Universitatea Titu Maiorescu

Facultatea de Psihologie

Rolul terapiei cognitiv-comportamentale în

ameliorarea anxietăţii la toxicomani

Profesor coordonator

Prof. dr. Irina Holdevici

Absolvent

Şoiman Amalia Nicoleta

-Bucureşti 2006-

Cuprins

I. Introducere.............................................................................................................3

II. Abordarea teoreticǎ...............................................................................................5

Capitolul 1 – Toxicomania..................................................................................5

1.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ a toxicomaniei.........................................5

1.2. Definiţie şi caracterizare generalǎ a drogurilor..............................................7

1.3. Clasificarea drogurilor...................................................................................8

1.4. Profilul de personalitate al toxicomanului...................................................12

1.5. Tratamente...................................................................................................15

1.6. Concluzii......................................................................................................18

Capitolul 2 – Anxietatea....................................................................................23

2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ................................................................23

2.2. Clasificarea anxietǎţii...................................................................................26

2.3. Anxietatea generalizatǎ................................................................................32

2.4. Concluzii......................................................................................................38

2.5. Corelaţia anxietate-toxicomanie..................................................................41

Capitolul 3 – Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ...................................43

3.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ................................................................43

3.2. Demersul terapeutic în terapia cognitiv-comportamentalǎ..........................46

3.3. Tehnici şi metode cognitiv-comportamentale..............................................50

3.4. Terapia cognitiv-comportamentalǎ în anxietate...........................................59

III. Desfăşurarea cercetării........................................................................................63

1. Obiective.........................................................................................................63

2. Ipoteze.............................................................................................................63

3. Subiecţii participanţi la cercetare....................................................................63

4. Metode şi tehnici utilizate...............................................................................63

5. Studiu de caz..................................................................................................64

6. Interpretarea datelor......................................................................................103

1

IV. Concluzii.............................................................................................................106

V. Bibliografie.........................................................................................................107

VI. Anexe...................................................................................................................110

2

Capitolul I

Introducere

Fascinaţia oamenilor pentru droguri nu este un fenomen nou, substanţele

psihoactive fiind cunoscute şi utilizate în toate perioadele istorice. Folosirea substanţelor

toxice reprezintǎ o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin

ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin morbiditatea şi

mortalitatea de care este strâns legatǎ.

În România, dupǎ cǎderea regimului comunist, fenomenul toxicomaniei a luat

amploare, patria noastrǎ a devenit atât o ţarǎ de tranzit referitor la problema drogurilor,

cât şi o piaţǎ de desfacere, consumul de substanţe ilicite intensificându-se spectaculos în

ultimii ani. De aceea a fost necesarǎ dezvoltarea unor politici sociale care sǎ vizeze atât

prevenirea cât şi reducerea acestui flagel.

Rolul şi importanţa domeniului adicţiilor sunt relevate atât în literatura de

specialitate cât şi în cea de interes general care vede o schimbare a relaţiei individului cu

plǎcerea, riscul şi chiar cu moartea. Cauza determinantǎ a folosirii substanţelor toxice

rezultǎ din intervenţia mai multor factori, fiind cauzatǎ atât de o presiune socialǎ, cât şi

de o problematicǎ personalǎ: probleme de desfǎşurare ale individului, disfuncţii familiale,

dar şi dificultǎţi de adaptare socialǎ. Consecinţele conduitelor toxicomanice asupra

adaptǎrii sociale, dar mai ales asupra evoluţiei psihologice sunt precum o spiralǎ

negativǎ, interactivǎ care poate duce la îmbolnǎvirea individului, ajungând astfel un

toxicoman.

Din pǎcate, persoana dependentǎ nu se confruntǎ numai cu toxicomania, ci şi cu

alte tulburǎri psihice precum anxietatea. Majoritatea toxicomanilor prezintǎ stǎri

anxioase, stǎri ce le provoacǎ un disconfort psihic şi fizic major. Acestea sunt întâlnite

atât la consumatori, cât şi la cei aflaţi în cura de dezintoxicare. Stǎrile de anxietate ale

toxicodependenţilor sunt induse de o gândire negativǎ, de o gândire distorsionatǎ. De

aceea o soluţie de ameliorare sau chiar de vindecare a acestei tulburǎri este psihoterapia

cognitiv-comportamentalǎ. Având în vedere cǎ aceastǎ lucrare vizeazǎ ameliorarea

3

stǎrilor de anxietate ale toxicomanilor aflaţi în cura de dezintoxicare s-a pus accent pe

una din tehnicile specifice terapiei cognitiv-comportamentale, şi anume modelul ABC.

La alegerea acestei teme au existat atât factori interni, cât şi externi.

Confruntându-mǎ cu aceastǎ problemǎ în multe situaţii de viaţă, am hotǎrât sǎ mǎ implic

în procesul de recuperare a persoanelor care au făcut primul pas în acest sens.

Ceea ce am încercat sǎ demonstrez prin cercetarea de faţǎ este faptul cǎ terapia

cognitiv-comportamentalǎ are o contribuţie importantǎ în ameliorarea anxietǎţii la

toxicodependenţii aflaţi în cura de dezintoxicare. Pentru a dovedi acest lucru a fost

necesarǎ o abordare teoreticǎ a celor trei concepte, respectiv toxicomanie, anxietate şi

terapie cognitiv-comportamentalǎ. Aceasta se regǎseşte în capitolul II al lucrǎrii, unde am

prezentat exhaustiv opiniile mai multor autori cu privire la aceste variabile.

Capitolul III reprezintǎ cea de a doua parte a lucrǎrii şi anume prezentarea

întregului act de cercetare. Astfel, am pornit de la ipoteza cǎ pacientul toxicoman are stǎri

de anxietate, acestea pot fi ameliorate cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale, şi,

dacǎ acestea sunt ameliorate şansele de recidivǎ sunt diminuate. Pentru a demonstra

aceste presupuneri m-am folosit de studiul de caz, interviu, observaţie, de chestionarul

BAI şi de modelul ABC. La aceastǎ cercetare au participat 10 subiecţi heroinomani

internaţi la Spitalul ,,Al. Obregia” în secţia XVI-Psihiatrie.

În ultimul capitol rezervat concluziilor sunt prezentate rezultatele obţinute şi

valorificarea acestora în practicǎ şi teorie.

4

Capitolul II

Abordare teoretică

1.Toxicomania

1.1. Definiţia şi caracterizarea generalã a toxicomaniei

Tentaţia de a evada din realitate, de a ajunge la stǎri euforice existǎ încǎ din

antichitate când se fumau anumite ierburi cu efecte afrodisiace si halucinogene. Dacǎ în

antichitate existau doar droguri naturale, ulterior, datoritǎ situaţiilor limitǎ şi în special a

rǎzboaielor, oamenii de ştiinţǎ au creat drogurile (substanţele) artificiale care erau folosite

pentru armatele diverselor popoare ce trebuiau sǎ reziste în regim de rǎzboi, de multe ori

fǎrǎ apǎ şi hranǎ şi pentru anihilarea durerii cauzate de rǎni.

Astfel, în secolul XVII s-a descoperit morfina (calmant pentru durerile

provocate de rǎni), iar apoi s-a realizat cǎ aceasta duce foarte repede la dependenţǎ fizicǎ

si psihicǎ. S-a cǎutat un înlocuitor şi, prin derivarea morfinei cu opiumul s-a descoperit

heroina care iniţial se credea cǎ nu dǎ dependenţǎ aşa de mare ca morfina. În realitate

dependenţa de heroinǎ e de şapte ori mai mare decât cea de morfinǎ. Dupǎ primul rǎzboi

mondial aceste substanţe au început sǎ fie consumate în toatǎ lumea, astfel fenomenul

toxicomaniei a luat amploare, dependenţa putând fi legatǎ de consumul unui singur drog

sau de utilizarea mai multor droguri (politoxicomanie) în doze ne-terapeutice şi în scopuri

ne-medicale. Astfel, prin consumul de droguri, individul încearcǎ sǎ obţinǎ stǎri de

beatitudine, de reverie, de plenitudine şi de satisfacţie interioarǎ, dar şi un refugiu ca

soluţie la situaţiile de impas ale vieţii cǎrora el nu le poate face faţǎ.

În literatura de specialitate existǎ mai mulţi termeni care definesc uzul şi abuzul

de substanţǎ printre care: toxicomanie, toxicodependenţǎ, adicţie, drogodependenţǎ,

5

dependenţǎ de droguri şi farmacodependenţǎ. Toxicomania este o stare psihosomaticǎ ce

rezultǎ în urma interacţiunii individului cu un produs psihoactiv (psihotrop) specific

având drept consecinţe tulburǎri de comportament şi alte reacţii care presupun o dorinţǎ

invincibilǎ, permanentǎ continuǎ sau periodicǎ de a consuma drogul pentru obţinerea

anumitor efecte psihice. În cazul în care consumul de droguri este suprimat se

declanşeazǎ tulburǎri severe de diferite forme, grade şi intensitãţi. Organizaţia Mondialǎ

a Sǎnǎtǎţii (1957) defineşte toxicomania ca o stare de intoxicaţie periodicǎ sau cronicǎ

determinatǎ de consumarea repetatǎ a unui drog (natural sau sintetic). Antoine şi Maurice

Porot înţeleg prin toxicomanie “apetenţa anormalǎ şi prelungitǎ manifestatǎ de cǎtre

anumiţi indivizi pentru substanţele toxice sau droguri pe care le-au cunoscut accidental

sau le-au cǎutat cu intenţie efectul analgezic, euforic sau dinamizator, apetenţǎ care

devine rapid obişnuinţǎ tiranicǎ şi care atrage dupǎ sine aproape inevitabil creşterea

progresivǎ a dozelor” (Toxicomaniile, p. 7). Pentru a înţelege mai bine acest concept, este

necesar sǎ se clarifice semnificaţia termenilor dependenţǎ, dependenţǎ fizicǎ, dependenţǎ

psihicǎ, drog, toleranţǎ şi sevraj, cu care toxicomania opereazǎ. Astfel, dependenţa

reprezintǎ dorinţa de a consuma periodic sau continuu o substanţǎ toxicǎ pentru a obţine

din acest fapt o plǎcere sau pentru a risipi o stare de indispoziţie. Dependenţa psihicǎ este

starea mentalǎ caracterizatǎ prin impulsul pacientului spre consumul periodic sau

continuu al drogului, în scopul dobândirii unei plǎceri sau al anulǎrii unei stǎri de

tensiune. Dependenţa fizicǎ reprezintǎ starea adaptativǎ care are drept consecinţe apariţia

unor tulburǎri fizice intense, când este stopatǎ administrarea substanţei sau dupǎ

neutralizarea acţiunii sale de cǎtre un antagonist specific. Toleranţa se manifestǎ prin

necesitatea de a mǎri progresiv dozele pentru a se obţine efectul dorit. Sevrajul este

caracterizat de survenirea simptomelor somatice dupǎ stoparea sau reducerea unui drog

care se utilizeazǎ regulat. Se numeşte drog substanţa naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la

dependenţǎ. Definiţia clinicǎ este mai precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive,

susceptibile de a induce efecte psihice trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei

stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ” (Henri Chabrol, pag. 7).

Astfel, din cele menţionate mai sus, reies urmǎtoarele caracteristici

psihopatologice ale toxicodependenţei: nevoia permanentǎ de consum continuu sau

periodic a unui drog natural sau sintetic, cu tendinţa de a creşte doza iniţial administratǎ;

6

dependenţa fizicǎ şi psihicǎ; neputinţa de a renunţa la utilizarea drogurilor; manifestǎri

psihopatologice si fiziologice care apar în cazul întreruperilor bruşte a consumului de

substanţe; degradarea fizicǎ, psihicǎ, moralǎ şi socialǎ în urma utilizǎrii îndelungate a

drogurilor.

Deşi dependenţii de droguri sunt consideraţi nişte delicvenţi, ei sunt în realitate

oameni bolnavi ajunşi în stare de iresponsabilitate pentru faptele lor.

1.2. Definiţia şi caracterizarea generalǎ a drogurilor

În ultimii ani, la majoritatea buletinelor de ştiri televizate sau nu, auzim cǎ a mai

fost prins un traficant de droguri, cǎ un tânǎr s-a sinucis în urma consumului de

stupefiante, cǎ a avut loc o crimǎ, ucigaşul fiind consumator de substanţe toxice sau cǎ un

individ a murit datoritǎ unei supradoze. Aşadar, folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o

problemǎ majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are

asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii sociale, prin mortalitatea de care este strâns legatǎ.

În ceea ce priveşte traficul de droguri, România este o ţarǎ de tranzit dinspre

Orientul Mijlociu cǎtre Europa de Vest şi astfel dupǎ 1989 a devenit o ţarǎ consumatoare.

În perioada ’90-’96 cuiburile traficanţilor şi consumatorilor de droguri erau cǎminele

studenţeşti, apoi s-au extins şi prin baruri, discoteci, case de rromi şi chiar la colţ de

stradǎ. Traficul de droguri a devenit o afacere rentabilǎ în România, dar în acelaşi timp şi

o mare problemǎ la nivel macro şi microsocial.

Mulţi oameni de ştiinţǎ încearcǎ sǎ explice şi sǎ anihileze acest fenomen. De

exemplu, Antoine Porot a definit drogul ca fiind o “substanţǎ naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ

sǎ ducǎ la o dependenţǎ: se foloseşte în general în farmacologie pentru a desemna orice

produs a cǎrui administrare la animalul de experienţǎ provoacǎ un rǎspuns al acestuia.

Este sinonim pentru evitarea termenului de medicament”. Definiţia clinicǎ este mai

precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice

trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau fizicǎ”

(Henri Chabrol, p.7). Eusebiu şi Laura Tihan definesc drogul ca o “substanţǎ de origine

vegetalǎ, animalǎ sau universalǎ care serveşte la prepararea anumitor medicamente:

7

narcotice, stupefiante (medicamente care inhibǎ centrii nervoşi provocând o stare de

inerţie fizicǎ şi psihicǎ, care prin folosire repetatǎ dǎ naştere obişnuinţei)”.

În dicţionarul de psihiatrie (J. Postel) drogul este “substanţa care, introdusǎ în

organismul uman, poate modifica una sau mai multe dintre funcţiile sale. Termenul

desemneazǎ substanţe psihotrope, susceptibile de a genera o dependenţǎ, fiind deci

toxicomanogene. Actualmente termenul desemneazǎ substanţe interzise utilizate de

toxicomani.

1.3. Clasificarea drogurilor

În funcţie de criteriile adoptate existǎ diverse forme de clasificare a drogurilor.

În 1924, L. Lewin în “Phantastica” distinge cinci grupe de substanţe dupǎ efectele cǎutate

de utilizatori:

a) Euphorica – substanţele care produc liniştea interioarǎ şi un sentiment de

bunǎ fiinţare, cuprinzând îndeosebi opiaceele; Lewin a adǎugat aici şi cocaina;

b) Phantastica – drogurile care corespund halucinogenelor (peyotl, datura);

Lewin a adǎugat canabisul şi derivatele sale;

c) Inebriantia – substanţele care produc beţia: alcool, eter;

d) Hypnotica – substanţele care provoacǎ somn; la vremea lui Lewin erau

cloralul, kawakawa şi veronalul; astǎzi li se adaugǎ toate barbituricile, tranchilizantele şi

somniferele;

e) Excitantia – substanţele ce reprezintǎ stimulente: cafea, kat, la care se adaugǎ

azi amfetaminele şi cocaina.

O altǎ clasificare este cea datǎ de J. Delay şi P. Deniker aceasta fiind compusǎ

din trei grupe:

1) Psiholepticele care diminueazǎ activitatea psihicǎ; se includ aici

neurolepticele cu efect antidelirant utilizate în psihoze, tranchilizantele, sedativele,

anxioliticele şi hipnoticele (somnifere, barbiturice);

8

2) Psihoanalepticele care stimuleazǎ activitatea psihicǎ includ nooanalepticele

care stimuleazǎ vigilitatea (cafea, amfetaminele) şi timoanalepticele care au un efect

pozitiv asupra dispoziţiei (antidepresive);

3) Psihodislepticele care corespund halucinogenelor şi canabisului, iar pentru

unii, stupefiantelor precum şi alcoolului.

Cele mai frecvente clasificǎri ale drogului sunt:

a) dupǎ efectul produs asupra SNC : se pot identifica produse depresoare (opiul, morfina,

heroina, barbituricile, benzodiazepinele, tranchilizantele, hipnoticele, metaqualona, etc.);

produse stimulente (cocaina, crack-ul, khat-ul, amfetaminele, anorexigenele, etc.) şi

produse peturbatoare sau halucinogene (canabis, LSD, fencyclidina, mescalina,

psilocybina etc.)

b) dupǎ originea produsului regǎsim produse naturale, produse de semi-sintezǎ şi produse

de sintezǎ;

c) dupǎ regimul juridic al substanţelor sunt întâlnite substanţe a cǎror fabricare şi

administrare sunt supuse controlului (morfina şi barbituricile) şi substanţe total interzise

(LSD, heroina, crack-ul);

d) dupǎ dependenţa generatǎ sunt droguri care creeazǎ dependenţǎ psihicǎ, droguri ce

creeazǎ dependenţǎ fizicǎ şi droguri ce dau dependenţǎ mixtǎ.

Pentru a aborda aceastǎ temǎ cât mai exhaustiv voi face o scurtǎ trecere în

revistǎ a celor mai utilizate droguri. Astfel sunt întâlnite urmǎtoarele grupe de droguri:

-substanţe psihotrope şi substanţe stupefiante care modificǎ percepţia şi activitatea

mentalǎ. Acestea cuprind: depresoarele, halucinogenele, analgezicele, hipnoticele,

stimulentele.

Depresoarele micşoreazǎ activitatea SNC încetinind funcţiile vitale şi reflexele,

calmeazǎ şi relaxeazǎ. În doze bine determinate sunt utilizate în medicinǎ, mai ales ca

sedative pentru a induce somnul. Barbituricele şi tranchilizantele minore sunt depresoare

ale SNC; de asemenea, analgezicele opioide acţioneazǎ ca depresoare ale SNC.

Halucinogenele acţioneazǎ asupra SNC şi conduc la apariţia iluziilor senzoriale

sau a halucinaţiilor. Cunoscute şi sub denumirea de “droguri psihodelice” în rândul lor se

înscriu dietilamida acidului lisergic (LSD), fencyclidina, psilocybina şi unele amfetamine

substituite la nucleul benzenic (Ecstasy, Adam).

9

Analgezicele influenţeazǎ reacţia la durere diminuând sau înlǎturând tulburǎrile

psihice care o însoţesc (anxietatea, tensiunea psihologicǎ, indispoziţia).

Hipnoticele sunt substanţe depresoare ale SNC care induc somnul. Barbituricile,

metaqualana şi clorahidratul sunt exemple de hipnotice. Numeroase droguri pot fi

concomitent sedative şi hipnotice.

Stimulentele intensificǎ activitatea SNC şi stimuleazǎ activitatea creierului şi a

unor centri nervoşi din mǎduva spinǎrii. Anumite stimulente au pe plan internaţional o

utilizare terapeuticǎ legalǎ, cum ar fi anorexigenele (reduc pofta de mâncare) şi unele

medicamente pentru tratarea depresiilor psihice.

-amfetaminele şi alte stimulente (efedrinǎ, crank, ice, rocks, MDMA, extasy) produc

stǎri de euforie, lipsa oboselii, pot realiza performanţe în cadrul unor acţiuni simple,

mǎresc nivelul de activitate, produc anorexie, duc la creşterea nivelului de violenţǎ.

Amfetaminele creeazǎ dependenţǎ, pot fi administrate oral, injectate sau inhalate (prizate)

pe cale nazalǎ sau fumate. Consumul de amfetamine conduce la modificǎri psihologice

sau comportamentale dezadaptative, semnificative clinic, cum ar fi euforia sau aplatizarea

afectivǎ, modificarea de sociabilitate, hipervigilitatea, sensibilitatea interpersonalǎ,

tensiunea sau mânia.

-substanţele de origine naturalǎ care sunt cocaina, cannabisul şi ciupercile

halucinogene. Cocaina este un produs natural care se obţine din frunzele plantei de coca

şi are efecte asemǎnǎtoare cu ale altor stimulente, fiind una din cele mai adictive

substanţe folosite frecvent. Este un drog cu acţiune de scurtǎ duratǎ care produce efecte

rapide şi puternice asupra SNC atunci când e administratǎ intravenos sau fumatǎ.

Efectele principale ale cocainei sunt euforia, senzaţia de creştere a energiei, acuitatea

mentalǎ mǎritǎ, creşterea conştiinţei senzoriale, anorexie, anxietate crescutǎ şi

susceptibilitate, nevoie scǎzutǎ de somn, încredere în sine mǎritǎ. Din planta canabis se

obţin mai multe forme care pot fi fumate sau consumate oral, acestea purtând denumiri

diferite: marijuana, haşiş, sensimilla. Modificǎrile comportamentale sau psihologice

dezadaptative semnificative clinic induse de canabis sunt: deteriorarea coordonǎrii

motorii, euforie, anxietate, deteriorarea judecǎţii, senzaţie de încetinire a timpului,

retragere socialǎ. Foarte rar pot apǎrea reacţii depresive acute care sunt în general puţin

10

grave şi trecǎtoare, dar pot necesita intervenţie psihiatricǎ. Ciupercile halucinogene au

efecte similare cu canabisul.

-opiaceele sunt derivaţi ai opiului, produşi prin metode de prelucrare relativ simple, mai

mult fizice decât chimice; opioidele includ şi substanţe recente produse prin sinteze

chimice uneori destul de complexe (Kaplan & Sadock, p.121). Opioidele se împart în

naturale (opium, morfina, codeina), semisintetice (heroina, hydromorphone, oxycodone)

şi sintetice (metadona, buprenorfina, meperdine). Consumul de opiacee produce

modificǎri dezadaptative psihologice şi comportamentale semnificative clinic care apar la

scurt timp dupǎ uzul acestora, cum ar fi: euforie iniţialǎ urmatǎ de apatie, disforie,

agitaţie sau lentoare psihomotorie, deteriorarea judecǎţii, deteriorarea funcţionǎrii sociale,

constricţie pupilarǎ, torpoare, dizartrie, deteriorarea atenţiei şi a memoriei.

Heroina este un antidepresiv al SNC, produce o stare de bunǎstare, de reverie,

eliminǎ durerea şi induce somnul. Intoxicaţia severǎ datoratǎ unei supradoze de heroinǎ,

poate duce la comǎ, dilataţie pupilarǎ, depresie, pierderea cunoştinţei care în extremǎ

cauzeazǎ moartea. Consumul de herionǎ dǎ naştere senzaţiilor euforice, activeazǎ regiuni

cerebrale prin care se produce dependeţa fizicǎ şi psihologicǎ caracterizatǎ prin dorinţa

pentru drog, toleranţǎ (necesitatea pentru doze din ce în ce mai mari pentru a ajunge la

acelaşi rezultat) şi sevraj dureros şi periculos ce include panicǎ, frisoane, anxietate, greaţǎ

sau vomǎ, insomnie, febrǎ, diaree, lǎcrimare sau rinoree. Aceastǎ substanţǎ consumatǎ în

perioada de sarcinǎ creşte riscul de avort şi naştere de copil mort. Copilul aflat în uter

poate ajunge la naştere în sevraj şi existǎ posibilitatea sǎ manifeste diferite probleme de

dezvoltare. De obicei consumatorii îşi injecteazǎ heroina intravenos în braţe, gambe,

glezne, sub limbǎ, dar pot injecta şi subcutanat, intramuscular, pot fuma sau inhala

(priza). Fiecare mod de administrare aduce cu sine posibilitatea instalǎrii bolilor prin

contaminare, SIDA, hepatitǎ, pneumonie şi pericolul supradozei deoarece concentraţia şi

tǎria drogului sunt variabile ce nu pot fi monitorizate.

Diacetilmorfina sau diamorfina, cǎci aşa se mai numeşte heroina, este o pudrǎ

de culoare albǎ, bej sau maro ce degajǎ un miros specific înţepǎtor şi are gust amǎrui. Ea

se traficheazǎ sub forma unor mici pacheţele numite “bile”, cântǎrind între 0,01 grame şi

5 grame, foarte rar pure, de obicei în amestec cu alte substanţe sau ingrediente ca laptele

praf şi huma. În prezent se fabricǎ doar în laboratoarele clandestine şi existǎ patru

11

sortimente de heroinǎ, respectiv heroina 1, 2, 3 şi 4. Heroina 1 şi 2 nu sunt prea cǎutate

pentru cǎ au o concentraţie micǎ de substanţǎ activǎ; heroina 3 se mai numeşte brown-

sugar, Hong-Kong Rocks, Vogelfutter şi are o concentraţie de pânǎ la 60%

diacetilmorfinǎ; heroina 4 este diluatǎ cu diferite substanţe chimice (manitol, talc şi

bicarbonat) pentru cǎ ea conţine diacetilmorfina în proporţie de 60-95%. Efectele cǎutate

de consumatori sunt o reacţie de euforie (flash), dupǎ care urmeaz o stare de destindere,

de relaxare, de cǎutare de sine, stare ce dureazǎ între douǎ şi şase ore. Prin inhalare sau

fumatǎ aceste efecte sunt mai puţin puternice, dar indiferent de metoda folositǎ pentru

consum dependenţa fizicǎ şi psihicǎ apare la prima administrare. Odatǎ cu dependenţa

apar şi efectele nefaste cum ar fi: îngustarea pupilei, încetinirea ritmului cardiac, greţuri,

tulburǎri intestinale, urinare, hepatitǎ viralǎ, pneumonii, supradoza care poate fi fatalǎ.

Heroina poate cauza nebunie temporarǎ, comportament violent şi psihozǎ, iar

consumatorii crezând cǎ pot face lucruri extraordinare, sunt adesea deziluzionaţi de

capacitǎţile lor. Pentru recuperarea heroinomanilor este nevoie de un lanţ terapeutic

complex: retragerea clientului din consum gradual sau imediat, folosirea medicaţiei

pentru a uşura efectele fizice ale sevrajului, medicaţie antidepresivǎ administratǎ cu

scopul de a regla sistemul nervos, prescrierea metadonei ca substitut pentru heroinǎ, se

impun consilierea şi diverse tipuri de psihoterapie.

Dupã cum se observǎ, dintre toate drogurile am pus accent pe heroinǎ deoarece

în cercetarea de faţǎ sunt studiate fenomenele care îi privesc pe cei aflaţi în tratament de

recuperare în urma dependenţei de heroinǎ.

1.4. Profilul de personalitate al toxicomanului

Din subcapitolele anterioare se poate deduce cǎ aportul de droguri conduce la

un polimorfism psihopatologic, configurând astfel un anumit profil de personalitate al

toxicomanilor.

B. Ball afirma cǎ “intrarea în toxicomanie se face prin poarta durerii, a

voluptǎţii şi a grijilor”. De aici se desprinde importanţa factorului emoţional-afectiv,

aspectul moral şi socio-cultural al utilizǎrii drogurilor de cǎtre comunitatea suferindǎ.

12

Psihanaliza abordeazǎ toxicomaniile ca pe nişte forme sublimate ale unor pulsiuni

refulate, o formǎ particularǎ de realizare a “principiului plǎcerii” caracteristicǎ Eurilor

imature, slabe, narcisice şi masochiste.

Pentru conturarea profilului de personalitate al toxicomanului consider necesarǎ

trecerea în revistǎ a factorilor etio-patogenetici şi de personalitate, a descrierii

personalitǎţii toxicomanilor, precum şi a trǎsǎturilor caracteristice ale acestora.

Cei mai importanţi factori etio-patogenetici şi de personalitate care determinǎ

individul sǎ consume droguri sunt:

curiozitatea, cǎutarea de senzaţii noi, de inedit, atracţia exercitatǎ de o plǎcere

interzisǎ, fascinaţia legatǎ de percepţia unui potenţial pericol;

conotaţia antisocialǎ a abuzurilor de substanţe toxice, fapt care dǎ semnificaţia

unui refuz al valorilor sociale, al sistemului, evadarea dintr-o lume perceputǎ ca

ostilǎ;

cǎutarea naivǎ a unei forme noi de comunicare cu alţi indivizi care împǎrtǎşesc

aceleaşi idealuri;

tentativa disperatǎ de a relua comunicarea ruptǎ cu apropiaţii datoritǎ principiilor

morale rigide ale acestora;

drogul poate oferi iluzia temporarǎ a unei creşteri a performanţelor intelectuale

ale individului, sau a capacitǎţii de creaţie artisticǎ;

nevoia de afirmare narcisicǎ prin satisfacţia produsǎ de efectul drogului;

compensaţia dificultǎţilor unor subiecţi de a tolera frustrǎrile şi legat de acestea,

maturizarea lor afectivǎ şi sexualǎ deficitarǎ.

Descrierea personalitǎţii toxicomanului

Drogul nu face discriminǎri, nu ţine cont de vârstǎ, sex, poziţie socialǎ, priveşte

atât personalitatea individualǎ cât şi societatea cǎreia îi aparţine. Fenomenul toxicomaniei

se dezvoltǎ cu precǎdere în situaţii de crizǎ, atunci când se pun probleme mai dificile,

diferite şi fluctuante. La nivel macrosocial aceastǎ afirmaţie este concludentǎ pentru ţara

noastrǎ care datoritǎ tranziţiei se confruntǎ din ce în ce mai mult cu acest flagel numit

toxicomanie. Indivizii consumǎ droguri datoritǎ dorinţelor şi modelelor proprii de

gândire, acestea fiind diferite în raport cu normele morale şi sociale. Pentru consumatori

drogurile reprezintǎ efortul de a fi asemenea celorlalţi sau dimpotrivǎ, dorinţa de a fi

13

diferiţi de ei sau chiar de a se identifica cu Eul ideal. Drogul devine un obiect de cult şi

un ritual psiho-social, creeazǎ o lume nouǎ cu regulile sale unde, în cazul în care

consumul de substanţe toxice dominǎ angoasa şi problemele legate de aceasta,

toxicomanul devine sclavul ritualurilor, al nevoii, al traficanţilor. Prin urmare, el se

izoleazǎ într-o lume artificialǎ în care, în mod iluzoriu, îşi gǎseşte o relativǎ linişte şi

libertate.

Aparent, curiozitatea, imitaţia sau sugestia sunt cele care determinǎ consumul

de droguri, însǎ, privind în profunzime, motivele toxicomaniei sunt reprezentate de

revolta împotriva sistemului socio-cultural, de nevoia unor satisfacţii imediate, de

cǎutarea unui refugiu, de depǎşirea spaţiului şi a timpului, a unei realitǎţi considerate ca

insuficientǎ, represivǎ sau inacceptabilǎ. Dupǎ cum am menţionat la începutul acestui

subcapitol, personalitatea toxicomanilor are nivele mentale diferite şi ei provin din medii

sociale diferite, din aceste motive ea nu poate fi definitǎ în raport cu cadrul clinic obişnuit

întrucât nevoia de drog se înscrie într-o largǎ paletǎ de motivaţii şi nevoi.

Un exemplu de profil de personalitate al toxicomanului poate fi subiectul

introvetit, fǎrǎ satisfacţii, care provine dintr-o familie cu probleme pentru care drogul

reprezintǎ o modalitate de evadare din acest mediu într-unul ireal, dar totuşi ideal pentru

el, unde sǎ se poatǎ afirma şi sǎ poatǎ fi valorizat.

C. Oliventein relateazǎ în urma unui studiu despre tinerii toxicomani cǎ aceştia

cautǎ prin utilizarea drogurilor sǎ îşi asigure o “putere absolutǎ”, iar prin desfiinţarea

barierelor dintre real şi imaginar sǎ acceadǎ la imortalitate. În ciuda faptului cǎ nu existǎ

un profil de personalitate clar stabilit al toxicomanilor, totuşi pot fi identificate câteva

trǎsǎturi caracteristice pentru aceastǎ categorie de indivizi:

dependenţa afectivǎ;

angoasa de separaţie;

izolarea şi anxietatea resimţitǎ în relaţiile cu ceilalţi;

intoleranţa la frustrǎri;

depresia;

nevoia de iubire, aprobare, valorizare;

satisfacerea imediatǎ a dorinţelor;

lipsa de încredere în sine şi pasivitatea;

14

timiditatea şi hipersensibilitatea.

Pe fondul acestor caracteristici de personalitate apar şi tulburǎri psihice. Deniker

şi colaboratorii sǎi (1973) au vorbit despre un “sindrom deficitar al toxicomaniilor” care

constǎ într-un “deficit de funcţionare intelectual” cu ideaţie lentǎ şi cu tulburǎri ale

memoriei imediate, într-un “deficit de bunǎ dispoziţie şi de afectivitate” care favorizeazǎ

dezinserţia familialǎ, apoi socialǎ în favoarea grupurilor marginale unde doar drogul este

investit afectiv. La consumatorii de opiacee acest sindrom deficitar este rapid şi constant;

la consumatorii de halucinogene sunt prezente sindroamele psihotice delirante prelungite

care evolueazǎ cǎtre schizofrenie; consumul de canabis creeazǎ sindromul de absenţǎ a

motivaţiei; amfetaminele produc reacţii delirante paranoide; consumul excesiv de droguri

duce la accese confuzionale şi chiar la come de duratǎ.

1.5. Tratamente pentru toxicomani

Existǎ o varietate de tratamente împotriva dependenţei de droguri care sunt

mai eficiente dacǎ abuzul este identificat din timp. De asemenea, eficacitatea lor depinde

de caracteristicile pacientului care, de regulǎ, suferǎ de boli psihice, de probleme

somatice şi / sau sociale.

Tratamentul include medicaţie, terapie de diferite tipuri şi servicii sociale care

sǎ satisfacǎ nevoile fiecǎrui pacient. Aceste intervenţii sunt strâns legate între ele şi

conduc la aceleaşi scopuri bine definite: abstinenţǎ pe termen lung, deplinǎ vindecare.

Una din principalele etape ale tratamentului este cura de dezintoxicare ce

reprezintǎ maximum 10% din întreg tratamentul unei persoane toxicodependente.

Obiectivul principal este cel de diminuare a simptomelor negative, în timp ce pacienţii se

obişnuiesc fǎrǎ droguri. Aceastǎ curǎ se desfǎşoarǎ în secţia de dezintoxicare, care este

parte componentǎ a unui serviciu de psihiatrie, unde durata spitalizǎrii, în medie, este de

15-30 de zile. În acest timp se administreazǎ pacienţilor un tratament medicamentos care

poate fi non-substitutiv (se utilizeazǎ simptomatice) sau substitutiv (metadonǎ,

buprenorfinǎ). Persoanele care rǎmân în tratament pânǎ la sfârşitul programului nu vor

mai prezenta simptomele specifice sevrajului.

15

Un alt tip de tratament se realizeazǎ în comunitǎţile terapeutice care sunt

destinate doar persoanelor dependente care au trecut integral prin cura de dezintoxicare şi

sunt motivate pentru a continua tratamentul spre abstinenţǎ. Durata tratamentului este de

12 luni sau chiar mai puţin, timp în care pacientul nu mai consumǎ droguri, în caz contrar

el fiind exclus din cadrul acestui program. Tratamentul în comunitatea terapeuticǎ este

divizat în trei etape: inducţie şi tratament timpuriu (în care individul se integreazǎ în

comunitatea terapeuticǎ, stabileşte o relaţie de încredere cu angajaţii şi ceilalţi rezidenţi,

începe sǎ înţeleagǎ natura dependenţei şi ar trebui sǎ se implice în procesul de

recuperare), tratamentul primar (comunitatea terapeuticǎ foloseşte intervenţii pentru a

schimba atitudinea individului, percepţiile şi comportamentele sale legate de consumul de

droguri şi pentru a se adresa nevoilor sociale, educaţionale, vocaţionale, familiale) şi

reintegrarea prin care se faciliteazǎ separarea individului de comunitatea terapeuticǎ şi

trecerea cu succes în cadrul marii societǎţi. Absolventul comunitǎţii terapeutice pǎrǎseşte

programul fǎrǎ sǎ mai consume droguri şi fiind angajat sau integrat într-o şcoalǎ. Dupǎ

tratament rezidenţii sunt încurajaţi sǎ participe în cadrul grupurilor de ajutor reciproc,

cum ar fi Narcoticii Anonimi.

