Protectia internationala a drepturilor omului.drept anul 4, sem 2, dunarea de jos

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” GALAŢI

Centrul pentru Învăţământ la distanţă

LECTOR UNIV. DR.LECTOR UNIV. DR.LECTOR UNIV. DR.LECTOR UNIV. DR. ANDREEA ELENA MIRICANDREEA ELENA MIRICANDREEA ELENA MIRICANDREEA ELENA MIRICĂ

PROTECPROTECPROTECPROTECŢIA IA IA IA

INTERNAINTERNAINTERNAINTERNAŢIONALIONALIONALIONALĂ

A DREPTURILOR OMULUIA DREPTURILOR OMULUIA DREPTURILOR OMULUIA DREPTURILOR OMULUI

Manual pentru forma de învăţământ I.D.D./I.F.R

Galaţi

2012

2

C U P R I N S

CAPITOLUL 1. DREPTURILE OMULUI – NOȚIUNE ȘI REGIM

JURIDIC.........................................................................................................................................................4

§1.1. Drepturile omului – istoric şi natură juridică ................................................................5

§1.2. Internaţionalizarea drepturilor şi libertăţilor omului ...................................................12

§1.3. Principiile protecţiei internaţionale a drepturilor omului ............................................18

§1.4. Categorii de drepturi ale omului. Clasificarea drepturilor omului ..............................25

§ 1.5 Drepturile omului – aspecte care limitează aplicarea acestora...................................27 Întrebări de autoevaluare ......................................................................................................30

Teste de autoevaluare ..........................................................................................................30

CAPITOLUL 2. IZVOARELE INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI. PRINCIPALELE DOCUMENTE PRIN CARE SUNT INSTITUITE ȘI PROTEJATE

DREPTURILE OMULUI ............................................................................................................................32

§ 2.1. Izvoare convenționale.................................................................................................33

§ 2.1.1 Clasificarea izvoarelor conveționale de protecție internațională a drepturilor omului...............................................................................................................................................33

§ 2.1.2 Documente internaţionale de garantare a drepturilor omului.........................35 § 2.2. Izvoarea cutumiare......................................................................................................50

§ 2.3. Izvoare jurisprudențiale..............................................................................................50

§ 2.4. Alte izvoare.................................................................................................................51

Întrebări de autoevaluare .....................................................................................................58

Teste de autoevaluare .........................................................................................................58

CAPITOLUL 3. CATEGORII DE DREPTURIL ALE OMULUI...............................59

§ 3.1. Drepturile civile și politice..........................................................................................60

§ 3.2. Drepturile economice, sociale și culturale..................................................................77

§ 3.3. Categorii speciale de persoane protejate.....................................................................79

Întrebări de autoevaluare ......................................................................................................86

Teste de autoevaluare ..........................................................................................................86

CAPITOLUL 4. MODALITĂȚI ȘI PROCEDURI INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A

DREPTURILOR OMULUI .......................................................................................................................87

3

§ 4.1. Aspecte generale privind procedurile de protecție a drepturilor omului....................88

§ 4.2. Proceduri nejudiciare de protecție a drepturilor omului.............................................91

§ 4.3. Proceduri judiciare de protecție a drepturilor omului.................................................94

§ 4.3.1. Noțiuni generale privind procedura judiciară.............................................95

§ 4.3.2. Etapele de desfășurare ale procedurii în faţa Curţii europene a drepturilor

omului...........................................................................................................98

Întrebări de autoevaluare ....................................................................................................101

Teste de autoevaluare ........................................................................................................101

CAPITOLUL 5. ROMÂNIA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI...........................104

§ 5.1. România, parte a convențiilor internaționale in materia drepturilor omului...........105

§ 5.2. Curtea europeană a drepturilor omului – reprezentarea statului român..................106

§ 5.3. Mandatul de judecător al Curții europene a drepturilor omului al cetățeanului

român.........................................................................................................................112

Întrebări de autoevaluare ...................................................................................................114

Teste de autoevaluare .......................................................................................................114

Cheia testelor de autoevaluare .......................................................................................116

Bibliografia .......................................................................................................................117

4

CAPITOLUL 1. DREPTURILE OMULUI – NOȚIUNE ȘI

REGIM JURIDIC

§ 1.1 DREPTURILE OMULUI – ISTORIC ȘI NATURĂ JURIDICĂ

§1.2 INTERNAŢIONALIZAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI

§1.3. PRINCIPIILE PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE A DREPTURILOR OMULUI

§ 1.4 CATEGORII DE DREPTURI ALE OMULUI. CLASIFICAREA DREPTURILOR

OMULUI

§ 1.5 DREPTURILE OMULUI – ASPECTE CARE LIMITEAZĂ APLICAREA ACESTORA

OBIECTIVE

• însuşirea definiţiei drepturilor omului şi a celor mai importante teorii privind problematica întemeierii drepturilor omului;

• aptitudinea de a distinge diferenţele existente între noţiuni precum: drepturile omului, libertăţile omului, libertăţi publice, drepturi ale cetăţeanului;

• cunoaşterea evoluţiei consacrării şi garantării drepturilor omului din plan intern în plan internaţional, precum şi consecinţele acestui fenomen;

• însuşirea principiilor specifice care guvernează dreptul internaţional al drepturilor omului;

• cunoaşterea criteriilor de clasificare şi a categoriilor de drepturi ale omului consacrate şi garantate la nivel intern şi internaţional;

• înţelegerea necesităţii limitării drepturilor omului şi a modalităţilor concrete de realizare a acestei limitări.

5

§ 1.1 DREPTURILE OMULUI – ISTORIC ȘI NATURĂ JURIDICĂ

Apectul cel mai important al acestei prelegeri este constituit de evidențierea conținutului

filosofic si juridic al instituției drepturilor omului, o instituție complexă care deține un loc

primordial în cadrul investigațiilor teoretice de specialitate. Năzuința spre libertate a ființei umane

și efortul continuu de a defini rolul omului în societate s-au născut odată cu primele manifestări ale

sale ca ființă gânditoare. Drepturile omului reprezintă – la origine și in esenţă - un concept

filosofic, asa cum demonstrează filosofia umanistă din antichitate şi până în prezent.

Istoria recunoaşterii drepturilor omului îşi are originea in operele filosofilor Greciei Antice.

Astfel, Platon (427 – 347 a.n.Chr.) – in Dialogul Cryton – scria că „nu trebuie să se răspundă prin

injustiţie şi nici să se facă rău unui om, indiferent de ceea ce acesta ne-ar fi făcut.” Ideea de justiţie

se regăseşte atât în individ cât şi în organizarea societăţii, care trebuie să reunească patru virtuţi

cardinale: înţelepciunea, curajul, temperanţa şi justiţia. In ceea ce-l priveste pe Protagoras (490 –

340 a.n.Chr.), cel mai faimos dintre sofişti, acesta a susţinut, ridicând omul la un nivel foarte înalt

că „omul este măsura tuturor lucrurilor”. Iar exemplele in acest sens ar putea continua cu idei

filosofice exprimate de alti mari filosofi ai antichităţii (Socrate, Aristotel, etc.)

Primele consideraţiuni filosofice vizau aspecte morale prin care se urmărea recunoaşterea

demnităţii umane şi a normelor juridice de conduită, dar de asemenea se refereau şi la rolul

individului în viaţa socială, la dreptul acestuia de a participa la conducerea cetăţii, chiar dacă

aceste drepturi erau atributul doar a unei categorii sociale, ele fiind negate sclavilor şi femeilor.

In popularizarea ideilor umaniste un rol important a fost jucat de religie. Toate religiile au

consacrat toleranţa ca pe un principiu fundamental, acest aspect putând fi observat în operele lui

Augustin, Toma d’ Aquino precum și a altor teologi și filosofi de marcă. Desigur că şi religia a

mers doar până la un punct în ceea ce priveşte consacrarea și recunoaşterea drepturilor omului,

multe din aceste drepturi fiind încălcate în luptele împotriva credinţelor ostile. Ulterior, umanismul

Renaşterii a repus omul pe un piedestal, în centrul tuturor preocupărilor filosofice, ştiinţifice şi

juridice.

In anul 1785 a apărut una dintre lucrările de marcă ale filosofului german Immanuel Kant -

Bazele metafizicii moravurilor în care gânditorul arăta clar că fiinţa umană trebuie considerată

întotdeauna ca un scop în sine și niciodată doar ca mijloc: „acţionează astfel ca să foloseşti

6

umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altuia, totdeauna în acelaşi timp ca scop,

iar niciodată numai ca mijloc.”1

Jean Jacques Rousseau (1712 – 1776) in celebrul său Contract social scria că „omul se

naste liber, dar pretutindeni este în lanțuri”2 cerând eliminarea din societate a acelor mecanisme

politice menite să afecteze sau să lezeze demnitatea omului. Libertatea atât de necesară oricărui

individ trebuie să se termine acolo unde începe libertatea celorlalti. Pentru a beneficia cu toţii de

atributele inerente ale fiinţei umane este necesar să acționăm pentru atingerea propriilor noastre

scopuri în aşa fel încât să nu încălcăm drepturile fundamentale ale celorlalți.

Revoluţia franceză a lansat idei remacabile care încununau o intreagă evoluţie a gândirii

filosofice a secolelor anterioare. Preambulul Declaraţiei revoluţiei franceze a drepturilor omului şi

cetăţeanului din anul 1789 proclamă că „ignorarea, uitarea şi dispreţul drepturilor omului sunt

singurele cauze ale nenorocirilor publice”. Un secol şi jumătate mai târziu Declaraţia Universală

a Drepturilor Omului reţine că „ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de

barbarie ce revoltă conştiinţa oamenilor”, astfel că „este esenţial ca drepturile omului să fie

protejate printr-un sistem juridic pentru ca omul să nu fie constrâns, ca ultim recurs, la revoltă

împotriva tiraniei şi opresiunii”.

Din punct de vedere juridic noţiunea de drepturi ale omului cunoaşte două accepţiuni: în

primul rând pe aceea de dreptul obiectiv al drepturilor omului, adică totalitatea instrumentelor

internaţionale care consacră şi protejează asemenea drepturi, precum şi a mecanismelor

instituţionale de garantare a lor şi, în al doilea rând atunci când se vorbeşte despre drepturile

omului se au în vedere drepturi subiective, conferite unui anumit titular.

I. În ceea ce priveşte prima accepţiune, se impune menţiunea că dreptul internaţional al

drepturilor omului este o ramură a dreptului internaţional public, al cărui obiect este studiul

raporturilor dintre oameni, studiu ce-şi fixează ca punct de referinţă demnitatea umană,

determinând drepturile şi facultăţile, care, în ansamblu, sunt necesare pentru înflorirea fiecărei

personalităţi umane3. Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană în timp de

pace, în timp ce pentru situaţiile de conflicte armate, se activează normele dreptului internaţional

umanitar, o altă ramură a dreptului internaţional public, care are ca obiect protecţia fiinţei umane

împotriva efectelor conflictelor armate, de exemplu, protecţia femeilor şi a copiilor, protecţia

1 Immanuel Kant- Critica raţiunii practice, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.47. 2 JJ Rousseau – Contractul social, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.83. 3 Rene CASSIN, Science de Droits de l homme, Methodologie et enseignement, Colloque de Nice, 1971, Rev. Dr. Homme, 1072, vol. V

7

ziariştilor în misiuni periculoase în zone de conflict armat, prevenirea şi reprimarea crimelor de

război, interzicerea sau limitarea utilizării unor arme, etc.1

II. Referitor la cea de-a doua accepţiune, şi anume la situarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului, în categoria drepturilor subiective, arătăm că aceasta se impune în mod

firesc, întrucât aceste drepturi şi libertăţi sunt prerogative conferite de lege subiectului titular de a

adopta o anumită conduită şi de a pretinde altora desfăşurarea unei conduite corelative adecvată

dreptului său, ceea ce nu reprezintă altceva decât definiţia dreptului subiectiv. Se poate spune

aşadar, că, de fapt, drepturile subiective ale omului definesc poziţia acestuia în raport cu puterea

publică.

Revenind la registrul gândirii filosofice, trebuie să arătăm că drepturile naturale exprimă

ideea că oamenii sunt îndreptăţiţi să exprime anumite cerinţe sau pretenţii, a căror legitimitate şi

justificare decurge doar din natura lor umană, din condiţia de a fi umani, şi care nu sunt pur şi

simplu produsul legilor sau al unor aranjamente sociale2. Pentru Thomas Hobbes (1588 – 1679)

dreptul natural reprezenta libertatea pe care o are orice fiinţă umană de a-şi folosi putereapentru

apărarea propriei sale naturi/vieţi. Natura i-a făcut pe oameni egali iar această egalitate trebuie să

fie recunoscută de către stat.

Filosoful englez John Locke (1623 – 1704) observa că principalele drepturi naturale pe

care omul nu le-a transmis statului (care nu se regăseau la acel moment în ordinea de stat) sunt

libertatea, egalitatea și dreptul de proprietate.3 J.J. Rousseau recunoaşte cetăţenilor dreptul de a-i

înlătura pe acei conducători politici care incalcă contractul social abuzând de puterile pe care

poporul le-a oferit principilor prin înţelegerea originară ce a stat la baza edificării instituţiilor

politice şi statului.

Teoria drepturilor naturale se fundamentează pe ideea că există drepturi care se situează în

afara istoriei şi a timpului, că ele se manifestă într-o ordine anterioară – din punct de vedere logic –

sistemului normativ juridic. Aşadar drepturile omului existau chiar înainte de apariţia lor în

planul ideilor, apoi au fost preluate în cadrul luptei politice, deci au devenit obiect al unei

ideologii politice, pentru ca în cele din urmă să fie transpuse în norme de drept4.

Principiul fundamental al teoriei drepturilor naturale este că o acţiune sau un comportament

este corect numai dacă respectă drepturile fiecărei persoane. Pentru evaluarea morală a 1 Ioan CLOŞCĂ, Ion SUCEAVĂ, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995, pp. 221-250 2 Mircea DUMITRU, Există drepturi individuale ca drepturi naturale? Elaborarea unui sistem de analiză a unor reprezentări referitoare la instituţia drepturilor individuale, Analele Universităţii Bucureşşti, nr. II/2004, p. 6 3 „Libertatea celor guvernaţi înseamnă a avea o regulă permanentă după care să trăiască, aceeaşi pentru toţi membrii scietăţii respective, regulă făcută de puterea legislativă instituită în acea societate; înseamnă libertatea de a-mi urma propria voinţă în toate lucrurile în care regula nu prescrie nimic, precum si a nu fi supus voinţei schimbătoare, nesigure şi arbitrare a altui om.” John Locke – The Second Treatise of Civil Govenment, op. Cit. F. A. Hayek – Constituţia libertăţii, Ed. Institutul European, 1998, p.189. 4 D. LOCHAK, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 4.

8

corectitudinii comportamentului este lipsit de relevanţă dacă, prin respectarea acestor drepturi

individuale este susţinută valoarea binelui şi este evitat răul. Fiecare individ este îndreptăţit să facă

propriile sale alegeri privitoare la modul în care vrea să trăiască, cu condiţia ca acelaşi drept să nu

fie refuzat celorlalţi. Drept urmare, în teoria drepturilor naturale nimeni nu are vreo datorie

(obligaţie) faţă de sine. Nici măcar prezervarea propriei vieţi nu este o datorie faţă de sine şi de

aceea suicidul nu este condamnat pe aceste temeiuri. Singurul motiv pentru care sinuciderea este

condamnată este constituit de faptul că, prin prisma religiei creştine, numai Dumnezeu are drept de

viaţă şi de moarte asupra oamenilor.

Imaginea globală despre moralitate pe care o conturează teoria drepturilor naturale este una

negativă: a nu viola drepturile celorlalţi este suma tuturor cerinţelor şi obligaţiilor morale. Iar la

rândul lor, drepturile naturale respective, pe care nu ne este îngăduit să le încălcăm, sunt ele însele,

în mod preponderent, drepturi negative. Dreptul la viaţă, de pildă, include doar dreptul de a nu fi

ucis, nu şi complementarul său pozitiv, de a ni se furniza de către ceilalţi, mijloacele necesare

prezervării şi întreţinerii vieţii. Nu există o datorie (obligaţie) de a ajuta pe ceilalţi (exceptând

obligaţiile care rezultă din relaţiile de paternitate sau de maternitate), ci numai o obligaţie de a nu

vătăma pe ceilalţi. Desigur, din punct de vedere moral este admirabil să-i ajutăm pe ceilalţi, dar

aceasta nu este în sens strict o obligaţie şi, drept urmare, statul nu poate să-i constrângă în mod

legitim pe indivizi să se ajute între ei.

Urmează apoi întrebarea care este legitimitatea întemeierii drepturilor omului, chestiune

referitoare la care s-au formulat mai multe soluţii:

a) drepturile sunt fundamentate pe conceptul că subiecţii lor au senzaţii şi ca urmare

posedă capacitatea de a suferi. Drepturile individuale acţionează, în acest caz, ca un scut protector

care trebuie să minimizeze suferinţa indivizilor.

b) drepturile sunt indicatorul unei valori intrinseci, imuabile care nu fluctuează ca urmare a

modificării condiţiilor sociale, morale, juridice şi, indiferent cât de reprobabil moral ar fi

comportamentul unor oameni, ei trebuie trataţi ca membri care au o valoare distinctivă intrinsecă

prin care aparţin unei ordini morale.

c) drepturile au la bază un concept foarte vechi și anume acela de demnitate umană. Am

arătat deja că noţiunea de demnitate umană este esenţială în istoria filosofiei drepturilor omului, iar

proclamarea demnităţii umane ca bază a sistemului juridic creează premisele înţelegerii omului ca

fiinţă universală, debarasată de prejudecăţile credinţei, rasei, etniei, condiţiei sau poziţiei sociale,

deschizând drumul liberalismului şi umanismului1.

1 Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei României, Revista de Drept Public, nr. 2/2004, p. 2

9

Se impune să privim conceptul de demnitate umană ca pe un concept metajuridic, şi nu

juridic, deoarece demnitatea trebuie privită ca valoare şi nu ca drept. Astfel, apărarea demnităţii

umane ca valoare supremă este un obiectiv constituţional, în timp ce drepturile sunt doar

consecinţele concrete ale acestei valori: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, dreptul la

libertate şi siguranţă, etc.

d) drepturile se bazează pe raţionalitate. Natura proprie umanului este raţionalitatea, căci

spre deosebire de celelalte specii, comportamentul oamenilor nu este controlat în întregime de

instinctele lor naturale. Echipamentul genetic uman lasă un spaţiu larg unor acţiuni care nu sunt

condiţionate sau determinate cauzal prin natura lor biologică. Oamenii trebuie să se folosească de

capacităţile superioare ale minţii lor pentru a rezolva probleme, a lua decizii, a acţiona în

circumstanţe diferite şi a supravieţui. O creatură non-umană poate supravieţui folosindu-se în mod

exclusiv de capacităţi instinctive înnăscute. Oamenii pot supravieţui numai folosindu-se de mintea

lor. Drept urmare, fiecare individ are un drept natural, inalienabil de a se folosi într-un mod

neconstrâns de mijloacele acestea vitale mintale de supravieţuire şi de dezvoltare a capacităţilor

sale înnăscute sau dobândite. Se vorbește chiar despre generația a patra de drepturi ale omului; deși

nu există unanimitate în rândul specialiștilor, teoreticienii care susțin existența celei de a patra

generații de drepturi ale omului consideră că acestea s-ar referi la drepturi care sunt legate de

existența ființei umane ca specie.

Precizări terminologice sunt necesare in acest moment. Conţinutul declarațiilor şi

convenţiilor internaţionale, al actelor normative interne şi al doctrinei cuprind următorii termeni:

"drepturile omului" şi "libertăţile omului". Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept

şi libertate?

În opinia lui Jean Rivero, cele două noţiuni nu se află pe acelaşi plan, fiind distincte: astfel

libertatea este concepută ca o putere de a acţiona sau de a nu acţiona, toate libertăţile fiind

libertăţi publice prin aceea că ele intră în dreptul pozitiv atunci când statul le consacră în sistemul

naţional de drept. Noţiunea de drepturi ale omului are o semnificaţie mai largă deoarece ea rezultă

din teoria dreptului natural potrivit căreia omul, tocmai pentru că este fiinţă umană are un

ansamblu de drepturi inerente naturii sale, nefiind important dacă dreptul pozitiv le consacră sau

nu. Astfel, libertăţile publice ar corespunde acelor drepturi ale omului pe care un stat le recunoaşte

în sistemul său de drept.

Noi considerăm că, din punct de vedere juridic dreptul este o libertate şi libertatea un drept,

ambele expresii desemnând, la modul cel mai general acelasi lucru - facultatea, capacitatea omului

de a face sau de a nu face ceva. Utilizarea ambilor termeni pentru a exprima acelaşi concept are o

explicaţie istorică. Astfel, la început, în legătură cu statutul fiinţei umane, s-a pus problema

10

libertăţilor, ca exigenţe ale individului în opoziţie cu autorităţile publice. Respectarea libertăţilor

presupunea din partea autorităţilor o atitudine generală de abţinere de la orice gest care ar

împiedica exercitarea libertăţilor. Dar, de multe ori autorităţile statului trebuie să treacă la

atitudinea activă, de acţiune, pentru a face posibilă realizarea anumitor libertăţi cetăţeneşti. Astfel

sintagma drept al omului implică obligaţia statului nu numai de a proteja libertăţile, dar şi de a

acţiona pentru a asigura cetăţeanului posibilitatea reală de a-şi exercita anumite libertăţi.

Cu toate că, din punct de vedere juridic, există deci sinonimie între drept şi libertate,

concluzionăm că libertatea pune accentul pe neintervenţia statului, pe când dreptul accentuează

obligaţia statului de a acţiona pentru a crea condiţiile necesare exercitării anumitor libertăţi.

Nu trebuie confundate nici expresiile drepturi ale omului (instituţie de drept internaţional)

şi drepturi ale cetăţeanului (instituţie de drept intern), expresii care se află într-o strânsă corelaţie.

Expresia drepturile omului se referă la drepturile fiinţei umane, înzestrată cu conştiinţă, raţiune şi

voinţă, fapt ce-i conferă drepturi naturale inalienabile şi imprescriptibile, dincolo de organizarea

statală a societăţii. Dacă avem însă în vedere societatea organizată în stat, din punct de vedere

juridic omul se prezintă în trei ipostaze: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice

interne omul devine cetăţean, adică o fiinţă umană integrată în sistemul socio-politic al statului

respectiv. Drepturile sale sunt proclamate şi asigurate prin legea statului căruia aparţine, sub

denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti; doar cetăţenii unui stat beneficiază, ca principiu, de

toate drepturile prevăzute în Constituţie, străinii şi apatrizii beneficiind doar de drepturile

considerate inalienabile fiinţei umane. Se poate spune insă că drepturile fundamentale ale omului

au prioritate faţă de drepturile cetăţeanului.

Drepturile fundamentale ale omului sunt acele drepturi subiective, esenţiale pentru viaţa,

libertatea şi demnitatea acestuia, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane,

care sunt recunoscute şi garantate prin acte internaţionale şi prin Constituţii.

O altă definiţie a drepturilor omului care pune accent pe normele care reglementează

materia aparţine profesorului Corneliu Bârsan: drepturile omului reprezintă un ansamblu de norme

juridice internaţionale prin care sunt recunoscute individului atribute şi facultăţi care îi asigură

demnitatea, libertatea şi dezvoltarea personalităţii sale şi care beneficiază de garanţii

instituţionale.

Drepturile omului fiind drepturi naturale, cu care orice ființă umana se naște, nu sunt

conferite de normele juridice internaţionale în materie, ci ele sunt numai recunoscute, afirmate de

acestea.

În ceea ce priveşte obligaţiile sau îndatoririle individului foarte puţine norme juridice

internaţionale fac referire la acestea, ele reprezentând o chestiune marginală pentru dreptul

11

internaţional, lipsită de consistenţă juridică, rămânând, cel puţin la actuala etapă de dezvoltare a

dreptului internaţional, un simplu deziderat moral De exemplu, art. 29 al Declaraţiei Universale a

Drepturilor Omului care dispune că individul are îndatoriri faţă de colectivitate, numai în cadrul

acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii sale. În schimb la nivel intern au

o pondere însemnată, dat fiind interesul direct al statelor de a stabili obligaţiile cetăţeneşti.

Din punct de vedere juridic, conceptul de drepturi ale omului desemnează mai întâi drepturi

subiective ale omului care definesc poziţia acestuia în raport cu puterea publică, dar el devine o

veritabilă instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice interne şi internaţionale care au ca

obiect de reglementare promovarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor omului, apărarea

acestuia împotriva abuzului statelor.

§1.2 INTERNAŢIONALIZAREA DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR OMULUI

Ideile și conceptele generoase cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale omului,

idei exprimate de filosofi și juriști de prestigiu de-a lungul secolelor s-au regăsit inițial în

numeroase documente cu caracter constituțional.

Istoria demonstrează că, stadiul dezvoltării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului

depinde de stat, de prevederile din dreptul intern și de respectarea lor de către autorități. în secolul

nostru, există atât o dezvoltare a drepturilor şi libertăților omului, cât şi incălcări uneori

sistematice. Natura statului, democratic sau autoritar, condiționează în mod direct locul pe care îl

ocupă drepturile și libertățile în ierarhia valorilor sociale. Democrația liberală este cea care

corespunde cel mai bine protecției drepturilor şi libertăților omului. Aceasta se bazează pe un

echilibru între teoria democrației pure, bazată pe reglementarea prin lege a unei sfere cât mai largi

de raporturi sociale și teoria liberală pură bazată pe libertate neîngrădită. Democrația în stare pură

și liberalismul în stare pură au ajuns la eşecuri, în primul caz pentru că se suprimă progresiv

libertățile în favoarea interesului public, și, în al doilea caz, pentru că se acceptă libertățile

periculoase pentru societate.

Penetraţia şi expansiunea drepturilor omului din spaţiul juridic naţional în spaţiul juridic

internaţional, cu alte cuvinte internaţionalizarea acestora, marchează atât o revoluţie, dacă

12

fenomenul este privit din perspectiva relaţiei tradiţionale dintre dreptul intern şi dreptul

internaţional, cât şi o evoluţie dacă fenomenul este analizat în raport cu esenţa şi finalitatea sa1.

Filosofii Greciei antice au creat conceptul de libertate individuală, iar jurisconsulţii şi

pretorii romani au construit un sistem de drept în care recunoaşterea juridică a personalităţii şi

drepturile subiective care îi dădeau conţinut erau garanţia acestei libertăţi. Creştinismul a afirmat

universalitatea libertăţii persoanei, dar numai în raporturile cu Divinitatea, şi nu ca principiu de

organizare socială2. Abia şcoala dreptului natural desprinde fiinţa umană atât de ordinea cosmică,

cât şi de ideea divină, considerând-o ca valoare socială în sine, dotată cu atribute ce ţin de

autonomia ei şi aflată în centrul vieţii sociale3, împlinind astfel premisele necesare pentru apariţia

doctrinei moderne a drepturilor omului ca temei al democraţiei4.

Afirmarea şi consacrarea drepturilor și libertăților a avut loc treptat, în primă fază doar în

interiorul fiecărui stat, începând cu sec. XVIII, și, abia în sec. XX, pe plan internațional.

Primele documente constituționale au apărut în Anglia, Magna Charta concedată de Ioan

fără de Țară la 15 iunie 1215, baronilor si episcopilor englezi. Punctul 39 al acestui document

prevedea următoarele drepturi fundamentale recunoscute astăzi tuturor oamenilor, prin documente

internaționale: „niciun om liber nu va fi arestat sau întemnițat, sau deposedat de bunurile sale, sau

declarat în afara legii, sau exilat sau lezat de orice manieră ar fi și noi nu vom purcede împotriva

lui, fără o judecată loială a egalilor săi, în conformitate cu legea țării”. Marea Britanie a cunoscut

înaintea altor țări încă trei documente extrem de importante în materia drepturilor omului: Petiția

drepturilor din 7 iunie 1628, Habeas Corpus Act (26 mai 1679) ale cărei prevederi au fost

preluate ad literam de dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, conţinute în art. 5,

par. 4 conform căruia orice persoană lipsită de libertate prin arestare sau deţinere, are dreptul să

introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze asupra legalităţii deţinerii

sale, şi Bill of Rights (13 februarie 1689). Toate aceste texte se remarcă prin faptul că nu proclamă

principii universal valabile privitoare la libertăţile persoanei, ci au avut în vedere înlăturarea unor

abuzuri ale autorităţilor feudale.

Au urmat apoi Statele Unite ale Americii unde au fost proclamate două declaraţii –

Declarația drepturilor omului din statulul Virginia din 12 iunie 1776 (conform căreia „toți oamenii

sunt prin natura lor în mod egal liberi și independenți și au anumite drepturi înnăscute”) şi

1 Valeriu Stoica, Structura juridică a drepturilor omului ca drepturi subiective, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 3/1993, p. 8. 2 D. Lochak, Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002, p. 10 3 « În momentul în care teologii catolici au recunoscut că, după descoperirea « lumii noi » indienii trebuie să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi colonizatorii spanioli, a apărut ideea unei comunităţi mondiale fondată nu pe credinţă, ci pe apartenenţa la aceeaşi natură, la aceeaşi demnitate umană, ceea ce constituie, în contextul epocii, o mutaţie teologică fundamentală, prin care se conferă drepturilor omului valoarea lor universală ». Ibidem, p. 13. 4 Ibidem 1, p. 9.

13

Declarația de independenţă a SUA din 14 iulie 1776 unde se stipulează că „oamenii au fost creați

egali, ei fiind inzestrați de Creator cu anumite drepturi inalienabile. Printre aceste drepturi se

regăsesc viața, libertatea și căutarea fericirii”. De asemenea, sunt proclamate drepturile

americanilor și voința lor de a ieși de sub autoritatea Marii Britanii, de a deveni un stat

independent. Declarația nu are anvergură universală, ci este un text, destinat unui moment istoric

precis, îndreptat împotriva englezilor și justificând libertățile americanilor.

In Franța, la 26 august 1789 a apărut Declarația drepturilor omului și cetățeanului care

menționează incă de la început faptul că „oamenii se nasc și rămân liberi și egali in drepturi.

Deosebirile sociale nu pot fi fundate decât pe egalitatea comună.” Acesta a fost un text

fundamental, care a avut o influență hotărâtoare asupra textelor naționale și internaționale care au

urmat. Importanţa Declaraţiei rezidă în primul rând în faptul că priveşte atât omul, în sensul

generic al termenului, care are anumite drepturi naturale si imprescriptibile (libertatea, egalitatea,

proprietatea, etc.), cât şi cetăţeanul, care este omul aflat în raporturi juridice cu un anumit stat, şi

care, în acest sens se bucură de drepturi politice şi de libertatea de a participa la activitatea publică.

„Declarațiile de drepturi au reprezentat – atât la timpul respectiv, cât si mai ales după

trecerea unor secole – documente fundamentale, de o incomparabilă relevanță pentru definirea

conținutului politic și juridic al instituției drepturilor omului.”1 Toate aceste documente timpurii

constituie, de asemenea, manifestari curajoase ale tendinței de protejare a drepturilor fundamentale

ale cetățenilor de abuzurile puterii de stat.

Din cele mai vechi timpuri, în cadrul relațiilor dintre state au existat preocupări cu caracter

umanitar, care vizau numai anumite categorii de persoane (diplomatii, femeile, copii). In intreaga

perioada istorica care a precedat creearea Organizatiei Natiunilor Unite, preocuparile pentru

drepturile omului au avut un caracter limitat și circumstantiat la anumite aspecte.2

Dintre documentele internaționale de consacrare și protecție a drepturilor omului cel mai

important este constituit de Declarația universală a drepturilor omului. Acest document înscrie de

la primul său alineat ideea că „recunoașterea demnității inerente tuturor membrilor familiei umane

si a drepturilor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume”.

Declarația a fost adoptată la 10 decembrie 1948 de către Adunarea Generală a ONU cu 48 de

voturi pentru, niciun vot contra și 8 abțineri.

Declarația universală a drepturilor omului a fost adoptată în concordanță cu prevederile

cuprinse în Preambulul Cartei ONU, art. 1 pct. 3 care se referă în mod expres la „promovarea și

încurajarea respectării drepturilor și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă,

1 Victor Duculescu –Protectia juridica a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2008, p.22. 2 Dreptul internațional umanitar, după anul 1648 este dominat de ideea că nu le este permis beligeranților să folosească forța peste limitele necesare câștigării războiului și că nu sunt permise actele de violență nenecesare pentru a câștiga.

14

sex, limbă sau religie”. La elaborarea documentului au participat juriști eminenți și personalități de

marcă ale vremii, cel mai de seamă fiind Rene Cassin. Sunt înscrise în cuprinsul său principii din

cele mai importante: toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate, fiecare om se poate

prevala de drepturile și libertățile fundamentale, nimeni nu va putea fi ținut în sclavie, ocrotirea

acestor drepturi prin legile interne ale statelor, etc, toate aceste prevederi constituind puncte de

plecare ale unei vaste acțiuni de elaborare a unor instrumente juridice în cadrul ONU, care au

întărit dimensiunea juridică a acestor drepturi.

Alături de acest document fundamental există și alte tratate sau acte internaționale cu

valoare universală sau regională, menite să protejeze efectiv drepturile tuturor ființelor umane.

Dintre documentele cu valoare universală amintim: Carta ONU, Convenția relativă la statutul

refugiaților (semnată la Geneva – 12 ianuarie 1951, intrată în vigoare la 22 aprilie 1954),

Protocolul cu privire la Statutul refugiaților (intrat în vigoare la 4 octombrie 1967), Convenția cu

privire la drepturile civile și politice ale femeii (in vigoare de la data de 7 iulie 1954), Convenția

privind înlăturarea oricărei forme de discriminare rasială (in vigoare de la data de 4 ianuarie 1969),

etc. In ceea ce privește documentele regionale, aceste au fost adoptate în cadrul Comunităților

Europene, OSA, etc.

În concluzie, reţinem că drepturile omului au deci funcţia principală de instrumente

juridice prin care identitatea individuală este apărată împotriva abuzurilor de putere care se

săvârşesc în numele sau la adăpostul instituţiilor care exprimă identitatea de grup. Era firesc astfel

ca protecţia juridică a drepturilor omului să transgreseze graniţele dreptului intern şi să pătrundă în

dreptul internaţional.

Internaţionalizarea drepturilor omului a generat următoarele consecinţe:

1. modificarea conceptului de capacitate juridică;

2. modificarea conceptului de drept subiectiv.

1. Înţeleasă ca aptitudine generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii, capacitatea

juridică este măsura fiinţei subiectelor de drept, deoarece acestea există numai în măsura în care

le este recunoscută capacitate juridică.

Până la constituirea dreptului internaţional al drepturilor omului fiinţa juridică a individului

nu avea o dimensiune proprie în dreptul internaţional. Numai din acest moment, individul

dobândeşte, pe lângă capacitatea juridică de drept intern, o capacitate juridică de drept

internaţional, ajungându-se astfel la întregirea fiinţei juridice a individului.

2. În structura juridică a dreptului subiectiv coexistă un element substanţial cu unul

procesual.

15

a) Elementul substanţial sau conţinutul dreptului este suma prerogativelor, puterilor

recunoscute de lege titularului acelui drept. În baza acestor facultăţi titularul poate să se comporte

într-un anumit fel sau poate pretinde altora un anumit comportament.

Aprecierea acestor prerogative ca fiind recunoscute sau conferite de lege nu reprezintă doar

o simplă diferenţă de formulare, ci exprimă o opţiune fundamentală în favoarea esenţei individuale

sau a esenţei sociale a fiinţei umane. Ideea de recunoaştere semnifică preexistenţa acestor

prerogative în raport cu legea şi trimite la doctrina dreptului natural. Identitatea fiinţei umane este

un dat, astfel încât legea nu poate decât să stabilească anumite limite de exercitare a drepturilor

subiective pentru prevenirea sau sancţionarea abuzului de drept. Ideea că aceste atribute sunt

conferite prin lege apare ca rezultat al deplasării accentului de la individ către societate; drepturile

subiective există numai dacă şi numai în măsura în care societatea le conferă indivizilor1.

b) Elementul procesual este posibilitatea de a cere protecţia legii ori de câte ori elementul

substanţial al dreptului subiectiv este încălcat. Acest element nu preexistă legii, el este creat prin

lege. Cea mai importantă formă pe care o îmbracă elementul procesual este dreptul material la

acţiune prin intermediul căruia violarea dreptului subiectiv este dedusă în faţa unui organism cu

atribuţii jurisdicţionale.

Internaţionalizarea drepturilor omului modifică în dublu sens această structură juridică:

a) elementul substanţial nu mai este recunoscut doar în dreptul intern, ci şi în dreptul

internaţional al drepturilor omului. Sistemul universal de protecţie al drepturilor omului, care

funcţionează în cadrul O.N.U. coexistă cu diversele sisteme regionale astfel încât este posibil ca

elementul substanţial al oricărui drept al omului, ca drept subiectiv, să aibă două sau trei

reglementări diferite: una în dreptul intern, alta în tratatele cu vocaţie universală şi încă una în

convenţiile cu vocaţie regională.

b) elementul procesual se îmbogățește prin aceea că, orice persoană căreia i-a fost lezat un

drept fundamental de către un stat, se poate adresa, după epuizarea căilor interne de atac, unei

instanțe internaționale care este în măsură să repare prejudiciul cauzat și să oblige statul in care s-a

produs încălcarea să despăgubească pretinsa victimă (exemplu CEDO în plan european).

Comunitatea internaţională este astăzi mai mult decât oricând preocupată de promovarea cât

mai largă a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare

internaţională în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de apărare, pe diferite

căi legale a drepturilor omului în variate domenii şi de asigurare cât mai deplină a transpunerii în

1 Valeriu Stoica, p. 8.

16

practică a acestora, inclusiv prin sancţionarea încălcărilor aduse normelor de drept existente,

indiferent ce forme ar lua ele.1

Acest interes manifestat faţă de problematica drepturilor omului nu se datorează numai

preocupării faţă de necesitatea promovării şi garantării drepturilor şi libertăţilor inerente fiinţei

umane, ci el apare ca urmare a faptului că de multe ori „ignorarea, uitarea sau dispreţul faţă de

OM”2 au dus la situaţii conflictuale de natură a pune în pericol climatul de pace, stabilitate şi

securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistrează astăzi pe mapamond.

Putem conchide astfel că problematica drepturilor omului ţine în mod esenţial de relaţiile

dintre om şi mediul social, care este în permanentă evoluţie (conflicte armate, dezvoltarea

tehnologiei, globalizarea, diferenţele culturale, sărăcia, terorismul, corupţia).

Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptată

de toate statele lumii, dincolo de diferenţele istorice, culturale, economice.

Interesul manifestat de comunitatea internaţională faţă de drepturile omului – elementul

esenţial ce asigură progresul, bunăstarea şi civilizaţia în orice societate – este probat în primul rând

de numărul mare de instrumente juridice care le consacră, în total circa 250 instrumente, care

enumeră şi reglementează peste 60 de drepturi şi libertăţi fundamentale. Peste 100 din aceste

instrumente au fost adoptate în sistemul Naţiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferinţei pentru

securitate şi cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adăugându-se cele

adoptate de Organizaţia Statelor Americii şi Organizaţia Unităţii Africane. Deci, paralel cu

acţiunea statelor membre ale comunităţii internaţionale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-

au înregistrat şi anumite preocupări de reglementare diferenţiată, pe plan regional, de către unele

grupuri de state, cum ar fi: „Actul final al Conferinţei de la Helsinki” din 1975, Viena 1986, Carta

de la Paris – 1990, ş.a. adoptate în cadrul Organizaţiei pentru securitate şi cooperare în Europa. În

cadrul subregional, a fost adoptată de către Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 „Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care în prezent sunt părţi 34 de

state.”3

Pe continentul latino – american a fost adoptată în 1986 la San Jose „Convenţia americană

privind drepturile omului”, iar pe continentul african „Carta africană a drepturilor omului şi

drepturilor popoarelor”.

Însă simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficientă pentru asigurarea finalităţii

acestora. De aceea au fost concepute şi puse în aplicare sisteme de garantare ce tind să protejeze, la

1 Dr. V. Creţu - Drept internaţional public, Editura fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti 1999, p. 82. 2 Declaraţia din 1789 – “ignorarea, uitarea sau dispreţul faţă de om” sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupţiei guvernanţilor. 3 I. Cloşcă, Drepturile omului în sistemul Naţiunilor Unite, Fundaţia Europeană Drăgan, Lugoj, 1997, p. 56.

17

nivel internaţional, fiinţa umană în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict

armat, ori situaţii de dezastre naturale sau tehnologice.

Astfel, pe lângă mecanismele comunităţii internaţionale, în unele state au fost constituite

unele structuri de asistenţă judiciară şi socială care contribuie la protejarea drepturilor omului pe

plan naţional. Aşadar, în cazul barourilor de avocaţi din unele state a fost constituită o comisie care

se preocupă în special de protecţia drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acordă

asistenţă juridică gratuită persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost

create comitete şi asociaţii ale drepturilor omului, care sfătuiesc guvernele asupra problemelor

drepturilor omului sau asupra modalităţilor de a integra standardele internaţionale de protecţie în

legislaţie sau în practică. În România, un asemenea rol este deţinut de Asociaţia Română de Drept

Umanitar.

Mijloacele practice prin care se asigură respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse

şi uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constituţiile lumii garantează dreptul

persoanelor, care au fost prejudiciate în drepturile lor, să se adreseze justiţiei. Într-o serie de

constituţii a fost recunoscută şi consacrată instituţia Ombudsman-ului denumit şi Avocat General,

Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.

Însă, este evident că în ciuda progreselor realizate în direcţia protecţiei şi garantării

drepturilor omului, în unele părţi ale lumii prin menţinerea unor factori de insecuritate o serie de

drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viaţă, sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate. În

ţările cele mai sărace din Africa, Asia şi de pe alte continente, o mare parte a populaţiei trăieşte în

cea mai cumplită mizerie, fără să poată spera la o viaţă mai bună. Educaţia, cultura, sănătatea sunt

noţiuni abstracte pentru ei.

Acest tablou este completat de forme contemporane de sclavie (folosirea copiilor între 7 şi

11 ani la munci casnice sau industriale, prelevarea de organe, utilizarea a peste 300000 de copii în

conflicte armate), şomaj, prostituţie, etc.

Dată fiind amploarea pe care a dobândit-o acţiunea de promovare şi respectare a drepturilor

omului ca urmare a convingerii generalizate că acestea influenţează pozitiv toate sectoarele vieţii

sociale, asistăm la desprinderea din dreptul internaţional public a unor ramuri noi ce generează

acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul internaţional umanitar cu subramura

sa în plină evoluţie, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul internaţional al refugiaţilor şi, nu în

ultimul rând Dreptul internaţional al dezvoltării umane, toate ţinând a fi reunite într-un concept

nou DREPT UMAN, destinat să guverneze o cultură umană universală.1

1 Ibidem, p. 3.

18

§1.3. PRINCIPIILE PROTECŢIEI INTERNAŢIONALE A DREPTURILOR OMULUI

Cuvântul principiu îşi are originea în termenul grecesc „arche”, tradus de romani cu

principium, adică inceput, element fundamental. Principiile dreptului sunt acele idei generale,

postulate călăuzitoare care orientează elaborarea şi aplicare normelor juridice într-o ramură de

drept sau la nivelul unui sistem de drept.

Protecţia internaţională a drepturilor omului, care evoluează relativ recent la nivel regional

şi universal, este guvernată de următoarele principii:

1. Caracterul recent al protecţiei internaţionale a drepturilor omului

Protecţia internaţională a drepturilor omului este o ramură de drept nouă, având o vechime

de numai o jumătate de secol, deşi în dreptul intern protecţia drepturilor omului are în unele state o

existenţă de mai multe secole. Dreptul internaţional al drepturilor omului s-a autonomizat în cadrul

dreptului internaţional, în principal, prin recunoaşterea calităţii individului ca subiect de drept1.

După primul război mondial se adaugă protecţia lucrătorilor în cadrul Organizaţiei

Internaţionale a Muncii şi protecţia minorităţilor naţionale care viza doar zona europeană, mai

precis statele ce au rezultat după descompunerea Imperiului Austro-ungar sau care şi-au mărit

teritoriul în acest fel. Însă violările grave, masive şi sistematice ale drepturilor omului comise de

unele state la nivel intern, în timpul celui de-al doilea război mondial au determinat o poziţie

comună a statelor în cadrul comunităţii internaţionale în sensul cooperării internaţionale în materie.

Protecţia drepturilor omului a apărut o dată cu adoptarea la 10 decembrie 1948, la Paris, de

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, a Declaraţiei universale a drepturilor omului,

chiar daca acest document nu este un tratat internaţional, ci numai un act internaţional de soft-law,

aceasta fiind etapa declaratorie, iar etapa convenţională s-a materializat prin semnarea Pactului

relativ la drepturile civile şi politice in anul 1966 şi Pactul internaţional relativ la drepturile

economice, sociale şi culturale în anul 1976.

2. Principiul egalităţii în drepturi a oamenilor este un principiu stipulat in art. 3 din

Declaraţia universală a drepturilor omului, conform căruia „fiecare individ are dreptul la viaţă, la

libertate şi la siguranţa personală”.

Acest principiu reprezintă de fapt egalitatea de şanse a oamenilor, ca posibilitate de

exercitare în deplină egalitate a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de legile interne

1 Valeriu STOICA, Op. cit., p. 8.

19

şi internaţionale. Mai mult, din acest principiu decurge principiul nediscriminării care presupune

ca toţi oamenii să se bucure de drepturile şi libertăţile lor fundamentale fără deosebire de rasă, sex,

religie, convingeri politice, naţionalitate, sau orice alt criteriu ce ar putea favoriza pe unii în

detrimentul altora.1

3. Principiul excluderii competenţei naţionale exclusive în materia drepturilor omului

şi limitarea suveranităţii statului prin consacrarea şi garantarea internaţională a drepturilor

omului. Problematica drepturilor omului a devenit un domeniu al cooperării internaţionale, ea nu

mai reprezintă o materie a competenţei naţionale exclusive, rezervată numai suveranităţii statale,

înţeleasă în mod absolut şi discreţionar. Aşadar suveranitatea statului nu este absolută, una dintre

limitele sale fiind drepturile omului. Putem spune în acest caz că suveranitatea naţională se opreşte

acolo unde încep drepturile omului, întrucât suveranitatea statului trebuie să constituie temei

pentru protejarea drepturilor omului, iar nu pentru încălcarea lor. Trebuie remarcat faptul că, în

acest domeniu, limitarea suveranităţii unui stat nu se face în favoarea unui alt stat, ci în favoarea

indivizilor şi a drepturilor acestora.

Suveranitatea statelor se opreşte acolo unde încep drepturile omului. Esenţa întregului

mecanism de apărare internaţională a drepturilor omului constă în acceptarea de către state a

faptului că drepturile omului nu mai pot fi lăsate la discreţia fiecărui stat în parte, ci, conştiente de

necesitatea reducerii riscurilor de încălcare gravă a acestora la nivel intern, sub acoperirea

suveranităţii statale absolute, statele au convenit să coopereze la nivel internaţional în acest

domeniu. Reţinem aşadar că în această materie există o îmbinare a dreptului internaţional cu cel

intern, de unde şi necesitatea stabilirii unor relaţii între cele două tipuri de norme juridice prezente.

4. Principiul creerii unui regim internaţional de ordine publică şi excluderea regulii

reciprocităţii în materie. Prin tratatele privind drepturile omului se nasc în primul rând drepturi

pentru destinatarii, pentru beneficiarii tratatelor, adică pentru indivizi, nu pentru părţile la tratat,

deci nu pentru state. Atunci când statele devin părţi la tratate internaţionale în materia drepturilor

omului ele îşi asumă aşadar obligaţii faţă de indivizi, dar şi faţă de colectivitatea internaţională,

instituindu-se aşadar un regim de ordine publică internaţională de la care nu se poate deroga. Acest

fapt se traduce printr-o atingere remarcabilă adusă uneia dintre dogmele cele mai bine stabilite ale

dreptului relaţiilor între state, cea a neingerinţei.2

Principiul reciprocităţii îşi are temeiul în ideea de contract, în consensualismul pe care îl

presupune în general un tratat internaţional, cu consecinţa posibilităţii ridicării excepţiei de

neexecutare. În materia drepturilor omului nu se aplică regula reciprocităţii, şi implicit nici

1 Stelian SCĂUNAŞ, Op. cit., p.10. 2 Henri LABAZALE, La Convention europeenne de Droits de l Homme. Commentaire article par article, sous la direction de Louis-Edmond Pettiti, Emmanuel Decaux et Pierre-Henri Imbert, Economica, Paris, 1999, p. 572

20

excepţia de neexecutare, adică, dacă un stat parte la un tratat încalcă drepturile omului acest fapt

nu îndreptăţeşte un alt stat parte să încalce drepturile omului1. Drepturile omului nu sunt deci o

chestiune contractuală, care să privească potrivit principiului relativităţii actelor juridice numai

părţile la aceste tratate, ci, dimpotrivă sunt o chestiune ce interesează în egală măsură indivizii,

statele şi societatea internaţională.

Mai mult, unele norme de protecţie a drepturilor omului au dobândit valoare de cutumă, ele

impunându-se şi statelor care nu sunt parte la tratate, în timp ce altele, precum reprimarea

genocidului, interzicerea sclaviei, interzicerea discriminării, interzicerea torturii, garantarea

regulilor fundamentale într-un proces judiciar, au fost integrate în jus cogens, devenind norme

imperative ale dreptului internaţional public, cu forţă juridică superioară prin care nu se poate

deroga prin norme dispozitive.

Dacă la nivel intern Ministerul Public este cel care veghează la respectarea ordinii publice,

la nivel internaţional, în materia drepturilor omului, neexistând un asemenea organism, statele sunt

cele care au dreptul la o acţiune populară, sesizând un organ internaţional împotriva altui stat, care

încalcă drepturile omului, în absenţa oricărui interes propriu al statului autor al sesizării şi a

oricărei legături de cetăţenie între el şi victimă.

5. Principiul subsidiarităţii consacrării şi garantării drepturilor omului la nivel

internaţional faţă de nivelul intern. Problema drepturilor omului nu este una de competenţă

exclusiv internaţională, statele continuând să reglementeze drepturile omului la nivel intern şi să

asigure protecţia drepturilor omului, deoarece această chestiune interesează în primul rând dreptul

intern, dreptul internaţional intervenind doar în subsidiar. Subsidiaritatea este un concept filosofic,

destinat spaţiului politic pentru a regla atribuirea şi exercitarea competenţelor în absenţa unui

suveran unitar unei autorităţi internaţionale suprastatale.

Principiul subsidiarităţii, definit ca fiind o regulă de alocare a competenţelor între

comunităţile mari şi entităţile componente ale acestora, în care primele intervin numai în măsura în

care cele din urmă nu au suficiente resurse pentru a satisface necesităţile membrilor lor, constituie

o soluţie adecvată pentru a asigura acest echilibru2.

În analiza sa devenită clasică asupra subsidiarităţii în cadrul sistemului de protecţie instituit

de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fostul grefier al Curţii Herbert Petzold punea

accentul îndeosebi pe subsidiaritate procedurală şi pe cea substanţială, care joacă, ambele, un rol

1 Avizul Curţii Internaţionale de Justiţie din 21 iunie 1971, Rec C.I.J. 1971, p. 55, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Afacerea Irlanda contra Regatului Unit, 18 ian. 1978, seria A, nr. 25, p. 90. 2 Aurel Ciobanu Dordea - Valorificarea subsidiarităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Analele Universităţii Bucureşti, nr. II/2004, p. 82.

21

fundamental pentru acest sistem.1 „Subsidiaritatea în cadrul ordinii juridice a Convenţiei are două

aspecte: ca un concept procedural sau funcţional, ea semnifică faptul că, înainte de a apela la

instituţiile Convenţiei, orice reclamant trebuie să fi adresat plângerea sa tuturor acelor instituţii

naţionale care pot fi considerate ca oferind un remediu eficient şi adecvat în împrejurările cauzei;

ca şi concept material sau de fond, ea înseamnă că atunci când aplică dispoziţiile convenţiei,

instituţiile Convenţiei trebuie să acorde, oricând este necesar, respectul cuvenit acelor trăsături

juridice şi factuale care caracterizează viaţa societăţii în statul în cauză. Funcţionarea deplină a

principiului are două implicaţii semnificative: mai întâi oferă instituţiilor Convenţiei prilejul de a

învăţa din abordarea juridică a autorităţilor naţionale competente în privinţa acelor probleme

asupra cărora Curtea trebuie să hotărască şi, în al doilea rând serveşte la prevenirea supraîncărcării

organelor de control constituite de Convenţie”2.

Subsidiaritatea se manifestă pe două planuri:

a) Subsidiaritatea sub aspectul consacrării (subsidiaritatea substanţială) - Normele

internaţionale privind drepturile omului reprezintă cel mai mic numitor comun la care state cu

sisteme politice extrem de diferite au putut ajunge. Dreptul internaţional în materie reprezintă doar

un standard minimal, de la acest nivel internaţional de bază, statele nu pot, în plan intern să deroge

”în jos”, dar o pot face „în sus”, asigurând o protecţie sporită a drepturilor omului la nivel naţional.

Acest fapt are consecinţe importante, de pildă, dacă apare o încălcare a drepturilor omului ce

vizează doar aspectul superior de protecţie conferită la nivel naţional se antrenează o răspunderea

juridică exclusiv internă. În schimb dacă încălcarea atacă acel nivel minimal stabilit în plan

internaţional, se angajează nu numai răspunderea internă, dar şi răspunderea internaţională a

statului.

b) Subsidiaritatea sub aspectul garantării drepturilor omului (subsidiaritatea procedurală)

– Principalul rol în respectarea drepturilor omului şi remedierea situaţiei în cazul încălcării

acestora revine statelor. Doar în situaţia în care mecanismele statale au fost nesatisfăcătoare,

intervin organele internaţionale. Este ceea ce se numeşte principiul epuizării căilor interne de atac,

adică obligativitatea parcurgerii prealabile complete a căilor interne înainte de sesizarea unui

organism internaţional. În caz contrar, cererea va fi respinsă ca inadmisibilă, fiind prematură, însă

procedura poate fi reluată după epuizarea căilor interne.

Regula epuizării căilor de recurs interne este, fără îndoială, una dintre manifestările cele

mai pregnante ale subsidiarităţii în aplicarea Convenţiei. De altfel, această regulă, pe care

Convenţia a împrumutat-o din dreptul internaţional general, joacă un rol important prin: protejarea

1 Ibidem, p. 82. 2 Herbert Petzold, The European System for the Protection of Human Rights, Dordrecht, Boston, London, Martinus Nijhoff-Kluwer, 1993, p. 60.

22

suveranităţii statelor, manifestarea încrederii în discernământul autorităţilor naţionale, mai

apropiate de încălcările drepturilor şi susceptibile să găsească remedii mai bune la aceste probleme

şi reducerea duratei procedurilor menite să asigure repararea prejudiciilor suferite.

Scopul principal al structurilor internaţionale de garantare a drepturilor omului nu este

sancţionarea statelor vinovate, ci respectarea drepturilor omului, adică restabilirea drepturilor

încălcate şi repararea prejudiciilor suferite de victimă.

Principiul subsidiarităţii are rolul de a întări protecţia drepturilor omului la nivel naţional,

dublând-o cu un sistem de control internaţional

6. Principiul aplicabilităţii directe a normelor internaţionale în materia drepturilor

omului în dreptul intern. Deşi tradiţional dreptul internaţional public este un drept al relaţiilor

dintre state, el neinteresând direct indivizii, astfel încât normele nu au aplicabilitatea directă, în

ceea ce priveşte protecţia internaţională a drepturilor omului situaţia este diferită. Subiectele din

ordinea juridică internă dobândesc direct drepturi în temeiul ordinii juridice internaţionale şi pot

invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne, naţionale.

Aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului depinde atât

de factori interni, cât şi de factori externi:

a) în plan intern este important modul în care dreptul intern receptează dreptul

internaţional, cu alte cuvinte dacă se adoptă sistemul monist1 în care normele se pot aplica direct în

dreptul intern sau sistemul dualist2, în care normele internaţionale nu pot fi direct aplicate.

b) în plan extern sunt esenţiale următoarele elemente:

I. calitatea normei internaţionale - aceasta trebuie să fie susceptibilă de aplicabilitate

directă:

1. să fie suficient de clară, de precisă.

2. să nu necesite măsuri naţionale pentru a fi aplicabilă direct;

3. să existe intenţia statelor de a conferi respectivului tratat aplicabilitate directă.

II. norma internaţională trebuie să fie în vigoare.

1 Potrivit acestui sistem dreptul internaţional este de aceeaşi natură ca şi dreptul intern; între cele două nu există nici o diferenţă. Lumea juridică este unitară deoarece şi dreptul este unul singur. Se susţine şi faptul că dreptul internaţional se aplică direct în ordinea juridică internă a statelor deoarece raporturile sunt unele de interpenetrare, fiind posibile datorită apartenenţei la un sistem unic fondat pe identitatea de subiecte şi de izvoare de drept. Se respinge orice formă de « recepţionare » formală a normelor internaţionale în ordinile juridice interne. Augustin Fuerea, Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 43 2 Potrivit teoriei dualiste există diferenţe fundamentale între dreptul internaţional şi dreptul intern, cele două ordini juridice fiind distincte una de cealaltă. Astfel, nu pot exista conflicte între normele interne şi cele internaţionale pentru că normele nu au acelaşi obiect de reglementare. Norma internă se aplică exclusiv în cadrul statului şi nu poate interveni în ordinea juridică internaţională, în timp ce, un tratat internaţional are efect şi în ordinea juridică internă numai dacă este ratificat, are loc o « naţionalizare » a tratatului, el fiind aplicat în calitate de drept intern. Ibidem, p. 43 şi p. 153

23

Aceasta semnifică faptul că statul respectiv şi-a exprimat consimţământul de a fi legat din

punct de vedere juridic prin acel tratat şi că acesta a intrat în vigoare, atât cu caracter general, cât şi

pentru respectivul stat.

Problema aplicabilităţii directe generează două efecte: vertical şi orizontal. Efectul vertical

se referă la raporturile între individ şi stat, iar efectul orizontal face referire la faptul că normele

privind drepturile omului produc efecte juridice şi în relaţiile directe între particulari.

Aşadar, în virtutea caracterului direct aplicabil al normelor internaţionale indivizii devin

beneficiari de drepturi direct, fără să mai fie nevoie ca acel stat să consacre respectivele drepturi şi

printr-un act normativ intern. Pot fi aplicate de regulă direct normele care consacră drepturi civile

şi politice, nu şi cele purtând asupra drepturilor economice, sociale şi culturale, care sunt norme

program, conţinând angajamente ale statelor de a lua măsuri la nivel intern, aplicabilitatea lor

depinzând direct de normele adoptate la nivel naţional.

7. Principiul superiorității normelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă

de normele dreptului intern. În planul dreptului internaţional chestiunea superiorităţii normelor

internaţionale este indiscutabilă, indiferent de natura acestora, deci inclusiv faţă de normele

constituţionale astfel încât în faţa unui organ internaţional aceasta va prevala. Mai mult faţă de

organismele internaţionale norma juridică internă are valoarea unui element de fapt, nu a unui

element de drept. Acest lucru semnifică faptul că un act sau fapt contrar unei norme internaţionale

privind drepturile omului este sancţionat la nivel internaţional, chiar dacă el, din punct de vedere al

dreptului intern este legal şi constituţional.

În planul dreptului naţional problema interesează doar dacă se recunoaşte normei

internaţionale aplicabilitate directă prin dreptul constituţional. Există astfel state care recunosc

tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului fie o poziţie supraconstituţională (superioară

ca forţă juridică legii fundamentale), fie constituţională (aceeaşi valoare juridică cu cea a

constituţiei), fie infraconstituţională, dar supralegislativă (inferioară ca valoare juridică constituţiei,

dar superioară legii), fie legislativă (pe acelaşi plan cu legea internă).

Consecinţa firească a acestui fapt este că nu întotdeauna şi nu în mod automat supremaţia

dreptului internaţional duce la înlăturarea dreptului intern, de exemplu, atunci când constituţia

conferă o valoare supralegislativă normei internaţionale. Trebuie subliniat însă faptul că

superioritatea normelor internaţionale în materie faţă de normele interne trebuie corelată cu

principiul subsidiarităţii analizat anterior, trebuie deci cercetat dacă norma internă nu oferă cumva

o protecţie sporită a drepturilor omului faţă de nivelul minim stabilit prin normele internaţionale.

În cazul în care există o protecţie sporită, prevalează norma internă. Astfel, în caz de conflict între

o normă internaţională privind drepturile omului şi o normă juridică internă se aplică întotdeauna

24

atât la nivel intern cât şi la nivel internaţional norma juridică mai favorabilă, fie ea internaţională

sau internă.

8. Principiul existenţei unor jurisdicţii internaţionale specializate. Dreptul internaţional

public la nivel internaţional nu se desfăşoară în faţa unor tribunale internaţionale întrucât foarte rar

se ajunge în situaţii contencioase. În materia drepturilor omului există însă tribunale specializate

pentru protejarea acestor drepturi şi pentru sancţionarea statelor care au încălcat aceste drepturi.

Astăzi există trei asemenea jurisdicţii: Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu sediul la

Strasbourg şi Curtea Interamericană a drepturilor omului cu sediul la Costa Rica, Curtea Africană a

drepturilor omului şi popoarelor. Trebuie observat că astfel de tribunale specializate în materia

drepturilor omului există doar la nivel regional, nu şi universal, datorită imposibilităţii ajungerii la

un acord între state în acest domeniu la nivel universal.

9. Rolul important al jurisprudenţei ca sursă a dreptului internaţional al drepturilor

omului. Dispoziţiile tratatelor internaţionale privind drepturile omului nu pot fi corect înţelese şi

aplicate în afara jurisprudenţei create, pe baza lor, de organele internaţionale de protecţie, întrucât

jurisprudenţa acestora interpretează, şi dacă este cazul chiar completează normele convenţionale.

În ceea ce priveşte Curtea europeană a drepturilor omului avem o jurisprudenţă deosebit de bogată

care a ajuns să facă corp comun cu Convenţia europeană a drepturilor omului, având deci forţă

juridică obligatorie.

10. Poziţia individului de subiect al dreptului internaţional al drepturilor omului.

Individul nu este în mod tradiţional subiect de drept internaţional public, întrucât această ramură de

drept se adresează doar statelor şi organizaţiilor internaţionale. În cazul protecţiei drepturilor

omului situaţia este diferită deoarece normele se adresează direct indivizilor creându-le în mod

direct drepturi în temeiul normelor juridice internaţionale.

Pe cale de consecință, ei pot invoca direct aceste drepturi în faţa organelor interne şi

internaţionale. Mai mult, individul participă la raporturile juridice internaţionale cu caracter

procedural, putând sesiza de exemplu direct Curtea europeană a drepturilor omului, în faţa căreia

se poate vorbi de o poziţie de egalitate a individului cu statul. Reţinem că individul nu va fi

niciodată în poziţie de pârât, ci doar de reclamant.

În concluzie, în materia drepturilor omului şi particularul este subiect de drept, deci

participant la raporturile juridice internaţionale.

25

§ 1.4 CATEGORII DE DREPTURI ALE OMULUI. CLASIFICAREA DREPTURILOR

OMULUI

Drepturile omului sunt prerogative recunoscute individului şi pe care acesta le poate invoca

pentru protejarea statutului său juridic. Acestea au evoluat de-a lungul timpului de la preocupări

esenţiale, precum dreptul la viaţă, la preocupări privind aspectele economice şi sociale ale vieţii.

I. Din punct de vedere cronologic drepturile omului se impart în următoarele categorii:

1. Drepturi civile şi politice – libertăţile individuale clasice, care au apărut prima dată la

nivelul dreptului intern, fiind consacrate prin declaraţiile de drepturi ale revoluţiilor burgheze.

Fiind din punct de vedere cronologic prima categorie de drepturi sunt considerate ca alcătuind

categoria drepturilor din prima generaţie. Ele sunt considerate libertăţi negative, presupunând o

obligaţie de abţinere de la incălcarea lor din partea statului. Ulterior aceste drepturi au căpătat şi o

dimensiune pozitivă prin obligaţia ce revine statului de a interveni (prin forța sa de coerciție)

pentru asigurarea respectării drepturilor.

2. Drepturile economice, sociale şi culturale asigură participarea individului la aceste

aspecte ale vieţii, fiind de natură să conducă la instaurarea în societate a unei democraţii

economice1. Au apărut tot în dreptul intern, fiind ulterior consacrate şi în sfera internaţională.

Aceste drepturi au apărut o dată cu consolidarea capitalismului, fiind în acelaşi timp drepturi ce

depind de nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Ele au preponderent o dimensiune pozitivă,

presupunând prestaţii din partea statului şi sunt de regulă drepturi program, consacrând obligaţii de

diligenţă a statelor, iar nu obligaţii de rezultat, realizarea drepturilor depinzând de nivelul de

dezvoltare al fiecărui stat. Drepturile economice, sociale şi culturale, spre deosebire de drepturile

civile şi politice nu au, în special la nivel internaţional, un caracter justiţiabil2. Statele comuniste

preferă afirmarea drepturilor economice, sociale şi culturale pentru a masca situaţia drepturilor

civile şi politice.

3. Drepturile de solidaritate, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezarmare, dreptul la un

mediu sănătos spre deosebire de celelalte drepturi au apărut direct la nivel internaţional. Aceste

drepturi îşi au sorgintea preponderent în zona statelor din lumea a treia pentru a deplasa obiectul

atenţiei de la situaţia precară a drepturilor din primele două generaţii, punând accent pe

solidaritatea internaţională.

1 Dennis Rouget, Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La Pensee Suvage, Paris, 2000, p. 61. 2 Corneliu-Liviu Popescu Op. cit., p. 6.

26

În ceea ce priveşte includerea drepturilor de solidaritate în categoria drepturilor omului

există o amplă dezbatere, dat fiind că acestea sunt vagi sub aspectul conţinutului şi nu este clar

cine sunt titularii drepturilor, neputându-se preciza cu certitudine dacă sunt drepturi individuale sau

drepturi colective, aparţinând statelor sau comunităţii internaţionale, nici cine sunt titularii

obligaţiilor corelative (statele, un grup de state, comunitatea internaţională)1.

II. În ordinea recunoașterii lor de către stat, drepturile se clasifică în trei generaţii:

1. Drepturile din prima generație au în vedere libertatea individuală și libertatea politică.

În această categorie se încadrează: dreptul de a alege și dreptul de a fi ales, siguranța individuală,

protecția împotriva arestării abuzive, libertatea de opinie, libertatea de exprimare.

2. Drepturile din generația a doua sunt drepturile cu caracter economic și social: dreptul

la grevă, drepturile sindicale, protecția socială pentru copii, bătrâni și persoane cu diyabilități,

dreptul la muncă, egalitatea între bărbați și femei.

3. Drepturile din generația a treia, numite și drepturi de solidaritate, au apărut în anii ’70

și se referă la dreptul la o natură nepoluată, protecția mediului și dreptul la pace.

Dacă în cazul drepturilor din prima generație statul trebuie să se abțină, să nu împiedice

exercitarea lor, în cazul drepturilor din generațiile următoare statul este dator să intervină, să

acționeze pentru ca aceste drepturi să fie realizate.

III. După criteriul destinatarului, adică prin raportare la persoanele beneficiare ale

protecţiei instituite, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului pot fi grupate în:

1. drepturi individuale care pot fi:

a. generale - se adresează tuturor oamenilor, precum dreptul la viaţă;

b. specifice - se adresează unor anumite categorii de persoane – copii, femei, apatrizi, etc.

2. drepturi colective – prevăzute pentru protejarea intereselor unui ansamblu de persoane,

titulare în mod colectiv ale drepturilor, cum sunt drepturile popoarelor sau ale minorităţilor. Astfel,

art. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prevede că

toate popoarele au dreptul de a dispune de ele însele, astfel că, în temeiul acestui drept, ele îşi

determină statutul politic şi îşi asigură libera dezvoltare economică, socială şi culturală. O

dispoziţie asemănătoare este înscrisă şi în art. 1 al Pactului internaţional privitor la drepturile

civile şi politice, care adaugă dreptul popoarelor de a dispune de bogăţiile şi resursele lor naturale,

fără însă a aduce atingere obligaţiilor ce decurg din cooperarea economică internaţională,

întemeiată pe principiul interesului reciproc.

Pe de o parte, titularii drepturilor colective nu dispun de mecanisme care să le permită

garantarea exerciţiului acestor drepturi, iar, pe de altă parte, nu este mai puţin adevărat că prin

1 Ibidem, p. 7.

27

respectarea unor drepturi colective, cum ar fi dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul

popoarelor la un mediu sănătos se asigură premisele esenţiale ale respectării drepturilor

individuale. În acelaşi timp, încălcarea masivă a unor drepturi strict individuale, cum ar fi dreptul

la viaţă, poate conduce la crime cu caracter colectiv, de exemplu genocidul1.

§ 1.5 DREPTURILE OMULUI – ASPECTE CARE LIMITEAZĂ APLICAREA

ACESTORA

Libertatea are sens numai în condițiile existenței limitei, deoarece pentru a se manifesta ea

trebuie să depindă de ceva. „Libertatea umană se interpreteayă într-un mănunchi de limite care

sunt condiția exercițiului ei, terenul pe care se manifestă ca libertate ingrădită și condiționată.”2

Unicul ţel în care autoritatea (puterea) în stat se poate exercita în mod legitim asupra oricărui

membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora3.

Aşadar, esenţial este ca în fiecare societate guvernantul să permită şi să apere o anumită stare de

libertate, folosind în acest scop şi în mod legitim autoritatea sa, indiferent care ar fi instrumentul

folosit pentru aceasta: forţa de constrângere, represiunea sau forţa de convingere.

Limita este un element de conținut al dreptului și este necesară pentru exercitarea sa.

Limitarea îngrădește exercitarea unui drept prin măsuri dispuse de autorități în vederea unui scop

legitim, a protejării altei valori. Într-o societate politică, individul renunţă la o parte din libertatea

sa în favoarea conservării libertăţii tuturor. Libertatea şi autoritatea ca practici de guvernare se află

într-o poziţie antagonică, se exclud reciproc. Fiecare dintre cele două concepte poate fi socotit

remediul celeilalte, în condiţiile în care surplusul de libertate ca şi excesul de autoritate sunt la fel

de nocive pentru societate, deoarece împiedică statul de la înfăptuirea misiunii sale fundamentale:

asigurarea binelui comun al tuturor cetăţenilor săi.

Din această perspectivă drepturile omului nu au acelaşi regim juridic. Există două

categorii de drepturi:

I. drepturi intangibile, care nu pot fi suprimate, suspendate sau limitate sub nici o formă.

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cea americană în materie, dar şi Pactul

privind drepturile civile şi politice recunosc ca fiind asemenea drepturi:

1 Dennis Rouget, Op. cit., p. 61 2 Marius Andreescu – Principiul proporționalității in dreptul constituțional, Editura C..H. Back, București, 2007, p. 298. 3 John Stuart Mill, Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 17.

28

1. dreptul la viaţă şi interzicerea pedepsei cu moartea1;

2. dreptul de a nu fi supus la tratamente inumane sau degradante;

3. dreptul de a nu fi adus în stare de sclavie;

4. dreptul la neretroactivitatea legii penale;

5. dreptul de a nu fi judecat şi condamnat de mai multe ori pentru aceeaşi faptă penală –

non bis in idem.

II. drepturi condiţionale, al căror exerciţiu poate fi circumstanţiat sau chiar limitat în

funcţie de anumite interese generale sau individuale.

Măsurile prin care, sub o formă sau alta se limitează exercitarea drepturilor omului se

numesc ingerinţe şi derogări.

A. Ingerinţele în exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului acestor

drepturi în situaţii obişnuite. Dreptul comun în materie este format din ingerinţele reglementate

pentru art. 8 -11 din Convenţia Europeană a drepturilor omului şi art. 2 Protocolul nr. 42 la aceeaşi

Convenţie, dar aproape orice drept poate fi supus ingerinţelor.

Pentru a putea limita exercitarea drepturilor omului printr-o ingerinţă trebuie să fie

îndeplinite cumulativ trei condiţii esenţiale:

1. măsura să fie prevăzută de legea naţională în materie, deci să existe o bază legală la

nivel intern, urmărindu-se astfel eliminarea arbitrariului.

Noţiunea de „lege” este autonomă în Convenţia europeană a drepturilor omului, ea are un

sens propriu care nu coincide în mod necesar cu sensul dat acestei noţiuni în sistemele naţionale.

Astfel, în Convenţie este avut în vedere sensul material, nu cel formal, înţelegând prin „lege” orice

sursă de drept, fie o lege propriu-zisă (act juridic al Parlamentului), fie un act administrativ

normativ, fie jurisprudenţa. Din interpretarea dată în jurisprudenţa Curţii europene rezultă însă

două condiţii pentru ca un act juridic să fie lege, în sens de convenţie:

a) previzibilitatea – Norma trebuie să fie suficient de clară, de precisă pentru ca

destinatarii să-şi poată conforma comportamentul prescripţiilor stabilite de aceasta;

b) accesibilitatea – Norma trebuie să fie adusă la cunoştinţa destinatarilor, de regulă prin

publicare.

1 Prin Protocolul nr. 13 al Convenţiei europene a drepturilor omului din 2002, intrat în vigoare la 1 iulie 2003 privitor la dreptul la viaţă nu este permisă nici un fel de derogare. Mai mult, prin acest Protocol în statele contractante pedeapsa cu moartea a fost abolită în mod absolut. România a ratificat acest Protocol prin Legea nr. 7/2003, publicată în M. Of. Nr. 27/20.01.2003 2 Art. 8 face referire la „Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, art. 9 la „Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie”, art. 10 la „ Libertatea de exprimare”, art. 11 la „Libertatea de întrunire şi de asociere”, iar art. 2 din Protocolul nr. 4 la „ Libertatea de circulaţie”.

29

2. măsura să urmărească un scop legitim1, adică fie să urmărească protejarea unor

interese de ordin general ce ţin de asigurarea integrităţii teritoriale a statului, a siguranţei naţionale, a

securităţii publice, fie protejarea vieţii sociale prin apărarea ordinii publice, prevenirea săvârşirii

unor infracţiuni, înfăptuirea justiţiei, fie apărarea drepturilor unei alte persoane sau a reputaţiei

acesteia.

3. măsura să fie necesară într-o societate democratică. Această condiţie presupune

existenţa a două elemente:

a) necesitatea măsurii – aceasta semnifică faptul că ingerinţa trebuie să fie singura cale

pentru apărarea acelor scopuri legitime ( de exemplu pentru înfăptuirea justiţiei este necesară

percheziţia sau dacă art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului consacră, ca şi

componentă a dreptului la un proces echitabil publicitatea dezbaterilor, el permite limitarea

acestuia în interesul moralei sau a ordinii publice, a securităţii naţionale, pentru protejarea

intereselor minorilor sau vieţii private a părţilor implicate).

b) proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit – ingerinţa trebuie să nu depăşească

rezonabilul, ea nu poate fi disproporţionată, deoarece trebuie să se menţină un echilibru între

interesele particulare şi cele generale. Verificarea acestei condiţii se face în primul rând de către

autorităţile naţionale care decid ingerinţa, întrucât se află cel mai aproape de realităţile interne. Din

acest punct de vedere autorităţile naţionale dispun de o anumită marjă de apreciere, care se

plasează însă sub controlul Curţii europene a drepturilor omului.

B. Derogările de la exercitarea drepturilor omului reprezintă restrângerea exerciţiului

acestor drepturi în situaţii excepţionale, de exemplu stare de război, pericole care ameninţă viaţa şi

existenţa naţiunii. În aceste situaţii interesul general ajunge să prevaleze asupra drepturilor

individuale. Acest fapt nu înseamnă înlăturarea totală a legalităţii, a democraţiei şi a respectării

drepturilor omului. Legalitatea ordinară nu e înlocuită cu arbitrariul, ci cu o legalitate de criză.

Aceste măsuri excepţionale (derogările) se justifică numai cât timp situaţiile de criză există,

iar statul şi democraţia sunt în pericol. Art. 15 din Convenţia europeană condiţionează validitatea

măsurii derogatorii de următoarele elemente:

1. să existe efectiv o situaţie excepţională, război sau alt pericol grav care ameninţă viaţa

naţiunii. Deci cauza care determină această situaţie excepţională poate fi o cauză socială (război,

rebeliune) sau o cauză naturală (de ex. cutremur);

2. respectarea strictă a scopului impus, acela de salvare a vieţii naţiunii şi nu a altui

scop;

1 Scopurile legitime sunt enumerate limitativ în art. 8-11 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 2 din Protocolul nr. 4 al aceleiaşi Convenţii, variind uşor de la un articol la altul.

