Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

23
PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR, TINERILOR ŞI ADULŢILOR CAPITOLUL I CUNOAŞTEREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII 1. 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PERSONALITĂŢII 1. 1. 1. Conceptul de personalitate Din punct de vedere etimologic, termenul „personalitate” derivă din latinescul persona care, în terminologia teatrului antic, însemna masca actorului. Mai târziu, semnificaţia acestui termen s-a extins la rolul jucat de actor pe scenă, pentru ca, în final conceptul de personalitate să fie utilizat în general cu referire la fiinţa umană. În accepţiunea simţului comun, personalitatea face referire la individul de excepţie, la persoana creativă pe plan social şi cultural, punct de vedere care nu este însă pe deplin acceptat de ştiinţa psihologiei. Pentru psihologia ştiinţifică, personalitatea reprezintă o calitate pe care o poate dobândi virtual orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, şi anume în perioada adolescenţei avansate, şi care întruneşte anumite caracteristici definitorii. Conceptul de personalitate reprezintă un integrator semantic superior, un concept de maximă generalitate, atributul de personalitate fiind specific uman. În psihologie, noţiunea de personalitate reprezintă un construct ştiinţific elaborat prin abstractizare, cu ajutorul căruia se realizează descrierea, explicarea şi înţelegerea omului concret şi a modalităţilor sale de conduită în situaţii diferite de viaţă şi de activitate. Sunt autori care consideră că, în linii mari, istoria psihologiei reprezintă însăşi istoria răspunsului la întrebarea „ce este personalitatea?” Aceasta deoarece numărul definiţiilor, ca şi cel al teoriilor personalităţii să fie unul impresionant. Pentru exemplificare, cităm doar câteva dintre aceste definiţii, mai reprezentative: - personalitatea reprezintă „îmbinarea unitară şi nerepetitivă a însuşirilor psihice care caracterizează mai pregnant şi cu un grad mai mare de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită ” (Al. Roşca, 1976); - personalitatea reprezintă „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1981); 1

description

curs

Transcript of Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

Page 1: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

PSIHOPEDAGOGIA ADOLESCENŢILOR, TINERILOR ŞI

ADULŢILOR

CAPITOLUL I

CUNOAŞTEREA ŞI CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A

PERSONALITĂŢII

1. 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA PERSONALITĂŢII

1. 1. 1. Conceptul de personalitate

Din punct de vedere etimologic, termenul „personalitate” derivă din latinescul persona care, în

terminologia teatrului antic, însemna masca actorului. Mai târziu, semnificaţia acestui termen s-a extins la

rolul jucat de actor pe scenă, pentru ca, în final conceptul de personalitate să fie utilizat în general cu

referire la fiinţa umană.

În accepţiunea simţului comun, personalitatea face referire la individul de excepţie, la persoana

creativă pe plan social şi cultural, punct de vedere care nu este însă pe deplin acceptat de ştiinţa

psihologiei. Pentru psihologia ştiinţifică, personalitatea reprezintă o calitate pe care o poate dobândi

virtual orice individ uman, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, şi anume în perioada adolescenţei

avansate, şi care întruneşte anumite caracteristici definitorii. Conceptul de personalitate reprezintă un

integrator semantic superior, un concept de maximă generalitate, atributul de personalitate fiind specific

uman. În psihologie, noţiunea de personalitate reprezintă un construct ştiinţific elaborat prin abstractizare,

cu ajutorul căruia se realizează descrierea, explicarea şi înţelegerea omului concret şi a modalităţilor sale

de conduită în situaţii diferite de viaţă şi de activitate.

Sunt autori care consideră că, în linii mari, istoria psihologiei reprezintă însăşi istoria răspunsului

la întrebarea „ce este personalitatea?” Aceasta deoarece numărul definiţiilor, ca şi cel al teoriilor

personalităţii să fie unul impresionant. Pentru exemplificare, cităm doar câteva dintre aceste definiţii, mai

reprezentative:

- personalitatea reprezintă „îmbinarea unitară şi nerepetitivă a însuşirilor psihice care caracterizează

mai pregnant şi cu un grad mai mare de stabilitate omul concret şi modalităţile sale de conduită” (Al.

Roşca, 1976);

- personalitatea reprezintă „organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care

determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport, 1981);

1

Page 2: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

- personalitatea este „elementul stabil al unei conduitei unei persoane, modul său obişnuit de a fi, ceea ce

o diferenţiază de alte persoane” (N. Sillamy, 1965).

Se observă că, fiecare dintre definiţiile de mai sus subliniază fie aspectul de unicitate, de

irepetabilitate al personalităţii, fie pe cele de unitate, de organizare dinamică şi de stabilitate ale acesteia.

Sub aspect structural, personalitatea reprezintă un ansamblu de trăsături fizice, fiziologice, psihologice şi

psihosociale (cognitive, afective, volitive, temperamentale, caracteriale, aptitudinale, motivaţionale,

atitudinale, creative etc.), care asigură adaptarea unică şi nuanţată a individului la mediul său. Definiţia

subliniază faptul că principala funcţie a personalităţii este funcţia de adaptare la solicitările mediului

sociocultural.

1. 1. 2. Sensurile conceptului de personalitate

Conceptul de personalitate este folosit atât în limbajul curent, cât şi în literatura de specialitate cu

sensuri diferite, două dintre acestea fiind mai des utilizate: sensul psihologic şi sensul valoric

(discriminativ). Primul dintre ele se referă la faptul că orice om normal este sau poate fi o personalitate

deoarece reprezintă o unicitate, o individualitate irepetabilă. Unicitatea personalităţii nu exclude însă

existenţa unor asemănări posibile între oameni datorate apartenenţei la acelaşi mediu social şi cultural,

însuşirii aceloraşi modele culturale, valori sociale, obiceiuri, limbă şi tradiţii sau apartenenţei la aceeaşi

categorie de vârstă. Toate acestea fac ca unii oameni să se şi asemene între ei. În cazul sensului

psihologic, sfera de cuprindere a conceptului de personalitate este foarte largă, excepţia fiind nou-născutul

care reprezintă mai degrabă un individ biologic, „un candidat” la umanitate, adică la dobândirea

atributului de personalitate, dar nu o personalitate propriu-zisă.

Sub aspect valoric, sunt considerate personalităţi doar persoanele creative pe plan social şi

cultural, adică acei oameni pe care performanţele socio-profesionale deosebite obţinute i-au ridicat la

rangul de valoare socială. Din acest punct de vedere există personalităţi valorice ştiinţifice, culturale,

artistice, politice, sportive, militare, ecleziastice etc. În cazul sensului valoric, sfera conceptului de

personalitate se restrânge semnificativ.

1. 1. 3. Personalitatea ca sistem

Personalitatea trebuie înţeleasă ca un sistem bio-psiho-sociocultural hipercomplex, autoorganizator şi

autoreglator, aflat în relaţii de interacţiune cu mediul extern. Diferitele subsisteme componente ale

personalităţii (cognitiv, afectiv, motivaţional, volitiv, temperamental, caracterial, aptitudinal etc.)

interacţionează între ele, importantă fiind înţelegerea interdependenţelor din cadrul sistemului, cu

particularităţile şi legităţile lui specifice. La rândul său, sistemul de personalitate devine subsistem în

raport cu macrosistemul sociocultural căruia îi aparţine, importantă fiind cunoaşterea modului în care

personalitatea interacţionează cu mediul extern (sociocultural, educaţional, familial, profesional, natural

etc.). Teoriile dinamice promovate de psihologia dezvoltării consideră că personalitatea este şi un sistem

dinamic-evolutiv, deoarece însuşirile şi structurile psihice de personalitate au un caracter transformativ şi

modificabil, ceea ce face ca personalitatea să prezinte trăsături distincte în diferitele sale etape de vârstă.

2

Page 3: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

Astfel, pentru a putea cunoaşte personalitatea trebuiesc identificate acele legităţi care permit descrierea,

explicarea şi înţelegerea dinamicii generale a organizării psihice şi psihosociale a personalităţii de-a

lungul timpului, împreună cu posibilitatea de previziune a comportamentelor şi acţiunilor acesteia.

Prin raportare la factorul timp, în evoluţia ontogenetică a personalităţii distingem trei mari etape:

1. etapa ascendentă (0 - 20/25 ani) este o etapă de creştere şi dezvoltare caracterizată prin formarea

proceselor, funcţiilor şi însuşirilor psihice, a componentelor sistemului psihic (cognitive, afective,

motivaţionale, volitive, caracteriale, aptitudinale, creative etc.). În această etapă ritmul transformărilor

este intens;

2. etapa optimului funcţional (20/25 - 65 ani) când ritmul dezvoltării psihice propriu-zise încetineşte

considerabil, iar structurile psihice anterior constituite acum se vor perfecţiona, consolida şi maturiza. Are

loc acum îmbogăţirea experienţei individuale de viaţă, valorificarea potenţialului informaţional şi

aptitudinal dobândit, personalitatea funcţionând la cotele sale valorice cele mai înalte;

3. etapa regresivă, descendentă (după 65 ani) caracterizată prin încetarea dezvoltării, prin apariţia de

dezorganizări şi efecte involutive, la început la nivel biologic, inclusiv la nivelul creierului, iar apoi şi la

nivel psihologic, inclusiv comportamental.

1. 1. 4. Structura personalităţii

Din punct de vedere structural, personalitatea poate fi înţeleasă ca o „constelaţie de trăsături” (P.

Guilford) sau, mai corect, ca un sistem de trăsături. În limba engleză există peste 17000 de cuvinte care

desemnează trăsături de personalitate, dintre care marea lor majoritate sunt trăsături de afectivitate (G.

Allport, 1990). Totuşi, personalitatea nu se reduce la o simplă însumare de trăsături psihice. Sub aspectul

organizării sale interne, personalitatea este o structură ierarhică ale cărei componente psihice sunt

diferenţiate calitativ. Organizarea internă a personalităţii este de tip plurinivelar, existând trăsături bazale,

trăsături intermediare şi trăsături superioare, supraordonate, între care pot exista diferenţieri genetice

(trăsături/niveluri înnăscute, primare şi dobândite, secundare) şi funcţionale (niveluri/trăsături inferioare

şi superioare).

