1

Inspectoratul Şcolar Judeţean Olt Avizat,

Inspector Şcolar General, Inspector Şcolar Înv. Primar,

Prof. Ion Adrian BĂRBULETE Prof. Mirela Maria PARASCHIV

PROIECT DE PROGRAMĂ PENTRU

DISCIPLINA OPŢIONALĂ ÎNVĂŢĂM SĂ SCRIEM

CORECT ORTOGRAMELE Clasa a II-a

Clasa a III-a

Prof. înv. primar Popa Dorina-Ileana

Şcoala Gimnazială Bircii

Structura Şcoala Gimnazială “Ion Popescu-Negreni”

Ianuarie 2018

2

ARGUMENT

Însuşirea corectă a limbii române presupune şi cunoaşterea codului

exprimării în scris, adică a ortografiei şi a punctuaţiei. De aceea învăţarea şi

aplicarea normelor de ortografie şi punctuaţie reprezintă o sarcină

permanentă a fiecărui învăţător.

Procesul de familiarizare a elevilor cu aceste norme este un proces

complex şi de lungă durată. Aceste norme nu pot fi evitate chiar din clasa

întâi, încă de la primele activităţi de scriere, cu toate că la această vârstă

elevii nu învaţă gramatica pe care se sprijină normele respective de

scriere. In mod treptat, elevii se familiarizează pe cale intuitivă cu unele norme de scriere.

Trecând treptat de la reproducerea mecanică la înţelegerea intuitivă,

elevii ajung în cele din urmă la cunoaşterea raţională, în termeni lingvistici, a

regulilor generale ale scrierii ortografice. Cunoştinţele de limbă au funcţia de

a confirma, de a valida învăţarea anterioară, realizată pe cale intuitivă a

normelor de ortografie, precum şi aceea de a comunica reguli generale noi,

care n-au putut fi însuşite în etapele precedente

Începând din clasa a II-a elevii intră frecvent în contact cu texte care

conţin multe, uneori foarte multe ortograme, altele decât cele studiate în

conformitate cu programa şcolară. Textele literare de la limba şi literatura

română, în special cele lirice, cerinţele exerciţiilor, textele problemelor,

conţinuturile informative şi sarcinile propuse la cunoaşterea mediului, toate

conţin ortograme, pe care un şcolar mic nu le poate învăţa apelând la

normele de specialitate ale limbii, dar este nevoit să le respecte.

De-a lungul activităţii didactice, am descoperit că majoritatea elevilor au

o resursă latentă, pe care o putem numi „simţul limbii”, resursă de regulă

neactivată din lipsa timpului, riguros acordată obiectivelor „obligatorii” de la

disciplinele de studiu şi pe care o voi exploata, adaptând-o la particularităţile

intelectuale de vârstă specifice elevilor de clasa a II-a.

3

Competențe specifice și exemple de activități de învățare

Competenţe specifice Exemple de activităţi de învăţare

1.Exprimarea interesului pentru

înțelegerea folosirii corecte a unor

ortograme în contexte de comunicare

cunoscute

conversații pe teme referitoare la

ortograme;

formularea unor întrebări pentru

clarificarea unor noțiuni referitoare la

ortograme;

aplicații interactive în jocurile pe

computer cu tematica – Ortograme,

în care instrucțiunile sunt oferite

verbal;

consultarea unor materiale

auxiliare/fișe cu ortograme pentru

clarificarea unor informații.

2.Recunoașterea ortogramelor

compuse din două cuvinte

nemodificate ca formă

descoperirea rolului liniuței de

unire folosite în scrierea

ortogramelor;

pronunțarea separată a cuvintelor

unei ortograme, comparativ cu

pronunțarea ca ortogramă;

descompunerea unei ortograme în

cuvintele componente;

compunerea de ortograme din

două cuvinte date.

3.Manifestarea interesului și a

dorinței de se exprima și scrie corect

exerciţii de alcătuire de enunţuri

cu temă dată (ex. „Despre ce ai făcut

ieri”), cu folosirea de ortograme

gândite independent;

exerciţii de corectare reciprocă,

între colegi, a dictărilor, pentru a-şi

dezvolta capacitatea de a sesiza

formele greşite;

exerciţii de utilizare a unei

exprimări cursive în redactarea de

scurte texte, utilizând ortograme

inedite (văzut-am, albăstrind-o, etc.)

4

concurs de alcătuire, texte scurte;

realizarea de portofolii cu

ortogramele studiate.

4.Conştientizarea modificărilor

cuvintelor din componenţa unor

ortograme ca urmare a pronunţiei

adaptate la o rostire fie mai rapidă,

fie mai armonioasă ca efect auditiv,

fie a exprimării neglijente

exerciţii de analiză a cuvintelor

componente ale unor ortograme cu

stabilirea formei lor de bază;

exerciţii de descoperire a

modificărilor suferite de unele

cuvinte când intră în componenţa

unor ortograme, cu indicarea

sunetelor/literelor „pierdute”;

exerciţii de descoperire a unor

ortograme incorecte şi corectarea

acestora;

exerciţii de corectare a unor

ortograme scrise intenţionat greşit şi

motivarea modului de corectare.

5. Valorificarea în activitatea

cotidiană a cunoştinţelor dobândite în

vederea unei exprimări corecte

exerciţii de alcătuire de enunţuri

cu temă dată (ex. „Despre ce ai făcut

ieri”), cu folosirea de ortograme

gândite independent;

exerciţii de corectare a unor

scurte texte cu ortograme intenţionat

scrise greşit;

exerciţii de formulare a unor

enunţuri cu ortograme date;

exerciţii de imaginare a unor

situaţii de viaţă folosind ortograme;

jocuri de rol.