Un alt serviciu care se adreseazǎ dependenţilor de substanţe toxice sunt centrele

de zi care asigurǎ un program de 4-5 ore, iniţial zilnic, apoi reducându-se la trei zile pe

sǎptǎmânǎ. Scopul central al tratamentului este de a susţine motivaţia pacientului pentru

schimbare, stabilirea şi menţinerea abstinenţei faţǎ de toate drogurile psihoactive şi

dezvoltarea capacitǎţii de împotrivire şi rezolvare a problemelor pânǎ la respingere şi în

cele din urmǎ eliminarea impulsurilor de a consuma droguri. Din programul de tratament

fac parte consilierea de grup şi individualǎ, psihoeducaţia pentru pacient şi pentru familia

acestuia, supravegherea testelor de urinǎ pentru a încuraja şi verifica abstinenţa.

Specialiştii în psihoterapie au dezvoltat câteva modele de intervenţii specifice

de tratament pentru toxicomani printre care se regǎsesc şi:

a) Modelul BRENDA care se bazeazǎ pe o abordare bio-psiho-socialǎ şi

încorporeazǎ elemente a trei modele majore: farmacologic, al 12-lea pas şi modele de

învǎţare. Acest model presupune o bunǎ înţelegere a diferenţei dintre dependenţa de drog

şi folosirea lui în scop recreativ, existenţa unei evaluǎri bio-psiho-sociale, monitorizarea

16

tratamentului, gândire empaticǎ, motivarea pacientului şi realizarea unei alianţe

terapeutice.

b) Terapia de familie care înţelege importanţa fiecǎrui individ ca subsistem în

interiorul sistemului constituit de întreaga familie şi ca unitate de evaluare şi intervenţie.

Tratamentul bazat pe familie lucreazǎ cu unitǎţi multiple incluzând pǎrinţii (fiecare luat

individual), adolescenţii, pǎrinte-adolescent, precum şi întreaga familie ca şi membrii

familiei în relaţie cu alte sisteme. Aplicatǎ corespunzǎtor, terapia de familie pune repede

în evidenţǎ realitatea unei situaţii, transformându-se într-un instrument eficient de

tratament. Când e utilizatǎ cu toţi membrii familiei poate îmbunǎtǎţi comunicarea, adesea

eliminǎ acele secrete din cadrul familiei care îl fac pe pacient sǎ continue sǎ fie

dependent.

c) Terapia de stimulare motivaţionalǎ este o consiliere centratǎ pe client iniţiind

schimbǎri comportamentale şi ajutând pacienţii sǎ îşi rezolve ambivalenţa: angajarea în

tratament şi stoparea consumului de droguri. Aceastǎ abordare presupune urmǎtoarele

strategii: obţinerea unui feed-back generat de prima evaluare pentru a stimula dialogul

referitor la folosirea personalǎ a substanţelor şi pentru a scoate la ivealǎ declararea

motivaţiilor interne; intervievarea motivaţionalǎ care e folositǎ pentru a consolida

motivaţia şi pentru a construi un plan pentru schimbare; strategiile de coping pentru

situaţiile de risc crescut sunt discutate şi sugerate pacientului. Terapeutul monitorizeazǎ

schimbarea, revizuieşte strategiile de stopare şi continuǎ sǎ încurajeze angajarea pentru

schimbare sau abstinenţa susţinutǎ.

d) Terapia prevenirii recǎderii este o terapie cognitiv-comportamentalǎ care se

bazeazǎ pe teoria cǎ procesele învǎţǎrii au un rol critic în dezvoltarea unor patternuri

comportamentale dezadaptative. Prevenirea recǎderii reuneşte câteva strategii cognitiv-

comportamentale care faciliteazǎ abstinenţa şi sunt menite sǎ intensifice autocontrolul.

Tehnicile specifice presupun analizarea consecinţelor pozitive si negative ale consumului

continuu, o automonitorizare pentru a recunoaşte dorinţa timpurie de drog şi pentru a

identifica situaţiile de risc crescut ale consumului de drog şi dezvoltarea unor strategii

pentru a face faţǎ şi pentru a evita situaţiile de risc crescut şi dorinţa de consumare. Un

element central al acestui tratament este anticiparea problemelor cu care pacienţii au cele

mai mari şanse sǎ se întâlneascǎ şi ajutorarea lor în dezvoltarea unor strategii de coping.

17

Abilitǎţile individuale dobândite prin terapia prevenirii rǎmân şi dupǎ terminarea

tratamentului.

e) Psihoterapia expresiv-suportivǎ este o psihoterapie de scurtǎ duratǎ centratǎ pe

client şi are douǎ componente principale: tehnici suportive care ajutǎ pacienţii sǎ se simtǎ

confortabil, discutând despre experienţele lor personale şi tehnici expresive care ajutǎ

pacienţii sǎ identifice şi sǎ lucreze asupra aspectelor relaţiilor interpersonale. Eficacitatea

acestei psihoterapii a fost testatǎ cu rezultate favorabile la pacienţii aflaţi în tratament de

întreţinere cu metadonǎ şi care aveau tulburǎri psihice asociate.

1.6. Concluzii

Folosirea substanţelor toxice reprezintǎ o problemă majorǎ în sǎnǎtatea publicǎ

prin creşterea sa frecventǎ, prin ecoul pe care îl are asupra desfǎşurǎrii şi adaptǎrii

sociale, prin morbiditatea şi mortalitatea de care este strâns legatǎ. Se ştie cǎ tutunul,

cafeaua şi alcoolul sunt substanţele cele mai utilizate, indiferent de vârstǎ, sex sau mediu

social, din care provin dependenţii. Însǎ, consumul de droguri licite (tutun, alcool,

tranchilizante, cafea etc.) nu fac de obicei decât sǎ preceadǎ şi sǎ pregǎteascǎ o escaladǎ

spre drogurile ilicite. Cauza determinantǎ a folosirii substanţelor toxice rezultǎ din

intervenţia mai multor factori, fiind cauzatǎ atât de o presiune socialǎ cât şi de o

problematicǎ personalǎ: probleme de desfǎşurare ale individului, disfuncţiile familiale dar

şi dificultăţile de adaptare socialǎ sau şcolarǎ. Evoluţia care conduce de la folosirea

sporadicǎ a substanţelor toxice la toxicomanie este datǎ de o dinamicǎ patogenǎ sau de o

conduitǎ de uilizare a drogurilor care interacţioneazǎ cu diferiţi factori sociali, familiali,

psihologici şi biologici. Consecinţele conduitelor toxicomanice asupra adaptǎrii sociale şi

şcolare, dar mai ales asupra evoluţiei psihologice, aratǎ ca o spirală negativǎ interactivǎ

care poate duce la îmbolnǎvirea adolescentului, ajungând astfel un toxicoman. “Acest

polideterminism demonstreazǎ dificultatea prevenirii colective şi necesitatea terapeuticǎ

de a combina intervenţii multiple, terapiile familiale şi individuale, acţiunile sociale

globale ale cǎror modalitǎţi sunt încǎ discutate pe motivul raritǎţii studiilor comparative

şi demersul procesual prelungit.” (Henri Chabrol, pag. 5)

18

Prin toxicomanie se înţelege “o apetenţǎ anormalǎ şi prelungitǎ, manifestatǎ de

cǎtre anumiţi indivizi pentru substanţe toxice sau droguri pe care le-au cunoscut

accidental sau le-au cǎutat cu intenţie efectul analgezic, euforic ori dinamizator, apetenţǎ

care devine rapid o obişnuinţǎ tiranicǎ şi care atrage dupǎ sine inevitabil creşterea

progresivǎ a dozelor.” (Antoine Porot şi Maurice Porot, pag. 7) Se numeşte drog

substanţa naturalǎ sau sinteticǎ aptǎ sǎ ducǎ la dependenţǎ. Definiţia clinicǎ este mai

precisǎ: “drogurile sunt substanţe psihoactive, susceptibile de a induce efecte psihice

trǎite succesiv, ca o întǎrire a desfǎşurǎrii unei stǎri de dependenţǎ psihologicǎ sau

fizicǎ.” (Henri Chabrol, pag. 7) Astfel, tot ceea ce se numeşte alcool, tutun, ceai, cafea,

tranchilizante (droguri licite), dar şi opiacee, cocainǎ, canabis, LSD, etc. (droguri ilicite)

este drog. Totuşi, în zilele noastre se mai face o distincţie între drogurile “tari” (morfinǎ,

heroinǎ, cocainǎ) şi drogurile “slabe” (canabis, LSD, tutun, alcool). Aceastǎ clasificare

este însǎ foarte artificialǎ, neţinând seama de faptul cǎ drogurile slabe nu fac adesea decât

sǎ fie poarta de acces a drogurilor tari şi cǎ frecvenţa politoxicomaniilor (50% în 1993)

nu mai permite separarea lor în mod schematic.

Dacǎ pânǎ în 1989, datoritǎ controlului destul de strict efectuat de regimul

comunist, România nu putea fi consideratǎ decât cel mult o ţarǎ de tranzit referitor la

problema drogurilor, după 1990 ţara noastrǎ a devenit “o piesǎ importantǎ în angrenajul

tranzitului drogurilor spre vestul Europei şi mai nou o piaţǎ de desfacere, consumul de

droguri intensificându-se spectaculos în ultimii ani, mai ales în rândul tinerilor.”

Ţinând cont de aceste realitǎţi, a devenit absolut necesarǎ shimbarea legislaţiei în

domeniu şi armonizarea acesteia cu legislaţia internaţionalǎ, dar şi dezvoltarea unor

politici sociale legate de aceastǎ problemǎ. Astfel, Ministerul Sǎnǎtǎţii, Ministerul

Educaţiei şi Cercetǎrii, Ministerul Tineretului şi Sportului elaboreazǎ, sprijinǎ, dezvoltǎ şi

coordoneazǎ programe de informare a populaţiei asupra consecinţelor consumului de

droguri.

Pentru a preveni consumul ilicit de droguri sunt programe educative adresate

indivizilor ce presupun promovarea unui stil de viaţǎ sǎnǎtos în familie sau în societate,

vizând sǎnǎtatea publicǎ. Se organizeazǎ programe educative, adresate adolescenţilor, în

afara şcolii care presupun activitǎţi alternative pentru petrecerea timpului liber. Se

organizeazǎ programe de consiliere psihologicǎ şi psihoterapeuticǎ, ce presupun activitǎţi

19

specializate. Se realizează campanii mass-media ce presupun activităţi de informare a

populaţiei prin mijloace precum: articole din presa scrisă, anunţuri publice, emisiuni,

reportaje, concursuri, video şi audio clipuri tematice. Aceste campanii antidrog au luat

amploare odată cu creşterea impresionantă a numărului de consumatori de substanţe

toxice. Unele dintre acestea au avut un impact destul de mare asupra populaţiei deoarece

au fost implicate persoane îndrăgite de publicul adolescent şi nu numai. De exemplu,

campania “Spune NU drogurilor!” i-a avut ca protagonişti pe AnimalX, Cristiana

Răduţă, 3SudEst, ASIA şi alţii şi campania “Lasă fumurile” care a durat aproximativ şase

luni, unde au participat importante personalităţi din lumea show-bizz-ului. Statisticile

realizate în urma acestor campanii au arătat că nu au fost indiferente populaţiei.

De asemenea, s-au luat măsuri destinate anihilării sau reducerii consumului de

droguri. “În Regulamentul de aplicare al Legii nr. 143/2000 sunt prevăzute câteva măsuri

cu caracter obligatoriu sau facultativ destinate anihilării ori reducerii consecinţelor

consumului de droguri, dintre care putem menţiona cura de dezintoxicare, supravegherea

medicală ori ale măsuri medicale, aplicate la cerere sau în caz de urgenţă.”

Cura de dezintoxicare se dispune pe baza expertizei medicolegale şi se realizează

în regim de spitalizare în una din unităţile medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii sau,

după caz, de Ministerul de Interne ori de Ministerul Justiţiei. Ministerul Sănătăţii

stabileşte, prin ordinul ministrului sănătăţii, unităţile medicale abilitate să dispună şi să

aplice cura de dezintoxicare şi supravegherea medicală precum şi condiţiile şi normele de

autorizare şi avizare anuală, care trebuie să fie îndeplinită de acestea. Aceste unităţi au în

structura de personal medic psihiatru, asistent medical, psiholog, asistent social. Secţiile

de dezintoxicare au regim închis ceea ce presupune primirea vizitelor conform

regulamentului de ordine interioară al acestor unităţi medicale. Pentru eliminarea riscului

de procurare a drogurilor, părăsirea secţiei de dezintoxicare de către persoana internată se

va face numai prin externare. Cura de dezintoxicare se realizează prin oprirea bruscă a

administrării drogurilor, utilizarea unor metode nonsubstitutive simptomatice, tratamentul

de substituţie prin înlocuirea drogului consumat de toxicoman produse precum metadona

sau alte produse farmaceutice specifice curei de dezintoxicare, şi psihoterapie.

Administrarea tratamentului de substituţie se face sub strictă supraveghere de către

medici sau de personalul abilitat pentru această activitate. Tratamentul de dezintoxicare

20

prin substituţie poate începe numai după confirmarea diagnosticului de dependenţă, prin

punerea în evidenţă în sângele sau urina toxicomanului a drogurilor consumate de către

acesta. Perioada de dezintoxicare este stabilită în funcţie de starea şi de evoluţia

pacientului, fără a se depăşi 30 zile.

Supravegherea medicală cuprinde serviciile de evaluare şi îngrijire medicală

continuă, serviciile de consiliere psihologică şi psihoterapie, serviciile de postcură ––

reabilitare psihosocială şi măsurile destinate reducerii consecinţelor consumului de

droguri. Serviciile asigurate în etapa de postcură–reabilitare psihosocială sunt:

psihoterapia individuală, familială şi de grup; terapia ocupaţională şi tratamentul

tulburărilor psihice asociate. Durata minimă a postcurei – reabilitării psihosociale este de

180 de zile. Pe întreaga durată se efectuează controale periodice şi aleatorii ale

metaboliţilor drogurilor în sânge şi urină.

Prin toate aceste politici sociale, societatea încearcă să readucă dependenţii la

normalitate, la o viaţă fără droguri; lupta împotriva acestui flagel trebuie să continue,

obiectivul principal fiind reducerea numărului de consumatori şi a celor care le

comercializează. Narcoticele provoacă dependenţă şi îl împiedică pe consumator să

acţioneze raţional. Dependenţa îl determină pe consumator să procure drogul în orice fel,

fără a ţine cont de lege sau de morală. Sănătatea acestuia se deteriorează, mintea este

confuză, comportamentul capătă valenţe negative, iar de aici până la izolarea socială nu

este decât un pas. Decesele apar foarte repede în cazul dependenţei de heroină, cocaină şi

alţi compuşi, chiar dacă aceste substanţe sunt în stare pură. Narcoticele produc, de

asemenea, efecte negative în mod indirect prin acţiuni inconştiente, infracţiuni sau

accidente. Violenţele şi alte tipuri de infracţiuni sunt deseori generate de intoxicarea cu

droguri. Acest risc este cu atât mai mare, cu cât substanţa consumată stimulează sistemul

nervos central, înlătură inhibiţiile, produce psihoze. Copii şi tinerii sunt, în special, grav

afectaţi de consumul de droguri. Într-o perioadă foarte scurtă, consumul abuziv poate

distruge existenţa unui tânăr şi îi poate aduce chiar moartea. Viaţa de familie este şi ea

devastată de consumul de droguri. Copii şi tinerii sunt afectaţi în mod indirect de

consumul de droguri de către părinţii lor, fiind supuşi ameninţărilor, violenţei şi

neglijenţei. Pericolul pentru alte persoane la serviciu sau în trafic, este rezultatul reacţiilor

întârziate ale persoanelor intoxicate cu droguri, persoane tulburate psihic.Măsurile de

21

prevenire a abuzului de droguri reprezintă paşi importanţi în prevenirea accidentelor şi

vătămărilor în toate sectoarele sociale.

Poluarea mediului înconjurător, atât social cât şi mental şi fizic, este o rezultantă a

consumului de droguri. Poluarea creierului dependenţilor este cu atât mai gravă cu cât

afectează capacitatea de a gândi independent. O minte nealterată de droguri reprezintă o

necesitate pentru oameni, pentru a-şi putea rezolva problemele şi a putea depăşi

dificultăţile vieţii cotidiene. Controlul drogurilor a avut un rol decisiv, răspândirea

drogurilor şi creşterea posibilităţilor de procurare a dus la o creştere a numărului

dependenţilor, care numai prin operaţiuni stricte ar putea fi ţinuţi sub control.

22

2. Anxietatea

2.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Definirea nevrozelor este o problemǎ nerezolvatǎ încǎ, fiecare autor propunând

o definiţie şi un punct de vedere propriu, dar în acelaşi timp pǎstrând o convergenţǎ de

sensuri. Astfel V. Predescu a definit nevrozele ca fiind “un grup de reacţii şi dezvoltǎri

patologice determinate psihogen, exprimate clinic printr-un complex de tulburǎri psihice

cu rǎsunet somatic care este trǎit în mod conştient şi penibil de bolnav” (1998, p.766).

Cu aceastǎ problemǎ se confruntǎ şi clasificarea nevrozelor pentru cǎ, pânǎ în

prezent, nu existǎ o privire unitarǎ asupra ei, ci fiecare autor a cǎutat sǎ fundamenteze un

sistem propriu. De aceea voi reproduce câteva clasificǎri dupǎ manualele de mare

circulaţie şi dupǎ unele lucrǎri monografice mai recente.

Autorii englezi Henderson şi Gillespie în capitolul “Tipul de reacţii

psihonevrotice” deosebesc: starea de slǎbiciune iritativǎ (neurastenia); starea de fricǎ

cuprinzând “nevroza anxioasǎ” şi “isteria anxioasǎ”; isteria şi psihonevrozele obsesiv-

compulsive.

Kolb, în ultima ediţie a tratatului sǎu (1977) clasificǎ nevrozele în: tulburǎri

anxioase, tulburǎri isterice (de tip conversiv şi diasociativ), tulburǎri fobice, tulburǎri

obsesiv-compulsive, tulburǎri depresive, depersonalizare, hipocondriace.

V. A. Ghiliarovski enumera urmǎtoarele nevroze: neurastenia; isteria;

psihastenia şi nevroza stǎrilor obsesive la care mai adǎuga diversele forme clinice ale

nevrozelor la copii.

Christozov (1961) în baza unui studiu efectuat pe 908 paciente, deosebeşte:

neurastenia; isteria; nevroza obesesivo-fobicǎ; nevroza anxios-hipocondricǎ.

P. Bernard şi Ch. Brisset împart nevrozele în: nevroza anxioasǎ (starea de

anxietate cronicǎ sau constituţionalǎ, sau personalitatea anxioasǎ), nevroza fobicǎ, isteria,

nevroza obsesionalǎ.

În tratatul american de psihiatrie (Comprehensive Textbook of Psychiatry, 1980,

apud V. Predescu, p. 767) editat de Kaplan, Freedman şi Sadock, nevrozele sunt intitulate

23

“tulburari nevrotice” şi cuprind: tulburarea fobicǎ; starea anxioasǎ; tulburarea obsesivo-

compulsivǎ; tulburǎri somato-forme (cuprind nevroza istericǎ, de conversiune, nevroza

hipocondricǎ); tulburǎri disociative.

Din expunerea schematicǎ a acestor clsificǎri se poate conchide cǎ autorii cu

concepţii diferite, recunoşteau tipurile clasice de nevroze: neurastenia, nevrozele

anxioase şi obsesive cu diferite variante şi isteria.

Astfel, V. Predescu, în colaborare cu psihiatrii români de prestigiu, a propus

urmǎtoarea clasificare a nevrozelor: neurastenia (nevroza astenicǎ), nevroza anxioasǎ,

nevroza fobicǎ, nevrozele obsesiv-compulsive, nevrozele mixte (motorii), nevroza

istericǎ. În sistemul actual internaţional de clasificare D.S.M.-IV, nevrozele şi-au

schimbat nomenclatorul oficial în tulburǎri şi sunt clasificate astfel: tulburarea anxioasǎ

generalizatǎ, tulburarea de panicǎ şi agorafobia, tulburarea obsesiv-compulsivǎ,

tulburarea distimicǎ, tulburarea de conversie, tulburarea de depersonalizare, hipocondria,

tulburǎri sexuale.

Deoarece aceastǎ lucrarea are ca scop principal ameliorarea anxietǎţii, în cele ce

urmeazǎ voi descrie pe larg tulburarea anxioasǎ. Predescu o defineşte ca o “afecţiune

psihicǎ determinatǎ în principal de factori psihotraumatizanţi al cǎrei nucleu

simptomatologic este reprezentat de sindromul anxios” (p.813, 1998). Alţi autori o

definesc ca o teamǎ difuzǎ fǎrǎ obiect bine precizat. Aceasta a avut o istorie

contradictorie din momentul desprinderii sale de marele grup al neurasteniei. Au fost

discutate îndelung atât identitatea cât şi limitele sale în raport cu alte afecţiuni psihice,

îndeosebi nevrotice, dar şi cu unele boli somatice. Levitt (1968) considerǎ fenomenul

anxios drept un “construct”, o variabilǎ intermediarǎ şi mai puţin un sindrom real şi

independent. Alţi autori însǎ (R. Bing, Gendrot şi Recamier, J. Michanx, Kolb şi Brodie)

au descris anxietatea ca entitate nevroticǎ de sine stǎtǎtoare. W. Mayer-Gross, E. A.

Popov, Kerbikov, Ghiliarovski şi Şcoala Româneascǎ au susţinut cǎ nu se pot face

distincţii nete între nevroza anxioasǎ obsesionalǎ şi compulsivǎ, nevroza fobicǎ, deoarece

existǎ un anumit grad de suprapunere simptomaticǎ între ele. De asemenea au şi

caracteristici comune cum ar fi modul parazitar, caracterul de intruziune, lupta pe care o

duce bolnavul sǎ le înlǎture din centrul conştiinţei sale.

24

În ciuda elementelor comune pe care le au, aceste tulburǎri se disting printr-o

simptomatologie aparte.

Nevroza sau tulburarea anxioasǎ debuteazǎ în general la vârsta tânǎrǎ, pânǎ la

40 de ani, mai mult sau mai puţin acut mai ales în formele dominante de paroxisme

anxioase. În unele cazuri, apariţia bolii este precedatǎ de evenimente sau experienţe

semnificative. Anxietatea se caracterizeazǎ prin atacuri de panicǎ incontrolabile,

indezirabile şi determinǎ un sentiment de neajutorare, dar şi o scǎdere a stimei de sine.

Multe din evenimentele declanşatoare pot fi legate de ameninţarea fizicǎ, de expunerea la

pericole, de o situaţie subiectivǎ de insecuritate; la femei tulburarea anxioasǎ se

declanşeazǎ adesea în timpul sarcinii sau dupǎ naştere. Alteori experienţa actualǎ

declanşatoare poate fi minorǎ, dar se înscrie într-un şir de traumatisme psihice şi capǎtǎ o

semnificaţie deosebitǎ în raport cu gradul de evoluţie a eului, cu momentul existenţial şi

cu reacţiile ambianţei. Un rol important în apariţia anxietǎţii îl poate avea surmenajul

determinat de o muncǎ istovitoare, lipsa de somn sau de odihnǎ.

Simptomul principal este teama persistentǎ care apare indiferent de condiţiile de

mediu, iar simptomele comune sunt nervozitatea, tremorul, tensiunea muscularǎ,

transpiraţia, ameţeala, palpitaţiile, disconfortul epigastric. Semnele obişnuite sunt

tensiune motorie, hiperactivitate vegetativǎ, expectaţii aprehensive, vigilenţǎ exageratǎ.

Anxietatea este definitǎ ca “o stare de nelinişte în care predominǎ perceperea

unei situaţii care, deşi în general nedeterminatǎ, s-ar putea dovedi dezagreabilǎ, ba chiar

periculoasǎ” (J. Postel, p.65). Pentru P. Pichot “anxietatea este o stare emoţionalǎ care

constǎ pe plan fenomenologic din trei elemente fundamentale: perceperea unui pericol

iminent, o atitudine de aşteptare în faţa acestui pericol, un sentiment de dezorganizare

legat de conştiinţa unei neputinţe totale în faţa acestui pericol” (apud J. Postel, p.66).

25

2.2. Clasificarea anxietǎţii

Deoarece au existat numeroase controverse în ceea ce priveşte clasificarea

nevrozelor, implicit, ele se întâlnesc şi în clasificarea tulburǎrilor anxioase. Astfel, în

literatura de specialitate se gǎsesc urmǎtoarele taxonomii:

1. D.S.M. III clasifică tulburările de anxietate în anxietate generalizată şi atacuri

de panică (apud V. Predescu, 1998, p.767). Această delimitare este făcută în funcţie de

trăsăturile clinice, evoluţie, istoric familial, răspunsul la tratament.

2. Dan Prelipceanu clasifică tulburările anxioase în: tulburare de panică cu sau/şi

fără agorafobie; fobii specifice; fobia socială; tulburare obsesiv-compulsivă; tulburare

acută de stress; tulburare de stress posttraumatic; tulburare de axietate generalizată (2003,

p.120).

3. în D.S.M. IV-1994 (apud Florin Tudose, 2002, p.169) tulburarea de anxietate

este grupată în următoarele categorii: tulburări anxioase-fobice (fobia specifică, fobia

socială, agorafobia); atacul de panică; tulburarea anxioasă generalizată; tulburarea

obsesiv-compulsivă; reacţia acută la stress; tulburarea de stress posttraumatic.

4. I.C.D. 10 a reţinut din clasificarea anterioară următoarele categorii: tulburări

anxios-fobice; alte tulburări anxioase; tulburarea obsesiv-compulsivă; reacţia la stress

sever; tulburarea de adaptare.

Chiar dacă în această cercetare urmăresc cu precădere ameliorarea anxietăţii

generalizate, consider că este necesară abordarea detaliată a tuturor formelor de anxietate:

tulburarea de panică, tulburări anxios-fobice, tulburarea obsesiv-complsivă, reacţia acută

la stress şi tulburarea de stress posttraumatic.

Tulburarea de panică se caracterizează prin apariţia neaşteptată şi spontană a

atacurilor de panică recurente care survin cel mai adesea brusc, însoţite de o stare de

nelinişte sau de un sentiment de frică, iar acestora li se asociază semne şi simptome fizice

şi cognitive. Atacurile de panică pot include trăiri de depersonalizare, de derealizare,

senzaţia de leşin, frica de moarte, de a nu înnebuni, de a pierde controlul, însoţite de

fantasme referitoare la moarte sau evenimente dezastruoase, înspăimântătoare. Printre

simptomele somatice se regăsesc: greţuri, diaree, micţiuni frecvente, tahicardie, tremor,

senzaţia de sufocare sau de ameţeală.

26

Atacul de panică poate dura zeci de minute, mai rar până la o oră, frecvenţa lor

variind în limite largi de la câteva pe lună, la câteva pe zi. Atacul de panică se regăseşte

în cadrul celorlalte tulburări: anxietate generalizată, fobie, tulburarea obsesiv-compulsivă,

reacţia acută la stress, dar şi în sevrajul din toxicomanie. El se poate trata atât

medicamentos cu antidepresive, cât şi prin psihoterapii individuale sau de grup:

psihodinamică, cognitiv-comportamentală, raţional-emotivă şi tehnici de relaxare.

Tulburarea anxios-fobică. Fobia este o teamă angoasantă declanşată de un

obiect, de o situaţie sau de o persoană, niciuna dintre acestea neprezentând prin ea însăşi

un caracter periculos în realitate. Această teamă este recunoscută ca fiind patologică sau

neîntemeiată decătre pacient care adoptă o conduită de evitare. Aceasta constă în faptul

că subiectul caută protecţie în prajma obiectului sau a situaţiei fobogene, iar în cazl in

care mediul nu este securizant, îl evită. Fobiile sunt împărţite în trei grupe principale:

fobii specifice, fobii sociale şi agorafobia.

Fobiile specifice reprezintă teama de anumite obiecte sau sitaţii care provoacă

teroare. Cele mai frecvent întâlnite sunt: frica de spatii închise (claustrofobia), frica de

locri la înălţime (acrofobie), teama de animale (zoofobia), frica de boli (nozofobie), frica

de moarte (tanatofobia).

Fobiile specifice sunt definite ca fiind frica produsă de prezenţa sau anticiparea

prezenţei unui obiect sau a unei situaţii specifice. Obiectul / situaţia sunt evitate sau sunt

suportate cu un distress marcat, iar frica apărută este recunoscută de subiect ca excesivă,

inadecvată şi produce o afectare semnificativă a vieţii.

Pentru a fi diagnosticat cu fobie specifică, un individ, trebuie să îndeplinească

conform I.C.D.-10 următoarele criterii:

a) simptomele psihologice sau vegetative trebuie să fie manifeste primare ale

anxietăţii şi nu secundare altor simptome ca idei delirante ori gânduri obsesive;

b) anxietatea trebuie să fie limitată la prezenţa situaţiilor sau obiectelor particulare;

c) situaţiile fobice sunt evitate ori de câte ori este posibil.

27

Factorii implicaţi în apariţia acestei tulburări sunt:

Factori comportamentali: imitarea reacţiei unui părinte, avertizarea de către o altă

persoană asupra pericolului reprezentat de anumite obiecte sau situaţii;

Factori psihanalitici: Freud a conceput fobia ca rezultatul conflictelor centrate pe

complexele oedipiene. Odată cu maturizarea sexuală apare o anxietate numită frica de

castrare; când aceasta nu mai poate fi reprimată apar defense auxiliare, care la pacien ţii

fobici sunt reprezentate de substituţie. Astfel, conflictul sexual este transferat de la

persoana iniţială la un obiect neimportant care este investit cu puterea de a declansa multe

afecte, inclusive anxietate;

Factori genetici: fobiile specifice au tendinţa de agregare familială, mai ales cele

faţă de sânge, injecţii, injurii / lovituri fizice.

Această tulburare poate fi ameliorată sau chiar vindecată cu ajutorul

psihoterapiilor, fiind necesare şi medicamente ca anxioliticele (care reduc panica şi

anxietatea), antidepresivele (care sunt utile pentru controlul reacţiilor de panică) şi

benzodiazepine. Cel mai eficace tratament este terapia comportamentală prin care

pacientul descrie obiectul sau situaţia ce îi provoacă fobie. Apoi i se aplică următoarele

tehnici: desensibilizarea sistematică şi/sau imersia. Prima este o formă de terapie cu

expunere progresivă, în care pacientul învaţă mai întâi relaxarea şi controlul reacţiilor

fizice; apoi el îşi imaginează obiectul de care îi este frică şi cu timpul se obişnuieşte cu

prezenţa acestuia în preajma sa. În ultimii ani s-a dezvoltat terapia realitate-virtuală prin

care pacientul ia contact cu obiectul anxiogen în casca de realitate virtuală. Cu ajutorul

imersiei pacientul este expus “in vivo” direct şi imediat celui mai puternic stimul

declanşator al fobiei. Rămâne în această stare până când anxietatea i se reduce la nivelul

anterior.

Se poate folosi şi terapia cognitivă care, prin tehnicile ei, schimbă gândurile

distorsionate care duc la anxietate cu gânduri mai realiste.

Fobia socială este denumită de americani “tulburare anxioasă socialǎ” şi este

caracterizată prin frica excesivă de a fi umilit sau de a se simţi jenat în diverse situaţii

sociale cum ar fi: vorbitul în public, urinatul în toaletele publice, mersul la o întâlnire,

mâncatul în locuri publice. În cazul în care această fobie se extinde la toate situaţiile

28

sociale, ea devine generalizată cu un grad extrem de disfuncţionalitate şi este foarte dificil

de diferenţiat de tulburarea anxioasă generalizată.

Conform I.C.D.-10 diagnosticul de fobie socială este dat celor care prezintă

următoarele:

- frică marcată sau evitare marcată de a fi în centrul atenţiei sau de a se

comporta într-un mod jenant sau umilitor în siuaţii sociale;

- cel puţin două simptome de anxietate şi un simptom dintre: roşeaţă,

tremurături, frica de a vomita, senzaţii de micţiune/defecaţie imperioasă în situaţiile de

care îi este teamă;

- există un disconfort semnificativ cauzat de simptome sau de comportamentul

de evitare pe care individul le recunoaşte ca fiind iraţionale şi exagerate;

- simptomele sunt restrânse sau predominante în situaţiile fobice sau în

aşteptarea lor;

- simptomele nu sunt secundare unei alte boli psihice şi sunt adecvate culturii în

care trăieşte individul.

Fobia socială se complică prin apariţia tulburării depresive, altor tulburări

anxioase, abuzului şi dependenţei de alcool şi/sau droguri.

Factorii implicaţi în apariţia fobiei sociale sunt:

factori genetici;

experienţele învăţate;

inhibiţia comportamentală;

rolul părinţilor, a relaţiilor parentale şi a relaţiilor dintre fraţi;

factori biologici.

Tulburarea fobică socială duce la un comportament dezadaptativ al individului,

deoarece evitarea situaţiilor sociale neplăcute devine o rutină zilnică în timp, iar

funcţionarea normală a subiectului pe plan social, profesional, familial este periclitată.

Tratamentul fobiei sociale implică intervenţii psihoterapeutice, în cazurile grave

fiind asociate cu medicaţia.

De cele mai multe ori pacienţii cu fobie socială îşi subestimează capacităţile de

a înfrunta o situaţie şi supraestimează severitatea reacţiilor celorlalţi. Unii fobici sociali

tind să interpreteze negativ consecinţele situaţiilor fobogene chiar dacă acestea se pot

29

interpreta pozitiv. În situaţiile temute, aceştia, tind să fie egocentrici ceea ce duce la

amplificarea anxietăţii şi la credinţa că propriile percepţii reflectă ceea ce cred alţii despre

acţiunile lor. În terapia cognitiv-comportamentală exerciţiile de observare a reacţiilor

celorlalţi pot ajuta la reorientarea atenţiei mai mult către mediul înconjurător şi mai puţin

către sine, încurajând astfel o evaluare mai obiectivă a situaţiilor.

Agorafobia este teama de a trece sau de a traversa anumite străzi sau pieţe

publice (Westphal) sau teama de a ieşi în locurile publice cum ar fi străzi, magazine,

mijloace de transport (Marks). Conform D.S.M.-IV, agorafobia reprezintă anxietatea

resimţită de subiect atunci când se află în locuri sau situaţii din care ar fi dificil sau jenant

să iasă sau în care nu dispune de un ajutor din exterior în cazul producerii unui atac de

panică situaţional sau neaşteptat.

Subiectul agorafobic evită străzile circulate, teatrele, bisericile, uneori refuzând

să îşi părăsească casa (domiciliul). Majoritatea agorafobiilor survin în urma unuia sau

mai multor atacuri de panică care aparent sunt spontane, în situaţii fără pericole, astfel

încât nu li se cunoaşte factorul declanşator. De aceea, pacienţii se tem de un nou atac de

panică în mod anticipativ (anxietate anticipatorie) şi evită locurile sau situaţiile anxiogene

(unde ei ştiu că a avut loc un atac de panică). Agorafobia se poate grefa pe o personalitate

anxiofobică, pasivă şi dependentă, sau poate apărea reacţional, factorii declanşatori

putând fi decelaţi. Subiecţii cu agorafobie dezvoltă adesea şi depresie, oboseală, tensiune,

obsesii, iar evoluţia acestei boli este mai severă atunci când este asociatǎ cu abuzul de

alcool sau/şi droguri.