Trăsăturile de personalitate constituie însuşiri sau manifestări durabile şi stabile ale persoanei în

situaţii şi contexte diferite, care se reflectă direct în comportamentele observabile ale acesteia. Trăsătura

psihică reprezintă „o însuşire sau o particularitate relativ stabilă a unei persoane sau a unui proces psihic;

pe plan comportamental o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate

de stimuli” (I. Radu, 1991). De exemplu, dacă perseverenţa reprezintă un mod relativ constant de

comportare a unei persoane în activităţi şi în situaţii diferite, o manifestare care apare la ea în majoritatea

situaţiilor de viaţă, aşadar în mod invariabil, durabil şi stabil, putem afirma că perseverenţa este într-

adevăr o trăsătură de personalitate a acelei persoane. Trăsăturile de personalitate arată că dincolo de

aparenta variabilitate situaţională a conduitelor persoanei, există anumiţi invarianţi situaţionali, anumite

constante comportamentale care sunt tocmai trăsăturile. Acestea dau consistenţă internă personalităţii

deoarece semnifică stabilitatea ei comportamentală. În contextul personalităţii, trăsăturile sunt noţiuni

3

Page 4: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

descriptive, care în practică au însă o valoare explicativă şi predictivă deoarece pe baza lor putem explica

şi descrie comportamentele actuale şi anticipa pe cele viitoare ale unei persoane în situaţii relativ

asemănătoare.

Pentru a cunoaşte trăsăturile de personalitate trebuie să pornim de la observarea, pe o perioadă

îndelungată, a comportamentelor acesteia în situaţii diferite, grupând apoi diversitatea comportamentelor

constatate în categorii distincte şi asociindu-le anumite etichete verbale (harnic, altruist, generos, tolerant

etc.). Holban (1971) consideră că simpla inventariere analitică a trăsăturilor de personalitate nu ne spune

însă mare lucru despre o persoană, personalitatea nefiind o simplă însumare de trăsături psihice.

Importantă este surprinderea structurii, a configuraţiei sale interne, adică a modului în care trăsăturile se

interrelaţionează şi se influenţează reciproc, fapt care ar permite o predicţie corectă a conduitelor

individului. Ierarhizarea şi interdependenţa trăsăturilor de personalitate face ca trăsăturile supraordonate

să susţină sau să inhibe manifestarea altor trăsături subordonate.

Psihologul american G. Allport (1981) consideră că trăsăturile de personalitate pot fi de trei tipuri:

- cele mai semnificative sunt trăsăturile cardinale (2-3) care descriu cel mai bine persoana, fiind

prezente în conduita acesteia în mod stabil şi durabil; ele reprezintă un fel de „dominantă” psihică a

personalităţii, „trăsături-pivot” care subordonează şi influenţează toate celelalte trăsături şi orientează

întregul sistem al reacţiilor şi comportamentelor individului;

- urmează trăsăturile principale (10-15), care sunt cele pe care persoana le poate recunoaşte la

sine şi care se concretizează, de asemenea, în conduitele acesteia în mod constant şi stabil;

- cele mai puţin importante sau practic neimportante sunt trăsăturile secundare şi de fond (de

ordinul zecilor sau chiar sutelor) care reprezintă, de fapt, manifestări accidentale, situaţionale, ocazionale

şi întâmplătoare ale persoanei.

În cadrul sistemului trăsăturilor de personalitate trebuie identificată trăsătura sau trăsăturile

cardinale, adică acele însuşiri „pivot” prin care se exprimă cel mai pregnant personalitatea individului. În

explicarea conduitei unei persoane, trăsătura „pivot” este cea care are o valoare centrală, ea fiind o

dominantă psihică în structura personalităţii. Apoi, trebuiesc identificate trăsăturile centrale, de asemenea

semnificative pentru cunoaşterea persoanei, dar şi modul în care acestea interacţionează cu cele cardinale.

Sub aspectul gradului de generalitate, G. Allport consideră ca personalitatea se defineşte prin

existenţa a două categorii de trăsături: cele individuale, care sunt unice şi specifice unei persoane şi pe

care le numeşte „dispoziţii personale” şi cele comune, generale, caracteristice unui număr mare de

oameni, deoarece ele reflectă valori sociale şi rezultă din conformarea şi interiorizarea normelor morale şi

social-culturale. Prin urmare, personalitatea reprezintă unitatea dintre trăsăturile individuale (unice),

particulare (tipice unui grup, categorii de oamenii) şi cele general umane, modul de îmbinare al acestora

conferind personalităţii unicitate şi irepetabilitate. Astfel, generalul personalităţii nu există decât transpus

în forme individuale. Organizarea comportamentului individual se realizează după legi proprii, astfel că

nu este nevoie să studiem fiecare caz particular în parte pentru a evidenţia existenţa unor regularităţi

4

Page 5: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

legice ale comportamentului individual (M. Golu, 2002). Aceste regularităţi legice caracterizează fiecare

comportament individual şi pot fi deduse dintr-o cunoaştere aprofundată a individului şi a modurilor sale

de reacţie în situaţii diferite. Cu cât cunoaştem mai bine o persoană, cu atât putem formula aşteptări mai

realiste şi emite predicţii mai corecte faţă de modul său de a se comporta, pentru aceasta nefiind neapărat

nevoie de o cunoaştere a omului în general. Spre deosebire de regularităţile legice care sunt caracteristice

fiecărui comportament individual, legităţile statistice sunt un rezultat al măsurătorilor statistice realizate

pe eşantioane mari şi reprezentative din populaţia generală. Astfel, cunoaşterea psihologică a

personalităţii presupune raportarea ei la trei tipuri de norme:

- la normele generale (deoarece fiecare om este la fel ca toţi ceilalţi oameni),

- la normele grupale, interindividuale (deoarece fiecare om este la fel ca unii oameni),

- la normele individuale (deoarece fiecare om este unic) (Murray şi Schneider, 1974).

1. 1. 5. Dezbaterea „trăsătură-situaţie”

Una dintre problemele majore şi de actualitate ale cunoaşterii şi explicării personalităţii se referă

la rolul pe care îl au trăsăturile de personalitate sau situaţiile externe în determinarea comportamentelor,

problemă cunoscută în psihologie sub numele de „dezbaterea trăsătură-situaţie”. Ea a apărut ca răspuns la

întrebarea: comportamentul uman este determinat de factori interni (trăsături de personalitate, dispoziţii

interne) sau, mai degrabă, de factori externi, adică de situaţia în care se găseşte individul ?

În legătură cu acest răspuns s-au conturat două concepţii psihologice contradictorii referitoare la

factorii determinanţi ai comportamentului: concepţia psihologiei personalităţii care subliniază importanţa

factorilor interni în determinarea comportamentelor, respectiv, concepţia psihologiei sociale care

accentuează rolul decisiv al factorilor externi, situaţionali.

Rolul determinanţilor interni este reliefat de teoriile psihologice orientate spre investigarea

modurilor de organizare internă structural-funcţională a personalităţii, conceptul fundamental fiind cel de

„trăsătură de personalitate” (factor intern), concept a cărui semnificaţie a fost anterior explicată.

Psihologii sociali consideră însă că identificarea trăsăturilor, a factorilor interni nu reprezintă punctul final

al cunoaşterii personalităţii, ci mult mai important este modul în care aceştia depind de contextul

situaţional şi formelor lor de manifestare în cadrul social. De aceea, tocmai pentru a sublinia faptul că

factorii interni nu sunt total independenţi de influenţele situaţionale, conceptul de trăsătură de

personalitate, preferat de psihologii personalităţii, a fost înlocuit cu cel de „dispoziţie internă”, mai puţin

rigid şi mai permeabil la influenţele externe, situaţionale şi la semnificaţii sociale (Neculau şi Dârţu,

2003).

Rolul determinanţilor externi este reliefat de teoriile din domeniul psihologiei sociale care au

centrul lor conceptul de ”situaţie”, înţeleasă ca un ansamblu structurat de factori externi care are puterea

de a determina comportamentul unei persoane. Adepţii acestei orientări consideră că nu trebuie

subestimat rolul situaţiei în înţelegerea şi explicarea comportamentelor umane, prin atribuirea eronată de

5

Page 6: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

cauze comportamentului individual în detrimentul factorilor situaţionali. Cercetările demonstrează lipsa

aportului trăsăturilor de personalitate în determinarea comportamentului social. Astfel, atunci când

situaţiile sunt puternice, constrângătoare şi prezintă caracteristici bine conturate, diferenţele

interindividuale de personalitate tind să fie estompate, personalitatea subiecţilor fiind copleşită de

influenţa situaţională şi modelându-se în acord cu cerinţele acesteia (Neculau şi Dârţu, 2003). Mult mai

importante decât dispoziţiile interne devin însă cogniţiile (credinţe, idei ale persoanei), care mediază

acţiunea factorilor situaţionali, determinând schimbările la nivel comportamental. Pornind de la aceste

rezultate, tot mai mulţi psihologi tind să considere trăsăturile de personalitate doar simple categorii

semantice fără un suport real, concret deoarece acestea nu mai reflectă structuri reale de personalitate.

Mai mult, cei mai radicali psihologi sociali au adoptat un model constructivist al personalităţii conform

căruia construcţia personalităţii este exclusiv rezultatul factorilor situaţionali, rolul trăsăturilor fiind doar

de categorizare a comportamentelor sociale şi de stabilire a semnificaţiei lor. Existenţa unor regularităţi şi

stabilitatea comportamentelor este explicabilă exclusiv prin similarităţile dintre situaţiile sociale.

Rolul ambelor tipuri de determinanţi, interni şi externi, este reliefat de adepţii teoriei

interacţioniste, orientare, situată pe poziţia de mijloc între teoriile trăsăturilor şi cele situaţionale, care se

fundamentează pe ideea că personalitatea este dublu determinată: atât intern, de invarianţii săi individuali,

cât şi extern, de situaţiile şi rolurile sociale asumate de individ. Determinanţii interni şi cei externi au

ponderi egale în influenţarea comportamentelor sociale, putând chiar interacţiona, lor alăturându-li-se o a

treia categorie distinctă de factori reprezentaţi de variabilele moderatoare. Acestea favorizează

schimbarea cauzelor comportamentului social de la trăsătură la situaţie şi invers. În concepţia

interacţionisţilor, o astfel de variabilă moderatoare este chiar puterea situaţiei: o situaţie puternică,

constrângătoare, bine structurată şi care oferă subiecţilor posibilităţi reduse de alegere liberă, va

minimaliza influenţa factorilor interni în determinarea comportamentului, făcând ca majoritatea

indivizilor să manifeste comportamente asemănătoare într-o astfel de situaţie, în timp ce una slabă,

nestructurată, va amplifica influenţa factorilor dispoziţionali, lăsând loc variabilităţii şi diversităţii

interindividuale a comportamentelor sociale.