5

CONŢINUTURILE ÎNVĂŢĂRII

Vorbirea corectă : a identifica ortograme din mesaje audiate, a cere și a da

informații referitoare la ortogramele studiate, a formula o idee/ o opinie;

Cratima – liniuța de unire - și rolul ei în delimitarea cuvintelor unei

ortograme;

Omofonia dintre cuvinte și ortograme;

Utilizarea ortogramelor (ortograme cu caracter permanent;ortograme

cu caracter accidental):

i-a/ia; i-au/iau; i-am, i-ai, i-ați; l-a/la; ne-a/nea; ne-am/neam; ne-ai, ne-au,

ne-ați; v-a/va;v-am, v-ați, v-au; n-ai/nai; ce-l/cel;nu-l/nul;n-am, n-a, n-are,

n-ați, n-au; mi-e/mie; m-ai/mai; n-am, m-a, m-ați, m-au; să-i/săi; să-mi, să-ți,

să-l;ce-a/cea; ce-i/cei; c-ar/car; c-aș/caș; că-i/căi; c-ai/cai; ce-ai/ceai;

m-or/mor; ți-e/ție; deal/deal; a-i/ai; c-am/cam; i-ar/iar; l-aș/laș; mi-a/mia;

s-ar/sar; v-ar/var; alte ortograme identificate de elevi în textele studiate în

ora de comunicare în limba română

MODALITĂȚI DE EVALUARE

Observarea sistematică

Probe orale

Probe scrise

Portfoliul

Autoevaluarea

6

BIBLIOGRAFIE

1.Norel, Mariana, Metodica predării limbii şi literaturii române în

învăţământul primar; Braşov, 2010;

2.Academia Română, Dicţionar Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al limbii

române, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2005

2.Bărbulescu, A. Neculai, C., Exersăm, ne jucăm, ortograme învățăm, editura

Carminis, Pitești, 2012;

3. Berdescu, G., Ortografia în şcoală, E.D.P.,Bucureşti, 1973;

4.. Blideanu, Eugen, Şerdean, Ioan ,Orientări noi în metodologia studierii

limbii române în ciclul primar, E.D.P., Bucureşti, 1981;

5. Constantinescu, Maria, Capcanele ortografiei,E.D.P., Bucureşti, 1996;

7

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

Clasa a II-a

Nr.

crt.

UNITATEA

DE

ÎNVĂȚARE

Com-

petente

speci-

fice

CONŢINUTURI/

Detalii de conţinut

Nr.

de

ore

Peri-

oada

OBS.

1.

Bun venit

în lumea

ortogramelor!

C1

C4

Vorbirea corectă : a identifica

ortograme din mesaje audiate, a

cere și a da informații referitoare

la ortogramele studiate, a

formula o idee/ o opinie

2 16.IX-

23.IX

2. Scriem

corect!

C2

C3

C4

Cratima – liniuța de unire - și

rolul ei în delimitarea

cuvintelor unei ortograme;

Utilizarea ortogramelor: i-a/ia;

i-au/iau; l-a/la; ne-a/nea;

ne-am/neam;

Texte suport: Haplea, N.

Batzaria; Un om năcăjit, M.

Sadoveanu

7 30.IX-

18.XI

3.

Limba

română- o

comoară

C2

C3

C4

Omofonia dintre cuvinte și

ortograme

Utilizarea ortogramelor:ne-ai,

ne-au, ne-ați; v-a/va;v-am, v-ați,

v-au ;

Texte suport: Cântec, de George

Coşbuc; Cuiele, după Pop

Simion

7 25XI-

3.II

8

4. Ţara fulgului

de nea

C2

C3

C4

Modificări suferite de unele

cuvinte când intră în componenţa

unor ortograme, cu indicarea

sunetelor/literelor „pierdute”

Utilizarea ortogramelor:

n-ai/nai; ce-l/cel;nu-l/nul;n-am,

n-are, n-ați

Texte suport: La săniuş, Ion

Agârbiceanu; Amintiri dintr-o

iarnă, A. Vlahuţă

Recapitulare

Evaluare

7 17.II-

31.III

5.

O rază de

soare pentru

fiecare

C2

C3

C4

Ortograme cu caracter

permanent : i-am, i-ai, i-ați;

Ortograme cu caracter

accidental:n-am,n-a, n-are, n-ați,

n-au

Texte suport: Mama, Nichita

Stănescu; Concertul primăverii,

G. Coşbuc

6 7.IV.-

26.V.

6. În ţara

copilăriei

C4

C5

Ortograme identificate de elevi

în textele studiate în ora de

comunicare în limba română

Text suport: Îndemn, Demostene

Botez

Recapitulare

Evaluare

2 2.VI.-

9.VI.

9

PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

Clasa a III-a

Nr.

crt.

UNITATEA

DE

ÎNVĂȚARE

Com-

petente

speci-

fice

CONŢINUTURI/

Detalii de conţinut

Nr.

de

ore

Peri-

oada

OBS.

1.

Să ne amintim

din clasa a

II-a!

C1

C4

Vorbirea corectă : a identifica

ortograme din mesaje audiate, a

cere și a da informații referitoare

la ortogramele studiate, a

formula o idee/ o opinie

2 14.IX-

21.IX

2.

Carte

frumoasă,

cinste cui te-a

scris!

C2

C3

C4

Cratima – liniuța de unire - și

rolul ei în delimitarea

cuvintelor unei ortograme;

Utilizarea

ortogramelor:cea/ce-a; iar/i-ar;

cei/ce-i;cam/c-am;mai/m-ai;mie/

mi-e

Texte suport: Camaradul meu,

Coretti, de Edmondo de Amicis;

Un joc nou, de Călin Gruia

7 28.IX-

23.XI.

3.

Mult e dulce

şi frumoasă

limba ce-o

vorbim...

C2

C3

C4

Omofonia dintre cuvinte și

ortograme

Utilizarea

ortogramelor:nul/nu-l;săi/să-i;

n-am; mor/m-or; ceai/ce-ai

Texte suport: Cântec de adormit

Mitzura, de Tudor Arghezi;

Fetiţa care l-a luat pe NU în

braţe, după Octav Pancu-Iaşi

7 7. XII.

22.II.

