culturală, de educaţie, origine etnică sau sunt rezidenţi în mediul rural.

Ponderea influenţei părinţilor asupra copiilor lor în alegerea unei cariere este, de multe ori,

decisivă.

Ponderea în care elevii ţin seama de dorinţa părinţilor cu privire la filiera şcolară de urmat şi

profesia viitoare scade pe măsură ce aceştia sunt incluşi în niveluri mai înalte de şcolarizare.

EDUCAŢIA vine să armonizeze datele oferite de ereditate şi mediu, în mod creator şi

adaptat fiecărui individ (sau grup de indivizi). Aceasta deoarece ceea ce s-a dovedit, într-un

moment sau pentru un individ, benefic, poate fi dăunător într-un alt moment sau pentru un alt

individ.

Educo,are sau educo,ere inseamna in limba latina „a creste, a hrani, a

dezvolta”...educatia reprezintă ansamblul activităţilor şi influenţelor pozitive, pe termen lung,

care implică fiinţa umană ca factor al propriei sale deveniri. Deoarece dezvoltarea este un proces

cu legităţi interne proprii, educaţia nu trebuie să exercite o presiune exterioară, coercitivă, asupra

individului, ea trebuie să fie stimulativă. Educaţia depinde de ceilalţi doi factori (ereditatea şi

mediul) şi nu poate avea puteri nelimitate (nu poate compensa în totalitate o ereditate afectată şi

9

nici un mediu total defavorabil)dar, intr-o anumită măsură educaţia poate accelera dezvoltarea

psihică prin varietatea experienţelor de învăţare care-şi propun reducerea decalajului între

capacităţile prezente ale individului şi un nivel superior al acestora.

În concluzie, dezvoltarea psihică este un proces plurideterminat, având următoarele

particularităţi: se sprijină pe ereditate, foloseşte datele oferite de mediu şi este dirijată de

educaţie; se desfăşoară în contextul activităţii proprii de învăţare, fiind impulsionată de

motivaţie; este deplină în condiţiile interacţiunii optime între cei trei factori, respectiv atunci

când există o corespondenţă în timp între desfăşurarea programului ereditar şi cantitatea şi

calitatea influenţelor externe; are o traiectorie ascendentă din punct de vedere calitativ, non-

lineară şi imprevizibilă; este individuală în sensul că prezintă numeroase aspecte de

diferenţiere, dincolo de legile general-umane de dezvoltare; este sistemică, în sensul că orice

schimbare produsă într-o anumită zonă va avea efecte asupra întregii dezvoltări; este stadială,

în sensul că anumite perioade ale vieţii se corelează cu schimbări cantitative şi calitative

specifice. O altă rezumare este prezentată de Diane Papalaia in cartea sa despre dezvoltarea

umană citându-l pe i Paul B. Baltes care consideră că dezvoltarea umană pe toată durata vieţii

este dirijată de următorele principii:

(1) dezvoltarea durează toată viaţa;

(2) dezvoltarea este multidimensională;

(3)dezvoltarea este muldirecţională;

(4) influenţa biologiei şi cea a culturii se modifică de-a lungul vieţii;

(5) dezvoltarea presupune modificarea alocării resurselor;

(6) dezvoltarea prezintă plasticitate;

(7) dezvoltarea este influenţată de contextul istoric şi cultural.

MediuI şcolar este reyerva de educaţie a familiei!

Invăţământul în România

Conform raportului către UNESCO al Comisiei Internaţionale pentru Educaţie, educaţia trebuie

să joace un rol fundamental în dezvoltarea individului şi a societăţii. Comisia nu vede în educaţie

10

un remediu miraculos sau o formulă magică ce ar permite deschiderea porţilor spre o lume în

care toate idealurile să poată fi atinse,ci ca pe unul dintre principalele mijloace disponibile pentru

a cultiva o formă de dezvoltare umană mai adâncă şi mai armonioasă,ducând astfel la reducerea

sărăciei,excluderii sociale,ignoranţei,opresiunii şi războiului.

Se poate spune că învăţarea permanentă permite organizarea diferitelor etape ale

educaţiei,trecerea eficientă de la o etapă la alta şi diversificarea căilor de trecere prin sistemul

educaţional fiecare etapă fiind,potenţată. Aceasta permite evitarea problemei spinoase a opţiunii

pentru selecţia în funcţie de aptitudini,care amplifică riscul eşecului în învăţământ şi al excluderii

din sistem,dar şi pentru o educaţie accesibilă tuturor,ceea ce duce la inhibarea talentului.

Educaţia poate promova coeziunea în măsura în care ţine cont de diversitatea indivizilor şi a

grupurilor,încercând în acelaşi timp să nu provoace marginalizarea sau excluderea socială a

acestora.

Sistemele de învăţământ oficiale tind să dezvolte cunoaşterea abstractă în detrimentul altor

calităţi,cum ar fi imaginaţia,capacitatea de comunicare,de a conduce,simţul şi dimensiunea

spirituală a existenţei sau îndemânarea meşteşugărească.

Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării accentului de pe latura

informativă a procesului educativ spre cea formativă,atât de deficitară până nu demult.

învăţământul de tip tradiţional se focalizează pe aspectele cognitive ale elevului,urmărind

preponderent urmărirea lui secvenţială pe discipline şcolare.

Structura învăţământului general obligatoriu şi liceal din ţara noastră este următoarea:

Şcoala generală de 8 ani,împărţită în două cicluri:

-primar (primele 4 clase);

-gimnazial (clasele V-VIII).

Liceul (clasele IX-XII).

Situaţia CLASEI O a creat destule controverse dar se pare că lucrurile au intrat pe

făgaşul lor, asemănător cu sistemele de educaţie din statele dezvoltate.

Învăţământul liceal

11

Liceul se organizează ca învăţământ de zi,seral sau cu frecvenţă redusă. In licee se pot înscrie

elevi absolvenţi ai învăţământului gimnazial cu certificat de capacitate(începând cu anul şcolar

1999/2000,examenul de capacitate constituie un criteriu pentru admiterea în învăţământul liceal),

învăţământul liceal(filiere şi profiluri):

teoretic: real şi umanist;

tehnologic: tehnic,servicii,exploatarea resurselor naturale, protecţia mediului etc.;

vocaţional: militar,teologic,sportiv,artistic,pedagogic etc.

Studiile de nivel liceal se consideră încheiate prin susţinerea unui examen naţional de

bacalaureat,în urma căruia se obţine diploma de bacalaureat.

Studiile filierelor tehnologice şi vocaţionale se pot încheia şi cu un examen de certificare a

competenţelor profesionale, separat de examenul de bacalaureat.

Formarea oferită de liceele tehnologice permite continuarea studiilor în oricare din

domeniile învăţământului superior,prin susţinerea unui examen de admitere.

La terminarea liceului,elevii au următoarele alternative:

dacă au obţinut diploma de bacalaureat pot continua studiile în învăţământul superior şi

în toate tipurile de şcoli postliceale.

dacă nu au obţinut diploma de bacalaureat pot continua studiile în şcolile postliceale cu

excepţia celor sanitare,

dacă au obţinut sau nu diploma de bacalaureat pot intra pe piaţa forţei de muncă.

învăţământul modem românesc trebuie să aibă ca scop nu doar absolvenţii bine informaţi,ci

formarea de persoane cu resurse adaptative la solicitările sociale şi psihologice ale vieţii.

Elevul are nevoie de prezenţa unor instituţii sociale care să-l susţină în rezolvarea

situaţiilor conflictuale cu care se confruntă sau în menţinerea unui echilibru dinamic între gradul

de solicitare din partea societăţii şi posibilităţile sale de a răspunde diverselor solicitări.

In funcţie de aptitudini şi înclinaţiile lor fireşti,care diferă încă din momentul naşterii,copii nu

beneficiază în acelaşi mod de resursele educaţionale ale comunităţii. Copii pot suferi eşecuri

dacă şcoala pe care o urmează nu pune în valoare talentele şi ambiţiile lor,educaţia trebuie să ţină

cont şi de tradiţiile culturale ale grupurilor care compun societatea.

Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului,ameliorarea şi înlăturarea aspectelor

atitudinale şi psihocomportamentale negative ce pot apare în cadrul acestui proces fac necesară o

12

activitate sistematică de consiliere şi de asistenţă psihopedagogică atât la nivelul individului cât

şi la cel al grupurilor şcolare.

Introducerea acestei arii curriculare în Planul-cadru pentru învăţământul primar,gimnazial

şi liceal urmăreşte atingerea unor scopuri ce decurg din principiile fundamentale ale reformării

sistemului educaţional românesc. Această arie curriculară vine în întâmpinarea nevoilor

fundamentale ale oricărui copil şi adolescent Formarea unui stil de viaţă sănătos,controlul

stresului,dobândirea de repere în orientarea şcolară şi profesională sunt condiţiile esenţiale pentru

dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului.

Consilierea şi orientarea şcolară şi profesională

Aria curriculară „Consiliere şi orientare”răspunde nevoii ca şcoala să devină a elevului şi pentru

elev, nevoii ca elevul şi profesorul să devină parteneri în desfăşurarea procesului educaţional,ca

elevul să-şi identifice şi să-şi construiască în şcoală şi cu ajutorul profesorului traseul devenirii

profesionale şi umane.

Consilierea psihopedagogică

Cazangiu A.(1976) spunea că orientarea şcolară şi profesională este dominantă teoretic şi

metodologic,de o concepţie psihopedagogică sau educativ-formativă. Această concepţie nu se limitează strict

la poziţiile concepţiei psihopedagogice,lansată de şcoala franceză,ci are o largă deschidere,cuprinzând toate

elementele viabile ale altor concepţii anterioare şi actuale. Dacă vechea concepţie educativ-formativă era

centrată pe dezvoltarea intereselor şi aptitudinilor umane,concepţia contemporană asupra orientării,vizează în

mod egal,aptitudinileumane,concepţia contemporană asupra orientării,vizează în mod egal,aptitudinile şi

înclinaţiile individuale,interesele profesionale şi motivaţiile,precum şi problematica devenirii umane,de

integrare socială.

In România consilierea psihopedagogică şcolară are ca tradiţie următoarele tipuri de servicii:

- instituţii şi servicii specializate,acestea având caracter oficial;

- servicii mixte,cuprinzând Cabinetele psihopedagogice şcolare de OSP,deservite de specialişti,precum şi

activitatea de consiliere prestată de profesorul diriginte.

13

O dominantă a consilierii psihopedagogice şcolare din România poate fi considerată consilierea pe probleme

de orientare şcolară şi profesională, afirmaţie susţinută de faptul că majoritatea cercetărilor psihopedagogice

până în 1989 vizează fie psihologice ale vieţii.

Elevul are nevoie de prezenţa unor instituţii sociale care să-l susţină în rezolvarea situaţiilor

conflictuale cu care se confruntă sau în menţinerea unui echilibru dinamic între gradul de solicitare din partea

societăţii şi posibilităţile sale de a răspunde diverselor solicitări.

In funcţie de aptitudini şi înclinaţiile lor fireşti,care diferă încă din momentul naşterii,copii nu beneficiază în

acelaşi mod de resursele educaţionale ale comunităţii. Copii pot suferi eşecuri dacă şcoala pe care o urmează

nu pune în valoare talentele şi ambiţiile lor,educaţia trebuie să ţină cont şi de tradiţiile culturale ale grupurilor

care compun societatea.

Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului,ameliorarea şi înlăturarea aspectelor atitudinale şi

psihocomportamentale negative ce pot apare în cadrul acestui proces fac necesară o activitate sistematică de

consiliere şi de asistenţă psihopedagogică atât la nivelul individului cât şi la cel al grupurilor şcolare.

Introducerea acestei arii curriculare în Planul-cadru pentru învăţământul primar,gimnazial şi liceal

urmăreşte atingerea unor scopuri ce decurg din principiile fundamentale ale reformării sistemului educaţional

românesc. Această arie curriculară vine în întâmpinarea nevoilor fundamentale ale oricărui copil şi adolescent

Formarea unui stil de viaţă sănătos,controlul stresului,dobândirea de repere în orientarea şcolară şi

profesională sunt condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului.

I.2. PERIODIZAREA DEZVOLTĂRII UMANE

O perioada destul de mare din istoria cercetarii in domeniul psihologiei varstelor s-a vehiculat ideea ca

că dezvoltarea copilului este un proces continuu, liniar, iar adolescenţa, de exemplu, nu este un stadiu de

dezvoltare, copilul fiind considerat un adult mai mic. Noţiunea de "stadiu de dezvoltare" apare mai târziu şi

defineşte totalitatea trăsăturilor specifice unei anumite etape de viaţă comune pentru copiii de aceiaşi vârstă.

Legat de această abordare apare termenul de dezvoltare stadială (stadialitate).

Stadiul psihic reprezintă un ansamblu de caracteristici psihice bine conturate şi diferenţiate calitativ,

care permit identificarea particularităţilor asemănătoare la indivizi aflaţi în aceeaşi perioadă de vârstă, precum

şi particularităţile diferite la indivizi aflaţi în diverse perioade de vârstă. Relaţia între vârstă (exprimată prin

14

conceptele de etape şi cicluri de vârstă) şi stadiul de dezvoltare psihică este una de corespondenţă relativă în

sensul că schimbarea vârstei (cronologice) nu aduce automat şi schimbarea vieţii psihice.

De exemplu, în dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai multe etape/stadii. Chiar dacă

aceste etape nu sunt identice ca limită de vârstă în toate abordările, diferenţele sunt nesemnificative.

Şcoala românească de psihologie consideră că dezvoltarea psihică a copilului cuprinde următoarele

perioade:

0 –1 an - sugarul

1 – 3 ani - copilul mic (prima copilărie)

3 – 6 ani - preşcolaritatea

6 – 11 ani - şcolarul mic

11 – 14 ani - pubertate

14 – 18 ani - adolescenţă

În literatura de specialitate contemporană exista o mai mare concordanță între autori in

acceptarea conținutului psihic al fiecărui stadiu al dezvoltării (dimensiunea descriptivă a

cunoașterii) decât în precizarea cauzelor și mecanismelor care susțin acest conținut. susțin Ca şi

reprezentare grafică a călătoriei prin viaţă a fiinţei umane am considerat foarte expresivă această

redare.

CICLURILE VIEŢII FAMILIALE

Desfăşurarea vieţii de familie de la oficializarea căsătoriei până la văduvie vizează opt

stadii: 1. începutul vieţii de familie; 2. apariţia copiilor; 3. familia cu copii preşcolari; 4. familia

cu copii şcolari; 5. familia cu adolescenţi; 6. familia ca centru de lansare, când copiii încep să

părăsească familia plecând la şcoală, căsătorindu-se, angajându-se sau stabilindu-şi propria

rezidenţă; 7. familia de vârstă mijlocie, caracterizată în general de perioada când toţi copii au

plecat şi au rămas cei doi soţi, cunoscută ca şi stadiul de ,,cuib gol”; 8. familia de vârstă, unde

fenomenele proeminente sunt pensionarea şi văduvia. Un alt autor, în anul 1970, R, Hill

restrânge această schemă la numai cinci stadii, numind-o ,,Schema ciclurilor vieţii familiale’’. În

această schemă sunt precizate intervalele de timp în care se produc schimbări în dezvoltarea

familiei, distingându-se următoarele cicluri: 1. stadiul iniţial al cuplului fără copii; 2. stadiul

15

vieţii cuplului cu preşcolari; 3. stadiul familiei cu copii cu vârsta şcolară; 4. stadiul familiei

părăsite de copii deveniţi adulţi; 5. stadiul ,,familiei’’ omului singur sau văduvia. (Iluţ, P., 2005,

p.153)

În fazele de adult tânăr, căsnicia este în plină consolidare, procesul de adaptare activ, cu

etape de creştere, familia fiind preocupată de dorinţa de a menţine confortul afectiv. Rolurile în

familie încep să se diferenţieze şi să se consolideze, se stabilesc reguli de bază ale familiei,

zonele de toleranţă şi intoleranţă în creşterea copiilor, lărgindu-se astfel intimitatea. (Note de

curs ,,Psihologia relatiilor de cuplu si familie’’, A. Arsene”)

În etapa cuprinsă între 34 şi 45 ani rolul parental devine mai încărcat, datorită procesului

de creştere a copiilor intrarea lor în şcoală. Rolurile profesionale şi cele parentale fiind în

expansiune şi mai complicate, se produce o erodare a caracterului imperios al sexualităţii. Ceea

ce contribuie la aceasta erodare sunt oboseala, insatisfacţiile. Se creează în acelaşi timp un grad

mai adânc al intimităţii şi confortului afectiv. Este adesea perioada când pot interveni crize în

căsnicie, ce se pot solda, uneori cu divorţ. (Note de curs ,,Psihologia relatiilor de cuplu si

familie’’, A. Arsene”)

În a doua etapă de adult cuprinsă între 45 şi 55 ani, viaţa de familie devine încărcată cu o

oarecare tensiune dinspre direcţia rolului parental, data fiind creşterea tendinitei copiilor la

încălcarea regulilor. Se produc astfel noi probleme, pot apărea chiar conflicte, tensiuni în familie

amplificate de fragilitatea sănătăţii mamei, în apropiere de menopauză care poate fi parcursă cu

anxietate şi nervozitate. Libidoul se temperează discret la ambii parteneri. (Note de

curs ,,Psihologia relatiilor de cuplu si familie’’, A. Arsene”)

În etapa de adult de după 55 ani, rolul parental devine mai complex prin plecarea din casa

părintească a primului copil şi prin intrarea în criză a subidentităţii profesionale, prin

dezangajarea profesională. Legătura matrimonială devine una de securizare. Apariţia nepoţilor

reface ciclul vieţii, al relaţiei şi dorinţelor - la un nou nivel - restabilind încă o dată planurile de

viitor ale persoanei. (Note de curs ,,Psihologia relatiilor de cuplu si familie’’, A. Arsene”)

16

Ciclurile vietii

Nu e dificil de observat faptul că etapele, ciclurile, stadiile pe care cercetătorii în domeniu

se străduiesc să le delimiteze sunt dificil de ...delimitat! Călătoria prin viaţă cum o numesc

distinsele autoare ale Dezvoltării umane (Papalia, D. 2010) are o traiectorie relativ algoritmică,

etapele sunt destul de rigide în cronologia lor deşi conţinutul fiecăreia are o conotaţie euristică !

Personalitaea este unică, originală şi irepetabilă! Fiecare persoană este creaţia împrejurărilor sale

de viaţă, a eredităţii ca substrat ce urmează a fi prelucrat de mediu şi influenţat de educaţie!

17

Diferenţiem două mari etape:

ETAPA PRENATALĂ – perioada în care se conturează şi se construiesc toate componentel

organismului, inclusiv elemente de natură psihică;

ETAPA POSTNATALĂ – de la naştere până la finalul vieţii, care include trei cicluri de

dezvoltare :

1. ciclul de creştere şi dezvoltare (o-25 ani) –se dezvoltă toate capacităţile fizice şi psihice

specifice speciei umane;

2. ciclul de maturizare (25 ani - 60/65 ani) – capacităţile fizice şi psihice se manifestă deplin;

3. bătrâneţea (după 65ani)- capacităţile individului intră în declin.

STADII DE DEZVOLTARE :

1. stadiul sugarului (primul an de viaţă) - se dezvoltă sensibilitatea vizuală, auditivă, tactilă,

etc., apar percepţiile, încep să fuincţioneze mecanismele verbale şi se structurează inteligenţa

numită senzorio – motorie (Piaget);

2. stadiul antepreşcolar sau prima copilărie (1-3 ani) - achiziţii importante: vorbirea, mersul, se

dezvoltă conştiinţa de sine;

3. stadiul preşcolarităţii sau a doua copilărie (3 ani- 6/7 ani) - se dezvoltă procesele psihice

complexe, se pun bazele dezvoltării personalităţii şi se dobândeşte capacitatea de autocontrol

voluntar;

4. perioada şcolarităţii mici sau a treia copilărie (7 – 10 ani) - se pun bazele capacităţilor care

asigură accesul la cunoaştere, cultură şi lumea socială;

5. perioada pubertăţii sau preadolescenţa (între 10 – 14 ani);

6. perioada adolescenţei (între 14 – 20 ani )

7. perioada postadolescenţei sau adoelscenţa târzie (între 20 şi 25 de ani)

8. stadiul tinereţii (între 24 şi 35 de ani) - se definitivează identitatea profesioanlă, socio-

culturală, familială, etc.

9. stadiul vârstei adulte (35 – 65 ani) – puternică maturizare în viaţa psihică, în special în ce

priveşte afectivitatea şi personalitatea;

10. stadiul de trecere (65-70 ani) – identitatea profesională a individului începe să se destrame

(pensionarea), însă capacităţile fizice şi psihice sunt la un nivel bun;

18

11. prima bătrâneţe (70-80 ani)- capacităţile fizice şi psihice încep să scadă iar individul îşi

restrânge sfera activităţilor şi a relaţiilor sociale;

12. a doua bătrâneţe (80 - 90 ani) – apare dependenţa de ceilalţi pentru satisfacerea nevoilor

13. marea bătrâneţe (după 90 ani).

Cu cât ne situăm mai aproape de începutul dezvoltării (în copilăria mică, de exemplu),

unităţile de vârstă în care se concentrează diferenţele psihologice sunt mai mici şi se succed

rapid. Cu cât dezvoltarea înaintează către vârstele mari, diferenţele sunt din ce în ce mai greu

sesizabile şi mai puţin spectaculoase. Indiferent de stadiul la care ne referim, structurile psihice

existente constituie elemente de sprijin, de geneză pentru diferite însuşiri şi caracteristici psihice

caracteristice următorului stadiu.

Dezvoltarea psihică poate fi urmărită pe trei paliere psihice reprezentative, astfel încât

putem vorbi despre dezvoltare cognitivă, afectivă şi socio-morală.

Prezența stadialității se întâlnește atât în abordarea genetică (longitudinală) a vieții psihice deci la nivelul

procesualității psihice (cognitive, afective, moral-sociale, acționale etc) – stadii genetice, cât si în

perspectivele transversale interesate de unitatea diverselor aspecte ale vieții psihice într-o etapă anume –

stadii de vârstă.

Decalajul existent intre cele doua planuri, atat timp cat un stadiu de varsta poate cuprinde aspecte ce tin

de doua stadii genetice diferite ale aceleiasi procesualitati psihice. Ca urmare, stadiul de varsta nu este identic

si nici nu se suprapune cu stadiile genetice ale diverselor procese psihice

Există un decalaj între diversele stadii genetice ale proceselor psihice datorat ritmurilor diferite de

dezvoltare.

Pe scurt, J. Piaget a expus stadiile dezvoltării intelectuale, astfel:

Stadiul senzio-motor (0-2 ani) corespunde dezvoltarii si coordonarii capacitatilor senzoriale si motorii

ale copilului. Principalul “instrument” psihic al adaptarii la realitate este schema senzorio-motorie, in timp ce

principala “achizitie” este permanența obiectului.

Perioada preoperatorie (2-7/8 ani) se centreaza in jurul functiei semiotice (sau simbolice) care

constituie o premisa obligatorie – prin functionarea ei psihologica: interiorizarea actiunii, in “mentalizarea”

acesteia, fiind etapa in care copilul este prizonierul propriului sau punct de vedere (egocentrism) – sa

19

gandeasca ceea ce vede. Incepand din stadiul urmator se produce inversarea, semn al aparitiei structurilor

logice: sa vada ceea ce gandeste.

Stadiul operatiilor concrete (7/8-11/12 ani) .În această perioadă, mobilitatea crescuta a structurilor

mintale permite copilului luarea in considerare a diversitatii punctelor de vedere. Faptul se datoreaza

cristalizarii operatiilor mintale, care au la baza achizitia reversibilitatii. Copilul poate de acum concepe ca

fiecarei actiuni ii corespunde o actiune inversa care permite revenirea la starea anterioara.

Stadiul operational-formal (11/12 – 15/16 ani sau niciodata) Se naste posibilitatea operatiilor cu

operatii. Aceste achizitii permit castigarea dimensiunii ipotetico-deductive a gandirii, ceea ce are ca urmare

inversarea raportului intre planurile gnoseologice. Daca pana acum drumul cunoasterii ducea de la real la

posibil, acum posibilul devine categoria supraordonata.

L Kohlberg prezinta sase stadii ale genezei rationamentului moral:

Nivelul premoral sau preconventional (4-10 ani) – standardele de judecata sunt etichetele culturale ale

anturajului, iar faptele sunt judecate dupa consecintele lor

Stadiul 1 – al moralitatii ascultarii, in care pedeapsa si recompensa sunt criterii foarte puternice

Stadiul 2 – al moralitatii hedonismului instrumental naiv. Conformarea la norma este sursa de beneficii,

deci trebuie realizata pentru ca, fiind recompensata, poate fi si placuta in consecintele sale.

Nivelul moralitatii conventionale (10-13 ani) este nivelul conformarii la normele exterioare si al jucarii

rolului de copil asa cum este acesta cerut de universul familiei si de alte grupuri de apartenenta.