Tratamentul medicamentos pentru vindecarea agorafobiei constă în

benzodiazepine asociate cu antidepresive, iar în ce priveşte psihoterapia, cea cu cele mai

rapide şi eficiente rezultate este cea cognitiv-comportamentală.

Tulburarea obsesiv-compulsivă se caracterizează prin prezenţa unor simptome

obsesive şi compulsive, precum şi a unor grade diferite de anxietate, depresie sau

depersonalizare.

Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau reprezentări şi persistente intruzive.

Subiectul recunoaşte că acestea sunt un produs al propriei minţi, că nu-i sunt impuse din

exterior, încearcă să le înlăture, dar nu poate şi devine anxios.

30

Compulsiile sunt comportamente repetitive care se suprapun unui scop şi care

au un caracter stereotip din acest motiv fiind numite şi ritualuri compulsive. Scopul

acestor ritualuri este de a neutraliza, de a suprima obsesiile şi de a preveni sau reduce

anxietatea. Subiectul obsesiv-compulsiv încearcă să scape de obsesiile sale prin aceste

rtualuri, reprezentând o formă de apărare strategică conştientă, dar insuficientă şi

rezultată de fapt dintr-o gândire deficitară.

Principalele teme obsesive sunt: contaminarea, îndoiala obsesivă, ordinea şi

simetria, imagini cu conţinut agresiv, terifiant, imagini cu temă sexuală şi obsesii pe teme

religioase, morale. Aceste teme se pot modifica în timp uneori obsesiile vechi fiind

complet înlocuite de unele noi, alteori adăugând noi obsesii la cele deja existente.

Cele mai frecvente ritualuri compulsive sunt cele de igienă, de numărare, de

verificare şi reverificare exagerată, de colectare a unor lucruri inutile, de solicitare de

asigurări, de ordonare a obiectelor, perfecţionismul, de repetare şi de evitare compulsivă.

Superstiţiile şi comportamentele de verificare repetitive sunt întâlnite frecvent în

viaţa de zi cu zi, ele putând fi considerate patologice doar dacă afectează funcţionarea

individului în societate.

Anxietatea este o componentă importantă a tulburării obsesiv-compulsive; unele

ritualuri sunt urmate de o reducere a anxietăţii, în timp ce altele duc la o creştere a

acestora.

Tulburarea obsesiv-compulsivă se poate asocia cu tulburarea depresivă majoră,

cu fobiile, cu tulburarea de somn, cu tulburări ale comportamentului alimentar şi cu

consumul de droguri.

Pentru tratarea acestei tulburări există: tratament medical (antidepresive,

anxiolitice, benzodiazepine) şi psihoterapii (familială, cognitiv-comportamentală,

desensibilizarea sistematică, prevenirea răspunsului).

Reacţia acutǎ la stress este o stare acutǎ de anxietate pe care individul o trǎieşte

în confruntarea cu un eveniment stresant, copleşitor, care depǎşeşte capacitatea sa de

adaptare. Astfel, ea survine în urma unui eveniment traumatic unde rǎspunsul persoanei a

implicat fricǎ intensǎ, neajutorare sau oroare. Persoana care suferǎ de tulburare acutǎ la

stress prezintǎ de regulǎ urmǎtoarele simptome:

31

- o senzaţie subiectivǎ de amorţealǎ, detaşare sau absenţa responsivitǎţii emoţionale;

- diminuarea conştientizǎrii mediului înconjurǎtor;

- derealizare, depersonalizare;

- amnezie disociativǎ;

- evenimentul traumatic este retrǎit persistent;

- evitarea persistentǎ a stimulilor care produc rememorǎri ale traumei;

- alterarea funcţionǎrii sociale, ocupaţionale sau în alte domenii importante de activitate.

Tulburarea persistǎ minim douǎ zile şi maximum patru sǎptǎmâni şi apare în

intervalul de patru sǎptǎmâni de la producerea evenimentului traumatic. Dacǎ simptomele

se prelungesc peste o lunǎ, aceasta se transformǎ în tulburare de stress posttraumatic.

Tulburarea de stress posttraumatic este o suferinţǎ care se instaleazǎ de obicei

insidios, în aparenta sǎnǎtate a individului, fiind însoţitǎ de modificǎri biologice

(Ornstein, 2000), intens studiate în ultimii ani la veteranii diferitelor conflicte militare şi

la victimele actelor de violenţǎ interpersonalǎ. Cei care suferǎ de aceastǎ tulburare

prezintǎ halucinaţii (flash-back-uri care dau senzaţia pacientului cǎ retrǎieşte trauma),

hiperreactivitate în sistemul vegetativ, comportament de evitare a oricǎrei situaţii care ar

putea readuce trauma în memorie, iritabilitate crescutǎ, dificultatea inducerii somnului,

izbucniri de furie, dificultǎţi de concentrare, hipervigilitate.

Evoluţia tulburǎrii de stress posttraumatic poate fi acutǎ, cronicǎ, tardivǎ,

intermitentǎ sau rezidualǎ.

Pentru o parte din pacienţie cel mai eficient tratament este timpul. Cei care nu

reuşesc sǎ treacǎ peste evenimentul posttraumatic au nevoie de un tratament

psihoterapeutic, preferabil cognitiv-comportamental, dublat de farmacoterapie.

2.3. Anxietatea generalizatǎ

“Tulbuararea anxioasǎ generalizatǎ reprezintǎ senzaţia de anxietate excesivǎ, de

teamǎ nejustificatǎ, ca de expectaţie a unor evenimente neplǎcute resimţitǎ aproape

permanent, pe o perioadǎ de cel puţin şase luni” (R. şi V. Chiriţǎ, 2002, p. 37).

32

Anxietatea generalizatǎ cuprinde mai multe manifestǎri psihice, vegetative şi

psihomotorii. Dispoziţia anxioasǎ este perceputǎ ca o ameninţare, ca un pericol iminent

nedefinit de care pacientul nu poate scǎpa. Ea este acompaniatǎ de senzaţia de

neajutorare, de supǎrare fǎrǎ motiv şi fǎrǎ obiect, de iritabilitate. Aceastǎ trǎire neplǎcutǎ,

penibilǎ este însoţitǎ de o alertǎ accentuatǎ şi de supraatenţie involuntarǎ.

Funcţiile mentale cognitive sunt interferate, se vorbeşte de o deformare

perceptualǎ în anxietate, cu tendinţa inconştientǎ de a selecta informaţiile referitoare la

pericole sau la problematica personalǎ, ceea ce îi face pe bolnavi sǎ greşeascǎ adesea

sarcinile date. Supravigilitatea şi nivelul crescut de alertǎ tind sǎ scadǎ capacitatea

atenţiei, având drept consecinţǎ distractibiliatatea, nerǎbdarea, dificultǎţile de concentrare

şi tulburǎri de evocare, lipsa de interes şi pierderea atracţiei pentru distracţiile favorite.

Starea de anxietate este exprimatǎ printr-o mimicǎ oarecum caracteristicǎ, o

stare de tensiune resimţitǎ fizic, incapacitate de relaxare, instabilitate, uşoare mişcǎri de

nervozitate a mâinilor, mişcǎri stereotipe ale feţei.

La anxietatea fizicǎ se adaugǎ de cele mai multe ori componente somatice, ca

urmare a activǎrii vegetative cum ar fi: tahicardie, variaţii ale tensiunii arteriale,

palpitaţii, senzaţie de uscǎciune a gurii, transpiraţii. Alte tulburǎri privesc aparatul

digestiv: inapetenţǎ, pierderea plǎcerii de a mânca, greţuri, dureri epigastrice, constipaţie

sau aparatul genital: micţiuni frecvente, amenoree, frigiditate, impotenţǎ, ejaculare

precoce. Creşterea tensiunii musculare şi hiperexcitabilitatea se manifestǎ prin

tremurǎturi, trepidaţie internǎ, zvâcnituri, contracturǎ şi dureri musculare, fatigabilitate,

incapacitate de a se relaxa, parestezii. Tensiunea muscularǎ exageratǎ poate fi resimţitǎ

dureros în regiunea cervicalǎ fiind apreciatǎ drept “cefalee”. Un alt tip de cefalee

psihogenǎ anxioasǎ este însoţitǎ de zvâcnituri, paloare, înroşirea feţei, transpiraţii,

ameţeli. Componentele somatice ale stǎrilor anxioase pot fi percepute în mod

predominant, lǎsând impresia unei suferinţe fizice. Fixarea asupra acestora şi ignorarea

stǎrii afective de fond sunt mai caracteristice persoanelor cu nivel cultural scǎzut.

Anxietatea generalizatǎ se poate însoţi de un grad de emotivitate, de tulburǎri de

somn, fiind caracteristice insomnia de adormire, somnul neodihnitor şi visele terfiante.

Denumitǎ şi anxietate liberǎ, flotantǎ ea are variaţii de intensitate cu exacerbǎri vesperale.

33

Ca frecvenţǎ simptomele se ordoneazǎ astfel: dispoziţie anxioasǎ, tulburǎri de somn,

palpitaţii, transpiraţii, slǎbiciunea membrelor şi încordarea în piept.

Anxietatea reprezintǎ una dintre cele mai întâlnite emoţii umane, iar anxietatea

patologicǎ este una dintre cele mai frecvente boli. Se considerǎ cǎ aproximativ 25% din

populaţia generalǎ a întrunit, cel puţin o datǎ în viaţǎ, criteriile pentru una dintre

tulburǎrile anxioase. Aceastǎ afecţiune este mai des întâlnitǎ la femei decât la bǎrbaţi,

statutul socio-economic scǎzut reprezentând un factor de risc pentru apariţia anxietǎţii.

Prognosticul tulburǎrii anxioase generalizate depinde de nivelul funcţionǎrii sociale

anterioare, de suportul social şi de complianţa la tratament. Anxietatea generalizatǎ se

complicǎ adesea cu abuzul şi dependenţa de droguri şi cu alte tulburǎri anxioase.

Majoritatea tulburǎrilor anxioase generalizate au ca factor declanşator situaţii

psihotraumatizante care au ca trǎsǎturǎ comunǎ ameninţarea şi insecuritatea. Dacǎ unele

sunt manifeste, clare şi uşor de recunoscut, altele sunt mai opace şi rezultǎ din tensiunea

exageratǎ a relaţiilor familiale încordate. În asemenea cazuri declanşarea stǎrii anxioase

se poate produce sub presiunea proceselor de maturizare, de desprindere la copii,

adolescenţi sau tineri sau a accentuǎrii nevoilor de autoîmplinire, de independenţǎ sau de

gǎsire a unor modalitǎţi proprii de expresie emoţionalǎ în cadrul cuplului sau al altor

relaţii interpersonale. Înţelegerea situaţiilor devine posibilǎ abia când se cunosc

aspiraţiile, tendinţele şi în raport cu ele, neîmplinirile şi frustrǎrile resimţite.

Anxioşii sunt persoane introvertite, puţin stabile emoţional, mai puţin

independente, la care se observǎ o stimǎ de sine scǎzutǎ, predispoziţie cǎtre culpabilitate,

mai puţinǎ curiozitate şi interes scǎzut pentru cǎutarea senzaţiilor plǎcute. De asemenea

Eul lor real este în discordanţǎ cu Eul ideal, ceea ce denotǎ un nivel scǎzut de

autoacceptare (Boud şi Lader).

Pentru Mayer-Gross pe prim plan trece nesiguranţa de sine, îndoiala faţǎ de

capacitǎţile de asimilare, o privire pesimistǎ cu anticiparea unor greşeli, eşecuri,

autoblamare pentru insuficienţe presupuse sau reale. Dupǎ H. Ey bolnavii au o anumitǎ

nesiguranţǎ de sine cu cereri neîncetate de ajutor şi nevoie crescutǎ de dependenţǎ.

Hoen-Saric şi McLeod (1985) diferenţiazǎ printre cei cu tulburǎri anxioase

persoane care se simt la discreţia soartei, prezintǎ depresie, dificultate în luarea deciziilor,

34

obosealǎ, pasivitate, o mai slabǎ adaptare socialǎ şi adesea resimt disconfort la nivel

somatic.

Roth (1959) observǎ cǎ în fizic, ca şi alurǎ, ei par mai tineri, unii au o

personalitate strǎlucitoare, tinereascǎ şi plinǎ de vitalitate, ceea ce le creeazǎ greutǎţi

celor din jur de a le accepta plângerile. Datoritǎ nevoilor crescute de suport, fricii de

schimbare şi anxietǎţii de separaţie sunt foarte statornici în cǎsǎtorie chiar dacǎ

dificultǎţile în sexualitate sunt frecvente.

Multe din trǎsǎturile de personalitate de mai sus ar putea fi rezultatul unor

structurǎri caracteriale distorsionate şi de personalitate produse de experienţele negative

din copilǎrie.

Wilkinson şi Latif (1974) au descris trei tipuri de personalitate predispusǎ la

anxietate:

- personalitate dependentǎ imaturǎ, care se sprijinǎ prea mult pe suportul parental chiar şi

la vârsta maturitǎţii, chiar dupǎ cǎsǎtorie. Pierderea sprijinului pǎrintesc poate declanşa

stǎri de anxietate şi panicǎ. Ea este rezultatul fie al supraprotecţiei sufocante, fie al

educaţiei despotice cu un tatǎ extrem de rigid. În majoritatea cazurilor dependenţa este

centratǎ asupra mamei, iar ei se simt slabi şi insecurizaţi în interior când se confruntǎ cu

situaţii noi şi responsabilitǎţi;

- bǎrbaţii a cǎror stimǎ de sine este bazatǎ pe înfǎţişarea fizicǎ şi pe succesul social,

lǎudaţi exagerat de familie. O boalǎ serioasǎ sau amaneniţarea bunǎstǎrii poate duce la

stǎri de anxietate;

- copiii crescuţi într-o atmosferǎ anxioasǎ, cu pǎrinţi bolnavi cronic, înspǎimântaţi,

grijulii pot sǎ prezinte cu uşurinţǎ manifestǎri anxioase.

Având în vedere cǎ simptomele somatice pot trece pe primul plan, numeroşi

anxioşi se adreseazǎ întâi medicului generalist sau de altǎ specialitate. Prezenţa unor

semne psihice, psihomotorii sau de activitate autonomǎ orienteazǎ diagnosticul, deşi

rareori un bolnav are toate simptomele odatǎ. În identificarea lor este utilǎ aplicarea

Scalelor de Anxietate (Taylor, Hamilton) care permit şi o evaluare cantitativǎ. Pentru a

realiza încadrarea nosologicǎ trebuie luate în considerare şi circumstanţele de apariţie,

factorii precipitanţi, starea somaticǎ, vârsta, durata, simptomele asociate. În orice stare de

anxietate o importanţǎ deosebitǎ o are examinarea amplǎ pe plan somato-neurologic,

35

paraclinicǎ, aceasta pentru a elimina unele boli de substrat. Ea constituie baza atitudinii

terapeutice. Este necesar sǎ se facǎ diferenţierea dintre anxietatea psihogenǎ şi cea din

alte afecţiuni psihopatologice, cum ar fi psihozele, psihopatiile, stǎrile toxicomanice şi

stǎrile demenţiale.

Conform ICD-10 diagnosticul de tulburare de anxietate generalizatǎ se pune în

condiţiile ce urmeazǎ. Suferindul trebuie sǎ aibǎ simptomele primare ale anxietǎţii mai

multe zile, cel puţin câteva sǎptǎmâni în şir. Aceste simptome trebuie sǎ cuprindǎ

urmǎtoarele elemente: aprehensiune (temeri despre viitoare nenorociri, dificultǎţi de

concentrare); tensiune motorie (frǎmântare permanentǎ, cefalee tip tensiune, tremurǎturi,

incapacitate de relaxare); hiperactivitate vegetativǎ (ameţeli, transpiraţii, tahicardie, gurǎ

uscatǎ). Apariţia pentru câteva zile a altor simptome în special a depresiei nu exclude

tulburarea de tip anxietate generalizatǎ ca diagnostic principal.

Evaluarea anxietǎţii

Scala Hamilton de anxietate a fost conceputǎ pentru a evalua simptomele

anxietǎţii atât somatice, cât şi cognitive. Ea acoperǎ o gamǎ limitatǎ de simptome cerute

de diagnosticul de tulburare anxioasǎ generalizatǎ din D.S.M.-IV şi nu include anxietatea

episodicǎ din tulburarea de panicǎ. Existǎ 14 itemi, fiecare dintre ei evaluaţi de la 0-4 în

funcţie de severitate, cu un scor total ce variazǎ de la 0-56. Un scor de 14 a fost sugerat

ca fiind pragul pentru o anxietate clinic semnificativǎ, iar scorul de 5 şi mai puţin sunt

tipice pentru indivizii dintr-o anumitǎ comunitate. Aceastǎ scalǎ a fost adeseori folositǎ

pentru monitorizarea rǎspunsului la tratament. Itemii acestei scale sunt:

1) stare anxioasǎ (îngrijorare, aşteptarea a tot ceea ce poate fi mai rǎu, teama de ceea

ce urmeazǎ, irascibilitate);

2) tensiune (senzaţia de tensiune, oboseşte uşor, reacţie de tresǎrire, îi dau lacrimile

uşor, senzaţie de nelinişte, incapacitate de a se relaxa);

3) teamǎ (de întuneric, de persoane necunoscute, de singurǎtate, de animale, de trafic

sau de aglomeraţie);

4) insomnie (adoarme cu dificultate, somn intermitent, somn neodihnitor şi obosealǎ

la trezire, coşmaruri, spaime nocturne);

5) intelectual (dificultǎţi de concentrare, memorie slabǎ);

36

6) stare depresivǎ (pierderea interesului, lipsa plǎcerii în exercitarea hobby-urilor,

depresie, oscilaţii dispoziţionale nocturne);

7) somatic – muscular (dureri, spasme, blocaje, scrâşnete din dinţi, voce tremuratǎ,

tonus muscular crescut);

8) somatic – senzorial (tinnitus, vedere înceţoşatǎ, senzaţii de cald şi de frig, senzaţie

de slǎbiciune, înţepǎturi);

9) simptome cardiovasculare (tahicardie, palpitaţii, dureri în piept, senzaţii de leşin);

10) simptome respiratorii (apǎsare sau greutate în piept, senzaţii de sufocare, oftat);

11) simptome gastrointestinale (dificultǎţi la înghiţire, dureri abdominale, senzaţii de

arsurǎ, balonare, greaţǎ, vomǎ, tulburǎri intestinale, pierdere în greutate, constipaţie);

12) simptome urogenitale (frecvenţa şi urgenţa micţiunii, amenoree, apariţia

frigiditǎţii, ejaculare precoce, pierderea libidoului, impotenţǎ);

13) simptome autonome (uscǎciunea gurii, congestionare, paloare, tendinţa de a

transpira, vertij, migrene datorate tensiunii);

14) comportamentul la interviu (neastâmpǎr, agitaţie, încruntare, expresie încordatǎ

sau respiraţie precipitatǎ, paloare facialǎ, înghiţire în sec, spasme ale tendoanelor, pupile

dilatate).

Punctajul este de la 0-4: 0- absent, 1- slab (se manifestǎ neregulat şi pentru

perioade scurte), 2- moderat (se manifestǎ relativ constant şi dureazǎ mai mult), 3- sever

(se manifestǎ continuu şi dominǎ viaţa subiectului), 4- foarte sever (se manifestǎ ca un

handicap).

Tratamente

Tratamentul pentru anxietatea generalizatǎ poate fi medicamentos, terapeutic,

dar şi combinat în funcţie de severitatea tulburǎrii.

Tratamentul medicamentos constǎ in prescrierea:

anxioliticelor care reprezintǎ o clasǎ de substanţe ce se distinge prin diminuarea

anxietǎţii, reducerea stǎrii de tensiune psihicǎ, acţiune asupra stǎrilor de agitaţie

psihomotorie, ameliorarea tulburǎrilor de comportament, echilibrarea reacţiilor

emoţionale;

37

tranchilizantelor al cǎror principal efect terapeutic este reducere anxietǎţii, motiv

pentru care mai sunt denumite şi medicamente anxiolitice. Principalele tranchilizante

sunt: meprobamat, atarax, napotoh, serax, rudotel, rivotril;

beta-blocantelor care au ca principal efect diminuarea anxietǎţii însoţite de

tulburǎri somatice şi care sunt indicate de psihiatru în: stǎri de anxietate cu sau fǎrǎ

simptome somatice, depresie endogenǎ, alcoolism, dependenţǎ de drog şi sevraj,

tratamentul unor forme rezistente de schizofrenie. Principalul reprezentant al acestei clase

este propanololul.

Medicamentele sunt tratamentul de elecţie, uneori se folosesc singure, alteori în

asociere cu terapia cognitiv-comportamentalǎ sau alte tehnici de psihoterapii. Anxietatea

se trateazǎ în general cu o terapie combinatǎ, uşor accesibilǎ. Pentru a realiza un

tratament complex şi eficient este utilǎ combinarea tehnicilor de relaxare cu informarea

pacientului asupra originii simptomelor şi învǎţarea tehnicilor de controlare a anxietǎţii

provocate de gândurile parazite.

2.4. Concluzii

Anxietatea reprezintǎ o problematicǎ interesantǎ atât pentru oamenii de ştiinţǎ,

pentru specialişti, cât şi pentru indivizii comuni, aceasta deoarece stǎrile anxioase sunt

resimţite de fiecare om pe parcursul vieţii sale, având o intensitate mai micǎ sau mai

mare, putându-se ajunge la patologic în momentul în care aceasta afecteazǎ funcţionarea

individului pe toate planurile.

Anxietatea poate fi o tulburare de sine stǎtǎtoare, dar, în acelaşi timp, se poate

manifesta şi în cadrul tulburǎrilor fobice, obsesiv-compulsive, tulburǎrilor acute de stress,

dar şi în cele de stress posttraumatic.

Anxietatea are o istorie destul de controversatǎ, deoarece existǎ mai multe teorii

care contribuie la stabilirea etiopatogeniei, la definirea cât mai exactǎ, la realizarea

clasificǎrii, diagnosticǎrii şi a tratamentului sǎu. Câteva dintre ele sunt teoriile biologice,

teoria psihanaliticǎ, teoria existenţialǎ, teoria comportamentalǎ şi cea cognitivǎ.

38

Teoriile biologice s-au dezvoltat în urma studiilor preclinice asupra modelelor

de anxietate la animale şi în urma cercetǎrilor fundamentale neurochimice şi ale acţiunii

medicaţiei psihotrope. Principalii factori implicaţi în etiopatogenia tulburǎrii anxioase

sunt reprezentaţi de reactivitatea sistemului nervos central care precede manifestǎrile

periferice, de intervenţia neurotransmiţǎtorilor (noradrenalina şi serotonina). În cadrul

conceptului biologic despre anxietate existǎ douǎ tendinţe: modificǎrile biologice reflectǎ

conflicte psihologice şi modificǎrile biologice preced şi determinǎ conflicte psihologice.

Teoriile psihanalitice. Conform concepţiilor definitivate de S. Freud, anxietatea

este un semnal pentru pericolul penetrǎrii în inconştient a dorinţelor infantile

inacceptabile, reprimate, de naturǎ sexualǎ. Dacǎ mecanismele de apǎrare nu reuşesc sǎ

neutralizeze pericolul apare anxietate simptomaticǎ. Teoria psihanaliticǎ afirmǎ cǎ, prin

percepţia anxietǎţii ca o tulburare, se pierde din vedere semnificaţia de semnal şi existǎ

pericolul ignorǎrii cauzelor subiacente. Astfel, scopul intervenţiei psihanalitice, nu e în

primul rând eliminarea anxietǎţii, ci creştere toleranţei la aceasta, pentru a putea percepe

adecvat semnalul şi conflictul subiacent.

Teoria existenţialǎ. Conceptul central al acestei teorii se referǎ la faptul cǎ o

persoanǎ poate deveni conştientǎ la un moment dat de un sentiment de inutilitate al vieţii

sale; acesta poate deveni atât de profund încât sǎ depǎşeascǎ ideea unei morţi inevitabile.

Anxietatea reprezintǎ rǎspunsul persoanei la acest vid al existenţei.

Teoria comportamentalǎ. Conform acestei teorii, anxietatea reprezintǎ un

rǎspuns condiţionat la stimuli specifici de mediu sau un rǎspuns de imitare a reacţiilor

anxioase ale pǎrinţilor (teoria învǎţǎrii sociale). Comportamentaliştii au încercat sǎ

explice apariţia anxietǎţii prin mai multe modele:

a) modelul condiţionǎrii clasice care implicǎ asocierea unui stimul nociv

(necondiţionat), cu un stimul iniţial neutru (o situaţie socialǎ, un obiect). Dupǎ apariţia

acestei condiţionǎri apare comportamentul de evitare a stimulului pentru a preveni

apariţia anxietǎţii. Lipsa majorǎ a acestui model este cǎ la majoritatea pacienţilor nu se

poate determina stimulul nociv;

b) “frica de fricǎ” reprezintǎ frica de apariţie a anxietǎţii şi condiţionarea

interoceptivǎ. Cel mai temut lucru pentru individul cu tulburare anxioasǎ este apariţia

anxietǎţii şi nu situaţia fobicǎ în sine. S-a sugerat cǎ apariţia anxietǎţii este rezultatul unui

39

proces de condiţionare internǎ. Astfel, stimulii interni iniţial indiferenţi (ameţealǎ uşoarǎ)

pot prin condiţionare sǎ devinǎ factorii declanşatori pentru anxietate. Ca rezultat,

individul îşi va supraveghea atent reacţiile interne, în cǎutarea unor indicii ale apariţiei

posibilei anxietǎţi. Modelul nu poate însǎ explica identitatea dintre stimulii condiţionaţi şi

simptomele rǎspunsului condiţionat;

c) interpretarea catastroficǎ: anxietatea este produsǎ de interpretarea greşitǎ a

senzaţiilor corporale. Astfel palpitaţiile pot fi interpretate ca un infarct miocardic.

Modelul nu justificǎ însǎ apariţia anxietǎţii la indivizii care nu au raportat anterior

anxietǎţii nici un simptom fizic sau psihic;

d) sensibilitatea la anxietate. Acest model postuleazǎ cǎ indivizii care prezintǎ o

mare sensibilitate la anxietate sunt predispuşi la a interpreta eronat propriile senzaţii. Se

pare cǎ sensibilitatea la anxietate reprezintǎ o trǎsǎturǎ ce reflectǎ credinţe eronate despre

simptomele anxioase. Aceasta apare înaintea anxietǎţii şi predispune la anxietate.

Teoriile cognitive au o mare importanţǎ, depǎşind teoria învǎţǎrii prin

introducerea modelului de pattern cognitiv. Conform acestei teorii un pacient care suferǎ

de o tulburare anxioasǎ are tendinţa de a supraestima gradul de pericol al unei anumite

situaţii şi în acelaşi timp de a-şi subaprecia abilitatea şi capacitatea de a face faţǎ acelei

ameninţǎri fizice sau psihice percepute de el.

Dupǎ cum se observǎ, aceste teorii nu sunt contradictorii, ci sunt complementare

şi fiecare dintre ele are ca obiectiv principal gǎsirea unei metode cât mai eficace de

tratament.

Particularitate principalǎ a tulburǎrii anxioase constǎ în teama şi îngrijorarea

excesivǎ a pacientului, care se manifestǎ aproape tot timpul şi dureazǎ mai mult de şase

luni. Subiectul afirmǎ cǎ nu-şi poate controla anxietatea şi prezintǎ cel puţin trei din

urmǎtoarele simptome: senzaţia cǎ se aflǎ la capǎtul puterilor, nelinişte, fatigabilitate,

senzaţia de vid mental, tulburǎri de somn, dificultǎţi de concentrare a atenţiei şi încordare

muscularǎ. Conţinutul temerilor şi îngrijorǎrilor nu este direcţionat precis ca în cazul

fobiilor sau al tulburǎrilor obsesiv-compulsive.

D.S.M.-IV postuleazǎ cǎ incidenţa acestei tulburǎri în cadrul populaţiei este de

aproximativ 3%, iar 12% din pacienţii care se prezintǎ la clinicǎ pentru tulburǎri anxioase

sunt afectaţi de aceastǎ boalǎ.

40

2.5. Corelaţia anxietate – toxicomanie

Specialiştii definesc anxietatea ca fiind o stare emoţionalǎ de tensiune nervoasǎ,

de fricǎ puternicǎ, slab diferenţiatǎ şi adesea cronicǎ. Diferenţa dintre fricǎ şi anxietate

este o chestiune de grad şi mai ales de cogniţie. Frica este mai de curând o stare al cǎrei

obiect este bine cunoscut de subiect, adicǎ o stare care are un conţinut emoţional şi

reprezentativ al obiectului sǎu. Vorbim despre anxietate în cazul în care obiectul e slab

diferenţiat din punct de vedere cognitiv, dar şi în cazurile patologice, când fricile sunt

repetitive, intense sau cronice.

Dupǎ cum am relatat în subcapitolele anterioare, anxietatea poate fi o tulburare

de sine stǎtǎtoare, dar şi o stare regǎsitǎ în cadrul altor tulburǎri, cum ar fi schizofrenia,

tulburǎrile afective, paranoia, toxicomania. Dispoziţia anxioasǎ este perceputǎ ca o

ameninţare, ca un pericol iminent nedefinit pe care pacientul le resimte în majoritatea

timpului şi nu se poate debarasa de ele, aceastǎ stare de disconfort fiind însoţitǎ de

supraatenţie involuntarǎ. De aceea pacienţii anxioşi prezintǎ o fatigabilitate crescutǎ.

Aceste simptome sunt regǎsite la toxicomani, atât la consumatori, cât şi la cei

aflaţi în cura de dezintoxicare. La consumatori factorii care determinǎ anxietatea sunt:

Gândul cǎ pot fi urmǎriţi de organele de poliţie în momentul în care

achiziţioneazǎ marfa;

Gândul cǎ relaţiile cu persoanele apropiate (familie, prieteni) vor fi periclitate,

distruse în momentul în care aceştia aflǎ de consumul de droguri;

La cei naivi, gândul cǎ se poate instala dependenţa (care de fapt deja este

prezentǎ) şi cǎ pot recurge la acte infracţionale pentru a-şi putea procura doza

necesarǎ;

Bolile care se pot transmite în urma injectǎrii cu acelaşi ac (HIV-SIDA, hepatita

C);

Gândul cǎ nu mai pot fi responsabili de actele lor;

Transformǎrile la nivel somatic care duc la ideatie despre moarte.

41

Dacǎ la consumatori anxietatea are un obiect mai bine precizat, la cei aflaţi în

cura de dezintoxicare, tulburarea anxioasǎ are un caracter difuz şi este prezentǎ sub forma

unor simptome ale cǎror elemente esenţiale sunt:

- aprehensiune- temeri despre viitoare nenorociri, dificultǎţi de concentrare.

Ei sunt adesea sceptici cu privire la toţi cei care vor sǎ le ofere ajutor, precum şi la faptul

cǎ vor renunţa la consum pentru totdeauna. Au temeri legate de viitorul lor familial (fie

cǎ nu îşi pot întemeia o familie, fie cǎ dacǎ nu şi-au distrus-o deja pe cea existentǎ, o vor

face în viitorul apropiat), de cel profesional (cǎ nu-şi pot gǎsi un loc de muncǎ, cǎ vor fi

concediaţi sau cǎ nu vor fi lǎsaţi sǎ-şi continue studiile), dar şi de cel social (se gândesc

cǎ vor fi marginalizaţi).

- tensiune motorie- frǎmântare permanentǎ, cefalee tip tensiune,

tremurǎturi, incapacitatea de relaxare. Toxicomanii aflaţi în cura de dezintoxicare

prezintǎ o agitaţie crescutǎ (logoree, neputinţa de a sta într-un singur loc), în timpul

sevrajului prezintǎ agresivitate, prurit.

- hiperactivitate vegetativǎ- ameţeli, transpiraţie, au gura uscatǎ, tahicardie.

Toate aceste stǎri duc la un disconfort fizic şi psihic major, la disfuncţionalitatea

pe plan socio-familial. Acestea sunt întâlnite atât în consumul de droguri şi implicit în

sistarea lui, cât şi în tulburarea anxioasǎ. De aici se observǎ cǎ aceste douǎ tulburǎri se

intercondiţioneazǎ, sunt interdependente; majoritatea heroinomanilor prezintǎ stǎri

anxioase, însǎ nu se poate spune cǎ orice sau fiecare anxios va recurge la consumul de

substanţe toxice, mai exact la heroinǎ, imediat dupǎ apariţia unuia sau mai multor atacuri

de panicǎ. Astfel se poate deduce cǎ toxicomania determinǎ anxietatea, procesul invers

fiind valabil doar pentru o dependenţǎ de anxiolitice.

42

3. Psihoterapia cognitiv-comportamentală

3.1. Definiţie şi caracterizare generalǎ

Terapia cognitiv-comportamentalǎ reprezintǎ un ansamblu de tehnici bazate pe

teoriile învǎţǎrii şi pe descoperirile psihopatologiei cognitive. Ea este “o terapie de scurtǎ

duratǎ, focalizatǎ pe rezolvarea problemelor, cu rezultate evidente, centrate pe

ameliorarea sau vindecarea unor simptome neuropsihice sau psihosomatice” (Holdevici,

I., 2005, p. 10). În acest domeniu existǎ mai multe orientǎri şi cadre teoretice care

împǎrtǎşesc câteva afirmaţii esenţiale ce justificǎ gruparea lor sub aceeaşi denumire. În

concepţia cognitv-comportamentaliştilor toate comportamentele, adaptative sau

neadaptative sunt rezultatul unor scheme implicite care sunt mai mult sau mai puţin

conştiente şi înglobeazǎ structuri cognitive şi sisteme de prelucrare a informaţiilor.

Termenul de cogniţie se referǎ la idei, semnificaţii, credinţe, gânduri, inferenţe,

expectaţii, afirmaţii, atribuiri, acestea mediind comportamentul şi manifestǎrile

emoţionale în mod direct şi reprezentând obiectivul major al schimbǎrii terapeutice.

Terapia cognitiv-comportamentalǎ a apǎrut în urma fuziunii dintre conceptele

cognitiviştilor şi experimentele riguroase şi exerciţiile în plan comportamental.

Terapia comportamentalǎ sau behavioristǎ a apǎrut la mijlocul secolului trecut

datoritǎ contribuţiilor teoretice majore aduse de Skinner (1953), Wolpe (1958) şi Eysenck

(1962) care au dezvoltat strategii terapeutice ce au valorificat rezultatele cercetǎtorilor (I.