10

4. Împărăţia

cuvintelor

C2

C3

C4

Modificări suferite de unele

cuvinte când intră în componenţa

unor ortograme, cu indicarea

sunetelor/literelor „pierdute”

Utilizarea ortogramelor:

săl/să-l; nu-i; car/c-ar; cam/c-am

Text suport: Stejarul din

Borzeşti, de Eusebiu Camilar

Recapitulare

Evaluare

6 1.III

-26.IV

5. Limbă şi

comunicare

C2

C3

C4

Ortograme cu caracter

permanent:m-aş,n-aş

Ortograme cu caracter

accidental:n-am,n-a, n-are

Texte suport: Ce te legeni...,

Mihai Eminescu; Mama, de

Nicolae Labiş

5 3.V.-

31.V.

6. În aşteptarea

vacanţei

C4

C5

Ortograme identificate de elevi

în textele studiate în ora de

comunicare în limba română

Recapitulare

Evaluare

2 7.VI.-

14.VI.

11

TEXTE SUPORT

Haplea

de Nicolae Batzaria

-Măi, nevastă, zice Haplea,

Pantalonii ăştia-i vezi?

Hai, te-apucă şi degrabă

Cu o palmă să-i scurtezi !

Căci diseară, hei, diseară

Este mare tămbălău,

Merg la nunta lui Tănase

Şi-o să fie lată, zău.

Însă-aude şi băiatul

Doar îl ştiţi pe Hăplişor –

Pe furiş, ia pantalonii,

Merge drept la croitor.

Şi-i dădu ca să-i scurteze.

– M-a trimis, ii zice, tata,

Ca să-i tai un lat de mână

Şi-ntr-un ceas să fie gata.

Croitorul, se-nţelege,

I-a scurtat, i-a potrivit.

Hăplişor îşi zice:” Tata

O să fie mulţumit. »

Aşteptând să-i dea răsplata,

În cuier i-a atîrnat.

Când îi vede Haplea-şi zice:

„Frosinica i-a uitat.”

Se-apucă să-i faca singur,

Şi-auziţi-l să poftească

Croitorul cel mai meşter

Mai frumos să-i potrivească.

Mai târziu nevasta-şi zice :

« Pantalonii i-am uitat »

Şi sculându-se grăbită,

12

Înc-o dată i-a scurtat.

Îmbrăcându-i, Haplea vede

De genunchi că i-au trecut:

«- Frosinico, strigă dânsul,

Vin` să vezi cât am crescut ! »

Un om năcăjit de Mihail Sadoveanu

Trei zile bătuseră vânturi sunătoare de la miazăzi, pământul se zbicise, și-n

dumbrăvioara de la marginea satului, la malul Siretului, începusera să înflorească galben

cornii. Baiatul cel mai mititel al lui Dumitru Onișor ieșise cu șase oi la mugurul proaspăt

al primăverii.

Era un copilaș palid și mărunțel și târa pe pământul ravăn niște ciubote grele ale unui

frate mai mare. Ridică spre mine ochi triști, învaluiți ca-ntr-o umbră cenușie și-și scoase

anevoie din cap pălărioara veche pleoștită ca o ciupercă. Îmi dadu buna-ziua c-un glas

moale în care parca suna o suferința timpurie; apoi, acoperindu-se, ridică deasupra oilor

toiegelul alb, îndemnându-le spre crâng.

– Ce mai faci tu, mai flăcaule ? îl întrebai eu. Ai ieșit cu oile la păscut ?

– M-a trimes tătuca să le mai port ! îmi raspunse el serios, cu glasu-i subțirel și peltic; și

se opri.

Oile se opriră și ele și întoarseră capetele spre călăuzul lor.

– Dar ești tu vrednic, bre Niculaeș, să porți un cârd de oi ?

– He, sunt eu vrednic; da acuma n-am ce purta, sunt suparat…

– Cum se poate? Și de ce, ma rog ?

– De ce ? mă întrebă ridicând spre mine fruntea pe care sta zimțuit în neregulă păru-i

buhos; pentru că în primavara asta tot ne-au cazut din oi; ș-acuma am ramas numai cu

acestea șase…

Deși ”flacaul” cu care vorbeam era numai de-o șchioapă, deși intrase în a opta primăvară

a vieții lui, năcazul lui era adânc și serios; zâmbetul meu pieri pe dată.

– Și v-au murit multe, bre Niculăeș ?

– Multe… răspunse el grav, rezemându-se înaintea mea în băț, ca ciobanii. Tătuca întruna

blastăma și suduie când cade câte-o oaie; mă mai bate și pe mine câteodata; dar parcă eu

ce-s vinovat ? Acu, azi, mi s-a întâmplat alta. Când ieșeam din sat, a trecut unul repede cu

căruța și mi-a pălit o oaie. A dat-o jos. Acuma abia umblă și abia suflă. Are să se ducă și

asta. Era a mămucăi și mi-o lăsase mie…

13

Glasul lui dintr-o data scăzuse într-un tremur de lacrimi.

– Și pe omul care ți-a pălit oaia nu-l cunoști ?

– Nu-i din sat de la noi, nu-l cunosc.

– De ce nu te-ai întors repede să-i spui lui tatu-tău ?

– Tătuca nu-i acasa; a ieșit la arat cu cei mari.

– Și de ce spui că ți-o lăsase mămuca-ta ție ?

– Apoi nu știi ? Eu n-am mamă. A murit în postul Crăciunului și ne-a lasat singuri. Acu

n-are cine ma spăla, n-are cine mă îngriji… n-are cine-mi spune o vorba bună… Într-o zi

i-a fost rău, s-a pus în pat, ș-a murit într-o duminică. Și-nainte de asta, m-a mângâiat așa

pe frunte și mi-a spus că-mi lasă mie mioara asta…

Copilul cel mărunțel îmi vorbea cu seriozitate și cu durere, ca un om mare. Aș fi vrut

să-l mângâi într-un fel, dar nu-mi venea în minte ce-aș putea spune unui copil. Ș-o

desmierdare cu mâna pe fruntea lui cu păr zbârlit nu era o mângâiere pentru acest om.

Văzându-mă că tac, el mă privi cu luare-aminte.

– Apoi eu mă duc să-mi pot oile… îmi zise el cu hotărâre.

Și urnindu-se din loc, începu a-și târâi iar ciubotele grele, îndemnând cu baăul alb oile

spre dumbrăvioara de la malul Siretului.Începui a merge și eu alaturea de el, pe cărarea

proaspat zbicită. Cerul era limpede, soarele umplea câmpiile de lumină, și din când în

când se vedea Siretul scânteind la cotituri.