Stadiul 3 – al moralitatii bunelor relatii. Copilul respecta norma din dorinta de a fi recunoscut ca un baiat

sau o fata buna. Incepe sa se prefigureze judecata faptelor dupa intentia lor, nu numai dupa consecinte

Stadiul 4 – al moralitatii legii si ordinii. Respectarea autoritatii, a normelor si legilor incepe sa apara ca

necesitate ce reglementeaza conduita tuturor

Nivelul autonomiei morale sau al interiorizarii si acceptarii personale a principiilor morale (dupa 13

ani, la tinerete sau niciodata). Acceptarea normelor morale apare ca forma de identificare cu grupul de

referinta, prin impartasirea acelorasi drepturi si datorii. Se manifesta un efort de definire a valorilor morale in

termeni proprii, cu distantare fata de stereotipurile existente.

Stadiul 5 – al moralitatii contractuale si al acceptarii democratice a legii. Legile nu sunt intangibile si pot

fi schimbate pe considerente rationale, vizand utilitatea lor generala.

Stadiul 6 – al moralitatii principiilor individuale de conduita. Se cristalizeaza propriul sistem de valori

morale, prin semnificatiile personale acordate conceptelor de justitie, reciprocitate, egalitate, demnitate.

20

Stadiile dezvoltării psihosociale

E Erickson considera ca dupa stadiile freudiene de dezvoltare (oral, anal, falic si genital) exista stadiile

psihosociale ale dezvoltarii eului. Erikson a emis idee existentei unor componente duale (pozitive si negative)

aflate in opozitie in fiecare din cele 8 stadii sau cicluri ale vietii pe care le expune.

In stadiul oral (primul an de viata) exista relatia bipolara de caracteristici incredere-neincredere, ca

expresii ale dependentei copilului de calitatea ingrijirii parentale. In stadiul anal (1-3 ani) se dezvolta

caracteristici legate de autonomia si emanciparea copilului de tutela imediat parentala versus simtul rusinii si

al indoielii, ca expresie a incapacitatii de a dobandi autonomie. Stadiul al treilea (intre 4-5 ani) este un stadiu

dominat de constituirea initiativei versus vinovatia. Initiativa se manifesta ca motorie si intelectuala

(imaginativa) si se instrumenteaza prin abordarea de tot felul de actiuni (jocul, comunicarea prin vocabular).

Stadiul al patrulea (6-11 ani) se consuma in jurul perechii complementare de trasaturi psiho-potentiale

sarguinta versus inferioritatea. Scoala absoarbe cea mai mare parte a disponibilitatilor copilului, dar si impune

reguli si tendinte spre sarguinta. Stadiul al cincilea (12-18 ani) este dominat de constientizarea identitatii eului

versus confuzia rolurilor, cand se intaresc increderea, autonomia, initiativa. In al saselea ciclu (varsta

mijlocie) perechea de structuri antrenate este intimitatea versus izolarea. Al saptelea ciclu al vietii implica

varsta adulta mijlocie si perechea de relatii altruism versus egocentrism. Ciclul al optulea se contureaza in anii

batranetii ca expresie a nuclearizarii activitatii psihice in jurul trairilor de realizare versus disperare.

Am preluat din literatura de specialitate modul în care autorul corelează perioada de vârstă cu

principala achiziţie a acperioadei respective, factorii sociali care determină achiziţia respectivă precum si

rezonanţa afectivă adiacentă achiziţiei .

E Erickson propune urmatoarea schema a stadialitatii:

Stadiul Principala achiziție Factorii sociali

determinanti

Corolarul axiologic

Infantil (0-1 ani) Incredere vs

neincredere

Mama sau substitutul

matern

Speranta

Copilarie mica (1-3 ani) Autonomie vs

dependenta

Parintii Vointa

Copilaria mijlocie (3-6 ani) Initiativa vs

retragere,

Mediul familial Finalitatea in actiuni

(teleonomia)

21

vinovatie

Copilaria mare (6-12 ani) Sarguinta, eficienta vs

inferioritate

Scoala si grupul

de joaca

Competenta

Adolescenta (12-18/20 ani) Identitate vs

confuzie

Modelele si covarstnicii Unitatea

Tanarul adult (20-30/35 ani) Intimitate vs

izolare

Prietenii, relatia

de cuplu

Mutualitatea afectiva

Adultul (35-50/60 ani) Realizare vs

rutina creatoare

Familia, profesia Responsabilitatea,

devotiunea

Batranetea (60 ani…) Integritate vs

disperare

Pensionarea, apusul

vietii

Intelepciunea

In concluzie:

1. procesul dezvoltarii psihice este dinamizat de forme de conditionare tot mai complexe, in contextul

carora se dezvolta conduitele, dar si viata interioara care constituie domeniul constiintei eului ca instanta de

identificare consistenta, continuitate, energie, insertie si expresivitate a personalitatii

2. procesul dezvoltarii psihice impune intelegerea unei relative cerinte de raportare a varstei psihologice

la varsta cronologica. Desi acestea nu coincid deplin, constituie repere importante in psihologia si in viata

sociala.

Studiul dezvoltarii obligă luarea în considerare a trei domenii principale :

1. Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea precum si aspecte privind nutriţia şi sănătatea.

2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul cunoaşterii sau a adaptării.

3. Dezvoltarea psiho-socială, exprimă impactul familiei şi societăţii asupra individului.

Dezvoltarea psihică a individului este un proces extrem de complex. Ereditatea, mediul social şi educaţia

sunt consideraţi factori importanţi în devenirea umană

22

I.3. TEORIILE DEZVOLTĂRII UMANE

Dezvoltarea umană, ca problemă de studiu a psihologii dezvoltării, este una destul de controversată. Ce

este mai important, zestrea genetică, experienţa personală a individului sau societatea în care se dezvoltă

individul? Este dezvoltarea un proces continuu, liniar sau un proces care se desfăşoară în etape? Iată câteva

din întrebările care de-a lungul timpului au creat diverse răspunsuri şi teorii cu privire la dezvoltarea umană.

Cele mai importante dintre acestea sunt: teoria psihanalitică, teoria învăţării, teoria umanistă şi teoria

cognitivă.

1. Teoria psihanalistă

Iniţiatorul acestui curent este doctorul Sigmund Freud (1856-1939).

Teoria psihanalistă interpretează dezvoltarea umană prin „inconştient” care o motivează şi o

coordonează. Impulsurile acestuia sunt prezente permanent ele influenţând fiecare aspect al gândirii sau

comportamentului uman de la deciziile, alegerile importante. Cu alte cuvinte, ne dictează pe cine să iubim, pe

cine să urâm sau ce preferăm să mâncăm, cu ce ne place să ne îmbrăcăm.

Una din ideile importante ale lui Freud în ceea ce priveşte dezvoltarea copilului este aceea că el simte

plăcere sexuală şi are fantezii erotice cu mult înainte de adolescenţă. Teoria sexualităţii infantile cuprinde mai

multe stadii (stadii psiho-sexuale):

a) de la naştere la un an - stadiul oral - gura devine centrul senzaţiilor de plăcere ale întregului corp (de

aceea hrănirea este activitatea cea mai stimulantă).

b) de la 1 la 3 ani - stadiul anal - anusul devine locul senzaţiilor de plăcere (de aceea problemele legate

de toaletă sunt cele mai importante).

c) de la 3 la 6 ani - stadiul falic - penisul devine cea mai importantă parte a corpului. Băieţii sunt mândri,

iar fetele invidiază şi se miră că ele nu au aşa ceva. Copiii de ambele sexe au fantezii sexuale în ceea ce îi

priveşte pe părinţii lor, ceea ce le dezvoltă un sentiment de culpabilitate.

d) 7 - 11 ani - perioada de latenţă - nevoile sexuale ale copilului se liniştesc, copilul folosindu-şi energia

în activitatea de învăţare.

e) adolescenţa - stadiul genital - dezvoltarea organelor sexuale duce la focalizarea plăcerii în această

zonă, adolescentul având plăcere sexuală şi satisfacţie sexuală.

23

Cu toate că teoria psihanalitică nu este acceptată în totalitate multe din ideile lui Freud sunt folosite şi

astăzi (de exemplu, ideea conform căreia subconştientul motivează comportamentul nostru, mecanismele de

apărare sunt motivate de situaţii conflictuale şi sexualitatea este o componentă importantă a comportamentului

nostru).

Faptul că, în ceea ce priveşte stadialitatea dezvoltării copilului, Freud pune accentul mai ales pe primele

trei perioade, neglijând importanţa socialului, a educaţiei, limitează teoria sa, acest aspect reprezentând una

din carenţele teoriei.

2. Teoria învăţării

G.B. Watson 1878-1958 afirmă că dacă psihologia tinde să devină o ştiinţă atunci ea trebuie să studieze

ceea ce se poate vedea şi măsura. Legile bazale ale teoriei învăţării explorează relaţia dintre stimuli şi

răspunsul la aceştia, între un anume fel de comportament şi stimulul care l-a provocat. Unele răspunsuri

sunt automate-reflexele (cum ar fi clipitul la un stimul luminos puternic). Cele mai multe răspunsuri sunt

învăţate, pe acest lucru bazându-se teoria învăţării, care susţine că viaţa este un proces continuu de

învăţare, condiţionare.

Condiţionarea sau învăţarea condiţionată se desfăşoară în două direcţii:

• Condiţionarea clasică: este învăţarea prin asociere. Cel care a făcut legătura între stimul şi răspuns

este neurologul Pavlov

• Condiţionarea operantă – reprezentantul cel mai important al acestei teorii este F. Skinner. El este de

acord cu teoria învăţării prin asociere, dar afirmă că un rol mult mai important îl are învăţarea condiţionată. În

învăţarea condiţionată o mare importanţă o are recompensa. Dacă apariţia unui nou comportament este întărită

şansele ca acest comportament să se repete mai des sunt mai mari. Întărirea este obţinută prin recompensare (a

unui comportament pozitiv al copilului întăreşte posibilitatea repetării lui şi învăţării acestuia).

Recompensele pot fi: biologice (dulciuri, fructe etc), materiale (jucării, jetoane, steluţe, bile), sociale

(lauda, evidenţierea). Alegerea acestora variază în funcţie de vârstă, persoană şi scop.

Limitele acestui mod de abordare a dezvoltării umane constau în ignorarea emotivităţii, negarea

existenţei subconştientului (limitează înţelegerea comportamentului şi mai ales patologia acestuia), în faptul

că cercetările cele mai importante se bazează pe studiul animalelor.

3. Teoria umanistă. Reprezentanţii acestei teorii au o viziune generală, holistică asupra dezvoltării

umane, susţinând că omul este mai mult decât o colecţie de instincte, tendinţe sau condiţionări fiecare

persoană fiind unică şi demnă de respect. Cei mai importanţi exponenţi sunt Abraham Maslow şi Carl Rogers.

24

Maslow afirmă că fiecare dintre noi are natura lui proprie şi o puternică motivare pentru a-şi exprima

această natură. Primordial pentru om este asigurarea nevoilor bazice ale supravieţuirii - nevoile biologice.

Ierarhic urmează nevoile de securitate şi stabilitate, apoi nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de stimă

(stima de sine-nevoia de succes, de reuşită şi un statut corespunzător posibilităţilor individului).

La baza teoriei umaniste a lui Rogers stă ideea că în devenirea sa omul poate ajunge la nivelul cel mai

înalt al posibilităţilor sale cu ajutorul persoanelor apropiate (familie, prieteni). Acestea trebuie să ne ofere

ajutor necondiţionat. Cu alte cuvinte ei trebuie să ne iubească şi să ne respect indiferent de ceea ce facem noi.

Criticile ce se aduc acestei teorii sunt legate tocmai de această abordare mult prea tolerantă. Umaniştii

au avut contribuţia lor explicarea fenomenului de dezvoltare a omului, susţinând că niciodată nu este prea

târziu ca o persoană să-şi valorifice potenţialul de care dispune.

4. Teoria cognitivă

Reprezentantul de seamă al acestei teorii este Jean Piaget 1896-1980. El a elaborat anumite întrebări

legate de dezvoltarea cognitivă (intelectuală) întrebări considerate ca standard şi care au fost incluse în

testarea nivelului de inteligenţă al copilului. El şi-a propus să găsească vârsta la care cei mai mulţi copii pot să

răspundă corect la fiecare întrebare. A descoperit astfel că la un anumit nivel de vârstă copiii au cam aceleaşi

reuşite şi mai ales aceleaşi greşeli, lucru care l-a determinat să considere că dezvoltarea intelectuală se face

secvenţial, în etape. Jean Piaget considera că pentru dezvoltarea abilităţilor cognitive este mai important cum

gândeşte copilul decât ceea ce ştie la un moment dat.

Teoria cognitivă este valoroasă prin aceea că permite factorilor educaţionali să solicite copiii în funcţie

de posibilităţile lor la un anumit interval de vârstă. Carenţele acestui tip de abordare constau în ignorarea

motivaţiei externe, a importanţei procesului de învăţare şi a societăţii în general.

Concluzii

Toate cele patru teorii au contribuit la înţelegerea dezvoltării umane. Toate sunt valoroase din anumite

puncte de vedere, dar nici una nu a explicat complexitatea şi diversitatea experienţei umane. Cei mai mulţi

dintre cei care s-au ocupat de studiul dezvoltării umane au pornit de la premisele acestor teorii

25

CAPITOLUL II

PUBERTATEA ŞI ADOLESCENTA

II.1. PUBERTATEA

II.1.1. Dezvoltarea fizică

În dezvoltarea psihica a copilului de dupa 10 ani se pot diferenţia doua stadii

1. Stadiul pubertatii (de la 10 la 14 ani) dominat de o intensa crestere (puseu), de accentuarea dimorfismului

sexual cu o larga gama de rezonante în dezvoltarea psihica si de dezvoltarea mare a sociabilitatii (mai ales pe

orizontala);

2. Stadiul adolescentei (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adulta, de procesul de câstigare a

identitatii, de intelectualizarea pregnanta a conduitei urmat de stadiul adolescentei prelungite (de la 18/20 la

24/25 ani) dominat de integrarea mpsihologica primara la cerintele unei profesii, la conditia de independenta

si de optiune mmaritala.

Pubertatea este percepută ca sfârşitul copilăriei, remarcându-se prin procesul de creştere accentuată,

maturizare intensă (mai ales sexuală) şi printr-o structurare complexă a personalităţii.

Primele semne ale pubertăţii sunt aproape invizibile, cu timpul transformările pe care le suportă copilul

devenind uşor observabile. Aspectul fizic general, comportamentul puberului devin din ce în ce mai evidente.

Primele semne ale pubertăţii sunt legate de concentraţia din sânge a hormonilor masculini (testosteronul)

şi feminini (estrogenul). Aceştia sunt responsabili în mare parte de transformările pe plan biologic.

II.1.1.Dezvoltare fizică generală

În acest interval de vârstă are loc o creştere în înălţime şi greutate. Astfel fetele câştigă în jur de 24 cm şi

17 kg, iar băieţii în jur de 24 cm şi 19kg.

Creşterea se realizează în pusee, devenind impetuoasă şi antrenând stări de oboseală, dureri de cap,

agitaţie. Mai intensă este creşterea în lungime a oaselor lungi ale membrelor superioare şi inferioare, ceea ce

conferă puberului un aspect caricatural. Îmbrăcămintea devine repede mică şi neîncăpătoare.

Prin creşterea trunchiului şi a masei musculare se măreşte forţa fizică. În acelaşi timp se dezvoltă şi

organele interne, iar la băieţi dispare grăsimea ca urmare a extinderii articulaţiilor şi a masei musculare. La

fete ţesutul adipos se menţine, se subţiază talia.

26

Se dezvoltă partea facială a craniului, dantura permanentă, oasele mici ale mâinii.

Se produce maturizarea sexuală care se evidenţiază prin semnele primare şi secundare (părul pubian şi

axilar, dezvoltarea sânilor la fete, apariţia ciclului şi menarhei;

La băieţi au loc primele ejaculări spontane, se modifică vocea şi comportamentul în general).

În plan psihologic aceste fenomene dau naştere unor trăiri tensionale, confuze şi de disconfort. Trăirile

sunt intensificate şi de prezenţa acneelor, a transpiraţiei abundente şi mirositoare, a sensibilităţii pielii în

situaţiile emoţionale. Spre sfârşitul perioadei puberale, datorită faptului că organele sexuale devin funcţionale,

sexualitatea îşi pune amprenta asupra relaţiilor cu sexul opus (apar primele manifestări ale erotismului).

Ţinând cont de transformările biologice ale acestei perioade, de creşterea semnificativă în înălţime şi

greutate, alimentaţia puberului trebuie să fie adecvată acestei dezvoltări rapide, să conţină necesarul de

proteine, calorii şi vitamine (în această perioadă nevoia de zinc, fier, calciu şi vitamina D este cu 50% mai

mare).

Conduita generală a puberului alternează între momente de vioiciune, conduite exuberante de tip infantil

cu momente de oboseală, apatie şi lene. În anumite condiţii puberul poate deveni chiar conflictual.

Activitatea şcolară se complică devenind mai complexă şi mai solicitantă. Se modifică statutul de elev

mic prin antrenarea puberului în activităţi responsabile, competiţionale (concursuri tematice, jocuri

competiţionale). Acestea determină puberul să-şi evalueze propria valoare şi să devină conştient de

aptitudinile sau talentele pe care le are. Acum începe formarea conştiinţei de sine, puberul încadrându-se în

categoria elevilor buni, mediocri sau slabi. Preocupări şcolare intense îl determină pe puber să nu mai fie

stăpânit atât de frecvent de agitaţia motorie şi labilitatea din primele clase. Un semn distinct al puberului -

comportamentul contradictoriu este determinat şi de modul inegal în care este el perceput de către adulţi.

Câteodată este considerat încă copil, iar altădată „mare”

Puberul începe să fie neliniştit, stângaci, nesigur de sine, încercând să găsească soluţii de ieşire din situaţiile în

care este pus. Treptat începe să fie tot mai independent şi să se simtă tot mai bine în grup, alături de copiii de

vârsta sa. Comportamentul puberului capătă nuanţe diferite la băieţi şi fete. Acestea din urmă, dezvoltându-se

mai repede din punct de vedere biologic, depăşesc cu uşurinţă adaptarea la noua etapă de viaţă fiind mai

stabile, mai sârguincioase, mai comunicative.

Comportamentul faţă de părinţi se schimbă, dorinţa de independenţă, de a-şi petrece timpul liber cu cei

de vârsta lor dând naştere uneori la relaţionări conflictuale.

27

O altă sursă de conflict intern al puberului poate fi şi modul cum s-a produs această maturizare.

Maturizarea tardivă sau precoce modifică poziţia puberului în colectiv şi relaţionarea lui cu

ceilalţi.Respingerea, marginalizarea determină izolarea şi formarea unei imagini de sine necorespunzătoare a

celui în cauză.

II.1.2. Dezvoltarea cognitivă

Dezvoltarea intelectuală este strâns legată de dezvoltarea psihică generală şi de procesul de maturizare

biologică, de activitatea şcolară diferită de cea a micii şcolarităţi.

Senzorialitatea se restructurează prin erotizarea funcţiilor sale. Fenomenul este mai evident la nivelul

sensibilităţii vizuale, auditive şi tactile. Sensibilitatea auditivă evoluează pe direcţia dezvoltării câmpului

vizual şi a pragurilor absolute şi diferenţiale.

Sensibilitatea vizuală creşte de 2-3 ori la 13 ani faţă de parametrii înregistraţi la 10 ani. Se dezvoltă

capacitatea de prelucrare a informaţiei vizuale concomitent cu diferenţierea evaluării vizuale a mărimii,

distanţei şi formei. Puşi să descrie anumite tablouri după vizionarea unor modele puberii se pierd în detalii,

dar în acelaşi timp se dezvoltă şi tendinţa de a da un anumit sens, semnificaţie celor relatate (încărcătură

proiectivă, copilul exprimându-şi prin aceasta dorinţe, sentimente, temeri).

Sensibilitatea auditivă se manifestă sub aspectul creşterii capacităţii de discrimi-nare pe plan verbal.

Fenomenul este facilitat de dezvoltarea auzului fonematic care se exersează şi prin plăcerea puberilor de a

asculta muzică. Tot în această perioadă se dezvoltă şi sensibilitatea sudorifică care trece printr-un proces de

erotizare (atenţi la relaţia cu sexul opus dar mai ales fetele folosesc deodorantul, parfumul, săpunuri frumos

mirositoare). Investigaţia tactilă capătă sensuri noi şi se subordonează aceloraşi tendinţe de erotizare

menţionate.

Experienţa perceptivă este influenţată de organizarea observaţiei directe, care prin dezvoltarea atenţiei

voluntare capătă valenţe noi. Această dezvoltare a abilităţilor observatorii este susţinută şi prin dezvoltarea

interesului puberului pentru ceea ce îl înconjoară.

În această perioadă se dezvoltă structurile logico-formale şi volumul de concepte. Ca urmare se dezvoltă

operaţiile gândirii, care începe să opereze cu informaţii din ce în ce mai abstracte şi mai complexe.

Jean Piaget afirmă că ceea ce caracterizează aspectul formal al gândirii este extinderea operaţiilor

concrete şi creşterea capacităţii de a face raţionamente. De asemenea, structurile operatorii superioare constau

„în a organiza realul în activităţi sau în gândire şi nu în a-l copia pur şi simplu”.

28

A. Gasell susţine că la această vârstă apar modalităţi de gândire ce prefigurează gândirea adultului,

dezvoltând astfel potenţialul intelectiv al puberului.

Cunoştinţele puberilor devin din ce în ce mai diverse şi mai complexe. Se creează obişnuinţa de utiliza

frecvent scheme, imagini, simboluri şi concepte din care transpare capacitatea de a înţelege situaţii complicate

şi strategii de exprimare. Cunoştinţele lor sunt structurate pe concepte de mare complexitate în care operarea

cu probabilitatea este tot mai activă. Aceasta face posibilă o alternanţă pe planul gândirii şi elaborarea de

judecăţi şi raţionamente în care se valorifică abilităţile intelectuale.

Ele devin evidente spre 13-14 ani. Conduitele inteligente de la această vârstă se caracterizează prin:

• răspunsuri complexe şi nuanţate la cerinţe

• se diferenţiază elementele semnificative şi se raportează efectele posibile la cauzele implicate

• se dezvoltă abilităţi de exprimare prin simboluri şi limbaj nuanţat

• creşte capacitatea de analiză abstractă şi de sesizare a ficţiunii

• se dezvoltă capacitatea de a emite predicţii valide bazate pe real

Piaget afirmă că în această perioadă puberul utilizează forme ale reversibilităţii simple (care se exprimă

prin inversiune şi negaţie) şi complexă (prin simetrie şi reciprocitate).

II.1.3. Dezvoltarea limbajului

Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

Vocabularul înregistrează o evoluţie esenţială, iar posibilitatea puberului de al folosi creşte evident.

Debitul verbal ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut faţă de 60-90 de cuvinte la şcolarul mic. Se dezvoltă

capacitatea de a folosi asociaţii verbale cu semnificaţii multiple şi de a exprima idei ample. Însuşirea regulilor

gramaticale, studiul literaturii, lectura particulară duc la îmbunătăţirea modului de exprimare a puberului.

Mediul socio-cultural în care trăieşte copilul, familia, grupul de prieteni pot influenţa comunicarea

verbală a puberului.

Se remarcă la această vârstă limbajul de grup, tânărul folosind anumite expresii alături de îmbrăcăminte

şi alte obiceiuri specifice grupului din care face parte.

29

II.1.4. Dezvoltarea psiho-socială

În această perioadă datorită numeroaselor contacte cu situaţii de viaţă noi şi complexe viaţa afectivă se

diversifică, se dezvoltă viaţa interioară a puberului, se maturizează modul în care se relaţionează cu ceilalţi.

Diversitatea trăirilor afective se exprimă prin dezvoltarea mobilităţii mimice, expresivitatea privirii,

amplificarea funcţiilor de comunicare.

Amprenta acestei diversificări afective se observă uşor la puber şi se manifestă prin forme protestatare,

de opoziţie şi trăirea sentimentelor de culpabilitate sau de respingere a unor cerinţe de politeţe considerate

absurde.

Din confruntarea cu situaţiile de viaţă se nasc sentimente negative (ură, dispreţ) sau pozitive (dragoste,

admiraţie). În ambele cazuri se produce proiecţia personalităţii şi se elaborează comportamente ce pun în

evidenţă relaţia dintre dorinţă-aspiraţie-trebuinţă şi realitatea lumii înconjurătoare. În literatura de specialitate

se desprind două tendinţe în ceea ce priveşte comportamentul şi atitudinea la puberi:

• pozitivă – puberul este echilibrat, sincer, dezinvolt, adaptat

• negativă – pesimistă care presupune apariţia tulburărilor emoţionale (impulsivi-tate, lipsă de armonie,

potenţial delincvent)

Aceste aspecte se cristalizeză şi devin tot mai evidente, pe măsură ce puberul înaintează în vârstă, ele

fiind prezente şi în adolescenţă. Spre sfârşitul perioadei trăirile emoţionale devin extrem de complexe.