1. 1. 6. Formarea şi dezvoltarea personalităţii

Personalitatea nu este un dat înnăscut, astfel că la naştere copilul nu este o personalitate, ci doar un

„candidat” la umanitate şi la dobândirea atributului de personalitate. Procesul de formare al personalităţii

este unul îndelungat şi complex, care începe imediat după naştere şi continuă pe parcursul vârstelor

copilăriei, preadolescenţei şi adolescenţei, astfel că, la finalul acesteia, adică în adolescenţa avansată

(până la 20-25 ani) structurile psihice de personalitate se stabilizează, personalitatea definitivându-se în

coordonatele şi componentele sale esenţiale. Personalitatea se constituie şi se dezvoltă în ontogeneză, în

contextul relaţiilor sociale şi interpersonale cu mediul socio-cultural, şi a influenţelor educaţionale şi

culturale care acţionează asupra ei. Acest fapt presupune însuşirea de către individ a limbii şi culturii,

6

Page 7: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

interiorizarea şi asimilarea modelelor comportamentale, a normelor şi valorilor socio-culturale prin

educaţie, autoeducaţie şi învăţare, personalitatea fiind aşadar un produs socio-cultural. Deşi personalitatea

este un produs social, ea nu este însă o simplă amprentă, rezultat imediat şi brut, un „ecou” al mediului

social. Persoana umană nu se constituie printr-un simplu efect de „amprentă” al relaţiilor sociale. Aceasta

deoarece întotdeauna influenţele (stimulările, cerinţele, solicitările) externe acţionează prin intermediul

condiţiilor interne ale persoanei. Prin „condiţii interne” înţelegem:

a) datele de ordin biologic, adică echipamentul nativ, transmis genetic care controlează constituţia

somatică, tipul de sistem nervos (de activitate nervoasă superioară) şi graţie lui temperamentul, precum şi

predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri psihice de personalitate;

b) datele de ordin psihologic, adică procesele şi structurile psihice constituite în ontogeneză, cum ar fi:

sentimente şi pasiuni, atitudini şi aspiraţii, interese şi idealuri, motivaţii superioare şi convingeri, procese

cognitiv-intelectuale şi reglatorii etc. Toate acestea s-au format ca prin interacţiunea dintre factorii interni

şi condiţiile externe, fiind rezultatul interiorizării cerinţelor şi influenţelor externe.

Formarea şi dezvoltarea personalităţii, devenirea ei se realizează printr-un proces îndelungat,

complex, multifazic şi pluridimensional, la care contribuie factorii ereditari (genetici), cei de mediu

(familiali, sociali, culturali, economici, şcolari, profesionali, istoric, natural, geografic etc.), precum şi

factorii educaţionali (educaţia şi autoeducaţia). Ereditatea, mediul şi educaţia sunt factorii modelatori ai

personalităţii, fiecare intervenind în ponderi şi cu intensităţi diferite în formarea şi dezvoltarea acesteia.

Dacă la vârstele mici personalitatea se construieşte şi se dezvoltă, mai ales, sub influenţa influeneţelor,

cerinţelor şi solicitărilor externe venite în principal din partea familiei şi a şcolii, prin acţiune repetată,

aceste cerinţe externe sunt treptat asimilate, interiorizate şi transformate în cerinţe interne faţă de sine, în

nevoi proprii de acţiune, de dezvoltare etc. La un moment dat, în procesul de dezvoltare a personalităţii,

asistăm la un echilibru între cerinţele externe şi cele interne pentru ca într-o etapă următoare, şi anume la

persoana adultă, matură, cerinţele interne să ocupe un rol predominant în procesul de formare şi

dezvoltare a personalităţii. Persoana poate deveni astfel propriul ei educator la un anumit nivel de

maturitate psihologică, şi anume, atunci când cerinţele externe au fost interiorizate şi transformate în

cerinţe proprii faţă de sine însăşi (D. Vrabie, 1966). Aşadar, personalitatea este nu numai produsul, creaţia

societăţii, culturii şi a educaţiei primite, ci şi propriul său creator deoarece ea este determinată, dar se şi

autodetermină, este educată dar se şi poate autoeduca, este creată, dar se şi autocreează.

Psihologia abordează personalitatea sub aspectul posibilităţilor ei de cunoaştere, dezvoltare şi de

educare. Atunci când ne propunem să dezvoltăm anumite funcţii, componente sau însuşiri psihice ale

persoanei (aptitudinile, creativitatea, trăsăturile ei pozitive de caracter etc.), trebuie să pornim de la

cunoaşterea acestor aspecte distincte, ca şi a întregii personalităţi în care acestea sunt implicate ca

dimensiuni integratoare. Dimensiunile cardinale integratoare numite şi laturi, componente psihologice,

subsisteme sau însuşiri psihice ale personalităţii sunt temperamentul, caracterul, aptitudinile şi

creativitatea.

7

Page 8: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

CAPITOLUL II

DEZVOLTAREA ŞI MATURIZAREA PERSONALITĂŢII

2.1. Dezvoltarea şi maturizarea psihologică şi socială a personalităţii. Personalitatea

matură (maturizată) psihologic şi social

Personalitatea nu este un dat înnăscut, astfel că la naştere copilul nu este o personalitate, ci doar un

„candidat” la umanitate şi la dobândirea atributului de personalitate. Personalitatea reprezintă un produs

socio-cultural deoarece ea se defineşte şi capătă contur în contextul relaţiilor sociale şi interpersonale şi

al influenţelor educaţionale şi culturale care acţionează asupra ei.

Deşi personalitatea este produsul mediului social, ea nu trebuie înţeleasă ca un simplu rezultat sau ecou

al relaţiilor şi influenţelor sociale, ca un simplu efect de „amprentă” al acestora. Întotdeauna, influenţele

(stimulările, cerinţele) externe acţionează prin intermediul condiţiilor interne ale persoanei. Prin

„condiţii interne” înţelegem:

a) datele de ordin biologic, adică echipamentul nativ transmis genetic; acesta controlează constituţia

somatică, tipul de sistem nervos (de activitate nervoasă superioară) şi graţie lui temperamentul, precum şi

predispoziţiile native care stau la baza aptitudinilor şi a altor însuşiri psihice;

b) datele de ordin psihologic, adică formaţiunile, procesele şi structurile psihice constituite în

ontogeneză: sentimente şi pasiuni, atitudini, aspiraţii, interese şi idealuri, motivaţii superioare şi

convingeri, procesele cognitiv-intelectuale şi mecanismele reglatorii etc. Toate acestea s-au format ca

rezultat al interacţiunii dintre factorii interni şi condiţiile externe, fiind rezultatul interiorizării cerinţelor şi

influenţelor externe.

Personalitatea reprezintă un sistem biopsihosociocultural, având în structura sa componente

biologice, psihologice şi socio-culturale. Formarea şi dezvoltarea personalităţii, devenirea ei se realizează

printr-un proces îndelungat, complex, multifazic şi pluridimensional, la care contribuie factorii ereditari

(genetici), cei de mediu (familiali, sociali, culturali, economici, şcolari, profesionali, istoric, natural,

geografic etc.), precum şi factorii educaţionali (educaţia şi autoeducaţia). Acest proces de constituire şi

dezvoltare a personalităţii dispune de niveluri calitativ distincte, diferenţiate între ele sub aspectul

gradului de specializare interioară a componentelor personalităţii, cât şi prin relaţiile de interacţiune şi

interdependenţă dintre structura internă şi factorii externi, de mediu. Referindu-se la dezvoltarea

personalităţii, psihologul român Mielu Zlate distinge patru tipuri de personalităţi, în funcţie de gradul de

organizare interioară a personalităţii şi de finalitatea ei adaptativă:

• Personalităţi imature psihologic şi social, caracterizate prin simplitatea structurilor psihice

componente, prin lipsa de corelaţie logică dintre acestea, prin funcţionalitatea lor neeficientă şi

8

Page 9: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

situaţională, imprevizibilă şi inegală, prin nivelul scăzut al posibilităţilor de adaptare, atât la situaţiile

comune, cunoscute, cât mai ales la cele inedite;

• Personalităţi mature (maturizate) psihologic şi social, caracterizate prin complexitatea

structurilor psihice componente, prin funcţionarea lor eficientă, prin capacitatea de adaptare suplă,

flexibilă, printr-o mare eficienţă acţional-comportamentală;

• Personalităţi accentuate, care dispun de o serie de caracteristici care ies din comun, care sunt

mai „acute”, mai pronunţate faţă de media populaţiei sau care „manifestă tendinţa de a aluneca spre

anormal, fără a deveni însă în mod obligatoriu anormale” (definite şi caracterizate de psihiatrul Karl

Leonhard) Exemple: personalităţile hiperexacte (perfecţioniste), cele demonstrative, exaltate (la care

dispoziţiile afective şi reactive au oscilaţii extrem de mari), anxioase, nestăpânite, histrionice etc.

• Personalităţi destructurate, anormale sub raport psihologic şi social, care se deosebesc foarte

mult psihocomportamental de media celorlalţi oameni, fiind incompatibile şi incapabile de a se adapta

solicitărilor şi împrejurimilor vieţii.