30

3. derogarea să fie necesară absolut şi proporţională scopului urmărit – prin această

măsură urmărindu-se salvarea naţiunii şi a instituţiilor democratice;

4. luarea unor astfel de măsuri să nu ducă la crearea unor discriminări între diverse

categorii de persoane;

5. derogările să nu pună în discuţie drepturile intangibile;

6. măsura să nu contravină celorlalte obligaţii internaţionale ale statului;

7. măsura să fie notificată internaţional imediat de către statul care o aplică,

secretariatului organizaţiei internaţionale în cadrul căreia tratatul respectiv a fost încheiat.

Atât Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, precum şi Convenţia

europeană şi cea americană în materie autorizează statele semnatare să suspende exerciţiul

drepturilor pe care aceste tratate le proclamă în caz de război sau în situaţia apariţiei unui pericol

public excepţional, de natură a ameninţa independenţa sau securitatea unui stat, cum ar fi

catastrofe sau calamităţi naturale, lovitură de stat, etc.

ÎNTREBĂRI DE AUTOEVALUARE

1. Analizați și definiţi noţiunea de drepturi ale omului.

2. Care sunt categoriile de drepturi ale omului?

3. Cum poate fi explicat fenomenul de internaţionalizare a drepturilor omului?

4. Enumerați și analizați principiile care guvernează dreptul internaţional al drepturilor omului.

5. Prezentaţi diferenţele între noţiunile de „ingerinţă” şi „derogare”.

TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Noţiunea juridică de drepturi ale omului face referire la:

a) dreptul obiectiv al drepturilor omului;

b) drepturile obiective;

c) drepturile naturale.

2. Dreptul internaţional al drepturilor omului protejează fiinţa umană:

a) în timp de război;

31

b) în timp de pace;

c) în orice situaţie.

3. Teoria drepturilor naturale afirmă că drepturile sunt preponderent:

a) negative;

b) subiective;

c) pozitive.

4. Noţiunea de „libertate” pune accentul pe:

a) obligaţia statului de a acţiona;

b) demnitate;

c) neintervenţia statului.

5. În materia drepturilor omului este aplicabil:

a) principiul reciprocităţii;

b) principiul superiorităţii dreptului internaţional al drepturilor omului faţă de dreptul intern;

c) principiul subsidiarităţii.

6. Subsidiaritatea reprezintă:

a) intervenţia comunităţii internaţionale în protecţia şi garantarea drepturilor omului numai atunci

când în plan intern mecanismele similare au acţionat necorespunzător;

b) instituirea unui regim de ordine publică internaţională în materia drepturilor omului de la care

nu se poate deroga;

c) aplicabilitatea directă a normelor internaţionale în materia drepturilor omului în dreptul intern.

7. Drepturile de solidaritate:

a) au apărut direct la nivel internaţional;

b) sunt drepturi de generaţia a doua;

c) cuprind drepturile individuale şi drepturile colective.

8. Pentru a putea limita exercitarea drepturilor printr-o ingerinţă trebuie să fie îndeplinită

următoarea condiţie:

a) măsura prin care se limitează un drept să fie necesară într-o societate democratică;

b) să existe efectiv o situaţie excepţională;

c) măsura prin care se limitează un drept să fie notificată internaţional.

32

CAPITOLUL 2. IZVOARELE INTERNAȚIONALE DE

PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI. PRINCIPALELE

DOCUMENTE PRIN CARE SUNT INSTITUITE ȘI PROTEJATE

DREPTURILE OMULUI

§ 2.1. IZVOARE CONVENȚIONALE

§ 2.1.1 Clasificarea izvoarelor conveționale de protecție internațională a drepturilor omului

§ 2.1.2 Documente internaţionale de garantare a drepturilor omului § 2.2. IZVOARE CUTUMIARE

§ 2.3. IZVOARE JURISPRUDENȚIALE

§ 2.4. ALTE IZVOARE

OBIECTIVE

• Însușirea noţiunii de „izvor de drept internaţional de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului”;

• Cunoaşterea categoriilor de izvoare internaţionale în materia drepturilor omului;

• Învățarea formelor variate sub care se prezintă izvoarele convenţionale, cele mai importante izvoare de drept internaţional al drepturilor omului;

• Explicarea noţiunii de cutumă internaţională şi perceperea diferenţei de forţă juridică între „cutumă”, în sens general şi „cutumă internaţională”înn materia drepturilor omului;

• Însuşirea principiului că în domeniul drepturilor omului jurisprudenţa face corp comun cu textul tratatutului pe care îl dezvoltă;

• Cunoaşterea celorlalte izvoare internaţionale ale drepturilor omului în afara celor clasice, chiar dacă forţa juridică a acestora este redusă.

33

Pentru a produce efectele scontate, conținutul și esența dreptului trebuie să-și găsească

mijloace potrivite de exprimare. In general, noțiunea de izvor de drept are două accepțiuni: izvor

de drept in sens material și izvor de drept în sens formal . Izvoarele materiale ale dreptului se mai

numesc și izvoare reale care determină acțiunea legiuitorului și dau naștere unor reguli izvorâte din

necesitățile practice (cadrul natural, cadrul social – politic, factorul uman). Izvoarele formale ale

dreptului reprezintă forme de exprimare ale normei de drept.

In materia protecției internaționale a drepturilor omului, izvoarele internaţionale de

consacrare şi de protecţie a drepturilor omului sunt formele de exprimare a normelor juridice care

consacră şi garantează, în planul dreptului internaţional public, drepturile omului.

Clasificăm aceste izvoare în: izvoare convenţionale, izvoare cutumiare, izvoare

jurisprudenţiale şi alte izvoare.

§ 2.1. IZVOARE CONVENȚIONALE

§ 2.1.1 Clasificarea izvoarelor conveționale de protecție internațională a

drepturilor omului

Sursele convenţionale sunt cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al

drepturilor omului şi reprezintă tratatele care consacră şi garantează drepturile omului, aşadar

acordurile încheiate în scris între state ori între state şi organizaţii internaţionale, oricare ar fi

denumirea lor particulară: pact, convenţie, cartă, protocol, etc.

Există mai multe criterii de clasificare a tratatelor:

a) după legătura cu problematica drepturilor omului:

1. tratate specializate în domeniul drepturilor omului;

2. tratate nespecializate, dar care au legătură cu domeniul drepturilor omului; de ex. tratate

constitutive ale unor organizaţii internaţionale, care au în obiectul de activitate şi problematica

drepturilor omului.

b) după sfera de aplicare teritorială distingem:

34

1. tratate internaţionale cu valoare universală, ceea ce semnifică faptul că orice stat din

lume are vocaţie de a deveni parte la acel tratat (tratatele internaţionale adoptate în cadrul

O.N.U.);1

2. tratate internaţionale regionale, deschise doar statelor dintr-o anumită parte a globului

(tratatele internaţionale adoptate la nivel regional european, interamerican şi african)2.

Normele juridice cuprinse în tratatele internaţionale trebuie să fie conforme cu cele

cuprinse în tratatele universale.

c) după obiectul lor identificăm:

a) tratate internaţionale generale, care se referă la ansamblul drepturilor omului;

b) tratate internaţionale specializate care se referă fie la un anumit drept, fie la o anumită

categorie de beneficiari.

Combinând ultimele două criterii rezultă patru tipuri de tratate:

I. tratate internaţionale cu vocaţie universală, cu valoare generală, cum sunt: Pactul

internaţional referitor la drepturile civile şi politice căruia i s-au adăugat 2 protocoale facultative,

primul referitor la admiterea plângerilor individuale, iar cel de-al doilea la interzicerea pedepsei cu

moartea, şi Pactul Internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale3.

II. tratate cu valoare universală specializate, de exemplu: Convenţia împotriva torturii şi

a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante4 (se referă la un anumit drept) şi

Convenţia privind drepturile copilului5 (vizează o anumită categorie de beneficiari).

III. tratate internaţionale cu vocaţie regională şi valoare generală6

La nivel regional european au fost consacrate Convenţia pentru apărarea drepturilor

omului şi a libertăţilor fundamentalei7, cu cele 14 protocoale, vizează drepturile civile şi politice şi

1 Multe organizaţii cu caracter universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi O.N.U. , să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal este faptul dacă ea este sau nu, conform statutului său, deschisă tuturor statelor şi nu dacă toate statele au devenit membre. Raluca MIGA-BEŞTELIU, Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 13 2 Organizaţiile regionale sunt constituite potrivit principiului contiguităţii geografice şi se caracterizează printr-un grad mai înalt de omogenitate faţă de organizaţiile universale datorită sistemelor lor politice compatibile şi bazei economice şi culturale asemănătoare. Raluca MIGA-BEŞTELIU, Op. Cit. , p. 14 3 Ambele Pacte au fost adoptate prin aceeaşi Rezoluţie a Adunării Generale a O.N.U. – nr. 2200A (XX) din aceeaşi zi, 16 decembrie 1966, şi au intrat în vigoare, cu excepţia unor prevederi, la 23 martie 1976 primul, respectiv la 3 ianuarie 1976, în întregime al doilea. 4 Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984 şi a intrat în vigoare la 26 iunie 1987. A fost ratificată de România prin Legea nr. 19/1990, publicată în M. Of. nr. 112/10.10.1990 5 Convenţia a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989 şi a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 18/1990, republicată în M. Of. nr. 314/13.06.2001 6 Există şi o Convenţie a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a Comunităţii statelor independente din fosta U.R.S.S., deschisă spre semnare la 26 mai 1995 şi intrată în vigoare la 11 august 1998, care consacră drepturi şi libertăţi, dar nu instituie un mecanism de control al aplicării lor la fel de eficace ca cel existent în cadrul Consiliului Europei, Corneliu BÂRSAN, Op. cit., p. 50 7 Cunoscută sub denumirea de Convenţia europeană a drepturilor omului, adoptată sub egida Consiliului Europei, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. România a semnat Convenţia şi

35

Carta socială europeană1, cu 3 protocoale adiţionale2, la nivel regional american a fost adoptată

Convenţia americană relativă la drepturile omului3, la nivel regional african - Carta africană a

drepturilor omului şi ale popoarelor4 şi la nivelul lumii arabe - Carta arabă a drepturilor

omului5.

IV. tratate cu vocaţie regională, specializate sunt Convenţia-cadru pentru protecţia

minorităţilor naţionale6, Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina7 (însoţită de

Protocolul adiţional privind interdicţia clonării umane intrat în vigoare la 1 martie 2001 şi de

Protocolul adiţional privitor la transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană din 24

ianuarie 2002, neintrat încă în vigoare), Convenţia pentru protejarea persoanelor faţă de

prelucrarea automatizată a datelor cu caracter personal8, etc.

§ 2.1.2 Documente internaţionale de garantare a drepturilor omului

A. Tratate internaţionale cu vocaţie universală, cu valoare generală

I. Carta Naţiunilor Unite. La 25 aprilie 1945, la San Francisco, s-au deschis lucrările

Conferinţei Naţiunilor Unite, având ca scop principal elaborarea Cartei ONU şi, implicit,

constituirea Organizaţiei mondiale. La 26 iunie 2005, Carta ONU a fost semnată de reprezentanţii

celor 50 de state participante la conferinţă, care au calitatea de membri fondatori ai ONU.

Carta Naţiunilor Unite a fost adoptată în scopul creerii condiţiilor necesare pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, a justiţiei şi a respectării obligaţiilor care decurg din

tratatele internaţionale. În realizarea acestor ţeluri, se reafirmă credinţa în drepturile fundamentale

Protocoalele sale adiţionale în vigoare la acea dată la 7 octombrie 1993, o dată cu depunerea instrumentelor de aderare la statutul Consiliului Europei. Convenţia a fost ratificată prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135/31.05.1994 şi a intrat în vigoare pentru România la data de 20 iunie 1994, dată la care instrumentele de ratificare au fost depuse la Secretariatul general al Consiliului Europei 1 Carta adoptată în cadrul Consiliului Europei, a fost semnată la Torino la 18 octombrie 1961 şi a fost revizuită la 3 mai 1996 la Strasbourg. A intrat în vigoare în această nouă formă la 1 iulie 1999. România a ratificat Carta socială europeană revizuită prin Legea nr. 74/1999, publicată în M. Of. nr. 193/4.05.1999 2 Se impune prezentarea diferenţei între protocoalele de revizuire şi protocoalele adiţionale. Protocoalele de revizuire (sau de amendare) sunt intim legate de tratatul de bază, făcând corp comun cu acesta, ajungând să-şi piardă individualitatea. Pentru intrarea lor în vigoare este nevoie ca toate statele parte la tratatul de bază să devină părţi la protocoalele de amendare; noile state care vor să adere la tratatul de bază trebuie să adere şi la protocoaele de revizuire. Protocolul adiţional este mai puţin legat de tratatul de bază şi intră în vigoare când se întruneşte un număr mai mic de ratificări; noile state pot să adere fie numai la tratatul de bază, fie şi la tratat şi la protocolul adiţional. 3 A fost semnată la San Jose, în Costa Rica, la 22 noiembrie 1969, de state membre ale Organizaţiei Statelor Americane şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. 4 A fost adoptată la Nairobi, la 27 iunie 1981 în cadrul Organizaţiei Unităţii Africane. 5 A fost adoptată la 15 septembrie 1994, neintrată încă în vigoare 6 Adoptată în cadrul Consiliului Europei, la Strasbourg, la 1 februarie 1995 şi intrată în vigoare la 1 martie 1998. 7 Adoptată la 4 aprilie 1997 în cadrul Consiliului Europei. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 17/2001, publicată în M. Of. nr. 103/28.02.2001. 8 Adoptată la 28 ianuarie 1981 în cadrul Consiliului Europei şi intrată în vigoare la 1 octombrie 1985.

36

ale omului, în demnitatea şi valoarea persoanei umane, în egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi

femeilor, precum şi a naţiunilor mari şi mici.1 Organizaţia Naţiunilor Unite s-a constituit oficial în

cursul aceluiaşi an, la 24 octombrie, prin ratificarea Cartei ONU de către China, Franţa, Marea

Britanie, SUA, URSS şi de către majoritatea semnatarilor.

Conform Cartei, ONU a reprezentat expresia hotărârii ţărilor de a preveni o nouă

conflagraţie mondială, de a menţine pacea şi securitatea internaţională, de a dezvolta relaţii

prieteneşti între state, de a realiza cooperarea pentru soluţionarea problemelor economice, sociale,

culturale şi umanitare cu care se confruntă omenirea şi de a promova şi încuraja respectarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau

religie.

Articolul 1 aliniatul (3) al Cartei Naţiunilor Unite declara următorul scop ca fiind unul

dintre obiectivele O.N.U.: „Realizarea cooperării internaţionale în soluţionarea problemelor

internaţionale de natură economică, socială, culturală sau umanitară, şi promovarea şi încurajarea

respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,

limbă sau religie.”

Articolele 55 şi 56 ale Cartei Naţiunilor Unite prevăd obligaţiile O.N.U. şi ale statelor

membre care împreună, dar şi separat, vor crea condiţiile de stabilitate şi de bunăstare necesare

unor legături paşnice şi prieteneşti între naţiuni, întemeiate pe respectarea principiului egalităţii în

drepturi ale popoarelor şi a dreptului de a dispune de ele însele. Pentru realizarea acestor ţeluri,

statele membre ale O.N.U. se obligă să promoveze: „ ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a

braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea problemelor

internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi al altor probleme conexe şi

cooperare internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea universală şi efectivă a

drepturilor omului şi libertăţile fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă,

religie.”

Carta Naţiunilor Unite aduce ca noutate prin conţinutul său internaţionalizarea

drepturilor omului, acestea devenind obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al

reglementărilor interne ale statelor. Faptul că un stat care a ratificat Carta nu poate susţine că

drepturile omului ca subiect cad sub incidenţa exclusivă a jurisdicţiei interne nu înseamnă totuşi că

orice încălcare a drepturilor omului de către un stat membru al O.N.U. este o problemă de interes

internaţional. Înseamnă însă că şi în cazul absenţei unor obligaţii asumate printr-un tratat un stat nu

mai poate afirma ca prejudicierea propriilor săi cetăţeni, indiferent în ce proporţie sau cât de

sistematic s-ar produce, este o problemă ce ţine exclusiv de jurisdicţia sa internă. Carta reprezintă

1 Doina Micu, Garantarea drepturilor omului, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998, p.6.

37

un tratat internaţional multilateral, iar statele care sunt părţi la ea recunosc drepturile omului aşa

cum sunt consacrate în cuprinsul dispoziţiilor acesteia.

II. Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale și Pactul cu privire

la drepturile civile şi politice1. Ele au intrat în vigoare la 23 martie 1976, după ce 35 de state2 -

numărul necesar pentru ca Pactele să intre în vigoare – au fost ratificate ambele documente. În

ultimii ani aceste număr a crescut semnificativ, iar la sfârşitul anului 1994 se ajunsese la aproape

130 de state părţi la aceste instrumente.3

Pactele definesc în norme juridice drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,

enunţate în Declaraţia Universală din 10 decembrie 1948, precum şi restricţiile admise la

exercitarea acestora.mCele două pacte au prevederi de substanţă comune: preambulul, art. 1, 3 şi 5

fiind aproape identice.

În Preambul se reaminteşte obligaţia fiecărui stat de a promova şi respecta drepturile

omului, demnitatea inerentă tuturor membrilor familiei umane ca fundament al libertăţii, dreptăţii

şi păcii în lume.

În prima parte (art. 1), se afirmă caracterul universal al drepturilor popoarelor de a

dispune de ele însele şi invită statele părţi să înlesnească realizarea acestui drept şi să îl respecte.

Partea a doua cuprinde dispoziţii cu caracter general, între care angajamentul statelor părţi

de a acţiona pentru ca exercitarea deplină a drepturilor, recunoscute prin Pacte, să fie asigurată fără

discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de măsuri de ordin legislativ şi

de a nu suprima drepturile, decât în vederea promovării bunăstării generale într-o societate

democratică. În acest sens, art. 3 din cele două Pacte reafirmă dreptul egal pe care îl au femeile şi

bărbaţii în ceea ce priveşte exercitarea drepturilor lor economice, sociale şi culturale, respectiv

civile şi politice, iar art. 5 prevede garanţii împotriva suprimării sau restrângerii drepturilor omului,

dincolo de restricţiile prevăzute în Pacte.

În partea a treia a fiecărui Pact sunt înscrise drepturile specifice la care se referă, cu

detalieri de conţinutului acestora şi garanţiile corespunzătoare.

În ceea ce priveşte Pactul privind drepturile civile şi politice, catalogul drepturilor

enumerate aici este elaborat cu specificitate juridică mai mare şi conţine mai multe drepturi decât

Declaraţia Universală. Astfel, dispoziţiile de fond ale Pactului cuprind drepturi noi cum ar fi:

• dreptul fiecărei persoane private la libertate de a fi “tratată cu umanitate şi cu respectarea

demnităţii inerente persoanei umane (art. 10)”; 1 Discuţiile au durat timp de peste 10 ani şi în 1966, Adunarea Generală a ONU, în cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, a adoptat1 şi deschis spre semnare şi ratificarea Statelor două Pacte internaţionale cu privire la drepturile omului: „Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale” şi „Pactul cu privire la drepturile civile şi politice”. 2 România a ratificat cele două Pacte prin Decretul nr.2/1974. 3 Statele Unite au ratificat “Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice” în 1992.

38

• dreptul de a nu fi întemniţat pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o

obligaţie contractuală (art. 11);

• dreptul oricărui copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă,

religie, origine naţională, socială, avere sau naştere, de a fi ocrotit de familie, societate şi

stat (art. 24).

O importantă completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor minorităţilor

etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura de „propria lor viaţă culturală, de a profesa

şi practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limbă” (art. 27). Dar se omit unele drepturi

enumerate în Declaraţie: dreptul la proprietate, dreptul de a căuta azil şi de a beneficia de azil în

alte ţări, precum şi dreptul la o naţionalitate.

Pactul recunoaşte printre drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului: dreptul la viaţă, inerent

persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar şi în legătură cu acesta

condiţiile minime prevăzute în legislaţie referitoare la pedeapsa cu moartea (art. 6); Interzicerea

torturilor, a tratamentelor inumane inclusiv ca persoana umană să fie supusă fără consimţământul

său unei experienţe medicale sau ştiinţifice (art. 7); interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 8)

de menţionat că nu se consideră muncă forţată sau obligatorie: munca prestată de un deţinut sau de

un condamnat eliberat condiţionat în baza unei hotărâri judecătoreşti, serviciul militar obligatoriu;

serviciul executat în cazuri de forţă majoră sau de catastrofe, precum şi alte servicii prestate în

baza obligaţiilor cetăţeneşti; dreptul la libertatea şi securitatea personală, cu menţiunea că nimeni

nu poate fi privat de libertatea sa, decât pentru motive legale şi în conformitate cu procedurile

prevăzute de lege şi cu respectarea tuturor garanţiilor judiciare prevăzute în Pact: condiţiile

arestării, dreptul la apărare, judecata, recursul, dreptul de a fi despăgubit în cazul arestării sau

deţinerii ilegale (art. 9), tratamentul în stare de privare de libertate, etc. (art. 10); dreptul unei

persoane care se află legal pe teritoriul unui stat de a circula liber şi de a-şi alege reşedinţa, inclusiv

libertatea de a părăsi orice ţară, chiar ţara sa şi de a se reîntoarce în propria ţară (art. 12); dreptul

unui străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat în mod arbitrar şi

condiţiile expulzării pentru motive de securitate naţională (art. 13); egalitatea în faţa justiţiei, cu

toate garanţiile judiciare în cazul proceselor penale: prezumţia de nevinovăţie, informarea asupra

acuzaţiei ce i se aduce, pregătirea apărării, celeritatea judecării, asistarea de către un avocat,

interogarea martorilor, asigurarea gratuită a unui interpret, interzicerea de a fi forţat să-şi

recunoască vina, dreptul de recurs şi de graţiere, principiul non bis in idem (art. 14),

neretroactivitatea legilor penale, aplicarea pedepsei mai uşoare, etc.; dreptul fiecărei persoane de a

i se recunoaşte personalitatea juridică (art. 16); protecţia împotriva imixtiunilor arbitrare sau

ilegale în viaţa privată, familială, domiciliu sau corespondenţă sau împotriva atingerilor aduse şi

39

reputaţiei (art. 17); dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei, a religiei, cu toate elementele din

Declaraţia Universală şi cu menţiunea că libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate

fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi

sănătăţii publice sau morale, precum şi a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale celorlalte

persoane (art. 18); libertatea de opinie şi exprimare, care poate fi supusă anumitor limitări

prevăzute expres de lege şi necesare pentru respectarea drepturilor şi reputaţiei altora şi pentru

apărarea securităţii naţionale, ordinii publice, sănătăţii şi moralităţii publice (art. 19); dreptul de

întrunire paşnică (art. 21) şi asociere, inclusiv de a constitui sindicate (art. 22), drepturi limitate

doar de interesul securităţii naţionale, al siguranţei publice, al ordinii, sănătăţii şi moralităţii

publice sau de drepturile altora (art. 21); dreptul femeii şi al bărbatului de a se căsători şi de a-şi

întemeia o familie (art. 23); dreptul şi posibilitatea fără discriminări şi fără restricţii nerezolvabile a

oricărui cetăţean de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanţi

liber aleşi, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi ales şi dreptul de a avea acces la funcţiile publice

din ţara sa (art. 25); dreptul oricărei persoane la o ocrotire egală din partea legii (art. 26); alături de

aceste drepturi şi libertăţi enunţate, Pactul consacră şi un drept de protecţie colectiv, în art. 20, care

interzice orice propagandă în favoarea războiului, precum şi „orice îndemn la ură naţională, rasială

sau religioasă care constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violenţă.”

Pactul referitor la drepturile civile şi politice obligă statele părţi să asigure imediat1

drepturile proclamate şi să ia toate măsurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligaţia

generală de respectare şi garantare a tuturor drepturilor enunţate în Pact este prevăzută în art. 2

astfel: „statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte şi să garanteze tuturor indivizilor

care se găsesc pe teritoriul lor şi ţin de competenţa lor drepturile recunoscute în prezentul Pact, fără

nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie politică sau orice altă opinie,

origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.”

Obligând astfel statele să adopte toate măsurile necesare pentru aplicarea şi garantarea

drepturilor consacrate, Pactul le permite, în acelaşi timp să suspende sau să limiteze exercitarea

acestora, în anumite situaţii, introducând o clauză de derogare. Prin această „clauză”, prevăzută în

art. 4 li se dă posibilitatea statelor părţi ca „în timp de pericol public ameninţând existenţa naţiunii”

să suspende toate drepturile cu excepţia a şapte dintre ele: dreptul la viaţă (art. 6), dreptul de a nu fi

torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradate (art.7), dreptul de a

nu fi ţinut în sclavie sau servitute (art. 8, paragraf 1 şi 2), dreptul de a nu fi întemniţat pentru

neexecutarea unei datorii contractuale (art. 11), dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau

omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în

1 Dr. I. Cloşcă, Dr. I. Suceavă, p. 69.

40

momentul în care au fost săvârşite (art. 15), dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice (art.

16) şi dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.

În practică, îndeosebi în statele care nu au o justiţie solidă şi independentă, prevederile care

permit derogări şi alte limitări sunt frecvent invocate pentru a justifica nerespectarea obligaţiilor

de către acele guverne care încalcă drepturile omului.1

Pactul înfiinţează, prin art. 28, un Comitet al drepturilor omului, căruia îi sunt conferite

diverse atribuţii menite să asigure respectarea de către statele părţi a obligaţiilor asumate prin

ratificarea tratatului.

Pactul privind drepturile civile şi politice este însoţit de Protocolul facultativ care prevede

competenţa Comitetului de a primi şi examina comunicările provenind de la persoane aflate sub

jurisdicţia statelor părţi la Pact, care pretind că sunt victime ale unor violări ale drepturilor enunţate

în acest tratat.

Protocolul, adoptat ca tratat separat, a fost adoptat şi deschis spre semnare şi ratificare în

acelaşi timp cu cele două Pacte, pentru o mai bună asigurare a îndeplinirii scopului Pactului şi a

aplicării prevederilor sale.

Art. 1 prevede faptul că pot deveni părţi la Protocol numai statele care sunt părţi la Pactul

internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, iar prin achiesarea la acest Protocol, statele

părţi recunosc competenţa Comitetului de a primi şi examina sesizările particularilor.

Protocolul nu a intrat în vigoare, datorită neratificării de către minimum 10 state, însă

procedura se poate aplica de către Comisia Drepturilor Omului a ONU şi Consiliul Economic şi

Social. La sesiunea a 44-a a Adunării Generale din 1989, a fost adoptat un nou Protocol facultativ2

la acest Pact, Protocol pentru abolirea pedepsei cu moartea. Deschis spre semnare la 15 decembrie

1989, el a intrat în vigoare la 11 iulie 1991. Potrivit statutului său, el este considerat a fi o

prevedere adiţională a Pactului privind drepturile civile şi politice.

Elaborarea tratatului a pornit de la convingerea că „abolirea pedepsei cu moartea contribuie

la promovarea demnităţii umane şi dezvoltarea progresivă a drepturilor omului (preambul, paragraf

1) şi a fost rezultatul unor dispoziţii deja consacrate în unele instrumente internaţionale care

garantează dreptul la viaţă.”

Se prevede, în primul rând (art. 1), că din momentul în care un stat ratifică Protocolul „nici

o persoană care intră sub jurisdicţia sa nu va fi executată” şi, în al doilea rând, fiecare stat parte are

obligaţia de a lua măsurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub incidenţa

jurisdicţiei sale. Singura rezervă care ar putea fi formulată la Protocol, „cu ocazia ratificării sau

1 Th. Buergenthal, Renate Weber,, p. 32. 2 Ratificat de România prin Decretul - lege nr. 6/1990 pentru abolirea pedepsei cu moartea, pentru modificarea şi abrogarea unor prevederi din Codul Penal şi a altor acte normative.

41

aderării”, ar permite „aplicarea pedepsei cu moartea în timp de război în urma unei condamnări

pentru o crimă de natură militară, de o gravitate extremă.” Statul care formulează o asemenea

rezervă are obligaţia să comunice Secretarului General al Organizaţiei Naţiunilor unite, cu ocazia

ratificării sau aderării, legislaţia sa internă care se aplică în timp de război, precum şi, dacă este

cazul, momentul programării şi ridicării stării de război pe teritoriul său.

Pactul cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale conţine o listă mult mai lungă

şi mai cuprinzătoare de drepturi economice, sociale şi culturale decât Declaraţia Universală, pentru

a realiza „idealul fiinţei umane libere, eliberată de teamă şi mizerie”. Astfel se recunoaşte

următoarele drepturi: dreptul la muncă (art. 6), dreptul la condiţiile de muncă juste şi favorabile,

incluzând dreptul la un salariu echitabil, dreptul la securitatea şi igiena muncii, la odihnă şi timp

liber, la concedii plătite şi remunerarea zilelor de sărbătoare; dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a

face parte din acesta, dreptul la grevă, la securitatea socială, inclusiv la asigurări sociale, dreptul la

protecţia familiei, dreptul la un standard de viaţă satisfăcător, dreptul la sănătate fizică şi mintală,

dreptul la educaţie, dreptul de a participa la viaţa culturală.

Pactul nu face doar o simplă enumerare a acestor drepturi, ci le şi descrie şi le defineşte în

mod detaliat, indicând şi măsurile ce ar trebui luate pentru a obţine înfăptuirea acestor drepturi.

Caracteristic în acest sens este art. 6. În acest articol se recunoaşte dreptul pe care-l are orice

persoană „de a obţine posibilitatea să-şi recâştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau

acceptată”, iar paragraful 2 dispune că „măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va

lua spre a asigura deplina exercitare a acestor drepturi, trebuie să includă orientarea şi pregătirea

tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi tehnici potrivite pentru a asigura o

dezvoltare economică, socială şi culturală constantă.”

Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu-şi asumă obligaţia de a-l pune imediat în

practică, de a-I conferi un efect imediat, aşa cum se întâmplă în cazul Pactului privind drepturile

civile şi politice, ci se obligă să ia măsuri „utilizând la maximum deplina înfăptuire a acestor

drepturi” (art. 2(1)). Aşadar, drepturile economice, sociale şi culturale nu pot fi asigurate în lipsa

unor resurse economice şi tehnice, a educaţiei şi planificării şi în multe cazuri, fără cooperarea

internaţională.

Pactul privind drepturile economice, sociale şi culturale nu conţine prevederi referitoare la

un sistem de plângeri interstatale sau individuale. Însă, în art. 16 (al.1) prevede o procedură

conform căreia statele părţi se angajează să prezinte „rapoarte asupra măsurilor pe care le-au

adoptat şi asupra progreselor obţinute în asigurarea respectării drepturilor recunoscute în Pact.” De

asemenea, Pactul ca atare nu înfiinţează un Comitet Special pentru examinarea rapoartelor, ci

42

stipulează doar că aceste rapoarte trebuie adresate Secretarului General al ONU, care le va

transmite, în copie, spre examinare Consiliului Economic şi Social.

Cele două Pacte reflectă experienţa istorică, potrivit căreia cadrul cel mai adecvat, care

creează cele mai bune condiţii politice, juridice, economice şi sociale pentru exercitarea drepturilor

omului este statutul naţional, creat ca urmare a realizării drepturilor popoarelor de a dispune de ele

însele.

B. Tratate cu valoare universală specializate

I. Convenţia cu privire la prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid a fost adoptată de

Adunarea Generală a O.N.U. în 1948, fapt determinat de exterminarea a milioane de evrei şi a

altor membri ai unor grupuri naţionale în timpul celui de-al doilea război mondial. Convenţia

declară că genocidul reprezintă o crimă de drept internaţional, indiferent dacă este săvârşit pe timp

de pace sau pe timp de război. Crima de război diferă de simpla încălcare a dreptului internaţional,

aceasta din urmă atrăgând răspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fără a implica

răspunderea penală a unei persoane, în timp ce crima de război reprezintă o infracţiune gravă

pentru care făptuitorul individual poate fi pedepsit. Convenţia defineşte genocidul ca fiind

comiterea unor anumite acte cu intenţia de a distruge, în întregime sau parţial, un grup naţional,

etnic, rasial, sau religios. Actele care constituie genocid sunt:

• a ucide membrii ai grupului;

• a cauza grave vătămări corporale sau mentale membrilor grupului;

• a impune în mod deliberat grupului condiţii de viaţă de natură a cauza distrugerea sa

psihică în întregime sau parţial;

• a impune măsuri menite să împiedice naşterile în cadrul grupului;

• transferarea forţată a copiilor unui grup la un alt grup.

II. Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare

rasială a fost adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. în 1965. România a aderat la Convenţie la

14 iulie 1970. Convenţia interzice discriminarea rasială, pe care o defineşte ca fiind orice

diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă întemeiată pe rasă, culoare, ascendenţă sau origine

naţională sau etnică, care are ca scop sau efect distrugerea ori compromiterea recunoaşterii,

folosinţei sau exercitării în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale în

domeniile politic, economic, social şi cultural sau în alt domeniu al vieţii publice. Convenţia

condamnă orice propagandă şi toate organizaţiile care se inspiră din idei sau teorii bazate pe

superioritatea unei rase şi care justifică sau încurajează astfel discriminarea rasială şi cere statelor

43

părţi să adopte măsuri pentru eliminarea şi sancţionarea actelor de discriminare.1 Statele părţi la

convenţie trebuie: să se abțină de la acte sau practici de discriminare rasială, să nu încurajeze, să

nu apere sau să sprijine discriminarea rasială, practicată de o persoană sau o organizaţie, să ia

măsuri oficiale pentru reexaminarea politicii guvernamentale naţionale şi locale şi să abroge, să

modifice sau să anuleze legile şi regulamentele care duc la discriminarea rasială și să favorizeze

organizaţiile şi mişcările integraţioniste multirasiale.

III. Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei

a fost adoptată de Adunarea generală a O.N.U. în 1979 şi a definit discriminarea faţă de femei ca

fiind orice distincţie, excludere sau restricţie bazată pe sex şi care are ca efect sau scop de a

compromite sau distruge recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea de către femei, indiferent de

starea lor matrimonială pe bază de egalitate a femeilor şi bărbaţilor, a drepturilor omului şi a

libertăţilor fundamentale în domeniile politic, economic, social, cultural şi civil, sau în orice alt

domeniu. România a ratificat Convenţia la 26 noiembrie 1981.

Convenţia cere statelor ca ele să promoveze o politică de natură să elimine discriminarea

faţă de femei, prin măsuri legislative şi de altă natură. Astfel de măsuri sunt: înscrierea în

constituţiilor statelor a egalităţii în drepturi a femeii cu bărbatul; sancţionarea de către state a

practicilor discriminatorii faţă de femei. Convenţia cere statelor părţi să adopte măsuri pentru

eliminarea prejudecăţilor şi a practicilor cutumiare bazate pe ideea de inferioritate sau

superioritate a unuia dintre sexe (art.5). Statelor le mai revine obligaţia de suprimare, sub orice

formă, a comerţului şi a exploatării prostituţiei feminine (art.6).

IV. Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau

degradante. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat acest tratat în anul 1984. Scopul acestei

convenţii a constat în prevenirea şi sancţionarea oricărui act de tortură comis „de către un agent al

autorităţii publice sau orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu

consimţământul expres sau tacit al unor asemenea persoane” şi a definit tortura ca fiind orice act

prin care o durere sau suferinţă ascuţită, fizică sau mentală, sunt în mod intenţionat aplicate unei

persoane în scopul, în special, de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau

mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act comis de ea sau de o terţă persoană sau este bănuită că la

comis, de a o intimida sau face presiuni asupra ei sau asupra unei terţe persoane, sau pentru

oricare alt motiv bazat pe o formă oarecare de discriminare (art.1).2 Convenţia mai prevede că

orice persoană victimă a torturii, are dreptul să se plângă autorităţilor competente ale statului şi de

1 M.Niciu, op.cit.,p.221 2 Alina Dumitraşcu - Genocidul şi tratamentele neomenoase, Teză de doctorat Universitatea “Nicolae Titulescu”, Şcoala Doctorală, Bucureşti 2010.

44

a obţine reparaţii şi despăgubiri. În cazul când victima a murit, urmaşii ei au dreptul la o

indemnizaţie.

V. Convenţia privind drepturile copilului a fost adoptată de către Adunarea Generală a

O.N.U. în anul 1989. România a ratificat Convenţia la 27 septembrie 1990 prin Legea nr. 18

publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 109 din 28 septembrie 1990 republicată în Monitorul

Oficial al României Partea I, nr. 314 din 13 iunie 2001.1

Convenţia defineşte copilul ca fiind orice fiinţă umană, sub vârsta de 18 ani, cu excepţia

cazurilor când, în baza legii aplicabilă copilului, majoratul este stabilit sub această vârstă (art.1).

Ea precizează că familia este mediul natural pentru creşterea şi bunăstarea copiilor, motiv pentru

care ei trebuie să crească în familia lor, într-o atmosferă de fericire, dragoste şi înţelegere.

Principiul călăuzitor al Convenţiei este enunţat în art.3 alin.(1) care precizează că în toate acţiunile

care privesc copiii, fie că sunt întreprinse de instituţii de ocrotire publice sau private, instanţe de

judecată, autorităţi administrative sau organisme legislative, se va avea în vedere în primul rând

interesul copilului.

Convenţia prevede următoarele obligaţii care revin statelor părţi la ea: să vegheze ca

funcţionarea instituţiilor, serviciilor şi lăcaşelor care au responsabilităţi faţă de copii şi asigură

protecţia lor, să fie conforme cu normele fixate de către autorităţile competente; să vegheze ca nici

un copil să nu fie separat de părinţii săi, cu excepţia cazului când această separaţie este în interesul

copilului; să garanteze copiilor protecţia şi îngrijirile necesare; să protejeze copiii împotriva

folosirii ilicite a stupefiantelor sau substanţelor psihotrope; să protejeze copiii împotriva oricărei

forme de exploatare sexuală şi violenţă sexuală; să împiedice răpirea, vânzarea şi comerţul cu

copii în acest scop, etc.

Se mai precizează că statele recunosc responsabilitatea şi obligaţia părinţilor, a membrilor

familiei şi a comunităţii de a da copilului orientare şi sfaturi (art.5). De asemenea, se afirmă

principiul potrivit căruia ambii părinţi au o răspundere comună pentru creşterea şi dezvoltarea

copilului (art.18). Copiilor handicapaţi trebuie să li se asigure o viaţă plină şi decentă, care să

asigure participarea lor la viaţa colectivităţii din care fac parte (art.23). Copii aparţinând

minorităţilor etnice, religioase sau lingvistice au dreptul la propria viaţă culturală, de a practica

propria religie şi de a folosi propria limbă (art.3).