Pavlov, J. B. Watson, E. L. Thorndike, E. C. Tolman, C. L. Hull, J. Dollard, N. E. Miller)

privind condiţionarea şi învǎţarea. Behavioriştii considerǎ cǎ, la naştere, fiinţa umanǎ este

un fel de “tabula rasa”, iar “istoria” scrisǎ pe aceasta este determinatǎ îndeosebi de

condiţiile de mediu, deci personalitatate este vǎzutǎ în primul rând ca funcţie a stimulilor

din mediul extern, a interacţiunilor şi rolurilor sociale. Fiinţele umane sunt vǎzute ca

produse ale proceselor de condiţionare în care s-au angajat. Paradigma stimul-rǎspuns

este structura fundamentalǎ a oricǎrui proces de învǎţare. Oamenii reacţioneazǎ într-o

manierǎ predictibilǎ la un anumit stimul în funcţie de ceea ce au învǎţat în trecut. Astfel,

comportamentele nevrotice (cuvinte, acţiuni, stǎri emoţionale neadaptative şi

43

indezirabile) de care persoana doreşte sǎ scape sunt învǎţate. Rǎspunsurile

comportamentale neadcevate au fost învǎţate, în primul rând, pentru cǎ întrecut i-au

permis persoanei sǎ evite experienţe dureroase. Ele au devenit simptome de care

pacientul încearcǎ sǎ se debareseze deoarece în prezent acestea au tendinţa de a-i invada

aproape toatǎ existenţa. Eliminarea acestor rǎspunsuri comportamentale indezirabile

devine obiectivul principal al psihoterapiei. Terapeuţii comportamentişti definesc

psihoterapia ca proces de eliminare a simptomelor şi învǎţare a unor rǎspunsuri

comportamentale mai adaptative. L. J. Reyna spune cǎ “psihoterapia poate fi consideratǎ

ca un set de proceduri destinate sǎ elimine o varietate de rǎspunsuri cu efecte emoţionale

negative, precum şi comportamente indezirabile şi nefolositoare şi sǎ creeze

comportamente mai eficiente pentru controlul şi adaptarea la anumite sarcini cotidiene,

persoane şi situaţii” (Reyna, 1964, p. 169).Terapia comportamentalǎ este un proces de

reeducare-reînvǎţare: comportamentul adaptativ este întǎrit, în timp ce comportamentul

neadaptativ este eliminat. Tot mai mulţi cercetǎtori în domeniul terapiei comportamentale

au încercat sǎ depǎşeascǎ noţiunile “mecaniciste” deoarece considerau cǎ tratamentele

comportamentale nu mai pot fi conceptualizate doar în termenii teoriei învǎţǎrii. Astfel, ei

au adoptat un demers eclectic care a favorizat adǎugarea la tehnicile comportamentale

existente a unor componente cognitive.

Terapia cognitivǎ în opinia lui A. Beck este o sintezǎ a unor aspecte ale

psihanalizei şi terapiei comportamentale. Influenţa psihanalizei se exprimǎ prin accentul

pus pe identificarea temelor importante şi latente ale gândirii pacientului (scheme

cognitive), precum şi prin evidenţierea interrelaţiilor subtile dintre gândire, sentiment şi

comportament. Influenţa terapiei comportamentale se regǎ seşte în structurarea

sistematicǎ a interviului terapeutic, în definirea scopurilor şi a proceselor care permit

atingerea acestora, în operaţionalizarea tehnicilor terapeutice şi a evaluǎrilor. Într-o

lucrare recentǎ, Beck rezumǎ terapia cognitivǎ astfel: “Terapia cognitivǎ se bazeazǎ pe o

teorie a personalitǎtii care afirmǎ cǎ felul în care cineva gândeşte determinǎ în mare

mǎsurǎ felul în care simte şi se comportǎ. Terapia este un proces colaborativ, între

terapeut şi pacient, de cercetare empiricǎ, testare a realitǎţii şi rezolvare de probleme.

Interpretǎrile şi concluziile neadaptative ale pacientului sunt considerate ipoteze testabile.

Pentru examinarea unor interpretǎri alternative şi generarea unor argumente contrare ce

44

stimuleazǎ credinţe mai adaptative şi conduc la schimbare terapeuticǎ sunt utilizate

experimente comportamentale şi proceduri verbale.” (Beck, Weishaar, 1995, apud I.

Dafinoiu, 2005, p. 21). Obiectivul terapeutului cognitivist este de a-l ajuta pe subiect sǎ-şi

corecteze ideile distorsionate şi sǎ-şi îmbunǎtǎţeascǎ maniera de procesare informaţionalǎ

şi de gândire. Procesele terapiei sunt structurate şi limitate în timp, recunosc legǎturile

dintre cogniţie şi afect, iar pentru a fi eficientǎ trebuie sǎ se strângǎ dovezi împotriva

cogniţiilor disfuncţionale şi sǎ le înlocuiascǎ cu gânduri mai realiste şi mai adaptative.

Integrând procesele cognitive interne în schema behavioristǎ clasicǎ stimul-

reacţie, terapia comportamentalǎ contemporanǎ gǎseşte din ce în ce mai multe elemente

comune cu terapia cognitivǎ încât sintagma “terapie cognitiv-comportamentalǎ” este tot

mai frecventǎ în vocabularul psihoterapeuţilor. Elementul cheie al acestei terapii este

faptul cǎ oamenii nu sunt perturbaţi de împrejurǎri, ci de modul în care le interpreteazǎ

(mai mult sau mai puţin corect). Astfel, dacǎ oamenii nutresc gânduri şi convingeri

nerealiste cu privire la ei înşişi, ei vor dezvolta stǎri afective de tip autoperturbator.

Terapeuţii cognitiv-comportamentalişti disting douǎ forme de gândire care reprezintǎ

obiectul intervenţiei psihologice:

gânduri şi imagini obişnuite (gânduri negative automate) care se declanşeazǎ

spontan şi au un caracter involuntar, neconştientizat;

convingeri şi supoziţii disfuncţionale (credinţe iraţionale) care stau la baza celor

anterioare, având conţinut evaluativ, caracter nociv întrucât cei care le nutresc devin atât

de perturbaţi când comit o greşealǎ, încât evitǎ sǎ acţioneze în anumite situaţii.

Aceste convingeri se formeazǎ în ontogenezǎ, reflectǎ patternul educaţional,

sunt foarte bine fixate şi au un grad mare de stabilitate. Ellis şi Bernard sunt de pǎrere cǎ

ele conduc la gânduri perturbatoare de tipul “Sunt lipsit de valoare pentru cǎ...”; “Este

îngrozitor sǎ...”; “Nu pot suporta asta pentru cǎ...”.

Princiipiile terapiei cognitiv-comportamentale sunt:

a) stǎrile emoţionale şi comportamentul sunt determinate de modul nostru de a

gândi;

b) tulburǎrile emoţionale reprezintǎ o consecinţǎ a modului negativ şi nerealist de a

gândi;

45

c) tulburǎrile emoţionale pot fi ameliorate şi vindecate prin intermediul modificǎrii

stilului nerealist de a gândi.

Obiectivele generale ale terapiei cognitiv-comportamentale sunt:

a) monitorizarea stǎrilor emoţionale disfuncţionale şi a evenimentelor activatoare;

b) identificarea gândurilor şi convingerilor negative, dezadaptative;

c) identificarea conexiunilor dintre gând, emoţie şi comportament, testarea gradului

de veridicitate a convingerilor şi gândurilor prin adunare de dovezi pro şi contra şi

substituirea modului negativ de a gândi cu unul mai realist.

Relaţia terapeuticǎ dezvoltatǎ în cadrul psihoterapiei cognitiv-comportamentale

este directivǎ, de ghidare deoarece terapeutul ajutǎ pacientul sǎ ia anumite decizii, nu

hotǎrǎşte în locul lui, rolul sǎu implicând în egalǎ mǎsurǎ orientarea, ghidarea,

colaborarea şi parteneriatul. Terapeutul dǎ explicaţii cu privire la dobândirea

rǎspunsurilor şi a comportamentelor inadecvate, la menţinerea acestora, dar şi la tehnicile

terapeutice care pot fi utilizate pentru schimbarea lor. Astfel clientul înţelege demersul

terapeutic, se simte securizat cu privire la viitor şi este deculpabilizat. Explicaţiile

terapeutului reiau într-un limaj coerent, comprehensibil experienţele comportamentale şi

emoţionale trǎite pânǎ atunci ca iraţionale; permit numirea acestor experienţe,

evidenţierea unor relaţii cauzale şi stimuleazǎ la pacient sentimentul controlului,

favorizeazǎ intrarea în terapie şi creşte încrederea în terapeut. Se formeazǎ astfel o relaţie

de parteneriat între pacient şi terapeut.

3.2. Demersul terapeutic în terapia cognitiv-comportamentalǎ

În demararea procesului terapeutic un rol deosebit de important îl are interviul

de evaluare. În terapia cognitiv-comportamentalǎ interviul este semistructurat şi implicǎ

din partea terapeutului atitudini şi comportamente specifice abordǎrii clinice. Deseori

pacientul prezintǎ o arie problematicǎ nediferenţiatǎ, terapeutul ajutând la clarificarea şi

diferenţierea problemelor, reducând astfel dificultǎţile la proporţii abordabile, fapt ce are

consecinţe importante asupra implicǎrii pacientului în procesul terapeutic, începând sǎ

creadǎ cǎ schimbarea este posibilǎ. Evaluarea se centreazǎ pe ceea ce poate fi schimbat şi

46

pe formarea unor aşteptǎri rezonabile în legǎturǎ cu terapia. În timpul evaluǎrii pacientul

ajunge la o imagine diferitǎ despre problemele sale, unele modificǎri putând fi anticipate,

în consecinţǎ acestea putând fi controlate. Un rol important al evaluǎrii îl constituie

impunerea unei mǎsuri de urgenţǎ (comportament suicidal) atunci când este cazul.

J. Kirk (1991) a propus urmǎtorul ghid de interviu de evaluare cognitiv-

comportamentalǎ care are ca puncte principale urmǎtoarele:

scurtǎ descriere a problemei. În momentul în care pacientul vine la

terapeut, acesta îşi planificǎ din timp ceea ce are de gând sǎ spunǎ, de aceea este foarte

important ca terapeutul sǎ-l asculte activ pentru a favoriza o bunǎ relaţie terapeuticǎ.

Relatarea clientului informeazǎ despre cadrele de referinţǎ interne ce dau sens

problemelor lui şi despre motivele care l-au determinat sǎ apeleze la terapie. Terapeutul

rezumǎ şi reformuleazǎ ceea ce-i spune pacientul dovedindu-i cǎ a înţeles corect

problema; în cazul în care pacientul are dificultǎţi în descrierea ei, i se pot adresa

întrebǎri precise despre momentul apariţiei problemei, împrejurǎri, simptome, schimbǎri

în viaţa lui de când a apǎrut problema, soluţii încercate pânǎ în prezent. Când sunt

prezentate mai multe probleme, terapeutul şi pacientul vor colabora pentru a stabili

asupra cǎreia se va centra iniţial intervenţia;

dezvoltarea problemei se realizeazǎ pe dimensiunile relevante pentru

problema abordatǎ, urmǎrindu-se debutul problemei, evoluţia sa şi factorii predispozanţi.

Debutul poate fi uşor determinat şi presupune trecerea în revistǎ a factorilor precipitanţi

ce au cauzat apariţia problemei. În ceea ce priveşte evoluţia problemei trebuie evidenţiat

motivul pentru care pacientul a solicitat ajutor. De asemenea trebuie sǎ se stabileascǎ o

relaţie cronologicǎ între momentele principale ale evoluţiei problemei şi principalele

evenimente din viaţa individului. Factorii predispozanţi trebuie cǎutaţi în istoria familialǎ,

în caracteristicile de personalitate, atitudinile unor persoane semnificative din jurul

pacientului.

descrierea problemei sau analiza funcţionalǎ. Scopul acesteia este de a

gǎsi motivul pentru care se menţine problema, locul acesteia în viaţa pacientului şi care

este utilitatea problemei pentru pacient. Fiecare problemǎ poate fi descrisǎ în termenii

ABC (Antecedents, Behaviors and Beliefs, Consequences). Dacǎ pacientul întâmpinǎ

greutǎţi în descrierea detaliatǎ a problemei sale, terapeutul îl invitǎ sǎ descrie cel mai

47

recent eveniment-problemǎ sau poate apela la tehnica imageriei mintale (pacientul

închide ochii, îşi imagineazǎ scena trǎitǎ şi descrie evenimentul, inclusiv ce a simţit şi a

gândit). Pentru fiecare problemǎ terapeutul trebuie sǎ ajungǎ la o imagine cât mai clarǎ

privind: natura problemei (când, unde, cât de des şi cu cine se manifestǎ), cât de stresantǎ

este, cât de brusc se instaleazǎ.

variabile de context şi modulatorii. Evaluarea variabilelor de context

este necesarǎ pentru cǎ planul de tratament include deseori influenţarea contextelor în

care apare problema. Uneori pacientul nu este conştient de aceste variabile, în acest caz

terapeutul recomandându-i realizarea unui jurnal pe baza autoobservǎrii zilnice. În

aceastǎ etapǎ terapeutul trebuie sǎ identifice situaţiile şi comportamentele ce pot declanşa

comportamentul-simptom. Trebuie identificaţi factorii cognitivi (gândurile

disfuncţionale), factorii externi (situaţionali, comportamentali), stǎrile afective care

favorizeazǎ apariţia simptomelor, relaţiile interpersonale (comportamentul membrilor

familiei pot avea un efect notabil asupra problemei), factorii fiziologici.

factori de menţinere. Interviul trebuie sǎ se centreze asupra

consecinţelor imediate ale problemei comportamentale: orice comportament urmat de

consecinţe neplǎcute are o mai micǎ probabilitate de a se repeta, în timp ce

comportamentele urmate de evenimente plǎcute au o mai mare probabilitate de a se

manifesta în viitor. Aceste consecinţe care menţin problema trebuie identificate în

domeniul situaţional, comportamental, cognitiv, afectiv, interpersonal şi fiziologic.

evitarea este un factor important de menţinere a problemei

comportamentale, de aceea în majoritatea planurilor de tratament sunt incluse etape de

depǎşire a evitǎrii, terapeutul solicitând o descriere detaliatǎ a ceea ce este evitat. În cazul

unei probleme cronice pacientul poate sǎ nu mai conştientizeze evitarea iar terapeutul

poate folosi întrebǎri ca: “Cum altfel ar fi viaţa dumneavoastrǎ dacǎ nu ar exista

problema?”;

resurse de adaptare şi control, alte resurse. Fiecare persoanǎ îşi rezolvǎ

problemele în felul sǎu apelând la resursele proprii sau ale persoanelor apropiate.

Terapeutul trebuie sǎ identifice cum anume s-a descurcat pacientul în situaţii similare,

care sunt resursele din mediul socio-profesional, familial şi personal ce pot favoriza

schimbarea;

48

istoria medicalǎ şi psihiatricǎ anterioarǎ. Pentru stabilirea strategiei

terapeutice este necesarǎ descrierea unor episoade similare, atitudinea pacientului cu

privire la felul în care s-a adaptat la acestea, tratamentele urmate, gradul de complianţǎ la

tratament şi efectele acestuia;

credinţe despre problemǎ şi tratament. Este important ca demersul pe

care îl propune terapeutul sǎ fie congruent cu credinţele pacientului despre natura

problemei lui. Pentru aceasta terapeutul trebuie sǎ afle cum a ajuns pacientul la el:

credinţele celui care a orientat pacientul spre psihoterapie pot influenţa atitudinile,

motivaţia şi credinţele acestuia;

angajarea în tratament. Terapiile cognitiv-comportamentale necesitǎ un

nivel crescut de implicare din partea pacientului deoarece sarcinile privind

automonitorizarea şi completarea unui jurnal zilnic, aplicarea sistematicǎ a unor tehnici

ce nu pot fi duse la bun sfârşit necesitǎ o motivaţie deosebitǎ. Terapeutul trebuie sǎ

exploreze dorinţa de schimbare a pacientului, sǎ corecteze orice idee greşitǎ despre

terapie care ar putea influenţa ulterior implicarea acestora în relaţia terapeuticǎ;

situaţia psiho-socialǎ a pacientului. Terapeutul fiind centrat pe situaţia

prezentǎ, descurajeazǎ subtil pacienţii care încep sǎ vorbeascǎ prea mult despre trecutul

lor, utilizeazǎ chestionare standardizate pentru obţinerea rapidǎ a unor date precise

privind aspectele socio-demografice ale pacientului, informaţii referitoare la religie,

sexualitate, sǎnǎtate, educaţie;

formularea preliminarǎ. Terapeutul trebuie sǎ furnizeze pacientului o

formulare preliminarǎ a problemei sale care cuprinde: o scurtǎ descriere a problemei, o

explicaţie privind evoluţia acesteia şi o prezentare a factorilor ce favorizeazǎ menţinerea

acesteia, printr-un vocabular accesibil. Pacientul trebuie sǎ dea un feed-back privind

corectitudinea formulǎrii.

În afara interviului, terapia cognitiv-comportamentalǎ utilizeazǎ şi alte metode

de evaluare: autoobservarea (completarea de chestionare şi rapoarte, scale de evaluare,

obţinerea de informaţii de la persoanele apropiate pacientului), observarea directǎ a

comportamentului în mediul clinic (jocuri de rol, teste comportamentale, înregistrǎri

psiho-fiziologice), auto-monitorizarea (se referǎ la notarea frecvenţei, duratei şi

intensitǎţii stǎrilor afective negative pe o scalǎ gradatǎ de la 0-100 sau de la 0-10).

49

Evaluarea şi mǎsurarea modificǎrii în sfera comportamentalǎ, fiziologicǎ,

cognitivǎ şi emoţionalǎ au o serie de avantaje cum ar fi: faciliteazǎ cunoaşterea precisǎ a

frecvenţei şi intensitǎţii comportamentului, îi permite terapeutului sǎ realizeze modificǎri

în ceea ce priveşte strategia terapeuticǎ. Evaluǎrile au un rol psihoterapeutic pentru cǎ

oferǎ pacientului informaţii exacte cu privire la progresele obţinute.

În funcţie de informaţiile obţinute în urma interviului de evaluare, terapeutul

elaboreazǎ o strategie terapeuticǎ ce include diverse tehnici şi metode cognitiv-

comportamentale.

3.3. Tehnici şi metode cognitiv-comportamentale

Una din cele mai utilizate tehnici de cǎtre terapeuţii cognitiv-comportamentalişti

este identificarea şi modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente.

Burns prezintǎ zece forme de gândire distorsionatǎ:

a) stiulul de gândire “tot sau nimic” reprezintǎ tendinţa persoanei de a aprecia lucrurile în

culori extreme, iar dacǎ un lucru nu a fost realizat perfect, va fi considerat un eşec;

b) suprageneralizarea – subiecţii care folosesc termeni ca “totdeauna”, “niciodatǎ”

considerǎ cǎ un eveniment negativ singular reprezintǎ un model care se va repeta la

nesfârşit;

c) filtrarea mentalǎ cu concentrare asupra negativului – subiectul se concentreazǎ

puternic asupra unui eveniment negativ, încât întreaga realitate devine deformatǎ;

d) desconsiderarea pozitivului – persoana respinge toate experienţele pozitive, afirmând

cǎ acestea nu conteazǎ;

e) desprinderea de concluzii pripite - constǎ în interpretarea negativǎ a unor situaţii

atunci când nu existǎ suficiente date care sǎ stea la baza formulǎrii concluziilor (subiectul

conchide cǎ o persoanǎ îi este ostilǎ fǎrǎ sǎ verifice acest lucru sau prezice faptul cǎ

situaţia va lua o întorsǎturǎ negativǎ);

f) amplificarea – subiectul exagereazǎ problemele sau defectele sale, minimalizându-şi

calitǎţile;

50

g) judecata afectivǎ – subiectul presupune cǎ stǎrile sale afective negative reflectǎ

realitatea (“mi-e fricǎ sǎ...”, “e periculos sǎ...”);

h) imperativele categorice – subiectul gândeşte cǎ lucrurile trebuie sǎ corespundǎ

neapǎrat dorinţelor sau expectaţiilor sale, ei folosesc des afirmaţia “trebuie neapǎrat” care

genereazǎ culpabilitate şi frustrare;

i) etichetarea – reprezintǎ o formǎ extremǎ a tipului de gândire “tot sau nimic”, o

modalitate iraţionalǎ de a gândi pentru cǎ oamenii nu pot fi identificaţi în totalitate cu

faptele lor;

j) personalizarea şi blamarea – apare ori în situaţiile în care subiectul se simte responsabil

pentru lucruri pe care nu le poate controla pe deplin, ori când îi blameazǎ pe ceilalţi

pentru lucruri pe care aceştia nu le pot controla pe deplin.

Identificarea se realizeazǎ prin intermediul mai multor strategii, dintre care

enumǎr:

- discutarea unei experienţe emoţionale recente: pacientul trebuie sǎ-şi reaminteascǎ un

eveniment sau o situaţie care a fost asociat cu un disconfort, sǎ-l descrie în detaliu,

urmǎrindu-se prin aceasta exemplificarea legǎturii pe care o realizeazǎ pacientul între

diverse senzaţii şi gânduri aferente;

- utilizarea tehnicii imaginaţiei dirijate sau a jocului dramatic pentru a retrǎi o experienţǎ

dramaticǎ; aceastǎ tehnicǎ se utilizeazǎ atunci când întrebǎrile directe ale terapeutului nu

reuşesc sǎ-l determine pe pacient sǎ evoce gândurile negative ce se declanşeazǎ spontan;

- utilizarea modificǎrilor de dispoziţie în cursul unei şedinţe de terapie. În cursul unei

şedinţe de psihoterapie gândurile automate se pot declanşa datoritǎ fluctuaţiilor de

dispoziţie ale pacientului, psihoterapeutul întrebându-l ce i-a trecut prin minte în acel

moment;

- determinarea semnificaţiei unui eveniment. Deoarece uneori declanşarea automatǎ a

gândurilor negative nu se realizeazǎ, terapeutul trebuie sǎ caute prin intermediul unor

întrebǎri specifice care este semnificaţia evenimentului respectiv pentru pacient.

Modificarea gândurilor negative şi a comportamentelor aferente presupune

urmǎtoarele etape:

- raţionalizarea. Pacientului trebuie sǎ i se explice raţiunile tratamentului prin

demonstrarea relaţiei dintre gândire, sentiment şi comportament;

51

- furnizare unor informaţii cu privire la comportamentul dezadaptativ. Simptomele

trebuie descrise în detaliu precizându-se evoluţia lor probabilǎ, cât şi prezentarea

pacientului a faptului cǎ nu are o boalǎ psihicǎ severǎ doar pentru cǎ are simptomatologia

respectivǎ;

- distragerea este folositǎ pentru a avea un control direct şi imediat asupra simptomului,

astfel pacientul concentrându-se asupra conţinutului unei conversaţii şi nu asupra stǎrii

proprii;

- programarea activitǎţilor. Se cere pacienţilor sǎ noteze, orǎ de orǎ, activitǎţile pe care le

desfǎşoarǎ, evaluându-le dupǎ o scalǎ de la 0-100 sub aspectul unor stǎri afective cum ar

fi anxietatea, oboseala, plǎcerea sau gradul de control asupra situaţiei. Indivizilor care

sunt presaţi de timp le este recomandatǎ o planificare riguroasǎ a activitǎţilor pentru a nu

avea tentaţia sǎ facǎ mai multe lucruri deodatǎ, fapt ce le-ar spori tensiunea şi

supraîncordarea.

- verificarea veridicitǎţii gândurilor negative automate. Terapeutul colaborând cu

pacientul în scopul de a gǎsi soluţii raţionale pentru a înlocui gândurile negative

automate, îi adreseazǎ acestuia o serie de întrebǎri pentru a-l ajuta sǎ evalueze gândurile

negative şi sǎ le înlocuiascǎ cu unele mai realiste. Aceste întrebǎri care au menirea sǎ

verifice realitatea gândurilor disfuncţionale sunt puse în practicǎ de pacienţi şi între

şedinţe, acest lucru fiind mai uşor de realizat prin notarea zilnicǎ a gândurilor negative

producǎtoare de disfuncţii.

- experimentarea în sfera comportamentului. Terapeutul îi cere pacientului sǎ verifice în

viaţa realǎ dacǎ gândurile negative sunt adevǎrate.

- înlǎturarea comportamentelor de evitare . Acest lucru este necesar deoarece modalitǎţile

de evitare tind sǎ menţinǎ gândurile negative ale pacienţilor, iar terapeutul trebuie sǎ

încurajeze pacientul sǎ intre în situaţii sau sǎ se angajeze în activitǎţile pe care au tendinţa

sǎ le evite pentru a verifica dacǎ lucrurile de care se tem se vor produce într-adevǎr. Este

important sǎ se modifice şi modelele de comportament pe acre pacienţii s-au obişnuit sǎ

le punǎ în acţiune atunci când simptomele se declanşeazǎ.

- învǎţarea unor noi modele de comportament şi a unor deprinderi de a face faţǎ

situaţiilor. Terapeutul trebuie sǎ antreneze abilitǎţile pacientului pentru ca acesta sǎ poatǎ

sǎ se integreze social.

52

O altǎ tehnicǎ des utilizatǎ în terapia cognitiv-comportamentalǎ este relaxarea

care reprezintǎ un modaliatate de decontracţie muscularǎ şi nervoasǎ, menitǎ sǎ ducǎ la o

destindere fizicǎ şi psihicǎ a subiectului. Mulţi dintre pacienţii care solicitǎ ajutor

psihoterapeutic prezintǎ o tensiune psihicǎ mǎritǎ a corpului. Aceastǎ tensiune se exprimǎ

în diferite feluri: teamǎ şi încordare excesivǎ în situaţii sociale, acuze directe de tensiune

muscularǎ, impotenţǎ şi frigiditate, dificultǎţi legate de somn, hipertensiune arterialǎ.

Antrenarea pacienţilor în obţinerea stǎrilor de relaxare poate fi o cale importantǎ de a-i

conduce spre o imagine nouǎ despre ei înşişi şi despre ceea ce-i înconjoarǎ. Descoperind

cǎ-şi pot controla corpul, pacienţii pot începe sǎ-şi rezolve problemele personale mai

complexe. Relaxarea este un exerciţiu foarte odihnitor, dar pentru ca ea sǎ aibǎ eficienţǎ

terapeuticǎ este bine sǎ fie combinatǎ cu sugestii specifice care trebuie sǎ îndeplineascǎ

câteva condiţii: sǎ fie clare, sǎ se refere la o singurǎ problemǎ, sǎ nu aibǎ caracter

ambiguu, sǎ nu cuprindǎ negaţii, sǎ fie însoţite de imagini, sǎ fie realiste şi sǎ aibǎ un

caracter procesual.

Cele mai cunoscute metode de relaxare sunt antrenamentul autogen al lui

Schultz, cea a lui Jacobson, hipnoza.

Antrenamentul autogen al lui Schultz are douǎ cicluri, unul inferior şi altul

superior ce cuprind un ansamblu de exerciţii psihice şi fizice pentru realizarea unei

decontracţii generale a organismului. Ciclul inferior nu are nici un efect secundar negativ,

dupǎ învǎţarea lui se constatǎ la pacienţi o stare de calm, liniştire psihicǎ şi fizicǎ;

contribuie la scǎderea anxietǎţii, la creşterea încrederii în sine, la ameliorarea unor

tulburǎri psihosomatice, la creşterea capacitǎţii de concentrare a atenţiei, a capacitǎţilor

mnezice şi cuprinde urmǎtoarele exerciţii:

- exerciţii pentru sistemul muscular (trǎirea senzaţiei de greutate în membre);

- exerciţii pentru sistemul vascular (trǎirea senzaţiei de cǎldurǎ în membre);

- exerciţii pentru sistemul cardiac (calmarea bǎtǎilor inimii);

- exerciţii pentru sistemul respirator (calmarea respiraţiei);

- exerciţii pentru reglarea funcţionalitǎţii organelor abdominale, prin trǎirea senzaţiei de

cǎldurǎ la nivelul plexului;

- destindere generalǎ.

53

Ciclul superior cuprinde exerciţii de concentrare, este mult mai dificil, cere din

partea terapeutului cunoştinţe de psihiatrie, aplicat greşit poate activa o patologie latentǎ

şi cuprinde exerciţii de tipul: concentrare pe obiecte concrete, pe imagini, pe idei

abstracte, pe culori, trǎirea stǎrii afective dorite de pacient la un moment dat, sondarea

inconştientului.

Relaxarea muscularǎ progresivǎ a lui E. Jacobson conduce pacientul la

obţinerea şi conştientizarea relaxǎrii prin contrast cu starea de tensiune muscularǎ.

Contrastul tensiune-relaxare evidenţiazǎ pentru începǎtorii în învǎţarea relaxǎrii ce

anume este starea de tensiune şi cum poate fi ea controlatǎ sistematic. Ea presupune ca

pacientul sǎ închidǎ ochii, sǎ inspire de câteva ori profund, expirând de fiecare datǎ

treptat, profund, pentru ca mai apoi sǎ-şi încordeze-relaxeze urmǎtoarele grupe

musculare: mâna dominantǎ şi antebraţul, braţul dominant, cealaltǎ mânǎ şi antebraţ,

celǎlalt braţ, gambǎ şi picior dominante, cealaltǎ gambǎ şi celǎlalt picior, stomac, umeri

şi partea superioarǎ a spatelui, ceafa şi partea din spate a capului, gât, gurǎ şi obraji, ochi

şi pleoape, frunte, întregul corp. Contracţia muscularǎ trebuie sǎ dureze între cinci şi

douǎsprezece secunde, iar decontracţia se efectueazǎ repede, în acelaşi timp cu o

expiraţie lentǎ şi cu enunţarea în gând a unui cuvânt cheie ce evocǎ relaxarea (relaxare,

calm, destindere). Şedinţa de relaxare se poate termina cu un exerciţiu de imagerie

mintalǎ în care pacientul se lasǎ absorbit de imagini şi experienţe mintale plǎcute.

Hipnoza este definitǎ de majoritatea specialiştilor ca o stare indusǎ, de regulǎ în

mod artificial, asemǎnǎtoare cu somnul, dar diferǎ de acesta din punct de vedere

fiziologic, stare ce se caracterizeazǎ prin sugestibilitate crescutǎ, ca rezultat al cǎreia pot

fi induse subiectului modificǎri senzoriale, perceptive, mnezice şi motorii

(Weitzenhoffen). Relaxarea reprezintǎ poarta de intrare cǎtre hipnozǎ, între ele fiind doar

o diferenţǎ cantitativǎ. Gardele de pronfunzime ale hipnozei sunt: neperceptiv, stare

hipnoidǎ (sinonimǎ cu relaxarea tip Schultz), transǎ uşoarǎ caracterizatǎ prin catalepsie,

transǎ medie caracterizatǎ prin amnezie parţialǎ, modificǎri în sfera personalitǎţii şi

distorsionǎri perceptive, eventual iluzii şi halucinaţii, transa profundǎ, de tip

somnambulic (capacitatea subiectului de a deschide ochii fǎrǎ a ieşi din transǎ).

Aplicaţiile hipnozei sunt apropiate de cele ale relaxǎrii, doar cǎ hipnoza fiind mult mai

profundǎ dǎ naştere la rezultate mult mai rapide şi mai spectaculoase. Ea poate fi aplicatǎ

54

în: domeniul anesteziei (pentru a realiza intervenţii chirurgicale), pregǎtirea pentru

scǎderea anxietǎţii preoperatorii, durerile cronice (boli reumatice, cancer, SIDA), bolile

psihosomatice (hipertensiune arterialǎ, tulburǎri de ritm cardiac, ulcer, gastritǎ),

tulburǎrile sexuale psihogene, tulburǎrile nevrotice (anxietate generalǎ şi atacuri de

panicǎ, tulburǎri fobice, în tulburǎrile depresive – în depresia majorǎ este obligatoriu

asocierea cu tratament psihiatric) , tulburǎri somatoforme, în nevroze mixte, motorii sau

în nevroza ticurilor, domeniul recuperǎrilor neurologice, tratamentul deprinderilor greşite

(abuz de substanţe), dar şi în normalitate pentru optimizarea învǎţǎrii, stimularea

creativitǎţii.

În cadrul fobiilor o tehnicǎ des utilizatǎ este desensibilizarea sistematicǎ

(Wolpe,1973) care se poate realiza atât în plan real (in vivo), cât şi în plan imaginar.

Aceastǎ terapie implicǎ un contact repetat al pacientului cu stimulul fobogen pânǎ când

anxietatea începe sǎ se diminueze. Expunerea la stimulul anxiogen întrerupe cercul vicios

ce menţine simptomele şi faciliteazǎ învǎţarea unor noi comportamente adaptative.

Problema centralǎ care trebuie rezolvatǎ de terapeut este aceea de a-l convinge pe pacient

sǎ intre în contact cu situaţiile care sunt neplǎcute şi generatoare de panicǎ pentru el.

Pentru a se debarasa de fobiile lor, pacienţii trebuie sǎ se antreneze de mai multe ori prin

intermediul expunerii gradate la situaţiile care îl sperie. Desensibilizarea sistematicǎ

conţine trei paşi importanţi:

1) stǎpânirea unei tehnici de relaxare;

2) construcţia listelor ierarhice cu situaţiile anxiogene la care subiectul se expune fie în

realitate, fie în plan imaginar. Aceastǎ listǎ trebuie sǎ reflecte întreaga gamǎ de situaţii

evitate de pacient, începând cu cele care provoacǎ o anxietate uşoarǎ pânǎ la cele care

induc o anxietate puternicǎ. Pentru a le ierarhiza el poate utiliza o scalǎ de la 0-100 sau de

la 0-10 unde 0 înseamnǎ cǎ situaţia nu produce nici un fel de anxietate, iar 100, respectiv

10 înseamnǎ anxietate maximǎ. Lista trebuie sǎ cuprindǎ între 12 şi 30 de situaţii

anxiogene în care subiectul s-a aflat, se aflǎ sau se teme cǎ se va putea afla.

3) expunerea (realǎ sau imaginarǎ) la stimulii din listele ierarhice concomitent cu

inducerea unei stǎri de relaxare. Aceastǎ expunere, pentru a fi eficientǎ, trebuie sǎ fie

gradatǎ, repetatǎ, prelungitǎ, iar sarcina practicǎ trebuie sǎ fie foarte clar specificatǎ

pacientului. Pacientul este cel care decide dacǎ desensibilizarea se va realiza în plan real

55

sau în plan imaginar. Existǎ şi posibilitatea de a combina cele douǎ metode, lucrându-se

la început în plan imaginar şi apoi realizându-se aplicarea la situaţia de viaţǎ. Dacǎ

subiectul hotǎrǎşte sǎ lucreze asupra fricilor sale expunându-se chiar în situaţiile reale

care-l sperie tehnica utilizatǎ va fi: pacientul stabileşte ierarhia de situaţii anxiogene,

începe cu cea mai puţin anxiogenǎ, iar când se aflǎ în situaţia respectivǎ trebuie sǎ

practice un exerciţiu de relaxare. Dupǎ redobândirea stǎrii de calm el poate sǎ iasǎ din

situaţie. Acest exerciţiu trebuie repetat de mai multe ori pânǎ când subiectul se simte

liniştit, eliberat de orice anxietate atunci când îndeplineşte acţiunea respectivǎ, dupǎ care

se poate aborda urmǎtorul item din cadrul ierarhiei. Dacǎ pacientul decide ca

desensibilizarea sistematicǎ sǎ se facǎ în plan imaginar este necesar ca el sǎ stǎpâneascǎ

foarte bine tehnica de relaxare, sǎ fie capabil sǎ-şi imagineze anumite situaţii anxiogene,

sǎ se transpunǎ în ele, sǎ trǎiascǎ starea afectivǎ respectivǎ şi sǎ fie capabil sǎ recunoascǎ

modificǎrile produse în trǎirea anxietǎţii atât în plan psihic, cât şi în plan somatic.

Pacientului i se spune cǎ va trebui sǎ-şi imagineze diverse situaţii din lista ierarhicǎ. Se

va lucra asupra acestor situaţii separat, succesiv, începând cu elementele cele mai puţin

anxiogene ale fiecǎrei teme. Pacientului i se spune cǎ dacǎ devine anxios în timp ce-şi

imagineazǎ stimulii anxiogeni trebuie sǎ ridice degetul arǎtǎtor. Subiectului aflat în starea

de relaxare i se citeşte primul item (situaţie) din cadrul ierarhiei anterior elaborate, i se

cere sǎ-şi imagineze respectiva situaţie, este solicitat sǎ menţinǎ reprezentarea respectivǎ

timp de câteva secunde (subiectul trebuie sǎ semnalizeze dacǎ a apǎrut starea de teamǎ)

dupǎ care se sugereazǎ reprezentarea unei scene agreabile, concentrarea pe cuvântul

“calm”, aprofunzându-se starea de relaxare. Acest exerciţiu va fi repetat de mai multe ori

pânǎ când pacientul învaţǎ sǎ rǎspundǎ la imaginea stimulului anxiogen prin relaxare.