– Uite, asta-i oaia palită… îmi zise Niculaeș atingând cu bățul mioara care pășea încet,

șchiopătând, în urma cârdișorului. Apoi, dac-a pieri și asta, are de ce mă păli şi mustra

tătuca… parcă nu mi-ar ajunge mie supărarea pe care-o am…

Smârcâi din nas și-și trecu pe deasupra buzelor mânica lungă a anteriului. Apoi oftă

adânc.

– De ce oftezi, Niculaeș ?

La o asemenea întrebare de prisos copilul nu-mi răspunse.

– Cand era mămuca bolnavă, zise el într-un târziu, eu, care eram cel mezin, stăteam lângă

dânsa, ca să-i dau apă, când îi era sete… Avea arșița mare. Eram singuri; ceilalți erau

pe-afara, după treburi. Și ea-mi spunea să fiu cuminte după ce s-a duce ea, și s-ascult pe

tătuca. Și eu o întrebam așa: Unde-ai să te duci, mămuță ? Și ea-mi spunea: Apoi eu am să

mor, Niculaeș, și tu să nu spui la nimeni… Eu nu spuneam, dar tătuca știa și el asta și era

supărat și tot trântea și izbea și întreba: Da cât ai sa mai bolești, mai fumeie ?…

Copilul vorbea încet cu glasul lui de suferință și nu mă privea; parcă nu vorbea cu mine și

sta la sfat cu oile lui ca totdeauna.

- Da tu de ce mergi așa de moale ? întrebă el pe mioara lui. Așa-i că te doare ? Te-a

trântit și te-a pălit răul cela… He, dac-aș fi fost eu batâr ca bădița Mihai, l-aș fi apucat de

piept și l-aș fi scuturat: Mai, cum să-mi calci tu mie oaia ?… Hai încet, c-apoi în

dumbrava te-i hodini…

– Nu te teme, Niculaeș, că nu piere… îi zisei eu.

Lăsai pe Niculaeș al lui Onișor singur în liniștea țărmului și pornii în josul apei, spre

locuri care și mie îmi aduceau aminte de anii cei de demult. Imaginea copilului însă

nu-mi dispărea dinaintea ochilor și galsul lui trist îmi suna necontenit în urechi. Cu mama

lui, Irina lui Avram, copilărisem în școala și-mi aduceam aminte mai ales de ochii înecați

de un val fumuriu: ochii ei îi avea și copilul. Fusese o fată vioaie și aprigă, foarte

frumoasă și cuminte. De toate darurile ei avusese parte Dumitru Onișor, gospodar bun,

dar om hursuz și cam cărpanos.

14

Acuma Irina noastra cea de odinioară murise; povestirea copilului îmi adusese aminte

de toate cele de demult frumoase și pentru totdeauna pierdute. Murise, lăsând sufletul ei

cald și mintea ei bogată copilului – care sta acum sub mesteceni la malul apei, vorbind cu

oițele lui.Mormântul ei, ca al tuturor în tristele noastre țintirimuri, n-avea nici un semn și

nici o floare și Onișor își ara ogorul nepăsator, îngrijit numai de holda de mâne. Amintirea

Irinei noastre trăia numai în copilul cel palid. Duioșia ei, înțelepciunea ei și ceea ce era în

sufletul ei vis, parcă trecuseră în măruntul meu tovaraș de drum, în serile acelea

singuratice de suferință, când amandoi sfătuiau cu ochii în lacrimi, ș-afara bântuiau, cu

chinuite plângeri, vifornițile iernii.

De la un loc, de pe înalțimea malului, mă întorsei parcă chemat de cineva și privii în

urmă. Copilul sta sub mesteceni și-l vedeam parcă nedeslușit, ca-ntr-o ceață de lumină.

Oile pășteau în juru-i. Pițigoii își rosteau cu viers subțire veșnicele lor cuvinte de bucurie:

Simț a vară ! simț a vară! Și de buna-samă, ca-n toate zilele, Niculaeș grăia cu oile lui.

Ș-acuma întreba pe mioara cea bolnavă:

– Cum îți mai este ? Tot te mai doare ?…

Oaia răspundea, behaind ușor și dulce.

– Să nu mori, că numai tu mi-ai rămas de la mama… îi zicea el încet.

Cocostarcii clămpăneau în smârcul de peste apă. El îi privea cu luare-aminte. Un pițigoi

veni deasupra capului lui acoperit cu pălăria pleoștită, scârțâindu-și necontenit cântecul.

– Tu ești bucuros și fără grija… îi murmura, ca o mustrare, baiatul. Și ofta, ca un om

năcajit și plin de griji ce se afla…

Târziu, întorcându-mă, îl gasii înseninat, caci mioara i se înviorase. Cu o custură cerca

să-și faca o trișca dintr-o ramurică de răchită. Și când ridica zâmbind ochii spre mine, –

mă izbi deodata o amintire ce brusc izvora ca din negura, ș-o asemanare izbitoare cu ochii

și zâmbetul celei care odată, cu ani în urma, înflorise ca o floare și-mi fermecase c-un

zâmbet și c-o privire un trecător ceas al vieții.

Cântec

de George Coşbuc

Ti-ai mânat prin veacuri turmele pe plai,

Din stejarul Romei tu, mlãdiţã ruptã,

Şi-ţi cântai amarul din caval şi nai.

Dar cumplit tu fost-ai când te-au dus în luptã

Ştefan şi Mihai.

15

Când ţi-or pune piedici duşmanii sã cazi Spada ta sã fie şi de-acum, române,

Fulger care-aprinde, vânt ce rupe brazi,

Şi te-ncrede-a pururi cã vei fi şi mâine

Tare cum eşti azi.

Sus ridicã fruntea, vrednice popor!

Cât vorbim o limbã şi purtãm un nume,

Toţi s-avem o ţintã şi un singur dor -

Mândru sã se nalţe peste toate-n lume

Steagul tricolor!