Spiritul competiţional determină comportamente şi stări emoţionale legate de trăirea succesului sau

eşecului. Apar astfel, sentimente de admiraţie, invidie, suspiciune, teamă şi frustrare.

În relaţiile cu părinţii stările afective devin mai tensionate ca urmare a manifestării opoziţiei şi

culpabilităţii. Cu toate că în această perioadă tendinţa spre independenţă a puberului devine din ce în ce mai

evidentă, paralel cu aceasta se manifestă şi dorinţa, nevoia de ocrotire şi afecţiune din partea părinţilor.

În acest context, părinţilor le revine un rol dificil, ei trebuie să găsească calea educaţională optimă pentru

a armoniza aceste tendinţe contradictorii ale personalităţii puberului. Aceste metode trebuie să fie bazate pe

înţelegerea specificului acestei vârste, pe toleranţa eventualelor comportamente neadecvate.

Nerezolvarea pe această cale a problemelor puberului sau, din contră, accentuarea lor duc la tulburări

care pot căpăta uneori forme patologice (ticuri, depresie, abandon şcolar etc). În planul personalităţii se

conturează tot mai evident stări de acceptanţă sau de respingere în raport cu adulţii în care judecata morală şi

valorică se supune exigenţelor superioare şi a atitudinilor negative faţă de compromisuri.

30

La aceasta se adaugă diferenţele culturale dintre părinţi şi copii, diferenţe ce se datorează schimbării de

statut cultural al tineretului şi evoluţia contemporană a unor noi domenii care implică activităţi inedite de

mare încărcătură socială. Puberul, încercând să se adapteze cerinţelor sociale, îşi asumă în mod conştient un

anumit rol social. Aceasta determină instalarea identităţii ca persoană care aparţine unei anumite societăţi.

Aceste roluri pot fi naturale (de vârstă, de sex, de naţionalitate, cetăţenie) sau roluri de adeziune, legate de

responsabilităţile sociale ale puberului (rolul de elev, de membru al unei asociaţii) şi roluri potenţiale, care se

nasc prin apariţia dorinţelor, aspiraţiilor, idealurilor. Aceste roluri sunt în continuă mişcare ele transformându-

se sub influenţa experienţei şi achiziţiei psihice.

Jean Piaget afirmă că la această vârstă evoluţia personalităţii este marcată de nivelul conştiinţei şi

judecăţii morale. După 13 ani copilul dobândeşte capacitatea de a se transpune imaginativ, virtual în locul

altei persoane.

Conform opiniei lui L. Kohleberg, între 13 şi 17 ani are loc acceptarea regulilor sociale, dar şi a

responsabilităţii morale, iar morala proprie devine element de satisfacţie, sursă a respectului faţă de sine. Tot

acest proces complex de maturizare fizică şi de dezvoltare a trăsăturilor de personalitate formează spre

sfârşitul perioadei comportamente stabile.

Dezvoltarea relaţiilor cu ceilalţi tineri este concretizată prin comportamentul puberului în grup. În

această perioadă, mai mult decât în oricare alta, viaţa socială se trăieşte cu o intensitate maximă. Grupurile

constituite pentru joc, pentru învăţare sau pentru alte tipuri de acţiuni au o mare stabilitate şi devin omogene

pe criterii relativ constante (mai ales al sexului şi vârstei). De exemplu, între 10 şi 12 ani băieţii ignoră fetele

care sunt mai evoluate biologic decât ei. Grupuri mixte de băieţi şi fete apar după această vârstă. Ceea ce îi

încadrează pe tineri într-un grup sau altul sunt interesele comune, personalitatea.

Copiii care nu sunt integraţi în grupuri, aşa-numiţii „nepopulari”, sunt aceia care manifestă o inadaptare

afectivă, de multe ori aceasta fiind o prelungire a relaţiilor de disconfort din familie. Aceştia se pot

manifesta prin hiperemotivitate (timizi, retraşi, interiorizaţi) sau din contră certăreţi, zgomotoşi, egoişti.

Puberul are impresia că în grup („gaşcă”, „bandă”) se poate realiza mai bine şi că în această formă se pot

opune mai ferm adulţilor. Grupul îşi formează coduri, parole, locuri de întâlnire, ritualuri. Se dezvoltă astfel

spiritul de camaraderie.

Dacă obiectivele de bază ale grupului intră în discordanţă cu normele morale, sociale aceasta poate avea

influenţe negative asupra puberului.

31

De multe ori în grup se dezvoltă spiritul pentru aventură (legat şi de curiozitatea specifică acestei

vârste), spiritul de explorare (investigaţia caselor părăsite, a locurilor necunoscute, nepopulate etc).

Aspectul controversat al acestei vârste este tributar schimbărilor impetuoase din planul fizic şi al

eforturilor de adaptare la solicitări din ce în ce mai ample.

Puberul are impresia că în grup („gaşcă”, „bandă”) se poate realiza mai bine şi că în această

formă se pot opune mai ferm adulţilor. Grupul îşi formează coduri, parole, locuri de întâlnire,

ritualuri. Se dezvoltă astfel spiritul de camaraderie.

Dacă obiectivele de bază ale grupului intră în discordanţă cu normele morale, sociale aceasta poate avea

influenţe negative asupra puberului.

De multe ori în grup se dezvoltă spiritul pentru aventură (legat şi de curiozitatea specifică acestei

vârste), spiritul de explorare (investigaţia caselor părăsite, a locurilor necunoscute, nepopulate etc).

Aspectul controversat al acestei vârste este tributar schimbărilor impetuoase din planul fizic şi al

eforturilor de adaptare la solicitări din ce în ce mai ample.

32

II. 1. 5. REZUMAT

Pubertatea este o perioada dominata de procesul de crestere si maturizare sexuala intensa; etapa

prepuberala (de la 10 la 12 ani) se exprima printr-o accelerare si intensificare din ce în ce mai mare a

cresterii (staturale mai ales), concomitent cu dezvoltarea pregnanta a caracteristicilor sexuale secundare

(dezvoltarea gonadelor, aparitia pilozitatii pubiene si a celei axilare).Cresterea este uneori impetuasa si si

însoteste de momente de oboseala, dureri de cap, iritabilitate. Conduita generala capata caracteristici de

alternanta, între momente de vioiciune, de conduite copilaroase exuberante si momente de oboseala, apatie,

lene, de stari conflictuale ce se pot centra pe efectele acestor momente de lene care determina admonestari atât

în familie, cât si în scoala. Intrarea într-un nou ciclu de scolarizare cu noi cerinte si solicitari – mai

diversificate cantitativ si calitativ, contactul cu „modele umane” de profesori, mai diferentiate, modele de

lectii de o mare diversitate constituie pentru etapa prepuberala o schimbare generala a cadrului de desfasurare

a învatarii scolare.

Se întareste sentimentul de apartenenta la generatie care alimenteaza experienta intimitatii prin

prietenie si colegialitate ca si prin solidarizari în situatii critice, dar si agresivitatea.

METODE EDUCATIVE SPECIFICE PUBERILOR

Antrenarea în formatii artistice, sportive, în cercuri pe discipline, în concursuri scolare integrate, desfasurate la

diferite nivele creeaza experienta competitiilor si o întelegere mai larga a valorii activitatii effectuate

II. 2. ADOLESCENTA

Organiztia Mondiala a Sanatatii (OMS) defineste adolescenta ca perioadă de viață dintre

10 si 19 ani. In USA exista o mare diversitate de pareri, adolescent e in general considerat cineva

intre 12-14 ani si 19-20 de ani. Mai precisa oarecum, notiunea de “teenage” in engleza defineste

in mod paradoxal o persoana intre 13 si 19 ani.

In toate tarile civilizate, din punct de vedere juridic exista doua schimbari de statut pe

parcursul adolescentei: emanciparea (15 sau 16 ani) cu drepturi si responsabilitati partiale

33

(munca, cu protectia fata de munci grele, responsabilitatea faptelor penale-partial, dar nu si

dreptul politic, sau cel patrimonial complet). Despre tutela si dezvoltarea responsabilitatii.

Termenul grec pentru adolescent = efeb (ephebos) – vine de la Hebe, zeita tineretii,

insemnand tineretea insasi. (De la acest termen deriva efebofilia- nu chiar pedofilie, (fenomenul

“Irinel Columbeanu” ideologia “Barbie”, modelele adolescente, fetișul fetitei scolare sau al

băiatului “cu mustata mijita”, etc). Efebofobia, teama de tineri si schimbare a “gerontilor”, poate

lua forme patologice, de la discriminarea severa, izolarea si interdictiile de participare in forme

abuzive, din ideologie, sau mal;tratari directe ale acestora (parinti rigizi, de obicei mai in varsta),

umilirea adolescentilor in public, ascunderea “patologica” a fetei adolescente (mai ales gravide)

ca o rusine publica, pedepse violente pentru acte normale specificie culturii adolescentilor.)

II. 2.1. Etapele adolescentei

Autorul Emil Verza a împărţit perioada adolescenţei în trei subperioade:

subperioada preadolescenţei (14-16 ani);

subperioada adolescenţei propriu-zisă (16-18 ani);

subperioada adolescenţei prelungite (18-20/25 ani), este dobândită independenţa, ceea ce

duce la dezvoltarea personalităţii şi afirmarea tânărului prin stiluri personale în conduite,

apare interesul pentru viaţa social-culturala.

Conform aceluiaşi autor, Verza E.(2000): ”expansiunea personalităţii se realizează prin

socializarea aspiraţiilor, a manifestării vocaţionale şi profesionale devenind dornic de

competiţie”. Chiar dacă adolescenţii sunt pregătiţi din punct de vedere psihologic şi pot face faţă

dificultăţilor ivite, în plan biologic sunt predispuşi la diverse boli şi la conduite deviante pe un

fond de condiţionare tensională şi de adaptare dificilă.

Dacă specific pubertăţii era puseul de creştere, în perioada adolescenţei se produce o dezvoltare intensă

în plan psihic şi se stabilizează structurile de personalitate. Este o perioadă tumultoasă, plină de contradicţii,

fiind descrisă de unii asemeni unei "furtuni", ca "vârsta crizelor", "vârstă ingrată", iar de alţii "vârsta marilor

elanuri", "vârsta de aur".

Dupa iesirea din pubertate are loc în mod intens iesirea din societatea de tip tutelar, familial si scolar si

intrarea în viata cultural-sociala mai larga.

34

Pe plan psihologic se pot reţine următoarele trăsături de care este marcată adolescenţa:

căutarea identităţii de sine;

căutarea unui set personal de valori;

achiziţia abilităţilor necesare pentru o bună interacţiune socială;

câştigarea independenţei emoţionale faţă de părinţi;

nevoia de a experimenta o varietate de comportamente,atitudini şi activităţi.

Literatura de specialitate oferă o perspectivă multistadială asupra a ceea ce unii autori consideră exclusiv

adolescent. Aceste stadia sunt:

(a)Preadolescenta. Aceasta este o etapa de stabilizare a maturitatii biologice.

Multi autori considera întreaga pubertate ca preadolescenta. În aceasta etapa se contureaza si se

adânceste mai mult individualizarea si se dezvolta caracteristicile constiintei si ale constiintei de sine. Este o

faza de intensa dezvoltare psihica, încarcata de conflicte interioare. Tânarul manifesta înca o oarecare agitatie

si impulsivitate, unele extravagante, momente de neliniste si momente de dificultate, de concentrare, oboseala

la efort. Expresia fetei devine însa mai precisa si mai nuantata. Pofta de mâncare este înca dezordonata,

selectiva si în crestere. Individualizarea se intensifica pe planurile intelectual si de relationare. Parerile

personale încep sa fie argumentate si capata deseori o validare de generatie (s-au schimbat vremurile…pe

vremea noastra…!). Începe sa creasca interesul pentru probleme abstracte si de sinteza, dar si pentru

participare la roluri mai deosebite.

Se rafineaza interesul pentru lectura, filme, TV, tehnica etc. Apare mai pregnanta dorinta de afirmare

personala ca expresie a socializarii, iar experienta afectiva se nuanteaza si se impregneaza de valori.

(b) Adolescenta propriu-zisa sau marea adolescenta (de la 16/18 ani la 20 ani). Se caracterizeaza printr-

o intelectualizare intensa (dezvoltare a gândirii abstracte), prin îmbogatirea si largirea încorporarii de conduite

adulte. Exprimarea independentei nu mai este dezirativa si revendicativa ci expresiva, mai naturala.

Adolescentul cauta mijloace personale de a fi si de a aparea în ochii celorlalti. Îl intereseaza responsabilitati în

care sa existe dificultati de depasit spre a-si masura fortele. Individualizarea si constiinta de sine devin mai

dinamice si capata dimensiuni noi de „demnitate” si „onoare”. De la o forma de evaluare impulsiva se trece la

forme de evaluare în care cauta sa se exprime originalitatea. Gustul personal are mai mare pregnanta si se

poate sustine si demonstra. Intensa este si socializarea aspiratiilor, aspectele vocationale, profesionalizarea ce

se contureaza treptat. Tânarul este pregatit psihologic si se pregateste moral si aptitudinal, îl atrag cunostintele

pentru confruntari sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.) pentru a se exprima ca atare.

35

(c) Adolescenta prelungita (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja integrat în forme de munca

precum si tineretul studentesc. Sub o forma sau alta, independent este dobândita sau pe cale de a fi dobândita

la aceasta vârsta, fapt ce aduce cu sine un plus de energizare a personalitatii. Viata sentimentala este intensa,

dar relativ instabila. Aceasta este etapa învatarii rolului sexual. Este o perioada în care au loc angajari

matrimoniale. Acest din urma fapt va contura o noua subidentitate implicata în responsabilitati legate de

constituirea unei noi familii, ceea ce va crea conditia intimitatii ca forma de traire noua. Intimitatea nu se

refera, ca si identitatea, numai la sexualitate, ci si la prietenie, angajare (E.Erikson).

II. 2.2. Reactii specifice ale vârstei

În ansamblu, perioadele pubertatii si adolescentei cuprind cel putin trei categorii de reactii legate de

modificarile descrise mai sus.

a) Se dezvolta preocupari ale constiintei si constiintei de sine (ca perceptie de sine întâi, inclusiv schema

corporala) ca expresie a identitatii ego-ului. Puberul si adolescentul sunt confruntati cu schimbari multiple, cu

transformarile obiective si subiective legate de maturizarea sexuala, de descoperirea dimensiunilor realitatii

sociale precum si de descoperirea propriei identitati.

b) Modificarea si transformarile ce conditioneaza iesirea din conformismul infantile au loc prin opozitie,

încarcata de cerinta de cautare a identitatii, ceea ce face ca sa se treaca printr-o experienta personala densa,

trecere impregnata de nesiguranta si de nazuinte puternice spre independenta si libertate, demnitate si onoare.

Nesiguranta are la baza spargerea sentimentului infantil de dependenta. În acelasi timp, libertatea si

independenta fata de relatiile parentale sunt adesea frustrante si creeaza nu numai nesiguranta, ci si sentimente

de culpabilitate. Aceleasi fenomene au loc si cu privire la grup. Apartenenta la grup este competitiva si adesea

tensionala, ceea ce va genera sentimentul de dependenta, dar concomitent si de independenta si o oarecare

nesiguranta.

c) În al treilea rând are loc gasirea unei identitati vocationale ce priveste un fel de autocunoastere si

autodescoperire de posibilitati sau incapacitati. Identitatea vocationala este axata mai ales pe trasaturi de

caracter si pe interese si abia în al doilea rând pe aptitudini – în perioada pubertatii – pentru ca sa se dezvolte

apoi din ce în ce mai mult si identitatea aptitudinala. Foarte sinuos, acest aspect de identitate nu realizeaza

întotdeauna concordanta între interese si aptitudini. Treptat, aspiratiile vor modela spectrul vocational pe axa

profesionalizarii, fenomen mai pregnant în perioadele adolescentei (marea adolescenta si dupa aceea).

36

Dezvoltarea constiintei de sine (a identitatii)

Problema principala a perioadei pubertatii si adolescentei este aceea a identificarii de sine (personale)

sau a dezvoltarii constiintei de sine. Dezvoltarea constiintei de sine este prezenta si în perioada scolara mica si

se contureaza pe baza rezultatelor activitatii si a compensatiei si raportarii acesteia la ceilalti si la cerintele lor.

Perioada pubertatii si adolescentei repune problemele dezvoltarii constiintei de sine datorita, pe de o parte,

modificarilor ce survin în sistemul general de cerinte ce se manifesta fata de puber si adolescent, iar, pe de alta

parte, datorita schimbarilor prin care trece personalitatea cu structurile si substructurile sale.

De aceea, dezvoltarea constiintei de sine se complica. E vorba de intensificarea perceptiei de sine care

are câteva aspecte, dintre care: propria-i imagine corporala, identificarea si constiinta ego-ului, identificarea

sensului, rolului si statutului sexual si mai ales a celui social (în adolescenta)

Perceptia de sine si imaginea corporala devin critice, datorita schimbarilorde silueta, fizionomie si

tinuta.

a) Imaginea corporala, aflata la periferiile constiintei în copilarie, devine din ce în ce mai centrala

încorporându-se în constiinta de sine si începe sa fie perceputa ca atare. Fara imaginea corporala nu se poate

organiza identificarea. Puberii si puberele au o etapa de scrutare mai profunda a caracteristicilor corporale si

mai ales ale fetei. E perioada în care stau mai mult în baie, se privesc în oglinda (narcisism), identifica

amanunte ignorate ale fruntii, ale gâtului, ale ochilor, ale zâmbetului etc. Oglinda capata noi functii. Dorintele

de retus sau de mascare a diferitelor impuritati ale pielii sau alte tipuri de aspecte devin evidente, mai întâi la

fetite. Aceste retusuri exprima dorinta de ajustare a sinelui corporal, dorinta de a aparea agreabil(a) si

prezentabil etc. Totodata, aceste ajustari reprezinta conturarea sinelui social si apiritual. Adeseori puberii aflati

în fata oglinzii fac grimase, zâmbindu-si, cautând expresiile cele mai diferite pe care pot sa le reproduca.

Narcisismul puberal este alternativ critic si îngaduitor, cu momente devastatoare câteodata. Identificarea nu

este un proces simplu si direct. Copilul si-a construit între timp o imagine de sine din experienta sa generala

conturata prin ochii celorlalti. El se considera puternic sau slab, cu trasaturi placute sau nu. Aceasta experienta

inflenteaza imaginea de sine din timpul puseului de crestere si dinspre finalul acestuia. De aceea, acei copii

care erau slabi si debili înainte de puseul de crestere puberal, au tendinta de a se vedea mai mici si mai slabi

decât sunt în realitate; cei ce erau puternici si voinici tind sa se considere ca atare, chiar daca în timpul

37

puseului puberal au devenit longilini si firavi. Se preocupa mai mult de aspectele fizice tinerele fete. Adeseori

pubertatea le sporeste gradul de atractivitate, dar ele nu constientizeaza acest fapt daca în copilarie nu au fost

considerate atractive.

În perioada centrala a pubertatii respectiv a adolescenţei timpurii, fata este adeseori dizgratioasa,

privirea usor neclara si se evita contactul vizual. Uneori apar dermatite sau acnee suparatoare, zonele din jurul

nasului devin, de obicei, mai lucioase, mai grase. Toate aceste aspecte constituie motive de îngrijorare pentru

puberi si adolescenti. Nemultumit de înfatisarea sa, puberul se îndoieste de sine, se crede mai putin inteligent,

aratos si respectat, pentru ca se percepe pe sine cu nemultumire. Perceptia de sine se poate manifesta ca

negativa si în cazul progresului scolar slab sau al inadaptarii scolare. Aceasta, deoarece modul în care puberul

este privit de colegi si de profesori afecteaza structurarea autoconstiintei. Între elevii unei clase si profesori se

constituie forme de feed-back complexe. În cazul în care puberul are o autoconstiinta mai înalta decât

atitudinea evaluativa a altora despre el, se simte izolat, depresiv si se zbate în a gasi forme de exprimare care

sa aduca acceptarea si admiratia. În aceasta optica se manifesta teribilismele, cresterea la paroxism a

opozabilitatii, criza de originalitate – uneori sublimari (în arta, poezie, literatura etc.), iar – alteori – în acte

delincvente. Tinerii cu estimatii de sine înalte si cu buna acceptanta în colectiv primesc sarcini scolare cu

expectatie pozitiva, cu încredere. Ei îsi sustin întotdeauna opiniile cu încredere. În genere, acestia au mai

putine probleme personale. Tinerii ce au estimatia de sine joasa nu manifesta initiative, nu vor sa se exprime

ca sa nu greseasca sau sa supere pe altii – adeseori o fac pentru ca nu vor sa atraga atentia. Au probleme

personale legate de dificultatile lor. Expectatia parintilor fata de rezultatele scolare ale copiilor are de

asemenea un rol important în dezvoltarea constiintei de sine. Mai ales mamele se preocupa de problemele

componente ale sinelui social au o mai mare pondere si importanta decât altele. Asa sunonoarea, reputatia.

Sinele social încorporeaza o experienta sociala de roluri si de statute sociale. A treia componenta a sinelui este

a sinelui spiritual si se exprima prin constiinta propriei activitati, a tendintelor si aptitudinilor psihice. Aceasta

este „sanctuarul emotiilor si dorintelor” (W.James), este teritoriul actelor de vointa si reprezinta trairile prin

care omul se simte mai profund în sine însusi atât prin perceptia lumii, cât si prin procesele intelectuale pe

care le poseda. Sinele are o natura sociala în toate acceptiile si elementele sale componente.

(b) Iesirea din conformismul infantil este echivalenta cu câstigarea independentei. Întrucât exista cel

putin trei feluri de dependenta: material-economica (instrumentala), emotionala (de confort afectiv si de

apartenenta) si de mentalitate (valori), dobândirea independentei este complicata si conditionata de ce anume

se considera în societate si de catre parinti si colegi ca înseamna independenta (limitele acceptate pe acest

38

plan). Exista o conditionare a câstigarii independentei prin modelele de acest gen care intra în zonele de

observatie ale copilului pâna la intrarea în pubertate si adolescenta. Prima care se dobândeste este

independenta de mentalitate (valori). Aceasta se realizeaza prin devalorizarea unor idei considerate valide în

copilarie si a unor obiceiuri care devin considerate învechite sau demodate si sunt tratate ca atare de catre

puberi si adolescenti. Independenta emotionala (de apartenenta si confort afectiv) este dificil de dobândit mai

ales în cazul tinerelor fete. Dependenta afectiva ca si dependenta material-economica sunt deosebit de active

fata de parinti în pubertate si adolescenta si complica obiectivarea tendintelor naturale spre independenta. În

pubertate intra în stare critica, totusi, dependenta afectiva. Puberii încep sa se îndoiasca de profunzimea

afectiunii parentale. Aceasta li se pare lipsita de tensiune, interpreteaza momentele de ignorare sau de

neatentie ca expresii ale lipsei de afectiune, iar momentele de grija si interes, ca intrusiuni în viata personala

pe de o parte, si ca acte de rutina si obligatie, pe de alta parte. Dupa astfel de evaluari, tânarul se simte vinovat

si rau. Totusi, se reia procesul. Relatiile dintre parinti par de asemenea plate si banale si încarcate de

compromisuri. Disponibilitatea afectiva a puberilor si adolescentilor este foarte larga si încarcata de aspiratii

si sperante – ideale si necomparabile fata de ceea ce vad. Expectatiile pe acest plan sunt foarte înalte. Relativ

înalta este si sugestibilitatea. Dependenta material-economica (instrumentala) devine greu de suportat desi

creeaza conditii de exercitare de mici acte de independenta.

c) Identificarea vocationala se manifesta la puberi mai mult ca o descoperire de aptitudini, capacitati si

abilitati, apoi ca pregatire pentru examene de admitere în învatamântul superior sau în alte forme de instruire

postliceala. Viata sociala este încarcata de experienta si modele profesionale (vocationale). Modelele

profesionale se considera ca accesibile prin efort intelectual si practic, de munca si randament, dar si ca

fiind conditionate de aptitudini înalte.

Afirmarea de sine

Forme ale afirmarii: supraevaluarea, subevaluarea (atitudinea de inferioritate), vestimentatia excentrica,

limbajul – prea bogat sau foarte accesibil, corespondenta, gesturile, îi place sa dea tonul, are spirit de

contradictie sau evita unele situatii pentru a nu fi penibil. Este evidenta tendinta spre autonomie. Nici un

adolescent nu doreste sa fie tratat ca un copil, asteapta sa i se acorde încredere. Adolescentii privesc viata cu

seriozitate: „Ma gândesc cu placere la copilariamea, dar acum ma preocupa viitorul, reusita mea în viata”.

Integrarea sociala. Se dezvolta atasamentul la colectiv, în activitatea depusa, se realizeaza insertia

individului în societatea adultilor. În special pe la 17-18 ani, tânarul este mai obiectiv în aprecieri;

adolescentul nu se mai considera factorul central ci recunoaste existenta unei ierarhii care trebuie respectata.