Când pacientul indicǎ dispariţia anxietǎţii în contact cu o anumitǎ temǎ din lista ierarhicǎ,

atunci se trece la urmǎtoarea.

Antrenamentul asertiv este o tehnicǎ de terapie cognitiv-comportamentalǎ care

îl ajutǎ pe subiect sǎ achiziţioneze un comportament de tip asertiv. J. Cottraux defineşte

comportamentul asertiv ca fiind “un comportament ce îi permite unei persoane sǎ

acţioneze cât mai bine în interes propriu, sǎ îşi apere punctul de vedere fǎrǎ o anxietate

exageratǎ, sǎ-şi exprime sentimentele în mod sincer şi sǎ se foloseascǎ de propriile

56

drepturi fǎrǎ a le nega pe ale celuilalt” (apud I. Dafinoiu, 2005, p.52). Comportamentul

asertiv se caracterizeazǎ prin:

- autovalorizare, credinţǎ în dreptul de a-ţi exprima propriile opinii şi de a acţiona pentru

satisfacerea propriilor nevoi;

- capacitatea de a comunica, de a împǎrtǎşi propriile experienţe cu ceilalţi, mai degrabǎ

decât de a pǎstra totul în tine;

- respectarea drepturilor şi a nevoilor celorlalţi;

- capacitatea de a allege cum sǎ rǎspunzi oamenilor şi situaţiilor;

- sentimente confortabile în legǎturǎ cu propria persoanǎ, cu nevoile şi acţiunile

personale.

O tehnicǎ utilǎ a antrenamentului asertiv este utilizarea jocului de rol. Salter a

descris şase “exerciţii stimulative” pe care pacienţii trebuie sǎ le practice cu regularitate:

exerciţii de exprimare a diverselor sentimente, exerciţii de exprimare a opiniilor contrare,

exerciţii de exprimare a unor sentimente diferite doar pentru utilizarea mimicii, exerciţii

de realizare a unor afirmaţii la persoana întâi, exerciţii de adresare/primire de

complimente, exerciţii de improvizare de rǎspunsuri verbale şi nonverbale în situaţii

interpersonale. De asemenea pacientul trebuie sǎ conştientizeze cǎ fiecare om are dreptul

de: a fi propriul judecǎtor a ceea ce face şi spune; a nu oferi motive şi scuze pentru

propriul comportament; a nu fi responsabil pentru descoperirea soluţiilor la problemele

celorlalţi; a se rǎzgândi; a face greşeli; a spune “nu ştiu”; a lua propriile decizii; a spune

nu înţeleg; a spune nu-mi pasǎ; a spune “nu” fǎrǎ sentimente de vinovǎţie.

Pentru a aplica aceste tehnici cognitiv-comportamentiste, terapeutul se foloseşte

de câteva metode specifice. Una dintre ele este dialogul socratic care se referǎ la

utilizarea unor întrebǎri dirijate de cǎtre specialist care au ca scop descoperirea

semnificaţiilor pe care le atribuie pacientul unor simptome, precum şi adresarea de

provocǎri gândurilor negative şi convingerilor disfuncţionale pentru infirmarea

veridicitǎţii lor. Acest fapt conduce la modificarea stilulului de gândire şi apoi a stǎrilor

afective şi a comportamentului. Pentru ca aceste întrebǎri sǎ-şi atingǎ scopul trebuie sǎ se

refere la lucruri precise, sǎ fie cât mai fireşti, iar pacientul nu trebuie sǎ aibǎ impresia cǎ

se aflǎ la un interogatoriu. Unele întrebǎri au caracter mai general, altele sunt mai

specifice, ambele având menirea de a furniza terapeutului detalii suplimentare. O altǎ

57

metodǎ este reprezentatǎ de jocul de rol care presupune exerciţii de expunere utilizate în

cazul comportamentelor disfuncţionale şi au avantajul cǎ variabilele pot fi controlate de

cǎtre terapeut mai uşor decât în situaţiile reale. În timpul jocurilor de rol, pacientul este

invitat sǎ semnaleze nivelul stǎrii generatoare de disconfort; în cazul în care acesta creşte,

exerciţiul se opreşte şi se poartǎ discuţii referitoare la gândurile automate negative.

Terapeutul manipuleazǎ scenariul jocului de rol pentru a declanşa stǎrile emoţionale ale

pacientului. Astfel, el poate sǎ abordeze pacientul pe un ton mai cald, mai rece, mai critic

sau îi poate adresa o serie de întrebǎri cu caracter personal. De asemenea, administrarea

de feedback-uri audiovizuale este o metodǎ terapeuticǎ care se realizeazǎ prin

intermediul înregistrǎrilor fǎcute în timpul şedinţelor de psihoterapie. Aceste înregistrǎri

vor fi vizionate de terapeut împreunǎ cu pacientul; dacǎ acesta prezintǎ semnele unei stǎri

de disconfort caseta se opreşte şi se poartǎ discuţii pe tema respectivǎ pentru a surprinde

conţinutul gândurilor negative automate, care, la rândul lor, vor fi înregistrate. Aceastǎ

metodǎ este avantajoasǎ deoarece ea permite o detaşare a individului de situaţia

neconfortabilǎ şi este utilǎ mai ales atunci când stǎrile trǎite de pacient sunt prea intense.

Analiza costurilor şi a beneficiilor are în vedere avantajele şi dezavantajele menţinerii

stilului negativ de gândire. Terapeutul împreunǎ cu clientul selecteazǎ o situaţie în care se

manifestǎ un mod negativ de gândire; împart o foaie în douǎ coloane, în prima trecându-

se avantajele menţinerii gândirii negative, iar în cea de a doua dezavantajele; vor lucra

apoi asupra avantajelor pe care le identificǎ pacientul. Cogniţiile de acest tip vor fi

combǎtute, fapt ce va mǎri complianţa pacientului faţǎ de tratament. În cele ce urmeazǎ

se vor concentra asupra dezavantajelor menţinerii gândului disfuncţional, strǎduindu-se

sǎ genereze un numǎr cât mai mare de dezavantaje. Se va evalua apoi numeric fiecare

avantaj şi dezavantaj şi se va compara cifra totalǎ ce reflectǎ avantajele cu cea care

ilustreazǎ dezavantajele. Când cifra dezavantajelor o depǎşeşte pe cea a avntajelor

pacientul devine mai motivat sǎ se modifice.

În terapia cognitiv-comportamentalǎ un rol foarte important îl au temele pentru

acasǎ deoarece terapeutul îl învaţǎ pe client sǎ se ajute singur, sǎ achiziţioneze abilitǎţi

prin care sǎ rezolve nu numai problema prezentǎ, ci şi eventualele probleme ce pot apǎrea

în viitor. Aceste teme sunt şi un mod de a verifica motivaţia pacientului şi dorinţa sa de a

se implica în demersul terapeutic pentru cǎ aceastǎ orientare presupune implicarea în

58

terapie a ambelor pǎrţi, atât a specialistului, cât şi a clientului, doar aşa putând fi

eficientǎ. Acestea sunt prezente pe durata întregii terapii indiferent de problema pe care o

acuzǎ pacientul, el trebuind sǎ punǎ în aplicare în viaţa de zi cu zi tot ceea ce a învǎţat în

timpul şedinţelor. Temele pentru acasǎ presupun realizarea unor jurnale zilnice,

exersarea relaxǎrii, sǎ intre în contact cu stimulii generatori de disconfort, sǎ încerce sǎ-şi

învingǎ temerile, sǎ lectureze bibliografie pe teme de psihoterapie cognitiv-

comportamentalǎ, sǎ-şi monitorizeze emoţiile, comportamentele, gândurile disfuncţionale

folosind modelul ABC.

Spre sfârşitul terapiei, când simptomele au dispǎrut, dacǎ terapeutul anticipeazǎ

producerea vreunui eveniment negativ trebuie sǎ lucreze cu pacientul strategii de a face

faţǎ unor astfel de situaţii – prevenirea recǎderii – descoperind contraargumente la

argumentele insuficiente gǎsite de pacient împotriva gândurilor distorsionate. Acest

procedeu îi ajutǎ pe pacienţi sǎ identifice punctele slabe din cadrul luptei lor cu ideile

negative, dupǎ care învaţǎ sǎ gǎseascǎ argumente mai convigǎtoare.

3.4. Psihoterapia cognitiv-comportamentalǎ în anxietate

Anxietatea afecteazǎ viaţa şi activitatea individului provocându-i un disconfort

puternic, el se simte în majoritatea timpului tensionat, încordat, incapabil sǎ se relaxeze şi

apreciazǎ orice activitate ca fiind incomodǎ, are sentimente difuze de îngrijorare care pot

ajunge la episoade caracterizate prin ruminaţii anxioase ( I. Holdevici, 2005).

Teama este o reacţie emoţionalǎ cu caracter adaptativ deoarece atunci când

individul se simte ameninţat se mobilizeazǎ luându-şi mǎsuri de protecţie. Aşadar frica,

în doze moderate, este constructivǎ, pe când temerile iraţionale sunt distructive şi apar

atunci când subiectul se comportǎ inadecvat în faţa unor situaţii care nu prezintǎ pericol.

în momentul în care teama capǎtǎ o intensitate mare şi predominǎ o perioadǎ lungǎ de

timp ea devine o problemǎ care, pentru a fi rezolvatǎ, necesitǎ intervenţie terapeuticǎ.

Pacientul care solicitǎ psihoterapie este rugat sǎ se prezinte sumar şi sǎ relateze pe scurt

59

probleme care îl afecteazǎ. Dupǎ realizarea acestui scurt interviu clinic, clientul este

invitat sǎ se opreascǎ asupra unei singure probleme despre care a vorbit. Se presupune cǎ

pacientul intervievat este toxicoman (heroinoman) aflat în prima curǎ de dezintoxicare

într-un centru de specialitate. Frica sa principalǎ este faptul cǎ atunci când va fi externat

se va reapuca de consumul de droguri, va recidiva. În aceastǎ situaţie terapeutul

formalizeazǎ problema în termenii modelului ABC în care, spre exemplu, clientul este

anxios (C) gândindu-se la externare (A) pentru cǎ el crede cǎ se va reapuca de consum, cǎ

va fi marginalizat (B). Terapeutul insistǎ asupra faptului cǎ anxietatea este generatǎ de

interpretarea greşitǎ a reacţiilor celorlalţi faţǎ de el, dar şi de faptul cǎ se autoevalueazǎ

negativ. Se stabilesc şi se negociazǎ obiectivele terapiei, se cade de acord şi asupra

sarcinilor (temele pentru acasǎ) care pot consta în completarea unui jurnal, strângerea de

dovezi, monitorizarea emoţiilor, a comportamentelor, a gândurilor negative.

Se negociazǎ şi numǎrul de şedinţe, durata unei şedinţe, frecvenţa şi conţinutul

lor. Relaţia terapeuticǎ trebuie sǎ fie empaticǎ, dar trebuie sǎ se ţinǎ seama de faptul cǎ

fiind o terapie cognitiv-comportamentalǎ, psihoterapeutul are un rol activ în desfǎşurarea

terapiei. Urmeazǎ o evaluare mai aprofundatǎ, se analizeazǎ consecinţele emoţionale şi

comportamentale care apar în urma evenimentului activator extern, se identificǎ clar

starea afectivǎ şi reacţiile fiziologice trǎite de client precizându-se şi intensitatea lor pe o

scalǎ gradatǎ de la 0-10. Cu cât reacţiile emoţionale sunt mai ample, cu atât consecinţele

în plan comportamental sunt şi ele mai mari şi dureazǎ mai mult.

În continuare trebuie realizatǎ distincţia între un eveniment activator (A) care

poate fi o situaţie externǎ, o convingere pe care pacientul o considerǎ un adevǎr de

necontestat şi unul cu caracter anticipativ. De asemenea trebuie sǎ se detalieze gândurile

şi convingerile iraţionale (B) care pot fi de douǎ feluri: inferenţe şi evaluǎri. Inferenţele

reprezintǎ ipoteze referitoare la consecinţele unor evenimente şi sunt sub forma “dacǎ...,

atunci”. Evaluǎrile sunt elemente ce contribuie la apariţia consecinţelor negative C.

Evaluǎrile negative sau nerealiste reprezintǎ şi dramatizǎri ale unor evenimente de viaţǎ

şi se pot referi la propria persoanǎ, la comportamentul altora, la situaţii externe sau la

faptul cǎ ceilalţi îl vor evalua pe subiectul în cauzǎ.

Terapeutul evitǎ sǎ dea sfaturi clientului, cǎutând sǎ-l ghideze pe acesta sǎ-şi

rezolve singur problemele. Se utilizeazǎ tehnicile specifice terapiei cognitiv-

60

comportamentale în vindecarea anxietǎţii, tehnica dialogului socratic şi

contraargumentarea, prin intermediul lor clientul va testa veridicitatea gândurilor şi

convingerilor negative pe care le va înlocui ulterior cu altele mai realiste. Pentru a creşte

forţa contraargumentǎrii, terapeutul va folosi urmǎtoarele strategii de intervenţie:

- identificarea unor dovezi care sǎ infirme faptul cǎ aceste gânduri şi

convingeri negative sunt adevǎrate; clientul este solicitat sǎ gǎseascǎ o alternativǎ la

concluzia pe care a tras-o şi apoi sǎ compare între ele dovezile care vin în sprijinul primei

concluzii şi pe cele care vin în sprijinul concluziei alternative;

- gǎsirea unui numǎr cât mai mare de dovezi posibile pentru un eveniment,

demonstrând astfel cǎ oricare dintre explicaţiile respective poate fi adevǎratǎ;

- monitorizarea acelor situaţii când lucrurile au mers bine, pentru a combate

tendinţa clientului de a se concentra exagerat asupra negativului.

Pentru combaterea evaluǎrilor negative terapeutul se foloseşte în continuare de

modelul ABC, convingându-l pe client cǎ afirmaţiile din coloana A au un caracter

discutabil, determinându-l sǎ adopte convingeri mai realiste. Uneori, clientului i se cere

sǎ memoreze o listǎ de convingeri realiste alternative rezultate în urma discuţiilor

terapeutice. Se dau teme pentru acasǎ care de cele mai multe ori reprezintǎ sarcini de

expunere în cadrul cǎrora se exerseazǎ confruntarea cu situaţia anxiogenǎ, în plan

imaginar şi/sau în plan real.

În încheierea terapiei obiectivul principal se referǎ la dirijarea clientului spre a

obţine autonomie, autocontrol, independenţǎ; el trebuie sǎ poatǎ fi apt de a transpune în

practicǎ noile convingeri mai realiste care au fost lucrate în timpul terapiei. Terapeutul îl

orienteazǎ pe client sǎ identifice convingerile autoblocante, el trebuind sǎ depǎşeascǎ

rezistenţa scǎzutǎ la frustraţie. În cele din urmǎ, clientul şi terapeutul discutǎ despre

convingerile negative legate de anxietatea care apare la ideea încheierii terapiei. Pentru

înlǎturarea şi modificarea acestora se foloseşte desensibilizarea în plan imaginativ sau în

plan real, modelul ABC, dialogul socratic.

Terapia nu trebuie sǎ se termine brusc deoarece clientul se poate simţi

abandonat sau chiar trǎdat. Cu ajutorul metodelor terapiei cognitiv-comportamentale

clientul va înţelege faptul cǎ nu mai este o persoanǎ dependentǎ şi cǎ şi-a dezvoltat

abilitǎţi de dezvoltare de probleme. Teama cea mai frecventǎ a pacienţilor este aceea cǎ

61

ei nu vor fi în stare sǎ aplice în mod independent ceea ce au învǎţat şi de asemenea, sunt

îngrijoraţi de pierderea suportului emoţional dobândit în urma relaţiei cu terapeutul. O

altǎ modalitate prin care terapeutul îl poate convinge pe client cǎ se poate descurca singur

este evidenţierea succeselor trecute obţinute de pacient pe parcursul vieţii. Încheierea

terapiei se poate face prin stabilirea unei date precise sau prin reducerea frecvenţei

şedinţelor. Terapeutul are sarcina de a pregǎti clientul pentru viitor lucrând cu acesta

asupra unor potenţiale dificultǎţi.

Pe parcursul terapiei, specialistul se foloseşte de strategii verbale, de tip

imaginativ sau de strategii comportamentale. Strategiile verbale cele mai frecvent

utilizate sunt:

- întrebari cu caracter terapeutic, cu ajutorul cǎrora clientul este ghidat sǎ descopere

singur variante alternative realiste la gândurile negative;

- utilizarea analogiilor îl ajutǎ pe client sǎ vadǎ lucrurile într-o manierǎ mai realistǎ;

- umorul – terapeutul exagereazǎ cele spuse de client astfel încât sǎ-l aducǎ de limita

ridicolului, însǎ fǎrǎ a-l ironiza pe client ca persoanǎ;

- observarea comportamentului altor persoane – îl ajutǎ pe client sǎ vadǎ cǎ şi alte

persoane trec prin situaţii similare, însǎ nu trǎiesc acelaşi sentiment de disconfort;

- inversarea rolurilor – terapeutul joacǎ rolul clientului, iar clientul rolul terapeutului,

astfel încât pacientul realizeazǎ care sunt disfuncţionalitǎţile gândirii sale, aducând în

acelaşi timp şi soluţii realiste;

- utilizarea autosugestiilor pozitive – acestea învǎţate în cadrul jocului de rol şi al

antrenamentului mental.

Strategiile de tip imaginativ îl ajutǎ pe client sǎ se confrunte cu situaţiile

generatoare de anxietate şi sǎ gǎseascǎ soluţii alternative la gândurile şi convingerile

disfuncţionale apǎrute în acele situaţii. Existǎ trei tehnici specifice acestei strategii:

generarea unor soluţii alternative la gândurile şi convingerile negative, antrenarea

mentalǎ a gândurilor şi convingerilor alternative raţionale şi tehnica distragerii.

Strategiile comportamentale constau în punerea în practicǎ a anumitor modele

de comportament care sǎ contracareze stilul de gândire negativǎ. Acestea se realizeazǎ

prin intermediul sarcinilor de expunere în cadrul temelor pentru acasǎ.

62

Capitolul III

Desfăşurarea cercetării

1.Obiective

O1 – ameliorarea stǎrilor de anxietate în urma şedinţelor de terapie cognitiv-

comportamentalǎ;

O2 – observarea relaţiei dintre anxietate şi toxicomanie;

2.Ipoteze

I1 – dacǎ subiectul este toxicodependent, atunci are stǎri de anxietate;

I2 – dacǎ toxicomanului aflat în cura de dezintoxicare i se aplicǎ terapie cognitiv-

comportamentalǎ, stǎrile de anxietate sunt ameliorate;

I3 – dacǎ pacientul îşi însuşeşte modelul ABC, şansele de recidivǎ scad.

3.Subiecţii participanţi la cercetare

Pentru cercetare au fost selectaţi 10 pacienţi heroinomani aflaţi în cura de

dezintoxicare din cadrul secţiei XVII Psihiatrie de la Spitalul Clinic de Psihiatrie

„Alexandru Obregia”. Subiecţii au fost selectaţi după următoarele criterii: vârstă

cronologică cuprinsă între 17 şi 30 de ani, să aibă un istoric de consum de maxim 4 ani,

să fie internaţi pentru prima dată într-o clinică de dezintoxicare, să nu fie diagnosticaţi cu

boli cronice. Nu m-au interesat în mod evident sexul, nivelul educaţional sau cel

economic al subiecţilor întrucât aceste date nu se leagă de ipotezele pe care le-am propus.

4.Metode şi tehnici utilizate

Pentru a vedea cât mai exact dacă se verifică ipotezele pe care le-am stabilit am

folosit următoarele metode, tehnici şi instrumente de lucru: studiul de caz, interviul,

chestionarul BAI, tehnica terapeutică „modelul ABC”. Astfel am folosit studiul de caz

63

care este o metodă calitativă pentru a ajunge la o imagine cât mai holistică posibil despre

stările de anxietate resimţite de toxicomanii aflaţi în cura de dezintoxicare. În cadrul

studiului fiecărui caz în parte am folosit metoda observaţiei şi interviul. Am utilizat atât

interviul semistructurat cât şi nestructurat pentru a obţine o imagine de ansamblu despre

pacienţii: date biografice, statutul socio-profesional, relaţii interpersonale, problemele cu

care se confruntă, istoricul bolii. Chestionarul BAI m-a ajutat să demonstrez că pacienţii

toxicomani prezintă stări de anxietate şi să identific gradul acestei tulburări şi simptomele

resimţite de subiecţi. Utilizarea tehnicii „modelul ABC” a fost utilă pentru a verifica

ipoteza conform căreia stările de anxietate ale toxicomanilor aflaţi în cura de

dezintoxicare sunt ameliorate cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale.

5. Studiu de caz

Pacientul 1

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 1 este toxicoman de sex masculin, are 23 de ani, este absolvent de

liceu fǎrǎ bacalaureat, meseria lui fiind cea de şofer de tir. Locuieşte singur în

apartament, proprietate personalǎ, este în relaţii bune cu pǎrinţii care sunt divorţaţi. A

început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu patru ani sub formǎ injectabilǎ, din curiozitate,

fiind influenţat de anturaj. Se droga împreunǎ cu prietenii lui acasǎ la el; la început îşi

administra o bilǎ pe zi, iar dupǎ un timp, deoarece a crescut toleranţa, a ajuns sǎ consume

şase bile pe zi. Dacǎ la început îi ajungeau banii câştigaţi din salariu, mai apoi, pentru a-şi

putea procura droguri, vindea produse contrafǎcute. Ceea ce l-a condus la dependenţǎ

este faptul cǎ heroina i-a creat stǎri euforice, îl fǎcea sǎ se simtǎ mai puternic, „credea cǎ

e buricul pǎmântului”, „simţea cǎ are lumea la degetul mic”. Odatǎ cu trecerea timpului,

aceste stǎri şi-au diminuat intensitatea, instalându-se toleranţa şi dependenţa şi au fost

înlocuite cu „stǎri de rǎu”, dureri musculare, cefalee, întreaga lui viaţǎ transformându-se

într-o luptǎ continuǎ pentru achiziţionarea drogurilor. A apelat la programul de

64

dezintoxicare pentru cǎ vrea sǎ renunţe la consumul de droguri deoarece acesta începuse

sǎ-i afecteze atât viaţa personalǎ cât şi cea profesionalǎ (s-a despǎrţit de iubita sa şi nu

mai dǎdea randament la serviciu). Starea sa de sǎnǎtate este bunǎ, nu suferǎ de boli

cronice. Şi-a luat concediu medical pentru a se putea interna şi este sprijinit de familia sa,

mai mult de mamǎ care îl viziteazǎ zilnic şi doreşte sǎ se mute cu el când va fi externat.

Dorinţa sa cea mai mare este de a se putea bucura de viaţǎ fǎrǎ droguri.

Interviul preliminar s-a desfǎşurat pe parcursul primelor douǎ şedinţe.

Pacientul s-a arǎtat interesat de terapie.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 26, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: tremor,

instabilitate, palpitaţii, indigestie, transpiraţii, neputinţa de a se relaxa, teama de pierdere

a controlului, frica de moarte, frica de ce se poate întâmpla. Dupǎ ce a completat

chestionarul, am discutat cu pacientul pe baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul

în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el

a relatat cǎ simptomele sunt prezente de ceva timp (cam un an), cǎ se manifestau imediat

ce efectul heroinei dispǎrea. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate

mare. În urma discuţiilor, l-am solicitat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi l-am

rugat sǎ scoreze fiecare stare de anxietate menţionatǎ anterior pe o scalǎ de la 0 la 10,

unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai

mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o

cu 7), teama de singurǎtate (a scorat-o cu 8), teama cǎ va fi concediat de la locul de

muncǎ (a scorat-o cu 5), teama de moarte (a scorat-o cu 4), teama de boli transmisibile,

cronice (a scorat-o cu 4), teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie(a scorat-o cu 7).

În urma acestei autoevaluǎri am stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de şedinţe,

intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme care vor

consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa urmǎtoare. Aceastǎ

autoevaluare este reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în

şedinţa anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în aceastǎ

terapie) m-am folosit de exemplificare. Astfel am luat în consideraţie temerea cu cel mai

65

mare scor, care este de altfel şi temerea/problema prioritarǎ (teama de singurǎtate). Dupǎ

ce a fost dezbǎtutǎ în detaliu, problema a fost trecutǎ în termenii ABC. I-am explicat

pacientului cǎ la C se noteazǎ consecinţele în plan emoţional şi comportamental, adicǎ

anxietatea pe care el o resimte. Astfel, la C am notat împreunǎ anxietatea şi simptomele

ei: somn intermitent, agitaţie psihomotorie, palpitaţii, coşmaruri; iar apoi consecinţa în

plan comportamental şi anume faptul cǎ îşi petrece mult timp singur („mi-e fricǎ sǎ nu fiu

respins de ceilalţi”). L-am întrebat când are aceste simptome, el spunând cǎ le are atunci

când se gândeşte la singurǎtate; am notat în coloana A singurǎtatea, care reprezintǎ

momentul declanşator al anxietǎţii

Dupǎ ce au fost identificate A şi C, l-am întrebat pe pacient la ce se gândeşte

când spune cǎ îi este teamǎ de singurǎtate, el rǎspunzându-mi: „Voi fi singur toatǎ viaţa”.

I-am explicat cǎ acesta este un gând negativ automat şi cǎ este nerealist pentru cǎ la baza

acestuia stǎ o distorsiune cognitivǎ şi anume o gândire prin care el prezice viitorul, acest

lucru nefiind posibil. Am notat acest gând în coloana B care este rezervatǎ gândurilor

negative automate. Apoi l-am rugat pe pacient sǎ mai identifice şi alte gânduri negative

pe care le are în legǎturǎ cu aceastǎ temere şi sǎ le noteze în coloana B, acestea au fost:

„Nimeni nu-şi doreşte un prieten toxicoman”(i-am explicat cǎ distorsiunea constǎ în

generalizare, în desprinderea unor concluzii pripite, deoarece nu are suficiente date care

sǎ verifice acest lucru), „Nu voi mai avea nici un prieten”.

Pacientul a fost cooperant şi a prezentat interes pe parcursul şedinţei, de aceea

i-am dat ca temǎ pentru acasǎ sarcina de a nota pe o scalǎ de la 0-100 cât de mult crede

în adevǎrul acestor gânduri negative.

A cincea şedinţǎ. Am verificat tema pentru acasa şi am observat cǎ fiecǎrui

gând identificat în şedinţa anterioarǎ, pacientul i-a dat nota 7. Am trecut la construirea de

gânduri alternative, mai realiste, adresându-i întrebǎri provocatoare, cerându-i argumente

care sǎ verifice veridicitatea acestor gânduri. Astfel, l-am întrebat ce îl determinǎ sǎ

creadǎ cǎ nu va mai avea nici un prieten, de unde ştie cǎ nimeni nu-şi doreşte un prieten

toxicoman, care este dovada cǎ va fi singur toatǎ viaţa. Neputând sǎ aducǎ nişte

argumente solide în susţinirea acestor gânduri, a observat cǎ modul lui de gândire este

distorsionat. În urma unei discuţii referitoare la distorsiunile cognitive, pacientul este

solicitat sǎ renunţe la acest mod de gândire şi totodatǎ sǎ înlocuiascǎ convingerile

66

negative cu unele mai realiste, ţinând seama de faptul cǎ beneficiazǎ de sprijinul familiei

şi ca orice om are şi calitǎţi şi defecte. Astfel, gândurile realiste gǎsite de el au fost: „Este

posibil sǎ am prieteni”, „Poate cǎ sunt persoane care sǎ mǎ accepte aşa cum sunt”,

„Existǎ şanse sǎ nu fiu singur toatǎ viaţa”. L-am întrebat cât de mult crede în aceste

gânduri iar rǎspunsul lui a fost 4. L-am rugat sǎ reflecteze asupra acestor gânduri

alternative, sǎ observe cǎ sunt mult mai realiste decât cele anterioare.

A şasea şedinţǎ. La începutul acestei şedinţe am readus în discuţie gândurile

alternative notate la întâlnirea trecutǎ. L-am rugat sǎ le mai scoreze o datǎ dupǎ ce mi-a

relatat cǎ a meditat asupra lor şi cǎ a realizat cǎ sunt mai realiste. Astfel, de aceastǎ datǎ

le-a notat cu 6 şi gândul la singurǎtate nu îi mai provoacǎ aceeaşi anxietate ca înainte.

Acest fapt m-a determinat sǎ trec la altǎ stare de anxietate şi anume la teama cǎ nu-şi va

putea întemeia o familie. Am utilizat aceeaşi tehnicǎ, modelul ABC, notând împreunǎ cu

subiectul în coloana C anxietate (coşmaruri, frica de ce se poate întâmpla), în coloana A-

întemeierea unei familii, iar în coloana B gândurile negative care au fost asemǎnǎtoare cu

cele identificate la temerea anterioarǎ: „nu voi mai avea niciodatǎ o iubitǎ”, „nici o

femeie nu îşi doreşte un soţ toxicoman”, „nu voi avea niciodatǎ o familie”. Distorsiunile

cognitive au fost identificate destul de uşor, deoarece pacientul a învǎţat sǎ le recunoascǎ

şi mai ales cǎ aveau aceeaşi formǎ ca şi celelalte. Am discutat despre aceste aspecte, le-a

scorat în funcţie de cât de mult crede în ele pe o scalǎ de la 0 la 10 cu 5 şi apoi am trecut

la înlocuirea lor cu gânduri mai realiste, spunându-i sǎ ţinǎ cont de faptul cǎ este tânǎr, cǎ

are un aspect fizic plǎcut, cǎ are o situaţie materialǎ stabilǎ,cǎ a mai avut iubite chiar şi

atunci când consuma heroinǎ. Astfel el a gǎsit urmǎtoarele gânduri alternative: „este

posibil sǎ îmi gǎsesc o iubitǎ”, „este posibil ca o femeie din lumea asta sǎ mǎ vrea”,

„existǎ posibilitatea de a-mi întemeia o familie”. Primele douǎ au fost scorate cu 5, iar

ultimul cu 3 argumentând cǎ este destul de dificil sǎ-şi gǎseascǎ o iubitǎ care sǎ-l accepte

cu toate defectele lui, „dar o soţie?”. Pentru a-i înlǎtura aceastǎ credinţǎ am discutat cu el

despre ultima lui relaţie de cuplu şi i-am readus aminte cǎ acea femeie a trǎit alǎturi de el

(chiar dacǎ era toxicoman) pentru cǎ are calitǎţi care nu pot fi minimalizate.

A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre starile de anxietate pe care am lucrat în

şedinţele anterioare, el spunându-mi cǎ s-a gândit mai mult la ceea ce am discutat pânǎ

acum şi a ajuns la concluzia cǎ „Trebuie sǎ existe cineva care sǎ mǎ iubeascǎ şi pe mine”.

67

L-am întrebat cât de mult crede în aceastǎ afirmaţie şi a rǎspuns cǎ 8. Am readus în

discuţie temerile care îl supǎrǎ, cele pe care le-a menţionat în interviul de evaluare,

hotǎrând împreunǎ sǎ ne oprim la teama de recidivǎ, la teama cǎ atunci când se va

externa nu va putea rezista tentaţiei de a consuma heroinǎ. Problema a fost trecutǎ în

termenii ABC, ca şi celelalte de pânǎ acum, în urma unei discuţii dirijate. Pacientul a

identificat simptomele generate de aceastǎ teamǎ (frica de ce se poate întâmpla,

coşmaruri, somn intermitent, palpitaţii, instabilitate, irascibilitate, comportament de

evitare- nu vrea sǎ se externeze), gândurile negative („Voi fi sunat de dealeri şi nu cred cǎ

o sǎ rezist sǎ spun nu”, „Toatǎ lumea o sǎ mǎ instige la consum”, „Voi consuma iar

pentru cǎ şi alţi drogaţi au fost internaţi şi când au ieşit s-au reapucat”), iar mai apoi, tot

dirijat prin întrebǎri specifice, a identificat distorsiunile cognitive care stau la baza acestei

gândiri nerealiste: desprinderea de concluzii pripite, suprageneralizarea, filtrarea mentalǎ

cu concentrare asupra negativului. S-au scorat aceste gânduri în funcţie de cât de mult

crede în ele astfel: 8, 8, 9. Am discutat despre aceste note, l-am rugat sǎ-mi aducǎ

argumente solide pentru ele şi apoi am adus împreunǎ contraargumente, spunând cǎ dacǎ

era atât de sigur cǎ se va reapuca şi el la fel cum au fǎcut şi alţi drogaţi, nu se mai interna;

de asemenea, nu poate afirma cǎ toatǎ lumea îl instigǎ la consum deoarece colegii de

serviciu, pǎrinţii, cunoscuţii nu sunt consumatori şi cu siguranţǎ nu îl vor instiga sǎ

consume, deci nu poate generaliza, spunând „toatǎ lumea”. Ca temǎ pentru acasǎ l-am

rugat sǎ noteze în modelul ABC gândurile alternative realiste pentru gândurile negative

pe care le are în legǎturǎ cu temerea cǎ va recidiva.

A opta şedinţǎ. Am discutat despre gândurile alternative pe care le-a gǎsit

(„Poate cǎ dealerii nu mai au numǎrul meu de telefon”, „Vor fi persoane care o sǎ încerce

sǎ mǎ corupǎ, dar sunt şi persoane care îmi vor binele şi nu mǎ vor instiga la consum”,

„Pentru cǎ fac un tratament, existǎ posibilitatea sǎ nu mai simt nevoia sǎ-mi bag

heroinǎ”), le-a şi scorat fǎrǎ ca eu sǎ-i fi cerut asta cu 6, 9 şi respectiv, 4. Am avut o

conversaţie cu privire la dependenţǎ şi, prin tehnica cazului similar, am combǎtut

gândurile negative. De asemenea i-am adus argumente la gândurile sale realiste

spunându-i cǎ fǎcând pasul cǎtre internare (care denotǎ dorinţa sa de a renunţa la acest

viciu) şi cǎ având un sprijin familial, singurul lucru cu care trebuie sǎ se lupte este voinţa,

cǎ totul depinde de el, nu de ceea ce vor face alţii. I-am explicat cǎ datoritǎ acestor

68

gânduri ale sale referitoare la recidivǎ are şi celelalte stǎri de anxietate, anume teama de

boli, teama de moarte, teama de singurǎtate, teama cǎ va fi concediat. De aceea i-am dat

ca temǎ pentru acasǎ sǎ treacǎ în termenii modelului ABC teama de boli.

A noua şedinţǎ. Am verificat tema pentru acasǎ, a fost fǎcutǎ bine, ceea ce mi-a

demonstrat cǎ pacientul a înţeles şi şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ şi totodatǎ cǎ s-

a implicat în terapie, implicit cǎ doreşte sǎ se vindece. Am discutat pe baza acestui model

realizat de el, am observat schimbǎri, chiar dacǎ mici, în modul lui de gândire şi i-am

recomandat sǎ foloseascǎ acest model pentru fiecare problemǎ cu care se va confrunta la

un moment dat. Am discutat şi despre teama de moarte, de faptul cǎ orice om se teme de

moarte, cǎ o astfel de temere este normalǎ dacǎ nu devine o obsesie, concluzionând cǎ

dacǎ nu va mai consuma, riscul de a se îmbolnǎvi cronic şi riscul unei morţi iminente

sunt reduse, pentru cǎ nu va mai folosi acele altor consumatori, va fi lucid tot timpul şi

responsabil pentru acţiunile sale. I-am dat ca temǎ sarcina de a nota în tabelul ABC

gândurile negative, distorsiuni cognitive şi gânduri mai realiste pentru teama lui cǎ va fi

concediat.

