Procedura Civila

142
1 ELEMENTE DE PROCEDURĂ CIVILĂ VOLUMUL II

description

civil

Transcript of Procedura Civila

Page 1: Procedura Civila

1

ELEMENTE DE PROCEDURĂ CIVILĂ

VOLUMUL II

Page 2: Procedura Civila

2

CAPITOLUL I – JUDECATA ÎN FAŢA PRIMEI INSTANŢE

Judecata reprezintă o activitate procesuală complexă şi de multe ori îndelungată, care începe odată cu introducerea cererii de chemare în judecată şi se finalizează prin executarea silită1.

Titlul III din Cartea a doua a Codului de procedură civilă este consacrat procedurii în faţa primei instanţe sau în faţa instanţei de fond. Este partea din legislaţia noastră procesuală care cuprinde cele mai importante principii şi instituţii ce se aplică în faţa instanţei de fond, dar şi la judecata căilor de atac, în măsura în care nu sunt potrivnice celor speciale, car ele reglementează2.

Judecata se poate realiza în faţa instanţei de fond şi în faţa instanţelor de control judiciar. În ambele situaţii judecata parcurge 4 etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi etapa pronunţării hotărârilor judecătoreşti.

Secţiunea 1 – Etapa scrisă.

Legiuitorul a reglementat astfel procedura de judecată în cât părţile

să nu fie cuprinse în faţa instanţei de pretenţiile şi apărările lor, punându-le la îndemână mijloacele necesare pentru încunoştiinţarea reciprocă3.

Procesul civil începe, aşadar, printr-o procedură scrisă, ce constă în introducerea cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul sesizează instanţa de judecată, declanşând astfel procesul, şi care constituie baza raporturilor care se nasc între reclamant şi pârât, precum şi dintre instanţa de judecată şi părţi. Etapa scrisă cuprinde, alături de cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională şi citarea părţilor. Ea constituie, practic, o etapă pregătitoare a dezbaterilor ce vor avea loc în şedinţă publică.

Actele de procedură aduse la îndeplinire în această primă etapă a judecăţii în primă instanţă, sunt de natură să fixeze cu exactitate elementele esenţiale ale dezbaterilor ulterioare. De altfel, etapele ulterioare ale judecăţii în primă instanţă vor gravita în jurul pretenţiilor şi apărărilor formulate de părţile principale în etapa scrisă pregătitoare4. 1 Vezi V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 7-283. 2 Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod expres această realitate. Astfel, potrivit art. 298 C.proc.civ.: „Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu”. O dispoziţie similară este cuprinsă şi în art. 316 C.proc.civ. cu referire la soluţionarea cauzelor în recurs. 3 V.M.Ciobanu, op.cit., p. 7. 4 Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 350.

Page 3: Procedura Civila

3

1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

Cererea este definită ca fiind acel mijloc general prin care o persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legale1.

Regulile generale privind cererile adresate instanţelor judecătoreşti sunt înscrise în art. 82 – 84 C.proc.civ. şi sunt următoarele:

a) Indiferent că este o cerere introductivă de instanţă sau incidentală2, art. 82 alin. 1 C.proc.civ. dispune că cererea trebuie să fie făcută în scris şi să cuprindă arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.

De la condiţia privind forma scrisă a cererii, Codul de procedură civilă prevede şi excepţii precum: declaraţia de alegere a competenţei (art. 19), propunerea de recuzare (art. 29), darea dreptului de reprezentare (art. 68), declaraţia de precizare a cererii (art. 132), renunţarea la juecată (art. 246), renunţarea la drept (art. 247), cererea de executare vremelnică (art. 279), somaţia făcută debitorului ca să plătească (art. 416).

Potrivit alin. 2 al art. 82 C.proc.civ., în cazul în care, din orice motive, cererea nu poate fi semnată, judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere.

b) În cazul în care cererea nu este introdusă de parte ci de un mandatar, acesta trebuie să-şi justifice calitatea3.

Art. 83 C.proc.civ. are în vedere următoarele situaţii: - mandatarul neavocat va alătura cererii procura în original sau în

copie legalizată (alin. 1); - mandatarul avocat va certifica el însuşi copia de pe procura sa

(alin. 2). El va anexa la cerere împuternicirea avocaţială potrivit Legii avocaţilor;

1 G.R. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 181. 2 Cererile introductive de instanţă – sunt cele prin care se declanşează procesul civil – şi cererile incidentale – se fac în cursul unui proces deschis deja şi pot proveni fie de la reclamant (numite şi cereri adiţionale sau modificatoare), fie de la pârât, fie de la alţi participanţi sau de la terţe persoane. 3 „Soluţia anulării acţiunii poate fi dispusă numai atunci când cererea este formulată în numele părţii, de o persoană ce nu are mandat de reprezentare, nu şi în ipoteza omisiunii alăturării procurii existente la cererea de chemare în judecată, deoarece, pentru ca acţiunea să îndeplinească condiţiile înscrise în art. 82 C.proc.civ., interesează existenţa procurii şi nu faptul depunerii ei odată cu acţiunea. Dacă contractul de mandat exista la momentul înregistrării acţiunii, soluţia anulării cererii, pe motiv că procura nu a fost înlăturată, este nelegală”. – C.A. Iaşi, dec.civ.nr. 1314/1999, jurisprudenţa pe anul 1999, p. 169. Soluţia este corectă numai în măsura în care instanţa anulase acţiunea fără să acorde un termen pentru a se face dovada calităţii de reprezentant, aşa cum impune art. 161 alin. 1 C.proc.civ. Dacă însă instanţa a respectat obligaţia impusă de textul menţionat şi procura nu a fost depusă până la termenul acordat în acest scop, anularea acţiunii nu poate fi evitată pe considerentul că ceea ce interesează este existenţa procurii şi nu alăturarea ei cererii de chemare în judecată. O asemenea motivare nesocoteşte dispoziţiile art. 161 C.proc.civ. (M.Tăbârcă, drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 345).

Page 4: Procedura Civila

4

- reprezentatul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale (alin. 3). De pildă, tutorele sau curatorul va alătura copia deciziei autorităţii tutelare prin care a fost numit.

Consilierul juridic va depune delegaţia eliberată de persoana juridică pe care o reprezintă, iar administratorul – sechestru va anexa hotărârea judecătorească prin care a fost numit.

În cazul în care o persoană acţionează atât în nume propriu cât şi în calitate de reprezentant al celorlalţi reclamanţi, pentru cei pe care îi reprezintă trebuie să prezinte procură. Dacă nu se depune procură iar cererea nici nu este semnată de reclamanţii absenţi, instanţa trebuie să-i citeze pe aceştia pentru a-şi preciza poziţia în proces1.

c) Potrivit art. 84 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită2.

În baza rolului ei activ, instanţa trebuie să se orienteze nu după sensul literal sau juridic al termenilor folosiţi, ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului şi scopul urmărit prin exercitarea acţiunii în justiţie3.

2. Cererea de chemare în judecată

Actul de procedură prin care partea interesată se adresează

instanţei pentru a invoca aplicarea legii la un caz determinat, punând în mişcare acţiunea civilă, poartă denumirea de cerere de chemare în judecată4. Altfel spus, cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinată de reclamant prin cererea de chemare în judecată. În aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final asupra pretenţiilor deduse în justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi: „ne eat judex ultra petita partium”.

Necesitatea formulării cererii de chemare în judecată este justificată de principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate face singur dreptate, pr5ecum şi de un aspect al principiului disponibilităţii, în sensul că instanţa nu poate să judece până ce nu a fost învestită de partea interesată,

1 Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 717/1987, Revista Română de Drept nr. 1/1988, p. 61. 2 „Cererea intitulată de parte „recurs, care, după datele cuprinse în ea, nu lasă niciun dubliu în ce priveşte scopul urmărit de partea care a depus-o, anume sesizarea directă a instanţei, trebuie considerată drept acţiune în justiţie şi nu ca recurs”. – Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 1065/1954, C.D./1952-1954, vo.I, p. 273; Trib. Buc., sec. a III-a civilă, dec.nr.186/1998, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1998, p. 168; C.S.J., sec.civ. dec.nr.4028/1999, B.J./1990-2003, p. 871. 3 Trib.Supr., sec.civ., dec.nr. 484/1978, C.D. 1978 p.253; Dreptul instanţei de a da o denumire corectă unei cereri greşit intitulate, este limitat la acele situaţii în care suntem în prezenţa unei erori cu privire la temeiul juridic şi la denumirea cererii. Dacă însă se insistă asupra temeiului ales, fără a exista eroare, obligaţia instanţei este de a soluţiona cererea astfel cum a fost formulată, pentru că altfel se încalcă principiul disponibilităţii ca urmare a schimbării cauzei (V.Stoica, Fl. Baias, notă la sent.civ.nr. 544/E/1986 a Trib.jud. prahova, Revista Română de Drept nr. 4/1988, p.64). 4 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Ediţia A IIIa, revăzută, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 199.

Page 5: Procedura Civila

5

instanţa civilă neputându-se sesiza din oficiu, afară de excepţiile limitat prevăzute de lege1.

În unele situaţii, norma specială prevede că sesizarea instanţei se face printr-un alt act de procedură ce nu poartă denumirea de cerere de chemare în judecată. Astfel: în materie contravenţională, se face referire la plângerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiilor; noţiunea de contestaţie este folosită în materie electorală, etc. În asemenea situaţii, este vorba despre un act de procedură prin care se declanşează controlul judecătoresc asupra unor acte, cu sau fără caracter jurisdicţional, ce provin de la organe din afara sistemului instanţelor judecătoreşti.

Trebuie reţinut faptul că, deşi de multe ori în practică noţiunea de acţiune civilă este utilizată pentru a desemna cererea de chemare în judecată, nu putem pune semnul egalităţii între cererea de chemare în judecată şi acţiunea civilă, deoarece cererea de chemare în judecată reprezintă numai una din formele concrete de manifestare a acţiunii civile, anume aceea prin care se pune în mişcare acţiunea civilă.

A. Cuprinsul cererii de chemare în judecată

Principala semnificaţie a art. 112 C.proc.civ. este aceea de a

determina elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de chemare în judecată, respectiv:

1 „numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în Registrul Comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul locuieşte în străinătate se va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează a i se face toate comunicările privind procesul”.

În cazul în care părţile sunt persoane fizice, în cererea de chemare în judecată trebuie indicate atât numele şi domiciliul sau reşedinţa reclamantului, cât şi numele şi domiciliul sau reşedinţa pârâtului ori, în cazul în care cheamă în judecată mai multe persoane ale fiecărui pârât2.

Cât priveşte numele, trebuie avut în vedere că potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice, aprobată prin Legea nr. 323/2003, numele cuprinde numele de familie şi prenumele.

Textul pune pe acelaşi plan, domiciliul cu reşedinţa pârâţilor, deoarece ceea ce interesează nu este domiciliul aşa cum este definit de art. 13 din decretul nr. 31/1954 şi art. 25 alin. 1 din Legea nr. 105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate, ci locul unde partea locuieşte efectiv, pentru a-i putea fi făcute toate comunicările în legătură cu procesul. Regula se va aplica şi pentru ipoteza în care partea are şi domiciliu şi reşedinţă, astfel încât va fi ales locul unde ea locuieşte efectiv

1 Ibidem. 2 Dacă reclamantul a chemat în judecată mai mulţi pârâţi, însă nominalizează numai doi dintre ei, cererea nu poate fi anulată în întregime, pe motivul că nu au fost indicaţi şi ceilalţi pârâţi, ci trebuie rezolvată în raport cu pârâţii nominalizaţi – T.M.B. secţia a III-a civilă, dec.nr. 3126/1984 în R.R.D. nr. 4/1985, p.60.

Page 6: Procedura Civila

6

la data sesizării instanţei1. Domiciliul poate fi cel real, dar poate fi şi un domiciliu ales2. Alegerea de domiciliu se face fie prin convenţie, fie prin simplă manifestare de voinţă unilaterală. Efectele juridice ale domiciliului ales se limitează însă numai la operaţiile şi procesele pe care părţile le-au avut în vedere.

Dacă pe parcursul procesului una dintre părţi îşi schimbă domiciliul, art. 97 C.proc.civ. prevede că, sub pedeapsa neluării în seamă, schimbarea de domiciliu, trebuie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiţia prin care este înştiinţată instanţa de schimbarea domiciliului3. Pedeapsa „neluării în seamă” constă în aceea că părţii îi vor fi comunicate actele de procedură, şi după schimbarea domiciliului, la vechea adresă, iar citarea îndeplinită în acest mod va fi considerată valabilă4.

Dacă reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului, el va trebui s menţioneze această împrejurare în cerere, iar apoi să dovedească faptul că a făcut tot posibilul pentru a afla domiciliul părţii adverse, inclusiv prin cerere adresată serviciului de evidenţă a populaţiei5.

Reclamantul care locuieşte în străinătate trebuie să-şi aleagă un domiciliu în România, unde i se vor face toate comunicările privind procesul. Alegerea de domiciliu se va face cu respectarea cerinţelor art. 93 C.proc.civ., prin indicarea unei persoane căreia să i se facă toate comunicările, pentru că altfel comunicarea ar trebui făcută la domiciliul real, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituirea acestei obligaţii: scurtarea duratei procesului. Dacă reclamantul nu-şi alege un domiciliu în

1 M.Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2005, p. 357-358. 2 „Partea care printr-o procură specială a desemnat un mandatar care să o reprezinte la proces, să primească toate actele de procedură şi să exercite orice cale de atac, nu se poate preleva de faptul că hotărârea primei instanţe nu i-a fost comunicată la domiciliu. Apelul declarat de parte, cu depăşirea termenului de 15 zile de la comunicarea sentinţei către mandatar, va fi respins ca tardiv formulat” – Trib. Buc., sec.a IV-a civilă, dec.nr. 392/1997, Culegere de practică judiciară pe anii 1993-1997, p. 295. 3 „Până la judecata în fond a procesului, reclamantul nu a înştiinţat instanţa de faptul că şi-ar fi schimbat domiciliul, astfel încât în mod corect sentinţa i-a fost comunicată la adresa indicată în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Cererea de recomunicare a hotărârii, făcută după pronunţarea sentinţei, prin care s-a indicat noul domiciliu al părţii, dar care nu are dată de primire ori viza unui magistrat, nu este de natură să determine momentul de la care trebuie calculat termenul pentru exercitarea căii de atac” – C.A. Buc., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 528/1996, în C.P.J.C. 1993-1998, 90196, G.Boroi, Octavia Spineanu-Matei, Codul de procuderă civilă adnotat, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.161). 4 Citarea persoanei juridice apelante şi înştiinţarea pentru plata taxei de timbru au fost corect îndeplinite, deoarece schimbarea sediului uneia dintre părţi, în cursul procesului, trebuie să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin cerere scrisă, sub pedeapsa de a nu fi ,luată în seamă. În consecinţă, în mod legal instanţa a anulat apelul ca netimbrat” – C.A-. Buc., secţia comercială, dec.nr.58/1994. în C.P.J. Com. 1993-1998, p.16. 5 „Citarea prin publicitate are caracter excepţional, fiind justificată de imposibilitatea pentru reclamant de a afla domiciliul pârâtului. Aşadar, într-o corectă aplicare a legii, pentru a se recurge la procedura citării prin publicitate, nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedere imprejurări concrete din care să rezulte că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a reuşit să afle domiciliul acestuia, confirmându-şi susţinerile prin probe corespunzătoare” C.S.J. secţia civilă, dec.nr. 519/1994, în B.J. 1994, p. 86.

Page 7: Procedura Civila

7

România, va fi suspendată judecata, conform art. 1551 alin. 1 C.proc.civ., printr-o încheiere dată într-o procedură necontencioasă potrivit dispoziţiilor art. 3391.

În ceea ce priveşte persoanele juridice, în cerere vor fi indicate următoarele atribute de identificare: denumirea, sediul, numărul de înregistrare în Registrul Comerţului sau, după caz, numărul de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi codul bancar.

Identificarea părţilor prin ceste atribute prezintă importanţă sub mai multe aspecte:

- sunt stabilite limitele cadrului procesual în care se va desfăşura judecata cu privire la părţi;

- se verifică dacă la data sesizării instanţei acestea avea capacitate şi calitate procesuală;

- se determină competenţa instanţei; - se determină locul unde se va face comunicarea actelor de

procedură. „Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar

în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional”.

Art. 112 pct. 2 C.proc.civ. are în vedere situaţia în care cererea de chemare în judecată este făcută de altcineva decât titularul dreptului dedus judecăţii, adică de un reprezentat (convenţional sau legal) al titularului, precum şi situaţia în care cererea este îndreptată împotriva reprezentatului unei persoane fizice sau juridice.

Neindicarea calităţii de reprezentant facă să se prezume că reclamantul lucrează la nume propriu. Consecinţa unei asemenea situaţii este respingerea acţiunii, întrucât aceasta a fost exercitată de o persoană fără calitate.

În practică este posibil ca o persoană să acţioneze în justiţie într-o dublă calitate, respectiv atât în nume propriu, cât şi în numele altei persoane2. Este însă esenţial ca în toate aceste împrejurări cel în cauză să facă precizările de rigoare privitoare la participarea sa într-o dublă calitate.

Dovada calităţii de reprezentat se face în condiţiile art. 83 C.proc.civ.3.

„Obiectivul cererii şi valoare lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă”. 1 M.Tăbârcă, op.cit., p.359. 2 Este cazul introducerii acţiunii de către părinţi în numele lor şi al fiului lor minor lipsit de capacitate de exerciţiu pentru revendicarea unui imobil proprietate indiviză (în cazul minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă funcţionează instituţia asistării iar nu a reprezentării). 3 Se apreciază că cererea introdusă de un administrator sechestru nu trebuie să cuprinsă mai mult decât numele acestuia, cu indicarea calităţii sale şi alăturarea hotărârii care îi conferă această calitate, deoarece, lucrând în profitul părţilor litigante, administratorul sechestru nu este un reprezentant propriu-zis al celor aflaţi în judecată, ci un administrator oficial al intereselor pentru care se judecă. În schimb, creditorul chirografar care exercită, în locul debitorului său neglijent sau indiferent, acţiunea oblică (subrogatorie) este ţinut să arate situaţia sa creditor, dar trebuie să îl indice şi pe titularul dreptului subiectiv civil, deşi ideea de reprezentare care stă la baza art. 974 C.civ. este mai mult un mod de a prezenta o situaţie legală particulară (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 202).

Page 8: Procedura Civila

8

Pentru identificarea imobilelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile, etajul şi apartamentul sau, când imobilul este înscris în cartea funciară numărul de carte funciară şi numărul topografic”.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată1 se înţelege pretenţia concretă a reclamantului, adică plata unei sume de bani, revendicarea unui bun, anularea unui contract, desfacerea căsătoriei, etc.

Pentru a fi valabil, obiectul cererii trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:

- să fie licit, deci să nu contravină legii: - să fie posibil, astfel încât instanţa, obligându-l pe pârât la

executare, acesta să poată realiza; un exemplu de obiect imposibil este predarea unui bun individual determinat care a pierit fortuit;

- să fie determinat sau determinabil, în faţa instanţei se rezolvă o neînţelegere concretă, iar nu o problemă de principiu; spre exemplu, nu s-ar putea cere instanţei să constate că reclamantul nu are niciun fel de datorie faţă de pârât.

Reclamantul nu est deţinut de obiectul indicat iniţial în cererea de chemare în judecată, ci, în condiţiile prevăzute de art. 132 C.proc.civ., el poate să îl completeze ori să îl modifice.