Din perspectivă educaţională, nu ne interesează formarea oricărui tip de personalitate, ci a acelui

tip care să dispună de o structură interioară coerentă şi unitară, de funcţionare calitativ superioară şi de

posibilităţi adaptative sporite în raport cu solicitările mediului extern. Cu alte cuvinte, în procesul

educaţional trebuie să urmărim formarea şi dezvoltarea unei personalităţi sănătoase, mature şi

echilibrate din punct de vedere psihologic şi social. Interesează, de asemenea, factorii şi condiţiile care

concură la formarea ei sau care dimpotrivă îi pot stânjeni dezvoltarea şi afirmarea. Înainte de orice,

devine însă important ce anume înţelegem prin personalitate matură sau maturizată psihologic? Deşi la

prima vedere s-ar părea că răspunsul este simplu, în realitate lucrurile nu stau deloc aşa. Dovada o

furnizează nenumăratele încercări ale psihologilor de a distinge trăsăturile definitorii, specifice ale

personalităţii maturizată psihologic şi social.

Personologul american Gordon Allport consideră că personalitatea matură (maturizată) psihologic

şi social se caracterizează printr-o serie de trăsături distinctive, cum ar fi:

- extensiunea simţului eului, trăsătură care presupune capacitatea persoanei mature de a încorpora în

personalitatea ei noi şi variate domenii de cunoaştere şi acţiune, de a dispune de interese multiple

(economice, educaţionale, culturale, profesionale, distractive, politice etc.), astfel încât acestea să devină

în mod personal semnificative. Dacă însă persoana nu se implică în diverse activităţi, dacă nu participă

autentic, fizic, dar mai ales psihologic la acestea, dacă nu încearcă să îşi diversifice interesele şi

preocupările personale, atunci graniţele eului său nu se extind, caz în care avem de-a face, mai degrabă,

cu o personalitate imatură;

- depăşirea egocentrismului, aspect care presupune capacitatea persoanei mature de a stabili de relaţii

diverse, optime şi eficiente cu alte persoane, capacitatea de raportare caldă a eului propriu la ceilalţi,

capacitatea de a-şi înţelege interlocutorii şi de a manifesta empatie, intimitate, compasiune şi toleranţă

relaţională faţă de aceştia, reprezintă un alt semn distinctiv al personalităţii mature. Prin contrast,

9

Page 10: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

persoana imatură este exclusiv centrată pe sine, crezând că numai ea, şi nimeni altcineva, a trăit anumite

experienţe de viaţă, dorind să fie mai mult iubită decât să ofere afecţiune sau dimpotrivă, manifestând o

afecţiune posesivă şi sufocantă faţă de alţii (afecţiune cu care şi unii părinţi îşi împovărează copiii sau

soţiile, soţii şi invers);

- echilibru emoţional, autocontrol, simţul măsurii, asumarea conştientă de noi riscuri, toleranţă la

frustrare şi acceptarea de sine reprezintă alte atribute ale personalităţii mature, comparativ cu

personalitatea imatură care este emoţional zgomotoasă, neechilibrată şi instabilă emoţional, care

manifestă frecvent izbucniri de mânie şi pasiune, care întâmpină frustrările cu nervozitate, lamentându-se,

acuzându-i mereu pe alţii sau autoacuzându-se;

- capacitatea de a percepe, gândi şi acţiona în conformitate cu realitatea externă , pe care o reflectă

veridic, realist şi exact, în timp ce persoana imatură încearcă să o modifice pentru a o potrivi cu

tendinţele, dorinţele şi fanteziile proprii;

- autenticitatea, care presupune capacitatea de a fi ea însăşi, capacitatea de autoobservare, autoanaliză şi

autoevaluare cât mai obiectiv şi critic cu putinţă, intuiţie, umor şi autoironie, comparativ cu personalitatea

imatură este afectată, manifestând pregnante tendinţe de faţadă, căutând să lase mereu o altă impresie

asupra sa, decât aşa cum este în realitate;

- capacitatea de a „trăi în armonie cu o filozofie unificatoare de viaţă”, trăsătură care presupune

capacitatea de a-şi forma o concepţie generală proprie despre lume şi viaţă, adică un sistem coerent şi

realist de teorii, idei, opinii, convingeri şi valori despre lume, viaţă, natură şi societate, precum şi

capacitatea de a le transpune constant în practică, de a acţiona coerent, echilibrat şi adaptat, în

concordanţă cu acestea. Aşadar, concepţia generală despre lume şi viaţă reprezintă pentru personalitatea

matură o formaţiune cognitiv-valorică de maximă generalitate, o structură motivaţională globală cu rol

strategic în orientarea comportamentului propriu, fiind formată sub incidenţa condiţiilor proprii de viaţă, a

culturii şi educaţiei primite, fiind o rezultantă a experienţelor personale. Ea reprezintă propria viziune,

propria imagine asupra lumii, vieţii şi celorlaţi, o „grilă personală” de lectură a realităţii care se transpune

apoi prin acţiune. Prin contrast, personalitatea imatură nu şi-a format şi definitivat încă o astfel de

concepţie generală proprie despre lume şi viaţă ceea ce o face să acţioneze fluctuant, în funcţie de situaţii

şi împrejurări.

Creşterii şi maturizării psihologice a personalităţii i-au acordat o mare atenţie şi alţi reprezentanţi

ai psihologiei umaniste. Astfel, psihologul american A. Maslow arată că maturizarea personalităţii are loc

atunci când aceasta ajunge în stadiul de autoactualizare, căpătând o serie de particularităţi distinctive, cum

ar fi: o percepţie realistă şi corectă a realităţii, capacitatea de centrare pe probleme, independenţă,

simpatie şi afecţiune, lărgirea sferei relaţiilor sociale, dezvoltarea simţului umorului etc. Maslow numeşte

acest tip de personalitate „personalitate autoactualizatoare”, arătând că incidenţa ei statistică în

populaţia generală nu este atât de crescută (circa 4%). La rândul său, psihologul şi psihoterapeutul

american C. Rogers includea printre calităţile omului ajuns la maturitatea psihologică maximală

10

Page 11: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

următoarele trăsături: capacitatea de trăire plenară a sentimentelor sale, alegerea liberă a

comportamentelor sigure şi autentic satisfăcătoare, deschiderea spre consecinţele acţiunilor sale,

capacitatea de a fi propriul său criteriu de apreciere, angajarea deplină în procesul propriei sale deveniri,

conştientizarea şi acceptarea tuturor experienţelor de viaţă, indiferent că acestea sunt pozitive sau

negative, succese sau eşecuri, capacitatea de a trăi din plin fiecare moment, încrederea în forţele proprii,

posibilitatea de a se manifesta liber, de a fi el însuşi, creativitate crescută.

Chiar dacă între trăsăturile personalităţii mature enumerate de cei trei autori nu există o

coincidenţă totală, se poate observa că acestea ţintesc spre surprinderea unor însuşiri, conduite şi

comportamente calitativ superioare ale omului care să-i asigure adaptarea eficientă la solicitările

mediului. Evident că un asemenea produs superior nu se obţine decât cu timpul, prin eforturi susţinute

atât din partea educatorilor, cât şi din partea persoanei care se formează. Trăsăturile enumerate, în forma

lor superior dezvoltată, se întâlnesc abia la vârsta adultă. Pentru a se putea ajunge însă aici, şcoala trebuie

să potenţeze întreg demersul educativ pentru a obţine acest produs. Mai mult decât atât, şcoala are datoria

de a accelera un asemenea proces. De exemplu, pentru a se realiza extensiunea eului, copilul trebuie ajutat

să-şi apropie cât mai multe sfere ale cunoaşterii, pe care să le transforme în factori motivaţionali, în

valenţe (resorturi) interne care să-i stimuleze comportamentul din interior. Lărgirea ariei activităţilor

desfăşurate, a instrumentelor de realizare a acestora, a formelor de desfăşurare, sparge unilateralitatea şi

monotonia unui singur tip de activitate sau preocupăre. La fel, pentru a creşte gradul de sociabilitate al

elevului, pentru a-l ajuta să realizeze raportarea caldă a eului propriu la alţii, este necesar să lărgim sfera

relaţiilor sale interpersonale prin organizarea unor acţiuni colective, prin desfăşurarea de activităţi în

grupuri şi microgrupuri. Într-un mod asemănător se poate proceda şi pentru formarea celorlalte trăsături

distinctive ale personalităţii mature psihologic.

Concomitent cu maturizarea psihologică a personalităţii trebuie astfel acţionat încât să se obţină şi

maturizarea ei socială, care se exprimă în umanizarea şi socializarea indivizilor, în asimilarea modelelor

comportamentale şi socioculturale definitorii pentru om, în bogăţia şi calitatea acţiunilor şi interacţiunilor

sociale, în deplina adaptare la condiţiile vieţii şi activităţii sociale, vizând cu precădere împlinirea

vocaţională a individului, implicarea sa nemijlocită în activitatea socială.

Cele două tipuri de maturizări ale personalităţii sunt complementare, una fără alta nu ar putea avea

loc. Nu putem vorbi de o maturizare socială în afara maturizării intelectuale, afectiv-motivaţionale,

axiologice, fără dezvoltarea conştiinţei de sine şi a conştiinţei sociale de sine, fără dezvoltarea capacităţii

de acţiune (de tip cooperant sau competitiv, stimulativ) interpersonală. La fel cum nu poate fi vorba de o

maturizare psihologică adevărată, autentică, dacă contextele sociale nu sunt favorizante. Maturizarea

psihologică reprezintă premisa, fondul (favorabil sau nefavorabil) de care va depinde în cel mai înalt grad

maturizarea socială. În aceste condiţii, o mare importanţă formativă o au contextele sociale în care trăieşte

şi acţionează copilul (familia, şcoala), şi mai ales persoanele cu care intră în contact (părinţii, educatorii,

11

Page 12: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

grupul de prieteni etc.), deoarece de gradul de maturizare psihologică şi socială a acestora va depinde, în

mare măsură, maturizarea psihologică şi socială a celui educat.

2. 2. Stadiile dezvoltării psihosociale a personalităţii

Cu privire la procesul de dezvoltare al personalităţii, psihologul american Erik Erikson este

autorul unei teorii care oferă o perspectivă psihosocială de analiză a stadiilor de dezvoltare a acesteia.