39

Sunt puternice: dorinta de cunoastere, interesul deosebit pentru stiinta, pregatirea pentru profesie; se constituie

si consolideaza conceptia despre lume. Adolescentul manifesta o intensa dorinta de a trai, de a învinge

greutatile pe care

le întâmpina. Este într-o continua cautare de modele, doresc sa semene cu parintii si în unele cazuri cu

profesorii; mai des le ramân în minte învatatorii. Baiat de 18 ani: „As vrea sa am sufletul mamei si puterea de

patrundere a tatalui”. Fata de 18 ani: „Doresc sa seaman cu mama pentru ca-i foarte energica si hotarâta în tot

ceea ce face, cu tata pentru ca-i o fire extrem de calma, blânda, întotdeauna vesel”.

Caius Iacob marturiseste în „Amintiri despre anii de scoala” ca profesorul de matematica din liceu a avut o

influenta covârsitoare în devenirea profesionala a colegilor sai prin dragostea care le-a insuflat-o fata de acest

obiect. Maturizarea rationala si morala face ca adolescentul sa devina critic si intransigent fata de conduita

adultilor. El reclama înlocuirea autoritatii „impuse”, coercitive cu autoritatea de valoare recunoscuta.

Sentimentul demnitatii personale capata o intensitate deosebita. Adolescentul este preocupat pentru a dobândi

recunoasterea si respectul celor din jur. Ignorarea de catre parinti si cadre didactice a acestei particularitati

poate dauna serios echilibrului psihic, integrarii (socializarii) optime a adolescentului. Adolescenţa este o

perioadă de restructurare afectivă şi intelectuală a personalităţii. Ea este caracterizată ca o perioadă

ingrată,ceea ce scoate în evidenţă faptul că este dificilă şi pentru adolescenţii înşişi cât şi pentru cei care se

află în contact cu ei. Autocunoaşterea este o caracteristică ce îi dă o notă de specificitate perioadei

adolescenţei în raport cu celelalte etape ale vârstelor umane. Autocunoaşterea reprezintă un produs al

maturizării şi diversificării experienţelor sinelui m contact cu lumea şi un proces discontinuu de

acumulări,restructurări,adaptări reciproce ale individului la realitatea socială. Autocunoaşterea se învaţă şi

şcoala este principalul loc de realizare a acestui proces,alături de familie,prieteni,etc. Încurajarea autoevaluării

şi dezvoltării personale duce la modificarea modului de structurare a atitudinii individului faţă de

sine,stimularea dreptului său de a se afirma şi a „lucra” pentru „ameliorarea”intemă şi externă a imaginii sale.

Cunoaşterea de sine, ca act de reflectare a personalităţii complexe a unui individ în propria

conştiinţă,presupune şi o bună capacitate de autoanaliză, realism, intuiţie, luciditate, interiorizarea şi utilizarea

corectă pentru sine a criteriilor de evaluare,responsabilitate. Cunoaşterea de sine este, poate, cel mai important

element pentru managementul carierei. Pentru ca autocunoaşterea să fie obiectivă,individul trebuie să aibă

maturitatea psihologică să o facă,să cunoască şi să interpreteze corect reperele sau indicatorii definitorii ai

personalităţii,să folosească metode şi tehnici combinate de evaluare,mecanisme de compensare şi stimulare a

unor trăsături insuficient dezvoltate. Aspectele care au o relevanţă mai mare în alegerea carierei sunt:

40

interesele, valorile, caracteristicile de personalitate, aptitudinile şi deprinderile, chiar dacă autocunoaşterea nu

se opreşte la acestea.

Interesele reprezintă preferinţele cristalizate ale unei persoane pentru anumite domenii de cunoştinţe sau de

activitate. Preferinţele pentru anumite domenii de cunoaştere şi activităţi favorizează alegerea ocupaţiilor în

care aceste interese pot fi valorificate.

Investigarea intereselor se poate face prin următoarele modalităţi:

-reflectarea sistemică asupra alegerilor anterioare;

-inventarele de interese-cele mai utilizate instrumente în intervenţiile de orientare.

II. 2.3. Evaluarea intereselor la adolescenti

Adolescenţa este o perioadă a marilor căutări, a autodefinirii, este perioada în care „totul este posibil,

orice carieră părând a fi accesibilă tânărului de 18 ani. Deşi înscrierea la un profil teoretic sau tehnic pare a fi

predeterminant pentru cariera ulterioară, după finalizarea ciclului liceal tânărul îşi reanalizează opţiunile

profesionale în funcţie de o serie de factori (personali, economici, socio-culturali, politici,etc.).

Totuşi exista o diferenţă între elevii din sistemul teoretic şi tehnic, respectiv, elevii de la profilul tehnic au

aspiraţii profesionale axate în general în domeniul realist în timp ce elevii din clasele teoretice au preferinţe

/înclinaţii profesionale preponderent sociale si investigative.

Având în vedere că majoritatea adolescenţilor trăiesc în sânul familiei parentale, sunt coordonaţi

şi întreţinuţi financiar de părinţi, structura familiei influenţează semnificativ imaginea de sine a adolescentului.

Putem exemplifica astfel. s-a dovedit adolescenţii proveniţi din familii monoparentale (divorţaţi,văduvi) au

imaginea de sine mai puţin cristalizată, dar în acelaşi timp prezintă un grad de responsabilitate şi conformism

mai ridicat faţă de cei proveniţi din familii cu ambii părinţi şi cu un climat afectiv neconflictual. Se pare există

corelaţii între profesiile părinţilor şi aspiraţiile profesionale ale adolescenţilor deoarece cei ce provin din

familii cu părinţi având studii superioare sunt mai focalizaţi pe o carieră academică.

In schimb gradul înalt de preocupare al părinţilor vizavi de activitatea şcolară a copiilor, a

demonstrat că, odată cu creşterea alocării timpului şi resurselor (pregătire suplimentară,supravegherea lecţiilor

de către părinţi,impunerea unor standarde clare şi uneori coercitive faţă de activitatea şcolară) a dus la

creşterea preocupării elevului pentru învăţătură şi implicit spre aspiraţii profesionale intelectuale.Familiile

înalt educogene participă activ în decizia adolescentului pentru alegerea profilului teoretic sau tehnic.

41

Elevul a crescut într-un regim educativ permisiv, liberal este caracterizat după cum urmează

(E.,Enăchescu,1997):

- atitudine exagerată de încredere in forţele proprii;

-tendinţa de sustragere de la ciori;

- superficialitate in abordarea sarcinilor;

- indiferentism faţă de aprecierile care se fac la adresa sa;

- independent in acţiuni;

- indisciplinat, turbulent, preocupări colaterale;

- inegal in ceea ce face;

- deseori nepunctual in rezolvarea sarcinilor;

- disciplinat doar de teama de constrângere;

- regim afectiv fluctuant;

- rapiditate in stabilirea contactelor personale;

- oncepţii, de regula eronate despre munca si viata;

- slabă capacitate de cooperare si integrare in colectiv.

Elevul care provine din familii cu părinţii muncitori pot fi caracterizaţi în felul următor (E.,

Enăchescu,1997):

-neîncredere in forţele proprii;

-voinţă slabă;

-reticenţă în comunicare;

-instabilitate afectivă, emoţională;

-ordonat, sistematic in lucru;

-slabă capacitate de autoreglare a conduitei;

-cinstit, intolerant faţă de orice abuzuri;

-modest;

-spirit de respect faţă de munca altora;

-nivel de sociabilitate slab;

-dorinţă de autorealizare;

-se subapreciază, de regulă;

-slabă capacitate de finalizare a acţiunilor dacă nu este dirijat;

42

-slabă capacitate de finalizare a proiectelor personale;

-interes şi înclinaţii spre valorile culturale, artistice;

Elevii care provin din mediul intelectual sunt diferenţiaţi de cei ce provin din mediul muncitoresc prin

următoarele caracteristici (E.,Enăchescu,1997):

-atitudine pozitivă faţă de procesul de învăţământ;

-activism, mobilitate;

-analitic, expeditiv în ceea ce face;

-spirit de observaţie dezvoltat;

-manifestă independenţă şi iniţiativă;

-vocabular bogat, uşurinţă în exprimare;

-tendinţe contestatare;

-preocupat ca prin efort minim să obţină randament maxim ;

-rezistenţă redusă la eforturi fizice şi uneori chiar psihice;

-rapiditate în stabilirea de contacte interpersonale;

-dorinţa achiziţionării şi dezvoltării unor valori noi;

-idealuri bine conturate;

-se pierde uşor in situaţii dificile;

-capacitate de corelare a motivaţiilor personale cu cele profesionale.

Elevii care provin din mediul urban şi sunt caracterizaţi de conform aceleiaşi autoare de următoarele trasături:

-tendinţa de sustragere de la efort;

-manifestări superficiale;

-vocabular destul de dezvoltat;

-tendinţa de a-şi organiza în mod independent activitatea;

-inegal în ceea ce face;

-aparent indisciplinat (mai ales în faţa cadrelor didactice)

-tendinţa de supraapreciere a posibilităţilor proprii;

-capacitate rapidă de adaptare la împrejurări noi;

-uşurinţa în stabilirea contactelor interpersonale, sociabilitate;

Copilul unic, cel care aparţine familiei cu un singur copil se caracterizează prin (E.,Enăchescu, 1997):

-idealuri bine conturate;

43

-tendinţă de egoism, egocentrism;

-deformări ale afectivităţii;

-spirit de posesiune exagerat;

-viziune eronată cu privire la eforturi;

-dorinţa de a fi mereu apreciat;

-inegal în îndeplinirea sarcinilor;

-disciplinat din teama de constrângere;

-tendinţe de libertism;

-tendinţa de a-şi impune punctul de vedere, autoritar.

În situaţia familiilor numeroase şi cu o bună coeziune, respectiv în cazul copiilor ce provin din mediul

muncitoresc, cercetările în domeniu au evidenţiat următoarele caracteristici:

-predispoziţie pentru înţelegerea efortului de orice natură;

-motivaţie pentru urmarea carierei;

-atitudine pozitivă faţă de colegii de şcoală;

-simţ practic dezvoltat;

-capacitate de colaborare;

-aptitudini de gospodar;

-spirit de economie, spirit de ordine;

-rapiditate în stabilirea de contacte interpersonale;

O mare parte din elevii de la liceele cu profil teoretic provin din familii monogame-nucleare

Familiile nucleare sunt familiile reduse numeric la soţi şi copiii lor necăsătoriţi, structuri bazate

pe consens, egalitate şi complementaritatea rolurilor de soţ-soţie, precum şi pe o participare crescândă a

copiilor. Familia nucleară are o posibilitate crescută de asigurare a suportului emoţional, de satisfacere a

nevoilor de securizare, protecţie şi apartenenţă al fiecărui membru, precum şi a nevoilor de comunicare şi

„creştere a personalităţii”.

În familiile monoparaentale, această situaţie fiind creată de divorţul părinţilor, de abandonul familial

sau de decesul unuia dintre părinţi ca şi în multe situaţii în care copii provin din familii dezorganizate

(divorţaţi sau în curs de divorţ) s-au observat următoarele caracteristici (E.,Enăchescu,1997):

-tendinţe de interiorizare;

-concepţii eronate despre mediul familial şi necesitatea organizării familiale, prejudecăţi;

44

- instabilitate emoţională;

- frustrare afectivă;

- tendinţă de inadaptare;

- rezistenţă scăzută la efort organizat;

- deficienţe in relaţiile interpersonale;

- tendinţă de independenţă relativă;

- inconsecvent.

b) Elevi ai căror taţi au decedat sau au abandonat familia şi ei au rămas capul (stâlpul!) familiei, pot prezenta

comportamente de genul: (E.,Enăchescu, 1997):

-motivaţie deosebit de puternică pentru carieră;

-seriozitate, capacitate mare de efort;

-interes pentru procesul de învăţământ;

-capacitate de înţelegere a valorilor;

-calităţi organizatorice;

-nevoia de afectivitate;

-uneori adaptare greoaie la mediul militar;

-conştiinţa de sine dezvoltată;

-atitudine de respect faţă de munca altora;

-spirit de economie;

-capacitate de colaborare;

-de regula, se bucură de prestigiu;

-tărie de caracter;

-maturizare psihică;

-capacitate de armonizare a intereselor personale cu cele sociale.

c) Copii abandonaţi de părinţi şi adoptaţi de o persoană singură se deosebesc de ceilalţi colegi prin

(E.,Enăchescu,1997):

-tendinţă frecventă de interiorizare;

-sentimentul acut al singurătăţii;

-nevoia profundă de afectivitate;

-de regula, dezechilibru emoţional;

45

-de regula, rezistent la eforturi;

-atitudine de subapreciere în raport cu alţii;

-atitudine pozitivă faţă de muncă;

- exigenţă faţă de sine şi de ceilalţi.

(Prelucrare după Praxilogia militară, editată de Centrul de cercetare metodologică şi perfecţionare a cadrelor

didactice militare, Bucureşti 1997, capitolul « Cunoaşterea şi caracterizarea elevilor », conf. dr. Enachescu

Eugenia)

Valorile reprezintă convingerile bazale ale indivizilor; sunt surse motivaţionale şi ale standardelor

individuale de performanţă într-un anumit domeniu. Valorile se manifestă în comportament prin evitarea sau

propensiunea pentru elemente tangibile sau intangibile.

Investigarea valorilor personale se face prin următoarele modalităţi:

ierarhizarea unor valori date;

analiza alegerilor anterioare;

utilizarea descreţionară a timpului;

analiza fanteziilor personale legate de carieră;

identificarea modelelor.

Un rol important în alegerea carierei îl au trăsăturile de personalitate.

A.,Băban (2003) consideră că personalitatea poate fi definită: „ca un pattern cognitiv, emoţional,

comportamental şi biologic distinct al unei persoane care:îi defineşte stilul personal şi îi mfaţişează

interacţiunile cu mediul”.

Se utilizează o modalitate de a corela caracteristicile de personalitate cu mediile ocupaţionale,

aceasta se numeşte evaluarea pe patru dimensiuni bipolare:

Atitudinea generală faţă de lume- este orientat spre lumea exterioară, a oamenilor şi lucrurilor sau spre lumea

internă, a ideilor şi reacţiilor interne.

Obţinerea informaţiei: obţine informaţii pe baza simţurilor sale şi se focalizează pe fapte şi date sau îşi

foloseşte intuiţia şi se focalizează pe posibilităţi şi pe supoziţii.

Modul de evaluare a informaţiei: procesează şi evaluează informaţia bazându-se pe logică şi raţionament sau

pe valorile personale şi efectul asupra altora.

46

Utilizarea informaţiilor: ia decizii rapide pentru a ajunge mai repede la rezultat sau amână decizia pentru a

mai obţine informaţii.

În opinia lui M.Golu, aspiraţia reprezintă „modalitatea generală, tipică, a individului de fixare a valorii sau

ştachetei scopurilor, în general, şi în raport cu diferite categorii de sarcini sau domenii de activitate, în

particular”.Din acest punct de vedere, definiţia cea mai cuprinzătoare este considerată cea formulată de un

cercetător în domeniu potrivit căreia aspiraţia indică „scopurile pe care subiectul îşi propune să le atingă într-

o activitate sau sferă sau sferă de activităţi în care este angajat”.Conturarea aspiraţiilor profesionale face parte

din categoria obiectivelor pe termen lung,iar pentru finalizarea lor trebuie alocate resurse însemnate de

efort,voinţă şi mobilizare personală constantă. Stabilitatea aspiraţiilor de-a lungul şcolarizării sau altor etape

ale vieţii exprimă profunzimea adeziunii psiho-motivaţionale, investiţia afectivă şi rezistenţa individuală la

obstacolele apărute în drumul atingerii obiectivului propus; în egală măsură exprimă şi aderarea la un model

construit din numeroase date de natură obiectivă şi subiectiv-proiectivă, imaginea de sine şi a celei dorite să o

impună celorlalţi, „jocul” între datele prezentului şi viitorul prognozat ca posibil pentru sine. Oscilaţiile

personale între aspiraţii, dorinţe, atracţii şi preferinţe sunt puternic corelate cu nivelul maturizării psihologice,

gradul de cristalizare a personalităţii, circumstanţele particulare de viaţă, vârsta, sexul,etc. Din această

perspectivă, aspiraţia profesională poate fi considerată realistă, autentică dacă se sprijină pe resurse,

potenţialităţi şi evaluări pertinente ale condiţiilor care pot facilita sau obstrucţiona realizarea acesteia.

Procesul de conturare a aspiraţiilor din sfera viitoarei cariere constă în următorii paşi:

maturizarea psiho-socială;

învăţarea şcolară şi formarea profesională;

modul particular de conturare a imaginii de sine;

modele personale care impun atenţiei şi la care se aderă datorită transferului emoţional operat de acestea;

ambianţa socio-familială;

irepetabila rezonanţă psiho-afectivă a mediului asupra fiecărei persoane;

istoria personală a întâmplărilor, evenimentelor, accidentelor, şanselor trăite de fiecare individ;

trebuinţele spirituale particulare de cunoaştere şi de expansiune intelectuală;

trebuinţa de auto-afirmare, acţiune, compensare, succes, autonomie, independenţă.

Aptitudinea este definită ca fiind potenţialul unei persoane de a învăţa şi obţine performanţă într-un anumit

domeniu. Dezvoltată prin învăţare şi exersare,aptitudinea devine abilitate,iar prin aplicare m practică şi

automatizare,abilitatea devine deprindere ( A.Băban,2003).

47

Criteriul cel mai larg acceptat în scopul diferenţierii şi clasificării în interiorul subsistemului aptitudinal este

sfera de solicitare şi implicare în cadrul activităţii. Au fost delimitate:aptitudini generale şi aptitudini speciale.

a) Aptitudinea generală — reprezintă acea aptitudine care este solicitată şi intervine în orice fel de activitate a

omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul

instrumental-adaptativ bazai al oricărui individ,care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare

în condiţiile variabile ale mediului. Ele se pot împărţi în sensorio-motorii şi intelectuale

Aptitudinile sensorio-motorii se leagă de toate situaţiile concrete care reclamă discriminarea şi

identificarea obiectelor şi efectuarea unor acţiuni directe cu ele sau asupra lor,în vederea

satisfacerii unei nevoi curente. Aici sunt incluse caracteristicile rezolutiv-integrative ale

analizatorilor şi caracteristicile structural-dinamice ale aparatelor motorii.

Aptitudini generale intelectuale-m aceasta categorie se reunesc mai multe funcţiuni psihice,care sunt

implicate în toate formele de activitate şi sunt proprii tuturor oamenilor. Acestea sunt

memoria,imaginaţia şi inteligenţa propriu-zisă.

b) Aptitudini speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii care asigură obţinerea unor performanţe

deasupra mediei în anumite sfere particulare de activitate profesională. Termenul este luat în sens relativ:o

activitate este specială în raport cu o alta mai generală,al cărei caz particular este şi poate fi generală în raport

cu altă sferă şi mai îngustă de acţiune. Aptitudinile speciale se structurează şi se dezvoltă selectiv în

interacţiunea sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme ale activităţii

profesionale.Potrivit modelului multifactorial, aptitudinile speciale se bazează pe acţiunea factorilor specifici,

care se evidenţiază în cadrul unor subsisteme strict individualizate ale personalităţii:subsistemul auditiv,

subsistemul vizual, subsistemul cognitiv.

Clasificarea aptitudinilor se face de regulă după genul activităţii în cadrul căreia se manifestă,

delimitându-seraptitudini artistice, aptitudini ştiinţifice, aptitudini tehnice, aptitudini sportive, aptitudini

manageriale.

Paralela între preadolescenta si adolescent

În sinteza cele doua perioade se disting prin urmatoarele caracteristici:

Preadolescenta este o perioada:

tumultuoasa

cu manifestari excentrice

48

comportament contradictoriu, socant

spirit negativist

teribilism

Adolescenta este o perioada:

mai linistita

sub semnul pudoarei

sensibilitate excesiva

tendinta la autoreflectie

autoanaliza – cine sunt eu?

Timiditate

II. 2.4. Metode de educatie folosite la vârsta adolescentei

„Educatia este inventie împartasita”(V. Prelici, A educa înseamna a iubi, 1997)

.Metodele si strategiile de educatie trebuie sa fie adaptate particularitatilor de vârsta si individuale ale elevilor.

Metoda convingerii capata semnificatii noi. Daca la scolarul mic convingerea are forma

convorbirii etice, care dezvaluie mai mult continutul notiunilor morale si ofera cadrul crearii de emotii, la

adolescent convingerea se adreseaza judecatilor morale, bazate pe o motivatie sociala. Adolescentul este de

acord cu argumentele rationale, le întelege si este capabil sa se convinga de temeinicia lor.

Preadolescentul si adolescentul este impresionat de faptul ca adultii îi acorda încredere, adresându-se

capacitatilor sale de judecata. „As dori sa-ti cunosc parerile, esti destul de mare ca sa-ti dai seama ca

argumentele sunt juste”.

Un rol deosebit în modelarea si dezvoltarea personalitatii elevilor îl au expectantele profesorilor.

Predictia ce se autoîmplineste (selffulfilling prophecy) se refera la situatia de interactiune în care

asteptarile credibile ale profesorului vor suscita un anume comportament din partea elevului, acesta din urma

confirmând inconstient, obiectiv asteptarile primului. Termenul a fost introdus în psihologie de catre Merton

(1948), acest

concept avea initial în vedere relatia experimentator – subiect, observator – observat. Studii ulterioare de

psihologie sociala educationala (Rosenthal si Jacobson, 1968) au demonstrat ca – la fel ca în cazul

49

experimentatorilor – expectantele profesorilor pot fi predictii ce se autoîmplinesc. Cercetari recente în

domeniu evidentiaza faptul ca expectantele, înalte sau scazute ale profesorilor sunt provocate de atractivitatea

fizica a elevilor, de notele anterioare, de durata relatiilor de cunoastere reciproca si de alti factori.

Profesorii abordeaza diferentiat elevii în raport cu care au expectante, asteptari înalte sau scazute dupa

urmatoarele dimensiuni:

• climatul – de pilda comportându-se într-o maniera apropiata, calda cu elevii fatade care manifesta expectatii

înalte;

• feed-back-ul, de exemplu, laudându-i mai mult pe cei fata de care manifesta expectatii înalte;

• intrari (input) – predând mai multe formatii celor ce inspira expectatii înalte;

• iesiri (output) – furnizând mai multe ocazii de a raspunde elevilor fata de care manifesta expectatii înalte.

Profesorul (emitentul de expectatii) care obtine efecte interpersonale mari se caracterizeaza prin:

nevoia de influenta sociala, stil interactiv pozitiv (apreciat prin caracterul prietenos, onest, interesat si

curtenitor al relatiilor interpersonale) si prin capacitatea de comunicare a informatiilor expectante

(operationalizata cel mai adesea prin expresivitatea nonverbala).

Este evident ca, între anumite limite expectantele profesorilor modeleaza comportamentul si

performantele elevilor si ca acestia devin ceea ce credem noi, profesorii, ca ei pot deveni. Astfel întelese

lucrurile, optimismul pedagogic se istituie ca o conditie necesara a succesului.

Pe adolescenti îi supara moralizarea (greseala frecventa a multor educatori, care încearca sa

impuna în mod categoric binele). Am constatat fiecare din noi ca educatia nu se realizeaza prin decrete, ci prin

convingere; actele impuse creeaza rezistenta pasiva sau deschisa.

Este foarte important sa evitam greselile în fata preadolescentilor si adolescentilor; daca n-a

putut fi evitata sa fie recunoscuta, nu justificata inutil (ne apreciaza mai mult daca suntem sinceri).

Stimularea initiativei, a autonomiei se leaga firesc de nevoile spirituale ale elevilor de aceasta vârsta si

constituie o metoda de dezvoltare a personalitatii prin educatie si autoeducatie; eliberarea de tutelarea marunta

îi face coautorii propriei lor formari.

Aplicarea pedepselor si recompenselor trebuie facuta cu deosebit tact pedagogic. Efectele

aprobarii si dezaprobarii se întind pe un spatiu larg efectiv. Laudele prea dese si fara merit genereaza

îngâmfare; o pedeapsa daca nu este întemeiata provoaca fie amaraciune, fie amaraciune, fie încapatânare.

Daca glumele/umorul au efect confortabil asupra starii psihice a tinerilor pe care îi educam – elevi sau

studenti, ironiile si jignirile au un efect distructiv, demobilizator, uneori devastator. „Jignirile, arata M. Malita

50

în Idei în mers nu sunt numai elemente de anticivilizatie, ele vatama încrederea în forta si chemarea proprie

care este motorul de baza ce pune în miscare, la cei tineri, cautarea, învatarea, asimilarea de cunostinte si

deprinderi. Încurajarea sau descurajarea al caror beneficiar sau victima ai fost într-un moment de scoala se

imprima în fiinta ta într-un mod binefacator sau dezastruos, pentru existenta întreaga”.

O strategie pedagogica importanta care are valoare de principiu educational se refera la

necesitatea sprijinirii pe elementele/însusirile pozitive ale elevilor pentru înlaturarea celor negative. În orice

împrejurare trebuie sa aratam copilului, în primul rând, ceea ce poate face, nu ceea ce nu poate face.