Determinarea obiectului cererii de chemare în judecată prezintă interes practic sub multiple aspecte:

- fixează limitele judecăţii, instanţa fiind ţinută de acest obiect2, în sensul că nu poate să acorde mai mult3, mai puţin sau altceva decât s-a cerut (art. 129 alin. final C.proc.civ.);

- poate determina competenţa generală, materială sau teritorială; - atrage o anumită constituire a instanţei; - determină un anumit cuantum al taxei judiciare de timbru şi a

timbrului judiciar; - influenţează admisibilitatea sau inadmisibilitatea unor mijloace de

probă: - se analizează atunci când se invocă litispendenţa, conexitatea,

autoritatea de lucru judecat. Evaluarea făcută de reclamant poate fi contestată de pârât sau de

instanţă, situaţie în care se poate dispune efectuarea unei expertize pentru stabilirea valorii reale a obiectului4. 1 „Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată nu prin probele administrate în cauză”. – C.S.J. sec.com. dec.nr.3058/1998, B.J./1998, ă. 262. 2 „Prin cererea de chemare în judecată reclamantul este obligat să determine obiectul acţiunii, în cadrul căruia urmează a se soluţiona procesul, instanţa neputând să depăşească aceste limite. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la obiectul acţiunii constituie, corelativ, garanţia aplicării principiului disponibilităţii recunoscut părţii reclamante”. – C.S.J. sec.civ. dec.nr. 1966/1993, C.S.J. – set6.3/1994, p.33. 3 Totuşi, în condiţiile art. 42 C.fam., instanţa de divorţ trebuie să se pronunţe asupra încredinţării copiilor minori şi asupra pensiei de întreţinere cuvenită acestora, chiar dacă nu s-a formulat o astfel de cerere. 4 Partea reclamantă poate să indice valoarea ipotetică a bunului, şi, ulterior, când se stabileşte valoarea exactă a acestuia, să completeze taxa de timbru. Astfel, în mod greşit instanţa anulat acţiunea ca insuficient timbrată, fără a-i pune în vedere părţii cu ce sumă trebuie să timbreze, sumă ce se putea stabili pe baza valorii ipotetice indicată de reclamantă (Trib.Buc. sec. a IV-a civilă, dec. rr. 318/1993).

Page 9: Procedura Civila

9

„Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază

cererea”. Arătarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul cererii de

chemare în judecată contribuie la determinarea cadrului în care se va desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului. Determinarea elementelor menţionate este importantă pentru ca instanţa de judecată să aibă posibilitatea de a cunoaşte toate împrejurările relevante pe care se sprijină pretenţiile deduse în justiţie. Asemenea menţiuni sunt deosebit de importante şi pentru pârât, întrucât în acest mod el este în măsură să-şi pregătească apărarea1.

Indicarea motivelor de fapt constă într-o prezentare sintetică, clară şi precisă a acelor împrejurări faptice care constituie izvorul material al pretenţiilor deduse în justiţie.

Motivele de drept constituie temeiul juridic al cererii, cauza cererii de chemare în judecată, care este fundamentul raportului juridic dedus judecăţii. Aceasta nu înseamnă însă că reclamantul este ţinut să indice în cuprinsul cererii sale textul de lege în care se încadrează faptele ce au generat conflictul dintre părţi2, întrucât încadrarea în drept a faptelor este şi trebuie să fie opera magistratului3.

Atunci când instanţa dă o calificare juridică exactă, ea va fi obligată să pună în prealabil în discuţia părţilor temeiurile de fapt şi de drept, pentru ca ele să nu fie surprinse şi să-şi poată face o apărare corespunzătoare4.

Acest element al cererii de chemare în judecată este important pentru că:

- alături de obiect, contribuie la determinarea calităţii procesuale a părţilor;

- interesează în problema litispendenţei şi autorităţii de lucru judecat.

„Arătarea dovezilor pe care s e sprijină fiecare capăt de cerere”.

Indicarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată urmăreşte un dublu scop: să confere instanţei posibilitatea de a proceda la administrarea probelor fără a se tergiversa judecarea procesului şi să pună părţile într-o poziţie de egalitate juridică. Într-adevăr, nu este suficient ca pârâtul să cunoască pretenţiile şi motivele ce fundamentează cererea reclamantului, ci este imperios necesar ca acesta că cunoască şi mijloacele de apărare ale adversarului.5 Iar în interesul unei bune administrări a justiţiei probele de care înţelege să se folosească reclamantul trebuie cunoscute din chiar faza iniţială a procesului.

Astfel, în condiţiile art. 112 pct. 5 C.proc.civ.: 1 Ioan Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia a II-a revizuită, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005. p.359. 2 A se vedea de asemenea, I.Deleanu, Tratat…, op.cit., vol.I, p. 230; V.M.Ciobanu, Tratat…, op.cit., vol.II, p. 31; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p. 459. 3 „Nu este nulă acţiunea în care temeiul juridic a fost greşit indicat, dacă cererea de chemare în judecată este suficient motivată în fapt şi îngăduie astfel instanţei o calificare legală corectă” – C.S.J. Col.civ. dec.nr. 1034/1949 în J.N. nr. 8/1950, p. 87. 4 Trib.Suprem, Col.civ. dec.nr.1706/1956 în Legalitatea Populară nr. 9/1957, p. 1122. 5 Ioan Leş, Codul…, op.cit., p. 359-360.

Page 10: Procedura Civila

10

- când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai multe câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă1; copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu originalul:

- se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime;

- dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

- când reclamantul doreşte că îşi dovedească susţinerile şi cu interogatoriul pârâtului, va cere înfăţişarea în persoana acestuia.;

- când solicită proba cu martori, reclamantul va indica numele şi locuinţa fiecărui martor.

Uneori, prin legi speciale sunt prevăzute în mod expres dovezile care trebuie să însoţească cererea de chemare în judecată.

„Semnătura”. Semnătura atestă în mod neechivoc nu numai voinţa părţii de a se

judeca, ci şi exactitatea conţinutului cererii de chemare în judecată- Tocmai de aceea ea trebuie situată la sfârşitul redactării, iar nu în cuprinsul textului cererii de chemare în judecată, căci numai în atare condiţii ea poate constitui o atestare integrală a conţinutului ei.

Cererea formulată în nume propriu trebuie semnată de cel ce se pretinde a fi titularul dreptului subiectiv dedus judecăţii, iar cererea formulată prin reprezentant va fi semnată de către acesta.

Cerinţa în discuţie nu este îndeplinită dacă, în loc de semnătură, este trecut doar numele reclamantului, însă dacă alături semnează avocatul sau mandatarul, care îşi justifică această calitate, atunci cererea este valabilă. De asemenea, în cazul în care cererea este semnată de o altă persoană, în numele reclamantului, acesta din urmă poate ratifica respectiva cerere, înăuntrul termenului prevăzut de lege pentru introducerea ei.2

Dacă reclamantul pretinde că nu a semnat el cererea de chemare în judecată şi nici nu a dat mandat unei alte persoane, se poate face o verificare de scriptae3, în condiţiile art. 177-184 C.proc.civ. În aceeaşi ipoteză, dacă reclamantul nu se înfăţişează în instanţă se poate considera

1 „Din examinarea lucrărilor dosarului s-a constatat că actele atacate nu se află la dosarul cauzei, instanţa soluţionând pricina doar pe baza susţinerilor părţilor. Lipsa actelor a căror anulare se cere face imposibişă exercitarea controlului asupra legalităţii şi temeiniciei acestora, neputându-se aprecia dacă şi în se măsură prin actele respective reclamanta a fost vătămată într-un drept recunoscut de lege în sensul art.1 din Legea nr. 29/1990” – C.S.J., sec.de cont.adm. dec.nr. 1924/2000, B.J./1990-2003, p.909. „Depunerea la dosarul cauzei, după încheierea dezbaterilor a unor înscfrisuri noi, care nu fuseseră comunicate pârâtei conform art. 112 pct. 5 şi art. 138 alin.2 C.proc.civ., precum şi adaptarea soluţiei de către instanţă pe temeiul acelor înscrisuri care nu au făcut obiect al dezbaterilor, constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 169 alin.1 C.proc.civ. şi a dreptului la apărare a părţii adverse” – C.S.J. sec.de cont.adm., dec.nr. 130/1995, în B.J., Baza de date. 2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 204; Cas.III, dec.nr. 270/17 feb. 1937, citată de I. Stoenescu, Gh.D.Păduraru G.V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor, Ed. A II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Tiparul Românesc, nr. 29/1947, p.40. 3 E. Lipcanu, nota (I) la dec.civ.nr. 396/1981 a Trib.jud. Bistriţa-Năsăud, R.R.D. nr. 1/1983, p. 43-46; M. Georgescu, Al Oproiu, Citarea la instanţa de fond a reclamantului care nu a semnat cererea de chemare în judecată, R.R.D. nr. 7/1984, p. 13-15.

Page 11: Procedura Civila

11

că cererea a fost promovată de o persoană ce nu şi-a justificat calitatea de reprezentant ceea ce impune anularea cererii1, potrivit art. 161 C.proc.civ.

În ceea ce priveşte sancţiunea ce intervine în cazul lipsei vreuneia din menţiunile prevăzute de art. 112 C.proc.civ., reţinem că numele, obiectul şi semnătura sunt prevăzute de art. 133 alin. 1 C.proc.civ sub sancţiunea nulităţii. Aceasta înseamnă că, în cazul lipsei numelui, obiectului2 sau semnăturii, vătămarea la care face referire art.105 alin.2 C.proc.civ se prezumă.

Pentru semnătură, mijlocul procesual de invocare îl constituie excepţia lipsei semnăturii, care este o excepţie de fond, absolută şi mixtă (începe prin a avea un efect dilatoriu şi tinde spre un efect peremptoriu). De principiu, lipsa semnăturii se poate împlini în tot cursul judecăţii, potrivit art.133 alin.2 C.proc.civ. însă, atunci când pârâtul invocă lipsa semnăturii, reclamantul trebuie să-şi semneze cererea cel mai târziu la primul termen de judecată următor, iar dacă este prezent în instanţă, va semna în chiar şedinţa de judecată în care s-a invocat excepţia. Dacă reclamantul nu semnează, instanţa va anula cererea.

Pentru toate celelalte elemente ale cererii de chemare în judecată, nulitatea va surveni numai în cazul în care s-a cauzat o vătămare părţii adverse, vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. În această ipoteză, nemaifiind vorba despre o nulitate necondiţionată/prezumată, vătămarea trebuie să se dovedească3. Însă, în cazul în care cel ce a formulat cererea nu a menţionat împrejurarea că acţionează în calitate de reprezentant al titularului dreptului pretins, sancţiunea constă în respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. Dacă s-a menţionat că se acţionează în calitate de reprezentant, dar nu se depune dovada calităţii de reprezentant, cererea va fi anulată, în condiţiile prevăzute de art.161 C.proc.civ. De asemenea, dacă omite să arate în cererea de chemare în judecată mijloacele de probă de care înţelege să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale, iar acestea nu s-au propus nici la prima zi de înfăţişare, în principiu, intervine sancţiunea decăderii, conform art.138 alin.1 C.proc.civ.

B. Timbrarea cererii de chemare în judecată

1 I.Leş, Nota (II) la dec.civ.nr. 396/1981 a Trib.jud. Bistriţa Năsăud, R.R.D. nr. 1/1983, p.46-49. 2 Dacă cererea de chemare în judecată nu cuprinde obiectul şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului (în speţă, reclamantul a solicitat remunerarea pentru serviciul prestat pârâtului), în funcţie de care se stabilesc o serie de coordonate ale procesului civil, precum competenţa, taxa de timbru etc., instanţa va anula cererea – Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr. 2198/1997, în Culegere de practică judiciară 1993-1997, pag.306. 3 pentru o aplicaţie practică, referitoare la anularea cererii pentru neindicarea domiciliului sau reşedinţei pârâtului, a se vedea Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr. 2084/1997, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, pag.307. Subliniem însă că instanţa nu ar mai putea anula cererea pentru lipsa menţiunii referitoare la domiciliul sau reşedinţa pârâtului atunci când reclamantul dovedeşte că a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliul sau reşedinţa pârâtului, concluzie desprinsă din art.95 C.proc.civ.

Page 12: Procedura Civila

12

Accesul liber la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţie, nu înseamnă şi acces gratuit.1

Înfăptuirea justiţiei în statul de drept necesită o serie de cheltuieli care sunt suportate de la bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt recuperate însă prin taxele de timbru şi timbrul judiciar.

Reglementarea în materie este cuprinsă în principal în Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, Hotărârea Guvernului nr. 797/2005 privind aprobarea nivelurilor pentru valorile impozabile, impozitele şi taxele locale şi alte taxe asimilate acestora, precum şi pentru amenzile care se indexează/ajustează/actualizează anual pe baza ratei inflaţiei, aplicabile în anul fiscal 2006, Ordinul nr. 760/C din 22 aprilie 1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii privind taxele judiciare de timbru şi Ordonanţa Guvernului nr. 32/1995 privind timbrul judiciar.

Taxele judiciare de timbru

Normele metodologice de aplicare a legii privind taxele

judiciare de timbru împart acţiunile şi cererile în următoarele categorii: acţiuni şi cereri evaluabile în bani; acţiuni şi cereri neevaluabile în bani; acţiuni şi cereri pentru care legea stabileşte un regim distinct de taxare.

1) Se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele al căror obiect este un drept patrimonial ce poate di evaluat în bani (art.5 din Norme). De asemenea, sunt considerate evaluabile în bani cererea pentru constatarea dobândirii unui drept real şi cererea pentru restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul unui act juridic pentru care s-a cerut constatarea nulităţii, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau revocarea 8art.6 din Norme)

Potrivit art.2 alin.1 din lege, acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti se taxează astfel, la nivelurile actualizate pentru anul 2006:

a) până la valoarea de 38,80 le – 2 lei; b) între 38,81 lei şi 388 lei – 2 lei +10% pentru ce depăşeşte 39 lei; 3. c)între 388,01 lei şi 3.879,00 lei – 37 lei+8% pentru ce depăşeşte

388 lei; c) între 3.879,01 lei şi 19.394,80 lei – 316 lei+6% pentru ce

depăşeşte 3.879 lei; d) între 19.394,81 lei şi 38.789,60 lei – 1.247 lei+4% pentru ce

depăşeşte 19.395 lei e) între 38.789,61 lei şi 193.948,20 lei – 2.023 lei+2% pentru ce

depăşeşte 38.790 lei f) peste 193.l048,20 lei – 5.126 lei+1% pentru ce depăşeşte

193.948 lei. În concluzie taxa se calculează proporţional şi progresiv în funcţie

de valoarea obiectului. Valoarea la care se calculează taxa de timbru este cea declarată în

acţiune sau n cerere. Dacă această valoare este contestată sau apreciată 1 A se vedea în acest sens: Curtea Constituţională, dec.nr.7/1993, C.H.D. 1992-1993, p. 148.

Page 13: Procedura Civila

13

de instanţă ca derizorie, evaluarea se va face potrivit normelor metodologice (art.2 alin.3 din lege).

Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat1, sub sancţiunea anulării acţiunii sau cererii. Dacă în momentul înregistrării acţiunea sau cererea a fost taxată corespunzător obiectului său iniţial, dar a fost notificată ulterior, fără ca pentru cererea modificată să se fi plătit taxa datorată, ea nu va putea fi anulată integral, ci va trebui soluţionată, în limitele în care taxa judiciară de timbru s-a plătit (art.20 alin.3 şi 4 din lege).

Normele metodologice stabilesc şi următoarele reguli: - dacă în procesele de împărţeală se contestă bunurile de împărţit,

valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată.

- Prin titularul cererii se înţelege partea care contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor (art.7);

- cererile introduse la instanţele judecătoreşti, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care ţine loc de act autentic de înstrăinare a unor bunuri imobile, se taxează corespunzător taxei de timbru pentru autentificarea actului (art.9);

- se taxează după regulile aplicabile cererii sau acţiunii principalele: cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie. Cererile reconvenţionale, cererile de intervenţie şi de chemare în garanţie ce apar în urma unei acţiuni care are ca obiect drepturile evaluabile în bani sunt supuse taxei judiciare de timbru calculat la valoare ce se pretinde prin aceste cereri (art.10);

- când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, dintre care unele evaluabile şi altele neevaluabile în bani, taxa judiciară de timbru se datorează distinct pentru fiecare capăt de cerere, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care, prin lege se prevede astfel (art. 11);

- în cazul cererile sau al acţiunilor introduse în comun de mai multe persoane pentru acelaşi obiect ori când obiectul este un drept sau o obligaţie, taxa judiciară de timbru se datorează în solidar 8art.12);

- cererile prin repunerea pe rol a procesului a cărui judecare a fost suspendată datorită părţilor se timbrează cu 50% din taxa judiciară de timbru pentru cererea sau acţiunea respectivă 8art.16 alin.1);

- determinarea cuantumului taxei judiciare de timbru se face, după caz, de către instanţa judecătorească, de Ministerul Justiţiei sau de Parchetul de pe lângă instanţa supremă. Prestatorul serviciului taxabil este obligat să comunice în scris plătitorului cuantumului taxei judiciare de timbru (art. 29 alin. 1 şi 2)

2. Acţiunile şi cererile neevaluabile în bani se taxează, potrivit art. 3 din lege, cu o sumă fixă, la nivelurile actualizate pentru anul 2006. Spre exemplu, cererea pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, făcută în cadrul art. 111 C.proc.civ., se taxează cu 19 lei; cererea din anulare sau declararea nulităţii unui act juridic cu 12 lei; cererea de 1 A se vedea şi C.N-.Popa, Discuţii în legătură cu imposibilitatea instanţei de fond de a da în debit taxele judiciare d etimbru datorate, Dreptul nr. 7/2000, p.84.

Page 14: Procedura Civila

14

recuzare în materie civilă cu 4 lei; contestaţia în anulare cu 10 lei; cererea de strămutare în materie civilă cu 4 lei; cererea pentru încuviinţarea executării silite cu 10 lei; cererea pentru emiterea somaţiei de plată cu 39 lei; cererea de înfiinţare a popririi cu 10 lei, etc.

3. Acţiunile şi cererile pentru care legea stabileşte un regim distinct de taxare, sunt cele prevăzute de art. 4-9 din Legea nr. 146/1997.

Timbrul judiciar

În condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 32/1995 se instituie timbrul

judiciar, care se aplică acţiunilor, cererilor, actelor şi serviciilor de competenţa tuturor instanţelor judecătoreşti, Ministerului Justiţiei, Parchetului General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi actelor notariale ce se îndeplinesc de către notarii publici. Timbrul judiciar nu se aplică în cazurile în care nu se percepe taxa de timbru (art.1).

Potrivit art.3, cererile de chemare în judecată adresate instanţelor judecătoreşti, se timbrează cu timbru judiciar în valoare 0,3 lei, în cazul în care se solicită soluţionarea în fond a cauzei, şi în valoare de 0,15 lei, când cererile au ca obiect exercitarea unei căi de atac. Dacă aceste cereri, indiferent dacă privesc fondul sau o cale de atac, au ca obiect o valoare mai mare de 100 lei, se aplică timbre judiciare de 1,5 lei, dacă valoarea este de peste 1.000 lei, se aplică timbre judiciare de 3 lei, iar dacă valoare este de peste 10.000 lei, se aplică timbre judiciare de 5 lei.

3. Introducerea cererii de chemare în judecată şi constituirea

dosarului.

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa competentă. La cerere, se vor alătura atâtea copii câţi pârâţi sunt, iar, dacă este cazul şi anexele necesare (dovada îndeplinirii procedurii prealabile, chitanţa de plată a taxei judiciare de timbru, dovada calităţii de reprezentant, copii de pe înscrisuri, etc.). Dacă pârâţii au un reprezentant comun sau dacă pârâtul are mai multe calităţi juridice (de exemplu, stă în judecată în nume propriu dar şi ca reprezentant legal a altui pârât) se va comunica1 (deci reclamantul va trebui să depună) o singur copie de pe cererea de chemare în judecată şi de pe înscrisuri.2

Cererea trimisă prin poştă se depune la registratura instanţei, unde primeşte dată certă, după care se predă preşedintelui instanţei în vederea trecerii rezoluţiei, alăturându-i-se plicul cu data ştampilei poştei (care prezintă importanţă pentru a se stabili dacă a fost făcută înăuntrul termenului prevăzut de lege – art. 104 C.proc.civ.). Cererea de chemare în judecată depusă de parte personal sau prin mandatar primeşte dată certă 1 „Comunicarea copiei de pe cerere şi înscrisuri o face instanţa, astfel încât o comunicare făcute de reclamant, chiar prin scrisoare recomandată, nu poate fi considerată valabilă” Trib.jud. Ialomiţa, sec.civ., dec.nr.224/1972, în R.R.D. nr. 6/1973, p.158. 2 Textul art. 113 C.proc.civ. este de strictă interpretare. Ca atare, împrejurarea că mai mulţi pârâţi locuiesc la aceeaşi adresă nu înseamnă că pot fi înştiinţaţi printr-o singură citaţie însoţită de o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri (M. Tăbârcă, op.cit., p.373).