Pregătit în spirit freudian (de Ana Freud), Erikson a dezvoltat o teorie a dezvoltării psihosociale a

personalităţii care merge dincolo de teoria freudiană, comparativ cu care prezintă următoarele

particularităţi diferenţiatoare:

1. Dacă Freud a accentuat importanţa copilăriei şi a experienţelor timpurii în dezvoltarea

personalităţii, Erikson a considerat că personalitatea continuă să se dezvolte pe parcursul întregii vieţi,

trecând printr-o serie de opt stadii cruciale de dezvoltare. Se detaşează aşadar de teoria clasică freudiană

prin ideea că achiziţiile noi apar în fiecare etapă a vieţii, aceste achiziţii fiind provocate de prezenţa unor

crize de dezvoltare, înţelese ca perioade cu resurse formative deosebite, care au la bază potenţialităţile

individuale confruntate cu solicitările graduale şi tot mai complexe ale mediului sociocultural. În fiecare

stadiu de dezvoltare apare un conflict central care solicită o adaptare la problemele, cerinţele şi solicitările

specifice acelei perioade de vârstă. Succesul adaptativ într-un stadiu conduce la achiziţia, la formarea şi

dezvoltarea la individ a unei „competenţe” specifice, a unei trăsături psihocomportamentale pozitive.

Invers, eşecul adaptativ poate genera stres şi anxietate şi poate declanşa o regresie spre un stadiu anterior.

2. Spre deosebire de Freud, a accentuat într-o mai mare măsură rolul Eu-ului (conştient) decât al

Sine-lui (inconştient), Eul reprezintând o parte a personalităţii independentă de Sine, care se dezvoltă şi

după vârsta copilăriei, fiind influenţat de mediul familial, social-istoric, cultural. De asemenea, Erikson

recunoaşte influenţa factorilor de mediu social, cultural, istoric, în modelarea personalităţii.

Teoria lui Erikson este o teorie a dezvoltării psihosociale a personalităţii de-a lungul întregii

vieţi, iar căutarea identităţii este tema ei centrală. Problematica identităţii reprezintă cheia explicativă a

dezvoltării individuale. Stadiile dezvoltării psihosociale sunt considerate etape identitare distincte

caracterizate prin nişte achiziţii bipolare fundamentale, prin prezenţa unor factori sociali detrminanţi care

conduc la aceste achiziţii, precum şi printr-o dilemă identitară distinctă (L. Iacob, 1998, p. 39).

Stadiul Achiziţii polare bazale Factori sociali determinanţi

Dilema identitară specifică

0 – 1 an încredere / neîncredere

îngrijirea maternă

Sunt în siguranţă ?

1 – 3 ani autonomie / îndoială şi ruşine

părinţii Am voie sa fac asta?/ Pot face şi singur?

3–6 ani iniţiativă / vinovăţie

cadrul familial lărgit

Pot să aleg şi singur ?

6–12 ani competenţă/inferioritate

şcoala şi familia

Fac să fac la fel de bine ca alţii ?

13–18 ani identitatea Eului/ modelele şi Cine sunt eu?12

Page 13: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

confuzia Eului grupul de aceeaşi vârstă

18–35 ani intimitate / izolare prietenii şi relaţia de cuplu

Pot realiza intimitatea?

35–55 ani generare (creaţie)/ stagnare

familia şi profesia

Am forţa şi responsabilitatea exprimării creatoare? / Sunt capabil să educ şi să transmit mai departe?

peste 55

ani

integritatea Eului / disperare

apropierea pensionării şi a finalului vieţii

Ce am realizat în viaţă? Ceea ce am realizat mă reprezintă?

I stadiu (0 – 1 an): încredere sau neîncredere

Corespunde stadiului oral la Freud. Apare în timpul celei mai neajutorate perioade din viaţa

copilului, când acesta este total dependent de mamă în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor de securitate,

supravieţuire şi afecţiune. Dacă mama satisface aceste nevoi biologice ale copilului, arătându-i acestuia o

mare dragoste şi afecţiune, se va dezvolta la copil o atitudine de încredere. În caz contrar, copilul dezvoltă

o atitudine de neîncredere şi suspiciune faţă de cei din jurul lui. Pattern-ul încrederii sau neîncrederii ca

dimensiune a personalităţii se stabileşte încă din copilăria timpurie.

II stadiu (1 – 3 ani): autonomie sau îndoială şi ruşine

Corespunde stadiului anal la Freud. În acest stadiu, deşi dependent în mare măsură de părinţi, care

îl lasă să acţioneze doar la locul şi la timpul potrivit, copilul îşi experimentează autonomia. Când

copilului nu i se permite să facă ce vrea, se dezvoltă la acesta un sentiment de îndoială şi ruşine.

III stadiu (3 – 6 ani): iniţiativă sau vinovăţie

Corespunde stadiului falic la Freud. În acest stadiu se dezvoltă abilităţile motorii şi mentale ale

copilului. Dacă părinţii îi inhibă iniţiativele, copilul va dezvolta sentimente de vinovăţie, care pot persista

şi însoţi toate iniţiativele de mai târziu ale copilului. Invers, dacă părinţii îl susţin şi încurajează, se va

dezvolta la copil spiritul de iniţiativă. Iniţiativa copilului trebuie orientată spre scopuri mai realiste,

copilul devenind astfel capabil să-şi dezvolte un sentiment de superioritate. Ca urmare al eşecului relaţiei

oedipiene, copilul va fi capabil să dobândească un simţ moral, să înţeleagă ce anume este permis şi ce nu.

IV stadiu (6 – 12 ani): competenţă sau inferioritate

Corespunde stadiului de latenţă la Freud şi debutează odată cu viaţa şcolară când, ca urmare a

diversificării cerinţelor şi exigenţelor şcolare şi a experienţelor de viaţă, copilul trebuie să depună eforturi

sporite în rezolvarea noilor tipuri de sarcini. Dacă în urma comparării cu ceilalţi copii/colegi de şcoală

eforturile, posibilităţile şi capacităţile copilului sunt minimalizate, ridiculizate sau refuzate, se dezvoltă la

copil sentimente de neadaptare şi de inferioritate. Invers, dacă comparaţiile cu ceilalţi îi sunt favorabile,

se dezvoltă treptat la copil sentimentul competenţei.

Observaţii: Primele 4 stadii sunt viziuni psihosociale ale stadiilor psihosexuale ale lui Freud.

Caracteristic lor este faptul că rezolvarea fiecărei crize depinde mai mult de ceilalţi oameni, de părinţi în

special, decât de propria persoană. Stadiile care urmează diferă de acestea prin faptul că persoana devine

mai capabilă să controleze mediul şi să facă alegeri conştiente. Evoluţia viitoare este puternic direcţionată 13

Page 14: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

de caracteristicile dezvoltate până în timpul adolescenţei. Dacă persoana se caracterizează prin încredere

sau neîncredere, autonomie sau îndoială şi ruşine, iniţiativă sau vinovăţie, competenţă sau inferioritate,

toate acestea vor influenţa cursul viitor al vieţii sale, indiferent cât de independentă de mediu sau de

ceilalţi poate deveni persoana.

V stadiu (12 – 18 ani): identitatea Eului sau confuzia rolului

Stadiul adolescenţei este considerat de Erikson ca fiind esenţial pentru definirea identităţii proprii.

Este o perioadă a integrării şi consolidării imaginii de sine, care încorporează în ea ceea ce adolescentul

gândeşte despre el însuşi, dar şi ceea ce gândesc alţii despre el. Modelarea şi acceptarea identităţii proprii

este un proces extrem de dificil care poate genera anxietate, adolescentul trebuind să-şi asume dintre

diferitele roluri pe cel care i se potriveşte mai bine. Cei care eşuează în dobândirea unei identităţi proprii

trec printr-o criză de identitate ca urmare a confuziei rolului. În dobândirea identităţii Eu-ului un rol

important îl au modelele şi grupul de aceeaşi vârstă.

VI stadiu (18 – 35 ani): intimitate sau izolare

Corespunde perioadei tinereţii când tânărul stabileşte relaţii intime cu alte persoane sub forma

prieteniilor apropiate şi a legăturilor sexuale. Intimitatea nu se reduce însă la aceasta din urmă, ci implică

un sentiment de grijă şi de angajare într-o relaţie, dezvoltat fără teama de a-şi pierde identitatea de sine.

Fuzionarea cu identitatea altcuiva într-o relaţie intimă nu înseamnă însă subordonarea faţă de o altă

persoană. Într-o relaţie, identităţile celor două Eu-uri se combină, dar nu se pierd sau anulează. Tinerii

incapabili să stabilească o astfel de intimitate se retrag în izolare, evitând contactele apropiate cu ceilalţi,

pe care îi pot resimţi ca pe o ameninţare pentru propriul Eu.

VII stadiu (35 – 55 ani): generare (creaţie) sau stagnare

Corespunde vârstei maturităţii. Generarea se referă la nevoia adultului de a fi implicat activ în

educarea şi îndrumarea generaţiilor următoare. Această nevoie poate viza atât propriii copii, dar se poate

extinde şi dincolo de familie. Dacă un astfel de comportament nu este dezvoltat de individ, apare un

sentiment de stagnare, de plictiseală şi sărăcie psonală şi interpersonală.

VIII stadiu (peste 55 ani): integritatea Eului sau disperare

Corespunde perioadei bătrâneţii. În acest stadiu, străduinţa majoră a persoanei este împlinirea.

Este o perioadă de reflecţie, de evaluare retrospectivă a vieţii. Evaluarea propriei vieţi poate genera

sentimente de mulţumire şi împlinire, dacă succesele şi eşecurile vieţii sunt recunoscute şi acceptate, caz

în care persoana posedă integritatea Eu-ului. În caz contrar, apariţia resentimentelor, a mâniei şi frustrării

ca efect al autoevaluării retrospective a propriului parcurs al vieţii, generează regretul şi disperarea.

Teoria lui Erikson afirmă faptul că fiecare stadiu, căruia îi corespunde o criză de adaptare, deţine

posibilitatea unei rezolvări pozitive din punct de vedere adaptativ. Eşecul adaptativ la unul dintre stadii

poate fi corectat prin succesul la stadiile imediat următoare. Mai mult, orice om poate dobândi puterile de

bază, poate rezolva fiecare criză într-un mod adaptativ pozitiv, îşi poate direcţiona constructiv propria

dezvoltare. Astfel, personalitatea este mai degrabă produsul învăţării, al experienţei de viaţă, decât al

14

Page 15: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

eredităţii şi al evenimentelor din copilăria timpurie. Dacă controlul personal asupra primelor patru stadii

este limitat, ultimele 4 permit într-o mai mare măsură posibilitatea de autocontrol asupra propriei vieţi.