D. Tratate regionale cu valoare generală

I. Convenţia Europeană a drepturilor omului. În perioada de după cel de-al doilea

război mondial, alături de actele internaţionale cu caracter de universalitate privind drepturile

1 Doina Balahur - Protecţia Europeană a drepturilor omului – Suport de curs, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” – Iaşi, Centrul de Studii Europene.

45

fundamentale ale omului, au fost adoptate mai multe acte internaţionale regionale, în această

materie. Aceste acte regionale nu vin doar să reafirme drepturile fundamentale prevăzute şi

reglementate în actele internaţionale cu caracter de universalitate, dar le şi dezvoltă şi le

completează, prin adaptarea lor la condiţiile specifice ale regiunii în care se aplică.1

Un astfel de act regional îl constituie Convenţia Europeană a drepturilor omului, act

adoptat în anul 1950 în cadrul Consiliului Europei. Convenţia reafirmă faptul că scopul

Consiliului Europei îl constituie realizarea unei uniuni cât mai strânse între statele membre şi că

unul dintre mijloacele de realizare a acestui scop este protejarea şi dezvoltarea drepturilor omului.

România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.

Aceasta a deschis calea petiţiilor individuale în faţa CEDO din partea persoanelor fizice şi juridice

române.

Convenţia Europeană din 1950 reglementează numai drepturi civile şi politice ale

omului, cum ar fi: dreptul fiecărei persoane la viaţă; nimeni nu va fi supus torturii şi nici la

pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; nimeni nu poate fi ţinut în sclavie sau

şerbie, nici să fie forţat să execute o muncă obligatorie; dreptul fiecărei persoane la libertate şi

siguranţă; dreptul omului de a i se respecta viaţa particulară, de familie; inviolabilitatea

domiciliului şi a corespondenţei; dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă;

libertatea de întrunire şi de asociere; dreptul bărbatului şi a femeii de a întemeia o familie. Totuşi,

o precizare trebuie făcută în legătură cu dreptul fiecărei persoane la viaţă, şi anume că moartea nu

era considerată ca fiind contrară acestui drept, atunci când ea este rezultatul recurgerii la forţă,

pentru apărarea unei persoane împotriva unei violenţe ilegale, pentru efectuarea unei arestări

legale, ca şi în cazul împiedicării evadării unei persoane, sau pentru reprimarea, conform legii, a

unei răscoale sau a unei insurecţii.

De-a lungul timpului care a trecut de la adoptarea ei, Convenţia a fost completată prin mai

multe Protocoale adiţionale, acestea consacrând printre altele unele drepturi cum ar fi: dreptul la

proprietate; dreptul la învăţătură; nimeni nu poate fi lipsit de libertate pe considerentul că nu

poate îndeplini o obligaţie contractuală; este interzis exilul forţat al propriilor cetăţeni, precum şi

expulzarea colectivă a străinilor; abolirea pedepsei cu moartea.

II. Carta socială europeană. La fel ca şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a

fost elaborată sub auspiciile Consiliului Europei. Ea completează Convenţia, care garantează

numai drepturile civile şi politice, stabilind un sistem european regional de protecţie pentru

drepturile economice şi sociale. Carta a intrat în vigoare în anul 1965.

1 M. Niciu, op.cit., p.233.

46

Carta proclamă o listă de 19 categorii de drepturi şi principii, incluzând dreptul la muncă, la

condiţii prielnice de muncă, la muncă în condiţii de siguranţă, la remuneraţie echitabilă, la

organizare în sindicate, şi la negociere colectivă. Carta consacră dreptul la protecţie al copiilor,

tinerilor şi femeilor angajate. Sunt de asemenea recunoscute dreptul familiei la protecţie socială,

juridică şi economică, dreptul mamelor şi al copiilor la protecţie socială şi economică, şi dreptul

lucrătorilor imigranţi şi al familiilor lor la protecţie şi asistenţă. Este de asemenea statuat dreptul la

pregătire şi recuperare al persoanelor handicapate fizic sau psihic şi dreptul de a desfăşura

activităţi lucrative pe teritoriul altor state părţi la acest tratat.

III. Carta Organizației Statelor Americane1. Sistemul american de protecţie a drepturilor

omului a cunoscut o evoluţie interesantă. El a început prin a avea o fizionomie proprie, pentru ca

apoi să se alinieze, în liniile sale esenţiale, celui european. De altfel, trebuie menţionat faptul că

preocupările instituirii unui sistem instituţionalizat de protecţie a drepturilor omului pe continentul

american le preced pe cele europene în materie. Într-adevăr preambulul Cartei OSA prevede

printre altele, că „misiunea istorică a Americii este aceea de a oferi omului un pământ al libertăţii

şi un mediu favorabil deplinei sale dezvoltări a personalităţii sale şi realizării justelor lui

aspiraţii”. De aceea, Carta porneşte de la voinţa de a consolida, pe acest continent, în cadrul unor

instituţii democratice, „un regim al libertăţii individuale şi de justiţie socială, bazat pe respectarea

drepturilor fundamentale ale omului”.

Pornind de la aceste premise la 2 mai 1948, la Bogota a fost adoptată Declaraţia americană

a drepturilor şi îndatoririlor omului. Aşadar, această Declaraţie precede Declaraţia Universală a

ONU, adoptată la 10 decembrie 1948, şi se distinge de ea prin enunţarea unor îndatoriri ale omului,

dar se aseamănă prin faptul că are caracter declarator, fiind lipsită de un mecanism de

constrângere care să asigure controlul asigurării respectării dispoziţiilor sale de către statele

semnatare2. Reţinem însă faptul că Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului este

primul document care proclamă în plan internaţional, dar regional, drepturi ale omului.

Declaraţia consacră atât drepturi civile şi politice, cât şi drepturi economice, sociale şi

culturale, foarte asemănătoare cu cele cuprinse în Declaraţia Universală, însă, spre deosebire de

sistemul ONU şi de sistemul european de protecţie a drepturilor omului, care consacră doar în

general îndatoriri ale omului, Declaraţia americană stabileşte şi câteva îndatoriri concrete: datoria

faţă de societate, faţă de copii şi părinţi; datoria de a se instrui; datoria de a vota;datoria de a

respecta legea; datoria de a fi utili comunităţii şi naţiunii; datoria de a plăti taxele; datoria de a

munci, datoria de a se abţine de la activităţi politice într-o ţară străină.

1 Carta a fost adoptată la Bogota, Columbia, la 30 aprilie 1948, şi a intrat în vigoare în anul 1951 2 Corneliu Bârsan, Op. Cit, pp. 50-51.

47

Pasul următor a fost făcut prin crearea Comisiei interamericane a drepturilor omului în

19591, în baza unei rezoluţii fără forţă obligatorie, adoptată în cadrul unei reuniuni consultative.

Totuşi, prin comportamentul statelor participante, care au dorit crearea ei, Comisia a dobândit la

acel moment o bază legală de facto. Abia prin adoptarea Protocolului de la Buenos Aires, în 1967

a fost instituţionalizată formal Comisia interamericană a drepturilor omului, prin amendarea

corespunzătoare a Cartei Organizaţiei Statelor Americane.

Principalele atribuţii ale Comisiei, ca organism al Cartei, constau în a promova respectarea

şi apărarea drepturilor omului în spaţiul american şi a servi, în acest domeniu, ca organ consultativ

al organizaţiei. Reţinem aşadar crearea acestui prim organism interamerican de protecţie a

drepturilor omului, cu o competenţă, încă limitată.

El va fi încadrat într-un sistem de protecţie în domeniu instituit prin Convenţia americană

privitoare la drepturile omului2. Potrivit art. 33 din Convenţie, organele instituite spre a controla

modul în care statele semnatare îşi îndeplinesc obligaţiile asumate sunt: Comisia interamericană a

drepturilor omului şi Curtea americană a drepturilor omului.

Evoluţia prezentată mai sus conduce la concluzia că, în cazul Comisiei interamericane a

drepturilor omului putem vorbi de două funcţii distincte: una care subsumează atribuţiile sale în

raport cu toate statele membre ale OSA, ca organism al Cartei, şi una care subsumează atribuţiile

sale în raport cu statele părţi ale Convenţiei, ca organism al acesteia.

În Preambulul Convenţiei statele semnatare recunosc principiul potrivit căruia drepturile

fundamentale ale omului nu derivă din apartenenţa juridică a individului la un anumit stat;

acestea au la bază înseşi atributele fiinţei umane, care justifică protecţia lor internaţională, ca o

completare a protecţiei prevăzută de legislaţia internă a statelor americane.

Cât priveşte sursele de inspiraţie ale Convenţiei, preambulul menţionează explicit Carta

OSA, Declaraţia americană a drepturilor omului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, şi,

deşi nu face referire directă la Convenţia europeană în materie, şi aceasta a constituit o sursă de

inspiraţie, în special în privinţa sistemului instituţional de control pe care îl instituie.

Convenţia reglementează dreptul la recunoaşterea calităţii de subiect de drept a oricărei

persoane, dreptul la viaţă, dreptul la integritatea persoanei, interzicerea sclaviei, libertatea

1 Comisia a început să funcţioneze efectiv în 6 iunie 1960, după alegerea membrilor săi de către Consiliul Permanent – organul executiv – al OSA. 2 Convenţia a fost semnată la 22 noiembrie 1969 la San Jose, în Costa Rica, de către 12 state membre ale OAS şi a intrat în vigoare la 18 iulie 1978. Nu toate statele membre OSA sunt părţi la Convenţie. Astfel, SUA au semnat Convenţia la 1 iunie 1977, dar nu au ratificat-o ; de asemenea Canada, Santa-Lucia, St. Kitts şi Nevis, St. Vincent nu au semnat-o, iar Trinidad-Tobago, deşi a semnat şi ratificat Convenţia, a denunţat-o la 26 mai 1998. Astfel, la 31 octombrie 2002 existau 24 de state părţi la Convenţie, şi anume : Argentina, Barbados, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Dominica, Republica Dominicană, Ecuador, San Salvador, Granada, Guatemala, Haiti, Honduras, Jamaica, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Surinam, Uruguay, Venezuela, Corneliu BÂRSAN, Op. Cit., pp. 52-53.

48

persoanei, dreptul la un proces echitabil, principul legalităţii incriminării şi al neretroactivităţii

legii penale, dreptul la despăgubiri în caz de condamnare pe nedrept, dreptul la onoare şi reputaţie,

libertatea de conştiinţă şi religie, libertatea de gândire şi exprimare, libertate de reuniune şi

asociere, dreptul de proprietate. De asemenea, Convenţia recunoaşte dreptul la protecţia familiei,

dreptul la nume, la naţionalitate, libertatea de mişcare şi dreptul la reşedinţă, principiul egalităţii în

faţa legii şi altele. La aceste drepturi reglementate de Convenţie trebuie adăugate şi cele cuprinse

în protocoalele adiţionale1.

IV. Carta africană a drepturilor omului şi ale popoarelor, a fost adoptată in anul 1981,

la Nairobi, Cartă care intră în vigoare abia în 1986, în prezent fiind ratificată de 53 de state

africane. Carta constituie izvorul sistemului african de protecţie a drepturilor omului care faţă de

sistemele european şi cel american, prezintă două deosebiri: proclamă şi drepturi ale popoarelor,

pe de o parte, iar pe de alta consacră şi obligaţii ale indivizilor2.

Drepturile individuale sunt cele clasice: dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie,

dreptul de a nu fi supus torturii, egalitatea şi protecţia egală în faţa legii, libertatea şi securitatea

personală, dreptul la un proces echitabil, libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, libertatea de

informare şi de exprimare, libertatea de circulaţie, libertatea de reuniune, dreptul de proprietate.

Carta consacră şi dreptul de a participa la activitatea publică şi unele drepturi sociale, precum

dreptul la muncă, la sănătate şi la educaţie.

Drepturile colective (ale popoarelor) consacrate de Cartă pornind de la particularităţile

spaţiului african, marcat profund de procesul de decolonizare, dar şi de conflictele care au urmat

acestuia şi de dorinţa de constituire a unor state naţionale după modele europene sunt3:

- dreptul la egalitate al popoarelor, întrucât nimic nu poate justifica dominaţia unui popor

de către altul;

- dreptul la autodeterminare în domeniile politic, economic şi social, cu alte cuvinte dreptul

la existenţă al fiecărui popor, drept imprescriptibil şi inalienabil;

- dreptul popoarelor colonizate sau oprimate de a se elibera de sub dominaţie recurgând la

orice mijloc recunoscut de comunitatea internaţională; ele au chiar dreptul la asistenţă din partea

statelor părţi la Cartă în lupta lor pentru eliberare;

- dreptul de liberă dispoziţie asupra bogăţiilor şi resurselor naturale, drept ce trebuie

exercitat în interesul exclusiv al populaţiilor; astfel, în caz de expropriere, poporul are dreptul la

legitima recuperare a bunurilor sale precum şi la o indemnizaţie adecvată; mai mult, statele părţi se

1 Cele două Protocoale adiţionale la Convenţia interamericană sunt Protocolul referitor la drepturile economice, sociale şi culturale semnat la 17 noiembrie 1988 şi intrat în vigoare la 16 noiembrie 1999 şi Protocolul privitor la abolirea pedepsei cu moartea semnat la 8 iunie 1990 şi intrat în vigoare la 28 august 1991. 2 Corneliu Bârsan, p. 61. 3 Steian Scaăunas, p. 128.

49

angajează să elimine orice formă de exploatare economică străină, mai ales cea practicată de

monopolurile internaţionale;

- dreptul la dezvoltare economică, socială şi culturală, statele bucurându-se în mod egal de

patrimoniul comun al umanităţii;

- dreptul la pace naţională şi internaţională, în acest scop statele părţi angajându-se să

interzică persoanelor care au drept de azil să desfăşoare activităţi subversive îndreptate împotriva

ţării lor de origine sau a oricărei alte ţări parte la Cartă. De asemenea se interzice ca teritoriile lor

să fie utilizate ca bază pentru activităţi subversive sau teroriste îndreptate împotriva oricărui stat

parte la Cartă.

- dreptul la un mediu înconjurător satisfăcător, propice dezvoltării.

Carta africană este singura convenţie internaţională în domeniu care menţionează şi

îndatoririle individului faţă de familie şi societate, faţă de stat şi de alte colectivităţi recunoscute de

lege şi faţă de comunitatea internaţională. De asemenea fiecare individ are îndatorirea de a-şi

respecta semenii fără nici o discriminare, de a întreţine cu ei relaţii care să permită promovarea

salvgardării şi întărirea respectului şi toleranţei reciproce. Trebuie să menţionăm totuşi că aceste

obligaţii sunt însă mai degrabă de natură morală şi socială decât juridică.

Sistemul de control al respectării drepturilor consacrate de Carta africană este asemănător

celui american şi celui european existent până la 1 noiembrie 1998. El constă din două organe:

Comisia africană a drepturilor omului şi popoarelor şi Curtea africană a drepturilor omului şi

popoarelor.

IV. Carta arabă a drepturilor omului, care a devenit tratat internaţional în 1994, dar care

până în prezent nu a fost ratificată de nici un stat al Ligii.

Carta subliniază tradiţiile islamice de egalitate şi de frăţie şi reglementează o categorie

largă de drepturi civile, politice, precum şi unele drepturi economice şi sociale, cum ar fi drepturile

sindicale şi dreptul la grevă. Deşi marchează un progres evident privitor la protecţia drepturilor

individuale în statele arabe, unele dintre dispoziţiile sale, în special cele privitoare la aplicarea

pedepselor corporale admise de legea islamică – shari`a1 – cum ar fi flagelarea, mutilarea sau

lapidarea, precum şi cele privitoare la statutul de inferioritate al femeii pe care aceleaşi norme îl

consacră, sunt în vădită contradicţie cu intenţia lăudabilă a iniţiatorilor Cartei şi dispoziţiile din

tratatele universale în domeniu. 1 În legătură cu acest aspect Curtea Europeană s-a pronunţat foarte clar, în sensul că un partid politic ce urmăreşte instaurarea Sharia în Turcia, cu dificultate ar putea fi considerat o asociaţie care acţionează pentru realizarea idealurilor democratice. Este dificil de asemenea să te declari respectuos faţă de democraţie şi drepturile omului şi să susţii un regim bazat pe Sharia, care se demarcă net de valorile apărate prin Convenţie, în special cele privitoare la normele de drept penal şi procedură penală şi la locul ce revine femeii în ordinea juridică şi în toate domeniile publice şi private, conform normelor religioase.Cauza Refah Partisi (Partidul prosperităţii) şi alţii c/Turcia din 13 februarie 2003

50

Însă cel mai uimitor aspect al Cartei este absenţa oricărui mecanism de control al aplicării

dispoziţiilor sale. Se precizează doar că statele vor alege un Comitet de experţi în domeniul

drepturilor omului, competent să examineze rapoartele anuale sau trianuale întocmite de acestea,

fără a se determina precis conţinutul lor. De reţinut că nu este prevăzută nici o posibilitate de

sesizare a Comitetului de către persoane fizice sau de către organizaţii neguvernamentale

privitoare la pretinse încălcări ale drepturilor omului reglementate de Cartă.

§2.2. Izvoarele cutumiare

Cutuma internaţională, ca practică generală, constantă, relativ îndelungată şi repetată a

statelor şi considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie reprezintă în cadrul protecţiei

internaţionale a drepturilor omului o sursă de drept.

Cutuma are două elemente:

a) elementul material (constând în practica îndelungată, constantă şi repetată)

b) elementul psihologic (considerarea acestei practici ca fiind obligatorie de către

subiectele dreptului internaţional public)1.

Dreptul internațional al drepturilor omului, fiind o ramură recentă a dreptului internațional

nu are prea multe cutume, este un domeniu in care majoritatea izvoarelor de drept sunt scrise.

Totuși, în materia drepturilor omului există cutume precum: interzicerea sclaviei, interzicerea

genocidului, egalitatea după sex, interzicerea torturii. Aceste norme juridice au aşadar pe lângă o

valoare convenţională şi una cutumiară, devenind astfel obligatorii şi impunându-se şi pentru

statele care nu sunt parte la tratatele internaţionale conţinând respectivele norme juridice.

§2.3. Izvoarele jurisprudenţiale

Jurisprudenţa internaţională reprezintă o importantă şi vastă sursă a protecţiei internaţionale

a drepturilor omului. Jurisprudenţa elaborată de organele instituite prin anumite tratate

internaţionale face corp comun cu textul tratatului. În numeroase cazuri, interpretarea şi aplicarea

corectă a normelor convenţionale nu sunt posibile decât în lumina jurisprudenţei dezvoltate pe

baza acestora. Dar ce se înţelege prin jurisprudenţă, potrivit accepţiunii internaţionale a

1 Corneliu Liviu POPESCU, Op. cit. p. 29

51

termenului? Jurisprudenţa desemenează ansamblul soluţiilor cu caracter juridic pronunţate de

organe internaţionale cu atribuţii în materia drepturilor omului.

Jurisprudenţa poate să provină de la tribunalele internaţionale specializate în materia

drepturilor omului, şi anume Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea Interamericană a

drepturilor omului şi Curtea Africană a drepturilor omului şi popoarelor.

Există însă şi organisme nespecializate în materie, deci tribunale internaţionale care nu au

ca rol principal protecţia drepturilor omului. Este vorba aici de Curtea Internaţională de Justiţie,

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi de tribunalele penale internaţionale ad hoc

(Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie care funcţionează la Haga şi Tribunalul

Internaţional pentru Rwanda cu sediul la Arucha, Tanzania)1.

Însă locul cel mai important îl ocupă jurisprudenţa Curţii europene, întrucât aceasta

interpretează, explică şi, dacă este cazul, completează dispoziţiile Convenţiei şi ale Protocoalelor

acesteia. Dispoziţiile Convenţiei nu mai pot fi interpretate şi aplicate decât cu referire sistematică

la jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului. Sistemul creat astfel este deci un sistem mixt,

care îmbină elementul de drept continental (bazat pe legea scrisă, adică pe Convenţia europeană) şi

elementul de drept anglo-saxon (bazat pe precedentul judiciar, adică pe jurisprudenţa Curţii). S-a

format astfel un bloc de convenţionalitate, format din două elemente, Convenţia şi Protocoalele la

aceasta pe de o parte şi jurisprudenţa Curţii, pe de altă parte, ambele elemente având forţă juridică

obligatorie şi constituind sursă de drept2.

§2.4. Alte izvoare

În afara surselor clasice convenţionale, jurisdicţionale şi cutumiare mai există şi alte

categorii de izvoare ce pot fi clasificate astfel:

A) după forţa lor juridică distingem: surse cu forţă juridică propriu-zisă – hard law şi

surse cu valoare declaratorie– soft-law.

B) după modul de adoptare aceastea se împart în: acte interne adoptate de organe ale unor

organizaţii internaţionale şi acte cu caracter politic şi juridic.

În practică cele două criterii se combină rezultând următoarele situaţii:

1 Cele două Tribunale Internaţionale sunt organe subsidiare ale Consiliului de Securitate al O.N.U., create în 1993, repectiv 1994. 2 Corneliu Liviu POPESCU, Op. Cit., p.31.

52

1. În primul rând există actele interne adoptate de organe ale unor organizaţii

internaţionale, cu forţă juridică propriu-zisă prin care se creează organe subsidiare ale unor

organizaţii internaţionale, se atribuie competenţe unor organe ori se stabilesc proceduri de protecţie

a drepturilor omului în faţa unor organe ale organizaţiilor internaţionale.

În acest sens amintim: Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. 428 din 14 decembrie 1950

prin care se adoptă Statutul Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, Statutul

Tribunalului Internaţional pentru fosta Iugoslavie, adoptat de Consiliu de Securitate al O.N.U. la

25 mai 1993, cu modificărle ulterioare, Regulamentul Curţii europene a drepturilor omului adoptat

de aceasta la 1 noiembrie 1998 şi intrat în vigoare la 4 noiembrie 1998.

2. În al doilea rând există acte interne adoptate de organe ale unor organizaţii

internaţionale, cu caracter declarativ (soft-law), adică acele acte a căror forţă juridică este mult

inferioară celei a surselor obişnuite ale protecţiei internaţionale a drepturilor omului.

În cadrul O.N.U. un tratat internaţional în materia drepturilor omului este deseori precedat

de un act declarator.

Astfel, interpretarea tratatului internaţional se face şi în lumina actului de soft-law care l-a

precedat, acest act având o valoare juridică indirectă, de interpretare, el fiind indicat expres uneori

în preambului tratatelor internaţionale. Exemplul cel mai semnificativ este însuşi actul care

marchează naşterea protecţiei internaţionale a drepturilor omului, Declaraţia universală a

drepturilor omului, care nu este un tratat intdernaţional, ci o rezoluţie adoptată de Adunarea

Generală a O.N.U., un act de soft-law. Valoarea ei juridică este însă crescută de frecventa referire

la ea, atât în preambului multor tratate internaţionale, cât şi în constituţiile naţionale.

Alte documente care se încadrează în această categorie sunt: recomandările Organizaţiei

Internaţionale a Muncii, Declaraţia privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor

naţionale sau etnice, religioase ori lingvistice, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U.

din 1992.

3. În ultimul rând se regăsesc actele cu caracter politic şi juridic în materia drepturilor

omului, adică acte internaţionale adoptate în cursul unor conferinţe sau alte reuniuni internaţionale,

desfăşurate sau nu în cadrul unor organizaţii internaţionale.

Aceste documente fac de asemenea parte din soft-law, având o forţă juridică redusă.

Indicăm cu titlu de exemplu următoarele acte: Actul Final al Conferinţei de la Helsinky, adoptat în

cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, la 1 august 1975, Declaraţia şi

Programul de acţiune adoptate de Conferinţa mondială asupra drepturilor omului de la Viena, din

25 iunie 1993, Carta de la Paris pentru o nouă Europă adoptată în cadrul C.S.C.E în 1990, etc.

53

Declarația universală a drepturilor omului. Pentru a acoperi lacuna creată prin faptul

că nu a fost definit conceptul de drepturile ale omului şi aceste drepturi nu au fost enunţate în

Carta O.N.U., la Conferinţa de la San Francisco s-au făcut propuneri pentru a se anexa acestui

document o „Cartă a drepturilor” sau o „Declaraţie a drepturilor esenţiale ale omului”, însă acestea

nu s-au materializat. Aceste idei au fost reînnoite la următoarea reuniune a ONU, iar Comisia

pentru drepturile omului a ONU, creată în 1945, a fost însărcinată să elaboreze o „Cartă

internaţională a drepturilor omului.” Comisia a realizat că va fi relativ uşor să adopte un text cu

caracter declarativ, dar că va fi mult mai dificil să se ajungă la un acord privind formularea unui

tratat cu putere juridică. De aceea, Comisia a decis să elaboreze mai întâi o declaraţie, iar apoi să

înceapă pregătirea unuia sau mai multor proiecte de tratate. Rezultatul lucrărilor Comisiei s-a

concretizat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată în sesiunea a II-a a Adunării

Generale a ONU la 10 decembrie 1948, fiind considerată, aşa cum se arată în preambulul acesteia:

idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate naţiunile în ceea ce priveşte drepturile

omului.

Votul a fost obţinut cu o largă majoritate care dădea impresia că s-a realizat cu succes

reconcilierea diverselor concepte ale drepturilor omului. Astfel, din cele 48 de state care au luat

parte, 40 s-au pronunţat pentru, 8 s-au abţinut şi nu s-a înregistrat nici un vot împotrivă. În

realitate, acest succes a fost aparent pentru că Declaraţia nu a fost atât de larg admisă, deoarece nu

avea forţă juridică de constrângere. Ea era analizată ca o rezoluţie, având o simplă valoare de

recomandare şi nu ca un tratat. Votul nu implica, aşadar decât un simplu angajament moral de a i

se conforma, deci eventuala nerespectare nu era sancţionată decât prin dezaprobarea publică

naţională şi internaţională. În acest sens, cu prilejul adoptării acestui important document,

preşedintele Adunării Generale preciza: „Declaraţia nu este decât o primă etapă, căci ea nu este o

convenţie în virtutea căreia diferitele state ar fi obligate să observe şi să aplice drepturile

fundamentale ale omului. Ea nu prevede nici punerea în executare. Reprezintă totuşi un progres

important în lungul proces de evoluţie. Acest document este întărit prin autoritatea pe care i-o dă

opinia ansamblului Naţiunilor Unite şi milioanele de persoane, bărbaţi, femei, copii din toate

părţile lumii, vor căuta în ea un ajutor, un ghid şi o inspiraţie.”

În doctrină, Declaraţia a fost considerată de unii ca fiind o interpretare autentică a

clauzelor Cartei ONU, iar pentru alţii, care au invocat drept argument larga adeziune a statelor la

acest document şi influenţa pe care a avut-o asupra organizaţiilor internaţionale, principiile

esenţiale au devenit drept internaţional cutumiar.

Datorită importanţei juridice şi politice dobândite de-a lungul anilor, Declaraţia stă alături

de Magna Carta, Declaraţia franceză a drepturilor omului şi Declaraţia de independenţă a Americii,

54

ca un reper fundamental în lupta omenirii pentru libertate şi demnitate umană. Declaraţia

Universală a Drepturilor Omului este primul document internaţional cuprinzător din sfera

drepturilor omului, adoptat de o organizaţie internaţională universală. Ea porneşte de la necesitatea

unui standard minim, care să fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei concepţii comune

despre drepturile omului şi libertăţile acestuia.

În primul alineat al Preambulului este înscrisă ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente

tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul

libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume.”

Declaraţia are în vedere condiţia umană în ansamblu, incluzând atât libertatea cuvântului

şi a convingerilor, cât şi eliberarea de teamă şi mizerie; în acest sens, exprimându-se hotărârea

popoarelor de a favoriza progresul societăţii şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, în cadrul unei

libertăţi mai mari.

Declaraţia Universală a Drepturilor omului fundamentează necesitatea „ca drepturile

omului să fie ocrotite de autoritatea legii”, reliefând importanţa unei concepţii comune despre

aceste drepturi şi libertăţi, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a

promova, în colaborare cu organizaţia, respectul universal şi efectiv faţă de drepturile omului şi

libertăţile lui fundamentale.

Tot în Preambulul Declaraţiei sunt indicate două mijloace de acţiune în procesul de

promovare a drepturilor omului: pe de o parte, aplicarea şi garantarea de către organele şi

structurile statale „prin măsuri progresive de ordin naţional şi internaţional”, iar pe de altă parte,

învăţământul şi educaţia, care “să dezvolte respectul pentru aceste drepturi.”

La baza drepturilor omului sunt ataşate câteva principii. Printre acestea se numără şi

principiul egalităţii în drepturi, enunţat în art. 1, în care se arată că „toate fiinţele umane se nasc

libere şi egale în demnitate şi în drepturi; ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se

comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii.”

În art. 2, este înscris principiul potrivit căruia fiecare om are dreptul de a se prevala de

drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de deosebire de rasă, culoare, sex, limbă sau

religie.

Principiul consacrat în art. 28 plasează drepturile omului în contextul firesc, adăugând că

„fiecare este îndreptăţit la o ordine socială şi internaţională în care drepturile şi libertăţile conţinute

în această Declaraţie să poată fi pe deplin realizate.”

Declaraţia Universală proclamă, ca standarde universale, drepturile esenţiale, atât din

categoria drepturilor civile şi politice (art. 3 - 21), cât şi din categoria celor economice, sociale şi

culturale (art. 22 - 27).

55

În categoria drepturilor civile şi politice sunt enumerate, în primul rând, acele norme

privite ca norme de jus cogens gentium, de la care nu se poate deroga şi care trebuie respectate în

orice condiţii. Astfel, potrivit acestor norme, orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertatea şi

securitatea personală (art. 3). Ea nu poate fi ţinută în sclavie sau robie (art. 4) şi nu va fi supusă la

tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 5). Toţi oamenii sunt

egali în faţa legii şi au dreptul la o protecţie egală a legii, fără nici o discriminare (art. 7). Ei au şi

dreptul de a li se recunoaşte în orice loc personalitatea juridică (art. 6).

Orice persoană are dreptul de a se adresa efectiv instanţelor judiciare competente

împotriva actelor care-i violează drepturile sale fundamentale recunoscute prin Constituţie sau prin

alte legi (art. 8) şi să fie ascultată în mod egal, echitabil şi public de un tribunal independent şi

imparţial care va hotărî asupra drepturilor şi obligaţiilor sale ca şi asupra temeiniciei oricărei

acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa1 (art. 10). Ea nu va putea fi arestată, deţinută sau

exilată în mod arbitrar (art. 9), fiind prezumată ca nevinovată până la pronunţarea unei sentinţe

într-un proces public, cu asigurarea tuturor garanţiilor necesare apărării sale şi nu i se vor putea

aplica legi şi pedepse ex post facto, adică nu va putea fi condamnată pentru acţiuni sau omisiuni

care la data când s-a produs fapta pentru care este acuzată nu constituiau un act delictuos potrivit

dreptului intern sau internaţional, iar în caz de vinovăţie nu i se vor putea aplica o pedeapsă mai

aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos (art. 11).

Se prevede, de asemenea, dreptul la respectarea vieţii private a oricărei persoane, privind

înlăturarea oricăror imixtiuni arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în

corespondenţă sau care aduc atingere onoarei sau reputaţiei (art. 12), dreptul să circule liber şi să-şi

aleagă reşedinţa în interiorul unui stat, să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa şi să revină de unde

a plecat (art. 13).

Orice om are dreptul în cazul în care este persecutat, să caute şi să beneficieze de azil în

orice ţară, excepţie făcând cazul în care este urmărit pentru comiterea unei infracţiuni de drept

comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.

Printre drepturile civile se numără şi dreptul la o cetăţenie, ce presupune şi dreptul de a nu

fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenie sau dreptul de a-şi schimba cetăţenia (art. 15), dreptul

bărbatului şi al femeii, ajunşi la vârsta nubilă, de a se căsători, numai cu consimţământul liber al

viitorilor soţi care-şi vor întemeia o familie şi vor beneficia de drepturi egale (art. 16).

Fiecare om are dreptul la proprietate şi nu va putea fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa (art.

17).

1 Dr. V. Creţu, op. cit., p. 88.

56

Omului, ca fiinţă înzestrată cu raţiune, i se acordă dreptul la libertatea gândirii şi a

conştiinţei, precum şi la libertatea religiei, care implică libertatea de a-şi schimba religia sau

convingerile religioase, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia, prin învăţământ, practici, cult

şi îndeplinirea ritualurilor (art. 18), dreptul la libertatea de opinie şi exprimare, incluzând dreptul

de a nu fi tulburat pentru opiniile sale şi de a primi sau răspândi, fără consideraţii de frontieră,

informaţii şi idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19).

Ca drepturi practice, mai sunt prevăzute şi dreptul oricărei persoane la libertatea de

întrunire şi asociere paşnică, fără a putea fi însă obligată să facă parte dintr-o asociaţie, dreptul

fiecărui cetăţean de a participa la conducerea treburilor politice ale ţării sale şi dreptul de acces, în

condiţii egale, la funcţiile publice ale ţării sale (art. 21).

Cea de-a doua categorie de drepturi cuprinsă în Declaraţie enunţă drepturile economice,

sociale şi culturale, pe care le poate pretinde orice persoană în calitate de membru al societăţii.

Astfel, orice om are dreptul la securitate socială, la satisfacerea drepturilor sale economice, sociale

şi culturale, ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţări şi anume: dreptul de muncă,

la libera alegere a muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă, la ocrotirea împotriva

şomajului, la salariu egal pentru muncă egală, dreptul de a se asocia în sindicate pentru apărarea

intereselor lor (art. 23), dreptul la odihnă şi concedii periodice plătite (art. 24).

Tot în această categorie este încadrat dreptul oricărei persoane la un nivel de viaţă

corespunzător asigurării sănătăţii sale, a bunăstării sale şi a familiei, la asigurare în caz de şomaj,

boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în caz de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca

urmare a unor împrejurări independente de voinţa sa; mama şi copilul având dreptul la ajutor şi

ocrotire specială (art. 25).

Este prevăzut şi dreptul la învăţătură, la învăţământ elementar şi general gratuit, precum şi

accesul la învăţământul tehnic, profesional şi superior, părinţii având dreptul prioritar de a alege

felul educaţiei ce urmează să fie dată copiilor lor (art. 26).

Se afirmă, de asemenea, dreptul oricărui om de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a

colectivităţii şi de a se bucura de binefacerile artei, ştiinţei, precum şi dreptul la protecţia

intereselor morale şi patrimoniale care decurg din opera ştiinţifică, literară sau artistică al cărei

autor este (art. 27).

Pentru a îmbina armonios interesele individuale cu cele colective, Declaraţia precizează

că fiecare om are şi îndatoriri faţă de colectivitatea în care trăieşte şi că exercitarea drepturilor şi

libertăţilor sale este supusă numai îngrădirilor stabilite de lege, în scopul exclusiv al satisfacerii

exigenţelor morale, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică (art. 29),

57

nefiind permise activităţile sau actele care ar duce la desfiinţarea drepturilor omului enunţate în

Declaraţie, săvârşită de un stat sau orice persoană (art. 30).

Declaraţia Universală nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem internaţional de

aplicare a prevederilor sale şi nu consacră dreptul popoarelor de a dispune de ele însele (dreptul la

autodeterminare), care constituie o premisă juridică foarte importantă pentru promovarea şi

realizarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Dar, prin enunţarea acestor drepturi, Declaraţia constituie un document de referinţă în

afirmarea condiţiei umane şi a protecţiei internaţionale a persoanelor într-o societate democratică

modernă şi a avut un rol deosebit de important de emancipare a popoarelor supuse dominaţiei

străine şi menţinute într-o stare deplorabilă sub acest aspect, ca şi în lupta dusă de păturile sociale

defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale şi economice.1

Declaraţia nu este un document juridic, nefiind prezentată sub forma unui tratat, ci a unei

rezoluţii, care nu are putere de lege. Scopul său, conform Preambulului, este de a furniza un mod

de înţelegere comun al drepturilor şi libertăţilor fundamentale la care face referire Carta ONU şi de

a servi „tuturor popoarelor şi naţiunilor drept standard comun de înfăptuire…”

Cu toate acestea, ea este universal acceptată ca document cuprinzând principii şi norme

generale. Din textul Declaraţiei s-au inspirat toate reglementările internaţionale menite să

promoveze şi să garanteze drepturile tuturor, atât cele civile şi politice, cât şi cele economice,

sociale şi culturale, în respectul demnităţii fiinţelor umane egale şi libere.

Marcând momentul naşterii dreptului modern al drepturilor omului, Declaraţia a exercitat

o influenţă considerabilă în întreaga lume şi a permis să se încurajeze şi să inspire, în cadrul ONU

şi pe plan regional, decizii internaţionale de mare anvergură, care au antrenat crearea de noi reguli

şi obligaţii juridice.

Astfel, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost şi rămâne punctul de plecare în

realizarea în lume a unei imense instituţii privind drepturile omului, dând naştere, în primul rând

unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, care apoi a fost recunoscut ca atare, dezvoltat şi

fortificat din punct de vedere juridic prin obligaţii pe care statele şi le-au asumat în mod concret,

de a consacra, respecta şi a promova respectarea acestor drepturi.

1 Dr. V. Creţu, op. cit., p. 90.

58


1. Clasificaţi izvoarele internaţionale de consacrare şi de protecţie a drepturilor omului.

2. Analizaţi categoria izvoarelor convenţionale.

3. Daţi exemple de tratate cu vocaţie regională specializate.

4. Comentaţi forţa juridică a izvoarelor jurisprudenţiale.


1. Cele mai importante izvoare ale dreptului internaţional al drepturilor omului sunt:

a) izvoarele jurisprudenţiale

b) izvoarele convenţionale;

c) izvoarele cutumiare.

2. Convenţia privind drepturile copilului este:

a) un tratat regional specializat;

b) un tratat internaţional cu vocaţie universală, cu valoare generală;

c) un tratat universal cu valoare universală specializat.

3. Este un tratat internaţional cu vocaţie regională şi valoare generală:

a) Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului;

b) Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;

c) Convenţia cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale.

4. Jurisprudenţa internaţională:

a) are o forţă juridică inferioară tratatului pe care îl interpretează;

b) face corp comun cu textul pe care îl dezvoltă;

c) are valoare juridică de soft-law.

5. Actul de soft-law care precede de regulă un tratat internaţional:

a) nu are valoare juridică;

b) are valoare juridică directă;

c) are valoare juridică indirectă.