Page 15: Procedura Civila

15

la prezentarea ei preşedintelui ori, după caz, înlocuitorului acestuia, prin aplicarea ştampilei de intrare a instanţei respective, iar după rezolvare va fi predată arhivarului-registrator spre înregistrare (art. 96 alin. 5 din Regulament).

Potrivit art. 114 alin. 1 C.proc.civ., la primirea cererii de chemare în judecată, preşedintele sau judecătorul care îl înlocuieşte1 verifică dacă aceasta întruneşte cerinţele prevăzute de lege, adică dacă este timbrată corespunzător şi dacă a fost formulată cu respectarea cerinţelor art. 112 C.proc.civ.

Când este cazul, iar reclamantul este de faţă, i se va pune în vedere să completeze sau să modifice cererea şi să depună copii de pe cererea de chemare în judecată sau copii certificate de pe înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea.

Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra2 şi i se va acorda reclamantului unt termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin poştă, reclamantului i se va comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că, până la termenul acordat, urmează să facă modificările sau completările necesare.3 Acordarea termenului pentru completarea sau modificarea cererii de chemare în judecată se face, în toate cazurile, cu menţiunea că neîndeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii. Această măsură se va dispune prin încheierea potrivit dispoziţiilor art. 339 (art. 14 alin. 4 C.proc.civ.).4

1 În legătură cu rolul judecătorului de serviciu, a se vedea C.N.Popa, Discuţii în legătură cu activitatea judecătorului de serviciu, Dreptul nr. 3/1999, p.82-85. 2 „Chiar dacă cererea de chemare în judecată nu era redactată în conformitate cz exigenţele impuse de art. 112 alin. 1 C.proc.civ., iar completarea ei nu se putea face de îndată, judecătorul de serviciu este obligat că o înregistreze şi să-i acorde reclamantului un termen scurt pentru suplinirea lipsurilor constatate, conform art. 114 alin. 1 şi 2 C.proc.civ. De aceea, nesocotirea aceste obligaţii de către instanţă, prin neînregistrarea cererii formulate de reclamant, face inoperantă sancţiunea decăderii prevăzută de art. 103 C.proc.civ., fiind evident că reclamantul şi-a exercitat dreptul la acţiune în termenul legal şi că numai printr-o greşeală a instanţei cererea nu a fost înregistrată cu număr de dosar. Obligaţia de înregistrare la instanţă a unei cereri informe de chemare în judecată cu stabilirea în sarcina reclamantului a îndatoririi de modificare sau completare a cererii într-un termen sacurt acordat în acest sens, prevăzută de art. 114 alin. 2 C.proc.civ., îşi are raţiunea în protejarea intereselor părţilor, urmărind tocmai conservarea dreptului acestora la exercitarea în termen a acţiunii supuse unui termen de prescripţie sau decădere” C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr.1031/2004. 3 Dacă cererea de chemare în judecată este trimisă prin poştă şi nu cuprinde domiciliul sau reşedinţa reclamantului, nu va fi posibilă înştiinţarea acestuia cu privire la lipsurile cererii. Însă, şi în acest caz se va acorda termen pentru completarea sau modificarea cererii, judecătorul neputând să dispună direct suspendarea conform art. 1551 C.proc.civ. (M.Tăbârcă, op.cit., p. 374). 4 S-a spus că suspendarea este facultativă, astfel încât dacă preşedintele nu dispune prin încheierea necontencioasă suspendarea, ci fixează termen de judecată, se vor urma regulile obişnuite de judecată, iar instanţa nu ar mai putea dispune suspendarea judecăţii pentru neîndeplinirea obligaţiei de modificare sau completare a cererii de chemare în judecată, ci va anula cererea pentru lipsa unor menţiuni, potrivit art. 133 şi 105 alin. 2 C.proc.civ., ori va anula cererea ca netimbrată. O asemenea interpretare este de natură să dea eficienţă corelaţiei dintre art. 114 alin. 3 şi alin. 4 C.proc.civ., art. 1551 C.proc.civ. şi art. 133 C.proc.civ. (V.M.Ciobanu, G. Boroi, op.cit, p. 207).

Page 16: Procedura Civila

16

Termenul fixat pentru completarea sau, modificarea cererii de chemare în judecată nu trebuie confundat cu primul termen de judecată. Este un termen administrativ, motiv pentru care, comunicarea lipsurilor cererii de chemare în judecată, în cazul în care aceasta a fost trimis prin poştă, se face printr-o adresă şi nu prin citaţie.

Articolul 114 alin. 5 C.proc.civ. prevede că, în procesele în care, în condiţiile art. 47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a activităţii de judecată cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia. Prezentarea se va face, după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art. 68 şi art. 1141 fiind aplicabile în mod corespunzător. Dovada mandatului va fi depusă de de către reclamanţi, în condiţiile prevăzute la art. 114 alin. 2, iar către pârâţi, odată cu întâmpinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile dispoziţiile alin. 4, iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi cu curator special.

Potrivit art. 1141 alin. 1 C.proc.civ., de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată, preşedintele fixează termenul de judecată pe care, sub semnătură, îl dă în cunoştinţă reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia. Celelalte părţi vor fi citate.

Sunt necesare următoarele precizări1: - deşi textul nu mai face referire la judecătorul care îl înlocuieşte pe

preşedinte, aşa cum o face art. 114 C.proc.civ., trebuie să se recunoască şi judecătorului posibilitatea de a fixa primul termen de judecată, întrucât nu este de imaginat ca, mai întâi, cererea să fie primită şi verificată de judecător şi apoi , constatând că îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, să o prezinte preşedintelui instanţei care, la rândul lui trebuie să o verifice şi să constate că cererea este legal întocmită, pentru ca acesta să-i fixeze termenul.

Pe de altă parte, art. 53 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea judiciară prevede că repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mode aleatoriu, în sistem informatizat.

În aplicarea acestui text, art. 98 alin. 3 din Regulament dispune că dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele sau de unul dintre judecătorii completului de judecată, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzelor înregistrate.

„Conflictul” dintre norma înscrisă în legea de organizare judiciară şi cea din Cod va fi rezolvat în favoarea normei speciale, ceea ce înseamnă că preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu vor fixa primul termen de judecată numai la instanţele la care nu există un sistem computerizat de repartizare aleatorie a dosarelor.

1 M.Tăbârcă, op.cit., p. 376-377

Page 17: Procedura Civila

17

- se va proceda la repartizarea aleatorie numai în momentul în care se constată că sunt îndeplinire condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Or, aceste aspecte sunt verificare tot de preşedinte/judecător iar nu de persoana desemnată cu repartizarea aleatorie a cauzelor, conform art. 98 alin.1 din Regulament;

- reclamantul are termen în cunoştinţă încă de la primirea cererii, astfel încât nu va mai fi citat în tot cursul judecăţii la acea instanţă (art. 153 alin. 1 C.proc.civ.), dar numai dacă el sau reprezentantul său au semnat pentru a confirma cunoaşterea termenului. În lipsa semnăturii, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu a fost trimisă prin poştă, este necesară citarea reclamantului.

Primul termen de judecată va fi astfel fixat încât de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile (în pricinile urgente, cel puţin 5 zile) în vederea pregătirii apărării.

În cazul în care pârâtul locuieşte în străinătate, se poate acorda un termen mai îndelungat, însă, prin citaţie pârâtul va fi informat că are obligaţia de a-şi alege un domiciliu în România, la care i se vor face toate comunicările privind procesul.1 Dacă pârâtul nu se conformează acestei obligaţii, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, caz în care recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia se vor menţiona actele ce se expediază, va ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.

După fixarea termenului, prin aceeaşi rezoluţie preşedintele va dispune să se comunice pârâtului, odată cu citaţia, copii de pe cerere şi înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cel mai târziu cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată (art. 1141 alin. 2 C.proc.civ.).2

La registratură, după trecerea rezoluţiei pe cererea de chemare în judecată, aceasta va primi un număr şi se va înscrie în registrul general de dosare.

Cererea se mai înscrie: în opisul alfabetic (în care se trec numele şi prenumele tutore părţilor din litigiile înscrise în registrul general de dosare, indicându-se numărul dosarului în dreptul fiecărei părţi), în registrul informativ (în care se fac menţiuni în dreptul fiecărui dosar c privire la: primul termen de judecată şi la termenele ulterioare fixate de instanţă: la data ieşirii dosarului respectiv din arhivă şi persoana sau organul căruia i s-a predat, la data reintrării dosarului în arhivă, la numărul şi data hotărârii, la soluţia pronunţată, la data trimiterii dosarului la altă instanţă şi data revenirii, la conexarea cu un alt dosar etc) şi în condica de termene a arhivei (în care se trec toate dosarele, pe termenele de judecată fixate).

1 Alegerea de domiciliu trebuie făcută în condiţiile art. 93 C.proc.civ., cu indicarea unei persoane căreia să i se facă toate comunicările, pentru că astfel citarea pârâtului se face prin scrisoare recomandată. 2 În anumite cazuri, simultan cu fixarea termenului de judecată, preşedintele poate încuviinţa atât chemarea pârâtului la interogatoriu (acesta fiind citat c această menţiune) numai dacă reclamantul a solicitat proba, precum şi alte măsuri privind administrarea probelor solicitate de reclamant sub rezerva discutării admisibilităţii acestora, în contradictoriu, în şedinţa de judecată: tot astfel, în condiţiile legii, preşedintele poate încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asigurătorii, măsuri pentru asigurarea dovezilor sau pentru constatarea unei situaţii de fapt.

Page 18: Procedura Civila

18

4. Efectele cererii de chemare în judecată Odată introdusă, cererea de chemare în judecată produce unele

efecte specifice:1 a) învesteşte instanţa cu judecarea pricinii la car se referă; Ca regulă, instanţa civilă nu se învesteşte din oficiu, ci este

necesară o cerere formulată de persoana interesată. b) determină cadrul procesual în care se va desfăşura

judecata, atât sub aspectul părţilor (reclamant şi pârât), cât şi sub aspectul obiectului cererii (pretenţia concretă).

Instanţa nu are dreptul de a extinde cadrul procesual introducând, din oficiu, alte persoane în proces ori modificând obiectul acţiunii, această posibilitate fiind recunoscută, în condiţiile legii, exclusiv părţilor, în caz contrar constituind o încălcare a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 129 alin. 6 C.proc.civ.

c) în cazul competenţei teritoriale alternative, introducerea cererii de chemare în judecată exprimă opţiunea reclamantului pentru una dintre instanţele deopotrivă competente, iar după această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei şi pârâtul nu poate cere declinarea competenţei;

d) în anumite situaţii, deşi cererea, fiind strict personală nu poate fi introdusă de altcineva decât titularul dreptului la acţiune, ea poate fi transmisă moştenitorilor acestuia, dacă a fost introdusă înainte de deces de către titular (stabilirea filiaţiei faţă de mamă – art. 52 C.fam, stabilirea paternităţii – art. 59 C.fam., tăgăduirea paternităţii – art. 54 C.fam., revocarea donaţiei pentru ingratitudine – art 833 C.civ., etc.);

e) dreptul ce se valorifică prin cererea de chemare în judecată devine letigios şi poate forma obiectul cesiunii;

f) cererea de chemare în judecată apreciază punerea în întârziere a pârâtului. Astfel încât:

- în cazul acţiunilor reale imobiliare şi mixte, pârâtul va fi considerat posesor de rea-credinţă, şi în caz de administrare a acţiunii va datora fructe din momentul introducerii cererii;

- dacă cererea are ca obiect obligaţia de a da un bun individual determinat, va suporta riscul pricinii fortuite a bunului;

- dacă reclamantul pretinde o sumă de bani care anterior nu era purtătoare de dobânzi, din momentul introducerii cererii de chemare în judecată vor curge dobânzile.

g) introducerea cererii de chemare în judecată întrerupe prescripţia extinctivă, chiar şi în caz de necompetenţă a instanţei judecătoreşti sesizate (sau a unui alt organ de jurisdicţie). Însă, prescripţia extinctivă va fi considerată întreruptă numai dacă instanţa sesizată îşi declină competenţa, nu şi atunci când cererea va fi respinsă ca nefiind de cmpetenţa instanţelor române ori dacă va fi respinsă ca inadmisibilă întrucât competenţa aparţine unui organ fără autoritate jurisdicţională. Trebuie reţinut că efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă

1 Florea Măgureanu, drept procesual civil, ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p.223-224, V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 209-211;

Page 19: Procedura Civila

19

este provizoriu şi condiţionat de admiterea cererii prin hotărâre irevocabilă, în sensul că definitivarea sau consolidarea efectului întreruptiv de prescripţie extinctivă este condiţionată de administrarea cererii şi de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a admis cererea respectivă. Dacă însă cererea de chemare în judecată este respinsă, anulată, perimată ori reclamantul renunţă la judecată, atunci efectul întreruptiv de prescripţie extinctivă dispare cu efect retroactiv.

5. Întâmpinarea Întâmpinarea este actul de procedură prin care pârâtul răspunde la

cererea de chemare în judecată, urmărind să se apere faţă de pretenţiile reclamantului.

Sediul materiei îl reprezintă art. 115-118 C.proc.civ.. În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezintă o utilitate

practică incontestabilă. Ea este destinată, în primul rând, să asigure un echilibru în situaţia juridică a părţilor. Prin depunerea întâmpinării i se oferă şi reclamantului posibilitatea de a lua cunoştinţă de apărările pârâtului. În acelaşi timp, depunerea întâmpinării este utilă şi pentru instanţa de judecată, care astfel ia cunoştinţă chiar din faza iniţială a procesului civil, de poziţia părţilor de apărările şi dovezile pe care se întemeiază susţinerile lor.1 Tocmai de aceea, modificarea legislativă survenită prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 a reintrodus sistemul obligaţiilor întâmpinării.

Aşadar, la judecata în primă instanţă (ca de altfel şi la judecata în apel, în recurs şi în căile extraordinare de atac de retractare), întâmpinarea este obligatorie. Numai în cazurile expres prevăzute de lege întâmpinarea are caracter facultativ (art. 118 alin. 1 C.proc.civ.).2

Articolul 115 C.proc.civ. prevede că întâmpinarea va cuprinde: - excepţiile de procedură3 pe care pârâtul le ridică la cererea

reclamantului; - răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii; - dovezile cu care se apără pârâtul împotriva fiecărui capăt de

cerere; - semnătura. Întâmpinarea va cuprinde şi apărările de fond (în fapt şi în drept)

pentru fiecare capăt de cerere al reclamantului4. De pildă, pârâtul se poate apăra arătând că şi-a executat în tot sau în parte, obligaţiile asumate prin

1 Ioan Leş, Codul de procedură civilă, op.cit. p. 371. 2 Întâmpinarea nu este obligatorie în caz de asigurare a dovezilor( art. 236 alin. 3 C.proc.civ.), în materie de divorţ (art. 612 alin. 5 C.proc.civ.) şi în cazul acţiunilor posesorii (art. 674 alin. final C.proc.civ.). 3 Inclusiv excepţiile de fond pot fi invocate în întâmpinare; de exemplu. Excepţiile privind nulitatea cererii, necompetenţa, lipsa de interes, litispendenţa, excepţiile de prematuritate a cererii, cele privind lipsa de calitate procesuală, etc. 4 „Pentru a obţine reducerea unei pretenţii formulate de reclamant nu este necesar a se face acţiune reconvenţională sau acţiune separată, ci este suficient ca ea să fie invocată pe calea unei simple apărări de fond, în cadrul procesului”.- Trib.Supr. col.civ., dec.nr.1197/1961, I.G. Mihuţă, Al.Lesviodax, Repertoriu…, pe anii 1952-1969, p. 747.

Page 20: Procedura Civila

20

contract1, poate invoca compensaţia legală2 excepţia neexecutării contractului, simulaţia titlului invocat de reclamant, etc. Dacă pârâtul invocă prin întâmpinare nulitatea actului juridic, în lipsa unei cereri reconvenţionale având un asemenea obiect, instanţa nu poate să constate nulitatea contractului şi să repună părţile în situaţia anterioară ci, atunci când constată că apărarea pârâtului este întemeiată, poate să respingă cererea de chemare în judecată3 ca nefondată (neîntemeiată).

Dacă pârâtul solicită dovada cu înscrisuri, va anexa la întâmpinare copii de pe însacrisuri, certificate că sunt conforme cu originalul, în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt, plus câte un exemplar pentru instanţă, iar dacă solicită administrarea probei testimoniale, va trebui să arate numele şi locuinţa acestora.

Când întâmpinarea nu este formulată personal de către pârât, ci de către un reprezentant al acestuia, se va preciza acest fapt, alăturându-se şi dovada calităţii de reprezentant.

Lipsa semnăturii pârâtului de pe întâmpinare atrage sancţiunea nulităţii, care operează în aceleaşi condiţii ca şi în cazul cererii de chemare în judecată semnate.

La întâmpinare se anexează atâtea copii de pe aceasta câţi reclamanţi sunt. Când mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, ori un reclamant stă în proces în nume propriu, ca reclamant, dar şi ca reprezentant al acestui reclamant, se va depune la dosar, pentru aceste părţi, câte o singură copie. În caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii sau numai o parte dintre ei pot răspunde printr-o întâmpinare unică (art. 117 C.proc.civ.).

Potrivit art. 1141 alin. 2 C.proc.civ., întâmpinarea se depune c cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, atunci când pârâtul a avut la dispoziţie de la data primirii citaţiei şi a copiei de pe cererea de chemare în judecată, cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea. Excepţie fac pricinile urgente, când termenul pentru pregătirea apărării se reduce la cel puţin 5 zile de la data primirii citaţiei, pârâtul putând depune întâmpinare chiar la termenul de judecată.

Articolul 118 C.proc.civ. nu mia prevede în mod expres sancţiunea decăderii pârâtului, dacă acesta nu a depus întâmpinarea la termenul stabilit de art. 1141 alin. 2 C.proc.civ. Abrogarea alin. 2 al art. 118 C.proc.civ. prin Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 nu poate conduce la concluzia că deşi întâmpinarea are caracter obligaroiu, nedepunerea acesteia în termenul prevăzut de lege ar rămâne fără consecinţe. Decăderea pârâtului din

1 „Plăţile făcute în executarea unui contract pot fi opuse pe cale de excepţie, fără a fi necesar formularea unei cereri reconvenţionale” – Trib.Supr. col.civ. dec.nr.1237/1957, I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu… pe anii 1952-1969, p. 747. 2 Dacă pârâtul opune compensaţia legală, iar creanţa sa este mai mare decât creanţa reclamantului, pentru diferenţă trebuie formulată cerere reconvneţională,valoarea unor pretenţii formulate de chiriaşi trebuie stabilită ţi dedusă din chiria restantă, chiar şi în lipsa unei cereri reconvenţionale. Lipsa unei cereri reconvenţionale constituie un impediment numai în ce priveşte obligarea proprietarului la plata unei eventuale diferenţe ce ar rezulta din scăderea chiriei restante din suma datorată chiriaşului”- Trib.Supr. col.civ., dec.nr. 911/1958, I.G.Mihuţă Al. Lesviodax, Repertoriu…, pe anii 1952-1969, p. 748. 3 În exerciţiul rolului activ, judecătorul trebuie să pună în discuţia părţilor calificarea cererii prin care pârâtul invocă nulitatea actului, ca fiind o cerere reconvenţională.