2.3. Adolescenţa, tinereţea şi maturitatea: caracterizarea psihologică a personalităţii

adolescenţilor, tinerilor şi adulţilor

A. Adolescenţa

Particularităţile dezvoltării intelectuale, morale, afectiv-motivaţionale şi de personalitate → vezi tematica

de la Psihologia educaţiei (Nivelul I).

B. Perioada tinereţii (20/25 – 35 ani)

1. Caracterizare generală

Reprezintă o etapă mai puţin studiată de psihologi comparativ cu vârstele copilăriei, adolescenţei şi

bătrâneţii, din mai multe motive:

- modificările fizice, cognitive, afective nu sunt atât de rapide şi de semnificative comparativ cu

perioadele anterioare;

- capacităţile fizice şi psihice cognitive sunt maximal dezvoltate şi, de regulă, nu ridică probleme;

- până la începutul secolului XX, datorită tendinţei de a respecta tradiţiile, integrarea profesională şi

familială a tinerilor se producea relativ simplu (în multe familii băieţii învăţau meseria tatălui şi continuau

activitatea acestuia, fetele se căsătoreau şi îşi îndeplineau îndatoririle de soţie şi mamă). În prezent,

integrarea socio-profesională a tinerilor este mult mai dificilă, tinerii fiind mai independenţi şi trebuind să

îşi asume responsabilitatea unor decizii importante privind alegerea partenerului şi a profesiunii.

Numeroşi psihologi au considerat tinereţea drept perioada manifestării depline a potenţialului fizic şi

psihic, etapă caracterizată de următoarele trăsături dominante:

- vigoare fizică şi psihică;

- consolidarea structurii personalităţii;

- definitivarea identităţii eului;

- construirea subidentităţilor profesională, maritală/familială, socială;

- dominanţa învăţării practic-aplicative;

- antrenarea efectivă în realizarea proiectelor proprii de viaţă;

- accentuarea modului personal de manifestare a tuturor capacităţilor fizice şi psihice;

- construirea unui statut profesional propriu ca rezultat al căutărilor în sfera profesională;

2. Periodizare:

Organizaţia Mondială a Sănătăţii include tinereţea în adolescenţă, considerând-o ca adolescenţă

prelungită (între 20-35 ani), în timp ce alţi cercetători au inclus-o la vârsta adultă, considerând-o ca vârsta 15

Page 16: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

adultă timpurie. În psihologia românească, tinereţea corespunde intervalului de vârstă 20/25-35 ani şi are

următoarele substadii:

- 24-28 ani: substadiul uceniciei, al adaptării iniţiale la o profesie;

- 28-32 ani: substadiul integrării profesionale şi familiale;

- 32-35 ani: substadiul stabilităţii profesionale.

3. Caracteristici fizice:

- încetarea creşterii fizice şi a dezvoltării organice;

- perioada cu cele mai puţine probleme de sănătate;

- bolile cele mai frecvente sunt cele cu transmitere sexuală şi infecţiile căilor respiratorii;

- vindecare mai rapidă;

- număr mic de decese, cauzate mai ales de cancer şi de evenimente rutiere.

4. Caracteristici psihice:

În cartea „Psihologia vârstelor” (2009), psihologul român Tinca Creţu realizează o amplă descriere a

vârstei tinereţii, prin prisma unei diversităţi de trăsături psihice cognitive, afective, motivaţionale,

volitive, moral-caracteriale etc., sistem de trăsături care configurează un profil psihologic distinct de al

altor etape de vârstă, după cum urmează:

Caracteristici cognitive:

- capacităţi senzorial-perceptive şi motorii maximal dezvoltate;

- dezvoltarea spiritului de observaţie în raport cu specificul profesiei;

- conservarea caracteristicilor gândirii atinse în adolescenţă;

- gândire largă, sistematică, profundă, riguroasă;

- adaptabilitate mentală la sarcini profesionale specifice: tinerii reuşesc să treacă repede şi uşor de la

aspectele generale, abstracte, teoretice la cele aplicative, concrete, lucrative;

- posibilitatea de a ajunge la gândire postformală caracterizată prin: a) relativitate, adică înţelegerea faptul

că în asimilarea cunoştinţelor contează şi perspectiva subiectivă a cunoscătorului („Depinde din ce unghi

de vedere priveşti lucrurile”); b) convingerea că o problemă poate fi rezolvată în mai multe moduri; c)

desfăşurarea gândirii depinde mult de premisele de la care se pleacă;

- gândire dialectică caracterizată prin acceptarea şi rezolvarea contradicţiilor dintre idei şi puncte de

vedere opuse, posibilitatea de a integra într-o singură idee diversitatea contradicţiilor;

- gândire sistematică: explorează minuţios şi riguros faptele folosind scheme mentale generalizate şi

stabilizate;

- utilizarea gândirii formale în domeniul profesional şi a gândirii concrete în viaţa de zi cu zi.

Cercetările longitudinale au arătat că inteligenţa este în progres pe tot parcursul tinereţii şi al vârstei

adulte. Generaţiile noi le întrec frecvent pe cele mai vechi. În problemele de laborator tinerii dau soluţii

superioare faţă de adulţi, dar în probleme din domeniul de competenţă, de management sau cu implicaţii

sociale, soluţiile date de adulţi sunt mai bune deoarece adulţii au un volum mai mare şi mai organizat de

16

Page 17: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

cunoştinţe, au strategii rezolutive mai bune, acumulate şi verificate într-un timp mai îndelungat, au

capacităţi mai bune de transfer a informaţiilor şi utilizează mai des strategiile euristice.

- se specializează memoria: memoria profesională;

- sunt achiziţionate în principal două tipuri de cunoştinţe: cunoştinţe corespunzătoare unor interese

ştiinţifice şi culturale largi şi cunoştinţe din domeniul profesional care sunt asimilate cu uşurinţă datorită

adaptării cognitive şi motivaţiei profesionale;

- formele imaginaţiei (reproductivă şi creatoare) se dezvoltă maximal;

- predomină învăţarea practică, legată de cerinţele profesionale;

- învăţarea este independentă, selectivă, conştientă şi voluntară (tânărul decide de ce, cum, cât şi unde va

învăţa), iar organizarea şi calitatea învăţării sunt mai crescute la cei cu şcolaritate îndelungată şi profesie

care solicită competenţe intelectuale. Profesiile intelectuale conservă şi dezvoltă abilităţile cognitive ale

tinerilor.

Caracteristici afectiv-motivaţionale

- tinereţea păstrează exuberanţa afectivă a adolescenţei, dar şi un anumit grad de fragilitate afectivă;

- afectivitatea este mai selectivă;

- sentimentele se stabilizează;

- investiţiile afective semnificative au loc pe trei planuri: 1. în activitatea profesională, prin trăirea

emoţiilor sau dezamăgirilor începutului, obţinerea succeselor profesionale etc.; 2. pe planul vieţii

familiale proprii, când sentimentele de dragoste se împlininesc prin găsirea unui partener şi încercarea de

constituire a unei familii; 3. pe planul relaţiilor sociale şi interpersonale;

- trebuinţele de autorealizare şi autoafirmare sunt puternice şi stau la baza elaborării unor planuri de viaţă

semnificative;

- capacitatea de a-şi contrui proiecte de viitor realiste şi eficiente;

- implicare profesională puternică, ataşamentul faţă de profesie este susţinut;

- interesele profesionale se consolidează prin adaptare şi integrare profesională efectivă şi stau la baza

activităţilor de perfecţionare în domeniu;

- aspiraţii profesionale, nevoia de creştere şi valiorificare a competenţelor, de recunoaştere profesională;

- motivaţia învăţării profesionale care este puternică explică integrarea tinerilor în profesii care sunt slab

plătite, dar care le oferă posibilitatea valorificării propriilor capacităţi;

- motivaţia profesională sporeşte atractivitatea învăţării (Creţu, 2009, p. 326).

Caracteristicile de personalitate la vârsta tinereţii sunt:

- definitivarea identităţii de sine

- construcţia subidentităţilor profesională, maritală, socioculturală;

- tinereţea este un stadiu semnificativ pentru dezvoltarea componentelor proiective ale personalităţii:

tinerii au o relaţie preferenţială cu viitorul: pentru ei trecutul e scurt, iar viitorul e lung şi mereu

reproiectat în condiţii noi;

17

Page 18: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

- prezenţa unui anumit grad de maturitate psihică pentru a face alegeri realiste, angajări puternice şi

durabile;

- idealuri realiste, mai stabile şi remodelabile în confruntarea cu realitatea;

- conştiinţa aparteneţei la generaţie este foarte puternică;

- manifestări de creativitate, dezvoltarea aptitudinilor.

În planul personalităţii, cercetările de psihologie au relevat câteva caracteristici dominante ale

personalităţii tinerilor, cum ar fi: energie şi dinamism, orientare puternică şi preferenţială spre nou şi

viitor, aspiraţii înalte, generozitate şi încredere alţii, curaj, spirit de dreptate, simţul banilor şi al

confortului, dar şi anumite trăsături negative, ca: încăpăţânare, credinţa că ştiu mai bine decât ceilalţi,

tendinţa de a face doar ceea ce le place, narcisism, egocentrism, o doză de iresponsabilitate în angajările

lor, un anumit grad de exaltare şi de lipsă de măsură (Creţu, 2009, p. 326, Chelcea, 1994). Comparativ cu

generaţiile deceniilor anterioare, tinerii aparţinând generaţiei postindustriale sunt mai bine instruiţi, au

competenţe mai largi şi mai bine dezvoltate, au trebuinţe crescute de cunoaştere, afectivitate şi

relaţionare, dar sunt mai puţin maturi pe plan socioafectiv şi moral, unde demonstrează mai degrabă

caracteristicile unei adolescenţe prelungite. Manifestă un entuziasm efemer urmat de o profundă

descurajare, cerând asiduu să se manifeste activ şi să aibă sarcini importante, deşi apoi refuză integrarea

reală şi asumarea responsabilităţii, sunt sătui material, dar flămânzesc spiritual, refuzând adesea să se

maturizeze (Creţu, 2009, p. 326-327).