Cuiele după Pop Simion

Omul avea un fecior rău cum e fierea. Lenea curgea de pe el, în

timp ce cu uşorul trai era frate de cruce. Doar de blestemăţii şi rele era bun. Tătâne-său

nu-l bătu, cum făceau alţi părinţi. Bătu câte un cui în uşă de fiecare boacănă a

neisprăvitului; cuiul şi fapta de ocară.Timpul curse, uşa se umplu; deveni zid de cuie.

N-aveai unde pune un deget şi fiul omului se înfurie, vorbind către tatăl său:

– Nicăieri ca la noi. De ce ai bătut cuie în uşă?

– Tu le-ai bătut, zice tatăl.

– Eu?

– Da. N-ai făcut tu rele, duium, cutare şi cutare, nu mai ţin minte câte, multe, fără număr?

– Făcut, recunoscu fiul.

– De fiecare faptă rea am înfipt câte un cui. Priveşte, ăsta eşti, vorbi tatăl,

posomorându-se rău.

– Nu-i supărare, cuiele se pot scoate; eu voi fi acela, promise fiul.

– Poate făcând tot atâtea fapte bune, spuse tatăl şi îşi văzu de propriile griji.

Odrasla îşi luă rolul în serios, se făcu alt om, de nerecunoscut, încât fapta de laudă şi actul

de mărinimie deveniră obişnuinţă. Nu trecea zi să nu ia cleştele spre a scoate un cui-două

din uşa fărădelegilor lui.

Timpul curse, uşa se goli şi fiul alergă într-un suflet la tatăl său, care albise pe cap, trăgea

să moară. Spuse către el, strălucind de bucurie:

– Văzut-ai, tată? Nu mai e nici un cui. Le-am scos pe toatei

– Dar găurile?

16

La săniuş după Ion Agârbiceanu

La inceputul saptamanii fluturau rar cativa fulgi de nea prin vazduhul sur. Se opreau

pentru o clipa nehotarati, apoi coborau iar si iar se opreau. Parca le parea rau dupa

inaltimile din care veneau. Numai la o saptamana si iarna s-a instapanit peste lume,pana

la marginea zarii.

-Cojoc gros ca in anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc intre ei batranii.

Ulitele satului sunt acoperite de un covor alb si gros. Casele par mai mici, dormitand sub

acoperisurile grele. Gerul s-a mai muiat si copiii sa-tului au si pornit cu saniutele pe

coasta. Locul e larg, asa incat pot pleca deodata zeci de saniute ce vin ca trasnetul pana la

poale.

Mult s-au mai rugat Vasilica si Niculaita de parinti sa-i lase si pe ei cu saniuta.

– Daca patiti ceva? Acolo sunt si sanii mai mari care va pot dobori.

Dar, pana la urma, au primit ingaduinta. Se facura amandoi cai si pornira in fuga catre

coasta saniusului. Obrajii le ardeau de bucurie si ochii le scanteiau.

-Sezi tu inainte, Vasilica!

-Ba sezi tu!

-Sa sada cel care stie sania mai bine, zise un baiat de alaturi.

Pana la urma se aseza Vasilica in fata. Apoi ceru sa conduca si Niculita.

Sania se rasturna de doua ori. Trecu la carma iar Vasilica. Si tot asa, nici nu stiau cum

fuge timpul.

Se insera cand copiii intrara in curte.

– Acum se vine? le striga mama. N-ati patit nimic?

-N-am patit. Si copiii intrara bucurosi in casa, cu gandul ca a doua zi vor merge iar la

saniat.

17

Mama, Nichita Stănescu

Spune-mi care mamă-anume

Cea mai scumpă e pe lume?

Puii toţi au zis de păsări,

Zarzării au zis de zarzări,

Pesşişorii, de peştoaică,

Ursuleţii, de ursoaică,

Şerpişorii, de şerpoaică,

Tigrişorii, de tigroaică,

Mânjii toţi au zis de iepe,

Firul cepii-a zis de cepe,

Nucii toţi au zis de nucă,

Cucii toti au zis de cucă,

Toţi pisoii, de pisică,

Iară eu, de-a mea mămică.

Orice mamă e anume,

Cea mai scumpă de pe lume!

Concertul primaverii

George Cosbuc

Chiar acum din crâng venii

- Şi c-o veste bună!

Iaraşi e concert, copii;

Merg şi eu, şi tu să vii,

Mergem împreună.

Vrei programă, lămurit?

18

Stai putin să caut.

Cucul, un solist vestit,

De printr-alte ţări venit

Va cânta din flaut.

Cântareaţa dulce-n grai,

Cea numită „perla

Cântăreţilor din mai"

Dulce va doini din nai

Multe doine mierla.

Va-ntona apoi un psalt

„Imnul veseliei"

Corul dintr-un fag înalt.

Vor canta-n sopran şi-n alt

Graurii câmpiei

Turturelele-n tenor,

Şi-alte voci măiestre,

Toate după glasul lor.

Vor urma dup-acest cor

Fel de fel de-orchestre,

Voci de gaiţe cari fac

Să scoboare ploaia,

Şi-ntr-o scoarţă de copac

O sa bată tica-tac

Tactul gheunoaia.

Iar naţionale-apoi,

Cobze şi-alte hanguri,

Glas de fluier şi cimpoi

Pitpalaci şi cintezoi

Şi-un taraf de granguri.

Se vor pune-apoi pe joc

Până chiar şi surzii,

Când vor prinde dintr-un loc

Să ne cânte hori cu foc

Din tilincă sturzii.

Vom cânta şi noi ce-om şti,

Cântece din carte.

Şi, de va putea veni

Vântul, şi el va doini,

Că e dus departe.

19

Îndemn, Demostene Botez

Când te duci seara la culcare

Şi-ti pui o mână sub obraz,

Să te -ntrebi cu-ngrijorare:

-“Ce-am facut oare azi?”

O zi trecută fără fapte

Care să-ţi fi rămas in minte,

În viaţa ta e ca o noapte

Sau ca un basm fără cuvinte.

E ca şi cum n-ai fi trăit

Si ţi-ai pierdut o zi din viaţă,

Si soarele s-ar fi oprit

Căzut in somn de dimineaţă.