Page 21: Procedura Civila

21

dreptul de a depune întâmpinare va interveni în condiţiile dreptului comun, respectiv art. 103 alin. 1 C.proc.civ.1. Condiţiile decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare îi pot îngreuna acestuia situaţia în procesul respectiv. Astfel, pârâtul nu va mai putea invoca excepţiile relative pe care trebuia să le ridice prin întâmpinare (de exemplu, excepţia de necompetenţă teritorială relativă), va fi decăzut din dreptul de a mai formula cerere reconvenţională sau cererea de intervenţie forţată (dacă reclamantul nu ar fi de acord cu primirea acestora în cursul judecăţii la prim ainstanţă), din dreptul de a propune probe, cu excepţia incidenţei art. 138 C.proc.civ. Totuşi, pârâtul va putea discuta probele şi temeinicia susţinerilor reclamantului (art. 171 C.proc.civ.) ceea ce echivalează cu o posibilitate de apărare, dar mai redusă.

Când pârâtul nu a depus întâmpinarea în termenul prevăzut de lege, instanţa nu are dreptul să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării, sancţiunea decăderii neputând fi înlăturată decât în situaţiile expres prevăzute de lege.

Art. 118 alin.3 C.proc.civ. atenuează consecinţele decăderii pentru ipoteza în care pârâtul nu este reprezentant sau asistat de avocat. Într-un asemenea caz, la prima zi de înfăţişare, instanţa îi va pune în vedere să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care va face vorbire în încheierea de şedinţă. Mai mult, la cerere, instanţa îi va acorda un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâpinării8. Partea finală a dispoziţiei înscrise în art. 118 alin. 2 C.proc.civ. trebuie coroborată cu prevederile art. 156 alin. 1 C.proc.civ. În consecinţă, numai pentru lipsa de apărare temeinic motivată instanţa va putea (deci, nu este obligată) să acorde un termen pentru depunerea întâmpinării.2

6. Cererea reconvenţională Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau

prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este oferită de lege pârâtului prin dispoziţiile art. 119 C.proc.civ.: „Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională”.3

1 V-M-Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 212; „Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege are ca sancţiune doar decăderea părţii din drept de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică – art. 118 alin. 2 C.proc.civ. – nu şi aplicarea unei amenzi judiciare (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec.nr. 2733/2002) – Notă de Boroi & Spinenu Matei: „Deşi art. 118 alin.2 C.proc.civ. a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005 de aprobare a O.U.G. nr. 138/2000, soluţia îşi păstrează valabilitatea. Porivit art. 136 şi art. 138 alin. 1 C.proc.civ., pârâtul paote formula excepţii numai în condiţiile art. 115 C.pro.civ., adică prin întâmpinare (în afară de cele de ordine publică, ce pot fi invocate oricând) poate propune probe tot în condiţiile art. 115, adică prin întâmpinare (cu excepţiile anume prevăzute în art. 138). Nerespectarea acestor dispoziţii legale, adică neinvocarea excepţiilor relative şi neindicarea probelor prin întâmpinare, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, atrage sancţiunea decăderii, conform art. 103 alin. 1 C.proc.civ. 2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, oş.cit., p. 213. 3 „Fără o cerere reconvenţională, instanţa nu poate obliga pe reclamant la efectuarea unei prestaţii faţă de pârât” – Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 1611/1979, R.R.D. nr. 2/1980, p. 56.

Page 22: Procedura Civila

22

În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca fiind actul procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de reclamant.1 Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentală sau printr-o acţiune civilă separată. Alegerea căii incidentale prezintă anumite avantaje: asigură sancţionarea pretenţiilor celor două părţi într-un singur cadru procesual; determină realizarea unor economii de timp şi cheltuieli; oferă condiţii pentru o mai bună judecată, instanţa fiind pusă în situaţia de a cunoaşte, în complexitatea lor, raporturile juridice substanţiale dintre părţi; evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri contradictorii.

Sunt cazuri în care pârâtul este obligat să-şi valorifice pretenţiile pe calea cererii reconvenţionale. De pildă, dacă pârâtul prin procesul de divorţ doreşte că obţină desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, trebuie să formuleze o cerere reconvenţională până la prim azi de înfăţişare, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea reclamantului (art. 608 alin. 1 C.proc.civ.).

Natura juridică a cererii reconvenţionale este aceea a unei veritabile cereri de chemare în judecată. Astfel, prin introducerea ei se poate urmări:2

- neutralizarea obligaţiei pe care reclamantul a formulat-o împotriva pârâtului;

- atenuarea obligaţiei pârâtului faţă de reclamant; - obţinerea unei obligări la plată şi a reclamantului. Nu e necesar ca pretenţiile pârâtului să-şi aibă izvorul în acelaşi

raport juridic, pretenţiile părţilor putând proveni şi din cauze diferite. Însă, în materie de arbitraj sau în materie comercială, în general, pârâtul poate face cerere reconvenţională numai dacă pretenţiile sale derivă din acelaşi raport juridic (art. 357 alin. 1 şi art. 7205 C.proc.civ.).

Din punct de vedere al conţinutului, cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art. 119 alin. 2 C.proc.civ.)3, precum şi acelea necesare oricărei cereri în justiţie.

1 G.D. Mihali (I), V.M.Ciobanu (II), Discuţii privind admisibilitatea formulării cererii reconvenţionale şi în cazurile cererilor de participare a terţilor în procesul civil, Dreptul nr. 2/1999, p. 35-41. 2 Exemple: compensaţia judiciară, atunci când pârâtul are de primit de la reclamant o sumă de bani, iar creanţa sa nu este certă, lichidă şi exigibilă astfel încât să invoce compensaţia legală prin întâmpinare; reclamantul îl cheamă în judecată pe pârât pentru executarea unui contract, iar prin cerere reconvenţională pârâtul solicită anularea, rezoluţiunea sau rezilierea contractului respectiv; reclamantul solicită evacuarea pârâtului, iar prin cerere reconvenţională pârâtul solicită obligarea reclamantului la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului. 3 Neindicarea în cuprinsul cererii reconvenţionale a obiectului acesteia, atrage, potrivit art. 133 alin. 1 C.proc.civ., sancţiunea anulării – Trib.Bucureşti, secţ.com. dec.nr. 840/1998 în Culegere de practică judiciară comercială, 1990-1998, p. 263.

Page 23: Procedura Civila

23

Reclamantul din cererea principală devine pârât în cererea reconvenţională, astfel încât părţile se vor numi reclamant-pârât şi pârât-reclamant.

Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prim azi de înfăţişare (art. 119 alin. 3 C.proc.civ.).

Dacă reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului (art. 119 alin. 4 C.proc.viv.) .

În concluzie, atunci când întâmpinarea este obligatorie, cererea reconvenţională trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înainte de termenul fixat pentru judecată ( art. 1141 alin. 2 C.proc.civ.). Numai dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea reconvenţională poate fi depusă la prima zi de înfăţişare.

Pe de altă parte, dacă întâmpinarea este obligatorie, dar pârâtul nu depune întâmpinare ci doar cerere reconvenţională, cererea reconvenţională nu poate fi respinsă numai pentru acest motiv. Articolul 119 alin. 3 C.proc.civ. care prevede că cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, trebuie interpretat în sensul că reglementează termenul de depunere al cererii reconvenţionale, iar nu în sensul că dacă întâmpinarea este obligatorie şi nu este formulată, trebuie respinsă şi cererea reconvenţională. Nedepunerea întâmpinării atrage drept sancţiune decăderea pârâtului din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii procesuale relative, iar nu respingerea cererii reconvneţionale.1

Cererea reconvenţională introdusă tardiv poate fi judecată împreună cu cererea principală numai dacă ,părţile sunt de acord. În caz contrar, va fi judecată separat (art. 135 C.proc.civ.), iar nu respinsă ca tardiv formulată2. Practic, se va constitui un dosar distinct.3

Disjungerea nu este posibilă în acele cazuri în care soluţia dată cererii reconvenţionale este intim legată de soluţia cererii principale.4 Astfel, nu poate fi disjunsă cererea reconvenţională prin care, într-un proces de partaj, se solicită completarea masei bunurilor de împărţit;5 nu 1 M.Tăbârcă, op.cit, p. 403. 2 „În speţă, cererea reconvenţională nu a fost introdusă în termenul prevăzut de lege, dar reclamanta a consimţit să se judece împreună cu acţiunea principală, prin aceea că a fost de acord să fie administrate probele cerute de pârâtă în dovedirea propriilor sale pretenţii. Ca atare, în mod greşit prima instanţă a respins cererea reconvenţională ca tardiv introdusă” – Trib.Supr. dec.civ., dec.nr. 167/E/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 123. 3 Instanţa va menţiona în încheierea de şedinţă că pârâtul a depus cererea reconvenţională peste termen şi că reclamantul s-a opus judecării acesteia împreună cu cererea de chemare în judecată, apoi va trimite cererea respectivă la registratură, în vederea constituirii unui dosar distinct. 4 „În situaţia în care între cererea principală şi cererea reconvneţională există o legătură atât de strânsă încât admiterea cererii reconvenţionale ar avea drept consecinţă respingerea cererii principale, instanţa nu poate dispune disjungerea celor două cereri, în vederea soluţionării cu prioritate a cererii principale, întrucât faptul că acţiunile se exclud în totalitate ar putea da naştere la complicaţii în raporturile dintre părţi, în cazul judecării în mod succesiv” – Trib.Bucureşti, sec.a IV-a civilă, dec.nr. 1321/1995, Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1997, p. 287. 5 „Soluţia disjungerii cererii reconvenţionale în procesele de ieşire din indiviziune este potrivnică intereselor moştenitorilor” – C.S.J. sec.civ., dec.nr. 1997/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 78; „În situaţia cererilor de ieşire din indiviziue’, trebuie să se lichideze, ca fiind conexe, toate pretenţiile reciproce dintre moştenitori, cu privire la averea succesorală,

Page 24: Procedura Civila

24

este posibilă disjungerea cererii reconvenţionale prin care pârâtul solicită stabilirea la el a domiciliului copilului dacă prin cererea principală se urmăreşte obligarea pârâtului la pensie de întreţinere; în procesul de divorţ, cererea reconvenţională nu poate fi disjunsă de cererea principală (art. 608 alin. 2 C.proc.civ.).

În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, instanţa nu trebuie să se pronunţe asupra admisibilităţii ei în principiu, ci direct prin hotărâre, odată cu cererea principală sau, după caz, când dispune prin încheiere1 disjungerea ei, o va soluţiona separat.

Cererea reconvenţională trebuie soluţionată chiar dacă reclamantul a renunţat la judecată, sau la dreptul subiectiv pretins ori dacă acţiunea introductivă a fost respinsă ca prescrisă, anulată, ori s-a perimat.2

În principiu, la cererea reconvenţională a pârâtului, reclamantul iniţial poate formula, la rândul său, întâmpinare şi cerere reconvenţională.3

7. Măsurile asigurătorii Codul de procedură civilă reglementează în cartea a VI-a rezervată

procedurilor speciale trei categorii de măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător ( art. 591-596), poprirea asigurătorie (art. 597) şi sechestrul judiciar (art. 598-601).

Am arătat anterior că prin acţiune, în sens larg, înţelegem acele mijloace procesuale puse la dispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru realizarea acestui drept. În această accepţie largă a noţiunii de acţiune intră şi măsurile asigurătorii.4

Prin aceste măsuri instanţa urmăreşte în cadrul acţiunilor reale, împiedicarea dispariţiei sau degradării bunului în legătură cu care s-a născut litigiul, iar atunci când în discuţie sunt acţiunile personale, împiedicarea diminuării activului patrimonial.

Se poate spune, deci, că prin măsuri asigurătorii înţelegem posibilitatea recunoscută de lege, reclamantului de a solicita instanţei măsuri de indisponibilizare şi conservare, de natură să împiedice pe pârât, în timpul procesului, să distrugă sau să înstrăineze bunul ce constituie obiectul litigiului sau activului patrimonial, când obiectul litigiului este o sumă de bani.5

pentru a se putea forma masa tuturor bunurilor în discuţie, pentru reducerea liberalităţilor şi rezolvarea şi a altor aspecte ce interesează împărţeala”. – C.A. Bucureşti, sec.a III-a civilă, dec. Nr-. 1514/1999, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, p. 241. 1 Încheierea prin care s-a dispus disjungerea nu poate fi atacată separat. 2 Trib.Spr., sec.civ., dec.nr.578/1978, în C.D. 1973, p. 332; C.S.J. sec.coiv., dec.nr. 445/2000 în P.R. nr. 4/2001, p. 44; Trib.jud. Covasna, dec.civ.nr. 169/1983 în R.R.D. nr. 1/1984, p. 53. 3 „Nu există un text de lege care să îi interzisă acest lucru; la aceleaşi consecinţe s-ar ajunge şi dacă ar declanşa împotriva aceluiaşi pârât un proces distinct, iar apoi ar solicita conexarea pricinilor”.-V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 218. 4 Măsurile asigurătorii reprezintă mijloace procesuale ce intră în conţinutul acţiunii civile, iar nu măsuri de executare silită. În unele lucrări de specialitate se foloseşte noţiunea de „asigurarea acţiunii”. A se vedea în acest sens A.Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pa. 111. 5 V.M.Ciobanu, Trata…, vol.II, p.61; Floarea Măgureanu, op.cit., p. 227-228.

Page 25: Procedura Civila

25

Apelează la măsurile asigurătorii creditorul care nu are încă un titlu executoriu pe care să-l pună în executare silită. În momentul în care obţine titlul executoriu, creditorul poate să treacă la valorificarea bunurilor indisponibilizate sau poate să intre în posesia lor. În esenţă, se poate spune că măsurile asigurătorii constituie o măsură de prevedere.

A. Sechestrul asigurător Sechestrul asigurător, reglementat prin dispoziţiile art. 591-596

C.proc.civ., constă în indisponibilizarea, de către instanţa sesizată cu cererea principală, la cererea creditorului reclamant, a unor bunuri mobile sau imobile aparţinând debitorului, aflate la acesta sau la un terţ, pentru ca, la nevoie să se poate executa silit, în vederea acoperirii creanţei alegate şi în raport cu valoarea acesteia.

Specific sechestrului asigurător este faptul că obiectul acţiunii principale îl constituie plata unei sume de bani.

Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurător1, trebuie să deosebim mai multe situaţii:

a) prima situaţie, la care se referă art. 591 alin. 1 C.proc.civ., este aceea în care creanţa pretinsă de creditor în litigiul de fond este exigibilă, şi totodată este constatată într-un înscris care nu constituie, potrivit legii, titlu executoriu.2 În acest caz pentru a se putea înfiinţa sechestrul asigurător trebuie îndeplinite condiţiile:

- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond în care pretinde plata unei sume de bani3;

- creanţa solicitată să fie exigibilă şi să existe un înscris constatator al acesteia;

- depunerea cauţiunii este facultativă, fiind lăsată la aprecierea instanţei, atât sub aspectul necesităţii ei, cât şi a cuantumului4.

b) O a doua situaţie, reglementată de art. 591 alin. 2 C.proc.civ., este aceea când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în scris. Iată condiţiile necesare a fi îndeplinite într-o astfel de situaţie pentru înfiinţarea sechestrului asigurător:

- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond; - creanţa solicitată să fie exigibilă; - depunerea, simultan cu cererea de înfiinţare a sechestrului, a unei

cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă în litigiul de fond (în acest caz, 1 „Potrivit dispoziţiilor art.907 C.fam., partea într-o cauză comercială va putea, deodată cu intentarea acţiunii, să ceară a se pune sechestru asigurător supra averii mobile a debitorului său, cu respectarea procedurii civile. În speţă, acţiunea de fond a reclamantei este întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C.civ., astfel că, înainte de rămânerea definită a soluţiei ce se va pronunţa cu privire la pretenţiile reclamantei, nu se poate vorbi de o creanţă exigibilă, condiţie a instituirii sechestrului asigurător”. – C.S.J. sec.com. dec.nr.1883/1996, Dreptul nr. 8/1997, p. 122. 2 În cazul în care înscrisul constatator al creanţei constituie potrivit legii, titlu executoriu, înfiinţarea măsurii asigurătorii devine lipsită de interes, deoarece creditorul poate declanşa executarea silită. 3 Se face această dovadă prin depunerea copiei legalizate de pe cererea de chemare în judecată. Mai mult, această condiţie este îndeplinită dacă cererea este legal timbrată şi s-a fixat termen de judecată. 4 Creditorul poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă (C.S.J., sec.com., dec.nr. 364/1996, Dreptul nr. 1/1997, p. 123.

Page 26: Procedura Civila

26

cauţiunea este obligatorie atât sub aspectul necesităţii, cât şi a cuantumului legal).1

c) A treia situaţie, prevăzută de dispoziţiile art. 591 alin. 3 C.proc.civ. este una excepţională – creanţa nu este exigibilă, însă, trebuie ca debitorul să fi micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau să nu fi dat asigurările promise ori atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire/să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. Condiţii:

- creditorul să facă dovada existenţei litigiului de fond; - creanţa să fie constatată printr-un înscris (soluţie desprinsă din

alin. 3 al art. 591 C.proc.civ., care trimite la primul să alineat); - debitorul a micşorat prin fapta sa asigurările date creditorului sau

nu a dat asigurările promise, ori există pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi risipească averea;

- să depună o cauţiune în cuantumul fixat de instanţă (cauţiunea este obligatorie sub aspectul necesităţii sale, dar este lăsată la aprecierea instanţei, în privinţa cuantumului).

Potrivit art. 592 alin. 1 C.proc.civ., cererea de sechestru asigurător se adresează instanţei care judecă procesul.

În cazul în care cererea de sechestru se depune odată cu cererea de chemare în judecată asupra fondului, ea poate fi soluţionată şi de preşedintele instanţei, prin încheiere executorie (art. 1141 alin. final C.proc.civ.), la primirea cererii de chemare în judecată.

Cererea va fi însoţită de înscrisul constatator al creanţei, atunci când aceasta există, sau, după caz, recipisa ce atestă consemnarea a jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond. Când cererea privind luarea măsurii asigurătorii este ulterioară înregistrării acţiunii pe fond, se va alătura şi certificatul de grefă, care atestă existenţa acesteia. Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurător de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor pronunţând o încheiere executorie. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului asigurător, indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Când este cazul, prin aceeaşi încheiere de admitere a înfiinţării sechestrului asigurător, instanţa fixează şi cuantumul cauţiunii, precum şi termenul până la care aceasta trebuie depusă de către creditor.2

1 Fiind o condiţie pentru chiar introducerea cererii de sechestru asigurător, dovada plăţii cauţiunii nu poate fi făcută ulterior, pe parcursul procesului, ceea ce înseamnă că instanţa nu va putea acorda un termen pentru depunerea sau completarea cauţiunii. Constatând neîndeplinirea acestei obligaţii, instanţa va respinge cererea de sechestru asigurător ca inadmisibilă. 2 „Aşadar, este nelegal procedeul acelor instanţe care nesocotind prevederile înscrise în art. 592 alin. 2 şi 4 C.proc.civ., fixează la primul termen cuantumul cauţiunii şi apoi acordă un al doilea termen în vederea depunerii cauţiunii, iar numai după consemnarea acesteia

Page 27: Procedura Civila

27

Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în vedere că această încheiere este executorie, măsura asigurătorie se va aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. În cazul bunurilor mobile, executorul va aplica sechestrul asupra bunurilor urmăribile numai în măsura necesară realizării creanţei. Sechestrul asigurător pus asupra unui imobil se va înscrie de îndată în cartea funciară.1 Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv.