Subidentităţile personalităţii

Cele două probleme fundamentale ale etapei tinereţii sunt întemeierea unei familii şi integrarea

profesională. S. Freud şi E. Erikson consideră că tinereţea începe atunci când persoana devine capabilă să

îşi asume responsabilităţile care rezultă din viaţa familială şi activitatea profesională.

Prima care începe să se construiască şi să aibă o mare valoare este subidentitatea profesională. În

condiţiile dinamicii pieţei muncii, procesul adaptării profesionale nu este foarte simplu, ceea ce îi face

adesea pe tineri să întâmpine dificultăţi în integrarea profesională şi să trăiască insatisfacţii la locul de

muncă generate de inadaptări temporare, conflicte etc. Mulţi tineri părăsesc şcoala cu numeroase idealuri,

aspiraţii, dorinţă de autorealizare. Contradicţia dintre aşteptările şi visele proprii şi ceea ce întâlnesc

efectiv pe plan profesional îi poate face pe unii tineri să trăiască un adevărat „şoc al realităţii”, concretizat

în stări de dezamăgire, stres, disperare, îndoială, simultan cu încercările de găsire a unui alt loc de muncă

(Şchiopu, Verza, 1995). Primul şoc, mai ales în perioadele de criză economică, apare atunci când tânărul

nu găseşte un loc de muncă sau este obligat să accepte un servici care nu corespunde calificării sale, fapt

care îl poate face pe acesta să creadă că pregătirea profesională a fost inutilă sau să se simte respins,

inutil, incapabil să se integreze profesional. După ce reuşesc să se angajeze, mulţi tineri devin curând

decepţionaţi, dezamăgiţi deoarece se izbesc de o serie de greutăţi. Nu puţine sunt şi situaţiile în care

alegerile făcute pot să nu corespundă propriilor capacităţi şi competenţe reale. Pe planul evoluţiei

profesionale, etapa tinereţii cuprinde următoarele substadii (Creţu, 2009):

18

Page 19: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

- 24-28 ani: substadiul uceniciei, stagiului, al adaptării iniţiale la cerinţele şi exigenţele unei profesii, cu o

intensă învăţare practică la locul de muncă;

- 28-32 ani: substadiul integrării profesionale, când are loc stabilizarea pe post, se dezvoltă competenţele,

se obţin rezultate şi aprecieri, cresc interesele profesionale, are loc integrarea în ierarhia profesională;

- 32-35 ani: substadiul stabilităţii profesionale propriu-zise, când creşte responsabilitatea, scade tendinţa

de fluctuaţie, obţinerea de succese profesionale importante, se avansează în ierarhia profesională. Cu

trecerea anilor tinerii acumulează experienţa necesară, eventual îşi completează studiile, se integrează în

colectiv şi preiau obiceiurile colegilor, avansează pe scara ierarhică şi ocupă posturi care implică mai

multă responsabilitate. Încet are loc trecerea spre etapa adultă.

În ceea ce priveşte evoluţia subidentităţii familiale aceasta înregistrează creşteri în fiecare substadiu

al tinereţii, dar în ultimele decenii se manifestă din ce în ce mai accentuat tendinţa de amânare a

momentului întemeierii unei familii până după stablizarea profesională şi dobândirea unei locuinţe. Aşa

cum arată Erikson, la vîrsta tinereţii continuă dezvoltarea identităţii şi problema centrală a acestei

perioade este reprezentată de conflictul dintre căutarea intimităţii şi teama de izolare. Intimitatea

presupune stabilirea relaţiilor apropiate cu un altul, a unui cuplu cu două identităţi, în care nu se pierd

calităţile unice ale nici unuia. Dorinţa de intimitate stă la baza relaţiilor de prietenie şi dragoste dintre

tineri. Cei care nu reuşesc să stabilească astfel de relaţii sfârşesc prin a avea sentimente de inferioritate şi

de izolare. Izolarea presupune incapacitatea sau eşecul în stabilirea reciprocităţii, uneori din cauza că

identitatea personală este foarte slabă, nepregătită pentru crearea unui cuplu, iar tânărului îi este frică să

nu fie respins şi nu are curajul să se apropie de alţii. Căutarea intimităţii conduce de cele mai multe ori la

căsătorie. Cele mai multe căsătorii sunt întemeiate în perioada tinereţii.

Pe planul evoluţiei subidentităţii familiale, etapa tinereţii cuprinde următoarele substadii:

- 24-28 ani: substadiul trăirii intense a intimităţii sub influenţa unui libidou crescut (mai ales în cazul

tinerilor căsătoriţi), în care se înregistrează cel mai înalt nivel de satisfacţie maritală. În cadrul cuplului

marital are loc un proces de adaptare afectivă reciprocă a partenerilor, de dobândire a certitudinii asupra

dragostei celuilalt şi de îndeplinire iniţială a rolurilor maritale. Este prezentă încă dependenţa faţă de

părinţi şi faţă de ajutorul oferit de aceştia pentru îndeplinirea rolurilor maritale. Apariţia copiilor conduce

la achiziţia de noi statusuri şi roluri: cele de părinte. Nu sunt excluse posibile conflicte de rol, insatisfacţii

şi nemulţumiri conjugale, care pot duce la destrămarea cuplului, ca urmare a evenimentelor de viaţă care

depăşesc capacităşile de adaptare ale tinerilor;

- 28-32 ani: substadiul în care se consolidează statutul de sot/soţie şi de părinte, are loc conştientizarea

rolurilor şi obligaţiilor parteneriale reciproce, relaţiile între soţi continuă să fie susţinute de un libidou

puternic, sunt asumate rolurile necesare în educarea copiilor, creşte necesitatea de asigurare a confortului

casnic şi a unui nivel de trai corespunzător;

- 32-35 ani: rolurile de partener sunt stabilizate şi bine articulate, se amplifică şi stabilizează sentimentele

materne şi paterne.

19

Page 20: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

Multe căsnicii se desfac în primii trei ani. Se desfac mai uşor căsătoriile care au fost încheiate prea

devreme (în adolescenţă). Diferenţele mari de vârstă, inteligenţă, personalitate dintre soţi pot contribui la

apariţia unor conflicte şi apoi chiar la divorţ. De asemenea, se ajunge mai uşor la divorţ în cazul familiilor

fără copii, cât şi în cazul în care cel puţin unul dintre soţi provine dintr-o familie în care părinţii au

divorţat, fapt explicat prin interiorizarea unor modele comportamentale nefavorabile pentru menţinerea

căsătoriei. Dintre factorii de care depinde succesul unei căsnicii sunt: asemănarea dintre atitudinile,

interesele, valorile, trebuinţele şi preferinţele partenerilor, abilitatea lor de a comunica între ei şi de a

rezolva neînţelegerile care apar cu o mare frecvenţă în primul an, până când se produce adaptarea

reciprocă etc. În perioada tinereţii în multe familii se nasc copii, fenomen care modifică natura relaţiilor

dintre soţi şi în modul lor de viaţă. Atenţia adulţilor se orientează mai mult spre familie şi mai puţin spre

prieteni şi distracţii. Tânăra mamă îşi îndreaptă grija şi afectivitatea spre copil, ceea ce poate să determine

la soţ impresia că este neglijat. Uneori soţul simte chiar o uşoară gelozie faţă de copil. În unele familii

tinere au loc conflicte datorită intervenţiilor prea frecvente a bunicilor care, deşi bine intenţionaţi, pot da

sfaturi inutile sau critica părinţii care se simt ofensaţi. Alte probleme pot să apară şi după ce mama

reîncepe serviciul, când în cele mai multe cazuri, femeia devine suprasolicitată (mai ales dacă soţul nu o

ajută în treburile casnice), ceea ce poate conduce la surmenaj, iritabilitate, stări depresive, conflicte

familiale.

Subidentitatea socioculturală se dezvoltă în contextul diversificării relaţiilor interpersonale

extrafamiliale cu grupul informal (prieteni, colegi etc.). Deschiderea la viaţa socială şi capacitatea de a

stabili în mod independent relaţii conduc la o mai mare implicare a tinerilor în activităţi de divertisment,

culturale, sportive. Interesele culturale se satisfac prin activităţi diverse: vizionări de spectacole,

lecturarea de cărţi, vizionare programe TV etc.

O tinereţe trăită fericit cu realizări notabile pe toate planurile(profesional, familial, social) şi cu noi

priecte de viitor este fundamentul dezvoltării unor personalităţi adulte pe deplin realizate sub aspectul

capacităţilor psihice, fizice şi psihosociale.

C. Perioada adultă / maturitatea (35 – 65 ani)

1. Caracterizare generală

Maturitatea reprezintă perioada în care nu se produc modificări semnificative, exceptând situaţiile

deosebite (accidente, boală). Schimbările în personalitate, comportament, gândire etc. depind în mai mică

măsură de vârsta cronologică decît de influenţele, evenimentele şi schimbările sociale şi culturale care pot

susţine, dezvolta sau distruge stereotipurile comportamentale formate în etapele anterioare. Cercetările au

relevat şi începuturile scăderii unor forţe fizice şi psihice, astfel că, în viziunea asupra stadiului adult s-a

subliniat fie apariţia scăderilor, fie echilibrul dintre amplificare şi diminuare, fie aspectele de continuare a

dezvoltării psihice sau chiar de atingere a unor vârfuri în integrarea şi adaptarea profesională şi socială.

20

Page 21: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

La vârsta adultă se maturizează mai ales mecanismele stimulativ-energetice şi reglatoare ale

personalităţii. “Maturizarea personalităţii nu este în relaţie necesară cu vârsta cronologică” (G. Allport).

Numeroşi psihologi au considerat că dezvoltarea psihică nu încetează după adolescenţă, ci continuă şi

în perioada adultă ca rezultat al însuşirii de noi cunoştinţe, priceperi şi competenţe, al îmbogăţirii

experienţelor personale de viaţă, al diversificării statusurilor şi rolurilor sociale deţinute, al valorificării

maximale a potenţialului fizic, informaţional şi aptitudinal. C. G. Jung susţine că dezvoltarea psihică este

influenţată atât de procesele psihice interne, subiective, cât şi de influenţele externe (munca, religia etc.).