59

CAPITOLUL 3.

CATEGORII DE DREPTURIL ALE OMULUI

§ 3.1. DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

§ 3.2. DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ȘI CULTURALE

§ 3.3. CATEGORII SPECIALE DE PERSOANE PROTEJATE

OBIECTIVE

• Cunoaşterea clasificării privind principalele categorii ale drepturilor civile şi politice prevăzute în Convenţia europeană a drepturilor omului;

• Insuşirea aspectelor esenţiale consacrate prin dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului, dar mai ales prin jurisprudenţa Curţii europene a drepturilor omului, privitoare la: dreptul la viaţă, interzicerea torturii, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la protecţia vieţii private, libertatea de exprimare, dreptul la proprietate, şi dreptul la un proces echitabil;

• Cunoaşterea principalelor elemente de diferenţiere între drepturile civile şi politice pe de o parte şi drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte ;

• Cunoaşterea enumerării drepturilor economice, sociale şi culturale, aşa cum sunt ele prevăzute în Carta socială europeană şi în Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale ;

• Aprofundarea noţiunii de discriminare pozitivă în legătură cu anumite categorii de persoane defavorizate, cum sunt minorităţile naţionale sau femeile, sau care beneficiază de un regim juridic special, şi anume funcţionarii publici.

60

În primul capitol al cursului de față am prezentat clasificare categoriilor de drepturi ale

omului la modul general. In cele ce urmează ne vom referi la fiecare drept în parte, îi vom prezenta

conținutul și modalitățile efective de exercitare și apărare. O ultimă secțiune a capitolului este

dedicată drepturilor specifice unor categorii de persoane (femei, copii, etc.). Modul detaliat în care

expunem conţinutul concret al celor mai importante drepturi şi libertăţi fundamentale reflectă

maniera în sunt ele reglementate în principalele documente internaţionale, punându-se însă accent

pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi marcându-se în acelaşi timp diferenţele notabile

de consacrare în diverse acte internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului. La

finalul capitolului am acordat o importanță mai mare drepturilor femeii în lumea arabă, această

problemă având aspecte cât se poate de specifice și excepționale în viața internațională.

§ 3.1. DREPTURILE CIVILE ȘI POLITICE

Drepturile civile există și sunt atribuite persoanelor, indiferent de legătura lor de cetăţenie

cu un anumit stat. Drepturile politice sunt o categorie aparte, fiind recunoscute doar cetăţenilor. De

regulă un drept este fie civil, fie politic, fie economic, fie social, fie cultural. Există o singură

excepţie de la acest principiu: libertatea sindicală care poate fi o formă de liberă asociere, deci un

drept civil, sau un drept social.

Convenţia europeană a drepturilor omului şi Protocoalele sale adiţionale consacră 21 de

drepturile civile şi politice, care pot fi grupate în 7 categorii, după cum urmează:

1. Inviolabilităţi:

� dreptul la viaţă (art. 2),

- interzicerea pedepsei cu moartea (Protocolul nr. 6),

- interzicerea pedepsei cu moartea în toate împrejurările (Protocolul nr. 13);

� interzicerea torturii (art. 3)

� interzicerea sclaviei şi a muncii forţate (art. 4)

� dreptul la libertate şi la siguranţă (art. 5)

- interzicerea privării de libertate pentru datorii (art. 1 Protocolul 4)

� principiul legalităţii în dreptul penal (art. 7)

� libertatea de circulaţie (art. 2,3,4 Protocolul nr. 4)

61

2. Protecţia intimităţii:

� dreptul la protecţia vieţii private (art. 8)

� dreptul la respectarea vieţii de familie (art. 8)

- dreptul la căsătorie (art. 12)

- egalitatea între soţi (art. 5 Protocolul nr. 7)

� inviolabilitatea domiciliului (art. 8)

� secretul corespondenţei (art. 8)

3. Libertăţile spiritului:

� libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (art. 9)

� libertatea de exprimare (art. 10)

� dreptul la instruire (art. 2 Protocolul nr. 1)

4. Protecţia proprietăţii:

� dreptul la proprietate (art. 1 Protocolul nr. 1)

5. Libertăţile de acţiune socială şi politică:

� libertatea de reuniune (art. 11)

� libertatea de asociere (art. 11)

� dreptul la alegeri libere (art. 3 Protocolul nr. 1) – singurul drept pur politic

6. Interzicerea discriminării: -

� dreptul la interzicerea discriminării (art. 14 şi Protocolul nr. 12)

7. Drepturile de procedură: -

� dreptul la un proces echitabil (art. 6)

- dreptul la dublu grad de jurisdicţie în materie penală (art. 2 Protocolul nr. 7)

- dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară penală (art. 3 Protocolul nr. 7)

--- dreptul de a nu fi judecat penal de două ori (art. 4 Protocolul nr. 7)

� dreptul la o cale efectivă de atac (art. 13)

� garanţii procedurale în caz de expulzare a străinilor (art. 1 Protocolul nr. 7)

I. Din categoria inviolabilităţilor ne vom referi la următoarele drepturi: dreptul la viaţă,

interzicerea torturii, dreptul la libertate şi la siguranţă.

1. Dreptul la viaţă1 – reprezintă condiţia esenţială a posibilităţii exercitării tuturor

drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană afirmând în acest sens că există o

convergenţă a celor mai semnificative instrumente internaţionale în materie în a consacra acest

1 Art. 2 al Convenţiei prevede că : « Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. »

62

drept, ceea ce indică ”faptul că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei umane

şi că el formează o valoare supremă printre drepturile omului”1.

În ceea ce priveşte titularii acestui drept, se impun câteva precizări referitoare la noţiunile

de „persoană” şi de „viaţă”, pentru a vedea cine poate beneficia de protecţia acestui drept, iar în

privinţa noţiunii de viaţă, de unde începe ea şi unde se termină.

Legat de primul aspect se afirmă că art. 2 al Convenţiei a avut în vedere persoana fizică,

persoana umană. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în paragraful 2 al aceluiaşi text se recunoaşte că

acest drept nu este absolut, el poate presupune anumite excepţii care, la rândul lor, privesc de

asemenea numai persoana umană: executarea unui condamnat la moarte, legitima apărare,

arestarea sau evadarea unei persoane deţinute şi reprimarea unei insurecţii.

Al doilea aspect presupune determinarea întinderii noţiunii de „viaţă”, aceasta cu atât mai

mult cu cât în dreptul civil, în anumite situaţii operează principiul potrivit căruia un copil poate

dobândi drepturi din momentul concepţiei sale. Operează acest principiu şi în sensul art. 2 din

Convenţie? Apoi, până unde se întinde dreptul la viaţă? Răspunsul este: până la decesul persoanei.

Din punct de vedere al aplicării art. 2 din Convenţie trebuie avută în vedere, în principiu, numai

moartea fizică constatată. Într-adevăr, unei persoane declarată moartă pe cale judecătorească, dar

care în mod excepţional s-ar afla în viaţă, nu i s-ar putea opune neaplicarea art. 2 până la obţinerea

anulării hotărârii judecătoreşti prin care fusese declarată moartă, cu motivarea că, până atunci ea

era considerată că nu există. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât în cazul persoanei declarată

judecătoreşte dispărută, aceasta este prezumată a fi în viaţă.

În problema delicată a copilului conceput, dar nenăscut, s-a adus în discuţie legitimitatea

întreruperii voluntare de sarcină. Într-o primă etapă Comisia europeană a drepturilor omului a

evitat să se pronunţe dacă aceasta cade sub incidenţa art. 2 din Convenţie, cu motivarea că, în speţă

cererea a fost introdusă de o persoană care nu avea calitatea de „victimă directă”. Într-adevăr, prin

acţiunea sa, reclamantul, căsătorit şi tată a 3 copii s-a plâns în 1975 că adoptarea de către

legislativul austriac a unei legi care permitea, în anumite condiţii întreruperea voluntară de sarcină

este de natură să încalce art. 2 al Convenţiei. Comisia a statuat în sensul că nu este competentă să

examineze compatibilitatea unei legi naţionale cu dispoziţiile Convenţiei decât cu privire la o

situaţie concretă, nu in abstracto. Mai mult, a reţinut că argumentul reclamantului în sensul că

orice cetăţean austriac este vizat de dispoziţiile legii în discuţie, datorită consecinţelor acesteia cu

privire la viitorul ţării, şi că el este gata să devină curatorul tuturor copiilor care s-ar naşte dacă nu

1 Hotărârea CEDO din 22 martie 2001, cauza Streletz, Kessler et Krenz c/Allemagne

63

s-ar aplica legea, semnifică faptul că el a intentat o acţiune populară şi nu o acţiune individuală,

astfel că cererea a fost declarată inadmisibilă.1

Într-o a doua fază, marcată de decizia X c/ Anglia, fosta Comisia a examinat fondul

problemei puse în discuţie: reclamantul s-a plâns împotriva autorizării date soţiei sale de instanţele

engleze, în conformitate cu legea naţională, de a practica o întrerupere de sarcină fără a i se cere şi

consimţământul lui; de asemenea el a pretins că deşi a cerut instanţei să dispună interzicerea

practicării întreruperii de sarcină de către soţia sa, aceasta i-a respins acţiunea cu motivarea că

legea engleză nu acordă un asemenea drept soţului.

Sub aspectul condiţiilor de admisibilitate Comisia a ajuns la concluzia că, în speţă, dorinţa

reclamantului de a deveni tată a fost afectată de autorizarea practicării întreruperii de sarcină, ceea

ce este de natură să-i confere calitatea de victimă, astfel că cererea a fost declarată admisibilă. La

examinarea pe fond, Comisia a constata mai întâi că dispoziţiile Convenţiei nu pot privi decât o

persoană născută, întrucât nimic nu indică faptul că ea ar putea să se aplice unui subiect de drept

înainte de naşterea sa. Apoi, limitările prevăzute în par. 2 al art. 2 prin însăşi natura lor privesc

numai persoane născute şi nu au cum să fie aplicate copiilor concepuţi.

Comisia a examinat ipoteza în care s-ar recunoaşte copilului un drept la viaţă cu caracter

absolut, plecând de la constatarea făcută în jurisprudenţa sa anterioară că viaţa fătului este intim

legată de viaţa femeii care îl poartă, ceea ce înseamnă că nu poate fi privit izolat de aceasta. Astfel,

dacă s-ar reţine că art. 2 s-ar aplica în privinţa copilului conceput şi că protecţia instituită de acest

text, în absenţa oricărei limitări exprese ar trebui considerată ca absolută, s-ar deduce interdicţia

întreruperii de sarcină, chiar şi atunci când aceasta ar pune în pericol însăşi viaţa viitoarei mame.

Aceasta ar însemna ca dreptul la viaţă al unei persoane existente să fie limitat nu numai de

dispoziţiile exprese ale par. 2 al art. 2 din Convenţie, ci să primească şi o limitare implicită, dată

tocmai de necesitatea dreptului la viaţă al fătului. Or, s-a considerat, că o asemenea interpretare ar

fi contrară obiectului şi scopului Convenţiei. În consecinţă, cererea reclamantului a fost respinsă ca

fiind, în mod vădit nefondată.2 Aşadar, în ceea ce priveşte copilul care urmează să se nască,

aceasta nu poate fi considerat ce intră sub protecţia art. 2 din Convenţie, întrucât dreptul său la

viaţă, dacă există, este limitat implicit prin dreptul la viaţă şi sănătate al mamei sale.

Aceasta nu înseamnă însă că embrionul uman, oricare i-ar fi statutul moral sau legal ce i s-

ar recunoaşte în diferitele culturi şi în diferitele abordări etice care există în Europa, în sensul de a

fi sau nu considerat o fiinţă umană, trebuie protejat de lege. Din moment ce există o continuitate a

vieţii umane, această protecţie trebuie să fie întărită pe măsura dezvoltării embrionului şi a fătului.

1 Comisia, decizia din 10 decembrie 1976 Xc/Autriche 2 Decizia din 13 mai 1980 X c/Regatul Unit.

64

Subliniem de asemenea, că cel mai adesea plângerile înaintate Curţii pe temeiul art. 2 nu se

fac de titularii acestui drept, ci de persoane care aveau sau au avut asemenea legături cu victima

directă a unei asemenea încălcări şi cărora li s-a recunoscut calitatea de „victimă indirectă” sau

„victimă prin ricoşeu”. Astfel jurisdicţia europeană a recunoscut aceasta calitate unor persoane

precum: o mamă afectată de moartea fiicei sale, soţia unei persoane asasinate sau mamei care s-a

plâns că sinuciderea fiului ei în închisoare s-a datorat neglijenţei autorităţilor engleze. Nu sunt însă

excluse nici situaţiile în care victima directă a încălcării dreptului la viaţă poate să apară ca

reclamant în faţa Curţii. Este cazul când acesta, de exemplu, a fost condamnat la moarte printr-o

sentinţă încă neexecutată, dar care poate oricând să fie executată sau în cazul în care s-a atentat la

viaţa victimei, dar moartea nu s-a produs.

Cât priveşte conţinutul dreptului la viaţă, în sensul art. 2 din Convenţie acesta nu este

altceva decât dreptul de a trăi, în sensul uzual al termenului şi nu dreptul la o viaţă decentă. Cu

alte cuvinte nu trebuie confundat un drept economic şi social cu dreptul la viaţă. Acest drept

protejează viaţa în sine, şi nu anumite condiţii de viaţă.

O altă chestiune de etică o reprezintă protejarea prin acelaşi articol 2 şi a dreptului de a

muri, cu alte cuvinte acceptarea sau nu a euthanasiei sau a morţii medical asistate.

Recent, Curtea a fost chemată să se pronunţe într-o cauză privind această problemă, şi

printr-o hotărâre de principiu, aceasta face următoarele precizări: art. 2 din Convenţie pune

accentul pe obligaţia impusă statelor semnatare de a proteja viaţa, de aceea Curtea nu este convinsă

că dreptul la viaţă s-ar putea interpreta în sensul că ar comporta şi un aspect negativ. Din moment

ce art. 2 nu are nici o legătură cu problema calităţii vieţii – reclamanta a arătat că viaţa pentru ea a

devenit extrem de penibilă, datorită bolii degenerative de care suferă – sau cu împrejurarea că o

persoană poate să aleagă ce să facă cu propria-i viaţă, adică să dispună de ea, numai printr-o

distorsionare de limbaj art. 2 ar putea fi interpretat în sensul că ar conferi un drept diametral opus

dreptului la viaţă, anume dreptul de a muri. Textul art. 2 consacră interzicerea forţei sau a oricărui

comportament susceptibil să provoace decesul unei fiinţe umane, în nici un caz el nu conferă

individului dreptul de a pretinde statului să-i permită sau să-i faciliteze decesul.. De asemenea

Curtea recomandă statelor membre să menţină interdicţia absolută de a pune capăt de o manieră

intenţională vieţii bolnavilor incurabili sau muribunzi.

Redactarea art. 2 din convenţie impune statelor în primul rând o obligaţie negativă, de

ordin general de a nu aduce atingere, prin agenţii săi acestui drept, adică de a nu cauza moartea

unei persoane, cu excepţiile prevăzute de alineatul 2 al aceluiaşi articol, şi în al doilea rând se

impune o obligaţie pozitivă, de a lua toate măsurile care se impun pentru protejarea efectivă a

dreptului la viaţă.

65

Limitările aduse dreptului la viaţă în sensul Convenţiei sunt:

1. executarea unei sentinţe de condamnare la moarte pronunţată de un tribunal în condiţiile

legii – dispoziţie inaplicabilă ca urmare a abolirii pedepsei cu moarte în orice situaţie prin

Protocolul nr. 13.

2. moartea rezultată din recurgerea la forţă când:

a) se asigură apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) se efectuează o arestare legală sau se împiedică evadarea unei persoane legal deţinute,

c) se reprimă, în condiţiile legii, tulburări violente sau o insurecţie.

2. Interzicerea torturii1 – Interdicţia impusă de art. 3 este absolută: nici o derogare de la

dispoziţiile sale nu este permisă de Convenţie, fiind deci un drept intangibil. Chiar în

circumstanţele cele mai dificile cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate sau

existenţa unui pericol ce ameninţă viaţa naţiunii, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi

pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante.

Consecinţele caracterului absolut al acestui drept sunt:

1. lipsa relevanţei eventualului comportament reprobabil al victimei, ce ar putea cădea sub

imperiul celor mai grave sancţiuni, în aplicarea acestui articol de către state.

2. statele nu pot alege intre respectarea impusă de art., 3 şi acordarea unei indemnizaţii

victimei unei eventuale încălcări a dispoziţiilor sale

3. se interzice statelor să invoce în această materie principiul proporţionalităţii, adică dacă

măsura luată a fost proporţională cu scopul legitim urmărit prin producerea ei, consecinţa aplicării

acestui principiul ar fi că anumite măsuri ar putea fi permise şi atunci dreptul ar deveni dintr-unul

absolut un drept relativ

4. Curtea europeană a drepturilor omului se poate sesiza din oficiu cu examinarea încălcării

acestui articol, chiar în ipoteza în care victima nu o face.

Jurisprudenţa Curţii a evidenţiat necesitatea stabilirii aşa-zisului „prag” sau „nivel” de

gravitate de la care o anumită „brutalitate va fi definită ca reprezentând un tratament inuman sau

degradant sau tortură. Pentru a face acest lucru trebuie consideraţi mai mulţi factori, împreună sau

separat: contextul în care s-au produs faptele incriminate, durata „tratamentului” aplicat, efectele

sale fizice sau psihice asupra persoanei care le-a suferit, sexul, vârsta şi starea de sănătate.

Desigur, tortura în sine nu poate fi considerată decât un tratament inuman şi degradant. Este

limpede însă că autorii Convenţiei au dorit să facă distincţie între „actele de tortură”, care

reprezintă un tratament crud cu suferinţe fizice şi psihice deosebite pentru victimă şi alte rele

1 Art. 3 din Convenţie prevede că „Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”

66

tratamente, care fără a produce suferinţe de o asemenea intensitate sunt reţinute totuşi ca rămânând

inumane sau degradante, toate aceste acte fiind prohibite de art. 31.

Reţinem însă următoarele aspecte privind „tortura”:

a) actele de tortură înseamnă orice durere sau suferinţă deosebite, fizice sau mentale

b) acestea se produc intenţionat

c) cel care le produce este un agent al forţei publice

d) scopul aplicării unor ademenea acte constă în obţinerea unor informaţii ori mărturii,

aplicarea unor pedepse pentru un act comis de victima actelor aplicate sau de către o terţă persoană

sau exercitarea unor presiuni asupra victimei sau asupra unei terţe persoane.

Ceea ce deosebeşte tortura de tratamentele inumane sau degradante este intensitatea

durerii pe care o provoacă, în primul rând, iar în al doilea rând tortura presupune intenţia celui ce

produce o suferinţă deosebită victimei2.

În fine, un ultim aspect care trebuie menţionat este că, deşi art. 3 are în vedere şi

„pedepsele inumane sau degradante” ar fi absurd să se susţină că orice pedeapsă judiciară,

datorită aspectului ei evident umilitor, ar prezenta şi un caracter „degradant” în sensul articolului 3.

Prin interzicerea expresă a pedepselor „inumane sau degradante”, art. 3 implică faptul că pedepsele

astfel calificate se disting de pedepse în general. Această apreciere este, în mod necesar relativă: ea

depinde de ansamblul circumstanţelor cauzei, în special de natura pedepsei, de contextul în care ea

este aplicată şi de modalitatea de executare. În orice caz pentru instanţa europeană o pedeapsă nu

pierde caracterul ei degradant prin simplul fapt că ar putea trece drept un mijloc eficace împotriva

delincvenţei.

3. Dreptul la siguranţă şi la libertate este un drept inalienabil, la care nimeni nu poate

renunţa, iar garanţiile sale privesc toate persoanele, inclusiv cele care se găsesc în stare de detenţie.

Scopul esenţial al acestui articol este protejarea individului împotriva arbitrariului

autorităţilor statale, orice privare de libertate trebuind a fi făcută în conformitate cu normele de

fond şi de procedură prevăzute de legislaţia naţională.

1 Având în vedere caracterul evolutiv al Convenţiei ca instrument viu ce trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale, ea nu a exclus ca anumite fapte calificate cândva ca „tratamente inumane şi degradante” şi nu „tortură”, ar putea primi o calificare diferită în viitor, deoarece nivelul crescând de exigenţă în materia protecţiei drepturilor omului implică, paralel o şi mai mare fermitate în aprecierea atingerilor aduse unor valori fundamentale ale unei societăţi democratice. 2 Multă vreme s-a remarcat o anumită ezitare din partea instanţei europene în a califica anumite « rele tratamente » aplicate unei persoane de către agenţi ai statului ca reprezentând acte de tortură. Astfel, în cauza interstatală Irlanda c /Marea Britanie din 1978 Curtea a reţinut că unele tehnici de „dezorientare” sau de „privare senzorială” aplicate persoanelor supuse interogatoriului în cadrul efectuării de cercetări penale ce au constat în obligarea acelor persoane să stea mai multe ore sprijinite de perete numai cu vârful degetelor, aplicarea unui sac negru pe capul persoanei deţinute, privarea de posibilitatea de a dormi înaintea interogatoriului, privarea de mâncare solidă sau lichidă, obligarea lor la suportarea unor zgomote deosebite în celula în care erau deţinute, nu constituie acte de tortură, cu toate că însăşi Curtea a arătat că, aplicate simultan, cu premeditare şi timp de mai multe ore aceste 5 tehnici de interogatoriu au cauzat persoanelor care le-au suferit, dacă nu leziuni veritabile, cel puţin vii suferinţe fizice şi morale.

67

Art. 5 par. 1 prevede lista exhaustivă a circumstanţelor în care o persoană poate fi totuşi, în

mod legal, privată de libertatea sa; aceste circumstanţe trebuie să primească o interpretare

restrânsă, deoarece ele constituie excepţii. Aşadar o persoană poate fi lipsită de libertatea sa:

a) dacă există o sancţiune privativă de libertate legală – orice sistem modern de drept

conţine sancţiuni privative de libertate, însă aceste măsuri nu pot fi privite ca pedepse degradante,

inumane sau torturi, în sensul art. 3, decât dacă modul de executare este defectuos;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o

hotărâre pronunţată, conform legii, de un tribunal;

c) dacă este o măsură de prevenţie în procesul penal: arestarea, reţinerea; această măsură

este permisă doar dacă există raţiuni serioase să se creadă că persoana a săvârşit o infracţiune, că

se sustrage de la judecată sau că este pe cale să comită o infracţiune. Curtea afirmă constant în

jurisprudenţa sa că, motivul care justifică o asemenea măsură trebuie să existe nu doar la

momentul luării măsurii, ci să subziste pe tot parcursul menţinerii persoanei în stare de privare de

libertate. Subliniem însă că, aparent poate să existe un conflict între dreptul la libertate individuală

(limitat) şi dreptul la prezumţia de nevinovăţie, dat fiind că măsurile se iau pe parcursul procesului

penal şi nu există încă o hotărâre definitivă, aşa încât persoana e prezumată că e nevinovată, drept

urmare ar trebui să fie liberă. Însă, pentru concilierea interesului individual (starea de libertate a

persoanei prezumată a fi nevinovată) cu interesul general (care impune privarea de libertate a

persoanei pe parcursul procesului penal) este permisă măsura, dar doar dacă se justifică, în unul

dintre cazurile menţionate mai sus.

d) dacă este vorba de măsuri educative, pentru minori (nu sunt pedepse);

e) dacă este vorba despre o măsură de siguranţă împotriva unor categorii de bolnavi,

persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui

toxicoman sau a unui vagabond (nu este o pedeapsă propriu-zisă, de ex. internarea medicală);

f) dacă este vorba o măsură de siguranţă pentru prevenirea intrării ilegale a unui străin l pe

teritoriu sau pentru a garanta executarea unei măsuri de extrădare sau expulzare.

Nu se poate face abstracţie de faptul că privarea de libertate poate avea consecinţe directe

şi negative cu privire la exercitarea altor drepturi şi libertăţi fundamentale apărate prin Convenţie,

cum ar fi dreptul la viaţă privată, familială, la domiciliu şi la corespondenţă, dreptul la libertatea de

exprimare, dreptul la libertatea de mişcare. În afară de aceste corelări de principiu mai sus-

menţionate, există unele interferenţe între unele din garanţiile reglementate de acest text (de

exemplu arestarea să fie legală) şi cele cuprinse în art. 6, care apără dreptul la un proces echitabil

(de exemplu art. 6 par. 3 lit. a „orice acuzat are dreptul de a fi informat, în termenul cel mai scurt,

într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse

68

împotriva sa”). Totuşi reţinem că cele două garanţii produc efecte la momente diferite: garanţia

instituită de art. 5 par. 2 trebuie raportată la momentul arestării unei persoane adică atunci când

începe privarea ei de libertate, pe când cea prevăzută de art. 6 par. 3 lit. A se referă la întregul

parcurs al procesului penal împotriva unei persoane arestată sau aflată în stare de libertate.

II. Din categoria protecţia intimităţii vom prezenta dreptul la respectarea vieţii private

şi de familie1. Art. 8 protejează drepturi ce semnifică respectul social datorat individului2. Aceste

drepturi, ca şi altele cuprinse în Convenţie, au o caracteristică esenţială constând în aceea că primul

alineat le consacră într-o manieră absolută, pentru ca al doilea alineat să precizeze anumite condiţii

în care exerciţiul drepturilor poate fi supus anumitor restricţii, transformându-le aşadar în drepturi

condiţionate. În consecinţă, poate exista o ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor

protejate de art. 8 dacă aceasta:

a) este prevăzută de lege;

b) urmăreşte un scop legitim;

c) este necesară pentru o societate democratică;

d) este proporţională cu scopul urmărit (această condiţie nu este prevăzută expres în

Convenţie, ea fiind o creaţie a jurisprudenţei organelor Convenţiei).

Convenţia nu defineşte noţiunea de ingerinţă a autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor

garantate de art. 8. Trăsăturile caracteristice însă, statuate pe cale jurisprudenţiale sunt:

1. ingerinţa trebuie să fie imputabilă autorităţilor statale, oricare ar fi acestea ( autorităţi

administrative, judiciare, şi chiar legislative);

2. trebuie să existe o decizie individuală împotriva persoanei care se plânge de existenţa

ingerinţei;

3. constrângerea este impusă titularului dreptului proteguit.

III. Din categoria libertăţile spiritului prezentăm libertatea de exprimare, considerată de

Curte ca fiind unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre

condiţiile primordiale ale progresului ei şi al împlinirii fiecăruia. Acest drept prezintă două

dimensiuni:

a) libertatea de opinie - opinia este o percepţie subiectivă asupra realităţii, o părere;

1 Art. 8 din Convenţie care prevede că « Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale », trebuie interpretat extensiv, întrucât are o mare capacitate de a include noi domenii în sfera protecţiei. 2 Aceasta implică în societatea contemporană o reglementare complexă şi diversificată, care se realizează numai prin asigurarea echilibrului, esenţial pentru democraţiile contemporane, între interesul public şi interesul privat, altfel spus între tendinţa către puteri discreţionare ale autorităţilor şi încercarea individului de a se închide cât mai mult într-o sferă, a vieţii private care să fie cât mai mare şi mai bine păzită. Mihail-Constantzin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale în sistemul juridic al României, Analele Universităţii Bucureşti, nr. 3/2004, p. 26

69

b) libertatea de informaţie - informaţia este un dat obiectiv, fără limitări date de ingerinţe

ale autorităţilor publice sau de frontiere.

a) Referitor la libertatea de opinie, aşa cum s-a arătat, articolul 10 nu ar putea fi interpretat

în sensul garantării faptului că o opinie exprimată fie şi pe cale instituţională, cum este aceea a

referendumului, va produce efectele dorite de cel ce a exprimat-o.

b) Convenţia garantează pe de o parte libertatea de a primi informaţii, iar pe de altă parte

libertatea de comunicare. Facem precizarea că articolul nu consacră şi libertatea de a căuta şi

obţine informaţii (de ex. nu se acordă unui individ dreptul de a accede la un registru unde figurează

informaţii privitoare la propria situaţie, nici nu se obligă autorităţile statale ca acestea să-i fie

comunicate1).

Art. 10 prezintă o importanţă deosebită sub aspectul libertăţii presei (ca mod de

manifestare a libertăţii de exprimare), iar Curtea s-a dovedit a fi în această privinţă într-atât de

îngăduitoare şi favorabilă, încât aproape că nu acceptă nici o îngrădire, pe motiv că altfel s-ar intra

în conflict cu prezumţia de nevinovăţie, cu atât mai mult cu cât presa este considerată „câinele de

pază al democraţiei” având rolul de a informa, de a controla şi relata despre toate domeniile de

interes public. În plus, sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, libertatea de exprimare este valabilă nu

numai pentru informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate inofensive ori indiferente, ci

şi pentru cele ce rănesc, şochează sau neliniştesc statul sau un segment oarecare al populaţiei;

aceasta este exigenţa pluralismului, a toleranţei şi a spiritului de deschidere într-o societate

democratică.

În cazul mijloacelor de informare în masă respectarea adevărului în privinţa faptelor şi

onestitatea în opinii şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a rolului lor în

societate, având în vedere extraordinara capacitate de influenţare de care dispun2.

Totuşi, cum se împacă libertatea de exprimare a mass-media şi exigenţele cerute de

răspândirea de idei bazate pe superioritate sau ură rasială, ori de orice act de incitare la

discriminare rasială care impun pedepsirea acestor fapte prin lege? În lumina jurisprudenţei

Curţii, putem vorbi chiar şi în acest context, de o atenuare a imperativului sancţionării actelor de

discriminare, soluţionarea unui astfel de conflict existent între necesitatea anihilării unor idei

rasiste şi aceea a salvgardării libertăţii de exprimare situându-se la nivelul dreptului, şi nu numai la

cel specific eticii jurnalistice.

1 Cauza Leander c/Suedia din 26 martie 1987 2 Din această perspectivă ar trebui privită diferenţa de tratament pe care o face art. 10 între presa scrisă pe de o parte şi audio-vizual, pe de altă parte, lăsând statelor facultatea de a-l supune pe cel din urmă unui regim de autorizare. Motivul, deseori invocat constă în impactul lor deosebit asupra vieţii sociale în general, al opiniei publice în special, Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia discriminării rasiale, Revista de drept public, nr. 1/2002, p. 48

70

Problema cea mai delicată o constituie însă aceea de a găsi măsura echilibrului care trebuie

să existe între exerciţiul dreptului la liberă exprimare şi protecţia intereselor sociale şi ale

drepturilor individuale ce aparţin altor persoane

Un alt aspect analizat de Curtea europeană se referă la natura şi mărimea pedepselor

aplicate, care sunt elemente ce trebuie luate în considerare atunci când se impune a se măsura

proporţionalitatea unei atingeri aduse libertăţii de exprimare garantată de art. 10. Curtea a

subliniat în repetate rânduri că trebuie să dea dovadă de o mare prudenţă în situaţiile în care

autorităţile naţionale au adoptat măsuri sau sancţiuni de natură a împiedica presa să participe la

discutarea unor probleme ce prezintă un interes general legitim.

IV. Protecţia proprietăţii1

Facem încă de la început precizarea că prin Convenţie se consacră dreptul de proprietate

şi nu dreptul la proprietate, este deci apărată proprietatea existentă, nu dreptul de a dobândi bunuri

în proprietate.

Există două sensuri ale noţiunii de proprietate: sensul economic – constă în procesul de

însuşire a unui bun, şi sensul juridic – dreptul subiectiv de proprietate, cu prerogativele care

decurg din ea, recunoscute de lege2. Altfel spus, în ceea ce priveşte natura sa juridică, dreptul ce

proprietate este un drept civil prin conţinutul său şi un drept economic prin finalitatea sa.

„Dreptul de proprietate organizează din punct de vedere social puterea individului asupra

bunurilor”3. Noţiunea de proprietate s-a dezvoltat în timp primind noi elemente cum sunt

proprietatea imaterială, proprietatea colectivă aparţinând persoanelor juridice, proprietatea literară

şi artistică, etc.

Interesant de menţionat este că, deşi acest drept este proclamat, chiar dacă într-o manieră

imprecisă în Declaraţia universală a drepturilor omului, „orice persoană, singură sau în

colectivitate, are drept de proprietate”, acesta nu figurează printre drepturile reglementate de cele

două Pacte ONU. De asemenea, dreptul de proprietate nu şi-a găsit locul în Convenţia europeană,

din moment ce şi-a primit consacrarea în art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional, care garantează

oricărei persoane fizice sau juridice dreptul la respectarea bunurilor sale, fără să se recunoască

dreptul de a intra în posesia proprietăţii sau chiar, într-o formă directă, dreptul la despăgubiri în caz

de expropriere pentru cauze de utilitate publică. 1 Art. 1 al Protocolului 1 care protejează acest drept are următorul conţinut: „ orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional, Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.” 2 Corneliu BÂRSAN, Dreptul de proprietate în Convenţia europeană pentru drepturile omului. Aplicaţii ale jurisprudenţei, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 102 3 Anne-Marie PATAULT, Dreptul de proprietate, sub direcţia Denis ALLAND, Stephane RIALS, Dicţionar al culturii juridice, PUF, Paris, 2003, p. 1263.

71

Principalele aspecte ce vor fi analizate în cele ce urmează sunt:

1. dezvoltarea conţinutului noţiunii de „proprietate” sau de „bun”, în sensul Convenţiei;

2. limitarea dreptului de proprietate, şi legat de aceasta problema „restituirii” proprietăţilor.

1. Curtea a fixat jurisprudenţa sa în sensul că noţiunea de „bun” prevăzută de art. 1 din

Protocolul nr. 1 are o rază de acţiune autonomă care nu se limitează la proprietatea de bunuri

materiale şi care este independentă în raport cu determinările formale ale dreptului intern. Astfel,

vechea Comisie a decis că o creanţă, un brevet de invenţie, titlurile de valori, sunt bunuri în sensul

Convenţiei. În aceeaşi direcţie jurisprudenţa Curţii este şi mai bogată, de vreme ce în concepţia

acesteia noţiunea poate să cuprindă de asemenea: clientela, interesele economice, legate de

exploatare a unui debit de băuturi, o carieră de piatră, un proiect imobiliar concret, părţi sociale ale

societăţilor, drepturi privind bunurile succesorale ale unei succesiuni deschise.

Recent, Curtea a decis că o decizie de justiţie care acordă o sumă de bani cu titlul de

răspundere a statului, obligaţia de a restitui TVA fără temei plătită prin încălcarea unei directive

comunitare „perfect clară, precisă şi direct aplicabilă”, dreptul reclamanţilor de a practica o

anumită formă de pescuit în ape aparţinând statului, în virtutea concesiunilor care le-au fost

acordate prin legi speciale, dreptul la indemnitate pentru sarcini militare, în măsura în care este

prevăzut de legislaţia naţională aplicabilă sunt bunuri în sensul Convenţiei. Dimpotrivă, dreptul la

indexarea economiilor, „remunerare” care cuprinde o parte din bacşişurile primite de reclamanţi

dar trecute în „proprietatea angajatorului, o datorie faţă de stat care vrea să obţină rambursarea

unei sume fără temei percepute, nu constituie bunuri în sensul Convenţiei.

1. Dreptul de proprietate cunoaşte două categorii de limitări:

A. prima priveşte privarea de proprietate (preluarea completă şi definitivă a unui bun),

B. a doua conduce la reglementarea privind folosirea bunurilor în conformitate cu interesul

general sau care să asigure plata impozitelor, amenzilor sau altor contribuţii către stat.

A. În ceea ce priveşte privarea de proprietate, aceasta trebuie:

1. să privească un scop de utilitate publică1

2. să aibă loc în condiţiile prevăzute de lege2

3. să fie respectate principiile generale ale dreptului internaţional.

În cauza Brumărescu c. România, Curtea a adăugat că, în plus, orice ingerinţă în dreptul de

a se bucura de proprietate trebuie să răspundă unui criteriu de proporţionalitate: trebuie menţinut

1 Noţiunea de „utilitate publică este extrem de vastă, statul dispunând de o largă marjă de apreciere pentru a stabili care sunt cauzele de utilitate publică. Orice interes general poate justifica o cauză de utilitate public, de ex. o criză socială de locuinţe. 2 În acest caz legea trebuie să fie accesibilă, precisă şi previzibilă.

72

un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele respectării

drepturilor fundamentale ale individului.

Condiţia indemnizării proprietarului în situaţia privării sale de bun nu este prevăzută în

textul articolului. Jurisprudenţa organelor Convenţiei a preluat însă necesitatea indemnizării

proprietarului bunului naţionalizat sau expropriat din principiile generale ale dreptului

internaţional şi a impus-o pentru orice situaţie de privare de proprietate recunoscută de Convenţie.

Temeiul legal al obligaţiei de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispoziţiile art. 1 din

Protocolul nr. 1; ea a ajuns la concluzia că această obligaţie decurge implicit din acest text, luat în

ansamblul său. Curtea a statuat că în absenţa unei indemnizări, art. 1 din Protocol n-ar asigura

decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile

Convenţiei.

B. Această limitarea are o trăsătură fundamentală, şi anume că nu e de natură să conducă

la privarea de însuşi dreptul de proprietate ce aparţine titularului său, ci limitează doar exercitarea

atributului folosinţei asupra bunului care formează obiectul dreptului. Este un astfel de exemplu

clasarea unui teren agricol ca sit natural protejat în mod permanent, exploatarea lui neputându-se

realiza decât sub rezerva obţinerii unor autorizaţii administrative sau obligaţia impusă unor

proprietari forestieri aflaţi într-o zonă protejată, de a planta anumite esenţe de copaci care să

favorizeze această protecţie şi producţia de lemn.

Statele au de asemenea dreptul să perceapă impozite sau alte contribuţii în materie fiscală,

fiindu-le recunoscută în acest sens o largă marjă de apreciere. Aşa fiind, obligaţia unui contribuabil

la plata unui impozit sau a altei contribuţii nu ar putea fi contrară dreptului la respectarea bunurilor

sale, decât dacă cel interesat ar fi obligat la a suporta o sarcină intolerabilă sau i-ar fi complet

bulversată situaţia financiară.

După ratificarea Convenţiei de către statele Europei Centrale şi Orientale, vechea Comisie

şi apoi Curtea au fost confruntate cu problema de a şti dacă diferitele naţionalizări, confiscări,

rechiziţii, exproprieri forţate sau de fapt care au avut loc în aceste ţări sub regimurile totalitare şi

măsurile reparatorii eventual adoptate de noile lor guverne democratice pot fi examinate sub

unghiul art. 1 al Protocolului nr. 1. În acest context a apărut problema restituirilor de proprietăţi.