Împotriva modului prin care executorul judecătoresc aduce la îndeplinire măsura asigurătorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul ori o terţă persoană) poate face contestaţie. Deşi înfiinţarea sechestrului asigurător nu reprezintă o măsură de executare silită, totuşi, contestaţia la care se referă art. 593 alin. 4 C.proc.civ. este guvernată de dispoziţiile aplicabile contestaţiei de executare.2

Întrucât este vorba despre o măsură asigurătorie, iar nu despre o măsură executorie, art. 596 C.proc.civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea avea loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce presupune o hotărâre executorie prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi, sechestrul asigurător se transformă în sechestru executoriu3 (de altfel, în cazul urmăririi silite mobiliare, art. 411 alin. 4 C.proc.civ. dispune că pentru bunurile sechestrate asigurător nu este necesară o nouă urmărire).

Debitorul poate solicita ridicarea măsurii, chiar anterior soluţionării procesului pe fondul cauzei numai dacă va oferi suficiente garanţii (art. 594 C.proc.civ.).4 În materie comercială, art. 908 alin. 3 C.com prevede că sechestrul asigurător poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma, capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.

se pronunţă asupra cererii de înfiinţare a măsurii asigurătorii”. – V.M.Ciobanu, G.Boroi, o.cit., p.221. 1 Dacă imobilul nu este înscris în cartea funciară, măsura se va înscrie în vechile documente de publicitate imobiliară (art.V din ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005). 2 Pe calea contestaţiei la modul în care executorul judecătoresc aplică sechestrul asigurător, nu poate fi criticată încheierea prin care s-a încuviinţat cererea de înfăţişare a sechestrului asigurător, ci pentru aceasta partea interesată are deschisă numai calea recursului. 3 „Măsura sechestrului asigurător are caracter temporar, până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în procesul principal”. (Trib.Supr.dec.civ., dec.nr. 1703/1971 în I.G.Mihuţă, Repertoriu II nr. 119, p. 372). „Aplicarea sechestrului asigurător nu reprezintă o dare în plată şi, deci, riscul pieirii bunurilor rămâne asupra proprietarului, astfel încât debitorul nu se poate considera eliberat de obligaţia la care este ţinut prin hotărârea judecătorească”. (Trib.Supr. sec.civ., dec.nr.1746/1974, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 64). 4 Pentru ridicarea măsurii nu este necesară consemnarea sumei datorate, ci este suficinetă depunerea unei garanţii (reale sau personale) îndestulătoare.

Page 28: Procedura Civila

28

Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurător în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurător, indiferent de soluţie, este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecată de urgenţă şi cu precădere; întrucât art. 594 C.proc.civ. nu prevede dacă la judecarea acestui recurs părţile se citează sau nu , se va aplica dreptul comun, deci părţile trebuie citate.1

Dacă acţiunea pe fond, în baza căreia s-a luat măsura asigurătorie s-a respins/anulat/perimat sau în cazul în care creditorul renunţă la judecată (în toate aceste situaţii existând o hotărâre irevocabilă) debitorul are dreptul să solicite ridicarea sechestrului asigurător. Asupra cererii se va pronunţa, fără citarea părţilor, instanţa care a încuviinţat măsura asigurătorie, prin încheiere irevocabilă (deci şi executorie), care se va aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc.

B. Poprirea asigurătorie

Potrivit art. 597 C.proc.civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa

asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o a treia persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente, în condiţiile stabilite de art. 591.

Aşadar, sunt comune sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii condiţiile de înfiinţare (referitoare la: declanşarea procesului de fond în care reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, existenţa înscrisului constatator al creanţei, respectiv la depunerea unei cauţiuni de jumătate din valoarea reclamată în lipsa unui înscris). De asemenea, dispoziţiile care reglementează înfiinţarea (art. 592-595 C.proc.civ.) se aplică, în mod corespunzător şi popririi asigurătorii, astfel cum stabileşte alin. 2 al art. 597 C.proc.civ.

În procedura popririi, indiferent că este asigurătorie sau executorie, părţile se numesc creditor popritor, debitor poprit şi terţ poprit.

Pentru înfiinţarea acestei măsuri asigurătorii, pe lângă condiţiile prevăzute de art. 591 C.proc.civ., instanţa trebuie să constate existenţa a două raporturi juridice: unul între creditorul popritor şi debitor iar altul între debitor şi un terţ, raport în care terţul este debitor al celui urmărit de creditorul popritor.2

Scopul popririi asigurătorii este de a indisponibiliza semnele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale datorate debitorului poprit de terţul poprit sau pe care acesta i le va datora în viitor, în temeiul unor raporturi juridice existente.3 1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 222. 2 Exemplu: în primul raport juridic, „A” este creditor al lui „B”, iar în cel de-al doilea raport juridic „B” este creditorul lui „C”. prin înfiinţarea popririi asigurătorii sunt indisponibilizate bunurile pe care „C” i le datorează lui „B” astfel încât în momentul în care „A” va obţine titlul executoriu împotriva lui „B”, „A” să-l poată executa direct pe „C”.(M.Tăbârcă, op.cit., p. 413). 3 O soluţie de reper a constituit-o, poate, Decizia Curţii Supreme de Justiţie, în Secţiile Unite, nr. IV din 21 septembrie 1998, care, în esenţă, se bazează pe dispoziţiile art. 1718

Page 29: Procedura Civila

29

În momentul în care creditorul popritor obţine titlul executoriu împotriva debitorului poprit, poprirea asigurătorie se transformă în poprire executorie, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 454 şi urm. C.proc.civ. din acest moment se naşte al treilea raport juridic, între creditorul popritor şi terţul poprit, creditorul putând să-i pretindă terţului să-i plătească lui ceea ce-i datora debitorului, desigur, în limita creanţei pe care creditorul popritor o are faţă de debitorul poprit. În egală măsură, terţul poprit nu va plăti creditorului popritor mai mult decât datora debitorului poprit.1

C. Sechestrul judiciar

Sechestrul judiciar, reglementat prin prevederile art. 598-601 C.proc.civ., constă în indisponibilizarea bunului care face obiectul litigiului2 sau, în condiţiile legii, a altor bunuri, prin darea acestora în paza, conservarea şi administrarea unui administrator-sechestru.

Cererea pentru încuviinţarea unui sechestru judiciar trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a. să existe un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiei unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună;3

C.civ. şi pe dispoziţiile art. 452 C.proc.civ., în sensul mai ales că, la momentul înfiinţării popririi, terţul poprit trebuie să fie dator faţă de debitorul creditorului urmăritor. „Caracterul mixt de procedură de urmărire silită şi de act de conservare pe care îl are poprirea – spunea fosta instanţă supremă – impune validarea ei şi pentru sumele ce se vor datora în viitor… Este adevărat că prin art. 457 C.proc.civ., validarea popririi este condiţionată de dovedirea existenţei datoriei terţului poprit către debitorul urmărit de creditor. Această condiţionare, însă, nu poate opri validarea popririi în cazul în care la un moment dat, debitorul poprit nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, cât timp executarea popririi poate să aibă ,loc pe măsura completării contului cu noi sume de bani… Este evident că validarea popririi asupra unui cont lipsit de disponibil bănesc nu obligă banca – terţ poprit să efectueze plăţi din fonduri proprii ori să răspundă dacă debitorul urmărit îşi va închide contul şi, eventual, va deschide4 cont la altă bancă”. Recursul în interesul legii a fost admis, stabilindu-se că !poprirea poate fi validată chiar şi în cazul în care debitorul nu are disponibil bănesc în contul deschis la terţul poprit, executarea popririi urmărind să aibă lor în măsura alimentării contului”- 1 Instanţa va cita creditorul urmăritor, debitorul şi terţul poprit şi, dacă din probele administrare rezultă că terţul poprit datorează sume de bani debitorului, va da o hotărâre de validare a popririi prin care va obliga terţul poprit să plătească creditorului, în limita creanţei, suma datorată debitorului, iar, în caz contrar, va hotărî desfiinţarea popririi. După validarea popririi, terţul poprit va proceda, după caz, la consemnarea sau la plata directă către creditor a sumei reţinute şi cuvenite acestuia. În caz de nerespectare a acestor obligaţii, executarea silită se va face împotriva terţului poprit, pe baza hotărârii de validare, care constituie titlu executoriu (I.Deleanu, Tratat…, op.cit., vol.II, p. 177). 2 „Faptul că instanţa nu a instituit sechestrul judiciar asupra tuturor bunurilor în litigiu nu afectează cu nimic valabilitatea lui”. – Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 2108/1971, C.D./1971, p. 199. 3 „Din moment ce soţii sunt despărţiţi în fapt, iar pe rolul instanţei există proces de partaj de bunuri comune, în mod legal şi temeinic, instanţele au admis cererea de înfiinţare a sechestrului judiciar asupra autoturismului folosit de celălalt soţ, înlăturând ca irelevante apărările acestuia potrivit cărora şi soţia foloseşte la rândul său alte bunuri din comunitate şi că autoturismul fiind evaluat de reclamantă, acesta nu este prejudiciat prin folosirea lui”.-C.A. Ploieşti, dec.nr. 516/1997, B.J./1993-1997, p. 619. „Sechestrul judiciar, ca şi sechestrul asigurător, constituie mijloace procedurale puse la îndemâna creditorilor pentru a putea împiedica înstrăinarea sau degradarea, în timpul

Page 30: Procedura Civila

30

Prin excepţie, art. 599 C.proc.civ. prevede că instanţa în circumscripţia căreia se află bunul poate încuviinţa sechestrul juridic, chiar fără a exista proces, asupra: bunului pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa; bunului cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi sustras, distrus ori alterat de posesorul (detentorul) să actual; bunurilor mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, dacă acesta invederează insolvabilitatea debitorului său ori când are motive ori temeinice să bănuiască că debitorul va fugi ori să se teamă de sustrageri sau deteriorări.

b. să existe o cerere în acest sens a celui interesat1, măsura neputând fi dispusă din oficiu,

c. măsura să fie necesară pentru conservarea dreptului2 (art. 598 C.proc.civ.) sau pentru liberarea debitorului (art. 599 pct. 1 C.proc.civ.) ori să existe temerea că bunul va mfi sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual (art. 599 pct. 2 Cproc.civ.), sau creditorul să învedereze insolvabilitatea debitorului ori că are motive temeinice să bănuiască că debitorul va fugi, se va sustrage de la urmărire sau va deteriora bunul (art, 599 pct. 3 C.proc.civ.).

Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de instanţa competentă să rezolve cererea principală (art. 600 alin. 1 C.proc.civ.), iar în cazurile de excepţie prevăzute de art. 599 C.proc.civ. de instanţa în raza căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub sechestru. Judecarea cererii se face de urgenţă, cu citarea părţilor, instanţa pronunţând o încheiere, care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului, pronunţarea poate fi amânată cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

În cazuri urgente până la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar de către instanţă, la cererea părţii interesate, preşedintele instanţei va putea numi un administrator provizoriu, prin încheiere irevocabilă (art. 601 c.proc.civ.) şi executorie (art. 1141 alin. 6 c.proc.civ.)

judecăţii, a averii debitorului sau a bunului urmărit prin proces, asigurând astfel executarea hotărârii viitoare”.-C.S.J. sec.civ., dec.nr. 219/1944, B.J./1994, p. 95. „Sechestrul judiciar reprezintă o măsură de asigurare a acţiunii. Deci ,pentru încuviinţarea lui este necesară existenţa unui proces în legătură cu proprietatea sau posesia unui bun mobil mobil sau imobil. Un atare sechestru nu poate fi încuviinţat dacă, de exemplu, litigiul privind partajul bunurilor a fost soluţionat definitiv, bunul fiind atribuit unuia dintre copărtaşi cu obligaţia de a-i plăti celuilalt sulta respectivă!.-Trib.jud. Braşov, dec.civ. nr. 731/1983, R.R.D. nr.5/1984, p. 64. 1 Poate fi vorba nu numai de reclamantul din litigiul de fond, ci şi de pârât sau chiar de un terţ intervenient, dacă bunul nu se găseşte în stăpânirea părţii care solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. 2 „În jurisprudenţă s-a subliniat că simpla existenţă a litigiului nu justifică, prin ea însăşi, luarea măsurii, ci trebuie ca instanţei să-i fie învederată necesitatea sechestrului. Această necesitate poate rezulta din pericolul de dispariţie, de degradare, înstrăinare ori risipire a bunurilor, proasta administrarea a averii succesorale, etc. Instanţa se poate convinge asupra necesităţii luării măsurii pe baza dezbaterilor contradictorii dintre părţi, a faptelor necontestate de către acestea, a actelor aflate la dosar şi dacă apreciază necesar, poate pretinde şi alte probe”.- V.M.Ciobanu, Nota (II) la decizia nr. 35/1997 a C.A. Suceava, secţ.civ. Dreptul nr. 2/1998, p. 116-121.

Page 31: Procedura Civila

31

În caz de admitere a cererii, instanţa îl va putea obliga pe cel care a solicitat înfiinţarea sechestrului judiciar la darea unei cauţiuni (art. 600 alin. 1 teza a II-a C.proc.civ.), în condiţiile art. 7231 alin. 2 C.proc.civ. Ca atare, necesitatea depunerii unei cauţiuni ca şi cuantumul acesteia, este lăsată la aprecierea instanţei. Dacă instanţa obligă la plata cauţiunii va fixa şi termenul în care trebuie depusă. În cazul în care a fost pus sub sechestru judiciar un bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, prin prescrierea măsurii asigurătorii în cartea funciară.

Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei persoane desemnate de instanţă, care poate fi chiar deţinătorul bunului.1 Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru, un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura asigurătorie (art. 600 alin. 2 C.proc.civ.).

Administratorul-sechestru poate să facă toate actele de conservare şi administrare a bunului, va încasa orice venituri şi sume datorate şi va putea plăti datorii cu caracter curent, precum şi cele constatate prin titlu executoriu.

De asemenea, el va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, dar numai cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit (art.600 alin. 3 C.proc.civ.)2

Dacă administrator sechestru a fost numită o altă persoană decât debitorul, instanţa va fixa, pentru activitatea depusă, o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată, şi modalităţile de plată (art. 600 alin. final C.proc.civ.).

La soluţionarea litigiului prin hotărâre executorie, administratorul sechestru trebuie să predea bunul, dar şi fructele acestuia/eventual veniturile încasate, părţii căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre. Când însuşi administratorul sechestru a fost parte în proces şi are câştig de cauză, va păstra atât bunul, cât şi fructele acestuia.

8. Citarea şi comunicarea actelor de procedură

Citarea părţilor asigură respectarea a două principii fundamentale

ale procedurii civile: dreptul de apărare şi contradictorialitatea3.

1 Desemnarea persoanei căreia i se încredinţează bunul pus sub sechestru este obligatorie pentru instanţă. – C.S.J. secţ.civ., dec.nr. 5112/2001 în C.J. nr. 5/2002, p. 56. 2 „Art. 600 alin. 3 teza a II-a C.proc.civ. stabileşte un caz de reprezentare legală în procesul civil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja obiectul judecăţii şi care a fost pus sub sechestru judiciar o terţă persoană declanşează un litigiu împotriva părţilor din primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit, administratorul-sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsurii asigurătorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către administratorul-sechestru”.(V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p. 224). 3 A se vedea: V.M.Ciobanu, Tratat II, p. 89-100; I.Stoenescu, S.Zillbestein, Teoria generală, p. 415 şi urm.; Florea Măgureanu, o.cit., p. 232; Gh. Dobrican, Procesul civil. Urgentarea judecăţii, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1996, p. 29-34.

Page 32: Procedura Civila

32

Articolul 85 C.proc.civ. prevede că „judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune dealtfel”1. De asemenea, art. 107 C.proc.civ. obligă instanţa să amâne judecata pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor impuse de lege, sub sancţiunea nulităţii.2

Din cuprinsul acestor texte, reglementate prin norme imperative, se conturează următoarele reguli generale în materia citării:

- judecata în procesul civil se face cu citarea părţilor, afară de cazul în care legea prevede altfel;3

- în procesul civil părţile nu sunt obligate să se înfăţişeze la judecată4. Ceea ce este obligatoriu, este să li se asigure posibilitatea de a se înfăţişa la judecată, iar aceasta se realizează prin citarea lor legală.5 Altfel spus, obligatorie este citarea părţilor iar nu înfăţişarea lor la judecată.

Citarea părţilor are ca finalitate încunoştiinţarea lor după existenţa procesului, despre locul şi data şedinţei de judecată. Însă, această finalitate se poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către partea prezentă la unul din termenele de judecată.

A. Termenul în cunoştinţă

În afară de cazurile în care judecatra se poate desfăşura fără citarea părţilor, instanţa nu are obligaţia citării nici faţă de partea care are termen în cunoştinţă

Potrivit art. 153 alin. 1 C.proc.civ., partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la o înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, 1 „În condiţiile în care apelanţii nu au fost legal citaţi, neavând cunoştinţă de termenul fixat de tribunal pentru judecarea apelului, apelul va fi anulat şi cauza trimisă spre rejudecare”. (C.A. Suceava, sec.civ. dec. 108/1999). 2 S.Zillberstein, V.M.Ciobanu, Drept procesual civil. Îndreptar de practică judiciară, E.D.P. Bucureşti, 1980, p. 173; Trib.Supr. sec.civ., dec.nr. 704/1970, nr. 10/1969 şi nr. 930/1973, C.D. /1973, p. 312. Întrucât nulitatea este expresă vătămarea se prezumă, potrivit art. 105 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., astfel încât partea care invocă nulitatea este scutită de obligaţia de a dovedi vătămarea. 3 Numai cu titlu de excepţie judecata poate avea lor fără citarea părţilor, în cazurile expres prevăzute de lege (cum ar fi spre exemplu în cazul rezolvării conflictelor de competenţă, al suspendării judecăţii dispuse de către preşedintele instanţei sesizate cu o cerere de strămutare, al asigurării dovezilor al ordonanţei preşedinţiale). 4 Prin excepţie, în procesul de divorţ, dacă reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul cererea va fi respinsă ca nesusţinută (art. 616 C.proc.civ.). 5 legea nr. 247/2005 privind reforma în dovezile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, a instituit o modalitate nouă de îndeplinire a procedurii de citare. Astfel, în procesele funciare, decurgând din aplicarea Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr, 1/2000 cu excepţia citării părţii pentru primul termen de judecată sau pentru primul termen ulterior repunerii cauzei pe rol, precum şi a comunicării hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează procesul în curs, oricare dintre părţi poate îndeplini, prin intermediul executorului judecătoresc, procedura de citare sau de comunicare a cererilor ori înscrisurilor către cealaltă parte (art. 3 alin. 1). În acest caz, partea nu poate, cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 118 alin. 3 C.proc.civ., să ceară amânarea judecării cauzei pentru pregătirea apărării sau pentru a lua la cunoştinţă de cererile ori înscrisurilor comunicate, dacă dovada citării ori a comunicării făcute cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată este depusă la acel termen (art. 3 alin. 2 din titlul XIII al legii).

Page 33: Procedura Civila

33

chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte termenele ulterioare.

Din aceste dispoziţii legale rezultă aşadar că are termen în cunoştinţă:

- partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termen în cunoştinţă1;

- partea care a fos prezentă la un termen, personal sau prin mandatar chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul2.

În aceste cazuri, se prezumă că partea cunoştea toate termenele ce vor fi acordate în dosar de instanţa respectivă, astfel încât nu va mai fi citată. Este însă o prezumţie relativă3, care poate fi răsturnată făcându-se dovada contrară.

Trebuie reţinut că, potrivit art. 153 alin. 2 C.proc.civ., instituţia termenului în cunoştinţă nu-şi găseşte aplicare:

- în cazul redeschiderii judecăţii după ce aceasta a fost suspendată;4

- în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu;5 - în cazul când pricina se repune pe rol6; - în cazul militarilor în termen7 şi al deţinuţilor1.

