PROPRIETATEA PUBLICĂ

Proprietatea reprezintă una din instituţiile fundamentale ale dreptului,

reprezentând în acelaşi timp unul din fundamentele construcţiei sociale,ea reprez un drept subiectiv

care aparţine statului sau unităţilor administrativ teritoriale

asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau sau

de interes public.

DOMENIUL PUBLIC- cuprinde totalitatea bunurilor care constituie obiectul

dreptului de proprietate publică al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale,

care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public şi care care

sunt dobândite prin modurile prevăzute de lege. Între noţiunea de domeniu public

şi cea de proprietate publică nu se poate pune semnul egalităţii – noţiunea de

domeniu public se referă la bunurile care constituie obiectul dreptului de

proprietate publică în timp ce noţiunea de proprietate publică se referă la un drept

subiectiv.

În funcţie de subiectele dreptului de proprietate domeniul public poate fi

naţional, judeţean sau local.

SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Subiectele dreptului de proprietate publică sunt numai statul şi unităţile

administrativ-teritoriale, fiind excluse persoanele fizice şi celelalte persoane

juridice de drept public sau de drept privat,

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale exercită atributele dreptului de

proprietate – usus, fructus şi abusus în condiţiile impuse prin lege care au în

vedere particularităţile impuse de natura sau destinaţia specifică a bunurilor care

fac obiectul acestui drept.

ACTUL ADMINISTRATIV

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează

activitatea administraţiei publice şi constă

într-o manifestare expresă de voinţă

prin care se creează, se modifică

sau se sting raporturile juridice de drept

administrativ. Actul administrativ reprezintă unul din principalele izvoare ale

raporturilor juridice de drept administrativ. El este este un act juridic unilateral

care emană de la un organ al administraţiei publice, în temeiul puterii publice, pe

baza şi în vederea executării legii. Actele administrative sunt emise în principal,

de autorităţile şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică,

precum şi de instituţiile publice şi regiile autonome, fiind o modalitate de lucru a

acestora prin care se asigură realizarea puterii executive şi înfăptuirea sarcinilor

care revin administraţiei publice.

Actul administrativ este obligatoriu atât faţă de persoanele fizice sau juridice

cărora li se adresează, cât şi faţă de organul care l-a emis, ţinut să-l respecte el

însuşi, pe tot parcursul valabilităţii lui. Această obligativitate a actului

administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii, şi din

această cauză se bucură de prezumţia de legalitate.

Din această trăsătură rezultă pe de o parte că actele organelor superioare ale

administraţiei publice sunt obligatorii pentru organele subordonate, iar pe de altă

parte organele superioare au dreptul de a modifica sau anula actele organelor

inferioare, fără a avea însă posibilitatea de a li se substitui, adică de a reglementa

ele însele raporturile juridice ce fac parte din sfera atribuţiilor exclusive ce revin

organelor subordonate.

Fiind emise pe baza şi in executarea legii rezultă, pe de altă parte, că actele

administrative nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, iar printr-o lege se poate

modifica sau anula oricând un act administrativ.

În situaţia în care cel obligat la executare nu execută de buna voie actul

administrativ, organul competent poate trece direct, din oficiu, la executarea silită

a actului, fără a mai fi necesară emiterea de către un alt organ a unui act în baza

căruia să se treacă la executarea silită, aşa cum se întâmplă in cazul actelor civile,

a căror executare silită nu se poate face decât în baza unei hotărâri judecătoreşti.

CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

După natura juridică actele administrative pot fi:acte administrative de

autoritate; acestea se emit de un

serviciu public în

mod unilateral, pe baza şi în vederea executării legii, în scopul naşterii,

modificării sau stingerii unor raporturi juridice, Actele administrative de autoritate

se împart, la rândul lor

acte normative si acte

individuale.acte administrative de gestiune; acestea se încheie de serviciile

publice administrative cu persoanele fizice şi juridice şi privesc buna gestioanare

a domeniului public al statului sau al unităţilor administrativ teritoriale Aceste acte sunt deci acte bilaterale cuprinzând două manifestări de voinţa. Acte administrative

jurisdicţionale- acestea se emit în mod unilateral, de organele de jurisdicţie

administrativă anume abilitate de lege şi soluţionează conflictele apărute între

servicii publice şi particulari.

Aceste acte juridice, după organul care le emite, sunt acte administrative, iar

după efectele pe care le produc, sunt acte de jurisdicţie.

FORŢA JURIDICĂ A ACTELOR ADMINISTRATIVE

Forţa juridică a acestor acte este diferită, în funcţie de locul ocupat de organul

administrativ emitent în sistemul autorităţilor statului. Astfel, actele tuturor

organelor administraţiei publice trebuie sa fie conforme cu actele adoptate de

către Parlament. În virtutea relaţiilor de subordonare în propriul sistem de organe,

actele organelor administraţiei publice au întotdeauna o forţa juridică inferioară

actelor adoptate de organele superioare în sistem, chiar dacă între organele

respective nu există raporturi de subordonare directă.

Actele administrative se bucură de prezumţia de legalitate, adică sunt

considerate a fi conforme cu legea, în sensul ei larg, adică de act cu forţă juridică

superioară actului în cauză. De asemenea ele se bucură de prezumţia de

autenticitate, denumită

uneori în literatura de specialitate prezumţia de

„veridicitate”, adică în conformitate cu adevărul.

CONDIŢII DE VALABILITATE A ACTELOR

ADMINISTRATIVE

Condiţii de fond= actele să fie emise de către

autorităţile sau persoanele competente din punct de vedere material şi teritorial şi

în limitele acestei competenţe; conţinutul actului administrativ să fie conform cu

conţinutul legii în baza căruia este emis actul;actele să corespundă scopului

urmărit de lege.Competenţa este de trei feluri: materială (ratione materiae),

teritorială (ratione loci) şi temporală (ratione temporis).

Nu este suficient ca actul administrativ să fie emis de organul competent si cu

respectarea formei cerută

de lege, ci este necesar ca şi conţinutul său să fie în

conformitate cu prevederile legale. Această conformitate cu legea se analizează

în raport cu fiecare din elementele structurale ale normelor juridice cuprinse în

lege – ipoteză, dispoziţie, sancţiune.

Condiţii de formă - forma acestuia, adică

modalitatea în care se exprimă voinţa juridică cuprinsă în act.

actul administrativ se redactează în limba română şi,

de regulă, în forma scrisă. Forma scrisă este necesară din mai multe considerente

şi anume:pentru a se cunoaşte conţinutul exact al actului;pentru a se putea executa

întocmai;pentru a putea dovedi, în caz de litigiu, existenţa şi efectele pe care

trebuie să le producă actul respectiv;pentru a se putea controla dacă s-au respectat

condiţiile de legalitate. În ceea ce priveşte forma lor, actele administrative pot fi scrise în situaţiile

cele mai frecvente; orale (verbale) şi implicite (tăcerea organului), adică

nerezolvarea în termenul stabilit de lege a unei cereri adresate unui organ al

administraţiei publice.

Totodată forma scrisă asigură cele mai bune condiţii pentru exercitarea

controlului asupra legalităţii actelor administrative. Forma orală (verbală) a

actelor administrative este utilizată, de regulă, în caz de urgenţă când pentru

desfăşurarea anumitor acţiuni, în timpul oportun, nu mai este posibilă emiterea

unui act scris, întrucât prin acesta s-ar întârzia prea mult acţiunea respectivă, care

trebuie înfăptuită

imediat. De obicei, actele administrative orale se prezintă sub

forma unei note telefonice sau a unei dispoziţii verbale pe care un funcţionar o

transmite unui alt funcţionar.

Condiţii procedurale de emitere sau adoptare a actelor administrative (ANTERIOARE,CONCOMITENTE ,POSTERIOARE)

În funcţie de momentul emiterii actului administrativ, ele se pot împărţi în:

anterioare, concomitente sau posterioare.

Condiţiile procedurale anterioare

sunt: avizarea, obţinerea acordului cerut de lege altui organ, întocmirea unor

rapoarte, propuneri ori alte documente, împlinirea formelor specifice procedurii

jurisdicţionale.

Avizele sunt păreri pe care organul care vrea să emită un act le cere altui

organ, compartiment sau altor persoane. Avizele se împart în trei categorii:

facultative, consultative şi conforme (obligatorii). Avizele sunt prevăzute în

diferite acte normative. Avizele sunt de cele mai multe ori opinii ale unor

specialişti care tind să lămurească dacă

proiectul de act administrativ corespunde

din punct de vedere legal, tehnic, al oportunităţii astfel încât autoritatea

competentă să ia o anumită decizie, care de multe ori nu are o pregătire în domeniu.