Principiile generale stabilite de Curte în această problemă sunt următoarele:

a) privarea de un drept de proprietate sau de alt drept real constituie, în principiu, un act

instantaneu şi nu creează situaţia de „privare continuă de un drept”. Totuşi, Curtea a admis

existenţa unei încălcări continue” a dreptului de proprietate atunci când autorităţile de stat au

ocupat şi deţinut fără compensaţie terenuri care aparţineau unor particulari sau atunci când au

refuzat să execute o decizie de justiţie care le obliga să restituie bunurile confiscate ilegal, situaţii

73

considerate de către jurisdicţia europeană ca fiind „exproprieri de fapt”, incompatibile cu

dispoziţiile Convenţiei.

b) articolul 1 al Protocolului nr. 1 nu garantează un drept de a achiziţiona bunuri;

c) acest text protejează dreptul privind „bunurile actuale” sau privind valorile patrimoniale

care reprezintă cel puţin „o speranţă legitimă”1 în privinţa obţinerii. Dimpotrivă, speranţa de a-şi

revedea recunoscut un drept de proprietate pe care eşti în imposibilitatea de a-l exercita efectiv nu

poate fi considerată un bun în sensul acestui text,în orice caz, ratione temporis Convenţia nu se

aplică privărilor de proprietate care s-au produs înainte de ratificarea sa de către un stat

contractant;

d) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o

obligaţie generală de a restitui bunurile lor care fuseseră transferate, indiferent în ce fel, înainte ca

ele să ratifice Convenţia2. De asemenea, acest text nu le impune nici o restricţie privind libertatea

pe care o au şi pe care o conservă în întregime de determina câmpul de aplicare a legislaţiilor pe

care le pot adopta în materie de restituire de bunuri şi de a alege condiţiile în care acceptă să

restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate.

V. Dreptul la un proces echitabil, precum şi „dreptul la un recurs efectiv în faţa

instanţelor naţionale”, sunt drepturi procedurale, care nu au în vedere anumite libertăţi ale unei

persoane, ci se concretizează în garanţii cu privire la punerea în valoare a drepturilor şi libertăţilor

ce sunt recunoscute indivizilor în faţa instanţelor naţionale. Vom analiza

A. Domeniul de aplicare – Din punct de vedere material articolul se aplică atât proceselor

civile cât şi celor penale.

Noţiunea de „civil”, ca şi cea de „penal” sunt noţiuni autonome, au sensul lor propriu în

dreptul european, sens care nu se confundă cu sensurile pe care legislaţiile naţionale le atribuie

acestor cuvinte. Curtea europeană face o interpretare extensivă a acestor noţiuni, incluzând foarte

multe tipuri de procese în domeniul de aplicare al art. 6.

În ceea ce priveşte procesele civile sunt incluse:

1 Curtea a decis că există „o speranţă legitimă” din momentul în care autorităţile de stat au eliberat un certificat prealabil de urbanism, pe baza căruia societăţile reclamante cumpăraseră un domeniu pe care doreau să-l amenajeze. Curtea a statuat că certificatul asupra căruia serviciul de urbanism nu putea reveni era „un element al proprietăţii în chestiune”, şi exista deci „o speranţă legitimă” a reclamantului de a se bucura efectiv de dreptul de proprietate. 2 În cauza Constandache c/România din 11 iunie 2002, Curtea a constatat că exproprierea constată de reclamant a fost efectuată de autorităţile naţionale în 1950, cu mult înainte de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa României. În aceste condiţii, ea estimat că nu exista în nici un fel chestiunea unei încălcări continue a Convenţiei imputabile autorităţilor române, în plus, ca urmare a acestei măsuri de expropriere, nici autorul său, nici el, în calitate de moştenitor, nu au fost în măsură să exercite vreun drept de proprietate asupra bunului expropriat şi deci nu se poate considera că reclamantul a conservat un drept de proprietate şi un drept de restituire care să se analizez într-o „speranţă legitimă” în sensul jurisprudenţei Curţii.

74

- toate litigiile de drept privat, indiferent că au caracter patrimonial sau nepatrimonial, aşa

încât sunt cuprinse litigiile civile, comerciale, de dreptul familiei şi de dreptul muncii;

- acele litigii de drept public care prezintă o importantă dimensiune patrimonială, spre

exemplu litigiile legate de o autorizaţie pentru comercianţi, deşi ţin de contenciosul administrativ,

datorită importanţei patrimoniale pentru comercianţi litigiul este considerat ca fiind „civil”.

Mai facem următoarea precizare: litigiile legate de funcţia publică, în măsura în care

privesc funcţii publice intim legate de puterea publică, de exerciţiul suveranităţii de stat, nu sunt

calificate ca intrând în această categorie, indiferent de latura patrimonială. Pentru celelalte funcţii

publice, dacă există o dimensiune patrimonială, litigiul poate fi considerat „civil”. Nu se includ în

noţiunea drept civil litigiile de drept public cu tentă politică evidentă, spre exemplu cele care ţin de

contenciosul electoral.

Referitor la litigiile penale, noţiunea de drept penal în interpretarea Curţii fiind mai largă

decât cea utilizată în legislaţiile interne au fost instituite 3 criterii, alternative de calificare a

acestora:

1. calificarea dată de dreptul intern – dacă dreptul naţional califică litigiul ca fiind penal,

atunci el este la fel şi în dreptul european;

2. natura şi gravitatea faptelor imputate acuzatului;

3. natura şi asprimea sancţiunilor aplicabile pentru respectiva faptă (sunt avute în vedere

sancţiunile privative de libertate).

În ceea ce priveşte ultimul criteriu, raţiunea unei interpretări extensive a materiei penale

rezidă în limitarea fraudei la lege, adică evitarea situaţiilor în care, cu rea credinţă, pentru a nu

mai respecta garanţiile cuprinse în art. 6, statul dezincriminează o anumită faptă (o scoate din

domeniul penal), dar menţine natura şi asprimea sancţiunii.

B. Din punct de vedere temporal dreptul la un proces echitabil există pe durata procesului,

dar nu numai, pentru că vizează şi perioade exterioare desfăşurării procesului:

- înainte de începerea unui proces există pe de o parte dreptul de acces la judecător, la

instanţa de judecată, în ultimă instanţă dreptul de acces la justiţie (drept neprevăzut de Convenţia

europeană, dar pe care Curtea l-a statuat), iar pe de altă parte există garanţia specială din paragraful

2 al art. 6 – prezumţia de nevinovăţie (o persoană acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este

prezumată nevinovată până în momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare) se aplică

şi înainte de începerea unui proces.

- după terminarea procesului există dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu valoare

de adevăr judiciar şi care să poată intra în puterea de lucru judecat; dreptul la stabilitatea hotărârii

75

judecătoreşti, altfel s-ar submina grav siguranţa raporturilor judiciare; dreptul de a obţine

executarea hotărârii definitive şi executorii.

În conţinutul său propriu-zis art. 6 conţine garanţiile unui proces echitabil:

a) garanţii generale – se aplică atât proceselor civile cât şi celor penale;

b) garanţii speciale – se aplică doar în materie penală, sunt garanţii suplimentare.

a) 1. dreptul ca procesul să se desfăşoare în faţa unui tribunal (instanţă judiciară)

independent, imparţial şi stabilit prin lege.

Tribunalul este acea formaţiune jurisdicţională care are competenţa să soluţioneze litigii (să

stabilească faptele şi să aplice dreptul) prin hotărâre cu valoare de adevăr judiciar care au vocaţia

să intre în puterea lucrului judecat, să fie obligatorii şi executorii.

Independenţa se apreciază în raport cu celelalte autorităţi publice, adică judecătorii nu

trebuie să fie subordonaţi unei alte autorităţi publice.

Imparţialitatea presupune ca părţile să se afle la egală distanţă faţă de judecător. Atât

independenţa, dar mai ales imparţialitatea presupun o dimensiune subiectivă (un anumit judecător

nu trebuie, într-o cauză determinată să aibă vreun interes personal ) şi una obiectivă (analiza

imparţialităţii se face cu caracter general, un mare rol avându-l chiar şi aparenţele, deoarece nu-i

suficient ca un judecător să fie imparţial, e nevoie să se şi vadă că este imparţial, pentru că

justiţiabilii trebuie să aibă încredere în acesta). Dacă la nivelul aparenţelor judecătorul nu este

imparţial, chiar dacă pe fond respectă această condiţie se produce o încălcare a art. 6.

Imparţialitatea are drept consecinţă aceea că judecătorul nu trebuie să aibă nici o idee preconcepută

despre proces şi despre soluţia pe care o va da. De exemplu dacă un judecător s-a pronunţat asupra

arestării preventive (sau împotriva acestei măsuri) el va fi incompatibil să mai judece pe fond.

2. dreptul ca procesul să se desfăşoare în mod echitabil, ceea ce se transpune în

principiul „egalităţii armelor”.Această garanţie urmăreşte să asigure ca procesul să fie câştigat de

cel ce are dreptate, nu ca procesul să fie câştigat de cel mai puternic.

3. dreptul ca procesul să se desfăşoare în public - nu e suficient ca justiţia să se

înfăptuiască, e necesar să se şi vadă că justiţia s-a înfăptuit. Menţionăm însă că publicitatea vizează

doar faza de judecată, care cuprinde două momente:

� dezbaterile – publicitatea e regula, dar textul permite excepţii, cu condiţia ca măsura

să fie proporţională cu scopul urmărit.

� pronunţarea hotărârii – nu există excepţii în acest caz, hotărârile trebuie să fie

pronunţate public întotdeauna. Curtea interpretează şi în acest caz extensiv

publicitatea pronunţării considerând că se respectă această condiţie şi atunci când

76

conţinutul hotărârii e accesibil publicului pe orice cale. Publicitatea nu vizează faza

deliberării, care rămâne secretă.

4. dreptul ca procesul să se desfăşoare într-un termen rezonabil - Caracterul rezonabil al

termenului în care se desfăşoară procesul se analizează în concret, de la caz la caz, nu în abstract,

se ţine cont de complexitatea cauzei şi alte elemente specifice, de orice element de extraneitate

(martor din străinătate); comportamentul părţilor (o parte poate întârzia deliberat un proces, ea nu

se mai poate plânge). Nici un proces ce se desfăşoară prea repede nu e echitabil.

b) garanţii speciale – în materie penală:

1. prezumţia de nevinovăţie – aceasta e răsturnată doară când hotărârea de condamnare

devine definitivă, fiind o prezumţie relativă. Prezumţia trebuie respectată nu numai de autorităţile

judiciare, ci şi de toţi ceilalţi membri ai societăţii.

2. drepturile acuzatului:

� de a fi informat, în termenul cel mai scurt într-o limbă pe care o înţelege şi în mod

amănunţit, asupra naturii cauzei şi acuzaţiei aduse împotriva sa;

� să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, să se apere el

însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele

necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat

din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

� să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea

martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;

� să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba

folosită la audiere.

Pe lângă cele două garanţii speciale în materie penală mai există 3 garanţii speciale tot în

materie penală în art. 2,3,4, din Protocolul nr. 7.

1. dreptul la dublu grad de jurisdicţie – ceea ce înseamnă că a doua judecare a cauzei se

face de o jurisdicţie superioară. Există însă următoarele excepţii:

� când infracţiunea este minoră (de mică importanţă);

� când judecata în primă instanţă s-a făcut de cea mai înaltă jurisdicţie a statului;

� când e vorba de o condamnare pronunţată în judecarea căii de atac declarate

împotriva unei hotărâri de achitare. Nu mai e necesar ca împotriva celei de-a doua

hotărâri (de condamnare) să existe o altă cale de atac pentru că deja există două

judecăţi.

77

2. dreptul la indemnizaţie în caz de eroare judiciară. Eroarea judiciară presupune

existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Există însă o excepţie: nu există dreptul la

despăgubiri când eroarea a fost cauzată în tot/în parte de persoana respectivă.

3. dreptul de a nu fi judecat/pedepsit de 2 ori – non bis in idem. Constituie excepţie dacă

se descoperă fapte noi, necunoscute la momentul primei condamnări definitive. Principiul non bis

in idem se aplică numai în raportul dintre jurisdicţiile aceluiaşi stat, nu şi în raporturile dintre

jurisdicţiile a două state diferite, nici în raporturile dintre jurisdicţiile unui stat şi o jurisdicţie

penală internaţională. Dreptul la un proces echitabil se analizează în mod global, nu cercetând un

act luat izolat.

§ 3.2. DREPTURILE ECONOMICE, SOCIALE ȘI CULTURALE

Drepturile economice şi sociale sunt prevăzute de Carta socială europeană şi de Pactul

internaţional privind drepturile economice, sociale şi culturale, aceste categorii de drepturi fiind

strâns legate, astfel încât ar fi dificil de făcut o distincţie clară între ele. Aceste drepturi, alături de

drepturile culturale sunt drepturi –program, sunt obiective de atins pentru state care depind

esenţialmente de nivelul de dezvoltare economică atins de un anumit stat.

Mai mult, există două diferenţe fundamentale între drepturile economice, sociale şi

culturale şi cele civile şi politice:

1. statele îşi asumă numai o obligaţie de diligenţă, nu de rezultat ca în cazul drepturilor

civile şi politice, ceea ce înseamnă că acestea vor depune toată diligenţa necesară pentru ca

rezultatul dorit să fie realizat, fără să existe însă obligativitatea îndeplinirii rezultatului;

2. aceste drepturi nu au caracter justiţiabil şi tratatele în această materie nu sunt susceptibile

de aplicabilitate directă în dreptul intern, spre deosebire de drepturile civile şi politice.

Din aceste considerente vom proceda doar la o enumerare a acestor drepturi aşa cum sunt

ele precizate în documentele mai sus-amintite. Aşadar drepturile economice şi sociale

recunoscute omului sunt:

1. dreptul la muncă;

2. dreptul la condiţii de muncă juste şi favorabile;

3. dreptul la securitate şi igiena muncii;

4. dreptul la remuneraţie echitabilă;

5. libertatea sindicală;

6. dreptul la negocieri colective;

7. dreptul copiilor şi adolescenţilor la protecţie socială, juridică şi economică;

78

8. dreptul femeilor care muncesc la maternitate;

9. dreptul la orientare profesională;

10. dreptul la formare profesională;

11. dreptul la protecţia sănătăţii;

12. dreptul la securitate socială;

13. dreptul la asistenţă socială şi medicală;

14. dreptul de a beneficia de servicii sociale;

15. dreptul persoanelor cu dizabilităţi la autonomie, integrare socială şi participare la viaţa

comunităţii

16. dreptul familiei la protecţie socială, juridică şi economică (este distinct de dreptul de a

întemeia o familie, prevăzut de art. 12 din Convenţia europeană a drepturilor omului)

17. dreptul lucrătorilor migranţi şi a familiilor lor la protecţie şi asistenţă;

18. dreptul la egalitate de şanse şi de tratament în materie de muncă şi de profesie fără

discriminare bazată pe sex;

19. dreptul la informare şi consultare;

20. dreptul de a lua parte la stabilirea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a mediului de

muncă;

21. dreptul persoanelor în vârstă la protecţie socială;

22. dreptul la protecţie în caz de concediere

23. dreptul lucrătorilor la protecţia creanţelor lor în caz de insolvabilitate a angajatorului;

24. dreptul la demnitatea muncii;

25. dreptul lucrătorilor având răspunderi familiale la egalitate de şanse şi de tratament

26. dreptul reprezentanţilor lucrătorilor la protecţie în întreprindere şi facilităţile care

trebuie să li se acorde;

27. dreptul la informare şi consultări în procedurile de concediere colectivă;

28. dreptul la protecţie contra sărăciei şi excluderii sociale;

29. dreptul la locuinţă.

Drepturile culturale sunt recunoscute numai de Pactul internaţional privind drepturile

economice, sociale şi culturale. Acestea sunt:

1. dreptul la educaţie (diferit de dreptul la instruire, care este un drept civil);

2. dreptul de a participa la viaţa culturală;

3. dreptul de a beneficia de progresul ştiinţei şi de aplicaţiile acestuia;

4. dreptul la protecţia creaţiilor ştiinţifice, literare şi artistice.

79

§ 3.3. CATEGORII SPECIALE DE PERSOANE PROTEJATE

Dacă în mod generic drepturile sunt recunoscute, ca principiu, fiecărui individ, aceasta nu

exclude recunoaşterea unor drepturi specifice unor categorii determinate de persoane, adaptate

situaţiei lor particulare, cum ar fi copiii, femeile, persoanele cu handicap, refugiaţii, etc. Egalitatea

nu semnifică identitate. Primordială apare preocuparea pentru a fi garantate drepturile care să

asigure fiecăruia dezvoltarea propriei personalităţi.

Astfel a apărut noţiunea de discriminare pozitivă1. Condamnând discriminările arbitrare,

Curtea europeană a stabilit condiţiile care justifică, în mod temporar, o diferenţiere de tratament

juridic în legislaţiile interne ale statelor. Curtea afirmă: „egalitatea de tratament este încălcată dacă

diferenţierii îi lipseşte justificarea obiectivă şi rezonabilă”.

Discriminarea pozitivă reprezintă o „ruptură de egalitate, justificată prin existenţa unei

situaţii de fapt de inegalitate şi destinată să stabilească egalitatea de şanse între indivizi2”. Acest

concept provine din dreptul american, noţiunea de „affirmative action” (acţiune afirmativă)

apărând în cea de-a doua jumătate a anilor 60, când societatea americană s-a preocupat de

mijloacele pentru a da prioritate persoanelor de origine afro-americană în ceea ce priveşte posturile

vacante în universităţi şi fabrici. Ideea consacrării acestui tratament preferenţial se baza pe

necesitatea reparării unei injustiţii istorice (oprimarea negrilor în sistemul sclavagist), ca, o dată

recunoscută o egalitate de drept să evolueze şi către o egalitate de fapt3. Deşi este admisă

necesitatea discriminărilor pozitive, acestea pot fi instituite doar în sprijinul unor categorii

economice şi sociale defavorizate, categorii care sunt conjuncturale şi tranzitorii şi nu sunt legate

de esenţa indivizilor, cum sunt cele privitoare la culoarea pielii sau religie.

Singurul punct de legătură al sistemelor american şi european pare să fie, măcar la nivel

ideologic, discriminarea pozitivă în favoarea femeilor. Vom reda în acest sens o speţă soluţionată

de Curtea europeană, Karheinz Schmidt contra Germania prin care însă Curtea nu abordează

deschis caracterul legitim sau nu al măsurilor preferenţiale în favoarea femeilor. Reclamantul

contestă obligaţia impusă într-un land bărbaţilor, dar nu şi femeilor, de a activa în cadrul 1 În Legea nr. 202/19.04.2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, publicată în M. Of. Nr. 301/8.05.2002, legiuitorul român foloseşte termenul de măsuri stimulative sau de discriminare pozitivă, definite la art. 4 lit. D ca fiind: „acele măsuri speciale care sunt adoptate temporar pentru a accelera realizarea în fapt a egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi şi care nu sunt considerate acţiuni de discriminare”. 2 Jean-Francois Rennuci - Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 113. 3 Florian Dorian Dăscălescu - Discriminările pozitive în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Revista de drept public, nr.3/2001 ,p.115

80

departamentului de pompieri (în cazul în care numărul de voluntari s-ar fi dovedit insuficient) sau

de a plăti o contribuţie financiară. Reclamantul Schmidt invocă în cererea sa violarea art. 14 –

interzicerea discriminărilor – coroborat cu art. 4 par. 3 lit. D – interzicerea muncii forţate şi

obligatorii (cu excepţia unei munci sau serviciu ce face parte din obligaţiile civile normale) din

Convenţie şi Protocolul nr. 1, pretinzând a fi victima unei discriminări bazate pe sex. Curtea

eludează dezbaterea privind discriminările pozitive precizând că „independent de aspectul de a şti

dacă există în zilele noastre motive pentru a tratat diferit bărbaţii şi femeile în ceea ce priveşte

îndeplinirea serviciului obligatoriu de pompier, un element este decisiv în speţă: obligaţia amintită

nu există decât în drept şi în teorie. Numărul de voluntari fiind tot timpul suficient, nici o persoană

nu a fost obligată în practică să efectueze acest serviciu. Contribuţia financiară şi-a pierdut în fapt

caracterul său compensator, pentru a deveni singura obligaţie reală. O diferenţă de tratament bazată

pe sex nu ar trebui în nici un caz să justifice plata unei astfel de contribuţii, şi, în consecinţă a

existat în speţă o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei”1.

Drepturile femeii în lumea arabă. În societatea arabă păstrarea onoarei familiei

reprezintă una dintre cele mai înalte valori morale, iar necuviinţa femeilor este taxată mai sever şi

aduce mai multe daune onoarei de familie decât în cazul bărbaţilor. Numeroşi occidentali nu

reuşesc să înţeleagă tiparele comportamentale, care în mod clar s-au creat pentru a proteja în

viziunea tradiţională femeile şi pentru a evita formarea de rele impresii despre ele şi de bârfe

nefondate. Femeile interacţionează în mod liber doar cu alte femei şi cu rudele masculine foarte

apropiate.Codul social arab interzice cu desăvârşire afişarea în public a intimităţilor dintre un

bărbat şi o femeie, aceasta incluzând ţinerea de mână, de braţ sau orice alt gest de afecţiune

precum sărutul sau atingerea prelungită. Asemenea gesturi chiar şi între soţi sunt deosebit de

stânjenitoare pentru arabi. Odată, în Cairo, unui cuplu căsătorit i s-a cerut să părăsească teatrul

deoarece bărbatul şi femeia au fost văzuţi ţinându-se de mână.

Gradul de integrare a femeii în forţa de muncă şi circulaţia ei liberă în public diferă de la

o ţară arabă la alta. In Maroc, Tunisia, Egipt, Liban, Siria, Iordania şi Irak femeile educate sunt

active pe toate nivelele societăţii. Femeile au ajuns deja şefi de stat sau de guvern în patru ţări

islamice non-arabe: Pakistan, Bangladesh, Indonezia şi Turcia.

În statele Golfului Arab, puţine femei au slujbe în afara căminului (deoarece puţine sunt

cele care au nevoie de venit). Guvernele fac însă eforturi serioase în a încuraja educaţia femeilor şi

1 Totuşi, în opinia sa separată, un judecător considera că „în această afacere Curtea nu a distins suficient între tratamentul discriminatoriu interzis şi tratamentul diferenţiat legitim, fondat pe sex sau pe alte circumstanţe personale”. Astfel, obligaţia de a activa în cadrul serviciului de pompieri, diferenţa fizică dintre cele două sexe este un considerent foarte puternic, care justifică o diferenţă de tratament, ţinând seama de faptul că anumite sarcini care necesită eforturi fizice violente sunt, în mod normal mai uşor de îndeplinit de bărbaţi decât de femei, ele întâmpinând un risc mai mare de primejduire a sănătăţii lor.

81

încadrarea lor în muncă. Arabia Saudită reprezintă un caz special: femeile continuă să se

instruiască, dar puţine îşi iau serviciu. Cele care muncesc au profesii în mediul specific feminin,

excepţie făcând doar mediul sanitar. Toate guvernele arabe însă se străduiesc să sporească

posibilităţile de şcolarizare ale femeilor.

„În lumea arabă, problemele femeilor încep să ajungă în centrul atenţiei. Procesul s-ar

putea să nu fie atât de rapid precum şi-ar dori unii, dar este în curs de desfăşurare”, declara Amr

Moussa, secretar general al Ligii Arabe, la cel de-al treilea Forum anual internaţional al femeilor

arabe1. În aceeaşi ordine de idei, Wadouda Badran, secretarul general al Organizaţiei Femeilor

Arabe, afirma: „Nimeni n-a spus vreodată că schimbarea va avea loc peste noapte. Dar cel puţin

avem promisiunea guvernelor că doresc să lucreze în această direcţie”2.

În majoritatea ţărilor arabe femeile au drept de vot. Progresul în acest domeniu este

evident, ceva diferenţe existând numai pe plan social şi fără nici o legătură cu islamul. În Arabia

Saudită şi Emiratele Arabe Unite, femeile încă nu au drept de vot, dar presiunea în această direcţie

continuă să crească. De exemplu, în martie 2005, în urma unui amplu protest şi a unei demonstraţii

în Kuweit, femeile au primit drept de vot (aici Parlamentul era cel care se opunea, nu şeful

statului).

În societăţile tribale sau barbare, femeia era considerată o fiinţă sub-umană, ori o sclavă

menită să satisfacă nevoile sexuale ale bărbatului şi să îndeplinească diverse sarcini degradante.

Era o roabă ce trăia numai pentru a fi exploatată de bărbat oricum ar fi crezut acesta de cuviinţă.

Ea nu avea dreptul să se bucure de viaţă şi de privilegiile conferite oricărei fiinţe umane. Iată

câteva dintre punctele de vedere exprimate în relaţie cu femeia de vechii romani, arabi, franci şi

greci. Societăţile civilizate ale Europei recunosc femeii statutul de fiinţă omenească, dar îi neagă

multe drepturi ce ar decurge din această condiţie. Ea nu era recunoscută ca cetăţean al statului,

neavând nici un drept personal. Fetelor li se cerea să accepte ca soţ orice persoană propusă de

părinţii sau tutorii lor, nefiind altceva decât instrumente de satisfacere a poftelor carnale ale

bărbatului. Femeia era destinată să muncească pământul şi în gospodărie pe de o parte, iar pe de

alta, să împlinească dorinţele sexuale ale bărbatului; în afara acestor domenii, ea nu beneficia de

protecţie legală.

Înainte de Revoluţia Industrială, familiile europene duceau o viaţă simplă şi modestă;

femeile ajutau la muncile agricole şi întreţineau gospodăria, îndeplinind uneori şi mici lucrări

meşteşugăreşti. Dar viaţa familială şi socială a femeii era limitată la interiorul locuinţei sale, pe

fondul dragostei şi afecţiunii reciproce. Revoluţia Industrială a dus la formarea marilor complexe

1 Dinna Ezzat, Fortifying Women`s Rights, Al-Ahram Weekly, 17-23 iunie 2004 (www.weekly.ahram.org.eg) (7 iulie 2011). 2 Ibidem.

82

industriale, schimbând puternic natura activităţii în domeniu. Necesarul tot mai mare de muncitori

a provocat destrămarea familiilor. Femeile şi copiii s-au văzut nevoiţi să părăsească atmosfera

caldă, familială, a satelor, şi să se mute la oraşe. Condiţiile de muncă dure şi obositoare,

destrămarea familiilor, contactul nepermis intre bărbaţi şi femei la locurile de muncă, presiunea

impulsurilor sexuale de o parte şi de cealaltă, erodarea sentimentelor de afecţiune familială,

exploatarea femeilor lipsite de protecţie şi de adăpost pentru a satisface dorinţele sexuale ale

marilor proprietari, şi răspândirea astfel a corupţiei - toate acestea au creat premisele unei noi

revoluţii. Femeile au început să simtă povara vieţii căzând pe umerii lor, lipsite fiind de căldura şi

privilegiile traiului familial. îşi pierduseră soţii, copiii, onoarea, castitatea - într-un cuvânt, totul.

Si-au dat astfel seama că, deşi războiul ucisese milioane de bărbaţi, deşi proprietarii de fabrici

aveau mare nevoie de ele pentru procesul de producţie, totuşi ei continuau să le exploateze,

considerându-le lipsite de orice valoare. Mai mult decât atât, salariile acordate femeilor erau mult

mai mici. Discriminarea între bărbaţi şi femei se perpetua. Femeile au căzut pradă corupţiei şi

poluării morale; cele lipsite de adăpost şi de protecţie s-au prăbuşit sub această povara, silite să

ducă o viaţă de mizerie, în condiţii sub-umane.

Simţeau că au pierdut totul; erau nevoite acum să suporte şi să tacă, să tolereze oprimarea

şi totuşi să se abţină de la orice proteste. In mod aparent, ele munceau cot la cot cu bărbaţii, dar în

realitate nu erau altceva decât nişte biete animale de povară captive îh mâinile câtorva profitori.

Ceas de ceas, ele erau nevoite să îndure totul pentru un salariu de mizerie.

Tensiunea provocată de această atmosferă le-a determinat în cele din urmă să protesteze,

grevele soldându-se de multe ori cu arestări şi chiar ucideri. In cele din urmă însă, ca rezultat al

neobositelor eforturi, al discursurilor şi al scrierilor pe această temă, femeile au reuşit să ajungă

până la centrele de autoritate şi să pătrundă chiar în forurile legislative. Treptat, pe lângă salarii

egale cu cele ale bărbaţilor pentru aceeaşi muncă prestată, ele au obţinut egalitatea în drepturi cu

bărbaţii şi posibilitatea de a pătrunde în toate sferele de activitate. In lumea islamică, femeia nu

avea drept de moştenire sau de proprietate pe vremea Jahiliyei (perioada ignoranţei, dinaintea

Islamului). Ea era doar o moştenire, excepţie făcând fetele care proveneau din familii nobile. Mai

mult, practica îngropării de vii a fetiţelor era foarte răspândită înaintea venirii Islamului. Unii

dintre companioni şi-au îngropat de vii chiar şi şapte fetiţe şi nu aveau remuşcări pentru fapta

lor...Unele fetiţe erau îngropate imediat după naştere, iar altele la vârsta de şase ani.1 O dată cu

prima revelaţie care a avut loc la vârsta de 40 de ani (anul 610 e.n.) şi care a durat 23 de ani, a

început şi chemarea lui Muhammed la monoteism şi la reformă socială. El a promovat o viaţă

1 Amr Khaled, Pe urmele lui Muhammed, Ed. Golden, Constanţa, 2008, p. 27.

83

sănătoasă. A condamnat violenţa domestică, le-a încurajat pe soţiile sale să exprime ceea ce

gândesc, a garantat femeilor musulmane drepturi care vor fi promulgate, chiar şi în Europa, doar

cu câteva secole mai târziu, incluzând dreptul la proprietate personală; a respins ideea căsătoriilor

aranjate şi a acordat dreptul de a divorţa fie şi din cauza incompatibilităţii dintre soţi.1 Astfel,

Profetul a schimbat condiţia socială şi poziţia femeilor. Înainte ca Sfântul Coran şi „Tradiţia

Profetului” (Sunna) să îmbunătăţească această problemă , nici o societate nu a recunoscut, nici

prin lege, nici prin practică, drepturile femeilor aşa cum a recunoscut drepturile bărbaţilor.2

Islamul consideră munca femeii de a se îngriji de casă, de a avea grijă de nevoile bărbatului

şi de a-şi creşte copiii bine un act de adorare (‘ibaadah) şi un efort depus de dragul lui Dumnezeu

(jihad). Esma (numită „predicatoarea femeilor”) a venit la Profet şi „a zis: «O, Trimis al lui

Dumnezeu, sunt mesagera femeilor la tine. Nu este nici o femeie printre ele care să ştie acest lucru

şi niciuna nu vrea să vin la tine.» Apoi şi-a prezentat cazul şi a spus: «Dumnezeu este Dumnezeul

bărbaţilor şi al femeilor şi tu eşti mesagerul Lui între bărbaţi şi femei. Lupta pentru Dumnezeu

(jihad) este pentru bărbaţi; dacă câştigă, îşi iau răsplata şi dacă mor martiri, sunt în viaţă [pe lumea

cealaltă] şi sunt îngrijiţi de Dumnezeu. Deci ce fapte egale cu ale lor trebuie să facem pentru

Dumnezeu?» El a spus: Fiţi supuse soţilor voştri şi îndepliniţi-vă îndatoririle! Puţine dintre voi fac

aceasta.”3

Drepturile principale ale soției în fața soțului sunt : zestrea - pe care bărbatul e obligat să i-

o ofere femeii ca un simbol al dorinţei lui de a se însura cu ea, dreptul de a fi întreţinută - soţului i

se cere să îi asigure soţiei mâncarea, hainele, un loc în care să locuiască şi tratament medical

conform mediului, condiţiilor şi veniturilor sale, dreptul de a convieţui cu ele onorabil, ce cuprinde

un complex de drepturi, dreptul de a nu fi bătută. În schimb, pentru aceste drepturi, o soţie este

obligată să îl asculte pe bărbatul ei în toate, excepţie făcând nesupunerea faţă de Dumnezeu. Ea

este obligată să aibă grijă de banii lui şi să nu-i cheltuiască decât cu permisiunea lui; cât despre

casa lui, ei nu îi este permis să lase pe nimeni înăuntru fără permisiunea lui, chiar dacă este vorba

de o rudă. Astfel de îndatoriri nu sunt nici prea grele, nici nedrepte în schimbul drepturilor ei. Prin

urmare, pentru fiecare drept există o îndatorire. Dumnezeu Atotputernicul spune: Ele au drepturi

egale cu obligaţiile lor, după cuviinţă... (Coran 2: 228).

Poligamia din ţările arabe constituie un subiect discutat peste măsură în Occident, care o

consideră practică obişnuită şi acceptată pe scară largă. De fapt poligamia este limitată cu

severitate şi îngăduită numai în anumite condiţii în majoritatea ţârilor arabe. Doar 1% sau 2% din

1 Ibidem p. 19. 2 Mustafa Ahmad al-Zarqa, Muhammed – modelul perfect pentru omenire, Ed. Islam, București, 2008, p. 24. 3 Yusuf Al-Qaradawi, op. cit., p. 52.

84

totalul bărbaţilor căsătoriţi au mai mult decât o soţie. Cum însă drepturile femeilor sunt mai

restrânse în Peninsula Arabică, poligamia este mai larg răspândită acolo. În Islam, o femeie poate

avea un singur bărbat, pe când bărbatul poate avea două, trei sau patru soţii, dar nu mai mult de

patru în acelaşi timp. Acest aspect este prevăzut chiar în Coran: Luaţi-vă soţii pe acelea care vă

plac dintre femei – două, trei sau patru, iar dacă vă temeţi că nu veţi fi drepţi [cu ele], atunci [luaţi]

una singură sau ce se află în stăpânirea mâinilor voastre drepte. (IV, 3).1

În vremea lui Mahomed, se practica o formă de divorţ de rit păgân (zihar), posibil exclusiv pentru

bărbaţi. Era suficient pentru un bărbat să se adreseze femeii sale cu vechea formulă arabă „îmi eşti ca

spatele mamei mele”, şi despărţirea era definitivă. Căsătoria putea continua doar în cazul în care bărbatul

mărturisea că a rostit formula respectivă într-un moment de supărare, dar primea sancţiunea „de a elibera

un sclav, de a posti două luni sau de a hrăni şaizeci de săraci.”2 Forma frecventă de divorţ în islam este,

însă, repudierea (talak) sau izgonirea soţiei de către soţul ei. Este suficient ca bărbatul să pronunţe de trei

ori formula talak – te repudiez, după care urmează perioada de continenţă (idda) pentru a nu fi nici o

îndoială asupra paternităţii unui copil, născut dintr-o femeie repudiată. Totuşi, pe perioada de continenţă

soţul se poate răzgândi, revocând repudierea şi reluându-şi soţia.

Un alt caz, Buckley contra Marea Britanie, priveşte existenţa unor discriminări pozitive în

favoarea minorităţilor. Reclamanta, June Buckley (de origine rromă şi naţionalitate britanică) cere

în mai multe rânduri un permis de amenajare funciară pentru terenul achiziţionat de ea pe care se

găseau cele trei caravane ale sale. Consiliul local refuză aceasta, motivând că exista un loc de

adăpost pentru rromi special amenajat şi că utilizarea terenului în modul propus de reclamantă ar

aduce atingere securităţii rutiere şi peisajului, contrar obiectivului fixat pe planul local privitor la

mediu: acela de a proteja regiunea, neadmiţând decât amenajările indispensabile. Reclamanta se

plânge în cererea sa că nu a fost lăsată să trăiască împreună cu familia sa în caravane amenajate pe

propriul teren şi nici să continue modul de viaţă tradiţional al ţiganilor, fiindu-i încălcat dreptul

garantat de art. 8 din Convenţie. În final, Curtea a refuzat să recunoască în favoarea populaţiilor

nomade dreptul de a-şi alge un mod de viaţă conform tradiţiei, având în vedere că acesta se

dovedeşte contrar interesului public, şi, în consecinţă nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie

întrucât autorităţile naţionale au luat măsuri care vizau scopuri legitime: prosperitatea economică a

regiunii şi protecţia sănătăţii publice.

În lumina acestor cazuri trebuie observat că, în prezent judecătorii europeni nu recunosc

dreptul la un tratament diferenţiat, chiar dacă în documentele internaţionale (de exemplu

Convenţia cadru a Consiliului Europei pentru protecţia minorităţilor naţionale din 1995) există 1 Această recomandare face referire la unele probleme sociale speciale, cu care s-a confruntat comunitatea musulmană după bătălia de la Uhud: mulţi orfani, văduve şi câţiva prizonieri de război. Ei trebuiau trataţi după principiile umanitare şi echitabile. Astfel, profetul propune căsătoria cu fetele rămase orfane, dacă prin aceasta le sunt protejate interesele şi bunurile în mod corect, fiindcă altfel trebuiau făcute alte aranjamente pentru ele. Prin urmare, poligamia îşi are originile în trecut, cândva în perioada pre-islamică, dar a rămas valabil până astăzi în morala islamică. 2 Paul Baltă, op. cit., p. 75.

85

tendinţa de a consacra o protecţie sporită unor minorităţi defavorizate. O primă dificultate în calea

recunoaşterii discriminărilor pozitive este constituită de inexistenţa unor criterii precise de

apreciere a gradului de importanţă a situaţiei de fapt, pentru a se determina când se justifică într-

adevăr tratamentul diferenţiat propus.

Un alt aspect esenţial este compatibilitatea discriminărilor pozitive cu dispoziţiile

Convenţiei europene, care nu e deloc evidentă, dat fiind că prevederile acestui document nu aduc

nici o precizare expresă în acest sens1.

O categorie aparte care va fi obiectul analizei noastre este cea a funcţionarilor publici2,

primii actori şi primii martori ai organizării democratice ai unui stat. Sunt, de asemenea în calitatea

lor de agenţi subordonaţi, garanţii organelor de putere3.

Funcţionarii publici cunosc anumite îngrădiri ale drepturilor specifice corespunzătoare

misiunii pe care o exercită, ei având o obligaţie de neutralitate care constă pe de o parte în

imparţialitatea absolută dovedită în exercitarea funcţiilor şi pe de altă parte de a nu se servi de

funcţia sa pentru a răspândi convingerile sale, de a se abţine de la orice propagandă.