1 În condiţiile art. 1141 C.proc.civ. termenul în cunoştinţă se dă la depunerea cererii de chemare în judecată „sub semnătură”. În lipsa semnăturii, chiar dacă cererea nu a fost trimisă prin poştă, reclamantul trebuie să fie citat. În caz contrar, reclamantul va putea invoca nulitatea procedurii de citare, conform art. 105 alin. 2 teza I C.proc.civ., dovedind vătămare pe care a suferit-o prin faptul că nu a semnat pentru a lua termenul în cunoştinţă (M. Tăbârcă, o.cit., p. 425. 2 „Cum din actele dosarului rezultă că la termenul din 24.11.1998 intimata pârâtă a fost prezentă prin mandatar la instanţă, luând cunoştinţă despre termenul la care s-a amânat cauza, în mod just instanţa a procedat la judecarea recursului în lipsa ei, considerând că procedura de citare cu acesta a fost legal îndeplinită” – C.S.J. sec.com. dec.nr. 4443/1999, Juridica, nr. 4/2000. p.166- 3 Instanţa are îndatorirea de a se convinge că părţile prezente au luat cu adevărat cunoştinţă de termenul fixat”. – Trib.jud. Maramureş, dec.civ.nr. 282/1968, R.R.D. nr. 12/1968, p. 174. 4 „În cazul în care judecata a fost suspendată, chiar dacă o parte cunoştea iniţial termenul de judecată, pentru noul termen fixat, ea trebuie citată. În caz contrar, hotărârea dată este casabilă” – Trib.reg.Cluj, dec.civ.nr. 259/1957, Legalitatea populară nr. 10/1958, p. 120. 5 Textul trebuie înţeles în sensul că numai în privinţa probei cu interogatoriu nu funcţionează prezumţia cunoaşterii termenului. Ca atare, dacă partea care are termen în cunoştinţă lipseşte şi nici nu a fost citată la interogatoriu, nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 225 C.proc.civ. Dar, într-o asemenea situaţie, dacă cel căruia i-a fost încuviinţată proba renunţă la administrarea ei litigiul poate fi soluţionat pentru că partea care lipseşte are termenul în cunoştinţă. 6 Procesul se repune pe rol când, după închiderea dezbaterilor, instanţa găseşte necesar noi lămuriri, conform art. 151 C.proc.civ. 7 „Dispoziţia legală potrivit căreia partea, după înfăţişarea înaintea instanţei, nu va mai putea fi citată, fiind presupusă a cunoaşte termenele următoare, nu este aplicabilă în cazul militarilor în termen, deoarece aceştia nu se poate prezenta în faţa instanţei, decât dacă vor fi învoiţi de către comandantul unităţii militare din care fac parte, motiv pentru care este necesară citare la unitatea respectivă” – Trib.Supr.sec.civ., dec.nr.1509/1979, C.D./1979, p. 261. Pentru reglementează o excepţie, textul este de strictă interpretare, astfel încât numai militarii în termen trebuie să fie citaţi la fiecare termen. Celorlalte categorii de militari le sunt aplicabile dispoziţiile art. 153 alin. 1 C.proc.civ.

Page 34: Procedura Civila

34

Un alt caz în care nu funcţionează termenul în cunoştinţă este cel prevăzut de art. 180 alin. 1 C.proc.civ. Potrivit acestui text, dacă una din părţi declară că scrisul sau semnătura este falsă şi cealaltă parte nu este de faţă, instanţa va dispune înfăţişarea părţilor în persoană, la alt termen (ceea ce implică citarea părţii lipsă cu menţiunea că partea adversă s-a înscris în fals) când partea care a invocat înscrisul va arăta mijloacele sale de apărare şi va depune înscrisul pentru verificare.

De asemenea, părţile nu au termen în cunoştinţă pentru majorarea onorariului expertului (art. 213 alin. 2 C.proc.civ.) ori pentru cercetarea locală (art. 216 alin. 1 C.proc.civ.).

Termenul luat în cunoştinţă sau pentru care au fost trimise citaţiile poate fi schimbat2 numai pentru motive temeinice şi numai cu citarea părţilor, în termen scurt în camera de consiliu.3 Cererea de preschimbare a primului termen de judecată se soluţionează de către preşedintele instanţei, vicepreşedintele instanţei, preşedintele de secţie ori judecătorul cel îl înlocuieşte, iar cererea de preschimbare a termenului de judecată făcută în cursul judecării procesului se soluţionează de instanţa respectivă (judecătorul unic sau, după caz, completul de judecată).

B. Cuprinsul citaţiei

Citarea părţilor4 şi a altor participanţi la procesul civil (martori,

experţi, interpreţi, traducători) se realizează printr-un act procedural numit citaţie. Ea trebuie emisă în formă scrisă şi trebuie să cuprindă anumite menţiuni prevăzute de lege, fiind compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare (procesul-verbal) a citaţiei.

Potrivit art. 88 alin.1 C.proc.civ., citaţia va cuprinde: - numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului; - indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare5 - indicarea instanţei şi sediului acesteia; - numele, domiciliul şi calitatea celui citat; - numele şi domiciliul părţii potrivnice, precum şi felul pricinii; - alte menţiuni prevăzute de lege6; - parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului.

1 Deţinuţii trebuie citaţi la fiecare termen. 2 „Schimbarea orei de începere a şedinţei de judecată şi a completului de judecată – completul 1 în loc de completul 2, echivalează cu preschimbarea termenului de judecată”.-C.A.Bucureşti, secţ.a III-a civilă, dec.nr. 1391/2000. 3 Numai judecarea cererii se face în camera de consiliu. Pronunţarea soluţiei trebuie făcută în şedinţă publică, aşa cum impune art. 121 alin. final C.proc.civ. 4 “Dispoziţia potrivit căreia instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, în afara cazurilor în care prin lege se prevede altfel, este de natură să asigure realizarea dreptului de apărare. În consecinţă, ea trebuie să-şi găsească aplicarea şi în cazul persoanelor care au interes să intervină într-un litigiu dintre alte persoane (art. 85, 49 şi 52 – 55 Cod procedură civilă)”. - Trib.Supr., sec.civ, dec.nr. 2404/1979. C.D./1979, p.259. 5 “Menţionarea în citaţie a orei 8,30 cu indicarea greşită a completului nr.2 a cărui şedinţă de judecată începe la ora 13,00, atrage sancţiunea nulităţii actului procedural”. - C.A.Bucureşti, sec.a III-a civilă, dec.nr.248/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, p.304. 6 “În citaţie nu trebuie să se prevadă problemele sau excepţiile ce vor fi luate în discuţie la termenul respectiv”. - Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.2032/1974, R.R.D. nr.7/1975, p.67.

Page 35: Procedura Civila

35

Art. 88 alin.2 C.proc.civ. prevede că menţiunile referitoare la indicarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare, la indicarea instanţei şi sediului acesteia, la numele, domiciliul şi calitatea celui citat, la parafa şefului instanţei şi semnătura grefierului sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, ceea ce înseamnă că, în temeiul art. 105 alin.2 teza a II-a C.proc.civ., în cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni vătămarea se presupune. Şi lipsa uneia dintre celelalte menţiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare, însă numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel (art. 105 alin.1 teza I C.proc.civ.).

Dovada de primire a citaţiei sau procesul-verbal pe care îl încheie agentul procedural (care se restituie instanţei de către agentul procedural) trebuie să cuprindă următoarele menţiuni (art. 100 C.proc.civ.): anul, luna şi ziua când a fost încheiat; funcţia acestuia; numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, cu indicarea numărului etajului, apartamentului sau camerei, dacă persoana căreia i s-a făcut comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de procedură a fost înmânat la locuinţa sa ori a fost afişat pe uşa acestei locuinţe; indicarea instanţei de la care porneşte actul de procedură şi identificarea acestuia, iar pentru citaţii şi a termenului de înfăţişare; indicarea înscrisurilor comunicate; numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut afişarea; semnătura celui care a încheiat procesul-verbal. Dacă persoanele care urmează să semneze dovada de primire sau procesul-verbal refuză sau nu pot să semneze, se va menţiona aceasta în cuprinsul procesului-verbal.

Menţiunile referitoare la anul, luna şi ziua când a fost încheiat procesul-verbal, la numele celui care l-a încheiat, la numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut comunicarea, la indicarea instanţei de la care porneşte actul de procedură şi identificarea acestuia, precum şi, dacă este cazul, a termenului de înfăţişare, la numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau, după caz, locul unde s-a făcut afişarea, la semnătura celui care a încheiat procesul-verbal sunt prevăzute sub pedeapsa nulităţii, deci, în cazul lipsei uneia dintre aceste menţiuni vătămarea nu mai trebuie dovedită de partea respectivă. Lipsa uneia dintre celelalte menţiuni ar putea atrage nulitatea procedurii de citare numai dacă partea face dovada că a suferit o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

Procesul-verbal face dovadă până la înscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a încheiat (art. 100 alin.4 C.proc.civ.)1.

1 “Menţiunea datei comunicării hotărârii, făcută pe dovada de comunicare a deciziei, în lipsa înscrierii în fals a contestatorului, nu poate fi combătută prin alte mijloace de probaţiune, nici măcar cu datele menţionate pe ştampilele aplicate de oficiile poştale implicate în îndeplinirea procedurii”. - C.A.Ploieşti, dec.civ.nr.1468/1998, B.J./1998-semestrulI, p.255. “Data încheierii procesului-verbal de comunicare a hotărârii face parte din categoria faptelor constatate de cel care l-a întocmit, astfel încât această menţiune face dovadă până la înscrierea în fals, conform dispoziţiilor art.100 alin.4 C.proc.civ. În aceste condiţii, legea nepermiţând dovada contrarie decât prin folosirea procedurii înscrierii în fals,

Page 36: Procedura Civila

36

Adeverinţa de primire sau procesul-verbal de comunicare a citaţiei se ataşează la dosar1.

C. Persoanele care urmează a fi citate şi modul de citare Se citează părţile, inclusiv terţii intervenienţi, precum şi martorii,

experţii, interpreţii şi, dacă este cazul, alţi participanţi la procesul civil. În cazul în care partea, care este reprezentată în judecată printr-un

mandatar, a făcut o alegere de domiciliu la adresa acestuia, atunci citarea şi comunicarea actelor de procedură se vor face la adresa mandatarului; dacă însă partea nu a arătat persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, atunci acestea se vor comunica la domiciliul (sediul) părţii (art.93 C.proc.civ.).

Codul stabileşte, prin art.87, o serie de reguli speciale de citare. Astfel, vor fi citaţi: 1. statul, judeţul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept

public, în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei2;

2. persoanele juridice de drept privat, prin reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei3;

3. asociaţiile şi societăţile care nu au personalitate juridică, prin organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor;

4. 4 cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar;

5. incapabilii, prin reprezentanţii lor legali. În caz de numire a unui curator special, citarea se va face prin acest curator; simpla afirmaţie a părţii, în sensul că nu i s-ar fi comunicat hotărârea apelată este lipsită de relevanţă juridică”. – C.A.Bucureşti, sec.a IV-a civilă, dec.nr.4134/2000, p.219. 1 Potrivit art.96 alin.4 din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, dovezile de comunicare a procedurilor se primesc la registratura instanţei sub semnătură, după care se predau arhivarului, care le ataşează la dosar, făcând menţiune despre aceasta pe conceptul de citare. 2 În condiţiile art.3 alin.1 pct.56 din Hotărârea Guvernului nr.208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, ministerul reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor; art.12 alin.4 din Legea nr.213/1998 prevede că în litigiile referitoare la bunurile proprietate publică a statului, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice; potrivit art.506 alin.2 C.proc.pen., în acţiunile având ca obiect plata de despăgubiri pentru repararea erorilor judiciare săvârşite în procese penale, “statul este citat prin Ministerul Finanţelor”; conform art.26 alin.3 din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, persoana îndreptăţită poate chema în judecată statul, prin Ministerul Finanţelor Publice. Judeţul este reprezentat în proces de preşedintele Consiliului judeţean, conform art.114 alin.1 din Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale (municipiul Bucureşti, de primarul general al municipiului, potrivit art.97 alin.3 din lege), iar comuna şi oraşul de primar, potrivit art.67 alin.1 din Legea nr.215/2001. 3 În doctrină s-a arătat că atunci când citarea se face la sediul sucursalei sau al reprezentanţei, persoana juridică se citează tot prin reprezentantul ei legal, iar nu prin directorul sucursalei ori al reprezentanţei, facilitatea vizând numai locul unde se poate face citarea (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.228). 4 Pct.4 al art.87 C.proc.civ. a fost abrogate prin art.I pct.31 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.138/2000.

Page 37: Procedura Civila

37

6. personalul misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României, cetăţenii români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care locuiesc cu ei, aflaţi în străinătate, prin Ministerul Afacerilor Externe.

Cetăţenii români, alţii decât cei menţionaţi anterior, aflaţi în străinătate în interes de serviciu, prin organele centrale care i-au trimis sau în subordinea cărora se află cei care i-au trimis;

7. în cazul în care prin tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau prin acte normative speciale nu se prevede o altă procedură, cei care se află în străinătate, având domiciliul sau reşedinţa cunoscută, printr-o citaţie scrisă trimisă cu scrisoare recomandată, cu dovadă de primire. Dispoziţiile art. 1141 alin.4 sunt aplicabile.

Dacă domiciliul sau reşedinţa celor aflaţi în străinătate nu sunt cunoscute, citarea se va face potrivit art. 95 (prin publicitate).

În toate cazurile, dacă cei aflaţi în străinătate au mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta1;

8. cei cu domiciliul sau reşedinţa necunoscută, potrivit art. 95, prin publicitate.

Astfel, când reclamantul învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate2. Citarea prin publicitate se face afişându-se citaţia la uşa instanţei, iar, dacă preşedintele instanţei sau instanţa de judecată apreciază că este necesar, citaţia se publică şi în Monitorul Oficial al României sau într-un ziar mai răspândit. Afişarea, precum şi publicarea citaţiei se fac cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru judecată, însă, în cazurile urgente, preşedintele instanţei sau instanţa de judecată va putea reduce acest termen la 5 zile.

9. moştenitorii, până la intervenirea lor în proces, printr-un curator special, numit de instanţă3.

D. Înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură

1 “Întrucât citarea are ca finalitate încunoştiinţarea părţii despre termenul de judecată, ea trebuie făcută la locul unde partea locuieşte efectiv, respectiv la domiciliul său din străinătate, afară de cazul când ea a făcut alegere de domiciliu. Deoarece pârâtul a dat mandat surorii sale să se ocupe de perfectarea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului din litigiu, mandatara fiind cunoscută, trebuie să fie citată şi aceasta pentru a-i da posibilitatea legală să-şi organizeze apărarea”. – C.S.J., completul de 7 judecători, dec.nr.87/1993, B.J./1993, p.126. 2 Pentru a se dispune citarea prin publicitate, nu este suficient ca reclamantul să afirme că nu cunoaşte domiciliul pârâtului, ci trebuie să învedereze împrejurări concrete din care să rezulte imposibilitatea de a afla domiciliul părţii adverse (Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.912/1979, în C.D.1979, p.257; C.S.J., sec.civ., dec.nr.519/1994, în B.J.1994, p.86). Dacă pârâtul, citat prin publicitate, se înfăţişează şi dovedeşte că reclamantul, cu rea-credinţă, a obţinut citarea prin publicitate (deci reclamantul cunoştea domiciliul sau reşedinţa pârâtului), atunci vor fi anulate toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării citării prin publicitate, iar reclamatul care a cerut o asemenea citare va fi condamnat la o amendă şi la despăgubiri către partea vătămată. 3 Atât timp cât, în condiţiile art.243 pct.1 C.proc.civ., moştenitorii nu au fost indicaţi, nu se va pune problema citării lor potrivit art.87 pct.10.

Page 38: Procedura Civila

38

În condiţiile art.86 C.proc.civ., comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se face din oficiu, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice alt salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul (alin.1).

Instanţa solicitată, când i se cere să îndeplinească procedura de comunicare pentru altă instanţă, este obligată să ia de îndată măsurile necesare, potrivit legii, şi să trimită instanţei solicitante dovezile de îndeplinire a procedurii (alin.2).

În cazul în care comunicarea nu este posibilă în sensul arătat, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia1(alin.3).

Art.722 alin.1 C.proc.civ. dispune că îndeplinirea actelor de procedură şi comunicarea lor se fac în mod gratuit.

Potrivit art.89 alin.1 C.proc.civ., citaţia, sub sancţiunea nulităţii, trebuie înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, cu excepţia cazurilor urgente, când instanţa poate scurta acest termen. Deşi acest text de lege nu deosebeşte după cum citaţia a fost emisă pentru primul termen de judecată sau pentru termenele de judecată următoare, o atare distincţie se impune, deoarece art.1141 alin.3 C.proc.civ. stabileşte că primul termen de judecată se fixează astfel încât, de la data primirii citaţiei, pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru pregătirea apărării, iar, în pricinile urgente, cel puţin 5 zile.2

Când, deşi nu a fost citată sau citarea a fost viciată, partea se prezintă totuşi în instanţă, se consideră că procedura se acoperă, dar partea respectivă are dreptul să ceară un nou termen pentru a-şi pregăti apărarea. Dacă partea nelegal citată şi prezentă în instanţă a solicitat acordarea unui termen, însă instanţa nu a dispus amânarea judecăţii, atunci hotărârea ce se va pronunţa este susceptibilă de a fi desfiinţată. Însă, dacă partea respectivă nu a cerut amânarea judecăţii, atunci ea nu ar mai putea invoca ulterior citarea nelegală.

Conform art. 97 C.proc.civ., nici un act de procedură nu se poate îndeplini în zilele de sărbătoare legală, afară de cazurile grabnice, când este însă nevoie de încuviinţarea preşedintelui.

Citaţia şi celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat, la domiciliul sau reşedinţa acestuia.3

1 În legătură cu această din urmă modalitate doctrina consideră că nu ar fi suficientă confirmarea că s-a efectuat transmiterea prin fax, telefon etc., ci este necesar ca la dosar să existe confirmarea primirii actului de către destinatar (V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.230). 2 M.Tăbârcă, op.cit., p.442; V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.230. 3 “Înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face, potrivit legii, la domiciliul sau reşedinţa celui citat. Această dispoziţie trebuie înţeleasă în sensul că atunci când partea, în afară de domiciliu, are şi o reşedinţă, unde în fapt locuieşte, ea trebuie să fie citată la reşedinţă, deoarece citarea are drept scop încunoştiinţarea părţii despre existenţa procesului, pentru ca ea să se poată prezenta şi să-şi facă apărările pe care le consideră necesare. Atunci când se pretinde că partea a avut şi o reşedinţă, nu se poate conchide în acest sens decât dacă s-a dovedit că cel în cauză a locuit efectiv la acea reşedinţă şi că locuirea, în ce priveşte durata, a fost suficient de mare şi a avut un caracter de continuitate. Într-o atare situaţie, prin citarea la domiciliu partea ar putea fi

Page 39: Procedura Civila

39

În acord cu art.6 C.proc.civ., dar având o sferă mai largă, deoarece se referă nu numai la pârât, ci la orice persoană căreia urmează a i se înmâna citaţia sau un alt act de procedură, art.90 alin.1 C.proc.civ. dispune că, atunci când cel citat are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională, citaţia şi alte acte de procedură pot fi înmânate şi la locul acelor aşezări. Art. 90 alin.2 C.proc.civ. mai prevede că înmânarea se poate face oriunde, însă numai dacă cel citat primeşte citaţia. În cazul în care cel citat nu este de acord cu primirea citaţiei şi deci nu semnează de primire, atunci agentul procedural va trebui să facă înmânarea sau afişarea la domiciliul sau reşedinţa celui citat.