În doctrina românăşi străină s-a conturat

următoarea clasificare a avizelor:avize facultative;avize consultative;avize

conforme.

Avizele facultative se caracterizează prin aceea că organul emitent al actului

are latitudinea de a le cere sau nu iar, dacă le-a cerut, nu este obligat săţină seama

de opiniile pe care le conţin, având deci o libertate, o autonomie sporită în

emiterea actului. Avizele consultative se caracterizează prin faptul că ele trebuie

cerute, în caz contrar actul este ilegal. Organul emitent este, deci, obligat să le

ceară dar el nu este obligat să respecte conţinutul lor, deci are latitudinea,

libertatea de apreciere, de a se supune conţinutului avizului sau nu. Avizele

conforme se caracterizează prin aceea că ele trebuie cerute de organul care vrea să

emită un act administrativ, iar opiniile pe care le conţin sunt obligatorii. Această

categorie de avize, obligă organul competent atât să le ceară cât şi să li se

conformeze.

Acordul exprimă consimţământul unui subiect de drept dat pentru emiterea

unui act administrativ. El presupune existenţa unui act administrativ al altui organ

decât cel care dă acordul, fie că el urmează să fie emis, fie că

el este deja emis.

Dacă legea cere pur şi simplu „acordul” unui organ al administraţiei de stat,

autoritatea competentă să emită actul are libertatea de a cere consimţământul

celuilalt organ, fie înainte, fie concomitent, fie posterior emiterii actului.

Când legea cere acordul unui

organ al administraţiei publice, autoritatea administrativă care urmează a emite

actul poate uneori să aprecieze momentul când va solicita acordul, în principiu,

acordul este obligatoriu, este o condiţie de conformare.

Condiţiile concomitente; cvorumul, majoritatea cerută

pentru adoptarea actului, semnarea, contrasemnarea actului, motivarea acestuia,

etc.

Cvorumul

desemnează

majoritatea membrilor prezenţi, cerută pentru ca organele colegiale

să poată lucra valabil. Această majoritate este, de regulă, absolută ceea ce

înseamnă că

pentru a se putea desfăşura valabil şedinţa organului colegial trebuie

să fie prezentă cei puţin jumătate plus unu din numărul membrilor ce compun

organul colegial, sau membrii în funcţie. Cvorumul este obligatoriu în primul rând

pentru ca organul să funcţioneze legal. Trebuie precizat că cvorumul reprezintă

numărul minim de membri ce trebuie să fie prezenţi pentru ca organul colegial să

poată funcţiona legal, să poată adopta acte administrative pe când majoritatea, în

oricare din variantele enunţate mai sus reprezintă numărul de membri prezenţi

care votează pentru adoptarea actului.

Majorităţii ceruta de lege-această condiţie nu este identică cu cea de mai înainte pentru

că ea are în vedere adoptarea actului şi nu numai întrunirea valabilă a organului

17

colegial. Majoritatea cerută de lege pentru adoptarea actului poate fi o majoritate

simplă, absolută sau calificată. Majoritatea simplă se realizează atunci când,

pentru adoptarea unei măsuri, votează mai mulţi decât împotriva ei. Nu are, deci,

importanţă câţi membri sunt împotrivă si câţi se abţin. Majoritatea absolută

presupune votul a jumătate plus unu din numărul total al membrilor organului în

favoarea măsurii propuse. Majoritatea calificată este o majoritate mai mare decât

cea de jumătate plus unu din numărul membrilor, de regulă, de două treimi.

Motivarea-reprezinta cazul actelor administrative jurisdicţionale care conţin hotărârile date în

soluţionarea unor litigii.

Condiţii posterioare

Aprobările sunt manifestări de voinţă ale organului superior prin care acesta se

declară de acord cu un act emis deja de un organ inferior, care, fără această

manifestare de voinţă posterioară lui, nu ar produce, conform legii, efecte juridice.

Fără această aprobare posterioară actul administrativ nu este valabil. Aprobarea

poate avea în vedere actele emise de un organ al administraţiei publice pe baza

unei delegări de competenţă.

Confirmarea este o altă formă procedurală posterioară emiterii actului

Administrativ. confirmare este folosită pentru a comunica unei

persoane interesate că organul emitent al unui act înţelege să-şi menţină punctulde vedere exprimat anterior. confirmarea poate acoperi un

viciu al actului emis anterior. confirmărea are şi

semnificaţia unei forme procedurale atunci când fără ea actul administrativ nu

poate fi pus în execuţie.

Publicarea actelor normative şi comunicarea actelor individuale sunt alte forme procedurale posterioare emiterii actelor administrative. Ele sunt procedee de aducere la cunoştinţa tuturor, respectiv a celor interesaţi, a conţinutului actului juridic.

Comunicarea actelor administrative este modalitatea prin care organul

administrativ emitent aduce la cunoştinţa celui sau celor interesaţi un act

administrativ prin înmânare directă, comunicare prin serviciul poştal, afişare la

sediul autorităţii emitente sau prin alte mijloace. Astfel, hotărârile cu caracter

individual ale consiliilor locale devin obligatorii de la data comunicării.

SUSPENDAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE

Actele administrative produc efecte începând cu data emiterii sau adoptării

pentru autorităţile administrative sau data comunicării sau publicării pentru

particulari. Aceasta reprezintă o consecinţă a prezumţiilor de legalitate şi

veridicitate a actelor administrative.

Prin suspendarea actelor administrative înţelegem întreruperea temporară a

efectelor juridice ale acestor acte.

Suspendarea actelor administrative apare necesară ca o garanţie a respectării

legii în emiterea şi executarea acestor acte.

Suspendarea actelor administrative poate fi urmarea prevederilor legii. Însă,

legea poate să prevadă suspendarea efectelor actului administrativ până când este

rezolvată o chestiune litigioasă în legătură cu acest act. Suspendarea actelor

administrative, poate să fie pronunţatăşi de instanţele judecătoreşti, atunci când

legea le conferă această competenţă.

Suspendarea actelor administrative, poate să fie hotărâtăşi de organele

administraţiei publice ierarhic superioare celor care a emis actul. Suspendarea, în

acest caz, este pronunţată ca urmare a efectelor ierarhiei care se stabileşte, între

organul care a emis actul şi cel care are controlul activităţii acestuia potrivit

poziţiei sale ierarhice.

Controlul vizează tocmai asigurarea conformităţii actelor administrative cu prevederile legii. Ca atare, atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea

actului administrativ emis de organul inferior, superiorul ierarhic poate hotărî

suspendarea acestui act.

Prin suspendare se înţelege situaţia în care un act administrativ, fără a fi

desfiinţat, nu se mai aplică

în mod temporar si provizoriu.

Suspendarea actelor administrative poate interveni: de drept; în baza unui

ordin al organului ierarhic superior; în baza hotărârii de retractare vremelnică a

organului emitent; în baza unei hotărâri judecătoreşti sau a unei ordonanţe a

Ministerului Public.

REVOCAREA ACTULUI ADMINISTRATIV - se înţelege acţiunea prin care organul

administraţiei de stat care a emis un act de drept administrativ sau organul ierarhic

superior acestuia desfiinţează acest act.

Revocarea se face fie de organul care a emis actul, fie de organul

ierarhic superior acestuia

Revocarea actelor de drept administrativ poate să se înfăţişeze în două forme

distincte,intr-o primă formă, desfiinţarea actului administrativ anterior este făcută de

însuşi organul care a elaborat actul,această formă se numeşte şi retractare. În a doua formă a revocării, desfiinţarea este făcută de organul administrativ superior. Acest drept al organului

administrativ ierarhic superior este consacrat în numeroase articole ale

Constituţiei noastre şi ale legilor în vigoare.

Regula dreptului nostru este că

actele de drept administrativ sunt revocabile.

Revocarea intervine, pentru toate condiţiile de ilegalitate, dar mai ales

pentru condiţiile referitoare la oportunitate. Cauzele revocării pot fi anterioare,

concomitente sau posterioare emiterii actului administrativ, în primele două

ipoteze revocarea va produce efecte cu caracter retroactiv, ex tunc, Nu trebuie uitat că revocarea, în ultimă instanţă, nu este altceva decât o modalitate a anulării. În ultimul caz, efectele revocării vor fi ex nunc.