Efectul obligaţiei de neutralitate asupra drepturilor funcţionarilor publici conduce la

anumite limitări. De exemplu, în ceea ce priveşte libertatea conştiinţei, deci libertatea de a-şi alege

credinţa religioasă, în a-şi forma opiniile politice sau filosofice neutralitatea ce le este impusă

vizează doar modalităţile de exprimare a acestor opinii sau credinţe.

De asemenea referitor la libertatea de exprimare Curtea europeană constată că folosirea de

către un funcţionar public dintr-un stabiliment public de învăţământ superior a adresei electronice

a instituţiei şi a căsuţei poştale a unuia dintre profesori, în scopuri personale determinate de

calitatea sa de membru al Asociaţiei pentru Unificarea Creştinismului Mondial, constituie o

încălcare a obligaţiei de neutralitate.

O altă speţă interesantă priveşte libertatea de asociere şi obligaţia de neutralitate. Astfel, în

afacerea N. F. c/Italia reclamantul judecător, membru al unei organizaţii masonice, a făcut

obiectul unei proceduri disciplinare considerându-se că, prin apartenenţa la o lojă masonică şi-a

încălcat obligaţiile ce-i reveneau, şi mai ales prestigiul funcţiei. Curtea a apreciat că restricţionarea

asocierii nu era previzibilă deoarece dispoziţiile legale incidente cu conţineau precizări în legătură

cu modul în care un judecător îşi putea exercita dreptul de liberă asociere, şi exista deci o violare a

art. 11 din Convenţie.

1 Jean-Francois Rennuci, Droit europeen des droits de l homme, L.G.D.J., 3 e ed. , Paris, 2002, p. 115. 2 Ne vom axa în principal pe abordarea internaţională a problemei drepturilor şi obligaţiilor funcţionarilor publici, nu pe modul cum este reglementat statutul funcţionarilor publici în România, această chestiune fiind tratată distinct în cadrul altor discipline. 3 Cosmin Falvius Costaș - Consideraţii asupra limitării exerciţiului unor libertăţi publice ale funcţionarilor publici, Pandectele române, nr. 3/2004, p. 205.

86


1. Specificați care sunt diferenţele fundamentale între categoria de drepturi civile şi politice şi

categoria drepturilor economice, sociale şi culturale.

2. Discriminare pozitivă – este o măsură necesară în lumea de astăzi?

3. Care sunt garanţiile speciale în materie penală, conform art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului? 4. În ce condiţii este permisă privarea de libertate de către autorităţiule statului?


1. Interzicerea torturii face parte din categoria:

a) inviolabilităţilor; b) protecţia intimităţii; c) interzicerea discriminării.

2. Dreptul la protecţia intimităţii cuprinde:

a) libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie; b) inviolabilitatea domiciliului; c) interzicerea

discriminării.

3. Dreptul la siguranţă şi libertate are ca scop esenţial:

a) protejarea indivizilor împotriva arbitrariului autorităţilor statale;

b) dreptul indivizilor la protecţie din partea autorităţilor publice;

c) dreptul indivizilor la manifestări libere desfăşurate în siguranţă.

4. Discriminarea pozitivă este o măsură:

a) temporară; b) definitivă; c) injustă în orice situaţie.

5. Originea conceptului de discriminare pozitivă rezidă în:

a) dreptul francez; b) dreptul german; c) dreptul american.

6. Dreptul la educaţie este:

a) un drept civil; b) un drept economic; c) un drept cultural.

7. Drepturile economice presupun:

a) o obligaţie de rezultat din partea autorităţilor statului; b) o obligaţie de diligenţă din partea

autorităţilor statului; c) ambele tipuri de obligaţii.

8. Prezumţia de nevinovăţie funcţionează:

a) în materie penală; b) în materie civilă; c) atât în materie penală, cât şi în materie civilă.

9. Litigiile de drept public care prezintă o importantă dimensiune patrimonială sunt:

a) asimilate proceselor civile de către dreptul european al drepturilor omului,

b) excluse de la aplicarea garanţiilor prevăzute de art. 6 din Convenţia europeană;

c) asimilate proceselor penale de către dreptul european al drepturilor omului.

87

CAPITOLUL 4. MODALITĂȚI ȘI PROCEDURI

INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI

§ 4.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PROCEDURILE DE PROTECȚIE A

DREPTURILOR OMULUI

§ 4.2. PROCEDURI NEJUDICIARE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI

§ 4.3. PROCEDURI JUDICIARE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

§ 4.3.1. Noțiuni generale privind procedura judiciară


omului

OBIECTIVE

• Identificarea cauzelor care justifică antrenarea mai energică sau mai puţin

semnificativă a statelor în procedurile internaţionale de garantare a drepturilor

omului, indiferent că este vorba de proceduri judiciare sau nejudiciare;

• Insușirea criteriilor de clasificare folosite pentru a distinge între diversele forme

şi tipuri de proceduri internaţionale de garantare a drepturilor omului ;

• Explicarea modalităţilor concrete de realizare a procedurilor nejudiciare,

precum şi a efectelor juridice ale acestora ;

• Redarea etapelor de desfăşurare a procedurilor judiciare existente în faţa Curţii

europene a drepturilor omului, atât în ceea ce priveşte acţiunile statale, cât şi

acţiunile individuale

88

§ 4.1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PROCEDURILE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI

Pentru a asigura apărarea internaţională a drepturilor omului, normele juridice

internaţionale în materie instituie o serie de proceduri internaţionale de protecţie a drepturilor

omului. Procedurile internaţionale de garantare a drepturilor omului se derulează în faţa

instituţiilor care au atribuţii în materia drepturilor omului, prezentate deja, în capitolul precedent.

Un principiu fundamental al protecţiei internaţionale a drepturilor omului este

subsidiaritatea mecanismelor internaţionale în raport cu cele interne. Astfel, primul rol în

garantarea drepturilor omului (situaţie similară celei a consacrării acestora) revine statului, prin

structurile şi mecanismele sale interne. Sistemele internaţionale intervin numai în ultimă instanţă,

atunci când cele interne s-au dovedit a fi ineficiente. Din acest motiv este necesară parcurgerea şi

epuizarea completă a căilor interne de atac, în vederea remedierii presupuselor violări ale

drepturilor omului. Procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor omului nu se substituie

celor interne, ci sunt complementare acestora, în scopul remedierii carenţelor protecţiei interne.

Numărul cauzelor împotriva unui stat, aflate pe rolul structurilor instituţionale de garantare

a drepturilor omului, precum şi numărul de condamnări din partea acestora depind de numeroşi

factori, rolul esenţial avându-l acceptarea de către statul în cauză a supunerii sale faţă de

respectivele mecanisme de control internaţional. Alţi factori sunt: situaţia generală a respectării

drepturilor omului, eficienţa mecanismelor interne, gradul de informare a titularilor drepturilor

asupra posibilităţilor internaţionale de atac, mijloacele financiare de care aceştia dispun,

mentalitatea generală combativă, sau dimpotrivă, pasivă faţă de încălcările drepturilor omului.

Numărul cauzelor împotriva unui stat în faţa organelor internaţionale de protecţie a

drepturilor omului este proporţional atât cu un element pozitiv (acceptarea de către respectivul stat

a mai multor proceduri internaţionale de control), cât şi cu elemente negative (starea generală

privitoare la respectarea sau încălcarea drepturilor omului şi modul în care sunt soluţionate

plângerile la nivel intern).

De aceea, un număr mai mare de condamnări ale unui stat din partea organelor

internaţionale, în raport cu alte state, nu poate duce, automat la concluzia că, în respectivul stat

89

situaţia respectării drepturilor omului este inferioară. Dimpotrivă, el poate semnifica de multe ori

contrariul, întrucât poate să fie un stat care este parte la mai multe tratate internaţionale în materia

drepturilor omului, care a acceptat să se supună mai multor proceduri internaţionale de asigurare a

respectării drepturilor omului, unde populaţia este bine informată şi are o atitudine activă faţă de

respectarea drepturilor sale.

Invers, un stat care nu acceptă, prevalându-se de un înţeles rigid şi absolutist al

suveranităţii, să se supună formelor eficiente de control internaţional, unde oamenii sunt ţinuţi

voluntar într-o stare de ignoranţă faţă de drepturile lor, va avea foarte puţine condamnări juridice

internaţionale pentru nerespectarea drepturilor omului.

La state cu un nivel comparabil de asigurare a respectării drepturilor omului, de aderare la

mecanismele internaţionale şi de combativitate a populaţiei, numărul uneori foarte diferit de

condamnări internaţionale prin raportare la totalul populaţiei exprimă carenţele sistemului intern de

protecţie, în principal ale celui judiciar, care nu reuşeşte să asigure satisfacţie în urma acţiunilor

introduse de cei vătămaţi.

Procedurile internaţionale de protecţie a drepturilor omului pot fi clasificate după mai

multe criterii:

I. După natura lor, acestea se împart în:

1. proceduri judiciare, care la rândul lor pot fi: controlul în urma plângerilor individuale şi

controlul în urma sesizărilor statale;

2. proceduri nejudiciare internaţionale care îmbracă următoarele forme: controlul pe calea

rapoartelor statale; controlul în urma sesizărilor statale; controlul în urma plângerilor individuale;

controlul în urma plângerilor colective; controlul în urma sesizărilor interne; controlul prin

anchete; controlul pe calea avizelor consultative; controlul prin mijloace politice şi diplomatice.

II. După natura organului în faţa căruia se derulează, procedurile internaţionale de protecţie a

drepturilor omului, pot fi:

1. proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional judiciar (un tribunal internaţional)

2. proceduri desfăşurate în faţa unui organ internaţional parajudiciar sau execuţional (care

acţionează într-un sistem din care face parte un tribunal internaţional)

3. proceduri desfăşurate în faţa unui organ nejudiciar

III. După izvorul lor formal, procedurile internaţionale de garantare a drepturilor omului sunt:

1. proceduri convenţionale (prevăzute prin tratate internaţionale)

2. proceduri interne (prevăzute prin acte interne ale unor organe ale organizaţiilor

internaţionale)

3. proceduri prevăzute prin acte internaţionale politice şi juridice de soft-law

90

IV După posibilitatea pretinsei victime de a avea acces direct la procedurile internaţionale, acestea

pot fi:

1. proceduri declanşate la sesizarea individuală a pretinsei victime

2. proceduri la care pretinsa victimă nu are acces

V. După efectele lor, procedurile internaţionale se împart

1. în proceduri care se finalizează prin acte cu forţă juridică obligatorie

2. proceduri care se finalizează prin propuneri, recomandări sau avize consultative

VI. În raport cu gradul de generalitate al controlului respectării drepturilor omului distingem:

1. proceduri în cadrul cărora se analizează un caz particular

2. proceduri vizând situaţia generală a respectării drepturilor omului

VII. În fine, un ultim criteriu de clasificare este nivelul geografic la care acţionează:

1. proceduri la nivel universal

2. proceduri la niveluri regionale (european, interamerican, african)

Sub aspectul importanţei şi eficienţei lor, procedurile judiciare, care dau dreptul direct de

acces şi care se finalizează printr-un act având forţă obligatorie sunt cele mai importante.

De asemenea precizăm că nu trebuie confundată clasificarea procedurilor în raport de

natura lor cu clasificarea lor prin raportare la organul internaţional în faţa căruia se desfăşoară. De

exemplu, în faţa curţilor internaţionale specializate în materie care sunt organe judiciare se poate

desfăşura o procedură nejudiciară, aceea a avizului consultativ, fără forţă juridică obligatorie.

O regula generală este că procedurile internaţionale de protecţie declanşate la sesizare şi

care analizează un caz particular nu pot fi supuse unei duble utilizări, nici concomitent, nici

succesiv, datorită cauzelor de neadmitere privind litispendenţa (situaţie în care acelaşi litigiu a fost

supus spre soluţionare în faţa a două organe de jurisdicţie de acelaşi grad) şi autoritatea de lucru

judecat. Prin urmare, în principiu, regula electa una via, la nivel internaţional, este respectată.

Nu există nici o subordonare între sistemele regionale şi cel universal de protecţie, deci, în

principiu, nu este deschisă nici o cale de atac la un organ internaţional la nivel universal împotriva

unei soluţii pronunţate de un organ internaţional la nivel regional. Mai mult, comparativ, sistemele

regionale sunt, în regulă generală, mai evoluate decât cel universal, fiind bazate pe un tribunal

internaţional specializat în materia drepturilor omului. Aşa fiind, particularul preferă, de cele mai

multe ori să utilizeze o procedură judiciară regională, iar nu una universală, care nu are caracter

judiciar, cu excepţia unor situaţii în care fie nu are deschisă procedura regională (statul pretins

agresor nu este justiţiabil în faţa tribunalului internaţional regional ori individul nu are drept direct

de sesizare), fie dreptul pretins încălcat nu este consacrat decât la nivel universal sau este consacrat

la un standard superior.

91

§ 4.2. PROCEDURI NEJUDICIARE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

1. Controlul pe calea rapoartelor statale – este o formă generalizată de control

internaţional al respectării, de state, a obligaţiilor în materia drepturilor omului. Deşi este o

procedură larg întâlnită este şi cea mai primitivă ca modalitate de control internaţional.

De regulă are caracter convenţional şi rezultă direct din ratificarea tratatelor internaţionale,

fără a fi necesară o declaraţie facultativă expresă a statului de acceptare a acestei proceduri. Se

desfăşoară în faţa unor organe fără caracter judiciar, care nu presupune analiza unui caz concret,

ci a situaţiei generale a respectării drepturilor omului şi se finalizează prin acte fără forţă juridică

obligatorie. Mai mult nu există sancţiune pentru întârzierea sau neprezentarea raportului.

Procedura controlului prin rapoarte este, dintre formele de control internaţional asupra statelor, cea

mai „respectuoasă” pentru suveranitatea statului, din acest motiv fiind acceptată în general fără

mari reticenţe.

Datorită caracterului său rudimentar această formă de control internaţional nu constituie un

motiv de inadmisibilitate pentru sesizare privind un caz concret de încălcare a drepturilor omului,

nici sub forma litispendeţei, nici sub cea a autorităţii lucrului judecat sau decis. Controlul pe

această cale poartă denumiri diferite: rapoarte, informaţii, studii.

Exemple ale unor tratate internaţionale care prevăd o asemenea procedură sunt:

- Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice - rapoartele sunt înaintate

Secretarului general al ONU, iar competenţa examinării acestora revine Comitetului drepturilor

omului;

- Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale - rapoartele sunt

înaintate Secretarului general al ONU, iar competent pentru analizarea lor este Consiliul Economic

şi Social;

- Carta socială europeană şi Carta socială europeană revizuită - statele părţi prezintă

secretarului general al Consiliului Europei, în forma stabilită de Comitetul Miniştrilor un raport

bianual referitor la acceptarea dispoziţiilor din Cartă, rapoarte analizate de Comitetul de experţi;

- Convenţia americană relativă la drepturile omului - competenţa analizării rapoartelor

revine Comisiei interamericane a drepturilor omului.

2. Controlul în urma sesizărilor – este o formă evoluată de control internaţional,

convenţională, având un caracter suplimentar, întrucât necesită un acord expres al statelor, distinct

92

de simpla ratificare a tratatului internaţional în cauză, o declaraţie expresă că statul se supune

acestui gen de control. Controlul în urma sesizărilor asigură o cercetare individualizată a cazurilor

referitoare la pretinse violări ale drepturilor omului şi se prezintă sub mai multe forme:

a. Controlul în urma sesizărilor statale

Prin tratatele internaţionale în materie, statele nu se obligă în primul rând unele faţă de

celelalte, ci se obligă faţă de beneficiarii acestor drepturi şi faţă de comunitatea internaţională. Se

creează astfel o ordine publică internaţională, de a cărei respectare sunt interesate toate statele.

Întrucât este o chestiune care nu este lăsată la latitudinea victimei, fiind de ordine publică,

şi cum la nivel internaţional nu există, ca la nivel intern un organ cu rol de Minister Public pentru a

promova acţiunea publică în cazul violării drepturilor omului, se recunoaşte în plan internaţional

dreptul a introduce o acţiune populară (echivalentă celei publice interne) oricărui stat, împotriva

altui stat, nu pentru protejarea unui interes propriu, ci pentru a face să fie respectată ordinea

publică internaţională în materia drepturilor omului. Condiţia esenţială este însă ca ambele state să

fi acceptat competenţa organului competent să soluţioneze sesizarea respectivă.

Controlul pe această cale poartă denumiri diverse: comunicări statale, plângeri, informaţii.

Un asemenea tip de control este recunoscut prin: Pactul internaţional relativ la drepturile

civile şi politice, Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare

rasială, Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante,

actele juridice internaţionale din cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi a OSCE.

b. Controlul în urma plângerilor individuale

Aceasta este cea mai evoluată formă de control internaţional nejurisdicţional asupra

respectării de către state a obligaţiilor lor în materia drepturilor omului, orice persoană dobândind

astfel dreptul la o acţiune personală. În cazul în care controlul pe calea reclamaţiilor individuale

are temei convenţional, acceptarea acestei forme de control de către state presupune o voinţă

juridică expresă din partea acestora, suplimentară faţă de simpla ratificare a tratatului respectiv.

Acest mijloc procedural poartă diverse denumiri: comunicări, petiţii, plângeri, informaţii.

Acest tip de control este prevăzut de: Convenţia internaţională asupra eliminării tuturor

formelor de discriminare rasială, primul protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la

drepturile civile şi politice, Convenţia contra torturii şi altor pedepse sau tratamente crude,

inumane sau degradante, Rezoluţia 1503/1970 a Consiliului Economic şi Social al ONU, dreptul

comunitar originar (tratatele iniţiale), actele juridice internaţionale ale OSCE.

c. Controlul în urma plângerilor colective

Acest control este declanşat la sesizarea unor subiecte colective de drept, aparţinând ordinii

juridice interne, fără prerogative de putere publică: organizaţii neguvernamentale, grupuri de

93

particulari. Acestea dispun de dreptul la o acţiune socială. Această formă de control poartă

denumirea de: reclamaţii, informaţii.

De exemplu, în cadrul Organizaţiei Internaţionale a Muncii, organizaţiile sindicale şi cele

patronale pot prezenta reclamaţii împotriva statelor, purtând asupra modului de executare a

obligaţiilor acestora referitoare la respectarea drepturilor omului, în domeniul de activitate al

acestei organizaţii.

Şi în cadrul OSCE este prevăzut un asemenea control al respectării drepturilor omului, sub

dimensiunea protecţiei minorităţilor naţionale, pe calea rapoartelor speciale de sesizare, făcute de

asociaţii, organizaţii neguvernamentale, grupuri religioase, alte grupuri ale minorităţilor naţionale,

media şi autorităţi regionale şi locale din zonele în care locuiesc minorităţi naţionale, de

competenţa Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale.

d. Controlul în urma sesizărilor interne

Această formă de control este declanşată de organe interne ale organizaţiei internaţionale în

cadrul căreia se exercită respectivul control. Acest control se exercită sub denumirea de plângeri.

OIM este o organizaţie în cadrul căreia declanşarea unui control asupra respectării de către state a

obligaţiilor lor privind respectarea drepturilor omului poate fi făcută şi de organe interne ale

organizaţiei internaţionale.

3. Controlul prin anchete. Este un control eficient, pentru că presupune inspecţii la faţa

locului. Ancheta poate fi efectuată atât la sesizarea unui subiect de drept, cât şi ca urmare a

autosesizării.

Controlul prin anchete se întâlneşte mai ales în cazul torturii şi supunerii la tratamente

inumane, iar cele două organisme internaţionale competente în materie sunt: unul universal -

Comitetul contra torturii (în cadrul ONU) - şi altul regional european - Comitetul european pentru

prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (în cadrul

Consiliului Europei).

Sub aspectul competenţelor această formă de control a respectării drepturilor omului este

extrem de largă, incluzând dreptul de a efectua oricând, fără nici un consimţământ prealabil (cu o

simplă notificare anterioară şi doar cu posibilitatea excepţională a unor limitări temporale sau

spaţiale), o vizită în orice loc de privare de libertate, de a discuta cu orice persoană şi de a obţine

orice informaţii în legătură cu acest subiect. În schimb, actele prin care se finalizează controlul nu

au forţă juridică obligatorie, fiind nişte simple constatări de fapt însoţite de recomandări, iar

singura sancţiune posibilă are caracter moral, constând în aducerea la cunoştinţă publicului a unui

rezumat al informaţiilor privind ancheta efectuată.

94

4. Controlul pe calea avizelor consultative. Controlul pe calea avizelor consultative este

o procedură convenţională, fără efecte juridice obligatorii. El este în general, de competenţa

tribunalelor internaţionale regionale, specializate în materia drepturilor omului, ca expresie a

competenţei consultative a acestora, alături de competenţa lor jurisdicţională.

Competenţa consultativă a tribunalelor internaţionale regionale specializate în materia

drepturilor omului nu poate intra în conflict cu competenţa lor jurisdicţională, nu se poate substitui

acestora şi nu poate avea prioritate în faţa ei. De aceea, solicitările de avize consultative adresate

tribunalelor internaţionale nu sunt admisibile decât dacă poartă asupra cazurilor ce privesc litigii

de competenţa respectivului tribunal.

5. Controlul pe calea mijloacelor politice şi diplomatice. Organele politice ale

organizaţiilor internaţionale, fie în temeiul tratatelor constitutive ale acestora, fie în temeiul unor

acte interne adoptate de ele, exercită un control politic şi diplomatic asupra respectării drepturilor

omului, prin monitorizare, rezoluţii, declaraţii şi alte asemenea mijloace.

Astfel, Consiliul de Securitate al ONU, în temeiul competenţelor sale a decis că violări

grave, sistematice, masive ale drepturilor omului pot constitui o ameninţare contra păcii, care îi dă

dreptul să aplice sancţiunile prevăzute de Carta ONU, inclusiv sancţiunea cu folosirea forţei

armate.

În cadrul Consiliului Europei, prin Statutul acestuia, Comitetul Miniştrilor are competenţa,

în cazul încălcării în mod grav a drepturilor omului, să aplice sancţiunile prevăzute în acest tratat,

şi anume: suspendarea drepturilor de reprezentare în cadrul Consiliului Europei; cererea adresată

statului de a se retrage din Consiliul Europei; decizia privind încetarea calităţii de membru al

Consiliului Europei a statului respectiv.

§ 4.3 PROCEDURI JUDICIARE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR OMULUI

Procedurile internaţionale judiciare de protecţie a drepturilor omului se desfăşoară în faţa

tribunalelor internaţionale. Sub aspectul specializării organului judiciar internaţional distingem:

1. proceduri desfăşurate în faţa tribunalelor internaţionale specializate în materia

drepturilor omului (Curtea europeană a drepturilor omului, Curtea interamericană a

drepturilor omului, Curtea africană a drepturilor omului şi popoarelor);

2. proceduri internaţionale desfăşurate în faţa unor tribunale internaţionale care nu

sunt specializate în materia drepturilor omului ( Curtea Internaţională de Justiţie,

95

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Tribunalele penale internaţionale ad hoc

pentru fosta Iugoslavie şi pentru Rwanda)

Înainte de a începe prezentarea procedurii judiciare care se desfăşoară în faţa Curţii

europene a drepturilor omului, pentru o mai bună înţelegere a funcţionării mecanismelor

procedurale la nivel intern şi internaţional, dar şi pentru o bună însuşire a noţiunilor juridice ce ţin

de dreptul procedural, vom expune sintetic, comparativ, căile ce pot fi utilizate în caz de violare a

drepturilor omului.

În dreptul intern există două tipuri de proceduri în funcţie de interesul apărat:

1. acţiunea personală, individuală, situaţie în care trebuie justificat interesul acţiunii şi

trebuie să existe o încălcare a dreptului subiectiv;

2. acţiunea publică, în scopul apărării şi menţinerii ordinii publice; nu mai există condiţia

justificării interesului, iar titularul este Ministerul Public, ca şi reprezentant al statului.

În dreptul internaţional al drepturilor omului există de asemenea două situaţii: când se

încalcă dreptul individual al titularului sau când se încalcă ordinea publică. Tipurile de acţiuni care

pot interveni sunt aşadar:

1. acţiunea individuală – introdusă de pretinsa victimă;

2. acţiunea statală - introdusă de un stat. Reluăm precizarea făcută anterior că în dreptul

internaţional nu se poate recurge la acţiunea publică pentru că nu există un titular al acţiunii

- Ministerul Public, aşa încât raţiunea există - protejarea ordinii publice - dar nu există

titular ar dreptului de sesizare, aşa încât nu are cine să introducă acţiunea. În plan

internaţional, aşa cum am arătat, pentru apărarea ordinii publice ca substitut al acţiunii

publice există acţiunea populară, pe care orice stat poate să o introducă, nu pentru apărarea

unor interese particulare, ci pentru apărarea ordinii publice.

În faţa Curţii europene a drepturilor omului pot fi introduse ambele tipuri de acţiuni, atât

cea individuală, cât şi cea statală.

§ 4.3.1. Noțiuni generale privind procedura judiciară

a) Conform Convenţiei, competenţa Curţii europene a drepturilor omului include toate

chestiunile privind interpretarea şi aplicarea Convenţiei şi a Protocoalelor sale.

b) Părţile care pot participa în proces pot fi principale (reclamantul şi pârâtul) şi accesorii

(intervenienţii).

Reclamantul poate fi un stat sau un particular. Au capacitate procesuală activă (atitudinea

generală şi abstractă de a putea sesiza Curtea) orice stat parte la Convenţie, precum şi orice

96

persoană fizică sau juridică, orice organizaţie neguvernamentală şi orice grup de particulari, fără

să existe vreo condiţie de cetăţenie (particularii pot fi cetăţeni ai statului pârât, ai altui stat parte la

Convenţie, ai unui stat terţ sau să nu aibă nici o cetăţenie). Au calitate procesuală activă

(capacitatea concretă de sesizare a Curţii): orice stat parte la Convenţie, orice particular care se

pretinde victimă a unei violări a drepturilor recunoscute de Convenţie din partea unui stat parte.

Pârâtul nu poate fi decât un stat. Are capacitate procesuală pasivă orice stat parte la

Convenţie, întrucât prin simplul fapt al ratificării, statele recunosc competenţa obligatorie a Curţii.

Are calitate procesuală pasivă acel stat despre care se pretinde că este autorul încălcării drepturilor.

Părţile accesorii (terţii intervenienţi) pot fi: intervenienţi voluntari şi intervenienţi invitaţi/

autorizaţi.

Terţ intervenient voluntar poate fi statul parte la Convenţie a cărui cetăţenie sau

naţionalitate o are reclamantul, cu condiţia ca acest stat să nu fie pârât. Această intervenţie are

caracter voluntar, fiind un drept pentru statul în cauză pe care acesta îl exercită dacă doreşte.

Intervenţia voluntară nu poate exista decât într-o cauză purtând asupra unei cereri individuale, nu

şi într-o cauză interstatală. Terţul intervenient voluntar are dreptul să prezinte observaţii scrise şi să

participe la audieri, dar nu poate exercita căi de atac.

Terţ intervenient invitat sau autorizat poate fi orice stat parte la Convenţie, care nu este

parte în proces, sau orice persoană interesată, alta decât reclamantul, dacă apreciază Curtea

interesul participării lui. Acest tip de intervenţie poate avea loc atât într-o cauză interstatală, cât şi

într-una declanşată printr-o plângere individuală. În cazul intervenţiei la invitaţie statul sau

persoana invitată nu are nici o obligaţie să accepte această invitaţie. De aceea nu este vorba de o

invitaţie forţată.

În procedurile în faţa Curţii mai pot participa şi martori, experţii, interpreţi şi alte persoane.

a) Reprezentarea părţilor

1. Statele părţi la Convenţie care participă la procedură, fie în calitate de parte principală

(reclamant sau pârât), fie în calitate de terţ intervenient (voluntar sau la invitaţie) sunt reprezentaţi

de agenţi, care pot fi asistaţi de avocaţi şi consilieri.

2. Reclamantul particular este reprezentat de un avocat sau consilier autorizat să practice în oricare

dintre statele părţi la convenţie şi rezidând pe teritoriul unuia dintre ele.

La cererea reclamantului individual sau din oficiu, preşedintele camerei sau a Marii

Camere poate să acorde asistenţă judiciară reclamantului pentru apărarea în cauză. Asistenţa

judiciară poate fi acordată doar dacă se constată că acordarea ei este necesară pentru buna derulare

a cauzei în faţa camerei sau a Marii Camere şi dacă reclamantul nu dispune de mijloace financiare

suficiente pentru a face faţă tuturor sau unei părţi din cheltuielile pe care urmează să le facă. În

97

acest sens trebuie ca reclamantul să completeze o declaraţie privind veniturile sale, declaraţie

certificată de autoritatea internă competentă. Asistenţa judiciară oferită poate să acopere pe lângă

onorariile avocatului şi cheltuielile de deplasare şi de sejur, ca şi celelalte cheltuieli necesare

reclamantului sau reprezentantului său.

d) Părţilor, reprezentanţilor acestora şi celorlalţi reprezentanţi la procedură le sunt acordate

o serie de imunităţi şi facilităţi în vederea asigurării libertăţii cuvântului şi a independenţei

necesare îndeplinirii atribuţiilor sau obligaţiilor ce la revin. Acestea sunt:

- imunitatea de jurisdicţie pentru declaraţiile făcute oral sau în scris în faţa Curţii, ca şi în

privinţa mijloacelor de probă pe care le prezintă acesteia;

- dreptul de a coresponda liber cu Curtea. În cazul persoanelor deţinute exercitarea acestui

drept implică următoarele: corespondenţa acestora trebuie să fie transmisă şi să le fie

remisă fără prea mari întârzieri şi fără a fi modificată; aceste persoane nu pot face obiectul

nici unei măsuri disciplinare ca urmare a transmiterii de documente Curţii.

- dreptul să circule şi să călătorească liber pentru a asista la procedura în faţa Curţii şi să se

întoarcă.

e) Conform Convenţiei audierile sunt publice, cu excepţia situaţiei în care Curtea decide

altfel, datorită unor circumstanţe excepţionale. Accesul în sală poate fi interzis presei şi publicului

pe durata întregii audieri sau a unei părţi a audierii în interesul moralităţii, al ordinii publice sau al

securităţii naţionale într-o societate democratică, dacă interesele minorilor sau protecţia vieţii

private a părţilor o cer sau dacă publicitatea a r fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

f) Limbile oficiale ale Curţii sunt engleza şi franceza, toate comunicările care intervin pe

parcursul procedurii trebuind a fi făcute într-una din aceste limbi.

g) Nici un judecător nu poate participa la examinarea unei cauze dacă există vreun motiv de

incompatibilitate:

- este interesat personal în cauză;

- a intervenit anterior în cauză în calitate de agent, avocat sau consilier al unei părţi;

- a intervenit anterior în cauză ca membru al unei instanţe judecătoreşti sau al unei comisii

de anchetă.

98


omului

Principalele faze ale procedurii desfăşurate în faţa acestui tribunal internaţional sunt:

introducerea şi înregistrarea cererii; admisibilitatea cererii; încercarea de soluţionare pe cale

amiabilă; instruirea cauzei şi statuarea pe fond în primă instanţă; soluţionarea căilor de atac;

executarea hotărârii.

1. Introducerea şi înregistrarea cererii

Atât cererile statale cât şi cele individuale trebuie să fie prezentate în scris şi semnate de

reclamant sau de reprezentantul său.

Statul care doreşte să introducă o cerere în faţa Curţii o depune la Grefă, indicând: numele

statului parte la Convenţie împotriva căruia este îndreptată cererea; o expunere a faptelor, o

expunere a violării sau a violărilor pretinse ale Convenţiei sau ale Protocoalelor sale şi

argumentele pertinente; o expunere asupra respectării criteriilor de admisibilitate privind

epuizarea recursurilor interne şi respectarea termenului de 6 luni; obiectul cererii şi, în linii mari,

cererea de satisfacţie echitabilă eventual formulate pe seama părţii sau părţilor presupus vătămate;

numele şi adresa persoanelor desemnate ca agenţi. Cererea trebuie însoţită de copii ale tuturor

documentelor pertinente.

În ceea ce priveşte cererea individuală, orice asemenea cerere este prezentată pe un

formular furnizat de grefă care indică, în afara elementelor menţionate şi în cazul cererii statale şi:

numele, data naşterii, cetăţenia, sexul, profesia şi adresa reclamantului, dacă este cazul numele,

adresa şi profesia reprezentantului său; statul sau statele părţi la Convenţie contra cărora este

introdusă cererea. În caz de nerespectare a elementelor din conţinutul cererii aceasta nu poate fi

înregistrată şi nici examinată de Curte.

Reclamantul care nu doreşte să i se dezvăluie identitatea trebuie să precizeze aceasta şi să

furnizeze o explicaţie a motivelor justificând o derogare de la principiul publicităţii procedurii în

faţa Curţii. Preşedintele camerei poate să autorizeze anonimatul în cazuri excepţionale şi temeinic

motivate.

Data înregistrării cererii este data primei comunicări a reclamantului, expunând, chiar şi

sumar, obiectul cererii. După înregistrare, plângerea este atribuită unei secţii (ca regulă generală

secţiei din care face parte judecătorul naţional al părţii pârâte).

2. Admisibilitatea cererii

Preşedintele secţiei va desemna un judecător raportor însărcinat cu întocmirea unui raport

asupra admisibilităţii. După acest moment este posibil ca plângerea să fie transmisă:

99

a) unui comitet - dacă judecătorul apreciază că plângerea este vădit inadmisibilă - care are

competenţa ca în unanimitate să declare plângerea inadmisibilă, printr-o decizie definitivă,

nesusceptibilă de nici o cale de atac, în acest mod încheindu-se procedura. În situaţia în care nu

există vot unanim este trimisă spre soluţionare unei Camere.

b) unei camere - dacă judecătorul raportor consideră că nu este evident că nu e

inadmisibilă cererea. Camera analizează admisibilitatea, şi fie respinge cererea ca inadmisibilă, fie

pronunţă o decizie de admisibilitate. Decizia se ia cu majoritatea voturilor.

Cauzele generale de inadmisibilitate (aplicabile cererilor individuale şi celor statale) sunt:

1. prematuritatea – sesizarea s-a făcut înainte de epuizarea căilor de recurs interne;

2. tardivitatea – sesizarea este făcută după expirarea termenului de 6 luni cu începere

de la data deciziei interne definitive.

Cauzele speciale de inadmisibilitate (aplicabile doar cererilor individuale) sunt:

1. cererea este anonimă;

2. litispendenţa - cererea este în mod esenţial aceeaşi cu o cerere deja supusă unui alt

organ internaţional de anchetă şi se află în curs de examinare a acesteia;

3. autoritatea de lucru judecat sau decis – cererea este în mod esenţial aceeaşi cu cea

examinată şi soluţionată anterior de Curte sau de un alt organ internaţional de anchetă,

dacă ea nu conţine fapte noi;

4. cererea este incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei sau a Protocoalelor sale;

5. cererea este în mod manifest nefondată;

6. cererea este abuzivă.

3. Încercarea de soluţionare pe cale amiabilă

Dacă o cerere a fost declarată admisibilă de o cameră sau de Marea Cameră, aceasta, în

acelaşi timp cu instruirea fondului se pune la dispoziţia celor interesaţi, în vederea ajungerii la o

reglementare amiabilă a cauzei, care să se inspire din respectarea drepturilor omului, astfel cum

sunt recunoscute de Convenţie şi de Protocoalele sale, şi nu să fie rezultatul unor presiuni din

partea statului pârât. Procedura este confidenţială. În caz de reglementare amiabilă, după ce s-a

asigurat că soluţia se inspiră din respectarea drepturilor omului, Curtea europeană radiază cauza de

pe rol.

4. Instruirea cauzei şi statuarea pe fond în primă instanţă

Examinarea pe fond cuprinde două proceduri: una scrisă (în care sunt primite observaţiile

scrise ale participanţilor la proces) şi una orală (în care au loc audierile).

Competenţa ordinară aparţine camerei. Prin excepţie, dacă aceasta s-a desesizat în favoarea

Marii Camere, instruirea fondului cauzei este făcută de aceasta. Motivele pentru care o cameră se

100

poate desesiza sunt, alternativ: pe rol este o cauză care ridică o chestiune gravă relativă la

interpretarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau soluţionarea unei chestiuni poate duce la o

contradicţie cu o hotărâre pronunţată anterior de Curte.

Soluţia pe fond se pronunţă printr-o hotărâre, luată cu majoritatea voturilor, aceasta putând

să fie de „achitare” sau de „condamnare” a statului pârât, adică de constatare a existenţei sau

inexistenţei unei violări a Convenţiei sau a Protocoalelor sale. Prin aceeaşi hotărâre se soluţionează

şi chestiunea satisfacţiei echitabile a victimei.

Convenţia prevede că, în cazul în care Curtea declară că a existat o violare a Convenţiei sau

a Protocoalelor sale, şi dacă dreptul intern al statului parte la Convenţie nu permite înlăturarea

decât în mod imperfect a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii vătămate, dacă este

cazul o satisfacţie echitabilă.

Indemnizaţia echitabilă cuprinde: repararea prejudiciului material, repararea prejudiciului

moral, cheltuielile din procedurile interne şi europeană şi dobânzile moratorii pentru executarea

cu întârziere a hotărârii de condamnare. Tot ceea ce poate acorda Curtea reclamantului, deci tot

ceea ce poate constitui condamnarea statutului pârât, în cazul constatării neconvenţionalităţii

faptelor reclamate este o sumă de bani1.

Totuşi principiul de bază al jurisdicţiei europene este repunerea pe cât posibil a victimei în

situaţia anterioară, dacă nu ar fi existat violarea, ceea ce semnifică faptul că obligaţia principală

este restituirea în natură (restitutio in integrum), plata indemnizaţiei băneşti de satisfacţie

echitabilă fiind doar subsidiară. În acelaşi timp, caracterul alternativ al obligaţiilor este explicit în

considerentele şi dispozitivul hotărârii, iar alegerea modalităţilor de executare – restituirea în

natură sau plata sumei de bani – este în competenţa exclusivă a statului condamnat. Sub acest

aspect, nici partea vătămată, nici Comitetul Miniştrilor nu pot impune statului să adopte vreuna

dintre cele două modalităţi de executare, nu se pot opune modalităţii de executare alese de acesta şi

nu pot considera că executarea într-una din cele două forme nu ar însemna îndeplinirea obligaţiei

convenţionale a statului condamnat de a se conforma hotărârii Curţii.

Hotărârile Curţii sunt motivate şi pot cuprinde şi opinii separate ale judecătorilor, dacă

hotărârea nu exprimă în totalitate sau în parte, opinia unanimă a acestora.