Pe de altă parte, în condiţiile art. 96 C.proc.civ. partea prezentă în instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă. În acest caz, instanţa poate încuviinţa, la cerere, un termen pentru a lua cunoştinţă de acte.1

Legea stabileşte şi anumite reguli speciale referitoare la înmânarea citaţiei şi a altor acte de procedură. Astfel:

• pentru cei ce se găsesc sub arme, citaţia se înmânează la comandamentul superior cel mai apropiat;

• pentru cei care alcătuiesc echipajul unui vas de comerţ, în lipsa unui domiciliu cunoscut, citaţia se înmânează la căpitănia portului unde este înregistrat vasul;

• pentru cei care execută o pedeapsă privativă de libertate, citaţia se înmânează la administraţia închisorii2;

• pentru bolnavii aflaţi în spitale, ospicii sau sanatorii, înmânarea se face la direcţia aşezământului.

În toate aceste situaţii, precum şi în cazurile de citare prevăzute de art. 87 pct.1,2,3,5 şi 7 ori atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat sau notar public, înmânarea se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele, precum şi calitatea3, iar apoi va semna dovada (art. 91 C.proc.civ.).

Citaţia sau celelalte acte de procedură se înmânează personal celui citat, care va semna adeverinţa de primire, agentul procedural certificând

expusă a nu lua cunoştinţă despre existenţa procesului”. – Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.493/1978, C.D./1978, p.261. 1 Dacă partea a cerut acordarea unui termen spre a lua cunoştinţă de actele ce i s-au înmânat în instanţă, însă instanţa nu dispune amânarea judecăţii, atunci hotărârea este susceptibilă de a fi desfiinţată. 2 “Deşi înmânarea citaţiei în ceea ce-l priveşte pe un deţinut se face prin administraţia locului de deţinere, iar în cauzele civile judecarea deţinuţilor nu poate fi împiedicată, în principiu, de neaducerea lor în faţa instanţei, ei având posibilitatea de a fi reprezentaţi prin mandatar, totuşi, atunci când este vorba de o cauză importantă, prin complexitatea ori valoarea obiectului, iar deţinutul nu şi-a putut asigura reprezentarea prin mandatar, instanţa are îndatorirea să ia măsuri de aducere a lui la judecată, pentru a-şi putea face apărarea”. – Trib.Supr., sec.civ., dec.nr.2079/1975, I.G.Mihuţă, Repertoriu…/1975-1980, p.293. 3 “Din borderoul de expediţie şi din răspunsurile date de Oficiul poştal nu rezultă datele de identitate ale persoanei delegate (numele, calitatea) care a primit comunicarea şi nici semnătura acesteia. Lipsa acestor menţiuni atrage, conform art. 100 alin.3 C.proc.civ., nulitatea actului de procedură”. – C.S.J., sec.de cont.adm., dec.nr.1829/2001, Jurisprudenţa C.S.J. – Contencios administrativ pe anul 2001, p.855.

Page 40: Procedura Civila

40

identitatea şi semnătura acestuia. Dacă persoana citată, aflându-se la domiciliu, refuză să primească, ori, primind citaţia, nu vrea sau nu poate să semneze adeverinţa de primire, agentul îi va lăsa citaţia sau, în cazul refuzului de primire, o va afişa pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal.1

Când cel citat nu se află la domiciliu, agentul va înmâna citaţia unei persoane din familie, ori, în lipsă, altei persoane care locuieşte cu dânsul (cu excepţia minorilor sub 14 ani sau a persoanelor lipsite de discernământ) ori persoanei care primeşte corespondenţa în mod obişnuit. Persoana care primeşte citaţia va semna adeverinţa de primire, agentul certificând identitatea şi semnătura acesteia, încheind proces-verbal. Dacă aceste persoane nu voiesc sau nu pot să semneze adeverinţa, agentul le lasă citaţia şi încheie proces-verbal. Dacă persoanele respective nu voiesc să primească actul de procedură sau nu este nimeni la domiciliul celui citat, agentul afişează citaţia pe uşa celui citat şi încheie proces-verbal. În cazul în care persoana citată locuieşte la hotel sau într-o clădire cu mai multe apartamente şi nu este indicat numărul camerei sau apartamentului, agentul va înmâna citaţia administratorului, portarului ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte, iar dacă aceştia refuză să o primească, va afişa citaţia pe uşa principală a clădirii şi va încheia proces-verbal.

Actuala reglementare rezolvă explicit problema de a şti dacă, în cazul citării unei persoane juridice, este sau nu posibilă afişarea citaţiei. Astfel, potrivit art. 921 C.proc.civ., comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane la sediul acestora.

Când comunicarea actelor de procedură nu se poate face datorită faptului că s-a dărâmat clădirea, a devenit de nelocuit sau din alte motive asemănătoare, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din timp partea interesată despre această împrejurare, urmând a se recurge, dacă este cazul, la citarea prin publicitate.

Proba îndeplinirii procedurii de citare se face numai cu dovada de primire sau, după caz, cu procesul-verbal, nefiind posibilă administrarea altor probe, cum ar fi declaraţii de martori.2 Mai mult, este necesar ca

1 În practică, încheierea procesului-verbal se face subliniindu-se, în partea a doua a formularului de citaţie, situaţia corespunzătoare celei întâlnite de agent. “Nesublinierea de către agentul însărcinat cu îndeplinirea procedurii de citare a rubricilor care corespund situaţiei reale constatate la faţa locului echivalează cu neîndeplinirea obligaţiei legalei citări a părţii respective. Prin urmare, sublinierea pe dovada de îndeplinire a procedurii de citare a recurentei-pârâte a frazei “Am afişat actul: pe uşa principală a locuinţei destinatarului; pe uşa principală a clădirii; hotelului”, şi nu numai a cuvintelor care ar fi corespuns modului de îndeplinire a procedurii, conduce la crearea dubiului pentru instanţa de recurs cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare cu această parte, făcând ca hotărârea recurată să fie supusă casării”. – C.A.Bucureşti, sec.com., dec.nr.286/2002, Practică judiciară comercială pe anul 2002, p.359. 2 Dovada îndeplinirii procedurii de citare sau de comunicare trebuie să rezulte din actul procedural, iar nu din probe extrinseci, precum depoziţiile unor martori (Trib.Supr., colegiul civil, dec.nr.141/1957, în J.N. nr.1/1957, p.117), referatul întocmit de arhivarul judecătoriei (C.A.Bucureşti, secţia a III-a civilă, dec. nr.533/1994, în Culegere de practică judiciară civilă 1993-1998, p.151) sau din împrejurări de fapt din care s-ar putea trage concluzia că partea a luat cunoştinţă de conţinutul hotărârii (C.A.Braşov, dec.civ. nr.518/1996, în Culegere de practică judiciară 1996, p.104).

Page 41: Procedura Civila

41

dovada de primire sau procesul-verbal să existe la dosar, nefiind suficientă simpla atestare a judecătorului că procedura de citare este îndeplinită.1

Când partea îşi schimbă domiciliul/sediul2 în cursul judecăţii, trebuie să depună la dosar o cerere prin care să aducă la cunoştinţă instanţei schimbarea de domiciliu, iar părţii potrivnice să îi comunice acelaşi lucru prin scrisoare recomandată, recipisa depunându-se la dosar, în caz contrar, ea va continua să fie citată, în mod valabil, la vechiul domiciliu şi nu va putea să invoce nulitatea procedurii de citare.3

Secţiunea 2 – Etapa dezbaterilor

Adevărul, în cauza dedusă judecăţii, poate fi stabilit numai în urma

dezbaterilor contradictorii care au loc în faţa judecătorului, în etapa dezbaterilor din cadrul procesului civil.

Această etapă a dezbaterilor începe la prima zi de înfăţişare şi durează până în momentul în care instanţa se consideră lămurită asupra pretenţiilor deduse judecăţii, când declară dezbaterile închise şi se retrage pentru deliberare.

Dezbaterea cauzei în şedinţă publică reprezintă una dintre cele mai importante etape ale procesului civil. Majoritatea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil se afirmă în această etapă procedurală (publicitatea, oralitatea, dreptul la apărare, contradictorialitatea etc.), în care părţile îşi susţin pretenţiile şi apărările, combat cererile adversarului, administrează probe, pun concluzii fie cu privire la excepţii procesuale, fie asupra fondului.

1. Şedinţa de judecată A. Activitatea premergătoare şedinţei de judecată Codul de procedură civilă şi Regulamentul aprobat prin Hotărârea

nr.159/2004 a Consiliului Superior al Magistraturii, stabilesc în sarcina grefierului de şedinţă o serie de îndatoriri pentru perioada premergătoare şedinţei de judecată.

Astfel, în condiţiile art. 100 alin.1 din Regulament, grefierul de şedinţă preia dosarele de la arhivă, sub semnătură în registrul de termene, cu cel puţin două zile înaintea şedinţei, după care: 1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit., p.232; G.Răducan, op.cit., p.126. 2 C.A.Bucureşti, sec.com., dec.nr.58/1994, în Culegere de practică judiciară comercială 1993-1998, p.16; C.A.Galaţi, sec.com. şi de cont.adm., dec.nr.266/R/2002, în C.J.nr.6/2002, p.62. 3 C.S.J., sec.civ., dec.nr.1559/1994, în B.J.1994, p.119; dec.nr.1829/2000, în P.R.nr.4/2001, p.25. În jurisprudenţa noastră s-a decis că partea nu are obligaţia de a încunoştiinţa instanţa despre schimbarea sa de domiciliu dacă aceasta intervine în faza recursului extraordinar, întrucât intervenind o hotărâre definitivă ea nu se mai află în situaţia de a comunica instanţei noul său domiciliu. Dispoziţiile legale privitoare la recursul extraordinar au fost abrogate. Cu toate acestea şi în literatura de specialitate se apreciază că soluţia instanţei supreme la care am făcut referire anterior este una de principiu; prin urmare ea se aplică şi în orice alte situaţii în care hotărârea a rămas irevocabilă, iar ulterior a fost exercitată o cale extraordinară de atac. Nu se poate pretinde părţii anticipat să aibă cunoştinţă despre exercitarea unei căi extraordinare de atac sau a unei contestaţii la executare (I.Leş, Codul de procedură civilă, op.cit., p.268; V.M.Ciobanu, op.cit., vol.II, p.100).

Page 42: Procedura Civila

42

• afişează lista cauzelor cu o zi înaintea termenului de judecată sau cel mai târziu cu o oră înainte de începerea şedinţei la instanţele la care activitatea se desfăşoară în 2 - 3 timpi. Art. 125 alin.1 C.proc.civ. stabileşte că lista se afişează la uşa sălii de şedinţă, cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei.1

La înscrierea dosarelor pe listă se dă întâietate celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă, ţinându-se seama de orele fixate pentru prezentarea persoanelor chemate în proces (art.100 alin. final din Regulament).

Această listă este folosită de judecătorii din complet pentru a consemna, la rubrica “observaţii”, problemele de fapt şi de drept pe care le-au constatat atunci când au studiat şedinţa. La rubrica “măsuri”, se înscriu, după caz, termenul de judecată acordat în dosarul respectiv, concluziile părţilor sau ale reprezentanţilor lor asupra excepţiilor procesuale sau asupra fondului precum şi menţiunea că dosarul a rămas în pronunţare.2

• completează condica de şedinţă în care, potrivit art.86 pct.6 din Regulament, va trece, separate pe fiecare complet, dosarele din şedinţa respectivă, în ordinea înscrisă în lista cauzelor;

• verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare ori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte de procedură, precum şi relaţiile şi actele solicitate de preşedinte sau dispuse de instanţa de judecată;

• verifică legalitatea îndeplinirii procedurilor de citare sau de comunicare ataşate la dosar. Potrivit art. 96 alin.4 din Regulament, dovezile de comunicare a procedurilor se primesc la registratura instanţei sub semnătură, după care se predau arhivarului, care le ataşează la dosar, făcând menţiune despre aceasta pe conceptul de citare;

• informează preşedintele completului de judecată despre deficienţele constatate, pentru a se lua măsurile necesare, după care predă dosarele completului de judecată.

Art. 100 alin.3 din Regulament dispune că preşedintele instanţei asigură procurorului de şedinţă, părţilor, reprezentanţilor părţilor, avocaţilor şi celorlalte persoane prevăzute de lege posibilitatea consultării din timp a dosarelor.

B. Conducerea şi “poliţia” şedinţei de judecată Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul din

membrii acestuia (art. 52 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară), completele fiind stabilite la începutul anului de către colegiile de conducere, care trebuie să urmărească asigurarea continuităţii acestuia.

Potrivit art. 128 alin.1 C.proc.civ., preşedintele deschide, suspendă3 şi ridică1 şedinţa.

1 Regulamentul cuprinde norma specială, astfel încât acesta se va aplica cu prioritate. 2 M.Tăbârcă, op.cit., p.463. 3 În condiţiile art. 101 alin.8 din Regulament, şedinţa de judecată poate fi suspendată pentru motive justificate. Durata suspendării va fi anunţată şi afişată pe uşa sălii de şedinţă, prin grija grefierului.

Page 43: Procedura Civila

43

Tot preşedintele completului este cel care, potrivit art. 122 C.proc.civ., exercită poliţia şedinţei, putând lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi bunei-cuviinţe. Astfel, în exercitarea acestui drept:

a) dacă nu mai este loc în sala de şedinţă, preşedintele poate înlătura pe cei care ar veni mai târziu sau pe cei care depăşesc numărul locurilor;

b) nimeni nu poate fi lăsat să intre cu arme în sala de şedinţă, afară numai dacă le poartă în vederea serviciului ce îndeplineşte în faţa instanţei;

c) cei care iau parte la şedinţă sunt obligaţi să aibă o purtare cuviincioasă. Cel care vorbeşte instanţei trebuie să stea în picioare. Preşedintele poate încuviinţa excepţii de la această îndatorire;

d) pot fi îndepărtaţi din sală minorii şi persoanele ce s-ar înfăţişa într-o ţinută necuviincioasă.

Art. 123 C.proc.civ. prevede că dacă printre cei îndepărtaţi din sală ar fi vreuna din părţi, înainte de deschiderea dezbaterilor, aceasta va fi chemată în sală şi, sub pedeapsă de nulitate, i se vor pune în vedere toate faptele importante petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi. Instanţa nu are această obligaţie dacă partea îndepărtată din şedinţă a fost asistată de un avocat, care a rămas mai departe în sală;

e) preşedintele poate chema la ordine orice persoană care tulbură mersul dezbaterilor. Dacă această chemare rămâne fără rezultat, el poate obliga pe tulburător să părăsească sala şi la nevoie va da ordin să fie scos din sală;

f) dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă penală, se aplică dispoziţiile din Codul de procedură penală, respectiv art. 299 C.proc.pen. potrivit căruia preşedintele constată săvârşirea faptei prevăzută de legea penală şi îl identifică pe făptuitor. Procesul-verbal întocmit se trimite procurorului. Instanţa, dacă este cazul, poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar preşedintele emite un mandat de arestare a acestuia. Despre luarea acestei măsuri se face menţiune în încheierea de şedinţă. Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreună cu procesul-verbal şi cu mandatul de arestare;

g) preşedintele poate să ordone îndepărtarea tuturor persoanelor din sală, dacă altfel nu se poate păstra ordinea.

Potrivit dispoziţiilor art. 101 alin.7 din Regulament, filmarea, fotografierea sau înregistrarea în incinta instanţei sau în sălile de şedinţă se face numai cu acordul conducătorului Biroului de Informare şi Relaţii Publice, respectiv al preşedintelui de complet, care poate stabili limitele în care să se desfăşoare aceste activităţi. În vederea aducerii la cunoştinţa publicului, aceste prevederi se afişează în loc vizibil.

C. Principalele momente în desfăşurarea judecăţii Grefierul va fi prezent în sala de şedinţă cu o jumătate de oră

înainte de începerea şedinţei, pentru a pune dosarele la dispoziţia părţilor

1 Preşedintele “ridică” şedinţa după ce s-au luat măsuri (s-a dispus amânarea, suspendarea judecăţii, închiderea dezbaterilor) în toate dosarele repartizate completului pentru termenul respectiv.

Page 44: Procedura Civila

44

spre consultare, având grijă, totodată, să ataşeze la dosare ultimele acte de procedură şi corespondenţa sosite la registratură.

După începerea şedinţei de judecată, procurorul, părţile, reprezentanţii sau avocaţii acestora pot studia dosarele numai cu încuviinţarea preşedintelui de complet, după o prealabilă verificare a identităţii şi calităţii.

Grefierul de şedinţă asigură prezenţa la uşă a aprodului sau, după caz, verifică buna funcţionare a instalaţiilor de înregistrare şi amplificare, pentru apelul persoanelor chemate în faţa instanţei de judecată.

Grefierul de şedinţă anunţă publicului din sală intrarea completului de judecată.

Deschiderea dezbaterilor se face de către preşedinte. Apelul părţilor şi al celorlalţi participanţi la judecată se face,

obligatoriu, la uşa sălii de şedinţă, de un aprod sau, prin instalaţia de amplificare, de grefierul de şedinţă.

După strigarea cauzei şi apelul părţilor, grefierul de şedinţă face oral referatul cauzei, prezentând pe scurt obiectul pricinii şi stadiul în care se află judecata acesteia, comunică modul în care s-a îndeplinit procedura de citare a persoanelor chemate la proces şi dacă s-au îndeplinit celelalte măsuri dispuse de instanţă la termenele anterioare (art. 101 alin.9 şi 10 din Regulament).

În funcţie de situaţia concretă din fiecare dosar, după strigarea cauzei şi referatul grefierului, se va trece, după caz, la amânarea procesului, suspendarea judecăţii sau soluţionarea pricinii.

Indiferent de măsura ce va fi luată de instanţă, cererile sau actele depuse în timpul şedinţei vor fi datate, vizate şi semnate de preşedintele completului de judecată (art. 101 alin.14 din Regulament).

Cauzele care se amână, fără discuţii, vor putea fi strigate, la începutul şedinţei, în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate sunt prezente şi cer amânarea sau dacă în cauză s-a solicitat judecata în lipsă (art. 101 alin.11 din Regulament).

Art. 126 C.proc.civ. prevede, la rândul său, că părţile pot cere instanţei, la începutul şedinţei, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri.1 Această amânare se poate face şi de un singur judecător.

La cererea părţilor, instanţa va putea lăsa cauza la urmă, fixând o anumită oră când dosarul va fi strigat din nou (art. 101 alin.12 din Regulament).

Art. 125 alin.3 C.proc.civ. prevede că părţile pot cere schimbarea rândului, când împricinaţii având pricini fixate înaintea lor nu se împotrivesc.2

Textul este aplicabil fie pricinilor în care amânarea este precedată de dezbateri, fie pricinilor care sunt în stare de judecată. Aceasta

1 De pildă, se invocă lipsa de procedură, nedepunerea raportului de expertiză, se formulează o cerere pentru lipsă de apărare etc. şi nici una din aceste cereri nu comportă discuţii. 2 Rezultă că o parte singură, în lipsa celeilalte, nu poate cere schimbarea rândului, dreptul de a se înfăţişa la rândul fixat prin lista de şedinţă fiind câştigat de ambele părţi. “Judecarea peste rand în lipsa părţii constituie o violare a dreptului de apărare”. – Trib.Supr., col.civ., dec.nr.1285/1956, Legalitatea populară nr.12/1956, p.151.

Page 45: Procedura Civila

45

deoarece amânările care nu implică dezbateri pot fi dispuse la începutul şedinţei (art. 126 C.proc.civ.) în ordinea listei (art. 101 din Regulament), ceea ce înseamnă că în acest caz nu se poate vorbi de o schimbare a rândului în raport cu celelalte pricini care nu se amână fără dezbateri.1

Potrivit art. 101 alin.13 teza a II-a din Regulament, pentru motive temeinice, preşedintele completului poate dispune luarea cauzelor într-o altă ordine decât cea înscrisă pe lista de şedinţă.

Dacă la apelul nominal părţile nu au răspuns şi nu s-a solicitat judecata în lipsă, conform art. 242 alin.2 C.proc.civ., ori reclamantul nu a îndeplinit obligaţiile prevăzute de lege sau stabilite în cursul judecăţii, conform art. 1551 C.proc.civ., sau există vreunul din cazurile prevăzute de art. 243-244 C.proc.civ. ori alte cazuri prevăzute în legi speciale, se va dispune suspendarea judecăţii.