De la principiul revocabilităţii sunt admise mai multe excepţii, care privesc numai actele

administrative individuale, deoarece actele administrative normative sunt

întotdeauna şi oricând revocabile.

Astfel pot fi identificate următoarele categorii de excepţii:actele administrative

declarate irevocabile de o dispoziţie expresă a legii;actele administrative cu

caracter jurisdicţional;actele administrative de aplicare a sancţiunilor

corespunzătoare formelor răspunderii din dreptul administrativ;actele

administrative de punere în executare a actelor procedurale penale;actele

administrative care au dat naştere la contracte civile;actele administrative care sunt emise ca urmare a existenţei unor

contracte civile;actele administrative ce au fost executate material.

MODIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE - poate fi făcută, în principal de organul care

le-a adoptat sau emis, dar şi de alte organe de stat, cum ar fi autoritate

administrativă ierarhic superioară ori instanţa judecătorească competentă potrivit

legii.Modificarea actului administrativ priveşte unul sau mai multe elemente ale

acestuia. Această operaţiune poate fi făcută de autoritatea care a emis actul, de

autoritatea ierarhic superioară celei care a emis actul sau când legea prevede, de

instanţa de judecată competentă. Modificarea actului administrativ are efecte numai în viitor, în cazul actelor administrative normative, modificarea are loc

printr-un act de acelaşi grad şi cu respectarea aceleiaşi tehnici legislative.

Modificarea actelor administrative cu caracter normativ se realizează printr-un act

de acelaşi nivel şi cu respectarea aceleiaşi metodologii de tehnică legislativă.

Modificarea actului produce efecte numai pentru viitor, efectele produse până la

data modificării fiind bine produse.

SANCŢIUNILE CE INTERVIN ÎN CAZUL ÎNCĂLCĂRII

CONDIŢIILOR DE VALABILITATE

Nulitatea şi anularea

Actele administrative produc efecte juridice până la momentul ieşirii lor din

vigoare prin modalităţile legale consacrate; de regulă printr-un act de abrogare, de

retractare, revocare, anulare prin dispariţia obiectului de reglementare, prin

hotărâre judecătorească etc.

Anularea unui act administrativ presupune lipsirea actului în cauză de orice

efecte juridice produse de acesta şi încetarea pentru viitor a oricăror efecte.

Anularea are efecte ex tunc şi ex nunc. Anularea este strâns legată de

nerespectarea legalităţii la data emiterii unui act administrativ şi are caracterul

unei sancţiuni. Anularea presupune fie intervenţia organului emitent, fie a

organului ierarhic superior sau a unei autorităţi jurisdicţionale. Anularea

reprezintă astfel o manifestare de voinţă ulterioară emiterii actului despre a cărui

anulare se discută. Ca atare, anularea, manifestare de voinţă vine să desfiinţeze o

altă manifestare de voinţă anterioară.

Anularea reprezintă dpdv o formă de încetare a efectelor

juridice a actelor administrative, nu şi faptelor materiale pentru că bunul

transformat printr-un fapt material juridic nu mai poate fi readus în starea iniţială

printr-un act de anulare, ci, eventual, tot, numai printr-un fapt material juridic.

NULITATEA

Regula nulităţii actelor administrative o reprezintă – viciile de legalitate care pot

consta în nerespectarea unei forme procedurale pentru elaborarea actului

administrativ, a unui termen, a oportunităţii, oricum a unei cerinţe prevăzute de

acte normative în vigoare. Nulitatea poate fi şi consecinţa încălcării interesului

public sau bunelor moravuri ori chiar a interesului particular, în funcţie de gravitatea viciilor de legalitate. În funcţie de interesul ocrotit prin anularea actelor administrative nulitatea

acestora este de două feluri, anume nulitatea absolutăşi nulitatea relativă.

Nulitatea absolută urmăreşte protejarea unor interese generale ale societăţii, de

aceea ea poate fi invocată de oricine,Nulitatea relativă

are ca scop ocrotirea unor interese individuale, de aceea ea poate fi invocată numai de către cei interesaţi.

Anularea unui act administrativ nu se poate efectua decât printr-un alt act

având o forţă juridică superioară forţei juridice a actului supus anulării sau având

cel puţin aceeaşi forţă juridică cu aceea a actului anulat şi cu respectarea aceleiaşi

proceduri folosite la emiterea actului anulat. Anularea poate fi decisă de către

organul emitent, de organul ierarhic superior al administraţiei publice, de alte

organe de stat.

Un act administrativ nu poate fi anulat decât pentru acuze anterioare sau

concomitente emiterii lui. Anularea are un caracter retroactiv, astfel încât ea

desfiinţează

efectele juridice ale actului şi se consideră că el nu a existat.

Inexistenţa actelor administrative

În cazul actelor administrative inexistente nu mai operează prezumţia de

legalitate, încălcarea legii este atât de evidentă încât oricine o poate, sesiza.

Neoperând această prezumţie, înseamnă că nimeni nu poate fi obligat să se

supună dispoziţiilor cuprinse într-un astfel de act, mai mult, punerea în executare

a actului inexistent de către organele administraţiei publice apare ca o cale de fapt

(şi nu de drept), care atrage răspunderea administraţiei publice, respectiv a

funcţionarilor ei pentru daunele cauzate. Potrivit Constituţiei,

hotărârile şi ordonanţele Guvernului se publică în Monitorul Oficial, iar

nepublicarea lor atrage inexistenţa acestora.

CONTROLUL LEGALITĂŢII ACTELOR

ADMINISTRATIVE

Garanţia juridică a acestui obiectiv îl constituie controlul asupra modului în

care aceste autorităţi şi-au exercitat atribuţiile conferite de lege, control care se

exercită fie din proprie iniţiativă, fie la solicitarea (sesizarea) celor interesaţi, de

către însăşi autorităţile administrative sau de autorităţi care înfăptuiesc celelalte

puteri ale statului – legislativă sau judecătorească. În cazurile în care controlul

legalităţii se exercită la cerere, suntem în prezenţa unui recurs administrativ, iar

dacă acest control se exercită din oficiu suntem în prezenţa controlului

administrativ. La rândul său recursul administrativ este de două feluri, după cum

este adresat organului emitent sau organului ierarhic superior al acestuia. În

primul caz, vom fi în prezenţa recursului graţios, în timp ce în al doilea caz , vom

fi în prezenţa unui recurs ierarhic.

În afară de recursul administrativ, legalitatea actelor administrative de

autoritate mai este asiguratăşi prin recursul contencios, care se exercită, la cerere,

de către instanţele judecătoreşti de contencios administrativ sau de cele de drept

comun, potrivit legii.

Existaforme de control, care pot fi clasificate în funcţie de diverse

criterii, astfel:după natura juridică a autorităţii care îl exercită: control exercitat de

autoritatea legislativăşi de structuri (organe) care ţin de aceasta; control exercitat

de autorităţile judecătoreşti şi de organe cu activitate jurisdicţională; control

exercitat de autorităţile administraţiei publice şi de structurile din sistemul

acestora;după poziţia organului de control faţă de organul controlat distingem

între: control administrativ intern, care se exercită de funcţionarii publici cu

funcţii de conducere, din interiorul organului, asupra celor din subordinea lor, sau

de anumite compartimente ale acestui organ şi controlul administrativ extern,

exercitat de organe din afara organului administraţiei publice controlat. Acest din

urmă control poate fi exercitat fie de organe din sistemul autorităţii legislative, fie

ale celei executive, fie ale autorităţii judecătoreşti;după regimul juridic al

controlului, acesta poate fi: control jurisdicţional, exercitat de instanţele

judecătoreşti şi de organe administrative jurisdicţionale şi control nejurisdicţional,

exercitat de celelalte organe de control;după sfera de cuprindere, controlul poate

fi: specializat sau tematic, ceea ce înseamnă că este efectuat pe o anumită temă,

problemă

sau compartiment de activitate şi control complex sau general, care

priveşte mai multe sectoare de activitate ori toate atribuţiile organului controlat.

Controlul mai poate privi şi numai legalitatea actelor şi acţiunilor materiale ale

celui controlat ori şi oportunitatea acestora.

În raport de momentul în care se efectuează acţiunea de control, aceasta poate

interveni: înainte ca activitatea supusă controlului să înceapă să se desfăşoare şi în

acest caz ne aflăm în prezenţa unui control prealabil sau anterior; pe parcursul

desfăşurării activităţii şi vorbim despre un control concomitent sau operativ sau

după desfăşurarea activităţii – control posterior.