Cât timp tu n-ai facut nimic,

Pământul s-a-nvârtit o dată,

Si doar nu-i atât de mic,

Şi-a dus in spate lumea toată.

Să-ti fie aceste vorbe îndemn

Al vietii tale care vine,

Să laşi pe unde treci însemn

Că ai facut şi tu un bine.

Si de eşti vrednic cum aş vrea,

Drept semn al timpului prezent,

Tu să ridici prin munca ta

Si gândul tău, un monument.

20

Camaradul meu, Coretti după Edmondo de Amicis

Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit,

mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe

la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei

prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu

flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot,

căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe

rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.

— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.

— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi

repet lecţia!

Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să

rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petrece

lucrarea…, aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea…,

întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este

înfătişată.

Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.

— Ce să fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a

plecat cu rândaşul după o afacere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi

totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un

chip! Apoi zise către omul cu carul:

— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni.

Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi

mănunchiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.

— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe

apucate. Îmi scriam propoziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar

la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul

de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce

umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel,

mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.

— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el,

vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de

bucătărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi

lucrarea începută.

— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători,

21

chingi… am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai departe cu

frumoasa lui caligrafie.

-E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.

— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele,

alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând:

-Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie,

raniţe pentru soldaţi!

— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.

— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face… Aşteaptă-mă puţin să

i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata

mamă!

— Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele

soldaţilor?… Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.

— Hai la mama! Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti

era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.

— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad

de-al meu.

— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi,

nu-i aşa?

În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele ma-mei sale, trăgea plapuma, aţâţa

focul, gonea pisica de pe dulap.

— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.

— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele

sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi

când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul

merge strună.

— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!

Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era

portretul tatălui său în uniformă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară

câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert.

Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.

Ne întoarserăm în bucătărie.

— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal.

— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine

de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!

Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.

Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul,

zicând: „Iată gimnastică!… Mai bună decât întinderea braţelor înainte…”

— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!

Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul;

dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar

bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai

binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă,

băiete!

22

O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească

cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:

— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem sănătoşi, prietene, mâine! Ce bine

îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.

Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la

prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi

sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.

— Ferice de tine! strigă el încă o dată.

— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu,

fiindcă ai dat ajutor părinţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de

ori mai bun decât mine!

Cântec de adormit Mitzura, Tudor Arghezi

Doamne, fă-i bordei în soare,

Într-un colţ de ţară veche,

Nu mai nalt decât o floare

Şi îngust cât o ureche.

Şi-n pridvor, un ochi de apă

Cu o luntre cât chibritul,

Ca-n crâmpeiul lui să�ncapă

Cerul tău şi nesfârşitul.

Dă-i un fluture blajin

Şi o broască de zmarald.

Şi-n pădurea de pelin

Fă să-i stea bordeiul cald.

Şi mai dă-i, Doamne, vopsele

Şi hârtie chinezească,

Pentru ca, mânjind cu ele,

Slava ta s-o zmângălească.

Şi când totul va fi gata

S-o muta la ea şi tata.

23

Stejarul din Borzeşti de Eusebiu Camilar

Ştefan cel Mare îndrăgise plaiurile Moldovei încă din copilărie. Îi plăcea să se joace

cu copiii răzeşilor. Toţi îi spuneau Ştefăniţă sau Ştefănucă, şi era bucuria lor când venea

prin părţile Trotuşului Mic. Îndesat, sprinten şi ager, nu-l putea nimeni întrece în

aruncarea săgeţilor către uli. Avea ochi albaştri, părul inelat. Purta şi zale uşoare. Şi nişte

pinteni frumoşi. Aşa îl aducea părintele său, Bogdan voievod, dinainte, pe şa, arătându-i

frumuseţi şi bogăţii pe întinsurile patriei, de la Suceava-n jos, dar lui Ştefan îi plăceau cel

mai mult împrejurimile Borzeştilor, unde se afla un stejar uriaş, rotund în coroană, gros

cât să-l cuprindă patru oameni. Acolo se aduna Ştefan cu copiii de prin partea locului.

Toţi dădeau chiote că s-au întâlnit, îndată începea joaca. După ce se minunau de dibăcia

lui Ştefan la săgetarea ulilor, prindeau să se joace „de-a tătarii”. Se despărţeau în două

cete : cei din ceata lui Ştefan erau moldovenii, cei din ceata a doua erau tătarii, în frunte

cu puiul de răzeş Mitruţ.

Pe vremea aceea Moldova era pământ al năvălirilor. Veneau tătarii şi-i pârjoleau până

şi iarba. Erau arse satele şi cetăţile. Oamenii erau legaţi cu juvăţul de gât şi duşi la robie.

Când bătea vestea rea dinspre vadurile năvălitorilor, s-aprindeau focuri pe dealuri, căci

aşa era ştafeta de pe atunci, a moldovenilor: se aprindea un foc mare tocmai pe Prut, în

culmea unui deal mare, şi-l zăreau alţi pândari, de pe alte dealuri, şi aşa focurile

s-aprindeau unul după altul, din deal în deal, până sub pădurile Sucevei. Aşa afla domnul

de primejdie. Îşi aduna oştile de ţară şi oştile în leafă, să ţină piept cumpenei. Dar tătarii

erau mai tari şi nu mai avea pace sărmana Moldovă ! Oamenii fugeau în codru şi-n

munte, în timp ce semănăturile ardeau şi satele erau şterse de pe faţa pământului.

24

II

Era în ziua aceea un văzduh limpede ca lacrima. Înfloriseră trandafirii sălbatici şi

sulfina. Era vremea când cântă toate păsările câmpului, când ţârâie din nişte uşoare strune

miile da gâze de prin fânuri. Ciocârliile umpluseră văzduhul de cântare.