5. Soluţionarea căilor de atac

Există 4 căi de atac împotriva hotărârilor pronunţate de cameră: cererea de retrimitere,

cererea de interpretare, cererea în revizuire şi cererea în rectificarea erorilor.

a) Cererea de retrimitere este o cale extraordinară de atac utilizată pentru o chestiune gravă

referitoare la interpretarea sau la aplicarea Convenţiei sau a Protocoalelor sale sau pentru o

1 Corneliu-Liviu Popescu - Jurisprudenţa C.E.D.O., Comentariu, Pandectele Române, nr. 4/2004, pp. 97-98.

101

chestiune gravă cu caracter general, care merită să fie examinată de Marea Cameră. O asemenea

cerere este soluţionată de o jurisdicţie superioară (Marea Cameră) celei care a pronunţat hotărârea

atacată (o cameră). Termenul de exercitare a căii de atac este de 3 luni de la data pronunţării

hotărârii camerei.

b) Cererea de interpretare poate fi introdusă în termen de 1 an de la data pronunţării

hotărârii, la aceeaşi cameră care a soluţionat cauza.

c) Cererea în revizuire poate fi introdusă în caz de descoperire a unui fapt care , prin natura

lui, ar fi putut să exercite o influenţă decisivă asupra rezultatului unei cauze deja soluţionate, şi

care, la data hotărârii era necunoscut de Curte, şi nu putea în mod rezonabil fi cunoscut de o parte.

Termenul de exercitare a căii de atac este de 6 luni de la data când partea a avut cunoştinţă de

faptul descoperit.

d) Cererea în rectificarea erorilor se va introduce în termen de 1 lună de la data pronunţării

hotărârii. Erorile de scriere sau de calcul şi inexactităţile evidente pot fi rectificate de orice

formaţiune jurisdicţională a Curţii, fie din oficiu, fie la cererea părţilor.

6. Executarea hotărârii

Organul competent cu supravegherea executării hotărârilor Curţii este Comitetul

Miniştrilor. Problema supravegherii executării se pune nu numai în privinţa hotărârilor de

„condamnare” care acordă şi o satisfacţie echitabilă părţii vătămate (deci a plăţii efective a

indemnizaţiei de satisfacţie echitabilă), ci şi asupra aspectelor de ordin general, decurgând din

aceste hotărâri, anume modificarea legislaţiei interne necesară pentru a înlătura cauza generală de

neconvenţionalitate şi a preveni producerea altor violări de acelaşi tip1.

Convenţia nu conţine nici o dispoziţie expresă referitoare la competenţele Comitetului

Miniştrilor în cazul în care un stat refuză să execute o hotărâre de condamnare pronunţată de

jurisdicţia europeană. Potrivit Statutului Consiliului Europei însă, Comitetul are competenţa ca în

cazul încălcării în mod grav a drepturilor omului (iar refuzul executării unei hotărâri a Curţii poate

fi considerat astfel) să aplice una din sancţiunile:

- suspendarea drepturilor de reprezentare a statului respectiv în Consiliului Europei,

- cererea adresată statului de a se retrage din organizaţie,

- decizia privind încetarea calităţii de membru al organizaţiei.

1 Este aşa numitul „contencios de anulare” cu privire la dreptul intern calificat drept neconvenţional, pentru care Curtea ordonă implicit modificarea lui. De reţinut că nu Curtea europeană este cea care, expres ori măcar implicit dispune invalidarea (anularea) dreptului intern contrar. În schimb, autorităţile (în special jurisdicţiile naţionale) se pot întemeia pe statuările în acest sens ale Curţii europene, pentru a refuza să aplice, ca nevalide, normele de drept intern constatate ca neconvenţionale, deci pentru a le lipsi de efecte juridice. Şi totuşi dacă se realizează o invalidare a dreptului intern de către instanţele naţionale, pe baza hotărârii Curţii, înseamnă că, măcar indirect, chiar hotărârea Curţii a dus la lipsirea lor de efecte juridice. Corneliu-Liviu Popescu, Jurisprudenţa…op.cit., p.100.

102


1. Care este raportul existent între sistemul universal şi sistemele regionale de protecţie a

drepturilor omului sub aspectul subsidiarităţii?

2. Descrieți formele de control în urma sesizărilor şi arătaţi eficienţa fiecăruia.

3. Care sunt părţile într-un proces în faţa Curţii europene a drepturilor omului?

4. Care sunt cauzele de admisibilitate generale şi speciale în ceea ce priveşte plângerile înaintate

Curţii europene a drepturilor omului?

5. Enumerați etapele ce sunt parcurse în procedura judiciară în faţa Curţii europene a drepturilor

omului.


1. După natura lor procedurile pot fi:

a) judiciare şi nejudiciare;

b) la nivel universal şi la niveluri regionale;

c) declanşate la sesizarea individuală a victimei şi proceduri la care aceasta nu are acces.

2. Litispendenţa este:

a) un motiv de admitere a plângerilor;

b) echivalentă cu noţiunea de lucru judecat;

c) supunerea aceluiaşi litigiu spre soluţionare în faţa a două organe de jurisdicţie de acelaşi grad.

3. Controlul pe calea rapoartelor statale:

a) necesită o declaraţie facultativă expresă a statului de acceptare a procedurii;

b) are drept consecinţă sancţionarea pentru întârzierea sau neprezentarea raportului de către stat

c) este procedura „cea mai respectuoasă” pentru suveranitatea statului.

4. Cea mai evoluată formă de control internaţional nejurisdicţional este:

a) controlul prin anchete;

b) controlul în urma plângerilor individuale;

c) controlul pe calea mijloacelor politice şi diplomatice.

103

5. În cadrul Consiliului Europei aplicarea sancţiunilor în caz de încălcare gravă a drepturilor

omului revine:

a) Comitetului Miniştrilor;

b) Consiliului de securitate;

c) Comitetului drepturilor omului.

6. Acţiunea populară:

a) poate fi introdusă atât de un stat cât şi de particulari;

b) este un substitut al acţiunii publice;

c) este prerogativa Ministerului Public.

7. Au capacitate procesuală activă:

a) orice stat parte la Convenţia europeană şi orice particular;

b) numai statele;

c) numai particularii.

8. Constituie o cauză de incompatibilitate pentru judecătorii Curţii europene a drepturilor omului:

a) judecătorul are aceeaşi cetăţenie cu reclamantul;

b) este interesat în cauză un membru al familiei judecătorului în cauză;

c) judecătorul a intervenit anterior în cauză în calitate de agent.

9. Termenul de 3 luni de exercitare a unei căi de atac se aplică în cazul:

a) cererii de revizuire;

b) cererii de retrimitere;

c) cererii de interpretare.

10. Când judecătorul raportor apreciază plângerea ca vădit inadmisibilă, aceasta este transmisă:

a) unei Camere;

b) unui Comitet;

c) Marii Camere.

104

CAPITOLUL 5. ROMÂNIA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR

OMULUI

§ 5.1. ROMÂNIA, PARTE A CONVENȚIILOR INTERNAȚIONALE

IN MATERIA DREPTURILOR OMULUI

§ 5.2. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -

REPREZENTAREA STATULUI ROMÂN

§ 5.3. MANDATUL DE JUDECĂTOR AL CURȚII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI A CETĂȚEANULUI ROMÂN

OBIECTIVE

• Prezentarea tratatelor internaţionale specializate în materia drepturilor omului la care România este parte;

• Cunoașterea principiilor aplicabile Convenţiei europene a drepturilor omului în ordinea juridică internă;

• Insușirea valorii juridice a Declaraţiei universale a drepturilor omului, în sistemul juridic românesc, în calitate de unic act internaţional de soft-law cu valoare constituţională ;

• cunoaşterea cadrului normativ specific şi a principalelor atribuţii ale agentului guvernamental, ca reprezentant al statului român în litigiile ce se desfăşoară în faţa Curţii europene a drepturilor omului ;

• însuşirea condiţiilor şi formelor concrete de reprezentare a reclamantului individual în faţa procedurilor Curţii europene a drepturilor omului ;

• cunoaşterea citeriilor recomandate de organele Consiliului Europei spre a fi utilizate în desemnarea candidaţilor pentru funcţia de judecător la Curtea europeană a drepturilor omului, cât şi a procedurii interne legale de realizare a acestei activităţi.

105

§ 5.1. ROMÂNIA, PARTE A CONVENȚIILOR INTERNAȚIONALE

IN MATERIA DREPTURILOR OMULUI

România este parte la numeroase tratate internaţionale specializate în materia drepturilor

omului, tratate al căror conținut a fost expus în capitolul al doilea al cursului:

a) Tratate internaţionale universale cu valoare generală: Pactul internaţional relativ la

drepturile civile şi politice, incluzând aici şi cele două Protocoale facultative la Pact; Pactul

internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale.

b) Tratate internaţionale universale specializate: Convenţia pentru prevenirea şi

reprimarea crimei de genocid ratificată în 1950; Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe

umane şi a exploatării prostituţiei semenilor, ratificată în 1954; Convenţia privind lupta împotriva

discriminării în domeniul învăţământului, ratificată în 1964; Convenţia relativă la drepturile

copilului, ratificată în 1990; Convenţia privind statutul refugiaţilor, ratificată în 1991.

c) Tratate internaţionale regionale cu valoare generală: Convenţia pentru apărarea

drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia europeană a drepturilor omului),

inclusiv Protocoalele de amendare şi adiţionale ale acesteia; Carta socială europeană revizuită,

ratificată în 1999.

d) Tratate internaţionale regionale specializate: Convenţia europeană pentru prevenirea

torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, ratificată în 1994; Convenţia-

cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată în 1995 (România este primul stat care a

ratificat această Convenţie).

Convenţia europeană a drepturilor omului, în principal datorită principiilor aplicabile, este

tratatul cu cele mai mari implicații practice:

a) principiul preeminenţei regimului juridic optim

b) principiul alicabilităţii directe în ordinea juridică internă şi a efectului direct

c) principiul priorităţii.

Referitor la sursele de soft-law precizăm că art. 20 alin. 1 din Constituţia României face

referire la Declaraţia universală drepturilor omului: „dispoziţiile constituţionale privind drepturile

şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelate tratate la care România este parte.”

Analizând acest text facem următoarea precizare: deşi, ca regulă generală documentele de

soft-law (declaratorii) nu au forţă juridică în dreptul intern, excepţia o reprezintă acest document

cu valoare universală, care capătă prin consacrarea în Constituţia României şi o valoare

106

constituţională. Mai mult ea se va regăsi în blocul de constituţionalitate alături de constituţie,

tratate internaţionale, jurisprudenţa Curţii europene, dispoziţiile privind drepturile omului din

tratatele comunitare.

Dispoziţiile art. 20 din Constituţie, în perspectiva aplicării lor implică o consecinţă juridică

majoră care îl priveşte chiar pe legiuitor, care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă

proiectele de legi pe care România le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la

care România este parte (dar şi cu Declaraţia universală a drepturilor omului).

În ceea ce priveşte cadrul normativ şi jurisprudenţial pentru judecătorul naţional1 în

prezent, acesta aplică dreptul naţional, fiind oarecum presat de jurisdicţia de la Strasbourg, căreia

România i s-a supus, necondiţionat, la 20 iunie 1994, când a Ratificat Convenţia europeană a

drepturilor omului, fără nici o rezervă (la numai 8 luni de la aderarea la Consiliul Europei.

Aplicarea prioritară a Convenţiei şi obligativitatea jurisprudenţei Curţii europene sunt principiile

directoare în dreptul şi jurisdicţia internă a ţării noastre, fixate clar prin art. 20 alin. 2 din

Constituţia României, astfel că judecătorul român este marcat de încărcătura celor două mari

sisteme judiciare: cel naţional şi cel european al drepturilor omului.

Dar judecătorul român se află şi în umbra dreptului comunitar, datorită asimilării acquis-

ului comunitar, într-o bună măsură, în plan legislativ intern, ca o condiţie a închiderii provizorii a

dosarelor de negociere a aderării la UE şi a impactului direct al jurisprudenţei Curţii de Justiţie de

la Luxemburg. aceasta, în condiţiile în care procesul de formare şi „specializare” a judecătorului

naţional, ca primul judecător comunitar, se realizează conform marelui principiu al subsidiarităţii.

§ 5.2. CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI -

REPREZENTAREA STATULUI ROMÂN

Reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului presupune analizare acelor două

dimensiuni ale sale: reprezentarea juridică a statului român în faţa Curţii europene şi reprezentarea

juridică a reclamantului individual în faţa Curţii.

A. Problema reprezentării statului român în procedurile în faţa Curţii europene este

reglementată de Hotărârea Guvernului nr. 868/2003 privind organizarea şi funcţionarea agentului

guvernamental pentru Curtea europeană a drepturilor omului2 şi de Ordonanţa Guvernului nr.

94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii europene a drepturilor omului

1 Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil. Noi coordonate europene privind judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 68. 2 Publicată în M. Of. nr. 556 din 1 august 2003 şi modificată prin H.G. nr. 425/2005,

107

şi a Comitetului Miniştrilor a Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în

urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă juridică a reclamantului individual în

procedura în faţa Curţii europene a drepturilor omului şi Hotărârea Guvernului României nr.

100/2004 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Externe.

Instituţia Agentului guvernamental pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului

funcţionează la Ministerul Afacerilor Externe din luna iulie 2003, fiind transferată de la Ministerul

Justiţiei prin OUG nr. 64/2003 privind stabilirea unor măsuri privind înfiinţarea, organizarea,

reorganizarea sau funcţionarea unor structuri din cadrul aparatului de lucru al Guvernului, a

ministerelor, a altor organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi a unor instituţii

publice1. Agentul guvernamental are, rangul de Subsecretar de stat, subordonat ministrului

afacerilor externe.

Transferul instituţiei Agentului guvernamental s-a realizat având în vedere importanta

dimensiune externă a activităţii acesteia, aspect ilustrat şi prin faptul că, la nivelul statelor membre

ale Consiliului Europei, există numeroase situaţii în care instituţia Agentului guvernamental

funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe (de exemplu Austria, Franţa, Marea

Britanie, Olanda). De asemenea, s-a luat în considerare faptul că Agentul guvernamental constituie

o verigă deosebit de importantă în mecanismul asigurării protecţiei internaţionale a drepturilor

omului şi libertăţilor fundamentale în cadrul relaţiei complexe cu Consiliul Europei, precum şi în

procesul integrării europene.

Pentru funcţionarea optimă a acestei instituţii în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, s-a

avut în vedere adoptarea unor noi măsuri care să pornească de la valorificarea experienţei deja

existente, acumulate în cadrul Ministerului Justiţiei, şi să acorde atenţia necesară prevenirii

condamnării statului român, prin identificarea şi semnalarea acelor aspecte care fac necesară

modificarea legislaţiei române şi orientarea practicii judecătoreşti, cu respectarea principiului

echilibrului şi separaţiei puterilor în stat, precum şi prin folosirea riguroasă a mecanismului

reglementării pe cale amiabilă a litigiilor.

Pentru a asigura personalul necesar, în cadrul Ministerului Afacerilor Externe funcţionează

o direcţie pentru activitatea Agentului guvernamental cu 15 posturi de execuţie, care este încadrată

cu personal de specialitate juridică, urmând să se acorde prioritate detaşării de magistraţi, având în

vedere natura activităţii - bazată pe cunoaşterea aprofundată a dreptului intern, a practicii

judecătoreşti, a modului de funcţionare a instanţelor, necesitatea unei bune relaţionări cu instanţele

şi cu alte structuri de administrare a justiţiei.

1 Publicată în M. Of. Nr. 464 din 2 iunie 2003.

108

Pentru a asigura un dialog eficient cu structurile din cadrul Consiliului Europei, s-a

reglementat funcţionarea, în cadrul Misiunii Permanente a României pe lângă Consiliul Europei, a

unui oficiu cu două posturi diplomatice, format dintr-un co-agent guvernamental şi un diplomat cu

pregătire juridică. În vederea unei bune relaţionări cu instituţiile din România care deţin

competenţe în domeniile de interes pentru Agentul guvernamental, s-a prevăzut că directorul

Direcţiei Agentului guvernamental îndeplineşte, de asemenea, funcţia de co-agent guvernamental.

Pentru celeritate, reprezentativitate şi eficienţă se are în vedere pentru co-agenţii guvernamentali să

îndeplinească această funcţie pentru toate cazurile şi procedurile în care statul român este parte sau

terţ intervenient în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor al

Consiliului Europei.

În ceea ce priveşte demersurile concrete ale instituţiei Agentului guvernamental, aceasta va

urmări, în acele cazuri în care acest lucru este posibil, impulsionarea demersurilor administrative

care ar putea conduce la soluţionarea pe plan intern, anterior pronunţării Curţii, a unor cazuri în

care, fie este posibil un nou recurs intern, ca urmare a adoptării noii legislaţie în materie, fie

încălcarea dreptului se datorează neexecutării unei hotărâri interne. În aceste cazuri, în

eventualitatea reuşitei demersurilor administrative în vederea restituirii, respectiv a punerii în

posesie, se va putea evita condamnarea statului român prin solicitarea radierii cauzelor de pe rolul

Curţii sau prin încheierea unor convenţii de soluţionare amiabilă.

Urmărirea, alături de instituţiile competente, a armonizării legislaţiei şi practicii

administrative şi judecătoreşti cu standardele impuse de Curtea europeană a drepturilor omului

prin hotărârile pronunţate împotriva României (care, conform art. 46 al Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului, sunt obligatorii pentru ţara noastră), pe de o parte, precum şi, cu titlu

preventiv, prin hotărârile pronunţate în alte speţe relevante, va constitui un obiectiv prioritar al

Agentului guvernamental.

Această componentă legislativă constituie un aspect esenţial al executării hotărârilor CEDO

de către statele părţi la Convenţia europeană a drepturilor omului, care este urmărită de către

Comitetul Miniştrilor (forul politic al Consiliului Europei) şi, are totodată, o deosebită relevanţă la

nivelul Uniunii Europene, în aprecierea de către aceasta a îndeplinirii criteriilor politice de aderare.

Atribuţiile instituţiei Agentului guvernamental sunt :

1. întocmeşte actele şi apărările necesare, înfăptuieşte orice alte acte procesuale, ia măsurile

ce se impun pe plan intern şi realizează orice alte acte sau activităţi legate de

reprezentarea intereselor statului la Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi la

Comitetul Miniştrilor ;

109

2. sesizează Curtea în numele României cu o cauză interstatală, pe baza deciziei

Guvernului ;

3. formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii, în care reclamantul

este un cetăţean român, iar pârâtul un alt stat decât România, parte la Convenţie ;

4. formularea de propuneri cu privire la desemnarea judecătorului ad-hoc, în cazurile

prevăzute de Convenţie ;

5. colaborează cu autorităţile publice, instituţiile publice, regiile autonome, societăţile

comerciale cu capital majoritar public, precum şi cu persoanele şi structurile învestite

cu o misiune de serviciu public, care sunt obligate să trimită Agentului guvernamental,

la cererea şi în termenul stabilit de acesta, toate actele, datele şi informaţiile necesare

reprezentării intereselor statului român la Curte şi la Comitetul Miniştrilor ;

6. colaborează cu instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,

celelalte jurisdicţii, Ministerul Public, organele de cercetare penală, notarii publici,

executorii judecătoreşti şi celelalte persoane sau structuri cu misiune de serviciu public,

legate de înfăptuirea sau administrarea justiţiei ori a celorlalte activităţi jurisdicţionale

sau de executarea hotărârilor judecătoreşti ori a celorlalte acte jurisdicţionale, care au

obligaţia să trimită Agentului guvernamental, la cererea şi în termenul stabilit de acesta,

pe lângă actele, datele şi informaţiile necesare reprezentării intereselor statului român la

Curte şi la Comitetul Miniştrilor şi actele privind procedurile aflate în curs de

desfăşurare în faţa acestora, indiferent de stadiul în care se află, cu respectarea

celerităţii procedurilor interne în curs ;

7. poate solicita tribunalului competent teritorial, în cazul în care consideră necesar,

efectuarea unei expertize judiciare, care să constituie mijloc de probă în cauza aflată pe

rolul Curţii ;

8. încheie, în numele Guvernului României, convenţiile de rezolvare pe cale amiabilă a

unei cauze întemeiate pe o cerere individuală împotriva statului român, după ce Curtea

declară cererea admisibilă ;

9. informează ministrul afacerilor externe cu privire la modificările legislative care se

impun în urma evoluţiei jurisprudenţei Curţii, în vederea promovării, împreună cu

instituţiile competente, a actelor normative corespunzătoare.

In ceea ce privește colaborarea Agentului guvernamental cu alte instituţii la data de 11

noiembrie 2003 a fost semnat Protocolul de cooperare între Ministerul Afacerilor Externe şi

Institutul Naţional al Magistraturii referitor la educaţia juridică şi formarea profesională privind

sistemul de protecţie a drepturilor omului prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

110

Documentul vizează stabilirea unei baze permanente de colaborare între cele două instituţii, cu

privire la aspecte legate în principal de activitatea instituţiei Agentului Guvernamental pentru

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum şi de promovarea pregătirii aprofundate a

magistraţilor în materia drepturilor omului.

Protocolul semnat între Ministerul Afacerilor Externe şi Institutul Naţional al Magistraturii

vizează atât activitatea de instruire a auditorilor de justiţie (cursanţii Institutului Naţional al

Magistraturii, care vor deveni magistraţi), cât şi cea de pregătire continuă a magistraţilor,

urmărindu-se în primul rând promovarea cunoaşterii şi aplicării directe a jurisprudenţei Curţii

Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor aduse în faţa Curţii europene convenţia

de rezolvare pe cale amiabilă se încheie între Guvernul României, reprezentat de Agentul

guvernamental, şi reclamant sau reprezentantul acestuia.

Convenţia se încheie în formă scrisă, întocmindu-se câte un exemplar pentru fiecare

reclamant, unul pentru Agentul guvernamental şi unul pentru Curte. Convenţia de rezolvare pe cale

amiabilă poate fi semnată doar după declararea admisibilităţii cererii de către Curte ; negocieri

prealabile cu reclamantul pot avea loc şi înaintea declarării admisibilităţii cererii.

Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a cauzei, semnată de părţi, constituie titlu executoriu.

Sumele stabilite prin convenţia de rezolvare pe cale amiabilă se plătesc în termenul prevăzut de

convenţia de rezolvare pe cale amiabilă sau, dacă un asemenea termen nu este prevăzut, în 3 luni

de la data semnării convenţiei de rezolvare pe cale amiabilă.

B. Reprezentarea juridică a reclamantului individual se realizează potrivit prevederilor

Convenţiei europene de « consilieri » care exercită profesia în România, ceea ce înseamnă că poate

să fie vorba fie de un avocat, fie de un consilier juridic.

Exercitarea profesiei de avocat este reglementată de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea

şi exercitarea profesiei de avocat şi de Statutul profesiei de avocat iar aceea de consilier juridic

prin Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic şi Statutul

profesiei de consilier juridic.

În concret se poate ajunge la următoarele situaţii particulare.

a) Astfel, un reclamant care are cetăţenia ori naţionalitatea română şi/sau are domiciliul,

reşedinţa sau sediul în România poate fi reprezentat într-un proces în faţa Curţii europene,

indiferent dacă pârâtul este statul român sau/şi un alt stat-parte la Convenţie de: un avocat înscris

într-un barou din România, în condiţiile legii ; de un consilier juridic din România, în condiţiile

legii; de orice « consilier » care profesează în România şi care satisface condiţiile art. 36 din

111

Regulamentul Curţii, adică: să fie un consilier abilitat să practice în oricare din statele părţi şi

rezidând pe teritoriul uneia din ele sau o altă persoană agreată de preşedintele camerei.

b) În egală măsură, în cauzele în care România are calitatea procesuală de pârât, pentru

reprezentarea reclamantului individual, indiferent că are sau nu cetăţenia sau naţionalitatea română

şi/sau domiciliul, reşedinţa ori sediul în România, poate avea drept « consilier » : un avocat înscris

într-un barou din România, un consilier juridic sau orice « consilier » care profesează în România

şi satisface condiţiile art. 36 din Regulamentul Curţii.

c) În sfârşit, un avocat care este înscris într-un barou în România poate fi angajat drept

« consilier » de orice reclamant individual (indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea, respectiv de

domiciliul, reşedinţa sau sediul său), într-o cauză împotriva oricărui stat-parte la Convenţie

(indiferent că este sau nu statul român).

În concluzie, cu respectarea cerinţelor puse pentru « consilieri » de art. 36 din Regulament :

� un reclamant având cetăţenia sau naţionalitatea română şi/sau domiciliul, reşedinţa

sau sediul în România poate angaja un « consilier » care profesează legal în

România sau în orice alt stat-parte la Convenţie ;

� orice reclamant individual într-o cauză împotriva României poate angaja un

« consilier » care profesează legal în România sau în orice stat parte la Convenţie ;

� un avocat înscris într-un barou din România poate fi angajat drept « consilier » de

orice reclamant individual (indiferent de cetăţenia sau naţionalitatea, respectiv

reşedinţa sau sediul său) într-un proces european împotriva oricărui stat parte la

Convenţie.

Mai menţionăm următorul aspect: întrucât nu există nici o condiţie suplimentară în afară de

cea relevată de art. 36 din Regulamentul Curţii pentru calitatea de consilier, rezultă că acele

condiţii de vechime din legislaţia internă (şi anume, faptul că avocatul stagiar nu poate pune

concluzii decât la judecătorii, iar avocatul definitiv cu mai puţin de 6 ani vechime în această

calitate nu poate pune concluzii la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională) nu

sunt aplicabile sub nici o formă pentru reprezentarea reclamantului, în calitate de consilier în

procesele în faţa Curţii europene.

112

§ 5.3. MANDATUL DE JUDECĂTOR AL CURȚII EUROPENE A

DREPTURILOR OMULUI A CETĂȚEANULUI ROMÂN

Fiecare stat-parte la Convenţie are câte un judecător în componenţa Curţii europene a

drepturilor omului. În afara condiţiilor generale de eligibilitate şi a incompatibilităţilor, Convenţia

europeană nu conţine nici o dispoziţie privitoare la modalitatea de desemnare de state a

candidaţilor pentru funcţia de judecător la Curtea europeană.

Singurul aspect reglementat de Convenţie priveşte faptul că fiecare stat prezintă o listă

conţinând 3 candidaţi. Numărul de candidaţi care trebuie incluşi pe listă este imperativ, statele

neavând dreptul să deroge de la acesta, nici prin prezentarea unui număr superior de candidaţi, nici

a unui număr inferior. Prin urmare, în rest, determinarea organelor competente şi a procedurii de

urmat este lăsată în competenţa statelor, întrucât se consideră că ţin de suveranitatea acestora.

Există totuşi nişte criterii ce trebuie aplicate cu ocazia întocmirii listelor de candidaţi, aşa

cum recomandă statelor organele Consiliului Europei, Adunarea parlamentară, Comitetul

Miniştrilor şi chiar Curtea europeană:

1. transparenţa şi echitatea procedurilor interne – apelul la candidaturi trebuie să se

realizeze în presa specializată în scopul de a exista candidaţi care să fie efectiv jurişti eminenţi,

răspunzând Condiţiilor stabilite de Convenţia europeană, dar şi prin alte mijloace de informare;

2. trebuie avută în vedere experienţa candidaţilor în domeniul drepturilor omului, fie ca

practician, fie ca militant al organizaţiilor neguvernamentale active în acest domeniu. În legătură

cu acest criteriu există o divergenţă clară între Adunarea Parlamentară care susţine aplicarea

acestuia şi Curtea europeană care apreciază că este regretabil, chiar prejudiciabil că un asemenea

punct de vedere este reţinut pentru selecţia candidaţilor, întrucât rolul unui militant este în mod

necesar partizan, şi ,dimpotrivă, un judecător funcţionând la Curtea europeană a drepturilor omului

trebuie să se plaseze deasupra părţilor, să fie imparţial, să cântărească interesele în conflict, în

special cele ale individului şi cele ale comunităţii în ansamblul său, şi să pronunţe o decizie

judiciară în lumina tuturor circumstanţelor cauzei.1

3. reprezentarea echilibrată a sexelor;

4. competenţa lingvistică;

1 Pentru Curtea europeană candidatul trebuie să demonstreze în primul rând ataşamentul la valorile democratice conţinute în Convenţie, are să fie legat,de o cunoaştere practică aprofundată a ordinii juridice a statului lor şi de o bună cunoaştere a limbilor oficiale ale Curţii. Totodată, Curtea reaminteşte că ea a fost compusă dintotdeauna, în linii mari, în proporţii egale din judecători profesionişti – o treime -, din practicieni – o treime şi din universatari – o treime, acest amestec de experienţă dovedindu-şi calitatea.

113

5. exprimarea sau nu a unei preferinţe naţionale asupra unuia dintre cei trei candidaţi

propuşi – există divergenţe între organismele Consiliului Europei asupra acestui criteriu, elementul

esenţial ce trebuie însă reţinut este că revine fiecărui stat, în lumina procedurii sale naţionale de

desemnare a candidaţilor să stabilească dacă vrea sau nu să exprime o anumită preferinţă.

6. consultarea parlamentului naţional – decizia de a aplica această recomandare ţine de

procedura naţională;

7. caracterul echilibrat al listei de candidaturi, cu alte cuvinte cele trei candidaturi trebuie să

fie apropiate ca valoare pentru a permite şanse egale celor 3 candidaţi de a fi aleşi. Se înlătură

astfel frauda la lege, nepermiţându-se unui stat să decidă practic care va fi judecătorul ales, prin

prezentarea unei singure candidaturi serioase, însoţită de încă două pur formale, deoarece nu

îndeplinesc criteriile sau se află la mare diferenţă de valoare profesională faţă de celălalt candidat

cu şase sigure de a fi ales.

8. prezenţa, în măsura posibilului, a judecătorului în funcţie ales în numele respectivului

stat în lista noilor propuneri de candidaţi1 - din considerente practice, o anume continuitate în

compunerea sa.

În ceea ce priveşte procedura internă, desemnarea candidaţilor în numele României pentru

funcţia de judecător al Curţii se face de Guvern, la propunerea Consiliului Superior al

Magistraturii, în urma audierii persoanelor propuse de membrii acestuia din rândul juriştilor cu

mare prestanţă morală şi civică, cu reputaţie profesională recunoscută, cu avizul:

- Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi,

- Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale ale Camerei

Deputaţilor

- al Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări,

- al Comisiei pentru drepturile omului şi minorităţi ale Senatului.

Comisiile reunite vor audia candidaţii propuşi, în şedinţă comună. Convocarea Consiliului

Superior al Magistraturii se face de ministrul justiţiei, care va prezida lucrările acestuia, fără a

participa la vot.

În încheiere prezentăm câteva date statistice referitoare la cauzele aflate pe rolul Curţii

europene a drepturilor omului. În prezent sunt înregistrate pe rolul acestei instanţe 9245 de cereri

împotriva României. Acestea ocupă 18% din rolul Curţii, procent semnifictiv având în vedere că în

prezent sunt 46 de state membre ale Consiliuui Europei. Ca urmare, România ocupă în prezent

1 Subliniem că acest citeriu nu-şi va mai găsi aplicabilitatea după intrarea în vigoare a Protocolului nr. 14, care prevede existenţa doar a unui singur mandat pentru un judecător la Curtea europeană a drepturilor omului.

114

poziţia a treia, după Federaţia Rusă şi Turcia, din punctul de vedere al numărului de cereri

înregistrate la Curte.


1. Enumerați sursele internaţionale în materia drepturilor omului la care este parte România.

2. Cum se realizează reprezentarea în faţa Curţii europene a drepturilor omului?

3. Care sunt atribuţiile Agentului Guvernamental?

4. Care sunt criteriile avute în vedere pentru desemnarea candidaţilor la mandatul de judecător al

Curţii europene a drepturilor omului?


1. Referitor la impactul Convenţiei europene a drepturilor omului în sistemul juridic românesc

este aplicabil:

a) principiul preeminenţei dreptului;

b) principiul aplicabilităţii directe;

c) principiul efectului indirect.

2. În faţa Curţii europene a drepturilor omului statul român este reprezentat de:

a) un avocat;

b) un „consilier” în sensul art. 36 din Regulamentul Curţii europene;

c) agentul guvernamental.

3. Agentul guvernamental se află în subordinea:

a) Ministerului Justiţiei;

b) Ministerului Afacerilor Externe;

c) Preşedintelui României.

4. Agentul guvernamental:

a) nu poate sesiza direct Curtea europeană a drepturilor omului;

b) formulează intervenţia voluntară într-o cauză aflată pe rolul Curţii;

c) nu are raporturi cu instanţele judecătoreşti sau cu celelalte state întrucât este independent în

exrcitarea atribuţiilor.

115

5. Convenţia de rezolvare pe cale amiabilă a litigiilor aduse în faţa Curţii poate fi semnată:

a) doar după declararea admisibilităţii cererii;

b) oricând pe parcursul procesului;

c) doar înainte de declararea admisibilităţii cererii.

6. Una dintre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un „consilier” în sensul art. 36 din

Regulamentul Curţii este:

a) să fie abilitat să practice în ţara de cetăţenie a reclamantului;

b) să rezideze în ţara de cetăţenie a reclamantului;

c) să rezideze pe teritoriul oricărui stat parte la Convenţie.

7. Desemnarea candidaţilor în numele României pentru funcţia de judecător al Curţii se face de:

a) Ministerul de externe:

b) Ministerul de Justiţie;

c) Guvern.

8. Propunerea de candidaţi pentru funcţia de judecător la Curtea europeană a drepturilor omului se

face de către:

a) Parlament;

b) Ministrul justiţiei;

c) Consiliul superior al magistraturii.

9. Candidaţii la funcţia de judecător la Curtea europeană a drepturilor omului sunt în număr de:

a) 2:

b) 3;

c) 4.

10. Convenţiile de rezolvare pe cale amiabilă a unei cauze aflată pe rolul Curţii europene a

drepturilor omului se încheie de către:

a) agentul guvernamental;

b) „consilierul” reclamantului;

c) Guvern.

116

CHEIA TESTELOR DE AUTOEVALUARE

CAPITOLUL 1. DREPTURILE OMULUI – NOȚIUNE ȘI REGIM JURIDIC

1. a; 2. b; 3. a; 4. c; 5. c; 6. a; 7. a; 8. a.

CAPITOLUL 2. IZVOARELE INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A DREPTURILOR

OMULUI. PRINCIPALELE DOCUMENTE PRIN CARE SUNT INSTITUITE ȘI PROTEJATE

DREPTURILE OMULUI

1. b; 2. c; 3. a; 4. b; 5. c

CAPITOLUL 3. CATEGORII DE DREPTURIL ALE OMULUI

1. a; 2. b; 3. a; 4. a; 5. c; 6. c; 7. b; 8. a; 9. a.

CAPITOLUL 4. MODALITĂȚI ȘI PROCEDURI INTERNAȚIONALE DE PROTECȚIE A

DREPTURILOR OMULUI

1. a; 2. c; 3. c; 4. b; 5. a; 6. b;7. a; 8. c; 9. b; 10. b

CAPITOLUL 5. ROMÂNIA ȘI PROTECȚIA DREPTURILOR OMULUI

1. b; 2.c; 3. b; 4. b; 5. a; 6. c; 7. c; 8. c; 9. b; 10. a

117

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Andrei, Petre - Sociologie generală, Ed. Scrisul Românesc S.A., Craiova, 1936.

2. Bârsan, Corneliu - Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,

Vol. I Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

3. Buergenthal, Thomas; Weber, Renate - Dreptul internaţional al drepturilor omului, Editura

ALL, Bucuresti, 1996.

4. Chiriță, Radu – Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, vol.

I, Editura C. H. Beck, București, 2007

5. Clergerie, Jean-Louis - Le principe de subsidiarite, Ellipses, Paris, 1997.

6. Cloșcă, Ioan ; Suceavă, Ion - Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, 1995.

7. Constantinescu, Mihai ; Deleanu, Ion ; Iorgovan, Antonie ; Vida, Ioan - Alegerile

parlamentare şi prezindenţiale, Regia autonomă "Monitorul Oficial", Bucureşti, 1992.

8. Drăganu, Tudor Introducere în teoria și practica statului de drept, Ed. "Dacia", Cluj-

Napoca, 1992.

9. Duculescu, Victor – Protecția juridică a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București,

2008.

10. Duculescu, Victor ; Călinoiu Constanța ; Duculescu, Georgeta - Drept constituţional

comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002.

11. Filipescu, Ioan ; Fuerea, Augustin - Drept instituţional comunitar european, Ed. Actami,

Bucureşti, 1994.

12. Fuerea, Augustin - Drept comunitar european. Partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti,

2003

13. Gyula, Fabian – Drept instituțional comunitar, Editura Hamangiu, București, 2010.

14. Iorgovan, Antonie - Odiseea elaborării Constituţiei, Editura Uniunii Vatra Românească,

Tg.-Mureș, 1998.

15. Lockah, D. - Les droits de l homme, Ed. La Decouverte&Syros, Paris, 2002.

16. Macovei, Monica ; Călinescu, Diana – Hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor

Omului, vol. III, Editura Polirom, Iași, 2003.

18. Miga – Beșteliu, Raluca - Organizaţii internaţionale interguvernamentale, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2000

118

19. Mill, John Stuart - Despre libertate, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994

20. Muraru, Ioan ; Tănăsescu, Elena Simina - Drept constituţional şi instituţii politice, vol.

I, ed. A XI-A, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003

21. Muraru, Ioan ; Constantinescu, Mihai - Drept parlamentar românesc, Editura Actami,

Bucureşti, 1999.

22. Purdă, Nicolae – Protecția drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București, 2001.

23. Rivero, Jean - Les libertes publiques, PUF, Themis, tome I, 8 eme ed. , 1997.

24. Rouget, Dennis - Le guide de la protection internationale des droits de l homme, Ed. La

Pensee Suvage, Paris, 2000.

25. Scăunaș, Stelian - Dreptul internaţional al drepturilor omului, Ed. All Beck, Bucureşti,

2003.

26. Voicu, Marin – Protecția europeană a drepturilor omului, Editura Lumina Lex, București,

2001.

27. Vrabie, Genoveva - Organizarea politico-etatică a României, Drept constituțional și

instituții politice, vol.II, Ed. "Cugetarea", Iași, 1996.

28. Ghidul Avocatului de Drepturile Omului, APADOR- CH, Bucureşti, 2009.

29 . Manualul Drepturilor Omului, APADOR-CH, Bucureşti, 2008.

Protectia internationala a drepturilor omului.drept anul 4, sem 2, dunarea de jos

Documents

Transcript of Protectia internationala a drepturilor omului.drept anul 4, sem 2, dunarea de jos