Controlul intern

Controlul administrativ intern este controlul cu cea mai largă sferă de

cuprindere şi cu un pronunţat rol autoreglator în cadrul sistemului. Controlul

intern se realizează operativ şi direct la faţa locului, fără sustragerea celor

controlaţi din activitate. Se realizează cu funcţionari din interiorul organului şi

poate avea un caracter general sau specializat. Obiectul controlului poate cuprinde

toate elementele activităţii organelor administraţiei publice. De asemenea, acest

tip de control poate avea două forme: control intern general şi control intern de

specialitate. Controlul intern general este consecinţa subordonării ierarhice

existentă în cadrul fiecărui organ al administraţiei publice. Structurile

organizatorice ale fiecărui organ sunt într-un sistem de relaţii de subordonare

unele faţă de altele, din treaptă în treaptă, până la organul de conducere din vârful

ierarhiei.

Controlul priveşte atât legalitatea cât şi oportunitatea actelor şi faptelor celor

controlaţi şi are un caracter permanent fiind o atribuţie de serviciu a

conducătorului. Controlul ierarhic poate fi declanşat din oficiu sau la cererea ori

sesizarea cuiva.

În cea mai mare parte, controlul intern se realizează din oficiu ca parte a

activităţii de conducere în cadrul administraţiei publice şi are ca scop descoperirea

unor erori sau abuzuri şi constatarea calităţii activităţii desfăşurate de subordonaţi.

Eficienţa controlului intern depinde de locul şi rolul controlorului în structura

organizatorică a unităţii (organului) şi de gradul de cointeresare personală. Astfel,

cel care efectuează controlul nu trebuie să poarte răspunderea pentru starea de fapt

existentă, pentru că nu va fi suficient de exigent.

Controlul intern administrativ specializat este executat de persoane sau

compartimente faţă de care cel controlat nu se va afla în raport de subordonare

ierarhică. Aşa este controlul preventiv şi controlul financiar intern, care se execută

de serviciile financiar contabile asupra actelor şi faptelor funcţionarilor şi care privesc mijloace materiale sau băneşti ale organului sau unităţii

Controlul administrativ extern

Controlul administrativ extern este, de asemenea, exercitat de organele

administraţiei publice ierarhice superioare asupra întregii activităţi (control extern

general) sau un control restrâns privind anumite probleme. Organele de control au

dreptul să modifice, să suspende sau să anuleze actele neconforme cu legea emise

de organul controlat, dar nu au dreptul să aplice sancţiuni disciplinare, ele fiind

luate dor de conducătorul unităţii. Dacă faptele prezintă pericol social îmbrăcând

un caracter penal, controlorul are obligaţia să sesizeze organele de urmărire

penală.

Controlul ierarhic se execută din oficiu sau poate fi declanşat la cererea unei

persoane fizice sau juridice, caz în care îmbracă

forma recursului ierarhic şi

constituie o condiţiei prealabilă pentru introducerea recursului în contencios

administrativ, deci pentru declanşarea controlului judecătoresc.

Subiectele active ale controlului administrativ ierarhic sunt: Guvernul,

ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice, judeţene

şi consiliile locale. Acest control poate fi exercitat de către organe care nu sunt

ierarhic superioare celui controlat. Astfel, este considerat un control extern şi cel

executat de către autoritatea legislativăşi de structuri care ţin de acestea, precum

şi de organe cu activitate jurisdicţională, dar şi controlul exercitat de autorităţi ale

administraţiei publice autonome sau care nu sunt în raporturi de subordine

ierarhică cu cel controlat. Şi acest control poate fi general sau specializat. Orice

act de conducere presupune şi dreptul de control asupra celor conduşi. Astfel,

Guvernul în baza dispoziţiilor art. 102, alin 1 din Constituţie „exercită

conducerea generală a administraţiei publice” prin urmare Guvernul are drepturi

de control general asupra structurilor organizatorice ale administraţiei publice atât

la nivel central cât şi la nivel local – ministere şi alte organe centrale de specialitate ale administraţiei publice, consiliilor judeţene şi locale. Ca autoritate

de vârf şi de conducere generală a administraţiei publice, guvernul încredinţează

(deleagă) activitatea de control unor structuri organizatorice interne (din cadrul

aparatului guvernamental) sau externe (aflate în subordinea sa directă) care să

exercite fie un control administrativ general, fie unul specializat asupra celorlalte

autorităţi ale administraţiei publice. Vorbind despre controlul general avem în

vedere rolul Departamentului de Control al Guvernului, Departamentul pentru

Administraţia Publică Locală, prefectului.

Controlul administrativ specializat este un control extern dar realizat de organe

sau structuri organizatorice anume înfiinţate, la nivel central, local precum şi în

diverse domenii de activitate: financiar, sanitar, protecţia muncii, prevenirea şi

stingerea incendiilor, comerţ etc. Aceste organe funcţionează în subordinea

directă a Guvernului (exemplu: Oficiu Pentru protecţia Consumatorului) sau în

cadrul ori subordinea ministerelor, ele nu au dreptul de a aplica sancţiuni

disciplinare pentru abaterile sau neregulile constatate în activitatea funcţionarilor

publici, ci numai sancţiuni administrative sau contravenţionale potrivit actelor

normative în cauza şi competenţelor lor. Dintre organele care exercită un control

administrativ specializat fie activitatea principală, fie pe lângă alte atribuţii,

amintim: Inspecţia de Stat în construcţii, urbanism şi amenajarea teritoriului, din

structura Ministerului Lucrărilor Publice şi Amenajarea Teritoriului (Hotărârea

Guvernului nr. 456 din 29 iulie 1994); Garda financiarăşi Inspecţia Generală

pentru activitatea internă, precum şi Direcţia Generală a Vămilor, din structura

Ministerului de Finanţe (Hotărârea Guvernului nr. 449 din 29 iulie 1994);

Inspecţia de Stat a apelor, pădurilor şi respectiv, pentru protecţia mediului şi

pentru protecţia nucleară (H.G. nr. 457 din 29 iulie 1994).

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV- este o instituţie juridică de apărare a drepturilor

omului împotriva eventualelor abuzuri ale organelor administraţiei publice şi a

funcţionarilor ce işi desfăşoară activitatea in cadrul acestor organe, cu ajutorul

căreia orice persoana care se consideră vătămată într-un drept al său recunoscut de

lege, printr-un act administrativ al unui organ al administraţiei publice, să poată

cere anularea sau modificarea respectivului act şi repararea pagubei cauzate. In

acest sens art. 52 din Constituţie prevede în alin.1 că: „persoana vătămata într-un

drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal al unei cereri, este

indreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau interesului legitim,

anularea actului şi repararea pagubei.”

Formele contenciosului administrativ

Deosebim două categorii de contencios

administrativ:contencios administrativ de anulare;contencios administrativ de

plină jurisdicţie.

În contenciosul administrativ de anulare, instanţa poate să anuleze sau să

modifice un act administrativ ilegal, ori să oblige autoritatea administrativă să

rezolve o cerere referitoare la un drept recunoscut de lege.

Această categorie de contencios administrativ a fost reglementată in ţara

noastră prin Legea pentru infiinţarea Consiliului de Stat, care prevedea in art. 33

că „in materie contencioasă, când se atinge interesul unui particular sau persoane

juridice, hotărârea Consiliului de Stat, nu inchide drumul jurisdicţiunii

tribunalelor ordinare, decât in cazurile care anume se vor determina prin lege, sau

in cazul când părţile vor da inscrisă mulţumire de hotărârea Consiliului”. Şi Legea

pentru reorganizarea Inaltei Curţi de Casaţie si Justiţie din 1 iulie 1905 reglementa

tot un contencios de anulare.

În contenciosul administrativ de plină jurisdicţie competenţa instanţei de

contencios administrativ este mai extinsă, ea având dreptul să anuleze sau să

modifice actul administrativ atacat, să oblige autoritatea administrativă să rezolve

cererea unui reclamant referitoare la un drept al său recunoscut de lege şi să

acorde daunele cauzate de auţoritatea administrativă reclamantului prin actul

administrativ de autoritate adoptat sau emis ori prin refuzul de a rezolva o cerere

referitoare la un drept recunoscut de lege. Cererea pentru despăgubiri se poate

formula fie in cadrul acţiunii iniţiale, fie separat, după cum, la data introducerii

acţiunii reclamantului ii era cunoscută paguba sau intinderea ei.

Părţile în contenciosul administrativ

Legea nr. 554/2004 in alin. 1 al art. 1 prevede ca „orice persoana care se

considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o

autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen

legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ

competente.