A zecea şedinţǎ. Am verificat tema, am discutat pe marginea ei, l-am lǎudat şi

l-am încurajat deoarece mi-a demonstrat cǎ este conştiincios. Mi-a relatat cǎ aceastǎ

temere nu-i mai creeazǎ un discofort atât de mare ca la începutul terapiei deoarece „M-

am gândit mai bine şi nu prea am de unde sǎ ştiu ce se va întâmpla, este posibil sǎ fiu, dar

este posibil şi sǎ nu fiu concediat. La fel şi cu celelalte, n-am de unde sǎ ştiu ce-o sǎ se

întâmple. Nu ştiu dacǎ voi reuşi sǎ renunţ la consum, dar ştiu cǎ îmi doresc foarte mult

acest lucru”. I-am dat BAI-ul, a obţinut scorul 19, i-am spus cǎ se observǎ o ameliorare,

cǎ ar fi bine sǎ continue sǎ foloseascǎ tehnica de terapie însuşitǎ ori de câte ori va simţi

nevoia.

Pacientul 2

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

69

Pacientul 2 este femeie, are 30 de ani, absolventǎ a douǎsprezece clase, casnicǎ.

Locuieşte împreunǎ cu concubinul şi cu copilul lor care are vârsta de 5 ani. Concubinul

este consumator, pacienta spunând cǎ din cauza lui s-a „apucat de droguri”, cǎ nu mai

suporta sǎ-l vadǎ cum se distruge şi a crezut cǎ dacǎ el o va vedea pe ea în aceeaşi stare,

acest lucru îl va determina sǎ renunţe. Nu s-a întâmplat aşa, ea a început sǎ consume

heroinǎ în urmǎ cu doi ani. iniţial la ţigarǎ câte o bilǎ pe zi. S-a instalat dependenţa şi

totodatǎ toleranţa şi au ajuns sǎ consume amândoi injectabil câte trei bile pe zi. Deoarece

erau preocupaţi numai „sǎ facǎ rost de bani ca sǎ-şi cumpere droguri”, au lǎsat copilul în

grija bunicilor materni. Pentru a-şi procura banii necesari pentru cumpǎrarea drogurilor,

concubinul fura; acesta a fost prins şi ulterior condamnat. Pacienta s-a hotǎrât sǎ se

interneze, având sprijinul pǎrinţilor şi al concubinului. Starea de sǎnǎtate este bunǎ, nu

este diagnosticatǎ cu boli cronice. Îşi doreşte sǎ renunţe la consumul de droguri pentru a-

şi putea creşte şi educa copiii.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I s-a dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 28, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind:

transpiraţii, indigestie, se simte slǎbitǎ, are palpitaţii, prezintǎ ameţeli, instabilitate, nu se

poate relaxa, îi este teamǎ de ceea ce se poate întâmpla, este speriatǎ, îi este fricǎ de

moarte şi cǎ îşi va pierde controlul. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu

pacienta, pe baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste

stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt

prezente de aproximativ doi ani, cǎ se manifestau imediat dupǎ ce efectul heroinei

dispǎrea. În urma discuţiilor, am rugat-o sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le

scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar

10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au

fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama cǎ îşi va pierde familia (a scorat-o cu 8),

teama cǎ nu va fi în stare sǎ-şi îngrijeascǎ copilul (a scorat-o cu 8), teama cǎ nu se va

putea angaja (a scorat-o cu 6), teama de moarte (a scorat-o cu 6).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea şi teme

70

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare.

A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în

şedinţa anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnicǎ pe care o utilizez în aceastǎ

terapie) am procedat la fel ca în cazul precedent. Astfel am luat în consideraţie temerea

cu cel mai mare scor, care este de altfel şi temerea/problema prioritarǎ (teama cǎ îşi va

pierde familia). Dupǎ ce a fost dezbǎtutǎ în detaliu, problema a fost trecutǎ în termenii

ABC. Astfel la A am trecut „pierderea familiei”, la C am notat „ coşmaruri, somn

intermitent, tensiune, irascibilitate, îşi roade unghiile”. Apoi am identificat gândurile

negative pe care le-am trecut în coloana B: „nu sunt o soţie bunǎ”, „sunt o mamǎ rea”,

„soţul mǎ va pǎrǎsi pentru cǎ eu sunt vinovatǎ de tot ce s-a întâmplat”. Apoi i-am explicat

cǎ la baza acestor gânduri stau nişte distorsiuni cognitive pe care a reuşit sǎ le identifice

dupǎ ce am învǎţat-o sǎ facǎ acest lucru. A realizat cǎ se concentreazǎ numai asupra

pǎrţilor negative, cǎ îşi minimalizeazǎ calitǎţile fapt ce o determinǎ sǎ gândeascǎ

distorsionat şi nerealist. Am combǎtut aceste gânduri şi le-am înlocuit cu unele mai

realiste, cum ar fi: „aş putea fi o soţie mai bunǎ”, „poate cǎ nu sunt o mamǎ rea”, „am şi

eu partea mea de vinǎ pentru tot ce s-a întamplat”, „existǎ o micǎ posibilitate ca familia

mea sǎ nu se destrame”. Tema pentru acasǎ a constat în gǎsirea unor argumente pentru

gândurile realiste.

A cincea şedinţǎ. Am discutat pe baza argumentelor gǎsite de ea, pǎrea mai

optimistǎ în ceea ce priveşte relaţia maritalǎ, însǎ referitor la statutul de mamǎ se temea

cǎ nu-şi va putea îngriji copilul. Am cǎzut de comun acord sǎ vorbim despre aceastǎ

problemǎ tot în termenii modelului ABC. Pe parcursul acestei şedinţe am observat cǎ

pacienta a înţeles aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ, dar cǎ mai este nevoie de repetiţie pentru a-

şi forma deprinderea de a gândi în acest mod. Astfel , în coloana A am trecut „neputinţa

de a-şi îngriji copilul”, la C „tensiune, somn intermitent, uneori plânge, agitaţie, apetit

crescut- mǎnâncǎ multe dulciuri”. Deoarece aceastǎ temere este strâns legatǎ de cea

discutatǎ în şedinţa precedntǎ, pacienta a identificat gândurile negative mai uşor, însǎ a

fost mai greu sǎ le gǎseascǎ gânduri alternative realiste. La B am notat „N-am avut grijǎ

de el niciodatǎ”, „O sǎ-i fie ruşine cu o asemena mamǎ”, „Nu pot sǎ am grijǎ de mine, dar

de copil?”, apoi am identificat distorsiunile cognitive: concentrarea asupra negativului,

71

suprageneralizarea (nu poţi afirma cǎ nu ai avut niciodatǎ grijǎ de el), predicţia, iar în

cele din urmǎ am formulat gândurile realiste: „Au fost şi dǎţi când am avut grijǎ de el”

(înainte sǎ fiu toxicomanǎ; când eram consumatoare l-am dus la pǎrinţii mei ca sǎ nu ne

vadǎ în ce stare eram amândoi), „Este posibil sǎ nu-i fie ruşine cǎ-i sunt mamǎ”, „Aş

putea avea grijǎ de copil deoarece îl iubesc”. Ca temǎ pentru acasǎ i-am dat sarcinǎ de a

gǎsi mai multe argumente la gândurile alternative pe care le-a identificat. Prin aceste

teme am urmǎrit ca pacienta sǎ se concentreze mai mult asupra calitǎţilor ei pe care le-am

descoperit în timpul şedinţelor.

A şasea şedinţǎ. Pacienta şi-a fǎcut tema şi mi-a spus cǎ realizeazǎ nerealismul

gândurilor care o frǎmântǎ. Am discutat despre acest aspect şi am ajuns la concluzia cǎ

aceste gânduri nu sunt constructive. I-am recomandat sǎ gândeascǎ în termenii acestui

model de fiecare datǎ când simte ceva în neregulǎ cu privire la comportamentul sau la

gândurile sale, sǎ verifice veridicitatea acestora. Am observat cǎ este o persoanǎ care îşi

doreşte sǎ se schimbe deoarece se implicǎ în terapie. Am abordat urmǎtoarea stare de

anxietate (teama de recidivǎ), am discutat pe aceastǎ temǎ în mod dirijat, în termenii

modelului ABC, astfel la A am notat recidiva, la C anxietatea (coşmaruri, palpitaţii,

mâncǎrimi, agitaţie, dureri de cap, ştergerea din memoria telefonului a tuturor

numerelor). Am identificat gândurile negative: „La primul obstacol, o sǎ mǎ apuc iarǎşi

de droguri”, „Nu voi fi în stare sǎ rezist tentaţiilor”, „Heroina mǎ face sǎ mǎ simt

puternicǎ şi plinǎ de energie, sǎ uit de probleme”, apoi distorsiunile care stau la baza

acestor gânduri desprinderea de concluzii pripite. Apoi pacienta a înlocuit aceste gânduri

cu unele mai realiste pe baza întrebǎrilor specifice: „Ce te determinǎ sǎ afirmi asta?”, „Ce

te face sǎ crezi asta?”, „Ai vreo dovadǎ cǎ se va întâmpla aşa?”. Gândurile realiste gǎsite

sunt: „Existǎ persoane care mǎ pot ajuta sǎ depǎşesc problemele cu care mǎ confrunt”,

„Este posibil sǎ pot rezista tentaţiilor, pentru cǎ mǎ voi gândi la copil”, „Heroina mǎ ajutǎ

sǎ uit de probleme, dar pentru puţin timp”. Am discutat despre efectul heroinei, mai ales

de ultima perioadǎ în care consuma şi mi-a spus cǎ nu o mai consuma pentru a obţine

plǎcere, ci doar pentru a scǎpa de durerile fizice. Am rugat-o sǎ reflecteze asupra acestor

lucruri, asupra efectelor negative pe care le are consumul de heroinǎ.

A şaptea şedinţǎ. Am reluat discuţia pe care am avut-o în şedinţa anterioarǎ şi

astfel am ajuns la teama de moarte, moartea fiind o consecinţǎ negativǎ a consumului de

72

heroinǎ. Mi-a relatat cǎ resimte anxietate când se gândeşte la moarte, când se gândeşte cǎ

nu va putea sǎ-şi vadǎ copilul crescând şi a înţeles cǎ multe din temerile sale au mare

legǎturǎ cu gândul cǎ va recidiva. Am discutat despre aceastǎ temere în termenii

modelului ABC, iar completarea tabelului a constituit tema pentru acasǎ. Am recurs la

aceastǎ metodǎ pentru a verifica dacǎ pacienta şi-a însuşit câtuşi de puţin acest stil de a

gândi: sǎ porneascǎ de la identificarea situaţiei care îi provoacǎ anxietate, sǎ observe cum

este resimţitǎ pe plan emoţional şi comportamental aceastǎ stare, sǎ gǎseascǎ gândurile

negative şi distorsiunile cognitive care stau la baza acestora şi în final sǎ le înlocuiascǎ cu

unele mai realiste.

A opta şedinţǎ. Am verificat tabelul completat de pacientǎ, relatase aproape

toatǎ discuţia noastrǎ, ba chiar a mai adǎugat alte gânduri alternative, realiste pe care le-a

şi argumentat, ceea ce mi-a demonstrat cǎ a înţeles modelul ABC. I-am explicat cǎ este

benefic sǎ gândeascǎ astfel şi am reuşit sǎ o conving de acest lucru. Dupǎ o discuţie

amǎnunţitǎ legatǎ de temerea de moarte, i-am dat ca temǎ pentru acasǎ sǎ realizeze un

tabel pentru teama cǎ nu-şi va gǎsi un loc de muncǎ.

A noua şedinţǎ. Pacienta şi-a fǎcut tema, dar deoarece nu a gǎsit suficiente

gânduri alternative mai realiste pentru convingerile negative, am reluat întreaga problemǎ

şi am discutat-o detaliat. Am lǎudat-o pentru ceea ce a realizat şi pentru faptul cǎ s-a

implicat în terapie, pentru noua atitudine pe care o are vis-a-vis de confruntarea cu

situaţiile dificile de viaţǎ şi am rugat-o sǎ gǎseascǎ avantajele şi dezavantajele menţinerii

stilului de gândire mai realist.

A zecea şedinţǎ. Am discutat despre tema ei, a realizat cǎ o astfel de gândire este

mult mai beneficǎ şi cǎ gândind astfel poate sǎ scape şi de acel disconfort generat de

temerile şi implicit de gândirea negativǎ. Am rugat-o apoi sǎ scoreze temerile prezentate

în interviul de evaluare pe o scalǎ de la 0-10, şi a dat urmǎtoarele note: teama de recidivǎ

(a scorat-o cu 4), teama cǎ îşi va pierde familia (a scorat-o cu 3), teama cǎ nu va fi în

stare sǎ-şi îngrijeascǎ copilul (a scorat-o cu 3), teama cǎ nu se va putea angaja (a scorat-o

cu 2), teama de moarte (a scorat-o cu 3). I-am dat sǎ completeze BAI-ul la care o obţinut

scorul 20, ceea ce demonstreazǎ cǎ anxietatea a fost amelioratǎ în urma psihoterapiei.

73

Pacientul 3

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 3 este de sex feminin, are 20 de ani. A abandonat şcoala la începutul

clasei a XI-a datoritǎ faptului cǎ a început sǎ consume heroinǎ. Nu are loc de muncǎ,

locuieşte împreunǎ cu familia ei (mama- cântǎreaţǎ de muzicǎ popularǎ, tatǎl- şofer de tir,

sora- absolventǎ a Facultǎţii de Drept). A început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu patru

ani, injectabil, datoritǎ curiozitǎţii şi a anturajului, prietenul ei fiind şi el consumator de

heroinǎ. La început îşi administra o bilǎ pe zi injectabil, ajungând sǎ consume, înainte sǎ

se interneze, 13 bile pe zi singurǎ. Fura bani pentru a-şi putea procura droguri de la

oamenii care circulau cu mijloacele de transport în comun. A fost prinsǎ de poliţie când

fura şi a fost închisǎ pentru o perioadǎ scurtǎ de timp. Dupǎ ce a fost pronunţatǎ sentinţa

de nevinovǎţie, pǎrinţii au sechestrat-o, dar ea a reuşit în cele din urmǎ sǎ fugǎ la

prietenul ei. S-a reapucat de consum, de furat, în cele din urmǎ însǎ a realizat şi a

conştientizat cǎ s-a instalat dependenţa şi a hotǎrât sǎ se despartǎ de prietenul ei şi sǎ se

interneze. În urma examenelor medicale s-a constatat cǎ nu are probleme de sǎnǎtate.

Pǎrinţii o sprijinǎ şi o viziteazǎ. Îşi doreşte sǎ renunţe la consumul de droguri, sǎ-şi reia

studiile şi sǎ-şi facǎ pǎrinţii sǎ fie mândri de ea.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, la început pacienta

nu a fost foarte comunicativǎ, însǎ pe parcurs, vǎzând cǎ este ascultatǎ fǎrǎ a fi criticatǎ

sau judecatǎ, s-a destins şi a vorbit deschis despre problemele ei.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 32,

ceea ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind:

ameţealǎ, palpitaţii, instabilitate, transpiraţii, incapacitatea de a se relaxa, frica de ce se

poate întâmpla, frica de a-şi pierde controlul, indigestie, frica. Dupǎ ce a completat

chestionarul, am avut o discuţie cu pacienta referitoare la momentul în care s-au

74

declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îi afecteazǎ viaţa. Astfel, ea a

relatat cǎ simptomele sunt prezente cam de doi ani, cǎ se manifestau imediat ce efectul

heroinei dispǎrea. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În

urma discuţiilor, am solicitat-o sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi am rugat-o sǎ

scoreze fiecare stare de anxietate menţionatǎ anterior pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0

reprezintǎ anxietatea cea mai micǎ, iar 10, anxietatea cea mai mare. Stǎrile de anxietate

prezente la acest subiect au fost: teama cǎ nu-şi va putea continua studiile (a scorat-o cu

9), teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie (a scorat-o cu 6), teama cǎ se va reapuca de

consum (a scorat-o cu 9), teama cǎ pǎrinţii nu o mai iubesc (a scorat-o cu 8), teama cǎ se

va îngrǎşa (a scorat-o cu 5). În urma acestui interviu am stabilit obiectivele terapiei,

numǎrul de şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea

şi teme pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în

şedinţa urmǎtoare. Aceastǎ autoevaluare este reţinutǎ pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile menţionate în şedinţa

precedentǎ şi am cǎzut de comun acord ca prima problemǎ dezbǎtutǎ sǎ fie teama cǎ

pǎrinţii nu o mai iubesc. Dupǎ ce am discutat despre toate frǎmântǎrile legate de aceastǎ

problemǎ, i-am explicat modelul ABC trecând totodatǎ şi la completarea acestuia. Astfel

la A am trecut sentimentele pǎrinţilor, la C anxietatea resimţitǎ prin agitaţie, iritabilitate,

apatie, iar la B am notat urmǎtoarele gânduri iraţionale: „sunt o ratatǎ”, „nu sunt bunǎ de

nimic”, „aduc numai necazuri”, „le este ruşine cu mine”. I-am explicat cǎ la baza acestor

gânduri stau nişte distorsiuni cognitive, termen pe care i l-am explicat. Pentrul gândul

negativ „sunt o ratatǎ” i-am explicat cǎ atunci când afirmǎ acest lucru ea nu se gândeşte şi

la pǎrţile bune pe care le are, ci ia în considerare doar ceea ce e rǎu, vede doar partea ei

negativǎ. Asfel am avut o discuţie pe aceastǎ temǎ, i-am pus o serie de întrebǎri, iar din

rǎspunsurile date de ea a realizat cǎ modul în care gândeşte este distorsionat. Pentru

celelalte gânduri nerealiste am procedat în acelaşi mod. În continuare am rugat-o sǎ se

gândeascǎ la convingeri mai realiste, iar cu ajutorul întrebǎrilor mele a notat: „am şi pǎrţi

bune şi pǎrţi rele”, „am creat multe probleme pǎrinţilor, dar şi câteva bucurii”, „poate cǎ

nu le este ruşine cu mine”. Ca temǎ am rugat-o sǎ se gândeascǎ la convingerile realiste pe

care le-am identificat împreunǎ şi sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10 în funcţie de cât de

mult crede în ele.

75

A cincea şedinţǎ. Am discutat despre scala pe care a completat-o şi, deoarece a

dat scoruri foarte mari gândurilor realiste, i-am cerut sǎ mai aducǎ argumente în favoarea

acestora. Spre uimirea mea a fǎcut acest lucru şi de aceea am hotǎrât sǎ dezbatem o altǎ

temere şi anume teama cǎ nu îşi va putea continua studiile. Dupǎ ce am identificat A

(continuarea studiilor) şi C (insomnii, nervozitate, agitaţie, incapacitatea de a se

concentra) am gǎsit împreunǎ gândurile negative care genereazǎ aceastǎ teamǎ ,

respectiv: „nu mǎ vor primi la şcoalǎ ”, „nu mai sunt în stare sǎ învǎţ”, „sunt proastǎ”.

Am întrebat-o dacǎ existǎ vreo distorsiune cognitivǎ la baza acestor gânduri, nu a ştiut ce

sǎ rǎspundǎ de aceea am dirijat-o sǎ le gǎseascǎ cu întrebǎrilor. Am ajuns la concluzia cǎ

existǎ urmǎtoarele distorsiuni: desprinderea de concluzii pripite, prezicerea viitorului.

Gândurile alternative mai realiste gǎsite sunt: „nu existǎ o lege care sǎ-mi interzicǎ sǎ

merg la şcoalǎ”, „dacǎ mǎ strǎduiesc voi putea sǎ învǎţ”, „sunt capabilǎ sǎ gândesc”.

Pentru a înţelege acest tip de terapie mai bine i-am dat ca temǎ sǎ citeascǎ o carte de

specialitate.

A şasea şedinţǎ. Am discutat despre tema avutǎ, mi-a spus cǎ a reuşit sǎ

citeascǎ o parte, cǎ i se pare interesantǎ şi cǎ a vorbit cu pǎrinţii ei care au asigurat-o de

faptul cǎ o iubesc şi cǎ va avea sprijinul lor în tot ceea ce va dori sǎ facǎ mai departe. În

continuare am discutat despre teama cǎ se va reapuca de consum când se va externa. Am

notat la A recidiva, la C anxietatea (nervozitate, palpitaţii, plânge, comportament de

evitare- evitǎ sǎ rosteascǎ cuvântul heroinǎ), iar la B „fostul meu prieten mǎ va cǎuta şi

mǎ va corupe”, „voi rezista tentaţiei doar dacǎ stau în casǎ”, „îmi va sta gândul numai la

substanţǎ”, „sunt slabǎ, nu am puterea sǎ spun nu”. Am rugat-o sǎ identifice ea

distorsiunile cognitive punându-şi întrebǎri asemǎnǎtoare cu cele pe care i le-am adresat

eu în şedinţele anterioare. A reuşit sǎ facǎ acest lucru, însǎ cu puţin ajutor din partea mea

şi a notat: prezicerea viitorului fǎrǎ a avea dovezi în sensul acesta, concentrarea asupra

negativului. Dupǎ o discuţie în care am combǎtut aceste gânduri negative, a reuşit sǎ

gǎseascǎ convingerile alternative mai realiste: „chiar dacǎ mǎ va cǎuta poate nu va

încerca sǎ mǎ corupǎ”, „la început voi putea ieşi afarǎ doar însoţitǎ”, „cred cǎ existǎ ceva

care va putea sǎ-mi distragǎ atenţia de la substanţǎ”, „poate cǎ nu sunt chiar atât de slabǎ,

am avut puterea sǎ cer ajutor şi sǎ rezist sevrajului”. Am rugat-o ca pânǎ la urmǎtoarea

76

întâlnire sǎ se gândeascǎ mai mult la veridicitatea acestor gânduri realiste şi sǎ le scoreze

şi de asemenea sǎ continue sǎ citeascǎ cartea.

A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre scorurile date de ea, le-am argumentat,

am vorbit despre faptul cǎ de la aceastǎ temere de recidivǎ pornesc şi alte stǎri de

anxietate. Am abordat în continuare teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie, am notat

A şi C, dupǎ care a identificat urmǎtoarele gânduri negative: „nimeni nu îşi doreşte o

soţie care a consumat substanţǎ”, „nu mǎ va iubi nici un bǎrbat”, „trecutul meu este

dezastruos”, „nici un bǎrbat nu îşi doreşte ca mamǎ pentru copilul lui o fostǎ

toxicomanǎ”. Am rugat-o sǎ-mi aducǎ argumente pentru aceste gânduri şi, prin

contraargumentele date de mine, a conştientizat cǎ existǎ urmǎtoarele distorsiuni

cognitive: suprageneralizarea, citirea gândurilor, desprinderea de concluzii pripite fǎrǎ a

avea dovezi în acest sens, centrarea asupra negativului excluzând pozitivul. Am rugat-o,

dupǎ o discuţie, sǎ identifice gânduri mai realiste care sǎ le înlocuiascǎ pe cele negative.

Astfel am notat: „este posibil sǎ existe un bǎrbat care sǎ mǎ accepte aşa cum sunt”, „o

exista un bǎrbat şi pentru mine”, „am şi pǎrţi bune şi pǎrţi rele, la fel şi trecutul meu”,

„faptul cǎ sunt sau am fost toxicomanǎ nu înseamnǎ cǎ voi fi o mamǎ rea”. I-am dat ca

temǎ pentru sǎ mai caute argumente pentru afirmaţiile realiste.

A opta şedinţǎ. Deoarece argumentele gǎsite nu erau foarte convingǎtoare

pentru ea, am insistat asupra lor pânǎ când aceasta a ajuns sǎ creadǎ în veridicitatea lor.

Pe parcursul conversaţiei, pacienta a adus în discuţie temerea cǎ se va îngrǎşa, unul din

gândurile care o conduceau cǎtre convingerea cǎ nu o va mai iubi nici un bǎrbat, cǎ nu va

mai fi atrǎgǎtoare. Am vorbit un pic despre aceastǎ fricǎ şi am rugat-o sǎ o aprofundeze

ea în termenii modelului ABC pânǎ la urmǎtoarea întâlnire.

A noua şedinţǎ. Am discutat pe seama tabelului completat de ea, a identificat

tot ceea ce era necesar, spunându-mi cǎ a ajutat-o şi cartea pe care a terminat-o de citit.

Aceastǎ temere nu îi mai creeazǎ un disconfort atât de mare ca la început deoarece, zice

ea, „chiar dacǎ o sǎ mǎ îngraş o sǎ ţin curǎ de slǎbire”. Am observat cǎ şi-a însuşit

aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ şi am încurajat-o sǎ o foloseascǎ ori de câte ori va simţi

nevoia.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama cǎ nu-şi va putea continua

77

studiile a scorat-o cu 4, teama cǎ nu-şi va putea întemeia o familie a scorat-o cu 3, teama

cǎ se va reapuca de consum a scorat-o cu 5, teama cǎ pǎrinţii nu o mai iubesc a scorat-o

cu 2, teama cǎ se va îngrǎşa a scorat-o cu 3. apoi i-am dat sǎ completeze BAI la care a

obţinut scorul 21, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.

Pacientul 4

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 4, este bǎrbat, are 27 de ani, are studii medii (a absolvit liceul) şi nu

are un loc de muncǎ. Locuieşte împreunǎ cu mama sa, tatǎl fiind decedat. A început sǎ

consume heroinǎ acum trei ani datoritǎ curiozitǎţii şi faptului cǎ prietenii lui se drogau.

La început inhala o bilǎ pe zi, dupǎ un timp ajungând sǎ-şi administreze injectabil 7 bile

pe zi. A lucrat la o benzinǎrie, dar pentru cǎ banii din salariu nu-i ajungeau pentru doza

zilnicǎ necesarǎ, a recurs la furt din magazine. A fost concediat de la locul de muncǎ

deoarece întârzia tot timpul şi nu se mai conforma regulamentului intern (se certa atât cu

colegii, cât şi cu clienţii). Dacǎ prima bilǎ şi-a administrat-o din curiozitate, iar

urmǎtoarele din plǎcere, mai apoi consuma heroinǎ pentru „a scǎpa de stǎrile de rǎu”. S-

a internat în urma unui eveniment tragic din viaţa lui şi anume moartea unui prieten

datoratǎ unei supradoze. În urma acestui eveniment i s-a fǎcut fricǎ de ceea ce i se poate

întâmpla şi s-a hotǎrât sǎ cearǎ ajutor de specialitate.În urma examenului medical s-a

constatat cǎ nu suferǎ de boli cronice. Mama lui îi este alǎturi, îl sprijinǎ, îl viziteazǎ

aproape zilnic. Îşi doreşte sǎ renunţe la consumul de heroinǎ, sǎ fie independent, sǎ se

angajeze pentru a putea sǎ o ajute pe mama lui, sǎ intre în rând cu lumea.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacientul a fost

deschis şi comunicativ şi a fost entuziasmat cǎ va beneficia şi de psihoterapie.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 26, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: palpitaţii,

transpiraţii, tremor, instabilitate, îngrozit, speriat, nervozitate, incapacitate de relaxare,

78

fricǎ de ceea ce se poate întâmpla, frica de moarte. Dupǎ ce a completat chestionarul, am

discutat cu pacientul pe baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au

declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el a relatat cǎ

simptomele sunt prezente de aproximativ un an cǎ se manifestau imediat ce efectul

heroinei dispǎrea, iar frica de ceea ce se poate întâmpla şi frica de moarte au apǎrut dupǎ

moartea prietenului sǎu. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate

mare. În urma discuţiilor, l-am rugat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le

scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar

10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au

fost: teama de singurǎtate (a scorat-o cu 6), teama de moarte (a scorat-o cu 8), teama cǎ

nu va avea o familie (a scorat-o cu 6), teama cǎ nu-şi va gǎsi un serviciu (a scorat-o cu 7),

teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” (a scorat-o cu 9).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi pacientului i s-a explicat cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel ce îi va fi explicat în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în

şedinţa anterioarǎ. Pentru a-i explica modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în aceastǎ

terapie) m-am folosit de exemplificare. Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care

vom discuta sǎ fie teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” , sintagmǎ care mi-a fost explicatǎ

în prealabil. Prin ea pacientul înţelege cǎ din cauza lui, a faptelor şi comportamentelor

sale, cǎ nu este un om realizat pe nici un plan (profesional, familial, social) mama sa se

va îmbolnǎvi. Am trecut problema în termenii ABC astfel: la A am notat îmbolnǎvirea

mamei, la C anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii, transpiraţii, nervozitate, sentiment de

culpabilitate, agitaţie, hiperprotectivitate faţǎ de mamǎ, insomnii. L-am învǎţat sǎ

identifice gândurile negative, nerealiste, gǎsind: „i-am fǎcut mamei mele numai

necazuri”, „nici un om nu poate rezista atâtor supǎrǎri”, „se va îmbolnǎvi de inimǎ”. Am

discutat despre aceste gânduri, cu ajutorul întrebǎrilor dirijate şi-a dat seama cǎ nu sunt

nişte gânduri realiste şi i-am explicat cǎ la baza lor stau nişte distorsiuni cognitive ce

constau în suprageneralizare, centrare asupra negativului şi excluderea pozitivului,

79

desprinderea de concluzii pripite, prezicerea viitorului. În urma identificǎrii distorsiunilor

l-am rugat sǎ înlocuiascǎ aceste gânduri cu unele mai realiste, nu pozitive, astfel am gǎsit:

„i-am fǎcut mamei mele multe necazuri”, „sunt oameni care au rezistat multor necazuri”,

„este posibil sǎ se îmbolnǎveascǎ”. L-am rugat ca pânǎ la urmǎtoarea întâlnire sǎ mai

gǎseascǎ şi alte gânduri realiste.

A cincea şedinţǎ. Am verificat tema şi pacientul a reuşit sǎ gǎseascǎ alte câteva

gânduri alternative realiste, sǎ aducǎ argumente în favoarea acestora dupǎ care am

discutat despre urmǎtoarea stare de anxietate şi anume teama de moarte. Am lucrat în

termenii modelului ABC, pe tabel, astfel la A am identificat mortea, la C anxietatea

resimţitǎ prin coşmaruri (îşi viseazǎ adesea prietenul care a murit datoritǎ unei

supradoze), transpiraţii, dureri de cap, apatie. Am trecut la identificarea gândurilor

negative care îi menţin aceastǎ temere, astfel am notat la B: „Cum a murit prietenul meu

pot muri şi eu”, „Amândoi eram drogaţi, puteam fi eu în locul lui”, „Cu siguranţǎ

drogurile m-au afectat şi poate voi muri”. L-am rugat sǎ se gândeascǎ ce distorsiuni

cognitive crede cǎ stau la baza acestor gânduri şi, cu ajutorul întrebǎrilor provocatoare, a

identificat: catastrofizarea, suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite. În

continuare am înlocuit aceste gânduri cu: „Eu nu mǎ mai droghez, deci nu am cum sǎ

mor ca pritenul meu, din supradozǎ”, „Sunt tânǎr, nu am nici o boalǎ cronicǎ, deci

şansele mele de a muri sunt egale cu a celorlalţi oameni de vârsta mea”, „Poate voi muri,

dar nu datoritǎ drogurilor”, am adus argumente în favoarea acestora şi pacientul a început

sǎ nu mai creadǎ atât de mult în gândurile negative.

A şasea şedinţǎ. Am discutat despre relaţiile sale interpersonale, despre

prietenii lui şi despre viaţa sa amoroasǎ; mi-a relata cǎ pânǎ acum nu a avut „timp de

relaţii”, era preocupat doar de procurarea drogurilor, dar cǎ atunci când va trece peste

aceastǎ perioadǎ îşi doreşte sǎ aibǎ o iubitǎ, stabilitate, deoarece considerǎ cǎ asta e

normal pentru un bǎrbat de vârsta lui. Am abordat aceastǎ temere, cǎ nu va putea avea o

familie, am trecut-o în termenii modelului ABC, la A am identificat viaţa de familie, la C

am notat frica pe care nu a putut sǎ o descrie, comportament de evitare. La B am

identificat urmǎtoarele gânduri negative: „Orice femeie mǎ va pǎrǎsi când va afla de

trecutul meu”, „Nici nu mai ştiu sǎ mǎ comport cu o femeie”, „Nici o femeie care nu s-a

drogat nu m-ar putea înţelege şi nu m-ar accepta”, „N-o sǎ fiu un tatǎ bun”, dupǎ care am

80

stabilit care sunt distorsiunile care stau la baza acestor gânduri: prezicerea viitorului,

catastrofizarea, suprageneralizarea, concentrarea asupra negativului şi excluderea

pozitivului. Apoi l-am rugat pe el sǎ gǎseascǎ nişte gânduri mai realiste pentru cele pe

care le-a menţionat anterior, astfel a gǎsit: „Poate va exista o femeie care sǎ nu mǎ

pǎrǎseascǎ”, „Am un trecut varzǎ, dar îmi doresc o schimbare, acum sunt altfel sau cel

puţin lupt pentru asta”, „Înainte mǎ purtam bine cu femeile”, „Pentru cǎ nu voi mai fi

consumator, existǎ posibilitatea sǎ ma accepte cineva”, „Nu am de unde sǎ ştiu ce fel de

tatǎ voi fi”. I-am dat tema sǎ gǎseascǎ mai multe argumente pentru aceste gânduri

realiste, aceasta pentru a-l stimula sǎ-şi vadǎ şi pǎrţile bune, sǎ nu le mai minimalizeze.

A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre argumentele notate de el în caietul

destinat şedinţelor de terapie şi pe parcursul conversaţiei am ajuns la o altǎ temere de-a sa

şi anume la temerea cǎ nu-şi va gǎsi un loc de muncǎ, temere care reprezintǎ şi un gând

negativ în cadrul fricii cǎ nu va putea sǎ-şi întemeieze o familie. Am trecut-o în tabel, la

A am notat serviciu, la C tensiune, incapacitatea de relaxare, frustrare, iar la B: „Nu ştiu

sǎ fac nimic”, „Nu inspir încredere”, „Nu am o calificare”. Am identificat distorsiunile

cognitive: concentrarea asupra negativului, catastrofizarea, desprinderea de concluzii

pripite. Apoi am trecut la înlocuirea acestora cu gânduri mai realiste prin tehnica cazului

similar. Astfel a identificat urmǎtoarele convingeri alternative: „Sunt câteva lucruri la

care mǎ pricep” , „Nu se citeşte pe faţa mea cǎ sunt fost consumator, încrederea se capǎtǎ

în timp”, „Mulţi oameni nu au calificare, dar au un loc de muncǎ”. L-am rugat sǎ se

gândeascǎ la teama de singurǎtate şi sǎ încerce sǎ o treacǎ într-un tabel similar cu cele

fǎcute împreunǎ în timpul şedinţelor de pânǎ acum.

A opta şedinţǎ. Am discutat pe seama tabelului realizat de pacient, am observat

cǎ a început sǎ-şi restructureze modul de gândire şi mi-a relatat cǎ aceastǎ temere nu-l

mai afecteazǎ aşa de mult ca la începutul terapiei. A realizat cǎ nu este singur, cǎ o are pe

mama lui alǎturi, dar mi-a spus cǎ îi este teamǎ cǎ nu îşi va putea face prieteni, temere pe

care am abordat-o în termenii ABC. Dupǎ ce a m combǎtut gândurile negative şi le-am

înlocuit cu unele mai realiste, pacientul a realizat cǎ îşi va face noi prieteni dacǎ se va

angaja. De aceea este şi mai motivat în a-şi cǎuta un serviciu şi vrea sǎ treacǎ peste stǎrile

sale de anxietate. Sperǎ ca la un moment dat (dupǎ ce se va angaja, dupǎ ce îşi va face

noi prieteni, îşi va ajuta mama) sǎ se ierte pentru greşelile fǎcute şi crede cǎ atunci va

81

putea avea o viaţǎ normalǎ. I-am dat temǎ sǎ se gândeascǎ la calitǎţile sale şi cum, în ce

mod le poate valorifica.