Mustrarea sa nu contina deprecieri generale de felul: „nu esti bun de nimic, esti facut numai pentru rele, de

tine nu se prinde nimic”, care sugereaza sentimentul de neîncredere si erodeaza stima de sine, o componenta

evaluative a eului, esentiala în asigurarea echilibrului psihic. Mustrarea trebuie sa cuprinda si îndemnul „mai

încearca o data”, consideratia pentru comportarea anterioara si regretful pentru greseala savârsita, „ora trecuta

ai lucrat bine, procedeaza la fel în continuare, precum si elemente de mobilizare, nu ma asteptam la asa ceva

de la tine” sau „îti sade mai bine comportându-te ca în excursie, decât ca acum”.

De mare importanta si utilitate în cunoasterea preocuparilor, intereselor si framântarilor elevilor

– asa cum de altfel stim cu totii – este comunicarea eficienta cu acestia.

În cartea Dialogul în educatie Gilbert Leroy defineste dialogul autentic astfel: „un dialog este autentic, daca

fiecare personalitate se angajeaza în întregime, se manifesta exprimându-si cu sinceritate, – pentru ca se simte

aprobata – emotiile, ideile, experientele, acceptând în totul sentimentele, ideile si experientele celorlalti,

pentru ca doreste sa le înteleaga, la nevoie sa-si modifice atitudinile si intentiile, cooperând cu ceilalti într-o

cautare comuna”. Psihologii educatiei cred ca numai o asemenea angajare totala este capabila sa modifice

personalitatea, facând-o sa se depaseasca, sa realizeze schimbari profunde în gândire si atitudini.Comunicarea

înseamna si a sti sa-i ascultam pe tineri (nu este vorba de notare).

În aceasta perioada de constituire a unui nou nivel al constiintei de sine, când încep sa se

contureze idealurile morale, rolul exemplului este foarte mare. Nu se poate sa nu existe, la cine îsi propune sa-

i educe pe altii, constiinta ca, prin însusi locul pe care-l ocupa în procesul pedagogic – el este implicit un

model si ca fiecare detaliu de conduit si de exprimare este, reproductibil pe scara sociala de catre generatii

întregi, avide de a prelua exemplul. Oricâta punctualitate si precizie în informatii am cere elevilor daca noi

însine întârziem la ore sau ne prezentam nepregatiti forta exemplului e mai mare decât puterea vorbelor, a

cerintelor. Este de remarcat faptul, de altfel cunoscut în pedagogie, si anume ca un educator exercita cea mai

mare influenta asupra discipolilor sai nu atât prin ceea ce sustine (propune etc.) cât, mai ales, prin ceea ce face

51

sau demonstreaza prin propria sa conduita: „Nu-i înveti pe altii ceea ce stii. Nu-i înveti ceea ce vrei, îi înveti

ceea ce esti. Exemplul determina fapte de conduita si de constiinta” (J. Jaurés). Comportamentul nostru

pedagogic trebuie supus în permanenta unei autoanalize cât se poate de realiste. Pentru un profesor echilibrat

acest lucru nu este imposibil. Orice dascal cu vocatie este interesat de efectul strategiilor/metodelor

educationale pe care le aplica iar în situatii conflictuale cu elevii (daca acestea apar), cauta cauza si în

propriile manifestari.

A fi profesor nu înseamna a decide singur. Scandalul, revolta, nesupunerea sistematica a unui elev

(grup) evidentiaza o deficienta a contactului uman, a relatiilor interpersonale. Sunt semnificative: lipsa de

varietate a procedeelor, stilul, intensitatea vorbirii, chiar timbrul vocii, caracterul informatiilor – interesante

sau nu, lipsa întaririlor pozitive si alte caracteristici le credintei dascalului. Si mai convingatoare, poate, în

acest sens, este reflectia urmatoare care se refera la vocatia profesionala: „Daca nu ai, la vederea unui copil

sau a unui tânar, o tresarire emotiva si o înclinare de a-i îndruma ori de a-i veghea destinul, daca nu poti sa

îmbraci într-o caldura emotiva, generoasa relatiile si dialogul cu un tânar, nu ai de ce sa te faci dascal. Teoria

comunicarii umane, în cele mai recente descoperiri ale sale, arata ca emotia si sentimentul sunt primele

vehicule de informatii”.(M. Malita, Idei în mers)

52

II. 2.5. Un profil psihologic al personalităţii adolescentului cu comportament deviant

Percepţia. De la 15 ani, adolescentul deja dobândeşte capacitatea completă de

discriminare a detaliilor. Criza de originalitate va apare ca efect al erotizării senzaţiilor şi

percepţiilor (cauzată de explozia hormonală ) şi-l va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit,

să alerge după senzaţii tari, să şocheze, provocând la rândul său senzaţii similare anturajului şi

părinţilor.

Limbajul. Dacă evoluţia şcolară este firească, la 17-18 ani subiectul distinge limba

uzuală de cea literară şi se foloseşte de normele conduitei verbale în relaţiile sociale, are acces la

limbajul ştiinţific specializat şi îşi dezvoltă chiar un stil personal de exprimare. Adolescentul

deviant nu atinge aceste standarde de obicei; el este ostil la dialog, răspunde vag şi lacunar,

comunică greu şi monosilabic. Aderă la limbajul argotic pentru a-şi ascunde, de fapt, abilităţile

verbale sărace.

Gândirea. Elaborarea mentală şi consolidarea structurilor superioare ale gândirii fiind

întârziate, el nu poate interpreta totdeauna în mod critic realitatea, conştientizând doar parţial

importanţa majoră a sferelor vieţii şi activităţii sociale, el nu-şi poate formula explicit unele

întrebări de esenţă asupra locului şi menirii propriei persoane.

Imaginaţia. Procesul imaginativ îl ajută în mod direct pe adolescentul normal să

redescopere lumea şi să-şi contureze un sens al vieţii. Adolescentul deviant se caracterizează

printr-o fantezie debordantă, fabulaţii şi reverii prelungite; pendulează între un realism brutal şi

un idealism extravagant, disimulează frecvent, recurge la minciuna de imaginaţie pentru a-şi

exprima un „eu ideal”.

Memoria. Memoria de lungă durată, care prevalează ia această vârstă, îl ajută pe

adolescent să îşi reprezinte mai precis spaţiul şi timpul, configurându-şi reprezentări. El poate

reţine şi reda şase cifre consecutive în ordine inversă, recurgând Ia diferite tehnici de memorare.

Adolescentul deviant înregistrează cu dificultate aceste performanţe mnezice. Puternic colorată

emoţional, memoria afectivă este mai dezvoltată în raport cu cea verbală şi motrică. Tulburările

de percepţie spaţială şi temporală determină înregistrarea şi fixarea incorectă a dimensiunilor

spaţio-temporale. Memoria imediată prevalează memoria de durată,

53

Învăţarea. Pe lângă acţiunea educativă externă, pentru adolescenţă este specifică

autoeducaţia. Adolescentul deviant învaţă copiind conduitele negative ale celor din anturajul lor

poluat moral sau infracţional. El înregistrează performanţe slabe la obiectele teoretice. învaţă să

relativizeze imaginea globală a fenomenelor naturale şi sociale.

Motivaţia şi procesele volitive. Caracteristicile pentru adolescentul deviant sunt

conflictele motivaţionale care determină minciuna de justificare (de motivaţie, de apărare şi cea

de vanitate). Nivelul său de aspiraţie este scăzut, se amăgeşte, este încăpăţânat. Slăbiciunea

controlului voluntar- generează laşitatea, disimularea, tendinţa vicioasă către alcool, droguri,

distracţii cărora nu le poate rezista. Adoră falşii eroi, în lipsa unora reali, demni de elanurile sale.

Deprinderile şi obişnuinţele. De obicei, adolescentul deviant nu posedă deprinderi

igienico-saoltare, de comportare civilizată, de planificare şi disciplinare a activităţii proprii, de

relaţionare socio-afectivă. Deprinderile speciale sunt deficitare: ticuri frecvente în coordonarea

mişcărilor, gestică şi expresie, dificultăţi în perceperea şi aprecierea rapidă şi precisă a

stimulilor, în distingerea culorilor, mirosurilor şi gusturilor.

în general, greu educabili, extravertiţi, adolescenţii devianţi prezintă lacune în formarea

deprinderilor intelectuale din cauza abandonului şcolar. Subiecţii introvertiţi, provenind din

familii viciate, fiind uşor condiţionabili, achiziţionează cu uşurinţă deprinderi şi obişnuinţe

imorale din mediile pe care le frecventează. Aceste deprinderi tind să devină obişnuinţe negative

(vagabondaj, fort, agresivitate, violenţă), transformându-se, prin dependenţă, în trebuinţe

interioare. Lipseşte voinţa de a li se sustrage.

Procesele afective şi sexualitatea. Majoritatea specialiştilor admit afectivitatea ca fiind

sursa principală a crizei adolescentine. Prin urmare, devianţa afectivă reprezintă starea de

normalitate a acestei categorii de vârstă, raportată la normele sociale acceptate, în drumul său

către mult-râvnita condiţie de adult, adolescentul (imatur afectiv)este entuziast, idealist, de

multe ori imprudent, chiar iraţional. Manifestă pudoare, hipersensibilitate, dorinţe nelămurite,

stări nebuloase, critice, conflictuale. închiderea în sine afişată trebuie înţeleasă ca expresie a

nevoii lui interne de a găsi răspunsuri la problemele care-1 frământă. însingurarea ascunde

vulnerabilitate, carenţe afective preluate din pubertate. Este dezorientat, se află într-o stare de

anxietate pe care doreşte să şi-o ascundă, devenind deseori cinic, zgomotos în mijlocul

anturajului/bandei. Trece cu mare uşurinţă de la sentimentul excesiv la indiferenţa cea mai

54

ingrată . Este critic şi intransigent faţă de conduita,vorbele şi faptele adulţilor, doreşte să aibă

întodeauna dreptate şi este preocupat să dobândească recunoaşterea şi respectul acestora.

Transformările hormonale explozive generează instabilitate psiho-motorie, emotivitate labilă,

agresivitate pasivă manifestată prin accese dese de plâns, isterie, minciună de motivaţie

(justificare). Resturile de naivitate, neglijenţa familiei şi lipsa de experienţă îl pot transforma

într-o victimă a adulţilor corupţi , care îl tentează cu diferite cadouri ademenindur-1 la fapte

imorale în medii promiscue. Erotismul devine preocuparea dominantă : invadează afectul şi

blochează raţiunea. Fetele ating maturizarea sexuală în jurul vârstei de 14 ani (când se instalează

şi ciclul menstrual); băieţii se dezvoltă sexual gradual până la 18 ani. Interesul faţă de sexul opus

guvernează toate acţiunile adolescentului, stimulează toate eforturile sale în celelalte domenii,

justificând deseori abaterile de Ia norma morală sau legală.

Inteligenţa. Se remarcă la subiecţii studiaţi o polarizare a nivelului intelectual,

determinate de cauze multiple: fie un nivel deficitar (cu intelect de limită), fie un nivel ridicat

( cu coeficient de inteligenţă peste medie sau superior). în perioada actuală s-a constatat o

creştere a nivelului de inteligenţă a delincvenţilor minori, oglindită în operarea delictuală după

strategii complexe - copiind modele din mass-media. La această vârstă, normalitatea impune o

masivă reorganizare intelectuală, care să conducă în final la formarea concepţiei despre lume şi

viaţă. Adolescentul deviant manifestă disonanţe cognitive profunde, deoarece intelectul său „se

luptă cu angoase şi tendinţe puternice de opoziţie”(U.Şchiopu -Criza de originalitate la

adolescenţi, 1979). Se produce o criză legată de activitatea şi disciplinele impuse de şcoală, iar

autoritatea educatorilor este subminată. Problematizarea în raport cu realitatea se dovedeşte

greoaie, superficială, întrucât la adolescentul deviant meditaţia asupra valorilor autentice este

înlocuită cu acceptarea facilă a unor valori false.

Temperamentul. Pendularea între introversie şi extraversie crează aparenta instabilitate

temperamentală care îşi pune amprenta pe toate actele de conduită: impulsivitatea, entuziasmul

debordant urmat de inhibiţie şi apatie prelungită, explozia de energie şi de efect, care se

consumă ducând la epuizare, indispoziţie. Aceste manifestări contradictorii îşi au sursa primară

în efervescenţa transformărilor hormonale şi a unor sisteme (circulator, osos, muscular) şi dau

naştere uneori la conduite deviante, cu aspecte infracţionale.

Aptitudinile. In plan aptitudinal, adolescentul deviant posedă toată gama de înzestrări:

55

sîmple-complexe, generale specifice. Cultivate inegal sau deloc, acestea se află în germen şi îl

ajută să îşi valorifice înclinaţiile native, nu rareori în sens negativ, antisocial. Frecvent,

adolescenţii devianţi dovedesc aptitudini sportive, artistice, de integrare în grupul social restrâns,

în care pot ocupa chiar statutul social de lider. Implicarea în anumite genuri de delicte impune

antrenarea unor aptitudini cu caracter complex de natură intelectuală, tehnică, mecanică. Posesia

acestor aptitudini îi asigură dobândirea independenţei, autonomiei personale, prin asumarea de

responsabilităţi (în plan social, comunitar sau în plan marginal, subgrupal, în cazul devianţei).

Fiind deseori lipsit de orientare/ consiliere şcolară şi profesională adecvată, adolescentul cu

probleme de conduită nu conştientizează posibilităţile lui aptitudinale.

Caracterul reprezintă portretul psihic global al personalităţii, reflectând relaţiile pe care

subiectul le întreţine cu lumea şi valorile după care el se conduce. La structurarea caracterului

contribuie atât trebuinţele, convingerile şi sentimentele superioare, cât şi concepţia despre lume

şi viaţă a subiectului. Gravitatea devianţei caracteriale se deduce, aşadar, din rolul pe care

formarea atitudinilor îl joacă în evoluţia personalităţii. Se justifică ,de asemenea , importanţa

prevenirii devianţei, în special la nivelul caracterial. Analiza tabloului atitudinilor adolescentului

deviant(faţă de sine şi faţă de oameni, faţă de muncă şi faţă de valorile sociale) reflectă o

imaturitate caracterologică ilustrată prin: autocontrol insuficient; impulsivitate şi agresivitate în

plan verbal şi faptic, simţindu-se neglijat şi persecutat; subestimarea greşelilor şi actelor

antisociale comise; indolenţă, indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, trăind pe seama altora ca

parazit social; nonconformist acut; respingerea societăţii în ansamblu, percepţie falsă asupra

rolului său social actual şi viitor, deci dificultăţi de integrare socială; indiferenţă / repulsie faţă

de şcoală; înclinat spre lăudăroşenie şi minciună; carenţe în a se disciplina; o ţinută neglijentă,

neîngrijită; dezorientat din cauza răsturnării valorilor (sociale);confuzia valorilor morale;

atitudini uimitoare, decepţionate, îngrijorătoare(care adesea dispar după criză); soMaritatea între

membrii grupului; setea de aventură şi afirmare pentru a-şi cuceri faima cu orice preţ; lipsa de

cultură; succesiune de autoaprecieri contradictoriii supraestimarea alternează cu estimarea);

nevoia de autoanaliză pentru a-şi defini conţinutul şi opinia despre sine; insistenta căutare de

modele; permanenta comparare şi raportare la alţii pentru a-şi determina măsura propriei valorei;

lipsă de idealuri, frustraţie educaţională; atitudinea de opoziţie faţă de universul adulţilor.

56

Probleme psihopatologice specifice adolescentei cu care se confruntă familia, şcoala,

consilierii psihologi sau educaţionali de la cabinetele de consiliere psihopedagogică din

unităţile de învăţămnt : maltratarea si neglijarea (abuzul), tulburari anxioase de dezvoltare,

alcoolul si drogurile, deficitul de atentie cu sau fara hiperactivite (ADHD si ADD), atacuri de

panica, autism, tulburarea (boala) bipolara, depresia in adolescent, tulburari de conduita,

tulburarile alimentare (anorexie –bulimie, pica), tulburari obsesiv-compulsive, schizofrenia, ,

stress, depresia si suicidul şi altele.

Depresia. Se constata ca depresia nu e atat de rara in adolescenta. Un studiu francez din 1995 al

Mariei Choquet (Depression; adolescents, ed. Bayard) arata ca 7,5% din baieti si 22% dintre fete

dintr-o populatie adolescenta se declara des sau foarte ades deprimati. Un studiu american (Levy)

clameaza o prevalenta de 6.8% depresii la adolescenti in depistare activa, cu teste( a se vedea

criteriile foarte largi ale Americanilor). In plus, in contrast cu afirmatiile psihiatriei mai vechi, se

constata ca circa o treime din bolile afective majore ( Depresia majora si Boala maniaco-

depresiva debuteaza inainte de 20 de ani). Se manifesta adesea cu o stare de iritabilitate anxioasa,

o nemultumire. Nu exista inca un sentiment de incompetenta sau autoacuzare. Se manifesta la cei

cu trasaturi nevrotice. Depresia majora este comparabila cu depresia adultului. Pierderea stimei

de sine, iritabilitatea si perturbari ale caracterului, autoagresivitate in prim plan – ceea ce face sa

intelegem rata mare de suicid (tentative si reusit), mult mai mare decat la adulti. In cazuri rare de

depresie unipolara in adolescenta apar si simptome psihotice (productive), precum halucinatiile

sau delirul. Comparativ cu depresia la copii, adolescentii subliniaza mai multe simptome de

anhedonie, lipsa de speranta (disperare) ,sau de orizont vital, hipersomnie, modificari de masa

corporala, abuz de substante, si manifesta o rata mai mare a tentativei de suicid reusit (letal).

Efectul cumulativ al acestor simptome poate duce la dificultatea de-a rezolva probleme simple si

la reducerea drastica a motivatiilor de autoaparare si autoprezervare. Tratamentul pentru formele

majore de depresie la adolescenti este cel dupa modelul depresiei la adulti, dar raspunsul la

medicatia antidepresiva este mai putin consistent. Medicatia nu pare a fi eficace cu adolescenti,

iar interventia psihoterapeutica (asociata) in cazurile majore e dificila si nevalidata. In cazul

57

depresiilor de tip nevrotic sau developmental o interventie psihoterapeutica e necesara ca si in

episoadele post tentativa de suicid.

Inferioritatea. Adolescentii au impresia ca devin lenesi si/sau uraciosi. Fapt pentru care devin

agresivi. De obicei sunt adolescenti supraestimati de catre parinti in copilarie, neputand atinge

idealul imaginat si construit in familie.

Abandonul. In acest caz exista mai multa hetero agresivitate decat auto agresivitate. Trecerea la

act umple golul. Acestia traiesc sentimentul de abandon, chiar daca, fosti copii superprotejati au

ajuns sa nu reuseasca sa se autonomizeze cu succes in adolescenta. Trecerea la acte agresive fac

sa evite sentimentul dureros de abandon.

Psihoza bipolara la varsta adolescentei e caracterizata de alternanta foarte rapida intre depresie si

excitatie maniacala sau cu fenomene productive de tip psihotic –halucinatii, derealizari, etc. (aici

diagnosticul diferential cu debutul schizofreniei e adesea dificil).

Boala maniaco - depresiva sau tulburarea bipolara. Tulburarea bipolara este dificil de depistat si

stabilit in copilarie si adolescenta, datorita mascarii simptomatologice cu alte manifestari

specifice, unele pasagere specifice dezvoltarii la aceasta varsta. In acest moment cercetarea in

domeniu este focalizata pe anumite similaritati cu ADHD si manifestarile maniacale ale varstei.

Simptomele debutului pot de asemenea fi confundate cu cele ale debutului timpuriu al

schizofreniei. Simptomele debutului timpuriu ale bolii bipolare preceda adesea o scadere

ulterioara dramatica si abrupta a randamentului scolar si mai tarziu a deficitului si disfunctiilor

ocupationale. In plus apar simptomele labilitatii emotionale, iar asociate cu deteriorarea apar

dificultati de comunicare si intelegere (in sensul respectarii promisiunilor si al deciziilor) cu cei

din jur si cu terapeutii. Tratamentul curent al tulburarilor bipolare, ca si in depresiile majore este

cel pe modelul studiat pe adulti. Un adolescent cu un astfel de diagnostic are un prognostic mai

defavorabil decat unul diagnosticat ca atare la o varsta adulta. Iar tratamentul presupune un risc

necunoscut prin necunoasterea posibilelor efecte ale medicatiei psihotrope asupra cursului

dezvoltarii.

Schizofrenia. Adolescentii cu schizofrenie sunt similari cu adultii cu acceiasi boala, dar difera de

adolescentii cu depresie sau boala schizoafectiva sau de cei cu o boala somatica cu tulburari

58

psihice. Adolescentii cu schizofrenie manifesta rationamente bizare, formulari conceptuale fara

legatura intre ele sau cu contextul situatiei si confuzie privind perceptiile proprii.

Tulburarile alimentare si de imagine corporala : anorexia, bulimia (asociata sau nu cu

anorexia),pica, ruminatia, refuzul reactiv al alimentarii, tulburari factice (jocul patologic cum ar

fi jocurile de noroc sau dependenta de computer inclusuiv internet), conduitele adictive de la

inhalarea lipinolului la copii stăzii pâna la droguri ilicite, alcool , sex etc.

Abuzul de substante in adolescenta este adesea corelat cu alte diagnostice. Exista un grup de

adolescenti caracterizati de dificultati de conduita sau de comportament incepand din anii

timpurii precum tulburari opozitionale de sfidare (opozitional-defiant disorder), tulburari de

conduita, sau ADHD. La adolescenti nu se manifesta deteriorarile cognitive intalnite la adultii cu

abuz de substante de lunga durata, probabil datorita duratei scurte a abuzului, dar ei pot

manifesta o intarziere sau dificultati scolare, comportament agresiv, impulsivitate probleme de

procesare auditiva sau verbala, sau, mai ales, o inabilitate de invatare a conduitelor sociale

complexe. Multe simptome ale abuzului de substante sau a dependentei pot masca si alte tuburari

majore, precum cele afecive, sau trasaturi schizotipale, care pot fi adesea confundate cu

“ideologia” comportamentului adictiv. Un diagnostic cu acuratete poate fi pus doar dupa

detoxificare si dupa o perioada de abstinenta pentru a stabili care simptome sau comportamente

raman dincolo de intoxicare. Aceste simptome pot fi adesea cele care stau la baza tulburarii

capacitatii de decizie a individului privind propria persoana.

II. 2.6. Măsuri de prevenire / profilaxie a devianţei

Există o multitudine de opinii printre specialişti cu privire Ia abordarea inter- şi

multidisciplinară a devianţei. Elaborarea de măsuri şi aplicarea unor metode de prevenire trebuie

să se facă în echipă, la acest program fiind necesară participarea tuturor instanţelor din sistemul

social, indiferent de nivelul ierarhic sau de tipul de răspundere al fiecăreia.

In funcţie de cauze, de caracterul specializat, de etapa şi de situaţiile vizate, din categoria

măsurilor de prevenire menţionăm :

59

Măsuri psiho-pedagogice şi psihosociologice

Se impune depistarea de către serviciile de asistenţă socială şi alţi factori (consilieri, educatoare,

învăţători, profesori, cadre medicale) a condiţiilor necorespunzătoare de climat familiar sau de

grup, încă înainte de conturarea unor simptome ale perturbărilor de socializare a minorilor.

Este vorba despre :

1. Socioterapia şi psihoterapia familiei, acolo unde este cazul;

2. Suplinirea familiei, în absenţa fizică a acesteia, când aceasta este incompetentă din punct

de vedere educativ ;

3. Testarea şi depistarea copiilor care prezintă probleme de adaptare şi integrare şcolară;

4. Orientarea şcolară şi profesională, prin aplicarea unor metode şi procedee diagnostice şi

formative pentru dezvoltarea capacităţilor de învăţare şi aptitudinilor elevilor;

5. Formarea noţiunilor şi judecăţilor morale, a sentimentelor şi obişnuinţelor morale, a

trăsăturilor pozitive de caracter;

6. Evitarea erorilor de autoritate morală, de atitudine sau de competenţă profesională din

partea educatorilor.

Măsuri socio-profesionale

Acestea decurg din măsurile psiho-pedagogice şi psiho-sociale, urmărind prevenirea riscurilor de

eşec adaptativ prin:

1. Consilierea în vederea alegerii unei profesiuni în acord cu aptitudinile subiectului;

2. Sprijinirea plasării tânărului într-o profesiune potrivită cu interesele, aspiraţiile şi

capacităţile sale;

Metode specifice de consiliere a adolescenţilor devianţi

Problema centrală a adolescenţilor devianţi rămâne dificultatea de adaptare şi integrare

şcolară / socială. Există o serie de metode clasice menite să echilibreze şi să optimizeze

personalitatea adolescentului:

60

Stingerea comportamentelor nedorite: Dorind să iasă în evidenţă în grupul de covârstnici,

puberul adoptă adesea comportamente şocante. Consilierul, profesorii şi părinţii, prin acord

comun, vor aproba şi încuraja numai acele conduite dezirabile, evitând să dea atenţie celor

ostentative sau agresive. Observând că acestea din urmă nu mai produc efectul scontat, copilul va

renunţa la ele. Stingerea parcurge trei etape: iniţial comportamentele dezirabile se intensifică,

pentru ca apoi să slăbească treptat din cauza îipsei de întărire, iar în final comportamentul este

uitat şi înlocuit.