Legea nr. 554/2004, în ceea ce privşste calitatea de

reclamant, este aceea a prevederii exprese în alin. 2 al art. 1 că poate avea această

calitate şi „persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim

printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept”.

Calitatea de parat in litigiile de contencios administrativ este precizată tot de

art.1 alin.1 al Legii nr. 554/2004, care se referă la persoana vatamată „de catre o

autoritate publică”.

Va avea deci calitatea de pârat în litigiile de contencios administrativ „orice

autoritate publica emitentă a unui act administrativ, prin care o persoană a fost

vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim, sau care nu a soluţionat în

termenul legal o cerere a acesteia”. Astfel,

poate avea calitatea de pârat în litigiile de contencios administrativ „orice organ

de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţioneaza, în regim de putere

publica, pentru satisfacerea unui interes public; sunt asimilate autorităţilor

publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit

legii, au obtinut statut de utilitate publica sau sunt autorizate să presteze un

serviciu public”.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ

Obiectul acestor acţiuni îl poate constitui anularea unui act administrativ sau

obligarea unei autorităţi publice care refuză să rezolve o cerere referitoare la un

drept sau la un interes legitim, precum şi repararea pagubei ce i-a fost cauza

prin actul administrativ ilegal, refuzul nejustificat sau prin faptul de a nu rezolva ocerere în termen legal. În ceea ce priveşte interesul legitim, Legea prevede ca

acesta poate fi atât privat cât şi public.

Condiţiile introducerii unei acţiuni în contencios administrativ

Pt ca un act administrativ pentru a putea fi atacat in contencios administrativ trebuie

sa fie un act administrativ de autoritate.

In conditiile legii nr. 554/2004

pentru a putea forma obiectul acţiunii în contencios administrativ, este necesar ca

actul atăcat să fie:act administrativ;să nu se prevadă prin lege organica, o altă

procedură judiciară pentru modificarea sau desfiinţarea lor.

A doua condiţie necesară pentru introducerea unei acţiuni în contencios

administrativ este ca actul să emane de la o autoritate administrativă.

Pentru a putea folosi acţiunea în contencios administrativ reclamantul trebuie

să fie beneficiarul unui drept subiectiv, ori să aibă un interes legitim pe care

autoritatea publică pârată are obligaţia să-l respecte. Acest drept sau interes

legitim trebuie să fie vătămat de un act administrativ emis de autoritatea publică.

Aceasta vătămare a unui drept constituie o condiţie prealabilă necesară pentru ca

o persoana să poată acţiona în justiţie, conform procedurii instituite prin Legea

contenciosului administrativ. Dispozitiile Legii nr.

554/2004 sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale, în alin. 1 al art. 5

prevăzând că „nu pot fi atacate în contencios administrativ:actele administrative

ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul;actele de

comandament cu caracter militar.”

Legea nr. 554/2004 pastrează însă în alin. 2 al art. 5 o dispoziţie care se

regăsea şi în reglementarea anterioara, statuând că

„nu pot fi atacate pe calea

contenciosului administrativ actele administrative pentru desfiinţarea sau

modificarea cărora se prevede, prin lege organica, o altă procedura judiciară.”

Înca de apariţia contenciosului administrativ în dreptul romanesc, legiuitorul a

înteles să scoată de sub controlul instanţelor de contencios administrativ, anumite

acte administrative emise de organele administraţiei de stat dacă, prin natura

relaţiilor sociale pe care le reglementează, vizează situaţii deosebite.

Astfel, actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile

acestora cu Parlamentul” nu pot fi atacate în contencios administrativ.

Redactarea textului este diferită faţă de reglementarea anterioara care stabilea că

„actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele Romaniei şi

Guvern nu pot fi atacate in justiţie.

De asemenea potrivit alin. 2 al art. 5 din Legea privind contenciosul

administrativ nu pot fi atăcate în contencios administrativ „actele pentru

modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organica, o altă

procedură judiciară”.

Ultima condiţie pentru introducerea unei acţiuni în contencios administrativ

constă în exercitarea recursului graţios, respectiv sesizarea autorităţii emitente

într-un termen prevăzut de lege,astfel persoana care se consideră vătămată într-un

drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral,

trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data

comunicarii actului, revocarea, în tot sau în parte a acestuia.”

Pentru a se putea declanşa acţiunea în contencios, reclamantul trebuie să facă

dovada că a îndeplinit cerinţa legii şi a respectat procedura prealabilă, adică s-a

adresat mai intâi administraţiei, autoritaţii emitente şi abia după refuzul acesteia

se poate adresa instanţei de judecata

Excepţia de ilegalitate

Controlul legalităţii actelor administrative poate fi efectuat şi prin invovarea

excepţiei de ilegalitate în cadrul unui proces care nu are un obiect specific

contenciosului administrativ.

Controlul actelor administrative sub aspectul legalităţii pe calea excepţiei de

ilegalitate are anumite trăsături specifice, ce-l deosebesc de controlul instanţelor

judecătoreşti pe calea acţiunii directe. Astfel, controlul instanţelor judecătoreşti,

pe calea excepţiei de ilegalitate:nu presupune anularea actului administrativ, ci

numai stabilirea ilegalităţii şi înlăturarea lui din cauză;este mai larg, extinzându-se

şi asupra actelor administrative normative, precum şi asupra operaţiunilor

administrative.

Exceptia de ilegalitate, cum se susţine constant în literatura de specialitate, este

o apărare pe care o parte într-un proces o face împotriva unui act administrativ

ilegal ce are incidenţă cu cauza (speţa) respectivă. Tocmai de aceea, excepţia de

ilegalitate poate fi ridicată în orice proces de competenţa instanţelor judecătoreşti

(atât în cauzele civile, cât şi în cauzele penale) şi de orice parte din proces,

precum şi, din oficiu, de instanţa judecătorească. În cazul excepţiei de ilegalitate

nu se întâlnesc, aşadar, termene de prescripţie ori de decădere.

Instanţa în faţa căreia este ridicată excepţia va suspenda cauza şi va sesiza

instanţa de contencios administrativ competentă. În urma soluţionării favorabile a

excepţiei de către aceasta prima instanţă va înlătura actul administrativ din cauză.

Consecinţele juridice ale admiterii excepţiei de ilegalitate sunt

următoarele:efectul sentinţei se produce numai între părtile litigante;soluţia

instanţei este reţinută în considerentele sentinţei şi drept urmare nu poate fi

atacată decât odată cu fondul;în dispozitivul sentinţei nu se specifică nimic în

legătură cu modul de soluţionare a excepţiei de ilegalitate, deoarece obiectul

acţiunii introductive este altul.

Excepţia de ilegalitate a actului administrativ ca incident procedural poate fi

ridicată atât in faţa instanţelor de drept comun cât şi a instanţelor de contencios

administrativ. În acest ultim caz, ridicarea excepţiei este legată de invocarea

legalităţii unui alt act decât cel a cărui anulare s-a cerut, de care depinde

soluţionarea litigiului.

Competenţa instanţelor de contencios administrativ

Sunt de competenţa tribunalelor, procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind

actele autorităţilor administrative de până la nivel judeţean inclusiv şi litigiile care

au un obiect evaluabil în bani de până la cinci miliarde de lei. Curţile de apel

judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile în materie de contencios

administrativ, privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale, litigiile care au un

obiect evaluabil în bani de peste la cinci miliarde de lei şi recursurile îndreptate

împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale.Înalta Curte de Casaţia şi Justiţie

judecă recursurile îndreptate împotriva hotărârilor Curţilor de Apel şi conflictele

de competenţă.

Din punct de vedere al competenţei teritoriale judecarea acţiunilor este de

competenţa Tribunalului sau a Curţii de Apel în a căror rază teritorială îşi are

domiciliul reclamantul.Această regulă este o derogare de la principiul de drept

comun, unde competenţa aparţine instanţelor de la domiciliul sau sediul pârâtului.

Raţiunea acestei derogări este izvorâtă din voinţa legiuitorului de a favoriza

reclamantul – persoana vătămată în drepturile sale de o autoritate administrativă –

uşurându-i posibilitatea de a se adresa justiţiei mai repede şi cu cât mai puţine

cheltuieli.

Procedura în faţa instanţelor de contencios administrativ - începe cu introducerea acţiunii în contencios

administrativ. Astfel, dacă petiţionarul nu este mulţumit de modul cum a fost

rezolvată cererea sa de către organul administraţiei publice, după consumarea

procedurii administrative prealabile, se poate adresa instanţei judecătoreşti,

respectiv tribunalului administrativ-fiscal, ori, după caz, Curţii de Apel de la

domiciliul reclamantului .