A noua şedinţǎ. Pacientul şi-a fǎcut o listǎ care cuprindea calitǎţi ce îl pot ajuta

atât pentru gǎsirea unui serviciu, cât şi în relaţiile interpersonale: loial, perseverent,

sincer, ambiţios, iubitor, grijuliu, supus. Mi-a relatat cǎ înainte de a începe sǎ consume

era caracterizat ca având aceste calitǎţi, însǎ pe parcursul celor trei ani de dependenţǎ,

heroina l-a schimbat şi a ajuns aproape contrariul a ceea ce era. Nu şi-a notat însǎ cum şi-

ar putea valorifica aceste calitǎţi, de aceea am vorbit despre acest lucru şi am identificat

mai multe situaţii în care aceste atribute sunt apreciate. Acest exerciţiu a avut drept scop

restructurarea gândirii, pacientul sǎ se poatǎ autoevalua corect şi realist. Acest obiectiv a

fost atins.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de singurǎtate a scorat-o cu 1,

teama de moarte a scorat-o cu 3, teama cǎ nu va avea o familie a scorat-o cu 3, teama cǎ

nu-şi va gǎsi un serviciu a scorat-o cu 2, teama „cǎ o îmbolnǎvesc pe mama” a scorat-o

cu 2. Apoi i-am dat sǎ completeze BAI la care a obţinut scorul 19, ceea ce denotǎ o

ameliorare a stǎrilor de anxietate.

Pacientul 5

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 5, este bǎrbat, are 19 ani, a terminat liceul şi nu are un loc de muncǎ.

Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii şi cu sora lui mai micǎ, având o situaţie materialǎ bunǎ. A

început sǎ consume în urmǎ cu doi ani heroinǎ la folie, din curiozitate şi datoritǎ

anturajului. Înainte de internare ajunsese sǎ îşi admnistreze patru bile pe zi. La început îi

ajungeau banii de la pǎrinţi, apoi a început sǎ fure bani de la pǎrinţi pentru a-şi putea

procura doza necesarǎ de droguri. Se droga împreunǎ cu alţi doi colegi de liceu, nu mai

frecventa orele de curs, de aceea ajunsese în pragul exmatriculǎrii, însǎ au intervenit

82

pǎrinţii şi într-un final a terminat liceul. Pǎrinţii au observat un comportament bizar, însǎ

au crezut cǎ e datoritǎ vârstei, de aceea şi-au dat seama foarte târziu cǎ se droga, mai ales

cǎ nu avea înţepǎturi pe corp. Când au aflat, au discutat cu el şi au hotǎrât cǎ soluţia cea

mai bunǎ pentru a putea scǎpa de acest viciu înainte sǎ fie prea târziu este internarea într-

un centru de dezintoxicare. La început, pacientul a refuzat, dar când a vǎzut cǎ nu poate

renunţa la droguri şi cǎ nu mai are bani, a realizat cǎ este dependent şi cǎ pǎrinţii îi vor

binele, astfel s-a internat. Starea sa de sǎnǎtate este bunǎ, nu are boli cronice şi îşi

doreşte sǎ fie independent, sǎ urmeze studii superioare şi sǎ aibǎ propria afacere.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacientul a fost

deschis şi comunicativ.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 24, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: palpitaţii,

transpiraţii, tremor, instabilitate, nervozitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se

poate întâmpla. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacientul pe baza

rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt

persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, el a relatat cǎ simptomele sunt prezente de

aproximativ jumǎtate de an, cǎ se manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea. Pe

perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, l-am

rugat sǎ enumere stǎrile sale de anxietate, apoi sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde

0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare.

Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 7),

teama cǎ pǎrinţii îşi vor schimba comportamentul faţǎ de el (a scorat-o cu 8), teama cǎ nu

va mai avea prieteni (a scorat-o cu 7).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi pacientului i s-a explicat cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel ce îi va fi explicat în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şedinţǎ. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a prezentat în

şedinţa anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe care o utilizez în

83

aceastǎ terapie) şi pentru a-l face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de exemplificare. Am

hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie teama cǎ pǎrinţii îşi vor

schimba comportamentul faţǎ de el. La A am notat comportamentul pǎrinţilor vis-a-vis de

pacient, la C anxietatea pe care o resimte când se gândeşte la acest lucru, fricǎ, panicǎ,

descurajare, agitaţie, tensiune. Am discutat despre gândurile negative automate datoritǎ

cǎrora se menţin aceste simptome, dupǎ care le-am notat în coloana B: „Nu vor mai avea

niciodatǎ încredere în mine”, „Nu mǎ mai iubesc”, „N-o sǎ mǎ mai considere bǎiatul lor”,

„Mǎ vor trata ca pe un strǎin”, „O sǎ le fie ruşine cǎ au un asemenea fiu”. I-am explicat

cǎ la baza acestor gânduri stau nişte distorsiuni cognitive pe care le-am identificat

împreunǎ: desprinderea de concluzii pripite, catastrofizarea, prezicerea viitorului,

centrarea asupra negativului şi excluderea pozitivului. Dupǎ discutarea detaliatǎ a fiecǎrui

gând negativ, l-am rugat sǎ gǎseascǎ alte gânduri, mai realiste. Astfel, am notat: „Poate le

voi recǎpǎta încrederea”, „Mǎ viziteazǎ zilnic, deci poate cǎ mǎ iubesc un pic”, „Dacǎ o

sǎ fiu un om normal, este posibil sǎ nu mǎ renege”, „Cât am fost consumator, nu m-au

tratat ca pe un strǎin, deci existǎ posibilitatea ca nici de acum încolo sǎ nu mǎ trateze

aşa”. L-am rugat ca pânǎ la urmǎtoarea şedinţǎ sǎ se mai gândeascǎ asupra acestor

afirmaţii şi sǎ aducǎ cât mai multe argumente în favoarea lor.

A cincea şedinţǎ. Am reluat discuţia despre convingerile alternative şi pacientul

mi-a relatat cǎ nu a gǎsit prea multe argumente în favoarea acestora, de aceea am fǎcut

acest lucru împreunǎ. L-am sfǎtuit sǎ vorbeascǎ şi cu pǎrinţii lui despre aceastǎ temere,

deoarece din relatǎrile lui despre relaţia parentalǎ reiese cǎ gândurile sale negative nu

sunt fondate. Pacientul mi-a spus cǎ va încerca sǎ discute cu pǎrinţii deoarece îşi doreşte

sǎ se apropie mai mult de ei pentru cǎ sunt persoanele cele mai importante din viaţa sa şi

îi iubeşte foarte mult.

A şasea şedinţǎ. Pacientul mi-a povestit discuţia pe care a avut-o cu pǎrinţii

spunându-mi cǎ gândurile sale erau nefondate într-adevǎr, cǎ pǎrinţii sǎi nu numai cǎ îl

iubesc, dar i-au şi demonstrat acest lucru. L-am rugat sǎ îmi scoreze gândurile negative

pe care le-am identificat şi apoi pe cele realiste, cele din urmǎ având note considerabil

mai mari. Am hotǎrât împreunǎ sǎ abordǎm tot în termenii modelului ABC şi teama de

recidivǎ. Astfel, la A am notat reluarea consumului de heroinǎ, la C, anxietatea resimţitǎ

prin palpitaţii, coşmaruri, tensiune psihicǎ şi fizicǎ, agitaţie, comportament de evitare cu

84

privire la externare. Am identificat apoi gândurile negative: „Îmi plǎcea sǎ mǎ droghez,

nu o sǎ pot sǎ spun nu dacǎ mi se oferǎ”, „Mulţi au încercat sǎ se lase şi nu au reuşit, deci

nici eu nu voi reuşi”, „Mulţi oameni nu se pot lǎsa de fumat, da’ eu, de droguri?”,

„Confruntarea cu un obstacol mǎ va duce cu mintea la heroinǎ”. Am identificat

distorsiunile cognitive care stau la baza acestor gânduri (prezicerea viitorului,

suprageneralizarea, minimalizarea voinţei). Deoarece am insistat mult pe gândurile

alternative în şedinţele precedente, i-am dat ca temǎ sǎ gǎseascǎ convingeri mai realiste

pentru cele negative pe care le-a identificat în legǎturǎ cu teama de recidivǎ.

A şaptea şedinţǎ. Am discutat despre gândurile alternative realiste gǎsite de el:

„Îmi plǎcea sǎ mǎ droghez, dar am suferit din cauza asta, deci o sǎ mǎ gândesc de douǎ

ori înainte de a da un rǎspuns cuiva care îmi oferǎ”, „Sunt oameni care au încercat sǎ se

lase şi au reuşit, doar cǎ sunt puţini”, „Sunt şanse sǎ mǎ las, chiar dacǎ mici”, „Heroina

nu e singura soluţie la orice problemǎ pe care aş avea-o”. De asemenea, a adus

argumente pentru susţinerea acestor afirmaţii, dar şi contraargumente, de aceea a fost

necesarǎ o analizǎ a costurilor şi a beneficiilor. Astfel, l-am rugat pe pacient sǎ împartǎ o

foaie în douǎ, în prima parte sǎ treacǎ beneficiile consumului de heoinǎ, iar în a doua

dezavantajele acestuia. Astfel, ca şi beneficii, subiectul a notat: plǎcere, putere, siguranţǎ

de sine, dezinhibiţie, iar la costuri: distrugerea sǎnǎtǎţii, lipsa banilor, datorii, certuri cu

familia, boli cronice (hepatitǎ, sida), supradoza, moartea, marginalizare. În urma acestui

exerciţiu pacientul a realizat cǎ dezavantajele consumului de heroinǎ sunt mai numeroase

decât avantajele. Apoi am discutat despre avantajele identificate de el şi împreunǎ am

gǎsit alte modalitǎţi, mai puţin disfuncţionale de a obţine aceste avantaje dorite. Ca temǎ

i-am dat sǎ citeascǎ un material din care sǎ se informeze mai mult despre consecinţele

nefaste pe care le are consumul de droguri.

A opta şedinţǎ. La începutul şedinţei ne-am centrat pe detalierea dezavantajelor

pe care le are consumul de droguri. Pacientul mi-a relatat cǎ ştia de majoritatea

consecinţelor pe care le are consumul de heroinǎ, însǎ nu ştia cǎ drogurile afecteazǎ şi

sistemul psihic. Am discutat apoi despre teama cǎ va mai avea prieteni, însǎ nu am notat

nimic deoarece am vrut sǎ verific dacǎ poate face acest lucru singur. Astfel i-am dat ca

temǎ sǎ treacǎ aceastǎ temere în termenii modelului ABC.

85

A noua şedinţǎ. Am discutat pe marginea tabelului realizat de subiect şi am

constatat cǎ pacientul a înţeles paşii pe care trebuie sǎ-i facǎ pentru a-şi restructura modul

de gândire, importanţa acestui tip de gândire, precumşi utilitatea acesteia în problemele

cu care se confruntǎ.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama teama de recidivǎ a scorat-o cu

4, teama cǎ pǎrinţii îşi vor schimba comportamentul faţǎ de el a scorat-o cu 2, teama cǎ

nu va mai avea prieteni a scorat-o cu 2.

Apoi i-am dat sǎ completeze BAI la care a obţinut scorul 16, ceea ce denotǎ o

ameliorare a stǎrilor de anxietate.

Pacientul 6

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 6 este de sex feminin, are 23 de ani, a terminat 11 clase şi lucreazǎ la

o croitorie unde este apreciatǎ de şefa ei (ştie de problema pacientei şi o sprijinǎ) pentru

dǎruirea şi profesionalismul de care dǎ dovadǎ. Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii şi sora ei

şi se aflǎ în relaţii bune cu aceştia, primind vizite zilnice. A început să consume heroinǎ

în urmă cu trei ani. La început îşi administra 1-2 bile pe zi prin inhalare (la folie şi la

ţigarǎ), ulterior prin injectare ajungând să consume şase bile pe zi. A început sǎ consume

din curiozitate, datoritǎ surorii şi iubitului acesteia, care se drogau de şase ani acasǎ. Sora

ei a început tratamentul de dezintoxicare singurǎ, acasǎ, cu blegomazin şi diazepam, dar

nu a putut să renunţe la consum. Deoarece banii din salariu nu îi mai ajungeau pentru a-şi

procura doza necesară a început să fure din magazine. A hotǎrât sǎ se interneze deoarece

nu mai dădea randament la locul de muncă şi nu dorea să-şi dezamăgească şefa. Aceasta

a afla de problema pacientei, dar nu a concediat-o, ba dimpotrivă a discutat cu ea şi a

reuşit să o convingă să se interneze, asigurând-o că o va primi înapoi după externare. Nu

mai vrea sǎ aibǎ de-a face cu drogurile, îşi doreşte sǎ-şi termine liceul şi sǎ se întoarcǎ la

lucru. Starea de sǎnǎtate este bună, nu a fost diagnosticată cu boli cronice.

86

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacienta a fost

deschisă şi comunicativă.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 25, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: palpitaţii,

transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se poate

întâmpla. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacientua pe baza

rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt

persistente, cât de mult o afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente de

aproximativ un an, cǎ se manifestau imediat ce efectul heroinei dispǎrea. Pe perioada

sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma discuţiilor, am rugat-o sǎ

se gândească de ce anume îi este ei frică, care sunt temerile ei cele mai mari şi apoi să

enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie am rugat-o sǎ le scoreze

pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul

de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acestă pacientă au fost: teama

de recidivǎ (a scorat-o cu 9), teama de boli (a scorat-o cu 8), teama că prietenele de la

seviciu o vor respinge (a scorat-o cu 6).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şedinţǎ şi a cincea şedinţă. Am reluat discuţia despre temerile pe care

le-a prezentat în şedinţa anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe

care o utilizez în aceastǎ terapie) şi pentru a o face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de

exemplificare. Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie

teama de recidivă. Am întrebat-o de când a început să-i fie teamă că se va reapuca de

droguri, ce simte când se gândeşte la acest lucru, dacă ştie care sunt efectele negative ale

consumului de droguri. După ce am vorbit despre aceste lucruri i-am explicat că la A

vom trece recidiva, la C stările pe care mi le-a menţionat şi anume: insomnie, coşmaruri,

groază, frică, transpiraţii, palpitaţii, agitaţie, descurajare, iritabilitate. Apoi i-am spus că la

87

B vom nota gândurile negative pe care le vom identifica împreună. Asfel după o discuţie

amăunţită, am notat: „sora mea se va injecta în faţa mea şi nu voi rezista”, „aproape toţi

care au încercat să se lase nu au putut, deci nici eu nu voi putea”, „sunt o ratată pentru că

nu o să pot spune nu”. I-am explicat că o astfel de gândire este negativă şi ireală pentru că

nu are de unde să ştie ce se va întâmpla în viitor, dacă sora ei o să cosume de faţă cu ea şi

că există şi persoane care au reuşit să renunţe, că nu poate să spună că toţi care au

încercat au eşuat. Am rugat-o să-mi aducă argumente în favoarea celor afirmate de ea.

După aceste discuţii am identificat distorsiunile cognitive, şi anume: suprageneralizarea,

filtrarea mentală cu concentrare asupra negativului, desprinderea de concluzii pripite-

ghicirea viitorului, etichetarea.

A şasea şi a şaptea şedinţă. Am reluat discuţia despre gândurile negative şi

despre distorsiunile cognitive pe care le-am identificat. Apoi le-am înlocuit cu

următoarele gânduri mai realiste: „poate sora mea nu se va injecta în faţa mea ”, „nu am

de unde să ştiu dacă voi rezista”, „s-ar putea să existe oameni care au reuşit să renunţe la

consum”, „dacă acum rezist fără droguri, poate voi rezista şi mai încolo”, „pot spune nu”,

„mulţi oameni nu pot refuza anumite lucruri, dar nu sunt rataţi”. Am mai realizat apoi un

tabel: cu gândurile negative şi am rugat-o să aprecieze pe o scală de la 0 la 100 cât de

mult crede în ele, distorsiunile cognitive identificate anterior şi cu gândurile mai realiste

pe care de asemenea am rugat-o să le aprecieze pe o scală de la 0 la 100 în funcţie de cât

de mult crede în ele. Am observat că scorurile gândurilor alternative erau mai mari decât

cele ale gândurilor negative.

A opta şedinţă. Am hotărât împreună cu pacienta să vorbim despre altă teamă

ce îi creează disconfort şi anume despre teama de boli pe care o vom trece în tabelul

aferent modelului ABC. Am discutat cu pacienta şi mi-a sps că îi este frică să nu facă şi

ea hepatita C, sau SIDA pentru că a auzit la mulţi drogaţi că au făcut. Am trecut la A boli

cronice, iar la C anxietate resimţită prin coşmaruri, nervozitate, iritabilitate, evitare. Am

identificat gândurile negative : „mulţi drogaţi sunt bolnavi, deci şi eu mă voi îmbolnăvi”,

„poate m-am îmbolnăvit deja, nici nu ştiu”. Am rugat-o să-mi aducă dovezi sau

argumente în favoarea acestor gânduri şi pentru că nu a putut am discutat despre

examenele medicale care i s-au făcut la internare şi în urma cărora reiese că nu suferă de

nici o boală. Am idenificat distorsiunile cognitive - suprageneralizarea, desprinderea de

88

concluzii pripite, ghicirea viitorului. Am trecut la înlocuirea acestor gânduri negative cu

altele mai realiste, astfel am notat: „nu am fost diagnosticată cu nici o boală cronică”,

„poate nu mă voi îmbolnăvi”, „fiindcă în ultima lună nu am mai consumat droguri, nu am

avut de unde să iau o boală”. Am rugat-o ca până la următoarea întâlnire să facă şi ea un

tabel la fel cum am făcut împreună în toate şedinţele şi să treacă în termenii modelului

ABC teama ei că prietenele de la servicu o vor respinge.

A noua şedinţă. Am verificat tema şi am discutat despre tot ceea ce notase

pacienta în tabel. După cele expuse am observat că aceasta şi-a însuşit modelul ABC, că a

început să gândească mai realist vizavi de temerile ei. Era entuziasmată căci o vizitase

şefa ei. I-am dat să citească câteva broşuri despre efectele negative pe care le are

consumul de droguri, aceasta pentru a se informa mai bine privitor la bolile cronice

cauzate de droguri.

A zecea şedinţă. Mi-a spus că se simte norocoasă că nu are nici o boală pentru

că a folosit şi ea de câteva ori seringa surori ei.

I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de evaluare şi am

rugat-o sǎ le scoreze din nou. Astfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5, teama de boli a

scorat-o cu 2, iar teama că prietenele de la serviciu o vor respinge a scorat-o cu 2. Apoi

i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 16, ceea ce denotǎ o ameliorare a

stǎrilor de anxietate.

Pacientul 7

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 7 este de sex feminin, are 18 ani, absolventǎ a 8 clase şi-a abandonat

studiile în primul an de liceu deoarece a fugit de acasǎ la iubitul ei care era consumator,

astfel având primul contact direct cu drogurile. Înainte de a pleca de acasǎ locuia

împreunǎ cu mama ei, (tatǎl fiind decedat de cinci ani) pe care o acuza cǎ nu îi oferǎ

destulǎ libertate. A început sǎ consume din cauza iubitului, la insistenţele acestuia. La

început consuma o bilǎ pe zi, injectabil, dar apoi, pentru a obţine aceleaşi stǎri, senzaţii

de euforie a crescut doza ajungând sǎ consume patru bile pe zi, injectabil. Pentru a-şi

89

procura banii necesari dozei zilnice fura din magazine, atât ea cât şi prietenul ei. Nu a

avut probleme cu poliţia. Mama ei a încercat sǎ o convingǎ sǎ se întoarcǎ acasǎ, dar nu a

reuşit; totuşi au pǎstrat legǎtura (mai trecea pe acasǎ de douǎ ori pe sǎptǎmânǎ). De

aproximativ un an, relaţia cu prietenul ei s-a deteriorat, certându-se chiar şi de la heroinǎ.

Pacienta s-a hotǎrât sǎ se întoarcǎ acasǎ la mama ei şi sǎ renunţe la consum. Observând

cǎ nu poate face acest lucru singurǎ, s-a internat. Mama ei o sprijinǎ şi o viziteazǎ zilnic.

Îşi doreşte sǎ renunţe la droguri pentru a avea o viaţǎ normalǎ, pentru a-şi termina liceul,

pentru a fi alǎturi de mama ei. Starea de sǎnǎtate este bunǎ, nu este diagnosticatǎ cu boli

cronice.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacienta a fost

deschisă şi comunicativă.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 26, ceea

ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind: palpitaţii,

transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se poate

întâmpla, frica de moarte. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu pacienta pe

baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ

sunt persistente, cât de mult o afecteazǎ. Astfel, ea a relatat cǎ simptomele sunt prezente

de aproximativ şase luni, cǎ se manifestau atunci când nu avea heroinǎ şi nici bani pentru

a o cumpǎra. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În urma

discuţiilor, am rugat-o sǎ se gândească de ce anume îi este ei frică, care sunt temerile ei

cele mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie

am rugat-o sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate

cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la

acestă pacientă au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 9), teama de moarte (a scorat-o

cu 6), teama cǎ va fi marginalizatǎ (a scorat-o 8).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

90

A patra şi a cincea şedinţă. Am reluat discuţia despre temerile pe care le-a

prezentat în şedinţa anterioarǎ. I-am explicat în ce constǎ modelul ABC (tehnica pe care o

utilizez în aceastǎ terapie) şi pentru a o face sǎ-l înţeleagǎ m-am folosit de exemplificare.

Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere despre care vom discuta sǎ fie teama de recidivă.

Dupǎ o amplǎ conversaţie care a constat în descrierea: momentului declanşator al acestei

temeri, a stǎrilor pe care le are când se gândeşte la revenirea la consum, a gândurilor care

o conduc la aceastǎ temere, am notat la A recidiva, la C anxietatea resimţitǎ prin

incapacitatea de relaxare, nervozitate, agitaţie, dureri de cap, somn intermitent iar în

coloana B gândurile negative automate: „nu ştiu sǎ fac altceva decât sǎ mǎ droghez”,

„pânǎ acum mintea mi-a stat numai la heroinǎ şi sigur nu o sǎ pot sǎ mi-o scot din cap”,

„heroina mi-a ţinut loc de toate: şi de mamǎ, şi de tatǎ, şi de foame, şi de sete, de toate”,

„nu cred cǎ pot sǎ mǎ las”, „îţi trebuie multǎ voinţǎ pentru asta, iar eu nu am deloc”. Am

analizat împreunǎ fiecare gând în parte, i-am spus cǎ acestea sunt gânduri nerealiste şi cǎ

la baza acestora stau nişte distorsiuni cognitive pe care i le-am explicat: minimalizarea

calitǎţilor, desprinderea de concluzii pripite- ghicirea viitorului, supraestimarea efectelor

pozitive ale heroinei şi neluarea în considerare a consecinţelor negative. Am discutat

despre avantajele şi dezavantajele consumului de droguri, am rugat-o sǎ-mi spunǎ ce

dovezi are cǎ aşa vor sta lucrurile dupǎ externare şi pentru cǎ nu a adus argumente

suficiente i-am cerut sǎ gǎseascǎ gânduri alternative mai realiste. Astfel am notat: „mai

sunt şi alte lucruri pe care ştiu sǎ le fac (sǎ spǎl, sǎ gǎtesc, sǎ cânt, sǎ fac curat)”, „poate

voi avea o ocupaţie şi nu mǎ voi gândi chiar tot timpul la heroinǎ”, „heroina are pǎrţi

bune, dar are mult mai multe pǎrţi rele”, „cred cǎ am şi eu puţinǎ voinţǎ pentru cǎ am

venit la dezintoxicare”, „existǎ posibilitatea sǎ nu mai consum”. I-am dat sǎ citeascǎ

câteva broşuri care conţin informaţii referitoare la consecinţele consumului de droguri.

A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Am discutat despre ceea ce a citit acasǎ, dupǎ care

am cǎzut de comun acord sǎ vorbim despre altǎ teamǎ de a ei şi anume despre teama cǎ

va fi marginalizatǎ. Mi-a spus cǎ ea se simte foarte rǎu când se gândeşte cǎ nu are prieteni

decât drogaţi, cǎ a rupt legǎtura cu toate fetele cu care ieşea înainte sǎ consume, cǎ

acestea nu o vor mai bǎga în seamǎ pentru cǎ este o drogatǎ, cǎ dacǎ va merge la şcoalǎ

toţi o vor ocoli pentru cǎ este ce este. Am rugat-o sǎ trecem tot ce am discutat în tabelul

aferent modelului ABC, la fel cum am procedat şi în şedinţele anterioare. Astfel, am notat

91

la A marginalizarea, la C anxietatea resimţitǎ prin nelinişte, instabilitate, descurajare,

fricǎ, iar la B urmǎtoarele gânduri negative: „nimeni nu o sǎ mǎ mai bage în seamǎ”, „toţi

mǎ vor ocoli”, „nu o sǎ mai am nici o prietenǎ”, „nimeni nu o sǎ mai aibǎ încredere în

mine”. Am identificat apoi distorsiunile cognitive care stau la baza acestor gânduri:

suprageneralizarea, catastrofizarea, desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului.

Dupǎ aceea am înlocuit aceste convingeri negative cu gânduri mai realiste: „poate or sǎ

fie câteva persoane din lumea asta care vor vorbi cu mine”, „nu sunt doar o drogatǎ, am şi

calitǎti şi defecte ca orice om, deci s-ar pute sǎ am şi eu prieteni”, „cu timpul poate voi

câştiga încrederea cuiva”. Deoarce pentru toxicomani suportul celor din jur este esenţial

pentru recuperarea şi reintegrarea lor socialǎ, am pus mult mai mare accent pe rezolvarea

acestei probleme.

A opta şedinţǎ. În aceastǎ şedinţǎ am discutat despre teama de moarte în

termenii modelului ABC şi pentru a verifica dacǎ pacienta şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ

terapeuticǎ i-am dat ca temǎ sǎ completeze tabelul pe baza conversaţiei avute în timpul

şedinţei.

A noua şedinţǎ. Am analizat tabelul completat de pacientǎ, apoi am discutat pe

marginea acestuia şi am observat cǎ şi-a însuşit aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ, cǎ reuşeşte sǎ

verifice validitatea şi veridicitatea gândurilor negative prin întrebǎri specifice, cǎ poate sǎ

identifice distorsiunile cognitive şi de asemenea cǎ poate sǎ înlocuiascǎ gândurile

nerealiste cu altele mai realiste.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5,

teama de moarte scorat-o cu 3, iar teama cǎ va fi marginalizatǎ a scorat-o cu 4. Apoi i-am

dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 18, ceea ce denotǎ o ameliorare a

stǎrilor de anxietate.

Pacientul 8

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

92

Pacientul 8 este bǎrbat, are 22 de ani, absolvent de liceu şi nu a lucrat niciodatǎ.

Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii care sunt oameni de afaceri. A început sǎ consume heroinǎ

de curiozitate în urmǎ cu trei ani, administrându-şi la început o bilǎ pe zi, injectabil, iar

mai apoi câte patru bile pe zi, injectabil. Se droga împreunǎ cu un bun prieten, acasǎ la el

sau în cluburi, este o persoanǎ sociabilǎ. Relaţia cu pǎrinţii este bunǎ, dar datoritǎ

ocupaţiei aceştia nu au foarte mult timp liber, nu stau prea mult timp acasǎ şi de aceea au

aflat târziu de problema fiului lor (i-au gǎsit în camerǎ droguri). Au discutat despre acest

lucru şi au încercat sǎ gǎseascǎ împreunǎ un mod de a rezolva aceastǎ problemǎ: mama

lui a renunţat sǎ se mai implice în afacere pentru o perioadǎ pentru a-i fi alǎturi. La

început pacientul refuza sǎ creadǎ cǎ e dependent, dar când a încercat sǎ-i demonstreze

acest lucru mamei sale, a realizat cǎ nu poate rezista fǎrǎ heroinǎ, s-a speriat şi a cerut

sprijinul pǎrinţilor. Aceştia au angajat o asistentǎ la domiciliu, dar subiectul nu a putut

face faţǎ sevrajului şi de aceea au hotǎrât de comun acord cǎ cea mai bunǎ soluţie este

internarea într-o clinicǎ de dezintoxicare. Datoritǎ situaţiei materiale bune nu a furat

niciodatǎ. Starea de sǎnǎtate este bunǎ. Vrea sǎ renunţe la droguri şi sǎ urmeze studii

superioare, având suportul pǎrinţilor care îl viziteazǎ zilnic.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacientul a fost

deschis şi comunicativ.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 23,

ceea ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind:

palpitaţii, transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se

poate întâmpla, fricǎ, amorţealǎ. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu el pe

baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ

sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de

aproximativ douǎ luni, cǎ se manifestǎ de când au aflat pǎrinţii şi de când a conştientizat

cǎ este dependent. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În

urma discuţiilor, l-am rugat sǎ se gândească de ce anume îi este frică, care sunt temerile

lui cele mai mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o

foaie l-am rugat sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de

intensitate cel mai mic, iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate

93

prezente la acest pacient au fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 8), teama cǎ-şi va

pierde cel mai bun prieten (a scorat-o cu 9), teama cǎ nu va mai fi o companie plǎcutǎ

pentru ceilalţi (a scorat-o 8).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şi a cincea şedinţǎ. Am hotǎrât împreunǎ ca prima temere pe care o

vom aborda sǎ fie teama cǎ îşi va pierde cel mai bun prieten. Astfel pacientul mi-a relatat

cǎ atunci când pǎrinţii sǎi au aflat cǎ este consumator, el a fost nevoit sǎ le spunǎ cǎ se

droga cu cel mai bun prieten al sǎu, iar când a realizat cǎ este dependent şi cǎ se

confruntǎ cu o problemǎ majorǎ, a hotǎrât sǎ îi înştiinţeze pe pǎrinţii prietenului sǎu. A

fǎcut acest lucru înainte sǎ se interneze pentru cǎ îi doreşte binele prietenului sǎu care nu

realizase cât de gravǎ este „distracţia lor”. De atunci nu au mai luat legǎtura În timpul

discuţiei am observat cǎ aceastǎ temere îi creeazǎ pacientului un disconfort major, cǎ este

menţinutǎ de gânduri negative şi nerealiste. De aceea am trecut problema în termenii

modelului ABC. Am notat la A pierderea celui mai bun prieten, la C anxietatea resimţitǎ

prin insomnii, tremor, incapacitatea de relaxare, palpitaţii, nervozitate, iar la B

urmǎtoarele gânduri negative: „nu o sǎ mai vrea sǎ vorbeascǎ niciodatǎ cu mine”, „sigur

a înţeles greşit ceea ce am fǎcut”, „mǎ crede duşmanul lui”. Prin întrebǎri specifice l-am

fǎcut sǎ înţeleagǎ cǎ aceste gânduri sunt nerealiste (deoarece nu are de unde sǎ ştie cǎ aşa

stau lucrurile pentru cǎ nu a discutat cu prietenul sǎu despre acestea), cǎ la baza lor stau

nişte distorsiuni cognitive (desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului,

suprageneralizarea, catastrofizarea, centrarea asupra negativului). Apoi am înlocuit aceste

gânduri negative cu altele mai realiste: „poate va vorbi vreodatǎ cu mine”, „şansele ca el

sǎ fi înţeles cǎ i-am vrut binele sunt mici”, „poate va realiza vreodatǎ cǎ i-am vrut

binele”, „existǎ posibilitatea sǎ mǎ considere duşmanul lui”. L-am rugat ca pânǎ la

urmǎtoarea întâlnire sǎ scoreze aceste gânduri mai realiste pe o scalǎ de la 0 la 100 în

funcţie de cât de mult crede în ele.

94

A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Deoarece scorase gândurile alternative cu note

mari, am abordat o altǎ teamǎ de-a sa şi anume teama cǎ nu va mai fi o companie plǎcutǎ

pentru ceilalţi. Am trecut şi aceastǎ problemǎ în termenii modelului ABC, notând la A

prezenţa lui în societate, la C stǎrile emoţionale şi comportamentele determinate de acest

gând (fricǎ, coşmaruri, agitaţie), la B „voi fi supǎrat tot timpul”, „nimeni nu mǎ va mai

bǎga în seamǎ”, „toţi vor spune cǎ eram mai plǎcut când mǎ drogam”, „nimeni nu o sǎ

mǎ mai placǎ”. Am identificat împreunǎ distorsiunile cognitive (desprinderea de

concluzii pripite-ghicirea viitorului, suprageneralizarea, desconsiderarea pozitivului) şi

apoi am înlocuit gândurile negative cu altele mai realiste („sunt lucruri care mǎ pot

bucura şi de acum înainte”, „nu mǎ va bǎga toatǎ lumea în seamǎ”, „unii vor spune cǎ

eram mai plǎcut când mǎ drogam”, „nu am cum sǎ mǎ fac plǎcut de toatǎ lumea”). Am

observat cǎ pentru pacient consumul de droguri reprezintǎ o modalitate de a se integra în

societate mult mai uşor şi mai bine, un factor ce îl ajutǎ sǎ scape de anumite inhibiţii şi sǎ

adopte un anumit comportament care dupǎ pǎrerea lui este mai bine vǎzut de societate.

De aceea am discutat despre calitǎţile lui, despre comportamentul şi relaţiile

interpersonale pe care îl avea înainte sǎ fie toxicoman. L-am rugat sǎ se gândeascǎ la

calitǎţile pe care el le apreciazǎ la ceilalţi oameni.

A opta şedinţǎ. Am discutat despre calitǎţile pe care pacientul le apreciazǎ la

ceilalţi oameni şi apoi l-am rugat sǎ-mi spunǎ dacǎ aceste calitǎţi le regǎseşte şi la el.

Deoarece a conştientizat cǎ şi el deţine multe din aceste calitǎţi, a ajuns la concluzia cǎ nu

drogurile sunt cele care îl pot integra în societate, ci tocmai atributele pe care le-a

menţionat. Am abordat urmǎtoarea temere şi anume teama de recidivǎ tot în termenii

modelului ABC, însǎ nu am notat nimic deoarece aceasta a constituit tema sa.

A noua şedinţǎ. Am reluat discuţia despre teama de recidivǎ pe baza tabelului

realizat de pacient şi în urma acesteia am observat cǎ şi-a însuşit acest mod de gândire, cǎ

a reuşit sǎ identifice gândurile negative, distorsiunile cognitive şi apoi sǎ le înlocuiascǎ cu

gânduri mai realiste.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5,

teama cǎ-şi va pierde cel mai bun prieten a scorat-o cu 5, teama cǎ nu va mai fi o

95

companie plǎcutǎ pentru ceilalţi a scorat-o 3. Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care

a obţinut scorul 16, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.

Pacientul 9

Interviul preliminar :

Acesta a constat într-o discuţie cu pacientul referitoare la problemele cu care se

confruntǎ, istoricul bolii, relaţiile interpersonale, statutul socio-profesional, date

biografice. Tot acum s-a creat alianţa terapeuticǎ.