Modelarea se bazează pe puterea exemplului. In anturajul copilului se află persoane care

prin forţa lor charismatică, îl determină să le imite comportamentul. Esenţa metodei constă în

dislocarea unor conduite negative dobândite prin imitaţie şi plasarea copilului sub influenţa unor

modele demne de urmat( consilier, părinţi, profesori, colegi).

Antrenamentul asertiv vizează învingerea dificultăţilor de inter- relaţionare ale unora dintre

elevi. Consilierul va recurge la diferite procedee, astfel încât clientul să dobândească deprinderi

de relaţionale şi comunicare, mai întâi în familie, apoi în clasă şi mai târziu în societate.

Tehnica aversivă presupune utilizarea sancţiunilor pentru a amenda comportamentele

nedorite. Pentru a reuşi, este nevoie de asentimentul copilului şi de motivaţia lui intinsecă de a se

debarasa de aspectele neplăcute ale personalităţii, păstrând, prin întărire, numai pe cele

socialmente aprobate.

Metoda contractuală este din ce în ce mai des utilizată de consiliere. Adolescentul devîant renunţă

prin contract la conduitele sale reprobabile, primind o recompensă ori de câte ori şi-a putut

controla comportamentul în sens pozitiv, realizând astfel, scopul planificat în înţelegere cu

consilierul.

II. 2.7. Rezumare

J. Rousselt în lucrarea sa "Adolescentul acest necunoscut" relevă trei forme mai importante de conduită

ce se produc prin prisma dorinţei adolescentului de a fi unic:

61

1. conduita revoltei: - adolescentul refuză sistematic şi ostentativ ceea ce învăţat sau a fost obligat să

înveţe; el adoptă atitudini negativiste, contrazice fără temei, ironizează, utilizează un limbaj ieşit din

comun, de multe ori agresiv

2. conduita închiderii în sine - se interiorizează, se izolează, aspecte care determină îndepărtarea de

societate

3. conduita exaltării şi a afirmării - adolescentul caută confruntarea cu alţii pentru a-şi verifica calităţile

fizice şi intelectuale, adoptă atitudini extreme faţă de tot ceea ce dispreţuieşte sau concordă cu atitudinile

sale

Dezvoltarea inteligenţei permite adolescentului să conştientizeze situaţii care sunt mai puţin plăcute,

conflictuale, tensionale. În acest mod se nasc sentimentele de tristeţe, melancolie. Fiind perioada intrării în

viaţă a examenelor, a responsabilităţilor evident exprimate, pot apărea în urma unor eşecuri, insuccese crize

intense pe plan emoţional, adevărate drame. În general aceste trăiri negative, stări conflictuale ale

adolescentului sunt trecătoare şi depăşite cu uşurinţă. În anumite condiţii însă (familii dezorganizate, relaţii

violente între părinţi, ruperea comunicării între părinţi şi copii) aceste stări se pot agrava şi complica, ducând

la modificări negative în comportamentul adolescentului.

Apartenenţa la o anumită familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi depăşirea situaţiilor

infantile, de frustrare, nesiguranţă şi dependenţă. La aceasta se adaugă cunoaşterea propriului potenţial, a

vocaţiilor lucru care permite adolescentului să-şi manifeste atitudinile şi preferinţele.

Când intervin eşecuri şcolare, când estimarea de sine este scăzută tânărul are tendinţa de a se subestima,

nu are încredere în forţele proprii şi nu manifestă iniţiativă şi perseverenţă în activitate (motivaţie şi voinţă

deficitară).

Succesele, o familie suportivă, valorizarea propriului potenţial duc la încredere în sine, la dorinţa de a se

afirma şi realiza. În obţinerea acestei imagini pozitive adolescentul se raportează la cei din jur şi la atitudinea

acestora faţă de el. Apariţia conflictelor şi a frustrărilor în această perioadă este frecventă. Apar astfel tensiuni

în procesul căutării de sine şi raportarea la modul de a fi şi a se comporta a acelor din jurul lui sau în

îndeplinirea rolului, statutului, a relaţiei dintre vocaţie şi exercitarea anumitor meserii.

Adolescenţii se orientează spre cei care le împărtăşesc gusturile. Festivalurile de muzică sunt locuri

ideale de a face noi cunoştinţe.

62

Aceste tensiuni pot fi minimalizate dacă familia posedă metodele educaţionale optime şi adecvate

adolescentului. Enumerăm câteva dintre stilurile educaţionale, încercând să evidenţiem care ar fi cel mai

potrivit în această perioadă :

1. stilul autocratic – adolescentul nu are voie să-şi exprime nici o opinie sau să ia singur vreo decizie;

2. stilul autoritar – chiar dacă îşi exprimă anumite opinii, deciziile finale le iau părinţii;

3. stilul democratic – adolescentul contribuie cu judecata proprie, îşi impune propriile păreri şi opinii,

dar deciziile trebuie vizate de părinţi;

4. stilul echilibrat – părinţii şi copii joacă acelaşi rol în emiterea opiniilor, dar şi luarea deciziilor

(participare egală);

Stilul echilibrat este cel mai adecvat, el permiţând valorizarea adolescentului, dezvoltându-i respectul

faţă de sine, responsabilitatea, menţinând optimă comunicarea dintre părinte şi copil.

Este foarte important ca tinerii să aibă posibilitatea de a socializa cu personae de sex opus.

În fapt, scopul fundamental al educaţiei este pregătirea pentru viaţă a elevului. Conceperea şcolii ca o

instituţie socială cu funcţii multiple, aptă să răspundă eficient nevoilor psihologice şi sociale ale elevului, să

asigure cadrul optim pentru starea sa de bine, pentru diminuarea şi prevenirea tulburărilor de adaptare

specifice vârstei, pentru formarea unor cetăţeni responsabili ai societăţii civile, este vitală. Elevul, are nevoie

de prezenţa unor instituţii sociale care să-l susţină în rezolvarea situaţiilor conflictuale cu care se confruntă

sau în menţinerea unui echilibru dinamic între gradul de solicitare din partea societăţii şi posibilităţile sale de

a răspunde diverselor solicitări.

63

CAPITOLUL III

TINERETEA SI VARSTELE ADULTE

III.1. TINERETEA ( DE LA 25 ANI LA 31- 35 ANI )

III.1.1. Subetapele tineretii

Perioada de la 20 la 24 ani, a adolescentei prelungite, se exprima ca o perioada de

trecere în care se manifesta caracteristici ale adolescentei si caracteristici noi ce sunt ale

tineretii, ale starii de adult tânar.

Tipul fundamental de activitate ce defineste tânarul devine cel de persoana angajata

social, producatoare de bunuri materiale, spirituale sau de prestari de diferite tipuri de servicii

sociale (munca salariata), ca adaptare la un anumit gen de activitate, xpresie a diviziunii

sociale a muncii.

Tipul de relatii devine foarte complex.. Pe de o parte, tânarul se însereaza în ierarhia

profesionala, pe de alta parte, în forme deintercomunicari cu colegii de munca. Relatiile

sociale realizate în etapele anterioare se rarefiaza. Relatiile în familia de provenienta se

emancipeaza deplin, data fiind

constituirea unei noi familii si absorbtia în realatiile de intimitate ale acesteia.

Deosebit de complexa este problema subetapelor tineretii. Limita inferioara se

suprapune peste perioada de la 20 la 24 de ani, perioada în care exista câteva categorii de

tineri: unii care se afla în productie, altii care-si realizeaza studiile superioare, a treia

categorie este a celor care lucreaza si continua studiile la învatamântul cu frecventa redusa

sau învatamânt la distanta. Ca atare, perioada cuprinsa între 20 si 24/25 de ani este pregnant

de trecere spre statutul social virtual de adult, pe când perioada adolescentei ramâne o

perioada de trecere spre statutul biologic potential de adult. Câstigarea statutului social de

adult echivaleaza cu dobândirea autonomiei economice (prin remuneratie-salariu) si acest

fapt creeaza o autonomie (independenta) foarte mare, precum si posibilitatea organizarii

conditiilor de trai în contextul acestei independente.

D. Levinson numeste perioada de la 17 la 22 ani, vârsta de adult tânar si considera ca

se caracterizeaza prin coexistenta statutului de adolescent cu cel de adult tânar. Considera ca

64

este o perioada de tranzitie dominata de trecerea tânarului de la starea de copil-barbat la aceea

de barbat tânar.

J. Rousselet semnaleaza pentru tinerele fete o astfel de evolutie ceva mai devreme, în

perioada adolescentei, dupa stabilizarea relativa a ciclului. De altfel, o serie de autoriI

considera ca adolescentele nu trec prin crize de identitate puternice în adolescenta, cât mai

ales în perioada de tranzitie (adolescenta prelungita), cu un moment de mai intensa

identificare si identitate dupa casatorie.

Perioada tineretii implica o dilatare la limita sa superioara, în zilele noastre, fapt ce

determina oarecare nonconsecvente în determinarea acesteia de catre diferiti autori. În acest

sens, D. Levinson considera ca vârsta adultului tânar se refera la o distanta de dezvoltare

psihica între 17-18 ani la 45 de ani, cu o oarecare diferenta între cele doua sexe, în sensul ca

pentru barbati aceasta vârsta se consuma între 20 si 40 ani.

Pentru subetapa de adult tânar, de la 18/19 la 22 de ani, autorul citat considera ca e

specifica vigoarea fizica evidenta, dublata de inteligenta, memorie, abilitati, aptitudini deplin

utilizabile, si de bun randament. O mare stapânire a propriilor posibilitati si forte creeaza un

sentiment de plinatate, de forta si vigoare fizica si spirituala, antrenate în lupta pentru scopuri

propuse si pentru constituirea familiei si stabilirea locului în societate. Prin toate

acestea, perioada tineretii este esentiala în supravietuirea spetei.

Erik Erikson a caracterizat vârsta tineretii (ca vârsta mijlocie în ciclurile vietii) ca

fiind dominata de amplificarea identitatii sociale si de angajare, implicarea pe acest plan

acându-se prin sarcini sociale. În acest timp, tineretea se caracterizeaza, dupa acest autor, prin

trairea intensa a experientei dragostei si începutul vietii de familie, ceea ce duce la

dezvoltarea intimitatii. Ca atare, aceasta perioada se dezvolta influentata de pendularea dintre

intimitate, izolare si starea în care eul simte necesitatea de a se lega de noi persoane, grupuri,

organizatii, cauze etc. Se dezvolta astfel calitatea si capacitatea de partener si, legat de acest

statut, se dezvolta diferite forte morale interne intime care justifica si alimenteaza sacrificii si

compromisuri. Dragostea si munca capata un loc central în structura de continut a

personalitatii. Mai multi psihologi pun în evidenta faptul ca tineretea este ultima etapa în care

joaca rol central si-si pun amprenta pe demarcatia institutionalizata evenimente deosebite ca:

finalizarea scolaritatii, majoratul, casatoria si conditia parentala.

U. Schiopu si E. Verza considera ca tineretea, inclusiv tendinta usoara de dilatare a

acesteia la limita superioara, se extinde între 24 si 25 de ani. Considera, de asemenea, ca

perioada tineretii se poate împarti în trei subetape:

65

aceea de adaptare profesionala sifamiliala, între 24 si 28 de ani;

cea de-a doua perioada este cuprinsa între 28 si 32 de ani, perioada de

implantatie, în care se intensifica experienta profesionala si se dezvolta

statutul de parinte, dat fiind faptul ca adeseori apare un al doilea copil în

familie;

a treia subetapa, între 32 si 35 de ani, este o perioada de stabilitate relativa a

adaptarii, a valorilor, conduitelor si aspiratiilor formulate între timp.

Este considerată perioada de vârf a dezvoltării şi puterii de punere în valoare a

potenţialului fizic şi psihic. Perioada tineretii (25-35 ani) este de stabilizare si maturizare

biopsihica deplină in care subidentitatile sociale, profesionale, maritale, parentale se

echilibreaza prin castigarea unui statut si rol cu influente pertinente pentru evolutia

personalitatii si comportamentul tanarului.Tineretul zilelor noastre se caracterizeaza printr-o

atentie deosebita acordata vietii sociale si politice, ca si prin integrarea in profesie. Dupa o

intensa acumulare de cunostinte din perioadele anterioare, tineretul este matur biologic si

psihic, pregatit pentru a se adapta la noile conditii. La intrebarea ce ii este specific

uneimaturitati reusite, Freud raspunde ca iubirea si munca sunt cele doua dimensiuni care

definesc maturizarea.Iubirea se realizeaza, la aceasta varsta, prin casatorie, iar munca prin

castigarea idntitatii profesionale.Framantarile sociale, politice, frecventele seisme economice

din lumea contemporana fac sa creascadificultatile cu care se confrunta tineretul si sa

erodeze, pentru unii, o parte din aspiratiile si mentalitatileconstituite in perioada adolescentei.

Aceastea presupun nu numai o pregatire mai buna a tanarului, dar si investitii psihice pentru

a crea structuri personale si comportmentale care sa faciliteze coechilibrarea individului la un

astfel de mediu. In societatile anterioare nu se ridicau atatea probleme si tutela parintilor (cu

dependenta economica si afectiva) se prelungea si in aceasta perioada, ceea ce a facut ca

tanarului, ce se incadreaza in aceasta etapa, sa i se acorde mai putina atentie pe linia

investigatiilor concrete.

In ultimul timp, psihologia varstelor acumuliaza date tot mai interesante din

cercetarile organizatea tot mai multe autori. In perioada tineretii, apare o tendinta conturata

de a observa continutul de valori al umanitatii, nivelul atins de aceste valori cu care este pus

sa se confrunte si masura in care este pregatit sa raspunda cerintelor vietii reale.

Spre deosebire de perioadele anterioare, in tinerete se diferentiaza, se constientizeaza

prezentulde viitor si se adopta un mod personal de prospectare cu incarcatura afectiv-

motivationala pentrucontributia ce si-o propune sa o aduca la destinele lumii. In acest

66

context, tanarul devine sensibil sirecalcitrant la intalnirea cu nonvaloarea, noncompetenta si

la persoane devalorizate sau depasite deevenimente, dar este receptiv la cele care au calitati

deosebite, interesante si isi aduc o contributie la undomeniu sau altul. Inca din etapa de

trecere spre perioada tineretii (20-24 ani, a adolescntei prelungite), au loc o serie de

restructurari ale planului intern si se manifesta caracteristici specifice adultului tanar.

Prindezvoltarea tipului paternal, caracteristic societatii moderne cu ritmul sau trepidant,

tanarul se orienteazatot mai mult spre angajarea sociala, spirituala si productiva.Tipul

fundamental de activitate pentru tânăr este cel de persoană activă, angajată social în

vederea producerii unor valori materiale, spirituale sau în prestarea unor oferte de serviciu.

Tipul de relaţii se complică întrucât presupune:

- relaţii date de integrarea şi respectarea ierarhiei profesionale;

- relaţii cu colegii de serviciu;

- relaţii cu familia de provenienţă şi cu noua familie;

- intercomunicare în plan civic, politic, sau pentru întreţinerea afinităţilor e lider.

Ca urmare, tipul de relatii devine foarte complex, deoarece trebuie respectata ierarhia

profesionala,sociala si se stabilesc forme de intercomunicare functionale pentru planul

cunoasterii. Alte tipuri de relatiinoi sunt cele ce privesc constituirea familiei si implicarea in

viata intima a acesteia. Inca din subperioadaadolescentei prelungite, tanarul se confrunta cu

situatii diverse, cum ar fi cele legate determinarea studiilor pentru unii, serviciul militar sau

angajarea intr-o munca salariata pentru altii. Mai cu seama, acest ultimaspect echivaleaza cu

castigarea statutului social de adult si dobandirea autonomiei economice ce presupune o mai

mare independenta fata de parinti si creeaza posibilitatea constituirii propriei familii.

Dar tanarul este framantat de situatia de provizorat rezultata din nesiguranta locului de

munca, a stabiliriiconfortului de locuit, a incertitudinii cu privire la asigurarea celor necesare

traiului, a problemelor sentimental care se pot ivi etc.

Direcţii de dezvoltare specifice tinereţii

Întrebarea specifică adolescenţei este „Cine sunt eu?”. În tinereţe se metamorfozează în

întrebări de tipul „Cum pot să îmi rezolv în practică aspiraţiile?” sau „ În ce direcţie mă

îndrept?”.White (1975) a identificat 5 „direcţii de dezvoltare” specifice tinereţii:

67

- stabilirea identităţii eu-lui printr-o angajare serioasă în rolurile sociale, de exemplu în rolul

ocupaţional. Acest lucru ajută individul să se definească, să păstreze o preocupare pentru un

eu stabil şide calitate. Dezvoltă o opinie stabilă despre el;

-independenţa relaţiilor personale – dezvoltă relaţii intense cu cilalţi, ceea ce-i va face să

fie maiatenţi la trebuinţele lor;

- creşterea intereselor – pentru studiu, pasiuni, ocupaţie, relaţii cu alţii;

- umanizarea valorilor – stabilesc legături între norme, cerinţe morale şi evenimentele de

viaţă.Conştientizează suportul uman al valorilor şi modul cum acestea sunt aplicate în

societate;

- extinderea ocrotirii – devin mai interesaţi de sprijinirea celor cunoscuţi sau a celor deprivaţi,

caresuferă.

III.1. 2. Activitatea de invatare in perioada tineretii

Între 24-28 ani este o perioadă de identificare profesională primară, în care tânărul

este pe poziţia destagiar, încercând să cunoască şi să se adapteze la programul de activitate,

la cerinţe organizatorice, laritm, modalităţi, stil. Se conturează rolul profesional propriu şi

rolul de soţ, statutul de părinte. Apar dificultăţi de surprindere a nuanţelor profesionale, de

acoperire a unor îndatoriri extraprofesionale,stabilirea unui orar care să răspundă şi vieţii de

familie.

Între 28-32 ani – se acumulează experienţă, deprinderi, se intensifică ritmul,

se manifestăresponsabilităţile, apar intenţii de suplimentare a pregătirii profesionale (se

înscriu la cursuri serale,fără frecvenţă), se implică mai mult în educarea copiilor.

Între 32-35 ani – statutul social-profesional este în progres, contribuţia activă este

la apogeu, apar noiîndatoriri de coordonare, organizare. Se extind relaţiile oficiale pe

verticală. Aspiraţiile pentru confortulfamilial progresează, programul angajează insistent soţii

în educarea copiilor. Se elaborează „stiluri deactivitate educaţională” specifice fiecărei familii

de cerinţe, control dar şi de participare la jocul, ladistracţiile copiilor.Întregul potenţial

senzorio-percepriv şi motric se manifestă la nivel maximal, pragurile diferenţiale alevăzului,

auzului, mirosului etc. au cele mai mici valori, ceea ce înseamnă că tinerii au cele

mai clare, bogate, precise percepţii. Acestea se specializează în funcţie de dominanta

profesională, întocmai ca şispiritul de observaţie.Totodată sunt marcate de resursele

individuale, fiind puternic personalizate. Se dobândesc însuşirisenzoriale discriminative după

68

8-10 ani de exerciţiu profesional.Aprecierea vizuală, solicitată intens, în electronică, biologie,

la microscop, după 27 ani începe să scadă. Tipologii auditive se formează prin profesiile

muzicale, sportive, miniere, la cei ce lucrează cu diferitemotoare, iar cele tactile sunt exersate

prin: gastronomie, marină, aviaţie, construcţii de drumuri şi poduri.Pragul diferenţial spre

sfârşitul tinereţii devine mai puţin dezvoltat dar capacitatea de receptare ainformaţiilor

senzoriale specializate activează la maximum.Tinerii dispun de capacitatea de a învăţa

mişcările cu uşurinţă, la cote înalte de precizie şi de control.

Tinereţea este o perioadă de evidentă perfecţionare senzorial-perceptivă şi de socializare a

acestor resurse. Privind gândirea, se rezolvă operativitatea impregnată de specificul profesional. Cei ce

lucrează îndomeniul tehnic operează cel mai bine în sfera relaţiilor cantitative, cei care lucrează în

contabilitate, înistorie, vor prezenta abilităţi pentru fixarea datelor, a cifrelor.

Apare acea specializare a gândirii atât în câmpul selecţiei şi decodificării conţinutului

informaţional profesional cât şi al modului de lucru, al raţionamentelor.Se apreciază că este

perioada conservării capacităţilor de gândire şi a nivelului de inteligenţă atins,fenomen care

depinde de următorii factori:

- nivel de şcolaritate;

- gradul calificării profesionale;

- nivelul şi volumul solicitărilor intelectuale.Aceşti factori acţionează şi asupra memoriei.

Procesele de stocare, depozitare în memorie continuă şi devin mai active cel puţin din

doua motive: satisfacerea unor trebuinţe de cunoaştere şi construirea unor competenţe

profesionale, ceea ce dezvoltămemoria profesională. Creşte selectivitatea memoriei iar

memorarea logică, memorarea voluntară deţin poziţii privilegiate.În planul înţelegerii, tinerii

dovedesc preocupări pentru surprinderea relaţiilor, cauzelor, pentru explicareaunor

mecanisme de funcţionare adeseori cu riscul unui consum mare de timp.Intensitatea cu care

se manifestă afectivitatea, este mai puternică decât la adult dar mai selectivă decât

înadolescenţă. Investiţiile afective sunt puternice, bine direcţionate şi stabile. Tinerii sunt

capabili de dăruire profundă, motiv pentru care se consideră că pot iubi sau urî fără

limită.Caracteristicile subidentităţii sociale pun în evidenţă prezenţa la tineri a unor

disponibilităţi afective cuîncărcătură socială: adeziune faţă de mişcări, organizaţii, fundaţii,

concepţii politice, sau atitudinerefractară, de respingere a orânduirii, a sistemului. Uneori pot

ajunge până la fanatism sau îşi riscă viaţaneglijând pericolele, consecinţele (hippy,

reacţiile studenţilor din Franţa, China etc.).Se implică afectiv şi în activitatea profesională:

familiarizarea cu locul de muncă produce emoţii,tensiuni, încercări suplimentare de control

69

afectiv pentru instituirea unor relaţii pe orizontală şi verticală.Confruntarea dintre realitate şi

proiecte, idealuri, produce „şocul realităţii” trăit sub nenumărate stări:decepţie, disperare,

îndoială faţă de propria persoană, teama de eşec, de neîmplinire.Multi autori, printre care

D.Levinson, considera varsta tanara ca fiind plina de vigoare fizica, cumanifestari

remarcabile de inteligenta, memorie, abilitati, aptitudini, dezvoltate maximal si

carefavorizeaza un bun randament in activitatile desfasurate.Erik Erikson apreciaza varsta

tineretii ca fiind dominata de amplificarea identitatii sociale si indeplinireade sarcini

complexe, care duc la formarea unui statut specific aspiratiilor sale. La acestea, autorul

amintitadauga dezvoltarea intensa a intimitatii prin trairea experientei dragostei si inceputul

vietii de familie. Noulstatut, de partener, implica, pe langa satisfactiile respective, si sacrificii,

compromisuri in care se includ, inunele situatii, abateri de al regulile morale pe care tanarul

le credea ca fiind imbatabile. În acest stadiu,majoritatea tinerilor ajung la statutul de părinte

care declanşează emoţii, sentimente total inedite, legate devenirea pe lume a copiilor, de

răspunderile parentale.Se consemnează situaţii în care acea fragilitate afectivă determinată de

iminenţa unor situaţii critice careridică gradul de sensibilitate, provoacă anxietate, conflict,

trăire accentuată a frustraţiilor, ce pot deteriorasănătatea organică şi psihicăAparitia unui

copil in familie constientizeaza mai bine statutul de parinte si seacumuleaza experienta pentru

indeplinirea acestui rol. Cercetarile releva ca tinerii nu au o pregatirecorespunzatoare pentru

depasirea, fara dificultati, a rolului respectiv si mai ales, pentru evitarea unor seisme afective

intre parteneri generate de asemenea situatii. Tanara mama este confruntata si

cu problemelegate de educatia copilului, de cresterea si ingrijirea sa.Experienta in cresterea si

educarea copiilor, esteredusa si pentru aceasta se pot adopta atitudini prea rigide sau prea

lejere. Se dezvolta, astfel, stiluri deactiune educationala la nivelul familiei.Cazurile dificile

necesită chiar terapii în privinţa vieţii de cuplu conjugal.