„Cererile prin care se cere anularea unui act administrativ individual sau

recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei cauzate se pot introduce in

termen de 6 luni de la:

a) data primirii raspunsului la plangerea prealabila sau, dupa caz, data

comunicarii refuzului, considerat nejustificat, de solutionare a cererii;

b) data expirarii termenului legalde solutionare a cererii, fara a depasi

termenul prevazut la alin. 2 (nu mai tarziu de 1 an de la data emiterii);

c) data incheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii, in

cazul contractelor administrative”.

Iar „in cazul actiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul

Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici, termenul curge de la data

când s-a cunoscut existenta actului nelegal” fara a depăşi însă termenul de 1 an de

la emiterea actului prevăzut de alin. 2.

Legea nr. 554/2004 prevede expres în alin. 2 al aceluiaşi articol

posibilitatea introducerii actiunii şi peste termenul prevazut la alin. 1 dar nu mai

târziu de 1 an de la emiterea actului.

Reclamantul va anexa la acţiune copia actului

administrativ pe care îl atacă sau, după caz, răspunsul autorităţii administrative

prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care

reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia

cererii, certificată prin numarul şi data înregistrarii la autoritatea publica, precum

şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile”. În afară de

acestea reclamantul va mai depune şi dovada daunelor materiale cauzate prin

actul emis sau prin refuzul rezolvării cererii.

Termenul de recurs împotriva hotărârilor pronunţate în

prima instanţă este de „15 zile de la pronunţare ori de la comunicare”.

Noua lege aduce însă o modificare esenţiala pentru protejarea drepturilor şi

intereselor legitime ale persoanei vătămate, statuând în art. 21, alin. 1 că

„recurentul, în situaţii deosebite, cum ar fi împlinirea termenului până la care îşi

poate valorifica dreptul pretins, va putea solicita preşedintelui instanţei

competente să soluţioneze recursul şi stabilirea termenului de judecată a

recursului chiar înainte de primirea dosarului”. În acest sens alineatele următoare

prevăd că

„cererea de fixare a unui termen de urgenţă, însoţita de dovada

înregistrarii recursului la instanţa de fond, se soluţioneaza în termen de 24 de ore

de la prezentarea acesteia preşedintelui instanţei de recurs”, iar „soluţia de

admitere a cererii se comunică de îndata instanţei de fond, care are obligaţia

redactării hotărârii atacate, a comunicarii acesteia părţilor, precum şi a expedierii

dosarului, într-un termen de 5 zile”. „Motivarea recursului se poate face, sub

sancţiunea nulităţii pentru tardivitate, în termen de 2 zile de la comunicare”. În

cazul situaţiilor deosebite „procedura de citare a părţilor şi de comunicare a

motivelor de recurs se va efectua cu prescurtarea termenului la 48 de ore, prin

agent procedural sau prin orice mijloc rapid de comunicare a informaţiilor”.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIVĂ

RĂSPUNDEREA CONTRAVENŢIONALĂ

Răspunderea juridică poate fi definită ca fiind un ansamblu de drepturi şi

obligaţii aflate în raport de conexiune şi care se nasc ca urmare a săvârşirii unei

fapte ilicite. Răspunderea juridică, mai precis stabilirea răspunderii juridice a unei

persoane fizice sau juridice presupune întotdeauna intervenţia unui organ de stat

învestit cu atribuţii specifice constând în individualizarea persoanei ce a comis

fapte ilicite şi a gradului de vinovăţie a acestuia, precum şi aplicarea unei

sancţiuni.

În dreptul administrativ există două forme de răspundere caracterizate printr-o

sancţiune represivă: răspunderea administrativă (propriu-zisă) şi răspunderea

contravenţională; şi o formă de răspundere caracterizată printr-o sancţiune

reparatorie – răspunderea organelor administraţiei publice pentru pagubele

pricinuite prin actele lor ilegale, sau mai direct, răspunderea administrativ –

patrimonială (materială).

Răspunderea contraventională este o formă a răspunderii

administrative, contravenţia fiind la ora actuală, o formă

de manifestare a ilicitului

administrativ, forma cea mai gravă a acestuia, iar regimul său juridic este, în mod

preponderent un regim al dreptului administrativ.

Într-o altă ordine de idei, răspunderea pentru contravenţii este individuală şi

personală. Din aceste caracterizări rezultă în mod logic faptul că, în principiu,

persoana care este subiect activ al contravenţiei răspunde în nume propriu. Numai

în mod excepţional, când răspunderea contravenţională în nume propriu nu ar

putea fi angajată potrivit legii, ar trebui evocată problema răspunderii altei

persoane fizice sau juridice, în condiţii asemănătoare cu cele prevăzute de legea

civilă în legătură cu răspunderea pentru fapta altuia.

OUG nr. 2/2001, la rândul său, conţine următoarea

definiţie a contravenţiei în art. 1: „constituie contravenţie fapta săvârşită cu

vinovăţie, stabilităşi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori

prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al

sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului general

al Municipiului Bucureşti.” .

Nu au dreptul de a emite reglementări contravenţionale autorităţile

administrative autonome, ministerele, celelalte organe centrale de specialitate,

serviciile descentralizate (desconcentrate) ale ministerelor şi ale celorlalte organe

centrale din unităţile administrative teritoriale, inclusiv prefectul.

Actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţia intră în

vigoare la data publicării, dar se pun în aplicare la 30 zile de la publicare, În

cazuri urgente, se poate prevedea un termen mai scurt de punere în aplicare, dar

nu mai mic de 10 zile.

Obiectul contravenţiei

Contravenţia, ca şi infracţiunea, are ca element constituitiv, un obiect,

constituit din valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate

prin normele de drept administrativ cărora li se aduce atingere sau sunt puse în

pericol de fapta săvârşită.

Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că

valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de

drept administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de

activitatea organelor ce realizează administraţia publică în anumite domenii de

activitate sau privesc unele raporturi sociale de o rezonanţă mai redusă, pe când

obiectul infracţiunii vizează valorile fundamentale ale statului,

are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa armelor.

Subiectul contravenţiei

Subiect, al răspunderii juridice este acea persoană fizică sau juridică –

împotriva căreia se exercită constrângerea prin aplicarea sancţiunilor juridice.

Subiect pasiv al contravenţiei este atât persoana fizică cât şi cea jurudica,

Latura obiectivă

Sub aspectul laturii obiective, ilicitul administrativ poate consta într-o acţiune

într-o inactiune sau din fapte comisiv – omisive.

. Latura subiectivă

Latura subiectivă a contravenţiei constă în vinovăţia făptuitorului, adică în

atitudinea sa faţă de faptăşi de rezultatele acesteia. Fapta prevăzută ca fiind

contravenţie se sancţionează chiar dacă este săvârşită fără intenţie, afară de cazul

când prin actul normativ se dispun altfel. Motivul şi scopul constituie în mod

excepţional componente ale laturii subiective în materia contravenţiilor.

Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sunt acele

împrejurări, stări ori situaţii, a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei, fac ca

realizarea eficientă a vreuneia din trăsăturile esenţiale să devină imposibilă.

Caracterul contravenţional al faptei, potrivit acestui articol, este înlăturat

în cazul legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale,

cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de fapt

precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită.De asemenea, nu

răspunde contravenţional minorul care nu a împlinit 14 ani .

* Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor

contravenţionale

Constatarea contravenţiei este prima acţiune care declanşează răspunderea

contravenţională. Constatarea se face în scris, printr-un proces-verbal, care se

încheie de persoane anume prevăzute în actul normativ ce stabileşte şi

sancţionează contravenţia denumită generic agenţi constatatori.

Agentul constatator reprezintă organul sau persoana desemnată prin actul

normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei cu competenţa de a constata

săvârşirea unei contravenţii într-un anumit domeniu de activitate.

Potrivit art. 15, alin. 2 al O.G. nr. 2/2001 pot fi agenţi constatatori: primarii;

ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului de Interne, special abilitaţi;persoanele

împuternicite în acest scop de miniştri şi alţi conducători ai autorităţilor

administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene,

primari;alte persoane prevăzute în legi speciale.

Derogarea de la principiul general – constatarea propriis sensibus – a

contravenţiei este reglementată de art. 30 din O.G. nr. 2/2001, text potrivit căruia

agentul constatator va verifica şi stabili dacă fapta constituie o contravenţie pe

baza materialelor care i-au fost înaintate de organul de urmărire penală sau de

către instanţa de judecată.