Pacientul 9 este femeie, are 25 de ani, este absolventǎ a Facultǎţii de Litere, nu a

lucrat niciodatǎ. Locuieşte împreunǎ cu mama ei care o sprijinǎ în aceastǎ problemǎ. A

început sǎ consume heroinǎ în urmǎ cu doi ani, din curiozitate, împreunǎ cu doi foşti

colegi de facultate. Îşi adiministrau doza necesarǎ în apartamentul acestora care este

închiriat deoarece ei sunt din provincie. La început consumau prin inhalare, doar în

weekend, câte o bilǎ, cu timpul au ajuns la trei bile pe zi injectabil. Deoarece familia ei

cât şi a celorlaţi doi colegi au o situaţie materialǎ bunǎ, nu au fost nevoiţi sǎ lucreze sau

sǎ comitǎ infracţiuni pentru a avea banii necesari procurǎrii drogurilor. Pacienta a început

sǎ cearǎ tot mai mulţi bani de la mama ei, sǎ lipseascǎ foarte des de acasǎ, nu se mai

întorcea cu zilele, sǎ-şi mintǎ mama care a bǎnuit cǎ ceva este în neregulǎ. Au avut o

ceartǎ aprinsǎ, mama ei a vrut sǎ o pedepseascǎ (nu o mai lǎsa sǎ iasǎ din casǎ) şi atunci

pacienta i-a mǎrturisit cǎ se drogheazǎ. Dupǎ aproximativ o lunǎ, timp în care au avut

mai multe discuţii, pacienta a încercat sǎ renunţe la consum şi a realizat cǎ este

dependentǎ, au ajuns la concluzia cǎ cea mai bunǎ soluţie este sǎ urmeze o curǎ de

dezintoxicare. Nu a fost diagnosticatǎ cu boli cronice, îşi doreşte sǎ renunţe la droguri,

pentru a avea o viaţǎ normalǎ, pentru a nu-şi pierde relaţia pe care a avut-o cu mama ei,

pentru a nu-şi pune viaţa în pericol.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacienta a fost

deschisă şi comunicativă.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 24,

ceea ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind:

96

palpitaţii, transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se

poate întâmpla, fricǎ. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu ea pe baza

rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ sunt

persistente, cât de mult o afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de

aproximativ trei luni, cǎ se manifestǎ de când a aflat mama ei şi de când a conştientizat cǎ

este dependentǎ. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o intensitate mare. În

urma discuţiilor, am rugat-o sǎ se gândească care sunt temerile ei cele mai mari şi apoi să

enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie am rugat-o sǎ le scoreze

pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic, iar 10, gradul

de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest pacient au fost: teama de

recidivǎ (a scorat-o cu 7), teama de singurǎtate (a scorat-o cu 8), teama cǎ mama sa nu o

va mai iubi (a scorat-o 9), teama cǎ nu-şi va gǎsi o slujbǎ (a scorat-o cu 7).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientei cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

A patra şi a cincea şedinţǎ. Am discutat despre temerile pe care le-a acuzat în

şedinţa precedentǎ şi am stabilit de comun acord ca prima pe care o vom aborda în

termenii modelului ABC sǎ fie teama cǎ mama sa nu o va mai iubi. I-am explicat în ce

constǎ aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ, am vorbit despre aceastǎ temere, dupǎ care am notat la

A iubirea mamei, la C anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii, nervozitate, tremor, prurit,

agitaţie („Mǎ plimb de colo-colo, nu-mi gǎsesc locul”), iar la B gândurile negative

automate: „Am dezamǎgit-o şi nu mai are cum sǎ mǎ mai iubeascǎ”, „Am minţit-o şi

pentru cǎ mama nu suportǎ minciuna, n-o sǎ mǎ mai suporte nici pe mine”, „Nu merit sǎ

mǎ mai iubeascǎ”, „I-am fǎcut cel mai mare rǎu pe care poate sǎ-l facǎ un copil pǎrintelui

sǎu”. Dupǎ ce am identificat aceste gânduri, i-am explicat cǎ la baza lor stau nişte

distorsiuni cognitive şi am discutat pe marginea convingerii „Am minţit-o şi pentru cǎ

mama nu suportǎ minciuna n-o sǎ mǎ mai suporte nici pe mine”, astfel i-am arǎtat cǎ

trage concluzii fǎrǎ a avea dovezi în acest sens, catastrofizeazǎ. Am procedat la fel şi cu

celelalte gânduri şi am gǎsit urmǎtoarele distorsiuni: desprinderea de concluzii pripite,

97

prezicerea viitorului, centrarea asupra negativului şi excluderea pozitivului,

catastrofizarea. Am înlocuit aceste convingeri cu gânduri mai realiste: „Este adevǎrat cǎ

am dezamǎgit-o, dar poate o sǎ ma ierte şi o sǎ mǎ iubeascǎ iar”, „Am mai minţit-o şi altǎ

datǎ şi dupǎ ce a aflat adevǎrul m-a iubit în continuare”, „Este rǎu ceea ce am fǎcut, dar

sunt lucruri şi mai rele”, „Poate cǎ merit sǎ mǎ mai iubeascǎ pentru cǎ i-am adus şi

bucurii”. I-am dat ca temǎ sǎ scoreze în funcţie de cât de mult crede în ele, atât gândurile

negative, cât şi pe cele mai realiste.

A şasea şi a şaptea şedinţǎ. Am discutat despre tema avutǎ şi am observat cǎ a

scorat cu note mai mari gândurile mai realiste, acest lucru demonstrând cǎ modul ei de

gândire cu privire la aceastǎ temere a cǎpǎtat o notǎ de realism. Mi-a zis cǎ acest lucru s-a

datorat şi faptului cǎ a discutat despre aceastǎ teamǎ cu mama ei care o viziteazǎ zilnic.

Am abordat urmǎtoarea temere, şi anume cea de recidivǎ, am trecut-o în termenii

modelului ABC, astfel la A am notat recidiva, la C anxietatea resimţitǎ prin palpitaţii,

senzaţia de înǎbuşealǎ, uscǎciunea gurii, coşmaruri, fricǎ, iar la B „am auzit cǎ mulţi au

încercat sǎ se lase şi nu au reuşit, deci nici eu nu o sǎ reuşesc”, „vreau sǎ mǎ vindec, dar

când o sǎ mǎ externez sigur o sǎ-mi stea gândul doar la heroinǎ ”, „nu o sǎ mai am nici o

plǎcere fǎrǎ heroinǎ”.Am rugat-o sǎ se gândeascǎ dacǎ la baza acestor gânduri se aflǎ

distorsiuni cognitive şi a jdentificat: suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite,

ghicirea viitorului. Am combǎtut aceste gânduri,dupǎ care le-a înlocuit cu altele mai

realiste, cum ar fi: „sunt totuşi toxicomani care au renunţat la heroinǎ, poate o sǎ mǎ

numǎr şi eu printre ei”, „existǎ posibilitatea sǎ mǎ gândesc şi la alte lucruri în afarǎ de

heroinǎ”, „poate voi gǎsi şi alte activitǎţi care sǎ mǎ satisfacǎ”. Am discutat despre

avantajele şi dezavantajele consumului de droguri, pacienta a constatat cǎ efectele

negative au o pondere mai mare şi cǎ avantajele obţinute în urma consumului sunt pe

termen scurt.

A opta şedinţǎ. Am discutat despre relaţiile sale interpersonale, mi-a spus cǎ

are câţiva prieteni cu care nu s-a mai întâlnit de ceva timp pentru cǎ ea era preocupatǎ de

procurarea şi administrarea drogurilor şi nici nu dorea ca aceştia sǎ o vadǎ sub influenţa

substanţelor. Am hotǎrât sǎ vorbim despre teama de singurǎtate dupǎ care sǎ completǎm

tabelul. Astfel am notat la A singurǎtatea, la C anxietatea resimţitǎ (nervozitate, agitaţie,

fricǎ,), iar la B gândurile negative: „toţi prietenii or sǎ mǎ evite”, „dacǎ umblǎ cu mine o

98

sǎ fie catalogaţi ca fiind şi ei drogaţi”, „nu voi mai inspira încredere”, „nimeni nu-şi

doreşte o prietenǎ toxicomanǎ”. Apoi am rugat-o sǎ identifice distorsiunile cognitive şi

am notat: suprageneralizarea, desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului,

etichetarea, amplificarea, centrarea asupra defectelor şi neluarea în considerare a

calitǎţilor. Am înlocuit apoi gândurile negative cu altele mai realiste cum ar fi: „unii or sǎ

mǎ evite, dar e posibil ca unii sǎ mǎ accepte”, „este posibil ca cineva sǎ-mi accepte

trecutul”, „poate cu timpul voi câştiga încrederea cuiva”, „am şi câteva calitǎţi şi poate

vor ţine seamǎ şi de ele nu doar de faptul cǎ sunt o toxicomanǎ”. Deoarece am observat

cǎ şi-a însuşit cât de cât aceastǎ tehnicǎ terapeuticǎ i-am dat ca temǎ sǎ trateze teama cǎ

nu-şi va gǎsi o slujbǎ în termenii modelului ABC.

A noua şedinţǎ. pacienta şi-a fǎcut tema, am discutat pe seama tabelului

realizat de ea şi astfel mi-a confirmat cǎ şi-a însuşit tehnica modelului ABC. I-am sugerat

ca de acum înainte, atunci când o vor invada gândurile negative, când va avea stǎri de

anxietate sǎ se foloseascǎ de ceea ce a învǎţat în timpul şedinţelor de psihoterapie.

A zecea şedinţǎ. I-am dat lista cu temerile pe care le-a prezentat în interviul de

evaluare şi am rugat-o sǎ le scoreze din nou. Asfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 4,

teama de singurǎtate a scorat-o cu 4, teama cǎ mama sa nu o va mai iubi a scorat-o 2,

teama cǎ nu-şi va gǎsi o slujbǎ a scorat-o cu 2. Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la

care a obţinut scorul 17, ceea ce denotǎ o ameliorare a stǎrilor de anxietate.

Pacientul 10 este bǎrbat, are 25 de ani, a renunţat la Facultatea de Automaticǎ şi

Calculatoare în anul II de studiu, nu lucreazǎ. Locuieşte împreunǎ cu pǎrinţii care sunt

avocaţi. A început sǎ consume heroinǎ în urmă cu doi ani, injectabil, datoritǎ curiozitǎţii,

împreunǎ cu prietenii săi, în diverse locaţii. La început consuma o bilă pe zi, în ultima

perioadǎ ajungând să consume patru bile pe zi. Datoritǎ situaţiei materiale bune a

pǎrinţilor nu a fost nevoit sǎ fure, dar în schimb vindea lucruri din casǎ. Acesta a fost şi

motivul pentru care părinţii au început să bănuiască că este ceva în neregulă cu fiul lor.

L-au urmărit şi au aflat că este consumator de heroină, pacientul a recunoscut acest lucru,

dar le-a spus că ar vrea să se lase, dar nu poate pentru că „drogurile sunt mai puternice

decât el”. Pentru a-l ajuta, părinţii s-au informat cu privire la tratamentul necesar în astfel

99

de situaţii, l-au determinat pe fiul lor să-l încerce, însă deoarece nu a suportat sevrajul, a

continuat să se drogheze. Observând că problema devine din ce în ce mai serioasă, au

convenit de comun acord ca acesta să primească ajutor de specialitate, să fie internat într-

o clinică de dezintoxicare. Starea de sǎnǎtate a pacientului este bună, nu suferă de boli

cronice. Îşi doreşte sǎ renunţe la droguri pentru a-şi continua studiile, „pentru a avea un

rost în viaţă”, pentru a fi independent. Beneficiazǎ de sprijinul familiei şi al iubitei sale

care nu este toxicomană.

Interviul preliminar a avut loc pe parcursul a douǎ şedinţe, pacientul a fost

deschis şi comunicativ.

Interviul de evaluare (a treia şedinţǎ):

I-am dat chestionarul BAI (Beck Anxiety Inventory) la care a obţinut scorul 25,

ceea ce relevǎ faptul cǎ are un grad de anxietate moderat, simptomele evidente fiind:

palpitaţii, transpiraţii, tremor, instabilitate, incapacitate de relaxare, fricǎ de ceea ce se

poate întâmpla, fricǎ, îngrijorare. Dupǎ ce a completat chestionarul, am discutat cu el pe

baza rǎspunsurilor sale, referitoare la momentul în care s-au declanşat aceste stǎri, dacǎ

sunt persistente, cât de mult îl afecteazǎ. Astfel, a relatat cǎ simptomele sunt prezente de

câteva luni, cǎ se manifestǎ de când iubita lui l-a ameninţat că-l va părăsi, de când a

conştientizat cǎ este dependent. Pe perioada sevrajului aceste simptome au avut o

intensitate mare. În urma discuţiilor, l-am rugat sǎ se gândească la temerile lui cele mai

mari şi apoi să enumere aceste stǎri de anxietate. După ce le-a notat pe o foaie l-am rugat

sǎ le scoreze pe o scalǎ de la 0 la 10, unde 0 reprezintǎ gradul de intensitate cel mai mic,

iar 10, gradul de intensitate cel mai mare. Stǎrile de anxietate prezente la acest subiect au

fost: teama de recidivǎ (a scorat-o cu 8), teama că îl va părăsi prietena (a scorat-o cu 6),

teama cǎ nu-şi va putea continua studiile (a scorat-o 6), teama de etichetare (a scorat-o cu

9).

În urma acestei autoevaluǎri s-au stabilit obiectivele terapiei, numǎrul de

şedinţe, intervalul de timp dintre şedinţe şi i-am explicat pacientului cǎ va avea şi teme

pentru acasǎ care vor consta în completarea unui tabel pe care i-l voi explica în şedinţa

urmǎtoare şi pe care va trebui sǎ şi-l însuşeascǎ. Aceastǎ autoevaluare a fost reţinutǎ

pânǎ la sfârşitul terapiei.

100

A patra şedinţă. Am vorbit despre temerile sale şi am căzut de comun acord să

discutăm despre cea pe care a scorat-o cu nota cea mai mare, teama de etichetare. Mi-a

relatat că îi este frică să se externeze deoarece atunci când va ieşi toată lumea îl va

cataloga tot un drogat deşi el va face tot posibilul să se schimbe. Când se gândeşte la

acest lucru, se simte neputincios, este încordat, irascibil, dezamăgit, îi este teamă de ce îl

aşteaptă, este agitat şi totodată se gândeşte că nu va scăpa niciodată de această etichetă,

orice ar face. După această discuţie i-am ewxplicat că are o gândire negativă, că este

nevoie de o schimbare în stilul său de gândire şi că de aceea ne vom folosi de modelul

ABC. După ce i-am explicat această tehnică terapeutică şi m-am asigurat că a înţeles

despre ce este vorba, am notat la A etichetarea, la C anxietatea resimţită de el prin

simptomele menţionate de el, comportamentul de evitare, iar la B „Toţi vor vedea în mine

doar un drogat, că de fapt asta sunt”, „Nu voi putea niciodată să scap de eticheta asta”,

„Pe lângă faptul că vor spune că sunt un drogat vor spune că sunt şi nebun fiindcă am fost

internat la psihiatrie”. I-am explicat că la baza acestor convingeri stau nişte distorsiuni

cognitive: suprageneralizarea, prezicerea viitorului, desprinderea de concluzii pripite,

amplificarea defectelor şi minimalizarea calităţilor, catastrofizarea. Apoi am înlocuit

gândurile negative cu unele mai realiste: „Majoritatea vor vedea în mine doar un drogat,

dar dacă mă las, lucrurile s-ar putea schimba”, „Nu voi scăpa prea curând de eticheta

asta”, „Unii oameni ştiu că la psihiatrie nu sunt internaţi doar nebuni”. L-am rugat ca

până la următoarea întâlnire să mai găsească şi alte gânduri mai realiste.

A cincea şi a şasea şedinţă. Am vorbit despre gândurile alternative pe care le-a

găsit şi despre argumentele aduse în favoarea acestora. Am observat o schimbare în

gândirea sa. Am trecut la teama de recidivă, după o detaliere a acestei probleme, am

trecut-o în termenii modelului ABC astfel, la A am notat recidiva, la C am notat

anxietatea resimţită prin palpitaţii, tensiune, agitaţie, frică, somn neodihnitor, iar la B

convingerile negative automate: „Am mai încercat să mă las o dată şi n-am reuşit, deci

niciodată nu voi reuşi”, „Prietenii mă vor căuta şi sunt sigur că mă vor corupe”, „Nu voi

avea puterea să mă abţin”. L-am rugat să identifice distorsiunile cognitive şi cu puţin

ajutor a reuşit, astfel a identificat suprageneralizarea, filtrarea mentală asupra negativului,

desprinderea de concluzii pripite-ghicirea viitorului. Apoi i-am spus să înlocuiască aceste

convingeri cu unele mai realiste, astfel s-a gândit că „Acum am reuşit să trec peste sevraj,

101

deci este posibil să pot renunţa la consum”, „Este posibil ca ei să mă caute şi să nu

încerce să mă corupă”, „Poate voi găsi puterea să mă abţin”. Am mai discutat apoi cât de

mult crede în acestea, despre efectele pozitive şi negative ale consumului de droguri.

A şaptea şi a opta şedinţă. Am discutat despre relaţia de cuplu în care este

implicat, mi-a relatat că este împreună cu iubita sa de un an jumate, că aceasta a aflat că

este consumator pe parcursul relaţiei, acesta fiind momentul în care au început să apară

certuri, nemulţumiri şi reproşuri din partea ei. Totuşi, deoarece îl iubeşte aceasta a rămas

alături de el doar cu condiţia ca el să renunţe la heroină. Teama sa constă în faptul că

iubita lui îl va părăsi deoarece i-a făcut mult rău şi a dezamăgit-o. Am trecut problema în

termenii modelului ABC notând la A gândul că prietena îl va părăsi, la C anxietatea

resimţită prin palpitaţii, somn intermitent, dureri de cap, tensiune, frică, comportament de

evitare (evită să discute cu prietena lui despre acest aspect), iar la B gândurile negative

automate „Lângă mine a avut parte numai de suferinţe”, „Sunt sigur că este alături de

mine doar din compasiune, nu că m-ar iubi”, „Nimeni nu poate iubi un asemenea om”,

„nici o femeie nu-şi poate dori un viitor lângă un asemenea bărbat”. L-am solicitat să îmi

aducă argumente şi/sau dovezi care să demonstreze, să susţină cele spuse de el. Am

identificat distorsiunile cognitive care stau la baza acestor gânduri (filtrarea mentală a

negativului şi excluderea pozitivului, desprinderea de concluzii pripite-citirea gândurilor,

suprageneralizarea) şi apoi l-am rugat să scoreze gândurile negative pe o scală de la 0 la

100 în funcţie de cât de mult crede în ele. Am trecut la găsirea unor gânduri alternative

mai realiste şi am notat: „lângă mine a avut parte de multe suferinţe, dar au fost şi câteva

clipe fericite”, „poate că ţine la mine, alt fel m-ar fi părăsit de mult”, „pot fi iubiţi şi

toxicomanii”, „sunt femei care trăiesc alături de toxicomani”. L-am solicitat să scoreze şi

aceste gânduri mai realiste pe o scală de la 0 la 100 în funcţie de cât de mult crede că aşa

stau lucrurile. Deoarece nu exista o diferenţă netă între scorurile date gândurilor negative

şi celor mai realiste, i-am dat ca temă să găsească mai multe argumente în favoarea

convingerilor alternative.

A noua şedinţă. Am discutat despre argumentele pe care le-a identificat şi apoi

am vorbit despre o altă teamă menţionată de el în interviul de evaluare şi anume teama că

nu-şi va putea continua studiile. Am dezbătut această problemă în detaliu, însă nu am

notat nimic pentru că l-am rugat pe el ca până data viitoare să facă acest lucru folosind

102

modelul ABC. Am procedat astfel pentru a verifica dacă subiectul şi-a însuşit această

tehnică terapeutică.

A zecea şedinţă. Am discutat pe baza tabelului realizat de pacient şi am

observat că şi-a însuşit tehnica modelului ABC, a identificat mai întâi gândurile negative,

apoi distorsiunile cognitive şi în final le-a înlocuit cu unele mai realiste. I-am dat lista cu

temerile pe care le-a prezentat în interviul de evaluare şi l-am rugat sǎ le scoreze din nou,

astfel teama de recidivǎ a scorat-o cu 5, teama că îl va părăsi prietena a scorat-o cu 3,

teama cǎ nu-şi va putea continua studiile a scorat-o 3, teama de etichetare a scorat-o cu 5.

Apoi i-am dat sǎ completeze BAI-ul la care a obţinut scorul 18, ceea ce denotǎ o

ameliorare a stǎrilor de anxietate.

În urma acestor şedinţe pacienţilor li s-a spus că vor fi contactaţi telefonic după

cincisprezece zile pentru a verifica dacă au reuşit sau nu să treacă de perioada critică.

6. Interpretarea datelor

În urma studiului de caz la care au participat 10 toxicomani aflaţi în cura de

dezintoxicare se observă că deşi provin din medii sociale diferite, au un nivel de instruire

diferit, toţi se confruntă cu aceeaşi problemă şi anume dependenţa de heroină. Fiecare

dintre ei îşi doreşte să renunţe la consum şi conştientizează că au de dus o luptă dificilă în

acest sens. Tocmai acest lucru a dus la implicarea lor directă în terapie, toţi şi-au rezolvat

sarcinile pe care le-au avut de îndeplinit, au comunicat deschis. În interviul de evaluare

am demonstrat cu ajutorul chestionarului BAI că toţi cei zece pacienţi toxicomani

prezintă stări de anxietate, această afirmaţie având drept fundament faptul că toţi au

obţinut scoruri cuprinse între 22 şi 35, scoruri ce indică un grad de anxietate moderată.

De asemenea se observă că aceştia au atât temeri comune cum ar fi teama că vor recidiva,

cât şi temeri ce ţin de particularităţile fiecărui individ în parte, existând totuşi acelaşi

factor declanşator şi anume consumul de heroină. În urma şedinţelor de psihoterapie

disconfortul determinat de stările de anxietate a fost diminuat, acestea fiind resimţite la o

intensitate mai mică.

Din primele şedinţe reiese că stările de anxietate sunt întreţinute de o gândire

negativă, distorsionată, care duce la un comportament dezadaptativ, dar şi la apariţia şi

menţinerea problemei. În urma explicării acestor lucruri cu ajutorul modelului ABC se

103

observă că toţi subiecţii au învăţat să identifice distorsiunile cognitive, au început să

gândească mai realist, s-au convins că prin schimbarea stilului negativ de gândire pot fi

modificate, ameliorate sau chiar vindecate tulburările emoţionale şi comportamentele

dezadaptative. Însuşindu-şi modelul ABC pacienţii au învăţat cum pot fi combătute

gândurile negative formându-şi deprinderea de a gândi mai realist.

Din reevaluarea făcută în a zecea şedinţă cu acelaşi chestionar BAI se observă

că scorurile obţinute de pacienţi sunt semnificativ mai mici. Acest lucru demonstrează că

tehnica modelul ABC a fost eficientă, i-a ajutat pe aceşti toxicomani să-şi restructureze

modul de gândire, deci a contribuit la ameliorarea stărilor de anxietate. Deoarece după

cele cincisprezece zile de la externare pacienţii au relatat că au depăşit perioada critică, cǎ

nu au recidivat, se observă că tratamentul terapeutic a fost eficient.

BAI

2628

32

2624 25 26

23 24 25

19 20 2119

16 1618

16 17 18

0

5

10

15

20

25

30

35

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

SUBIECTI

SC

OR

UL

O

BT

INU

T

Series1

Series2

Series 1- scorul obţinut de subiecţi la chestionarul BAI în interviul de evaluare;

Series 2- scorul obţinut de subiecţi la chestionarul BAI în ultima şedinţǎ de terapie când

104

s-a fǎcut reevaluarea.

BAI

2628

32

2624 25 26

23 24 25

19 20 2119

16 1618

16 17 18

0

5

10

15

20

25

30

35

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

SUBIECTI

SC

OR

UL

O

BT

INU

T

Series1

Series2

Series 1 – reprezintǎ scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la chestionarul BAI în interviul

de evaluare, scoruri ce reprezintǎ un grad moderat de anxietate;

Series 2 – reprezintǎ scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la chestionarul BAI în ultima

şedinţǎ de terapie când s-a fǎcut reevaluarea. Aceste scoruri reprezintǎ un grad

scǎzut de anxietate.

105

Capitolul IV

Concluzii

Consumul de droguri poate avea un rol foarte important în apariţia şi

dezvoltarea unor stări nevrotice. Astfel, cu ajutorul chestionarului BAI s-a demonstrat

prima ipoteză potrivit căreia toxicomanii prezintă stări de anxietate. Acest lucru nu poate

fi generalizat deoarece la acest studiu au participat 10 subiecţi instituţionalizaţi într-un

centru de dezintoxicare, diagnosticaţi cu toxicodependenţă.

S-a putut trece la demonstrarea celei de-a doua ipoteze care presupunea că

stările de anxietate ale pacienţilor toxicomani pot fi ameliorate cu ajutorul terapiei

cognitiv-comportamentale, a tehnicii modelului ABC. Prin reevaluarea stărilor de

anxietate făcută în ultima şedinţă de terapie atât cu ajutorul scalei de autoevaluare, cât şi

cu chestionarul BAI, se observă că stările de anxietate au fost ameliorate. Deci se poate

spune că şi această ipoteză a fost confirmată.

Pentru a putea fi validată şi cea de a treia ipoteză a fost necesară o constatare a

eficienţei tratamentului aplicat. De aceea fiecare pacient a fost intervievat telefonic după

cincisprezece zile de la externare, acest interval de timp constituind cea mai dificilă

perioadă în sensul recăderii. Toţi subiecţii au depăşit această perioadă nerecidivând, dat

fiind că au beneficiat de sprijinul apropiaţilor, dar şi că în momentele de cumpănă au

recurs la ceea ce şi-au însuşit în timpul terapiei.

Deoarece această cercetare s-a realizat pe baza unor metode calitative pornind

de la o bază teoretică, validitatea rezultatelor obţinute e parţială. Astfel, acest studiu poate

fi un reper pentru o lucrare mai amplă care să abordeze această temă atât din punct de

vedere calitativ, cât şi cantitativ pentru a verifica dacă aceste concluzii pot fi generalizate.

106

Capitolul V

Bibliografie

1. Albu, M. – Construirea şi utilizarea testelor psihologice, Ed. Clusium, Cluj-

Napoca, 1988;

2. American Psychiatric Association, Diagnostic and Statistical Manual of Mental

Disorders (DSM.IV-R), Washington D.C., 1994;

3. Arseni, C.; Golu, M.; Dănăilă, L. – Psihoneurologie, Ed. Academiei, Bucureşti,

1983;

4. Chabrol, H. – Les toxicomanies de l’ adolescent, Ed. Presse, Paris, 1992;

5. Chiriţă, R. şi V.; Papari, A. – Manual de psihiatrie clinică şi psihologie medicală,

Ed. Fundaţiei Andrei Şaguna; Constanţa, 1992;

6. Cristea, D. – Tratat de psihologie socială, Ed. Pro Transilvania, Bucureşti, 2001;

7. Dafinoiu, I. – Sugestie şi hipnoză, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti, 1996;

8. Dafinoiu, I.; Vargha, J.L. – Psihoterapii scurte, Editura Polirom, Iaş, 2005;

9. Enăchescu, C. – Tratat de psihopatologie, Editura Tehnică, Bucureşti, 2001;

10. Filimon, L. – Experienţa depresivă: perspective socio-culturale, Ed. Dacia,

Bucureşti, 2002;

11. Freud, S. – Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopatologia

vieţii cotidiene, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;

12. Golu, M. – Dinamica personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti 1993;

13. Golu, M. – Bazele psihologiei generale, Editura Universitară, Bucureşti, 2002;

14. Holdevici, I.; Vasilescu, I. P. – Hipnoza şi forţele nelimitate ale psihismului

uman, Editura Aldomars, Bucureşti, 1991;

107

15. Holdevici, I. – Psihoterapia – un tratament fără medicament, Editura Ceres,

1993;

16. Holdevici, I. – Sugestiologie şi terapie sugestivă, Ed. Victor, Bucureşti, 1995;

17. Holdevici, I. – Autosugestie şi relaxare, Ed. Ceres, Bucureşti, 1995;

18. Holdevici, I. – Elemente de psihoterapie, Ed. a III-a revizuită şi adăugită, Editura

All, Bucureşti, 1997;

19. Holdevici, I. – Psihoterapia Tulburărilor anxioase, Editura Ceres, Bucureşti,

2000;

20. Holdevici, I. – Ameliorarea performanţelor îndividuale prin tehnici de

psihoterapie, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2000;

21. Holdevici, I. – Psihoterapii scurte, Editura Ceres, Bucureşti, 2000;

22. Holdevici, I. – Hipnoza clinică, Ed. Ceres, Bucureşti, 2000;

23. Holdevici, I. – Gândirea pozitivă – Ghid practic de psihoterapie raţional emotivă

şi cognitiv-comportamentală, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2000;

24. Holdevici, I. – Psihoterapia anxietăţii, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2000;

25. Holdevici, I. – Psihoterapia cazurilor dificile; Abordări cognitiv-

comportamentale, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2003;

26. Holdevici, I. – Hipnoterapia: teorie şi practică, Ed. Dual Tech, Bucureşti, 2004;

27. Holdevici, I. – Psihoterapia cognitiv-comportamentală. Managementul stresului

pentru un stil de viaţă optim, Ed. Ştiinţelor Medicale, Bucureşti, 2005;

28. Iamandescu, I. B. – Manual de psihologie medicală, Ed. Infomedica, Bucureşti,

1995;

29. I.C.D. 10 – Clasificarea tulburărilor mentale si de comportament, Editura ALL,

1994

30. Iluţ, P. – Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi, 1997;

31. Ionescu, G. – Psihoterapia, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;

32. Ionescu, G. – Tratat de psihologie medicală şi psihoterapie, Ed. Asclepios,

Bucureşti, 1995;

33. Iovu, M. – Droguri legale, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2003;

34. Luban-Plozza, B., Iamandescu, I. B. – Dimensiunea psihosocială a practicii

medicale, Ed. Infomedica, Bucureşi, 2002;

108

35. Mihai, S. L. – 14 paşi în lumea drogurilor, Ed. Universităţii Bucureşti, Bucureşti,

2005;

36. Popescu-Neveanu, V. – Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1981;

37. Porot, A. şi M. – Toxicomaniile, Ed. Ştiinţifică , Bucureşti, 1999;

38. Postel, J. – Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Ed. Univers

Enciclopedic, 1998, Bucureşti, trad. Leonard Gavriliu;

39. Predescu, V. – Psihiatrie, Ed. Medicală, volumul I şi II, Bucureşti, 1989-1997;

40. Prelipceanu, D. – Psihiatrie-note de curs, Ed. Info Medica, Bucureşti, 2003;

41. Răşcanu, R. – Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universitară, Bucureşti,

1994;

42. Răşcanu, R. – Psihologie medicală şi asistenţă socială, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică,

Bucureşti, 1996;

43. Răşcanu, R. – Elemente de psihologie a comunicării, Ed. Universitară, Bucureşti,

1995;

44. Răşcanu, R. – Alcool şi droguri-virtuţi şi capcane pentru tineri, Ed. Universităţii,

Bucureşti, 2004;

45. Şchiopu, U.; Verzea E. – Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1997;

46. Tihan, E. şi L.; Drăgulănescu, C.; Oprea, C. – Modificări neuropsihice induse de

consumul de droguri. Evaluare şi managementul de caz, Ed. Focus, Bucureşti,

2004;

47. Tudose F. şi C.; Dobranici, L. – Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Ed.

Info Medica, Bucureşti, 2002;

48. Zamfirescu, V. D. – Introducere în psihanaliza freudiană şi post freudiană, Ed.

Trei, Bucureşti, 2003;

49. Zlate, M. – Eul şi personalitatea, Ed. Trei, ediţia a III-a, Bucureşti, 2002.

109

Capitolul VI

Anexe

Anexa I

A B CElement declanşator Credinţe referitoare

la AConsecinţele credinţelor

Gânduri negative automate

Gânduri alternative mai realiste

Reacţii emoţionale negative şi comportamente dezadaptative

Reacţii emoţionale şi comportamente adaptative

Modelul ABC

110

Anexa 2

Inventarul de anxietate al lui Beck (BAI)

Mai jos este o listǎ a simptomelor specifice anxietǎţii. Vǎ rog sǎ citiţi cu atenţie fiecare

item din listǎ. Indicaţi cât de mult v-au deranjat aceste simptome în ultima lunǎ, inclusiv

astǎzi, încercuind cifra care corespunde spaţiului din coloana alǎturatǎ fiecǎrui simptom.

Deloc Puţin, nu m-au

deranjat mult

Moderat, nu a fost

plǎcut

Sever, m-au

deranjat mult

Amorţealǎ sau tremor 0 1 2 3

Senzaţia de cǎldurǎ 0 1 2 3

Slǎbiciunea

membrelor

0 1 2 3

Incapacitatea de a se

relaxa

0 1 2 3

Frica de ce se poate

întâmpla

0 1 2 3

Ameţealǎ sau

confuzie

0 1 2 3

Palpitaţii 0 1 2 3

Instabilitate 0 1 2 3

Îngrozit sau speriat 0 1 2 3

111

Nervozitate 0 1 2 3

Senzaţie de înǎbuşealǎ 0 1 2 3

Tremurǎturi ale

mâinilor

0 1 2 3

Înǎbuşealǎ

/instabilitate

0 1 2 3

Teama de a-şi pierde

controlul

0 1 2 3

Dificultate în

respiraţie

0 1 2 3

Teama de moarte 0 1 2 3

Fricǎ 0 1 2 3

Indigestie 0 1 2 3

Slǎbit 0 1 2 3

Înroşirea feţei 0 1 2 3

Transpiraţii 0 1 2 3

Suma coloanelor

Scorare – se însumează rezultatele fiecǎrei coloane. Apoi se însumează totalul de la

fiecare coloanǎ pentru a obţine scorul total. Se notează scorul obţinut ____________ .

Interpretare

Un scor între 0-21 indicǎ un grad de anxietate scǎzut. De obicei acesta este un

lucru bun. Oricum, este posibil ca scorul sǎ fie nerealist, fie datoritǎ negǎrii, fie datoritǎ

faptului cǎ a învǎţat sǎ mascheze simptomele specifice anxietǎţii. Un grad de anxietate

scǎzut ar putea indica o detaşare de sine , de ceilalţi sau de mediu.

Un scor între 22-35 indicǎ un grad de anxietate moderat. Corpul subiectului

încearcǎ sǎ spunǎ ceva. Trebuie să se gândească la patternuri adicǎ de ce şi când a avut

simptomele descrise în lista de mai sus. De exemplu, dacǎ se întâmplǎ când vorbeşte în

public şi la slujbǎ are multe prezentǎri ar trebui sǎ gǎsească diverse cǎi sǎ se calmeze

112

înainte de a vorbi sau sǎ-i lase pe ceilalţi sǎ prezinte. S-ar putea sǎ aibă nişte probleme

care se cer a fi rezolvate. Nu este grav, dar trebuie sǎ gǎsească o cale de a-şi controla

stresul.

Un scor final care depǎşeşte 36 este o cauzǎ potenţialǎ de îngrijorare. Încǎ o

datǎ, trebuie să se gândească când are aceste simptome pe care le-a încercuit. Persistenţa

şi gradul mare de anxietate nu este un semn al unei tulburǎri mintale. Totuşi, este o

tulburare care necesitǎ tratament, un consult la psihiatru sau la psiholog dacǎ simptomele

persistǎ.

113

Anexa 3

Din graficele urmǎtoare se pot observa scorurile obţinute de cei 10 pacienţi la

chestionarul BAI, la începutul terapiei (series 1), în interviul de evaluare şi în ultima

şedinţǎ de terapie (series 2) când s-a fǎcut reevaluarea cu acelaşi chestionar BAI.

BAI

2628

32

2624 25 26

23 24 25

19 20 2119

16 1618

16 17 18

0

5

10

15

20

25

30

35

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

SUBIECTI

SC

OR

UL

O

BT

INU

T

Series1

Series2

114

BAI

2628

32

2624 25 26

23 24 25

19 20 2119

16 1618

16 17 18

0

5

10

15

20

25

30

35

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

SUBIECTI

SC

OR

UL

O

BT

INU

T

Series1

Series2

115