Jung numeşte acest proces de dezvoltare, care durează toată viaţa şi prin care fiecare persoană încearcă să

se autorealizeze, individuaţie (apud Lejbin, 1982, p. 129). Jung a acordat o atenţie deosebită perioadei de

după 40 de ani şi a observat că după stabilizarea familială şi profesională, multe persoane trec printr-o

perioadă de criză de identitate (midlife crisis = criza de la mijlocul vieţii), asemănătoare cu cea din

adolescenţă, care poate conduce la modificări importante: unele persoane dependente devin mai

independente, cele cu ambiţii profesionale deosebite pot deveni mai interesate de viaţa de familie etc. La

vârsta adultă, „cerinţa de schimbare este atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 şi 50 de ani

omul îşi schimbă fie slujba, fie locuinţa, fie partenerul de viaţă” (Şchiopu şi Verza, 1995, p.308). Jung

consideră că autoanaliza din această etapă şi modificările psihice care urmează au efecte pozitive. Cei

care sunt exagerat de ataşaţi de trecut şi încearcă să menţină aparenţa tinereţii prin comportament pierd

şansa de a se dezvolta psihologic (apud Seamon şi Kenrick, 1992, p. 415).

La fel ca în celelalte stadii, în perioada adultă, alternează perioadele stabile, relativ monotone, cu

perioadele de tranziţie în care, sub influenţa unor evenimente externe, sau chiar în absenţa acestora, omul

analizează perioadele precedente, se întreabă cine este el, în ce direcţie se îndreaptă, care este scopul vieţii

sale. E. Erikson consideră că, în etapa adultă conflictul principal este cel dintre generare şi stagnare.

Cei caracterizaţi prin capacitate de generare stabilesc mai multe relaţii interpersonale, devin mai

înţelegători, mai generoşi şi încearcă să ajute şi să genereze modificări pozitive şi la alţii. Datorită poziţiei

sociale şi experienţei acumulate, ei pot ajuta tinerii să îşi înceapă viaţa profesională şi familială, pot

acţiona pentru obţinerea unor modificări pozitive în societate. Opusul generării este stagnarea în

dezvoltarea personalităţii însoţită de frustrări datorate faptului că persoana nu a reuşit să-şi atingă

scopurile propuse. Aceşti adulţi devin egocentrici, neinteresându-se decât de problemele lor şi ale

familiilor lor.

2. Periodizare (substadii):

• Adultul tânăr (35-45 ani): integrare şi adaptare profesională intensă, statut şi roluri familiale şi

sociale, încărcate de responsabilitate;

• Adultul matur (45-55 ani): persoana atinge vârful în ierarhia profesională, poate avea roluri

sociale, economice amplificate, simultan cu diminuarea rolurilor parentale;

21

Page 22: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

• Adultul tardiv (55-65 ani): preocupat de menţinerea competenţei sale profesionale şi de pregătirea

ieşirii din activitate; se diminuează, în continuare, rolurile parentale, dar se pot păstra sau chiar amplifica

rolurile sociale, politice etc.

3. Caracteristici biologice şi psihologice

Vârsta maturităţii este sintetic descrisă de Tinca Creţu în cartea sa „Psihologia vârstelor” (2009) prin

prisma unei diversităţi de trăsături psihice şi psiho-sociale care configurează un profil psihologic distinct

de cel al altor etape de vârstă. În primul rând, trebuie ştiut faptul că, la cele mai multe persoane, există pe

întreaga durată a stadiului adult un nivel funcţional organic stabilizat, ca o condiţie de fond a desfăşurării

optime a tuturor activităţilor. Pe fondul acestui echilibru organic se înregistrează unele schimbări discrete

începând de pe la vârsta de 45-50 ani. Toate aceste schimbări au ritmuri diferite la persoane diferite, la fel

ca şi ecou în planul vieţii psihice unde stimulează găsirea unor modalităţi de compensare. De regulă, până

la 45 – 50 de ani nu apar probleme deosebite de sănătate. La femei, menopauza produce o serie de

simptome fizice şi psihice (diminuarea forţei fizice, anxietate, labilitate afectivă), dar această perioadă

este urmată, de obicei, de o îmbunătăţire relativă a stării de sănătate.

Una dintre caracteristicile psihice specifice adulţilor este capacitatea de organizare a vieţii, de reacţie

la schimbări şi de adaptare la noile condiţii de mediu, caracteristică ce îmbracă forme extrem de variate.

Chiar dacă la adulţi nu putem vorbi despre stadii ale dezvoltării fizice, intelectuale, morale etc., totuşi

există anumite caracteristici determinate social şi cultural, cum ar fi: rolurile şi statutele asumate (sociale,

profesionale, familiale, economice etc.). Alegerea timpului propriu pentru anumite evenimente sociale

(căsătorie, naştere, educaţia copiilor, alegerea carierei etc.) variază la persoanele adulte şi de la o cultură

la alta.

Cercetările realizate asupra gândirii şi inteligenţei adulţilor (Creţu, 2009, p. 338-342) au arătat că în

perioada adultă, inteligenţa şi creativitatea rămân la un nivel relativ constant. Toate capacităţile

senzoriale, ca şi atenţia suportă modificări sub influenţa profesiei, înregistrându-se o profesionalizare

accentuată a acelor capacităţi cognitive solicitate mult în profesie şi o menţinere a acestora la parametrii

optimi de funcţionare mai mult timp. Atenţia, memoria, forţa fizică scad lent după 50 de ani. Psihologii

consideră că scăderea performanţelor intelectuale şi a forţei fizice se datorează în mai mare măsură

abuzului de nicotină, cafea, alcool, somnifere şi stresului decât vârstei (Şchiopu, 1983, p. 242).

Manifestarea capacităţilor intelectuale la adulţi este puternic influenţată de profesie. O muncă în care

persoana este constant solicitată intelectual contribuie la menţinerea şi chiar la sporirea acestor capacităţi.

Randamentul intelectual este mai mare la cei care au avut o instrucţie şcolară mai bună şi mai îndelungată

şi, mai ales, dacă au o profesie intelectuală. Străduinţa oricărei persoane de a obţine o calificare

superioară este un factor important de îmbunătăţire a nivelului gândirii şi inteligenţei sale. Capacităţile

intelectuale neantrenate scad la orice vârstă. Adulţii nu sunt inferiori faţă de alte vârste în ceea ce priveşte

capacitatea de învăţare doar că destul de mulţi învaţă mai puţin decât ar putea şi nu fac nimic pentru a-şi

conserva aceste calităţi. Comparativ cu cel al persoanelor tinere, modul de învăţare al adulţilor prezintă

22

Page 23: Psihopedagogia Adolescentilor, Tinerilor, Adultilor

unele caracteristici faborabile pentru obţinerea unui randamant bun, şi anume: a) adultul poate trece mai

uşor de la aspectele abstracte la cele concrete ale unei probleme, dispunând de o experienţă profesională

mai amplă şi mai variată; b) reuşeşte să extragă mai repede ceea ce este important şi semnificativ dintr-un

material ce trebuie învăţat; c) cei cu o şcolaritate îndelungată reuşesc să se orienteze şi să aleagă cu succes

între surse variante de informare; d) disting mai repede aspectele aplicative ale cunoştinţelor însuşite; e)

reuşesc să-şi însuşească prin învăţare noi metode şi procedee de a face faţă exigenţelor unei profesii; f)

dau dovadă de rigoare şi precizie în ceea ce învaţă. Dinamica învăţării are însă şi particularităţi

individuale (Creţu, 2009).

4. Activitatea profesională şi viaţa familială

Pe planul activităţii profesionale, etapa adultă cuprinde următoarele substadii:

- între 35 – 40 ani: la începutul acestei etape, adulţii ocupă funcţii de nivel mediu în ierarhia

profesională. Mulţi simt însă nevoia de perfecţionare, înscriindu-se la diferite cursuri, a doua facultate etc.

- perioada de după 40 de ani: este, de obicei, perioada celei mai mari productivităţi şi responsabilităţi

profesionale, în care randamentul şi experienţa profesională sunt ridicate. Mulţi au în subordine persoane

mai tinere pe care încearcă să le conducă şi să le înveţe.

Persoanele care suferă eşecuri pe plan profesional (şomaj etc.) devin anxioase, tensionate, caută

vinovaţi etc. Referitor la consecinţele psihologice ale şomajului, au fost identificate 4 stadii prin care trec

şomerii: 1. după şocul iniţial apar relaxarea şi uşurarea, persoana având încredere în abilitatea sa de a găsi

un nou loc de muncă; 2. se depun eforturi pentru obţinerea unui loc de muncă, iar dacă nu reuşeşte, trece

în a treia fază; 3. apare îndoiala legată de posibilitatea găsirii unui loc de muncă, eforturile depuse în acest

sens devin neregulate, iar relaţiile cu familia şi prietenii încordate; 4. dacă totuşi nu s-a reuşit găsirea unui

loc de muncă, se ajunge la apatie şi indiferenţă, fază în care şomerul se simte neajutorat şi îşi imaginează

cu greu că va mai munci vreodată (apud Birch, 2000, p. 292).

Pe planul vieţii familiale, cei mai mulţi adulţi îndeplinesc simultan trei roluri familiale: de părinte,

soţ/soţie şi de copil. Ei trebuie să îşi împartă timpul între copii, soţ/soţie şi părinţii care sunt în vârstă şi de

multe ori au nevoie de îngrijire. Datorită poziţiei pe care adulţii o ocupă între copiii şi părinţii lor, unii

folosesc expresia „generaţia sandwich”. Din aceste motive mulţi adulţi sunt tensionaţi şi au senzaţia lipsei

de timp. Cea mai importantă schimbare în viaţa de familie se produce atunci când copiii părăsesc familia.

Deşi la început plecarea copiilor produce o stare afectivă neplăcută, mai târziu, în multe familii, se

observă o îmbunătăţire a relaţiilor dintre soţi simultan cu scăderea responsabilităţii părinţilor faţă de copii

şi cu creşterea timpului liber pe care îl pot dedica pasiunilor lor. Chiar şi după plecarea copiilor, în multe

familii relaţiile dintre părinţi şi copii rămân strânse. Odată cu apariţia nepoţilor, mulţi bunici îşi asumă

roluri importante în îngrijirea acestora.

23