Activitatea de constatare a contravenţiei aparţinând agentului constatator se

realizeazăşi se materializează, în final, prin încheierea unui proces-verbal pe baza

constatărilor şi a probelor administrate de el. Din dispoziţiile ordonanţei rezultă că

procesul verbal de constatare a contravenţiei se încheie formă scrisă. Forma scrisă

a procesului verbal de constatare a contravenţiei este obligatorie pentru a se

verifica legalitatea încheierii lui, temeiul obiectiv al răspunderii contravenţionale,

condiţiile în care este antrenată răspunderea contravenţionalăşi punerea în

executare a sancţiunilor contravenţionale.

Actul de constatare a contravenţiei, încheiat de agentul constatator la locul

faptei, este un act oficial, autentic şi cu forţă probantă.

Procesul verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde potrivit art. 16,

alin. 1 din ordonanţă, în mod obligatoriu, următoarele menţiuni: data (anul,

luna, ziua) şi locul unde este încheiat (aceste menţiuni sunt necesare pentru

verificare constatării contravenţiei în termenul de prescripţie, verificarea

modului de constatare a contravenţiei, verificarea competenţei teritoriale a

agentului constatator); numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face

parte agentul constatator (menţiunile sunt necesare verificării calităţii agentului

constatator de a constata contravenţia mai ales în situaţia când plângerea se face

în baza delegării de competenţă, determinării locului în vederea depunerii

plângerii); date personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric

personal, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului (menţiunile sunt

indispensabile identificării contravenientului pentru că numai acesta poate fi

sancţionat pentru fapta săvârşită – sancţiunea contravenţională nu se poate

executa în lipsa acestor elemente); descrierea faptei contravenţionale cu

indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită precum şi arătarea tuturor

împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea

eventualelor pagube pricinuite (menţiunile sunt necesare pentru stabilirea

termenului răspunderii contravenţionale şi a limitelor în care aceasta este

antrenată); indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează

contravenţia (menţiunea facilitează controlul judiciar); posibilitatea achitării în

termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul

normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a

căii de atac şi organul la care se depune plângerea. Dacă contravenientul este

minor, procesul-verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul părinţilor

sau ale reprezentanţilor ori ocrotitorilor legali ai acestora (art. 16, alin. 5 din O.G.

nr. 2/2001).

În situaţia în care contravenientul este o persoană juridică, în procesul-verbal

se vor face menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în

registrul comerţului şi codul fiscal al acestuia precum şi datele de identificare a

persoanei care o reprezintă (art. 16, alin. 6).

În cazul contravenienţilor cetăţeni străini sau a cetăţenilor cu domiciliul în

străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse următoarele date: numele,

prenumele, seria şi numărul paşaportului, statul emitent şi data eliberării

documentului precum şi seria tichetului de înscriere a contravenţiilor (eliberat la

intrarea în România de organele de poliţie de frontieră – art. 16, alin. 3). La

ieşirea din ţară organele de poliţie de frontieră de la punctele de control pentru

trecerea frontierei de stat vor solicita acestor persoane tichetul de înscriere a

contravenţiilor şi, după caz, dovada plăţii amenzii contravenţiilor.

La cererea contravenientului, agentul constatator are obligaţia de a consemna

în procesul-verbal obiecţiunile sale cu privire la conţinutul acestuia precum şi

mijloacele de probă de care contravenientul înţelege să se servească în cauză.

Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica „alte menţiuni”

sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal (art. 16, alin. 7, teza a II-a din O.G. nr.

2/2001).

Procesul-verbal de constatare a contravenţiei mai cuprinde şi următoarele

menţiuni: descrierea lucrurilor supuse confiscării şi măsurile luate de agentul

constatator în vederea conservării sau valorificării acestora; specificarea numelui,

prenumelui, adresei ori a denumirii şi sediului persoanei juridice, în ipoteza în

care bunurile supuse confiscării aparţin altei persoane; semnătura agentului

constatator şi a contravenientului;determinarea pagubei produse prin contravenţie.

Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de cel care l-a încheiat şi de

contravenient. În cazul în care contravenientul nu este de faţă, refuză sau nu poate

să semneze, agentul constatator va face menţiunea despre aceste împrejurări care

trebuie să fie adeverite de cel puţin un martor. Procesul-verbal în acest caz va

cuprinde numele, prenumele şi domiciliul martorului, numărul şi data actului său

de identitate cu menţiunea organului ce l-a emis precum şi semnătura martorului.

În lipsă de martori, agentul constatator va arăta în procesul-verbal din ce cauză a

fost încheiat astfel. Legea interzice însă, ca martor să fie un alt agent constatator.

După întocmirea procesului verbal nu se admit corecturi, ştersături sau

modificări. Dacă în timpul completării sale, agentul constatator face unele greşeli,

înscrisul va fi anulat, întocmindu-se un alt proces-verbal. De asemenea dacă sunt

necesare unele adăugiri, acestea se vor consemna pe o pagină anexă care va fi

semnată de agentul constatator. Vor mai fi anexate orice alte documente în

legătură cu constatarea contravenţiei.

În cazul în care contravenientul este cetăţean străin sau apatrid care nu

cunoaşte limba română, organul constatator este obligat să asigure un interpret

prin intermediul căruia va fi audiat făptuitorul şi va realiza întreaga procedură de

încheiere a procesului-verbal de constatare a contravenţiei comise.

Procesul verbal se întocmeşte de regulă în două exemplare, din care originalul

rămâne la agentul constatator şi copia se înmânează contravenientului; se pot

întocmi mai multe exemplare în cazul în care sunt mai multe părţi interesate

(respectiv partea vătămată, proprietarul de drept al bunurilor confiscate altul decât

contravenientul).

Pentru ca procesul-verbal de constatare a contravenţiei să fie valabil,

legiuitorul cere să fie respectate anumite condiţii; nerespectarea uneia dintre

acestea duce la nulitatea absolută sau relativă a actului respectiv.

Nulitatea constituie sancţiunea care loveşte, în general, actele de procedură

încheiate fără respectarea unor condiţii de fond şi de formă prevăzute de lege.

Astfel, art. 17 din O.G. nr. 2/2001 prevede 4 cazuri de nulitate absolută a

procesului verbal de constatare a contravenţiei. Aceste cazuri se referă la omiterea

consemnării menţiunilor privind: numele şi fapta contravenientului; fapta

săvârşită; data comiterii contravenţiei; semnătura agentului constatator.

Nulitatea procesului verbal poate fi constatatăşi din oficiu, în condiţiile

prevăzute de legislaţia civilă, nefiind necesară plângerea din partea

contravenientului.

,

a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă precum şi de circumstanţele

personale ale contravenientului şi de celelalte menţiuni înscrise în procesul verbal.

Persoana care este împuternicită să aplice şi sancţiunea va dispune şi

confiscarea bunurilor distincte folosite sau rezultate din contravenţii. În toate

aceste situaţii, agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile

confiscate, luând măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege. În

cazul în care bunurile nu se găsesc, contravenientul va fi obligat la plata

contravalorii lor în lei. Agentul constatator are obligaţia să stabilească cine este

proprietarul bunurilor confiscate, făcând investigaţiile necesare şi, dacă acestea

aparţin unei alte persoane decât contravenientul, să menţioneze în procesulverbal,

dacă este posibil, datele de identificare ale proprietarului sau vor fi

precizate motivele pentru care nu a fost posibilă identificarea.

Dacă actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede

dreptul pentru agentul constatator de a aplica şi sancţiunea, atunci procesul-verbal

de constatare se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice

sancţiunea. În această situaţie sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă pe

procesul-verbal.

Comunicarea procesului/verbal de constatare

Pentru a putea produce efecte juridice procesul verbal de constatare şi

sancţionare a contravenţiei trebuie comunicat. Legea cadru în materie de

contravenţii a reglementat în afara obligativităţii comunicării şi sfera persoanelor

cărora urmează a li se face comunicarea, precum şi procedura de comunicare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 25 şi 26 din O.G. nr. 2/2001 obligaţia de

comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei

precum şi a înştiinţării de plată a amenzii aplicate şi a despăgubirii stabilite revine

agentului constatator sau agentului abilitat de lege să aplice sancţiunea şi să

stabilească despăgubirea pentru ipoteza în care agentul constatator nu este

împuternicit el însuşi să aplice sancţiunea şi să stabilească despăgubirea.