Glasurile copiilor din Borzeşti s-amestecau cu glasurile păsărilor, şi parcă era ziua

aceea un imn închinat frumuseţilor nemuritoare ale firii. Deodată prima ceată de copii, în

frunte cu Ştefăniţă, s-a ascuns la pândă într-o pădurice. Cealaltă, în frunte cu Mitruţ, s-a

ascuns după un deal, pe unde năvăleau de obicei tătarii cei adevăraţi. Apoi s-a arătat

Mitruţ, ca un han tătăresc ce se prefăcea că este, iscodind cu ochii împrejurimile

stejarului. La un chiot al lui, copiii s-au aruncat în năvală, umplând valea de veselia

strigătelor. A ieşit şi ceata lui Ştefăniţă din pădure, şi săgeţile de trestie vâjâiau uşurel,

întrecându-se cu bâzâitul bondarilor. Bătălia a durat aproape un ceas. Tare era Ştefăniţă,

tare şi Mitruţ, dar până la urmă Ştefăniţă a ieşit biruitor.

Prins între nişte lănci de trestie, ca un han-tătar, Mitruţ a fost dus la judeţ, în faţa puilor

de moldoveni. Aşezat pe un butuc, sub stejarul cel rămuros, Ştefăniţă a prins a-l judeca

straşnic, întrebându-l: de ce-i calcă ţara ? de ce ucide copiii? de ce dă foc satelor? Nu se

pot apuca năvălitorii de munca pământului, să nu mai fie spaimă pentru ţara Moldovei?

Întrebându-l, Ştefăniţă îşi limpezea, de fapt, primejdia tătarilor şi necazurile oamenilor.

Îşi strânse pumnii. În lungul obrazului îi aluneca o lacrimă, întâia lacrimă de ciudă.

Văzuse cu ochii lui sate arzând şi carele Moldovei în pribegie. Văzuse şi corbi zburând

spre stârvurile oamenilor. Zărise şi tătari, pe un deal, departe, şi-n urma lor cerul era

înroşit de focuri. Asta era întâia amintire a voievodului despre tătari.

— De ce ? a întrebat înc-o dată Ştefăniţă, aşa de crunt, încât Mitruţ aproape că şi-a

pierdut firea, iar ceilalţi copii au stat din râs. De ce calci pământ străin, han nelegiuit?

Ce pedeapsă i se cuvine pentru că a năvălit în ţară străină?

— Să i se reteze nasul… a spus unul.

— Nu! e prea puţin! a răspuns Ştefaniţă.

— Să i se scoată ochii …

— Nu, e prea puţin!

— Atunci spânzurat să fie de ramurile stejarului… a spus altul, şi Mitruţ nu mai putea

de bucurie că va fi legat cu frânghiile de subsuori şi urcat sus, sus, cum nu mai urcase

niciodată !

Copiii şi-au desfăcut cingătorile, apoi şi le-au legat una de alta. Toţi râdeau şi chiuiau,

numai Ştefăniţă stătea încruntat şi tăcut, ca un adevărat judecător al năvălitorilor.

— Aşa! a spus el, în timp ce copiii ceilalţi îl trăgeau pe Mitruţ în sus.

Mitruţ râdea şi bătea din palme.

25

L-au urcat până la jumătatea stejarului, şi l-au lăsat în leagănul uşurel al vântului.

Deodată, cum râdea el aşa şi se legăna, s-a uitat departe. A îngălbenit! Glasul i-a pierit în

gât! Abia a izbutit să strige:

—Tătarii!… Vin tătarii! Vin tătarii…

Şi se uita cu groază cum vin tătarii cei adevăraţi, în galopul cailor, cu iataganele-n dinţi,

cu şomoioguri aprinse în vârful suliţelor.

– Coborâţi-mă repede… vin tătarii! a strigat el a doua oară, dar copiii au luat-o la fugă,

spre sat, ţipând:

— Tătarii… vin tătarii!

Au prins să bată clopotele de furtună. Oamenii apucau spre codru, ori înşfăcau parii

afumaţi la capăt, furcile, coasele şi topoarele, gata de apărare. Pretutindeni s-auzeau

ţipetele copiilor şi-ale femeilor:

— Tătarii!… vin tătarii!…

Şi băteau mai tare clopotele.

III

Tătarii năvăleau într-o trâmbă lungă, şi-n urma lor colburile urcau până-n înălţimi,

amestecate cu fumurile satelor aprinse. Cum au ajuns sub stejarul din Borzeşti, hanul

năvălitorilor l-a zărit între ramuri pe Mitruţ, aproape mort de spaimă.

— Ce-i facem copilului din stejar? a întrebat un ataman. Tragem cu săgeţile în el?

— Nu! a răspuns hanul. Dacă trage careva în el vreo săgeată, îl ucid…

— De ce? s-au mirat tătarii.

— Pentru că pe acest pui de moldovean vreau să-l ucid eu! Fac rămăşag că-l

nimeresc drept în inimă, cu prima săgeată…

— Să vedem… au spus celelalte căpetenii şi cetele s-au aşternut pe vale, în priveală.

— Fie-ţi milă… a răcnit Mitruţ, când hanul a întins arcul, dar n-a mai apucat să spună

nimic, căci o săgeată l-a nimerit drept în inimă şi l-a omorât.

Apoi trâmba a sărit pe cai, a pornit galop, dând foc satelor, ucigând şi prăpădind tot, spre

Suceava-n sus.

IV

În vremea asta, Bogdan Voievod galopa spre munţi, ţinându-l pe Ştefaniţă dinaintea lui.

Se lăsase întunericul. Cărarea codrilor urca.

— Niciodată să nu uiţi, fiul meu… îi spunea voievodul. Copilul din Borzeşti trebuie

răzbunat!

26

— Niciodată n-am să uit, tată… a răspuns Ştefaniţă. Pe Mitruţ am să-l răzbun eu, cu

mâna mea! Dacă trăieşte hanul până cresc eu mare, îl spânzur de stejarul din

Borzeşti…

— Aşa să faci! i-a răspuns tatăl. Ca să se înveţe minte, să nu mai omoare oameni

nevinovaţi, să nu mai calce pământ străin…

Şi Bogdan Voievod i-a grăit toată noaptea, la un schit din munte, arătându-i prin cuvânt

de foc, că apărarea pământului străbunilor e cel mai sfânt lucru al vitejilor!