Motivaţia

Este dominată de trebuinţele de autorealizare şi autoformare, activată de interesele

cognitive,interesele profesionale care se amplifică şi se consolidează mai ales dacă tânărul

trăieşte satisfacţiaconcordanţei dintre proiecte, preferinţe şi preocupări la locul de

muncă.Există numeroase surse de motivaţie pozitivă profesională: promovări, burse,

cursuri de perfecţionare,titluri onorifice. Vocaţia, odată descoperită, este un instrument, factor

motivaţional.La nivelul vieţii de familie, motivele principale vizează cooperarea,

70

comunicarea, starea de sănătate dar şi de confort, apar unele interese pragmatice (locuinţă,

mobilier, maşină).Sunt active şi interesele ştiinţifice, culturale, în funcţie de statutul

profesional, de aspiraţii, decompetenţă, de resurse. Cele mai multe se satisfac prin reţeaua

informală şi cu efort individual.Apare ca o necesitate impusă în primul rând de modificările

care intervin în universul profesional:

- rapiditatea perimării unor cunoştinţe şi a apariţiei unor noi informaţii, domenii;

- dispariţia unor profesii şi apariţia altora;

- necesitatea dobândirii unor noi abilităţi individuale.

Este impusă şi de imprevizibilul intervenit în viaţa unor persoane: accidente, handicapuri,

transferuri înaltă localitatea lipsită de aceleaşi profil profesional.Se impune o învăţare care să

reactualizeze pregătirea, să o îmbogăţească sau să ofere o reprofilare.Acestea se realizează

prin învăţarea ocupaţională care are un regim mai condensat, de cele mai multe ori detip

modular, este prin excelenţă de tip interactiv, angajează participanţii la operaţii practice,

delimitate problematic în cadrul activităţii pe ateliere. Este o învăţare de necesitate care

devine dominantă pentrumulţi tineri.Se produce o schimbare şi în raportul învăţare

instituţională şi învăţare individuală, independentă, înfavoarea celei din urmă. Au loc cursuri

de aprofundare şi de reconversie profesională.Apar şi alte forme: învăţare inserată, învăţare

interpolară, învăţare incidentală. S-a constatat că ceea ce seînvaţă la locul de muncă este mult

mai productiv chiar şi în cazul celor care au un nivel de şcolaritatemodest. La bază se află 2

motive:

- motivaţia profesională care are şi o anume încărcătură negativă (teama de a nu pierde locul

de muncă);

- necesitatea unei adaptări mentale la tipurile de solicitări profesionale, persoanele implicate

profesionalavând o receptivitate crescută a asimilării.Un fenomen care a atras atenţia

psihologilor este oboseala care condiţionează randamentul muncii productive şi implicit al

învăţării ocupaţionale.Activitatea respectivă, stereotipă, viteza de execuţie a operaţiilor,

solicitarea atenţiei, mediul ambiantuneori insuficient iluminat, oxigenat sunt numai câteva din

cauzele care se repercutează negativ asuprastării de sănătate şi induc o diminuare a

capacităţilor neuropsihice.Termenul de „oboseală” are un grad mai mare de generalitate

întrucât vizează aspecte numeroase iar unele dintre ele sunt doar trăite subiectiv dar nu

şi identificate.Sunt suficiente persoane care nu trăiesc starea subiectivă de oboseală cu toate

că din punct de vederecomportamental sunt epuizate.Programarea şi conţinutul învăţării

trebuie să ţină cont de indicatorii oboselii, dintre care evidenţi sunt:

71

- scăderea randamentului cantitativ şi calitativ a activităţii;

- modificările fiziologice, respiratorii, circulatorii, apelul excesiv la consumarea unor

substanţeenergizante;

- modificări în planul activităţii intelectuale, dificultăţi asociative integrative, rigiditate

funcţionalămentală, perturbarea fluentei vorbiri, a corectitudinii scrisului etc.;

- suprasolicitarea automatismelor, apariţia ticurilor, a bulimiei, care poate deregla

metabolismul.Ideal este ca învăţarea ocupaţională să fie gândită ca o modalitate de „odihnă

activă” care va solicitalegăturile nervoase ale zonelor de inducţie şi astfel energia nervoasă

funcţională se va reactiva, ceea ce vadiminua oboseala. Din factor provocator al oboselii,

învăţarea poate deveni un factor care diminueazăoboseala.

III.1.3. Integrarea socio-profesională si congruenţa personalităţii

Perioada de tranziţie prelungită din ţara noastră, are un impact puternic asupra consolidării statutului şi

rolului profesional, aflate la dispoziţia oportunităţilor sociale, cât şi a relaţiilor. Apareun fenomen specific

social – provizoratul – cu cea mai semnificativă incidenţă la nivelul tineretului care trebuie să-şi adapteze

proiectele privind pregătirea şi exersarea profesiei,organizarea unui confort familial, la imprevizibil.

Dacă adolescenţa este apreciată ca o perioadă de trecere spre statutul biologic potenţial

de adult, primi iani ai tinereţii, iar după alţii chiar perioada cuprinsă între 20-25 ani,

reprezintă trecerea spre statutul social potenţial de adult, statut care înseamnă dobândirea unei

autonomii economice (remunerare – salariu, venit legalizat) şi implicit o independenţă

psihica.Integrarea socială se realizează în mai multe planuri.

Cel mai important este planul integrării profesionale.Integrarea socio-profesională

pentru tineret reprezintă un factor esenţial de menţinere, de asigurare asănătăţii fizice şi

mentale, de construire şi dezvoltare a personalităţii.În procesul integrării profesionale

pot apare unele dificultăţi, unele obiective ca: organizarea locului demuncă, dificultăţile

întâmpinate pentru realizarea sarcinilor revenite, uzura dotării, inegalităţile de

pregătire profesională între colegi; altele, subiective: lipsa de rezistenţă, distanţa dintre

nivelul şcolar de pregătire şiexecuţie, dintre realitate şi aspiraţii.Atitudinile tinerilor sunt

diferite şi vor depinde de tipul de personalitate şi chiar de sex.Unele studii au constatat că

persoanele de sex feminin sunt mai anxioase şi mult mai marcate de insuccesîn privinţa

integrării profesionale.De asemenea, structurile de personalitate labile, irascibile, anxioase,

neechilibrate, lipsite de capacitate deefort, dramatizează obstacolele, realizează relaţii de

72

comunicare din necesitate, sunt dezinteresaţi faţă de problemele colectivului.Inadaptările

profesionale sau familiale se menţin la un nivel destul de ridicat în tinereţe.Dereglările

personalităţii pot fi:

- uşoare, care nu influenţează prea mult activitatea, aparţin psihopatologiei marginale;

- grave, cu o simptomatologie complexă. Evoluţia lor este de la simplu la complex: iniţial

tinerii suntegoişti, vociferează, îşi impun punctul de vedere, apoi devin violenţi, indiferenţi

faţă de viaţa socială,de dificultăţile profesionale create, apoi recurg la fuga de acasă,

înşelătorie, prostituţie.Spre sfârşitul tinereţii, fenomenul se temperează, iar cei mai mulţi

se liniştesc, încearcă să-şi impună un mod de viaţă activ, înscris într-un regim de

activitate normal.Atragerea încă din perioada pubertăţii a tânărului în activităţi responsabile,

reprezintă un exerciţiu cuvalenţe pozitive pentru uşurarea procesului de adaptare.Integrarea

trece prin câteva stadii, fiecare reprezentând un moment ce nu poate fi eludat:

acomodarea,adaptarea, participarea şi integrarea propriu-zisă. Pe măsură ce tânărul trece de la

unul la altul, are loc şi omodificare a motivaţiei de rol. Evoluţia va fi de la subordonare la

ascultare când acestea sunt susţinute de omotivaţie de recompensă şi de comportamente

reglate din exterior la motivaţia de autorealizare din ultimulstadiu, exprimată în

comportamente motivate intern, autoreglate.Integrarea în profesie contribuie la dobândirea:

- identităţii de sine în sfera ocupaţională, când îşi probează capacităţile, resursele,

dobândeştecompetenţă;

- identitatea maritală se cristalizează, se stabilizează rolurile maritale;

- identitatea socio-culturală prin adoptarea normelor, prin integrări extraprofesionale, prin

roluri înconducerea unor organizaţii sociale, politice.Se dezvoltă conştiinţa apartenenţei la

generaţie, căreia i se alătură pentru a o susţine şi a evidenţiacapacităţile lor, mai ales după 28

ani.

Aptitudinile şi creativitatea ajung la un nou nivel, se pot exprima în produse cu semnificaţie

socialăconferindu-le o poziţie în ierarhia valorilor specifice.

Temperamentul şi caracterul se stabilizează, exprimă maturitate, capacitate de organizare.

Septimiu Chelcea a identificat următoarele caracteristici ale structurii de personalitate

la tineri:

Pozitive:

-energie şi dinamism;

73

-orientarea expresă spre viitor;

-aspiraţii înalte;

-generozitate şi încredere în ceilalţi;

-curaj şi temeritate;

-preţuirea onoarei spiritului de dreptate, dar şi a banilor şi confortului;

Negative:

-încăpăţânare şi impresia că ştie totul mai bine decât ceilalţi;

-înclinaţia de a face numai ce le place;

-narcisism şi egocentrism;

-au o anumită doză de iresponsabilitate în angajările lor;

-păstrează încă exaltarea adolescenţei şi lipsa de măsură.

III.1.4. Criza de vârstă la 30 ani

În mijlocul tinereţii omul suportă o stare de criză, o cotitură în dezvoltare, din cauza

că imaginile de viaţă formate între 20-30 ani nu-l mai satisfac. Cu alte cuvinte, are loc

reevaluarea valorilor şi reevaluarea critică a „Eu-lui” său. Omul descoperă că foarte multe

lucruri nu leva putea schimba în viaţa sa: familia, profesia, decurgerea cotidiană a vieţii.

Autorealizîndu-se la aceastăetapă de viaţă, în perioada tinereţii, omul conştientizează că, în

esenţă, se află în faţa aceiaşi dileme – căutare, autodeterminare în noile condiţii ale vieţii, în

corespundere cu posibilităţile reale. Această criză semanifestă în simţul necesităţii de a

întreprinde ceva şi demonstrează că omul trece la o nouă perioadă devârstă – vârsta adultă.

„Criza la 30 ani” este o denumire relativă: această stare poate apărea mai devreme

saumai tărziu.Pentru bărbaţi în această perioadă este caracteristic schimbul serviciului sau a

modului de viaţă, dar concentrarea lor asupra serviciului şi carierei nu se schimbă. Cele mai

frecvente motive de plecare de laserviciu sunt legate de insatisfacţia de ceva la postul

dat: anturajul, salariul, încărcătura etc. Dacăinsatisfacţia de muncă apare în urma tendinţei de

a obţine un rezultat mai bun, atunci aceasta va contribuila perfecţionarea însuşi a

lucrătorului.La femei în timpul crizei se schimbă, de obicei, priorităţile, stabilite la începutul

tinereţii (Kraig, 2003;Levinson, 1990) Femeile orientate la căsătorie şi educaţia copiilor,

acum în mare măsură la atrag scopurile profesionale. Iar cele care dădeau toate puterile sale

74

lucrului, acum le îndreaptă spre familie şi căsnicie.Trăind criza de 30, omul caută

posibilitatea de a-şi stabiliza locul său în viaţa adultă, confirmând statutulsău de adult: vrea să

aibă serviciu bun, tinde spre securitate şi stabilitate. Omul încă mai este încrezut

în posibilitatea realizării complete a speranţelor şi dorinţelor, ce-i formează visul şi munceşte

intensiv pentruaceasta.Cercetările referitoare la deosebirile gender în dezvoltare, au dat

rezultate contradictorii. Unii autor imenţionează că perioadele de trecere şi la femei şi

la bărbaţi sunt strâns legate cu vârsta. Alţii consideră că pentru femei indicatori ai trecerii

reprezintă stadiile ciclului familial.Unii autori atrag atenţia crizei de 28-32 ani când foarte

viu au loc procesele de reevaluare a valorilor şi scopurilor vieţii, căutarea locului său înviaţă,

achiziţionarea noilor responsabilităţi. Modelele de comportament a femeilor „Grijulii” care se

căsătoresc în jur de 20 ani sau mai devreme şi nu vor să iasă din rolul lor de femeie casnică.

Ele nu reuşesc să rezolve problemele care sunt specifice acestei perioade: obţinerea

independenţei şiautonomiei, formarea identităţii, „eu”lui integru. De aceea femeile

nelucrătoare continuă să nască, neştiind cu ce să se ocupe. Mai apoi, când copii vor creşte şi

vor părăsi casa, căutarea de sine şi a esenţei vieţii sale va fi şi mai grea. Sexul poate deveni

un medicament pentru timpul liber şi obligaţiilecotidiene. Tinzând spre confirmarea cu

ajutorul sexului şi negăsind în el satisfacţie, femeia nimereşte într-un cerc vicios. Deseori

aceasta duce la căutarea plăcerilor în altă parte. Psihologii americani menţioneazăcă femeile

ce nu lucrează sunt mai mult predispuse spre infidelitatea soţului decât cele ce

lucrează.Femeile cu astfel de tip comportamental ajung la criza de 30 ani nepregătite,

vulnerabile la loviturile soartei: ea este lipsită de independenţă, este pasivă, economic

dependentă, nu are studii, profesie, identitateneformată, adică nu este rezolvată problema

anterioară de dezvoltare. Aşteptările de creare a relaţiilor cevor aduce satisfacţie devin

dureroase, grele, în special din cauze interne: creşterea neîncrederii în sine,reţinere în

dezvoltare generală, îngreunate de dependenţa economică.” Aceste femei la 20 ani trebuie să

facă alegerea între dragoste, copii şi studii, lucru. Se deosebesc2 tipuri de astfel de femei:

unele lasă gândurile de carieră pe mai târziu, dar spre deosebire de „grijuliile” peste un

oarecare timp tind să facă carieră; altele tind să finiseze studiile, lăsînd maternitatea, uneori

şicăsătoria pe mai târziu. Conţinutul tipic alcrizei: conştientizarea faptului că le-a rămas puţin

timp pentru a avea copil, simţul singurătăţii. Încep afrecventa medicii, îşi schimbă partenerii,

se pot căsători rapid. Problemă e că femeii independente, cu un anumit statut social, îi este

greu să găsească un partener egal, iar bărbaţii le privesc precaut. Căutările pot dura un timp

nedeterminat şi femeia poate să nu creeze familie. Printre femeile ce nu s-au căsătorit pot fi

75

evidenţiate un grup care îşi aleg alte scopuri de dezvoltare. O altă grupă, care reuşesc să

obţină un echilibrucu individualitatea, mai întâi fac carieră, apoi se căsătoresc şi devin mame

la 30.

III. 2. VÂRSTELE ADULTE

Materialele privind biografiile oamenilor celebri si media de vârsta pentru creatia de

valoare în diferite domenii pun în evidenta un aspect important al dezvoltarii psihice în

perioadele adulte: S-a constatat ca, în general, vârstele adulte mai tinere, desi foarte creative,

au un potential de stabilitate mai redus (marea industrie a pus în evidenta fluctuatia mare a

fortei de munca pâna la 30-35 ani), fiind apoi urmat de stabilitatea relativ mare a celorlalte

vârste în procesul de perpetuare a progresului social-cultural si profesional.

Aceste aspecte au creat o atentie crescuta pentru vârstele adulte si pentru trecerea lor

pe planul mai activ al cercetarii. Exista un coeficient de interventie a factorilor biologici si în

timpul vârstelor

adulte, ca si în cazul proceselor de crestere din vârstele tinere. La vârstele de peste 35 de ani

au loc forme de exprimare de maxima forta, energie, prin care se realizeaza contributia

consistenta a adultilor la cerintele vietii sociale. De altfel, vârstele adulte semai numesc si

vârste active.

O serie de factori implicati în viata social-economica si culturala influenteaza

longevitatea, activismul mai mare al omului modern fata de cel din alte perioade istorice, de

exemplu stapânirea energiei atomice, zborul pe Luna, utilizarea electronicii, a laserului, a

informaticii etc.

Printre psihologii mai cunoscuti, Ch. Buhler a colectionat în jurul a 100 biografii si 50 de

anamneze din literatura pe care le-a tratat din optica vârstelor si a încercat sa identifice curba

ascendenta si degeneratoare a vietii umane pe aceasta baza. Ulterior a disociat declinul

biologic de cel intelectual.

W. Stern a operat cu imaginea piramidei dinamice a vârstelor, în care spre anii

adulti vârful se caracterizeaza prin diminuare. Si White considera ca exista perioade ale

vârstelor adulte ce continua concentricitatea perioadelor din vârstele de crestere.

În ceea ce priveste aspectele diferentiatoare, Allport a enumerat sase trasaturi specifice

adultului si anume:

• constiinta de sine larga;

76

• relatii si raporturi intime;

• securitate emotionala fundamentala;

• preocupare obiectiva;

• obiectivare de sine;

• armonie relativa cu propriile achizitii din experienta personala.

Cl. I. Leuba a elaborat o lucrare legata de vârstele adulte, în care a stabilit

diferente numeroase între adultul tânar, adultul de vârsta mijlocie si adultul tardiv. Au efecte

influentele culturale, sociale ale personalitatii adulte, dar se exprima particularitati si în

dezvoltarea senzoriala, nervoasa, glandulara, se dezvolta si complica planul mental si al

simbolurilor etc.

H. Thomae a atras atentia asupra periodizarilor efectuate pentru vârstele adulte;

trebuie sa se aiba în atentie rolurile, sarcinile care maturizeaza, în sensul implantarii omului

în sarcinile si în responsabilitatile sociale. Din acest punct de vedere, exista anumite

particularitati ale „amprentei trairilor subiective” dupa acest autor, amprente ce se refera la

actiunea trecutului, prezentului si viitorului. Pentru trecut se caracterizeaza ca fiind asimilat

sau neasimilat, prezentul ca fiind constructiv sau cu obstacole, iar viitorul ca deschis, opac

sau amenintator.

Atitudinile sunt dimensiunile psihice cele mai sensibile, deoarece sunt influentate de toate

evenimentele vietii sociale, dar mai ales de :

• concurenta sociala si profesionala;

• situatia familiala;

• interiorizarea lumii si a imperfectiunilor ei reale;

• ocupatiile cu monotonia propriei vieti cotidiene;

• interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin;

• confruntarea cu caracterul finit al existentei în lumea reala.

C. C. Miles, analizând stadiile adulte, s-a referit la aparitia copiilor si a considerat ciclurile

vietii ca tinzând sa fie axate pe ciclurile de aparitie si crestere a copiilor, a familiei ca unitate.

O serie de autori se opun opticii periodizarii adulte si emit ipoteza ca starea adulta este de

consolidare

M. Zlate a schitat o împartire a vârstelor adulte, dupa cum urmeaza: tineretea,

maturitatea si involutia. Considerând controversata situatia tineretii ca registru de vârsta,

autorul citat adera totusi la ideea ca tineretea începe la 20 de ani si se caracterizeaza printr-o

mai mare armonizare, stabilizare si maturizare, prin adâncirea socializarii, specializarea

77

profesionala, angajarea în viata sociala. Maturizarea (perioada adulta) e considerata ca

perioada unei maxime realizari – ca perioada celei mai înalte productivitati, a armonizarii

intereselor, aptitudinilor, deprinderilor, a modalitatilor interrelationale, a constiintei, inclusiv

a securizarii emotionale – si a structurii conceptiei filosofice de viata. În fine, involutia

(vârstele de involutie) se caracterizeaza prin declin compensat, inegal, prin uzura datorata

îmbatrânirii etc.

Se poate constata ca, fluctuatia criteriilor de diferentiere a stadiilor, inclusiv a celor

adulte este foarte mare. Datorita utilizarii de criterii diferite, se consemneaza diferente în ceea

ce priveste limitele inferioare si superioare ale fiecarei etape adulte.

Cele mai critice momente ale ciclurilor vietii sunt perioadele de trecere de la 16 la 25

de ani si cele de dupa 50 de ani.

În literatura de specialitate se atrage atentia asupra crizei de la 40 de ani. Aceste vârste sunt

profund influentate de evenimentele familiale. Primele se prelungesc peste limita inferioara

spre zonele tineretii. Vârstele terminale, ca si vârstele critice în jurul a 40 si a 50-55 de ani se

afla sub semnul cresterii longevitatii si al iesirii din viata activa, profesionala. Se tinde sa se

consolideze o vârsta matura tardiva prelungita datorita cresterii conditiilor de viata, a

suportului medical si de cultura medicala preventiva mai buna si mai larga, fapt ce pune în

evidenta o dilatare a vârstelor adulte active.

III.2.1. Subetapele vârstei adulte

Având în vedere ideea ca stadiile dezvoltarii psihice au drept criterii de diferentiere tipul

fundamental de activitate si tipul de relatii implicate, se poate considera ca expansiunea

cumulativa în caracteristicile muncii profesionale si în ierarhia posturilor de munca

constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relatiilor de munca

sociale si de familie (valoarea lor contribuanta în afectarea si dezafectarea identitatii si a

subidentitatilor) constituie tipul de relatii caracteristice si în aceasta perioada. Ca atare, se pot

diferentia urmatoarele subetape adulte:

1) Prima perioada adulta, între 35 si 45 de ani, se poate considera ca se consuma vârsta

adulta de stabilitate în care implicarea profesionala este intensa, activitatea pe acest plan este

cumulativa, activa si creatoare. Adeseori la aceasta vârsta se mai parcurge o scoala de

perfectionare, de reciclare, o facultate sau un doctorat etc. Statutele si rolurile sociale încep sa

78

fie mai încarcate de responsabilitati, accesul în ierarhia profesionala este activ. În viata de

familie, copiii încep sa frecventeze scoala, ceea ce creeaza o crestere relativa a continutului

subidentitatii de parinte si o modificare în evolutia familiei.

2) Perioada adulta dintre 45 si 55 de ani se caracterizeaza prin trecerea pe planuri de mai

mare responsabilitate profesionala si social-culturala, si aceasta cu atât mai mult cu cât vor fi

mai multe etape de reciclare parcurse. Subidentitatea de sot se va diminua usor ca si aceea de

parinte, dat fiind faptul ca independenta copiilor (mari de cele mai multe ori) nu mai necesita

o atentionare permanenta în acest rol. Evolutia feminina este relativ mai tensionala si

încarcata de indispozitii si anxietati cu substrat biologichormonal

(menopauza).

3) Perioada adulta prelungita (de la 55 la 65 de ani) se caracterizeaza printr-o oarecare

diminuare a fortelor fizice, fiind o perioada critica, mai ales pentru femei

III.2.2. Caracteristicile personalitatii la vârstele adulte

Omul modern implicat în forme de responsabilitate complexa pe directii, subidentitati în care

este solicitat (profesie, viata sociala, familie si statut matrimonial) se afla în mare parte absorbit în

angajamentele sociale si dispune de relativ putin timp. Standardul de viata se afla în crestere.

Responsabilitatea în familie este complexa; copiii au nevoie de hrana, îmbracaminte, spatiu personal

pentru învatare si odihna, distractii, educatie.

În perioada adultului tânar, personalitatea este antrenata în trairi afective intense, aspiratii

puternice, nu totdeauna în acord cu posibilitatile personale. Se manifesta conflicte de rol si statut,

deoarece adultul tânar, pregatit teoretic întâlneste la locul de munca persoane mai limitate, mai

pragmatice. O mare parte din disponibilitati nu se utilizeaza social, ceea ce creeaza nesiguranta si

deruta latenta. Studiul personalitatii legat de adaptarea profesionala si sociala a pus în evidenta

pentru aceasta perioada 3 tipuri de situatii:

• situatii în care se traieste disconfortul legat de „socul realitatii”, ceea ce are drept consecinta

inadaptarea profesionala, bazata pe investitii mari de aspiratii si cerinte de responsabilitati ce

nu sunt adaptate la conditiile reale ale locului de munca;

• situatii în care adultul tânar investeste în activitatea profesionala aptitudini, dar nu multe

aspiratii si adaptarea se realizeaza, dar nu este extinsa;

79

• situatii în care adultul tânar investeste aspiratii.

În perioada dintre 45 si 55 de ani se constientizeaza simtul reusitei si împlinirii sau al

nereusitei si neîmplinirii în combinatii de reusita, cu neîmplinire si simt de ratare latent sau

nereusita cu impliniri (la persoane foarte creative), nereusita si neîmplinirea (simt de ratare

activ). În fine, exista si cazurile de reusita în împlinire.

În perioada de la 55 la 65 de ani, sub imperiul dezangajarii profesionale are loc în mai mare

masura constientizarea simtului reusitei si al împlinirii, o încarcare cu neliniste si anxietate si

pregatirea pentru un nou „soc al realitatii” (pensionarea).

III.2.3. Probleme specifice adulţilor în orientarea în carieră

Problema adulţilor este una de mare actualitate în societatea contemporană, mai ales din perspectiva

teoriilor educaţiei care promovează ideea dezvoltării personale ca fiind un proces care se întinde pe durata

întregii vieţi, până la moartea individului. Dacă până în anii ’70-’80 dezvoltarea era văzută ca fiind strict

legată de anumite stadii fixe, în prezent se consideră că dezvoltarea este un fenomen continuu, care nu se

incheie o dată cu atingerea unor anumite praguri de vârstă. În planul carierei, se impune tendinţa căutării

unor activităţi semnificative de muncă.