Sancţiunile contravenţionale= sunt reglementate atât de legea cadru cât şi de

legi speciale contravenţionale. Un fel de paradox al legislaţiei noastre a fost faptul

că cea mai severă sancţiune contravenţională, închisoarea contravenţională, nu era

nici măcar menţionată de legea cadru, situaţie care sub aspectul ştiinţei şi tehnicii

dreptului, nu putea fi acceptată. Prin urmare, datorită acestui motiv, sancţiunea

închisorii contravenţionale a fost introdusă în actuala lege cadru a contravenţiilor

şi anume O.G. nr. 2/2001.

Sunt reglementate patru sancţiuni contravenţionale principale, prevăzute de

art. 5, alin. 2: avertismentul; amenda contravenţională; obligarea contravenientului

la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.

O.G. nr.2/2001 prevede următoarele sancţiuni contravenţionale complementare,

în art. 5, alin. 3:confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din

contravenţii;suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, a acordului sau

autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;închiderea unităţii;blocarea contului

bancar;suspendarea activităţii agentului economic;retragerea licenţei sau avizului

pentru anumite operaţiuni sau pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau

definitiv;desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al

faptei, iar pentru una şi aceeaşi contravenţie se pot aplica numai o sancţiune

contravenţională principalăşi una sau mai multe sancţiuni complementare.

Avertismentul constă în „atenţionarea

verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social al faptei săvârşite,

însoţite de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale”.

Avertismentul se aplică în anumite condiţii, şi anume:fapta săvârşită să fie de

mică importanţă;se apreciază că acela care a săvârşit-o nu o va mai repeta, chiar

fără aplicarea amenzii.

Aceste două condiţii trebuie întrunite cumulativ, cuprinzând un element

obiectiv – abaterea săvârşităşi unul subiectiv – aprecierea organului constatator,

la acestea mai putem adăuga şi criteriul caracterului primar al faptei, căci

repetarea ei exclude aplicarea avertismentului. Săvârşirea primară a unei fapte

ilicite mai grave sau aprecierea că în viitor va mai fi repetată, pot determina

aplicarea altei sancţiuni decât cea a avertismentului, de exemplu, aplicarea

amenzii.

Avertismentul este o sancţiune morală; el se

deosebeşte de amendă care este o sancţiune pecuniară. Avertismentul mai

constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă în viitor va mai săvârşi o altă

contravenţie i se va aplica o sancţiune mai aspră. Aşadar, pe lângă elementul de

mustrare, el cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce trebuie

avută anterior.

Amenda contravenţională are- un caracter

administrativ.Amenda este o sancţiune pecuniară principală. Ca mijloc de constrângere constă în micşorarea silită

a patrimoniului celui sancţionat, acesta fiind obligat să

plătească statului suma de bani fixată drept sancţiune. Sarcina individualizării

amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea, care va aprecia de la caz

la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de împrejurările în care

fapta a fost săvârşită, urmările ei, persoana contravenientului .

În cuprinsul O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor pentru

sancţiunile contravenţionale principale este prevăzutăşi sancţionarea obligării

contravenientului la prestarea unor activităţi în folosul comunităţii, precizându-se

că această sancţiune poate fi stabilită numai prin lege, pe o durată ce nu poate

depăşi 6 luni, respectiv, 300 de ori şi întotdeauna, alternativ cu amenda.

Confiscarea, ca sancţiune contravenţională complementară, este prevăzută în

art. 5, alin. 3, lit. a din O.G. nr. 2/2001. Fiind o sancţiune complementară, ea

poate însoţi una din celelalte sancţiuni principale. Cu toate acestea, confiscarea se

aplică numai atunci când este expres prevăzută în actul normativ de stabilire şi

sancţionare a contravenţiei

Executarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul anumitor sancţiuni contravenţionale, executarea acestora începe chiar

în momentul constatării faptei contravenţionale, care se consideră executat din

momentul comunicării sale oral sau în scris contravenientului prezent la

constatarea contravenţiei.

În alte situaţii însă, punerea în executare a actelor de constatare a contravenţiei

nu poate interveni decât după ce instanţa s-a pronunţat asupra codurilor de atac

introduse de cei în drept împotriva acestor acte, hotărârea fiind definitivăşi

executivă. Desigur, nu se mai pune problema existenţei unei asemenea hotărâri,

dacă cei sancţionaţi nu s-au plâns împotriva actelor de constatare a contravenţiei

şi de aplicare a sancţiunii în termenul de 15 zile prevăzut de lege pentru

executarea căii de atac a plângerii.

Căile de atac în materie contravenţională

Plângerea reprez calea de atac specifică

în această

materie, întrucât, în sens strict nu se poate vorbi de judecată în primă

instanţă, ca exercitarea căii de atac să poată fi denumită recurs sau apel.

Plângerea este definită drept cale evolutivă de atac, adică cale prin care se

atacă la judecătorie o hotărâre dată de un organ obştesc sau administrativ cu

caracter jurisdicţional, fie un act administrativ în cazuri specificate de legea

specială.

Termenul în care trebuie depusă plângerea este de 15 zile. Acest termen este

limitat, întrucât depăşirea celor 15 zile în exercitarea căii de atac calculată de la

data înmânării sau comunicării fără ca plângerea să fie tardivă şi ineficientă.

În baza O.G. nr. 2/2001, plângerea însoţită de copia procesului-verbal de

constatare a contravenţiei, se depune la organul din care face parte agentul

constatator, acesta fiind obligat să o primeascăşi să înmâneze depunătorului o

dovadă în acest sens.

Împreună cu dosarul cauzei, plângerea se trimite, de îndată judecătoriei în a

cărui circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, care la termenul fixat pentru

rezolvare, care nu va depăşi 30 de zile, va dispune citarea:contravenientului sau,

după caz, a persoanei care a făcut plângerea;a organului care a aplicat

sancţiunea;a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere;a oricăror alte

persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei;societatea de

asigurări menţionată în procesul-verbal, în cazul unui accident de circulaţie (art.

33).Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu

recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este

obligatorie, ea putând fi menţinutăşi oral în faţa instanţei. Recursul suspendă

executarea hotărârii. Instanţa competentă a judeca recursul nu poate fi alta decât

tot secţia de contencios administrativ a tribunalului de care aparţine judecătoria

care a judecat în primă instanţă. Poate declara recurs oricare dintre părţi :

contravenientul, partea vătămată, organul care a aplicat sancţiunea, persoana

căruia îi aparţin bunurile confiscate.

RĂSPUNDEREA ADMINISTRATIV PATRIMONIALĂ

Răspunderea administrativ-patrimonială este acea formă a răspunderii

administrative care implică răspunderea statului şi organelor administrative

publice pentru daune.

Răspunderea administrativ-patrimonială a statului.

Pentru antrenare ei trebuie

îndeplinite următoarele condiţii:existenţa unei hotărâri judecătoreşti penale de

condamnare definitivă;existenţa unei hotărâri judecătoreşti, dată în urma

exercitării căilor de atac extraordinare prin care se constată eroare judiciară,

condamnarea pe nedrept;formularea de către cel condamnat pe nedrept a

pretenţiilor pentru repararea daunelor materiale şi morale.

Răspunderea administrativ-patrimonială a administraţiei publice.

Pentru

antrenare ei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:existenţa unui prejudiciu

material al unei persoane fizice sau juridice;existenţa unui serviciu public care,

prin natura sa, conţine riscul producerii anumitor pagube pentru cetăţeni;existenţa

unei legături cauzale între riscul serviciului public şi paguba produsă.

În doctrină se apreciază că aceste două forme de răspundere administrativpatrimonială

există independent de culpă, răspunderea respectivă fiind o

răspundere obiectivă. Aşadar, răspunderea administrativă îmbracă trei forme,

fiecare având un conţinut propriu, o construcţie sistemică, regim juridic aparte,

toate de natură a înfăţişa răspunderea administrativă ca o macroinstituţie a

dreptului administrativ.

Şi existenţa sancţiunilor administrativ-patrimoniale este controversată, pentru

că răspunderea administrativ-patrimonială este înţeleasă ca o formă a răspunderii

civile, şi nu ca o formă a răspunderii administrative. . În categoria sancţiunilor

administrativ-patrimoniale mai sunt cuprinse şi următoarele două sancţiuni:

anularea ori constatarea ilegalităţii actului administrativ; obligarea la admiterea

sau refacerea actului administrativ.