— N-am să uit, tată ! Am să răzbun sângele lui Mitruţ şi al sărmanei noastre

Moldove…

Pârjolul urca tot înainte, din Ţara de Jos, spre cetatea de scaun a Sucevei. Ardeau

pădurile, ardeau câmpiile. Norodul legat în funii apuca drumurile robiei.

Astfel necăjea Moldova acelor vremuri. Dar cu cât Bogdan Voievod îmbătrânea, se

ridica Ştefaniţă, ca un stejar tânăr! Nu uita nici în somn moartea îngrozitoare a lui Mitruţ.

Cum şi-a pus pe frunte coroana Moldovei, întâi a vrut să facă rânduială dinspre tătari. Nu

le-a călcat pământurile, ci a trimis oameni să-i întrebe; se liniştesc sau nu ? Că prea s-a

încruntat lumea de atâta sânge şi năvăliri. Îi sfătuia cu domolul, după firea

moldovenească, să se lase de pradă, să se apuce de lucru, ca oamenii Moldovei, căci cu

prada n-au s-ajungă departe! Să afle banul că ţara are domn tânâr şi viteaz şi va fi vai şi

amar de cei ce-i vor mai călca hotarele…

Hanul a primit cuvântul lui Ştefan cel Mare cu mânie straşnică. A scrâşnit:

— Auzi, câinele ! Cum îndrăzneşte să-mi trimită astfel de cuvânt, mie, hanul

lumilor?!… Cu buzduganul am să-i zdrobesc dinţii! Am să-i tai limba cu paloşul, să

nu mai poată grăi aşa…

— E tânăr şi are cutezanţa tinereţii! i-au spus atamanii. Să-i învăţăm oleacă minte!

Dar ar fi bine, Măria Ta, să rămâi în cort, căci eşti ostenit de bătrâneţe…

—Nu! a răspuns hanul, dând poruncă oştenilor să se pregătească. Mă duc să-l învăţ

minte pe puiul acesta cutezător…

Şi astfel, iar s-au aprins focurile de veste, din deal în deal, de la Prut până la zidurile

Sucevei. Răzeşii Ţării de Jos s-au strâns la Borzeşti, în preajma vadului mare al

năvălitorilor. A coborât şi Ştefan, cu ţara, de cum i s-a adus vestea de cumpănă

Într-o noapte cerul s-a făcut roşu cât ţineau zările. Ardeau satele şi câmpiile. Puţinii

pământeni scăpaţi cu zile veneau îngroziţi, rânduindu-se în oastea voievodului.

Ca să-i amăgească pe tătari spre Borzeşti, Ştefan a trimis înaintea lor o oaste de harţă,

care se ivea din păduri, tăia în duşmani şi iar se făcea nevăzută în singurătăţile

hârtoapelor. Tot aşa, zi cu zi, hanul urmărea oastea de harţă, până ce, într-o dimineaţă, a

zărit stejarul din Borzeşti… A rămas pe gânduri… parcă mai fusese pe aici, în tinereţe…

Nu? Ia să-şi aducă aminte…

— Aici te-ai dovedit cel mai de seamă săgetător… i-a spus un ataman bătrân. Ţi-aduci

aminte ?

— Da, da, îmi aduc aminte… a răspuns hanul, şi în clipa aceea a auzit buciumele şi

cornurile de luptă ale Moldovei!

27

Bătălia cumplită s-a încins cât ai scapăra din ochi. Valea s-a umplut de nechezăturile

cailor, de bufniturile scuturilor. Luceau lăncile. Zbârnâiau săgeţile. Ştefan cal Mare îşi

deschide drum spre inima bătăliei, către han, izbind în dreapta şi-n stânga cu buzduganul!

Striga:

— Izbiţi, feciori, pentru răzbunarea lui Mitruţ… Unde-s răzeşii din Borzeşti ? Izbiţi,

răzeşi!…

Deodată, a ajuns faţă-n faţă cu han-tătarul! Cu o lovitură de buzdugan i-a repezit

paloşul din mână! Îl putea ucide din a doua lovitură, dar l-a luat în pieptul calului şi l-a

cârduit deoparte. În vremea asta oştile cotropitoare fugeau mâncând pămîntul.

Apoi, pe la asfinţitul soarelui, moldovenii s-au aşternut la hodină, pe coasta dealului.

— Acum să-l judecăm pe han-tătar!… a strigat Ştefan cel Mare, în faţa cortului aşezat

sub stejar. Ce moarte să-i dăm, răzeşi?

— Să-i scoatem ochii… au bubuit mii de glasuri.

— Să-l trecem prin sabie… au bubuit altele.

— Nu! a răspuns Ştefan cel Mare şi i s-au umezit ochii, amintindu-şi întâmplarea

năpraznică din copilărie. Nu, răzeşi, căci am cu acest lup al pustiei o socoteală…

Han-tătare, ţi-aduci aminte? Tu l-ai ucis pe Mitruţ, între ramurile acestui stejar…

Ridicaţi-l, feciori, în funie…

Apoi, după ce năvălitorul şi-a primit pedeapsa, trei zile şi trei nopţi au stat oştile

moldovene în petrecere.

Astfel se răzbuna Ştefan cel Mare asupra năvălitorilor, tăindu-le pofta de

pâine străină!

Ce te legeni...

de Mihai Eminescu

- Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,

Cu crengile la pământ?

- De ce nu m-aş legăna,

Dacă trece vremea mea!

Ziua scade, noaptea creşte

Şi frunzişul mi-l răreşte.

Bate vântul frunza-n dungă -

Cântăreţii mi-i alungă;

28

Bate vântul dintr-o parte -

Iarna-i ici, vara-i departe.

Şi de ce să nu mă plec,

Dacă păsările trec!

Peste vârf de rămurele

Trec în stoluri rândurele,

Ducând gândurile mele

Şi norocul meu cu ele.

Şi se duc pe rând, pe rând,

Zarea lumii-ntunecând,

Şi se duc ca clipele,

Scuturând aripele,

Şi mă lasă pustiit,

Vestejit şi amorţit

Şi cu doru-mi singurel,

De mă-ngân numai cu el!