Situaţia unui angajat care îşi păstra locul de muncă pe durata întregii vieţi a fost treptat înlocuită cu o

căutare permanentă a ocupaţiei celei mai potrivite, care pe lângă nevoile financiare poate să împlinească şi

alte nevoi indiviuale care ţin de dezvoltarea personală, satisfacţie, împlinire.

Numărul adulţilor aflaţi într-o situaţie de tranziţie în carieră a crescutsemnificativ în ultimele patru

decenii. Unii dintre ei experimentează insatisfacţie, conflict între valorile şi scopurile personale şi cele ale

organizaţiei în care muncesc, sentiment de alienare profesională, anxietate cu privire la viitorul profesiei

sau a locului de muncă etc. În momentul pe care îl trăim, munca este valorizată în mod diferit – adulţii tind

să îi confere semnificaţii care nu existau acum jumătate de secol. Munca nu mai este numai un mijloc de

supravieţuire materială – ci o cale spre atingerea implinirii personale. Tendinţe ale pieţei muncii mondiale:

- Recesiunea

- Şomajul, reducerea numărului de posturi, contracte de muncă temporare

- Nevoia de marketable skills

- Nonvalorizarea loialităţii faţă de firmă; companiile nu mai au responsabilitatea

îndrumării carierelor angajaţilor; responsabilitate individuală.

- Globalizarea

- Orientarea antreprenorială (nivel individual/organizaţional)

80

Unul dintre clienţii importanţi ai consultantului în carieră este adultul, in general aflat în tranziţie, în

situaţia de a-şi clarifica situaţia (valori personale, abilităţi, scopuri) şi de a lua o decizie. Adultul este

capabil de a-şi asuma responsabilitatea propriului traseu de dezvoltare personală şi profesională şi are

capacitate aproape nelimitată de adaptare şi învăţare - cu condiţia existenţei unui mediu profesional

favorizant. Aspectele care ţin de diversitatea acestei categorii de clienţi vor fi dezvoltate în ultimul modul

al acestui manual.

81

CAPITOLUL IV

VARSTELE DE REGRESIE

IV.1.1. Stadiile perioadelor de involutie

Din multitudinea clasificărilor ce s-au făcut referitoare la perioadele vieţii, în funcţie de vârstă, ne

vom opri asupra celei stabilite de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care consideră, începând de la 45 de

ani, următoarele categorii:

vârsta medie (vârsta de tranziţie): 45 - 59 de ani;

vârstnici: 60 - 74 de ani;

bătrâni: 75 - 89 de ani;

longevivi: 90 ani şi peste

Considerate ca vârste fragile, de involutie, etapele de dupa 65 de ani pun mai multe probleme clinice

decât celelalte vârste. Gerontologia, stiinta despre batrânetea umana, s-a nascut în contextul filosofiei si

medicinii cu mult timp înainte de epoca noastra. Observatiile comune considera batrânetea ca vârsta a

întelepciunii, cu tendinte de împacare cu lumea si de detasare de viata.

Înca din antichitate au aparut observatii pertinente privind batrânetea, observatii ce au influentat

conceptiile si punctele de vedere ale Renasterii si ale gândirii moderne.

Conceptul de batrânete a trezit numeroase dispute nu numai datorita faptului ca îmbatrânirea este

foarte diferita în diferite arii geografice (factori bioclimatici), dar si de la persoana la persoana. Specialistii

considera ca se poate vorbi de 3 stadii:

stadiul de trecere spre batrânete (de la 65 la 75 de ani),

stadiul batrânetii medii (de la 75 la 85 de ani) si

stadiul marii batrâneti sau al longevivilor (peste 85 de ani).

Vârstei a treia (de la 60 de ani în sus), ca şi celorlalte categorii anterioare ei, îi sunt specifice anumite

modificări de ordin anatomic, fiziologic, psihologic şi social, care, privite în ansamblu, ne oferă

posibilitatea să conturăm profilul bătrânului.

Bătrâneţii îi sunt caracteristice procese involutive, ce se manifestă diferenţiat, la nivelul tuturor organelor

şi ţesuturilor, determinând scăderea capacităţii funcţionale a acestora şi implicit a întregului organism.

82

IV.1.2. Caracteristici fizice

Întregul tablou al activitatii fizice poarta, pe de o parte, amprenta experientei de viata

parcurse, pe de alta, a proceselor complexe de reechilibrarece antreneaza fortele

compensatorii ale experientei si cele functionale ale organismului.

Vazul se degradeaza prin scaderea capacitatii de modificare a cristalinului

(presbitie). Scade capacitatea discriminatorie a nuantelor de culori si câmpul visual cromatic.

Are loc scaderea claritatii imaginii, a acomodarii vizuale si convergente, a acuitatii si

discriminarii vizuale.

Auzul se modifica, de asemenea. Scade sensibilitatea absoluta auditiva. Auzul

fonematic devine mai putin sensibil. Fenomenele de surditate se manifesta de cele mai multe

ori datorita sclerozarii urechii interne. În cazurile în care sunt afectate celulele centrilor

corticali ai analizatorului auditiv, au loc fenomene de surditate psihica ce se manifesta prin

faptul ca persoana în cauza aude, dar nu întelege. Exista o scadere a tolerantei auditive, o mai

mare fragilitate a acesteia.

Odată cu înaintarea în vârstă apare o creştere de ţesut grăsos, survin modificări la nivelul

articulaţiilor datorită artrozelor, se instalează fragilitatea oaselor ca urmare a osteoporozei iar

muşchii sunt afectaţi de procese degenerative, care modifică troficitatea şi masa musculară.

La nivelul arterelor se instalează o scleroză, normală vârstei a treia, ce determină afectarea

funcţională a tuturor organelor.

Scleroza la nivelul arterelor inimii sau ale creierului poate avea urmări grave, uneori

ireversibile. De altfel, scleroza vaselor este considerată, în multe cazuri, cauza tulburărilor

senile. “Omul are vârsta arterelor sale”.

Tipul fundamental de activitate devine adaptarea la un nou orar de activitati (familiale si

sociale), consultari profesionale etc.

Tipul de relatii se modifica restrângându-se din aria profesionala, dar si din aria altor

activitati. Iesirile încep sa fie conditionate tot mai mult de timpul favorabil, însorit si de

dispozitie.

În perioada de trecere, subidentitatea profesionala se dezoficiaza si se integreaza în

subidentitatea social-obsteasca. Subidentitatea maritala ramâne esentiala. Subidentitatea

parentala ramâne relativ expansiva, datorita aparitiei nepotilor care solicita emotional

identificareade prelungire a urmasilor. Înceteaza caracteristicile reproductive ale vietii la

barbati.

83

Este o perioada de oarecare fragilitate biologica. Bolile mai curente sunt infarctul, cancerul,

bolile respiratorii. De obicei, bolile se trec greu. La femei sunt mai frecvente tulburarile

afective.

În perioada batrânetii propriu-zise, subidentitatea parentala se contracta usor,

subidentitatea sociala se exercita în teritoriul social accesibil.

În perioada marii batrâneti subidentitatile suprapuse se contracta; uneori poate avea

loc o disolutie de sine.

Stările depresive sunt cel mai frecvent întâlnite la bătrâni şi ele sunt determinate de o

multitudine de factori: patologici, psihologici şi sociali. Degradarea organelor, survenite de-a

lungul timpului, sentimentele singurătăţii şi inutilităţii, îi determină pe bătrâni să devină

anxioşi, irascibili, egoişti, labili sau trişti.

Specific senescenţei umane este scăderea randamentului, a puterii de concentrare, de

sistematizare, de memorare a faptelor recente, diminuarea interesului pentru cunoaştere sau

este posibilă manifestarea unei forme patologice de curiozitate, maniacală.

Şi la nivelul creierului se vorbeşte de o atrofie a encefalului, Kaps argumentând că,

între 20 şi 80 de ani, creierul pierde 1/7 din greutatea sa, atât prin reducerea substanţei

cenuşii, cât şi a substanţei albe, ajungându-se să se creeze o diferenţă de volum între creier şi

cutia craniană.

Odată cu îmbătrânirea, sau datorită unor suferinţe grave, viaţa este încetinită, nevoia

de efort fizic tinde să scadă, iar mişcările se desfăşoară într-un ritm lent.

La vârstnici şi bătrâni o problemă majoră este adaptarea la noile condiţii de viaţă, pe

care le presupune această ultimă perioadă a ciclului ontogenetic.

Hans Selye spunea: “Facultatea de adaptare este unul din factorii fundamentali ai vieţii. Se

pare că viaţa omului este determinată de cantitatea de energie de adaptare de care dispune”. în

concepţia lui Selye, cei ce dispun de putere de adaptare au posibilitatea de a combate, cu mai

mult succes, toate genurile de epuizare sau chiar de a- şi prelungi viaţa.

Îmbătrânirea este foarte diferită, conceptul de bătrâneţe a trezit numeroase dispute,

aşa după cum am mai arătat, datorită multitudinii de factori care sunt implicaţi.

IV.1.2. Caracteristici ale proceselor psihice complexe la varstele de regresie

84

Procesele de cunoastere complexe sunt influentate de experienta cultural-intelectuala,

dar si de capacitatile functionale constituite între timp, desi acestea sunt relativ mai fragile la

deteriorare.

In ceea ce priveste problema memoriei, apar câteva fenomene caracteristice. Mai semnificativ

este faptul ca degradarea memoriei este mai pregnanta pentru componenta ei de scurta durata

(MSD). Memoria de mai lunga durata (MLD), este mai rezistenta. Oamenii în vârsta uita usor

unde au pus un obiect, ce au spus într-o împrejurare sau alta etc. În memoria de lunga durata

(MLD) mai rezistenta, se fac totusi asociatii confuzive. Se vorbeşte despre memoria

retroactive a bătrânilor care îşi amintesc cu multe amănunte prima întâlnire de dragoste, pe ce

bancă a stat cu prima iubire dar nu îşi amintesc ce au mâcat în urmă cu o jumătate de oră!

Cel mai adesea apar hipomneziile, dar si manifestari mnezice relativ limitate. De cele mai

multe ori, hipomnezia apare pe fondul unor nevroze si psihoze când se manifesta ca fenomen

secundar. Dar sunt si situatii când hipomnezia apare în prim plan si când are tendinta de a se

agrava ajungând la amnezie. La persoanele în vârsta se întâlneste frecvent asa-numita

amnezie infantila de origine afectiva. Câteodata uitarea acopera momente din viata

individului si anume, primii 15-17 ani. Aceasta amnezie prelungita este considerata de unii

autori ca apare în urma apararii persoanelor, prin uitare, de unele momente penibile din viata.

La unele persoane apare dominant fenomenul de perseverare. În aceasta situatie, se repeta

pentru acelasi interlocutor faptele prezentate în alte ocazii. Când i se atrage atentia de catre

cei din jur se supara, se enerveaza si manifesta un negativism verbal temporal.

Devine mai lenta gândirea, atentia, vorbirea (au loc si modificari de voce). Aceasta din

urma se realizeaza cu pauze relativ lungi. Concomitent are loc o exacerbare a emotionalitatii,

a nervozitatii, a starilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare si refulare mai ales în

faza a doua, când se manifesta si tulburari ale unor functii psihice – slaba cooperare,

anxietate, capricii, dependente de moment etc. Desigur, exista destule persoane în vârsta care

reusesc sa-si conserve luciditatea si echilibrul psihic general si ramân active, cooperante,

deschise la nou, se pastreaza pe un palier de buna adaptare vreme îndelungata. Multe

deprinderi se mentin chiar daca viteza actiunilor scade.

Declinul psihic în batrânete este conditionat de o serie de factori ce tin atât de:

natura subiectiva si de structura anatomo-fiziologica a individului,

cât si de conditiile de mediu,

de rezistenta organica si mai cu seama a sistemului nervos central.

85

Se stie ca viata subiectiva a fiecarui om este influentata multilateral de felul în care traieste,

de faptul daca au actionat asupra sa sau nu factori stresanti, daca a dus o viata ordonata si

echilibrata, daca s-a realizat profesional si a avut satisfactii etc. La toate acestea trebuie

adaugat si factorul genetic care poate contribui la conservarea functiilor psihice si la

mentinerea însusirilor fizice în anumite limite sau dimpotriva, la accentuarea unor manifestari

de „prabusire” psihofizica a individului.

Inteligenta poate sa se mentina relativ activa. Operativitatea nespecifica se conserva

relativ bine în prima etapa (65-75 ani). Totusi, tumultul ideilor scade, se manifesta momente

de vid intelectual, urmate de momente de constientizare a declinului pe care îl reprezinta

aceste momente – teama de angajare în discursuri verbale pentru a nu aparea un astfel de vid.

În aceste conditii se manifesta reticente verbale, timiditate, autism. Dupa 70 de ani, discursul

verbal devine mai rar în cadenta. În genere, emotiile devin ceva mai primitive.

Dintre toate manifestarile psihopatice prezente în batrânete, cele care se refera la

tulburarile afectivitatii sunt dominante si îsi pun pecetea pe întregul comportament al

acestora. Starile depresive au o frecventa mai mare la persoanele în vârsta, la care determina

un dezechilibru în plan intern, pe de o parte, iar pe de alta parte, perturba relatiile individului

cu cei din jurul sausi se creeaza fenomene de dezadaptare Se pare ca la majoritatea

persoanelor în vârsta depresia este însotita de o stare de teama fata de ideea mortii si regretul

pentru perioadele fericite din viata individuala. Asemenea stari se accentueaza dupa pierderea

partenerului sau a cunostintelor de vârsta apropiata. În alte cazuri, ideea de inutilitate sau cea

de neluare în seama de catre cei din jur imprima un caracter tragic de tristete si sentimental de

frustrare. Persoanele care sufera de depresie sunt pesimiste si inhibate, nefericite si nelinistite,

manifesta negativism fata de conversatii si au greutati în activitatea de concentrare. Batrânul

preocupat cu precadere de propria sa persoana traieste o tensiune neplacuta si devine iritabil

la situatii nesemnificative.

Un alt fenomen care se manifesta în tulburarile afective este cel de hipertrofiere a

sinelui, ca urmare a raportarii la propria persoana a tuturor faptelor, si de justificare a

comportamentului (sau) prin dilatarea drepturilor personale si atrofierea sensibilitatii. În

cazurile mai grave apare sindromul de depersonalizare care se exprima printr-o pierdere a

identitatii personale. Persoana în cauza se comporta ca si când nu-si apartine siesi, emotiile

sunt reci si lipsite de vioiciune, lucrurile se desfasoara „ca în vis” si este inhibata latura

comunicationala. Dupa stresuri prelungite, sindromul depersonalizarii se accentueaza si se

manifesta asociat cu alte dezordini psihotice cum ar fi ipohondria, isteria etc. Manifestarile

86

depersonalizarii sunt mai frecvente la femei, dar se pare ca fenomenele nu sunt atât de

violente ca la barbati.

Tulburarile memoriei se asociaza frecvent cu cele ale gândirii si limbajului. Ideile

de persecutie creeaza impresia persoanei ca este în permanenta observata si urmarita, ca

nimic din ceea ce spune si gândeste nu este pe placul altora. Aceste stari se pot asocia cu

ideile ipohondrice când persoana se crede bolnava somatic si nu i se acorda atentia cuvenita,

sau nu este crezuta. În plan verbal exprimarea devine anevoioasa, lenta si incoerenta. De

multe ori oamenii în vârsta nu-si gasesc cuvintele potrivite, apar repetarile si usoare forme de

bâlbâiala. Scrisul este nesigur, colturos, tremurat si sacadat. Fenomenele parkinsonice, care

intervin frecvent, îngreuieaza si mai mult transpunerea ideilor în spatiul grafic.

În plan comportamental, persoanele cu astfel de tulburari se manifesta ca nervoase, irascibile

si traiesc un sentiment de frustrare. În situatiile mai dificile, comportamentul aberant se

traduce prin parasirea temporara a domiciliului, vagabondaj si fuga de colectiv.

Viata social-culturala a persoanelor în vârsta este în genere mai putin apta de

activitati numeroase si variate. La vârstele înaintate expectanta obiectiva si subiectiva a

mortii este din ce în ce mai mare. Se diferentiaza trei fatete ale evenimentelor terminale:

moartea biologica, psihologica si sociala, fiecare dintre acestea cu manifestarile specifice.

IV 1.3. Conlcuzii

Bătrânii trebuie sa fie întrebaţi ce anume doresc, deoarece majoritatea vor să trăiască

mai departe în comunitatea din care fac parte şi nu într-o instituţie specializată. Dar cel mai

important ar fi ca ajutorul să fie orientat astfel încât să-i încurajăm pe bătrâni, în mai mare

măsură să-şi aducă o contribuţie activă la viaţa societăţii. Vastul potenţial de competenţă,

experienţă şi timp pe care bătrânii pot să-l ofere este în mare măsură neglijat în zilele noastre.

Aceasta este o metodă importantă de a combate stereotipurile, că persoanele în vârstă sunt

pur şi simplu o povară. Dar să nu uităm că s-ar putea ca şi cei tineri să trăiască anii senectuţii

şi atunci....

87

Ideal este ca bătrânii să fie întotdeauna cât mai aproape de familiile lor.. Empatia

batranilor, dar nu numai, se construieşte pe deschiderea spre sentimentele celorlalţi. Acest

lucru este uşor de inteles daca ne gândim la situatia in care se găsesc aceşti batrani,

majoritatea 76,7% locuiesc in azile, unde oricât de bine ar fi tratati sau orice condiţii

materiale ar exista in aceste azile, nu compenseaza lipsa familiei sau sentimentul de abandon.

De altfel nu trebuiesc uitate toate crizele psihologice prin care trec batranii dar si toate acele

schimbări somatice. Batranii nu vor sa moara pe patul spitalelor ci acasa patul pe lor unde au

trăit.O concluzie este certă: în azilele de bătrâni - soluţia extremă pentru cei rămaşi singuri -

puţini reuşesc să se adapteze, chiar în cele mai calde circumstanţe. Cei mai mulţi dispar după

internare... Trauma este cu atat mai grava cu cat sunt obligaţi, uneori fara a primi nici o

explicaţie sa paraseasca tot ce este familiar: casa, uliţele, vecinii, rudele, animalele din

gospodărie. Desigur aceasi durere o simt si cei care locuiesc la oraşe si sunt mutati apoi in

azile. Aici vorbim de o dificultate in a se adapta cu condiţiile din azile. Situatia nu este

întotdeauna plăcută nici pentru cei care locuiesc in continuare in cadrul familiei si se simt o

povara pentru copii, care ii maltrateaza psihologic din cauza lipsei banilor. Situatia sta altfel

in cazul cand ambii parteneri de viata trăiesc, ei completandu-se si centrandu-se asupra lor si

o perioada asupra nepoţilor. Sugestiile strânse de-a lungul anilor — revizuirea vârstei de

pensionare, fiecare să fie activ atât cât poate, înfiinţarea unor întreprinderi constituite din

bătrâni (o experienţă a arătat că o asemenea întreprindere are o productivitate similară cu cele

obişnuite, dar cu un grad de absenteism considerabil mai mic), organizarea unor programe de

readaptare profesională... nu trebuie să rămână doar simple deziderate. Pretutindeni, fiecare

ţară şi-a conturat o politică proprie faţă de bătrâni (în Statele Unite s-au creat comunităţi

pentru bătrâni şi tot acolo bătrânii pot munci atât timp cât reuşesc — cel puţin în unele

domenii), dar la noi în ţară încă suntem în faza incipientă...

Senilitatea este un pericol care ameninţă pe cei de vârsta a treia, slăbirea simultană a

capacităţilor fizice şi mentale datorită îmbătrânirii nu are o vârstă precisă, variind de la o

persoană la alta, sub influenţa factorilor ereditari şi personali (antecedente patologice,

intoxicări alcoolice, surmenaj). Condiţiile socio-economice şi afective joacă şi ele un rol

important în ceea ce priveşte data apariţiei stării de senilitate, într-adevăr, pensionarea

necompensată de o nouă activitate, solitudinea afectivă, insecuritatea financiară, sentimentul

de devalorizare socială accelerează procesul de involuţie.

88

Inteligenta la batrani se pastreaza si nu dispare cum mulţi au impresia, ceea ce dovedeşte ca

inca sunt apti de munca si ca integrarea la un loc de munca special pentru batrani ar fi ideal

pentru depasirea crizelor vârstei a treia.

Majoritatea oamenilor folosesc ambele emisfere insa in proporţii diferite. Se pare ca dupa 60

de ani dealtfel se foloseste modul de procesare a informaţiilor integrat. Modul de procesare

cognitiva se leaga de profesiunile avute de subiecţi in tinerete, se confirma ipoteza conform

careia cei care au lucrat in domeniul tehnic folosesc modul de gândire integrat, apoi ca si

procent sunt cei din domeniul social, iar pe ultimul loc, cei din domeniul artistic care folosesc

mai mult emisfera dreapta

In ultima perioadă s-a constatat o izolare socială a bătrânilor însoţită de o creştere

semnificativă a violenţei în familie. Una din principalele probleme apărute o constituie

cazurile tot mai frecvente de maltratare a bătrânilor de chiar membrii familiei. Acest

comportament abuziv poate îmbrăca o multitudine de forme, de la violenţa verbală sau fizică,

la cea a exploatării financiare sau a abandonului, mai ales acolo unde persoanele în vârstă au

o sănătate precară.

îngrijirea părinţilor, receptată ca o povară financiară şi psihologică, cumulată cu îndatoririle

faţă de propria familie pot fi la baza unui acut sentiment de frustare, care determină o criză

între generaţii.

Bătrânii... uităm că la umbra lor am crescut toţi... uităm că în conul de lumină al anilor

lor pluteşte o imensă înţelepciune, înţelepciunea de veacuri a lumii. Probabil de aceea

“Organizaţia mondială pentru bătrâni” a ales drept simbol un ficus (“Ficus bengalensis”), un

arbore neobişnuit... din ramurile lui pornesc rădăcini ce se înfig în pământ, formând noi

trunchiuri... noi arbori care la rândul lor vor genera alţi copaci, într-o continuitate care

reaminteşte perpetuarea propriei noastre familii. în multe populaţii băştinaşe din Asia, la

umbra lor se adunau bătrânii pentru a discuta problemele comunităţii, acolo se organizau

târgurile... o firească legătură între om şi natură. Un simbol al perenităţii.

89

Referinţe bibliografice:

Allport G.W., (1981), Structura si dezvoltarea personalităţii, Bucuresti: EDP.

Baban, A., Petrovai D., Lemeni G. (2002). Consiliere si orientare. Bucuresti:

Humanitas Educational

Cosmovici A., (1996), Psihologie generală, Iasi: Editura Polirom.

Creţu, T. (2009). Psihologia vârstelor. Ed.a III-a, Iasi: Polirom

Enachescu, E., (1997), capitolul « Cunoaşterea şi caracterizarea elevilor »

în Praxilogia militară, Centrul de cercetare metodologică şi perfecţionare a cadrelor

didactice militare, Bucureşti

Golu M., ( 1993), Dinamica personalităţii, Bucuresti: Editura Geneze.

Iluţ, P.,(2005), Sociopsihologia şi antropologia familiei, Polirom, Iaşi

Iucu, R.B. (2004). Formarea cadrelor didactice. Sisteme, politici, strategii.

Bucuresti: Humanitas educational

Joiţa, E. (coord). (2007). Formarea pedagogică a profesorului. Bucuresti: EDP

Jigău,M., (2001), Consilierea carierei, Bucureşti, Ed. Sigma

Jigău, M. (2001), Consiliere şi orientare, (Ghid metodologic) Bucureşti, Ed. Sigma

Maciuc, I. (1998). Formarea formatorilor. Modele alternative si programe

modulare. Bucuresti: EDP

Mitrofan, I., Ciupercă, C., (1998) Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia familiei,

Papalia,D.E.,Wendkos Olds, S., Duskin Feldman, R.(2010), Dezvoltarea umană, Editura Trei

Radu N., (1995), Psihologia vârstelor. Adolescenţa. Schiţă de psihologie istorică, Bucuresti,

Editura Fundaţiei “România de Mâine”.

Rădulescu S.M., (1994), Sociologia vârstelor, Bucuresti: Editura Hyperion XXI.

Schifirneţ C. ( 2001), Educaţia adulţilor în schimbare, Bucuresti: Editura Fiat Lux.

Sielbert H., (2001), Învăţarea autodirijată si consilierea pentru învăţare, Iasi:

Institutul European.

Şchiopu, U.,Verza, E.,(1997), Psihologia vârstelor,E.D.P., Bucureşti

Tanase, M., (2012), Un model al formarii initiale a cadrului didactic, Sibiu , Ed. Psihomedia

Verza E., (1993), Psihologia vârstelor, Bucuresti: Editura Hyperion XXI.

Vinţanu N., (1998), Educaţia adulţilor, Bucuresti: EDP.

Zlate M., (1997), Psihologia vieţii cotidiene, Iasi: Editura Polirom.

90

Psihopedagogia adolescentilor, tinerilor si adultilor.docx

Documents

Transcript of Psihopedagogia adolescentilor, tinerilor si adultilor.docx