La rândul său, art. 101 alin.13 teza I din Regulament, prevede că în cazul în care nici una dintre părţi nu se prezintă la strigarea cauzei, dosarul va fi lăsat la sfârşitul şedinţei când, după o nouă strigare, în ordinea listei, se va proceda conform dispoziţiilor legale.

Dacă instanţa nu dispune amânarea şi nici suspendarea judecăţii, va trece la soluţionarea pricinii, tinând seama de următoarele reguli:

- pricinile declarate urgente şi cele rămase în divergenţă, care nu au fost judecate din lipsă de timp, se vor judeca înaintea celorlalte (art. 125 alin.2 C.proc.civ.);

- instanţa se va pronunţa cu prioritate, atunci când este cazul, asupra excepţiilor de procedură şi a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii (art. 137 C.proc.civ.);

- în faţa primei instanţe, judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor. În acest scop, ei pot solicita înfăţişarea personală a părţilor, chiar dacă acestea sunt reprezentate. Dacă părţile se împacă, judecătorul va constata condiţiile împăcării în cuprinsul hotărârii pe care o va da. Dispoziţiile art. 273 sunt aplicabile (art. 131 C.proc.civ.);

- dacă nu s-au împăcat, părţile îşi vor susţine cererile şi vor administra probele ce le-au fost încuviinţate.

Preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamatului şi pe urmă pârâtului. În caz de trebuinţă, preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori, putându-l mărgini în timp de fiecare dată (art. 128 alin.2-3 C.proc.civ.). Ceilalţi membri ai completului sau părţile pot pune întrebări martorilor sau experţilor numai prin mijlocirea preşedintelui, care poate încuviinţa ca aceştia să pună întrebările direct (art. 130 C.proc.civ.).

Dacă procurorul participă la judecată va vorbi ultimul, cu excepţia cazului în care a pornit procesul, situaţia în care va avea primul cuvânt. Intervenientul principal, cel chemat în judecată conform art.57 C.proc.civ. şi cel arătat ca titular al dreptului, pentru că au poziţia de reclamanţi, vorbesc după reclamant. Chematul în garanţie va avea cuvântul după partea care l-a introdus în proces. Intervenientul accesoriu are cuvântul după partea în favoarea căreia a intervenit.

1 M.Tăbârcă, op.cit., p.467.

Page 46: Procedura Civila

46

- potrivit art.149 C.proc.civ., „instanţa va încuviinţa stenografierea dezbaterilor, în totul sau în parte, la cererea părţii. În acest caz se vor aplica dispoziţiile privitoare la experţi”.

- în cursul şedinţei de judecată grefierul va consemna în caietul de note: numărul dosarului, poziţia acestuia pe lista de şedinţă, susţinerile orale din timpul şedinţei, depunerile de cereri şi acte, măsurile dispuse de instanţă precum şi toate celelalte aspecte din desfăşurarea procesului. Notele vor fi vizate de preşedintele completului de judecată care, în prealabil, va verifica conţinutul acestora şi va urmări ataşarea listei de şedinţă la caietul de note. Caietul de note va fi numerotat şi sigila; acesta se va depune la arhiva instanţei unde se va păstra timp de 3 ani, socotiţi de la data ultimelor note înscrise. Dacă desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice, suportul înregistrării se va păstra, în arhiva instanţei, timp de 3 ani, socotiţi de la data efectuării ultimelor înregistrări (art.101 alin.15-18 din Regulament).

- când instanţa se va socoti lămurită, preşedintele va declara dezbaterile închise (art.150 C.proc.civ.) Dacă instanţa rămâne în pronunţare, preşedintele completului anunţă în şedinţă ziua şi eventual ora stabilită pentru pronunţarea rezultatului deliberării (art.101 alin.20 din Regulament). Potrivit art.146 C.proc.civ., părţile vor putea fi îndatorate, după închiderea dezbaterilor, să depună concluzii scrise sau prescurtări scrise, semnate de ele, a susţinerilor lor verbale. Părţile vor putea depune concluzii sau prescurtări scrise chiar fără a fi obligate. De asemenea, în cazul în care a respins cererea de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare, la cererea părţii, instanţa poate să amâne pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise (art.156 alin.2 C.proc.civ.). Dacă instanţa găseşte necesae noi lămuriri, pricina poate fi repusă pe rol (art.151 C.proc.civ.)1 Odată cu repunerea pe rol se va dispune şi citarea părţilor pentru termenul acordat, conform art.153 alin.2 pct.3 C.proc.civ. 2. Prima zi de înfăţişare Art,134 C.proc.civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca fiind termenul la care părţile legal citate, pot pune concluzii. Aşadar, prin două repere substanţiale, art.134 C.proc.civ. nu numai că delimitează „prima zi de înfăţişare” de un simplu termen de judecată, dar o şi configurează ca instituţie procesuală distinctă: părţile trebuie să fi fost citate; la această zi părţile pot pune concluzii. Prin urmare, prima zi de înfăţişare nu este primul termen de judecată dar, dacă sunt îndeplinite condiţiile arătate, primul termen de judecată poate fi prima zi de înfăţişare2

1 Această măsură poate fi dispusă numai până la pronunţarea hotărârii, după acest moment, chiar dacă judecătorii îşi dau seama că soluţia este greşită, cauza nu mai poate fi repusă pe rol. 2 I Deleanu, Tratat..., vol.I, op.cit., p.579. Nu poate fi considerată prima zi de înfăţişare termenul la care părţile nu au putut pune concluzii deoarece:

Page 47: Procedura Civila

47

Momentul procesual care este prima zi de înfăţişare este important pentru că la această dată atât pârâtul cât şi reclamantul pot să săvârşească anumite acte de procedură, sub sancţiunea, de regulă, a decăderii. Astfel:

• reclamantul are dreptul să ceară instanţei un nou termen pentru întregirea sau modificarea acţiunii, ori pentru a propune noi dovezi;

După această zi, modificarea acţiunii se mai poate face numai dacă pârâtul consimte şi numai în faţa primei instanţe. În cazul în care instanţa admite cererea reclamantului, astfel modificată, să fie comunicate pârâtului, pentru ca acesta să-şi poate organiza apărarea.

• pârâtul poate formula o cerere reconvenţională, caz în care reclamantul poate să solicite un nou termen pentru a depune întâmpinarea la cererea respectivă şi, de asemenea, poate să arate excepţiile ce le invocă şi să formuleze cereri pentru introducerea unor terţi în proces;

• ambele părţi pot propune probe dacă nu au făcut-o prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, după această dată părţile decad din dreptul de a le mai propune şi, de asemenea, la această dată, mai pot invoca nulităţile relative referitoare la cererea de chemare în judecată sau la necompetenţa relativă a instanţei. Art.132 alin 2 C.proc.civ. prevede cazurile în care cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da un nou termen, declaraţiile verbale făcute de reclamant în şedinţă urmând a fi menţionate în încheierea de şedinţă:

a. când sunt îndreptate greşelile materiale din cuprinsul cererii; b. când reclamantul măreşte sau micşorează câtimea obiectului

cererii; c. când solicită valoarea obiectului pierdut sau pierit; d. când înlocuieşte cererea în constatare printr-o cerere pentru

realizarea dreptului sau invers, respectându-se caracterul subsidiar al acţiunii în constatare. Aceste situaţii nu justifică o amânare pentru apărarea intereselor părţilor. În situaţia în care pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul face precizările menţionate de art.132 alin.2 şi procesul este în stare de judecată, instanţa va dispune amânarea judecăţii cauzei şi comunicarea către pârât a unie copii de pe încheierea de şedinţă. 3. Activitatea ulterioară şedinţei. Încheierile de şedinţă Dintre dosarele aflate pe rolul completului la un termen de judecată, unele sunt soluţionate, în altele judecata se amână. Dacă judecata s-a amânat, în termen de două zile grefierul va întocmi încheierea de şedinţă, conceptele de citare pentru termenul următor, adresele şi celelalte lucrări dispuse de instanţă, precum şi încheierile de amânare a pronunţării, iar partea introductivă a hotărârilor, în 3 zile de la terminarea şedinţei, cu excepţia situaţiilor în care legea impune termene mai scurte. Aceste termene pot fi depăşite, cu aprobarea şi în măsura stabilită de preşedintele instanţei, cu excepţia cazurilor - cauza s-a amânat pentru lipsă de apărare;

- cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată pârâtului; - pentru că faţă de obiectul cererii, completul de judecată nu era legal constituit

Page 48: Procedura Civila

48

urgente sau a celor pentru care legea prevede un termen mai scurt de exercitare a căilor de atac (art.105 din Regulament). Potrivit art.106 din Regulament, judecătorii sunt obligaţi să verifice efectuarea în termen a încheierilor şi a celorlalte lucrări întocmite de grefierul de şedinţă, restituindu-le pe cele necorespunzătoare cu îndrumările necesare pentru refacerea lor. După redactarea şi semnarea încheierilor, grefierii de şedinţă predau dosarele amânate arhivarului-registrator care semnează de primirea lor pe listele de şedinţă. Potrivit art.108 alin.1 din Regulament, cel mai târziu a IV-a zi după pronunţare, grefierul de şedinţă va preda dosarele judecătorilor, în vederea motivării hotărârilor, după ce, în prealabil, a întocmit partea introductivă a acestora. Aşa cum am precizat deja, în termen de 2 zile de la terminarea şedinţei de judecată grefierul trebuie să întocmească, pe baza celor consemnate în caietul de note, încheierea de şedinţă care se ataşează la dosar. Se întocmeşte câte o încheiere pentru fiecare termen de judecată, cu excepţia situaţiei în care în şedinţa ce au avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea, deoarece aceasta va cuprinde şi ceea ce s-a petrecut la acel termen. Dacă pronunţarea se amână, încheierea de dezbateri ţine loc de practicauă a hotărârii, făcând corp comun cu aceasta şi permiţând să se verifice dacă completul a fost legal constituit, dacă procedura de citare a fost legal îndeplinită, dacă părţile au fost prezente personal sau prin reprezentant, cum au pus concluzii etc. Lipsa acestei încheieri atrage casarea hotărârii1. În încheierea de şedinţă trebuie să se consemneze tot ce s-a petrecut la termenul de judecată. De aceea s-a spus că încheierea este un proces verbal al şedinţei, o oglindă scrisă a dezbaterii orale2. Potrivit art.255 alin.2 C.proc.civ., hotărârile date de instanţă în cursul judecăţii se numesc încheieri. Prin urmare, încheierea este tot o hotărâre, dar este o hotărâre dată pe parcursul judecăţii. Având această natură, încheierea va avea acelaşi cuprins ca şi hotărârea finală: practicaua, considerentele şi dispozitivul hotărârii, conform art.261 C.proc.civ. Întrucât sunt anterioare hotărârii finale, încheierile se numesc premergătoare. Ele vor fi date cu acelaşi număr de voturi ca şi hotărârile (art.268 alin.1 C.proc.civ.), şi vor fi semnate de judecători şi de grefier (art.147 C.proc.civ.). Neîndeplinirea acestei din urmă formalităţi atrage nulitatea încheierii3. Încheierile sunt de două feluri: preparatorii şi interlocutorii. Ceea ce le deosebeşte, nu este deci momentul la care sunt date, deoarece ambele premerg şi pregătesc hotărârea, ci faptul că încheierile interlocutorii – spre deosebire de cele preparatorii - leagă instanţa, neputând reveni asupra ceea ce a decis (art.268 alin.2 şi 3 C.proc.civ.). Soluţiile cuprinse în aceste încheieri lasă să se întrevadă rezultatul procesului sau rezolvă parţial un aspect al procesului. 1 V.M.Ciobanu, Tratat..., vol.II, p.112. 2 A. Hilsenrad, „Încheierea de şedinţă”, Legalitatea populară, nr.4/1955, p.349. 3 C.S.J., secţ.civ., dec.nr.387/1994, B.J./1994, p.108.

Page 49: Procedura Civila

49

Potrivit art.282 alin2 C.proc.civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul1, în afară de cazul când prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii2. Soluţia este valabilă şi pentru recurs (art.299 C.proc.civ.). Prin urmare, poate fi atacată separat cu apel numai încheierea de întrerupere a cursului judecăţii. Încheierea de suspendare nu poate fi atacată separat cu apel ci, în condiţiile art.2441 alin.1 C.proc.civ., numai cu recurs, cu excepţia încheierilor de suspendare pronunţate în recurs. O altă categorie o reprezintă încheierile premergătoare care nu pot fi niciodată atacate, legea prevăzând expres această soluţie (de ex.art.34 alin.1 C.proc.civ. dispune că încheierea prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea, ca şi aceea prin care s-a încuviinţat recuzarea, nu este supusă la nici o cale de atac).

3. Excepţiile procesuale Excepţiile procesuale reprezintă unul dintre mijloacele prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa din oficiu, invocă fără a pune în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale (privitoare la compunerea sau constituirea instanţei, competenţa acesteia ori la actele de procedură) sau lipsuri referitoare la dreptul material la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte, anularea ori respingerea cererii. Excepţiile procesuale pot fi clasificare în funcţie de 3 criterii: obiectul lor, efectul pe care tind să-l realizeze şi caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate.

I. În funcţie de obiectul lor, distingem: excepţii de procedură şi excepţii de fond. Potrivit art. 137 alin.1 C.proc.civ.: „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”. Textul citat nu cuprinde însă nici un criteriu pentru delimitarea excepţiilor de procedură de excepţiile de fond. În aceste condiţii, doctrina arată că:

a. prin intermediul excepţiilor de procedură se invocă anumite neregularităţi procedurale, deci au în vedere condiţiile formale ale judecăţii şi aparţin acestei categorii acele excepţii care au ca obiect: invocarea încălcării unor norme de competenţă (excepţia de necompetenţă); de compunere sau constituire a instanţei (excepţia de incompatibilitate, excepţia de recuzare etc.); a unor norme juridice privind condiţiile de îndeplinire a actelor de procedură, inclusiv termenele în care trebuie efectuate (excepţia lipsei de citare sau a citării nelegale, excepţia nulităţii 1 „Încheierea prin care instanţa a soluţionat o excepţie nu poate fi atacată cu apel decât oată cu fondul litigiului” – C.A.Bucureşti, secţ.a IV-a civ., dec.nr.275/1999, Culegere de practică judiciară în materie civilă/1999, p.224 2 „O situaţie posibilă de întrerupere a cursului justiţiei ar fi aceea în care un complet desemnat să soluţioneze o pricină decide prin încheiere că cererea trebuie soluţionată în altă compunere, iar preşedintele instanţei nu este de acord cu transferul la un alt complet sau dacă completul căruia i-a fost transferat dosarul ar reţine prin încheiere că primul complet era constituit potrivit legii şi că trebuia să soluţioneze cererea” – S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, notă la dec.nr.674/1987 a T.M.B., secţ.a III-a civ., R.R.D. nr.10/1987, pp.47-51

Page 50: Procedura Civila

50

cererii de chemare în judecată, excepţia de tardivitate etc.); procedura de judecată (excepţiile privitoare la taxele judiciare de timbru, excepţia de perimare etc.); luarea anumitor măsuri pentru buna desfăşurare a judecăţii şi preîntâmpinarea unor soluţii contradictorii ( conexitatea, litispendenţa);

b. excepţiile de fond sunt în strânsă legătură cu litigiul, mai precis, cu exerciţiul dreptului la acţiune. Astfel, în această categorie trebuie incluse excepţiile al căror obiect constă în invocarea unor lipsuri privind condiţiile exercitării dreptului la acţiune, dar şi acele excepţii care intrinsec sunt legate de elementele dreptului la acţiune, precum: excepţia de prematuritate a cererii; excepţia lipsei de interes; excepţia lipsei de calitate procesuală; excepţia lipsei capacităţii procesuale; excepţia de prescriptibilitate a acţiunii; excepţia puterii de lucru judecat; excepţia privind caracterul subsidiar al cererii în constatare faţă de cererea în realizare; excepţia de inadmisibilitate a exercitării recursului împotriva hotărârilor irevocabile etc.

II. În funcţie de efectul spre care tind, distingem: excepţii dilatorii şi excepţii peremptorii (dirimante).

a. excepţiile dilatorii tind la întârzierea/amânrea judecăţii pe fond: amânarea judecăţii (ca urmare a excepţiei de incompatibilitate, de recuzare, de abţinere sau a excepţiilor privind compunerea sau constituirea greşită a instanţei etc.); trimiterea dosarului la o altă instanţă sau transferul dosarului de la un complet la altul (prin admiterea excepţiei de litispendenţă, excepţiei de conexitate etc.); refacerea unor acte de procedură (prin admiterea excepţiei nulităţii actelor de procedură în temeiul art.105 alin.2 C.proc.civ.); transferul dosarului de la un complet de judecată la altul; declinarea competenţei (prin admiterea excepţiei de necompetenţă); disjungerea (judecarea separată de cererea principală a cererii reconvenţionale formulate peste termenul prevăzut de lege) etc.;

b. excepţiile peremptorii tind la împiedicarea/stingerea judecăţii pe fond: anularea/nulitatea acţiunii în baza admiterii excepţiei: lipsei dovezii calităţii de reprezentant, lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu, de netimbrare sau de insuficientă timbrare, lipsei semnăturii părţii; nulitatea acţiunii în baza admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă; respingerea cererii ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; stingerea procesului (prin admiterea excepţiei de perimare etc.); respingerea cererii ca prematură (admiterea excepţiei de prematuritate); respingerea acţiunii ca fiind lipsită de interes (admiterea excepţiei lipsei de interes); respingerea acţiunii ca fiind prescrisă (admiterea excepţiei de prescriptibilitate) etc.

III. După caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normei juridice încălcate: excepţii absolute şi excepţii relative

a. excepţiile absolute privesc încălcarea unor norme juridice imperative (de ordine publică);

b. excepţiile relative privesc încălcarea unor norme juridice dispozitive (de ordine privată). Excepţiile absolute pot fi invocate de orice parte interesată, de procurori sau de instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii, deci chiar direct în apel sau recurs. Observaţie: potrivit art.162 C.proc.civ., excepţiile absolute pot fi ridicate direct în recurs numai dacă rezolvarea lor nu ar

Page 51: Procedura Civila

51

presupune o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, mai precis, administrarea altor probe noi decât înscrisurile. Excepţiile relative pot fi invocate numai de partea interesată şi numai într-un anumit termen (prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a se pune concluzii pe fond). În legătură cu soluţionarea excepţiilor procesuale, trebuie verificat, mai întâi, dacă excepţia este absolută sau relativă, pentru a stabili cine o poate invoca şi în ce termen. De regulă, primul care invocă excepţii este pârâtul. Potrivit art.115 C.proc.civ., întâmpinarea va cuprinde „excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea reclamantului”, iar art.118 alin.2 C.proc.civ. prevede că pârâul este obligat să invoce excepţiile relative prin întâmpinare, sub sancţiunea decăderii. Dacă la prima zi de înfăţişare reclamantul solicită un termen pentru întregirea sau modificarea cererii în temeiul art.132 C.proc.civ., pârâtul poate reformula/răspunde printr-o întâmpinare, arătând şi excepţiile procesuale incidente acţiunii modificate. Dacă pârâtul formulează cerere reconvenţională, reclamantul poate solicita un termen pentru depunerea întâmpinării, prin care v-a indica şi eventualele excepţii procesuale referitoare la cererea reconvenţională. Conform art.136 C.proc.civ., excepţiile relative neinvocate în termen nu vor mai putea fi ridicate în cursul judecăţii. Sancţiunea: decăderea părţii interesate din dreptul de a mai invoca ulterior respectiva excepţie relativă . Când excepţiile au ca obiect invocarea unor neregularităţi săvârşite în timpul litigiului pot fi ridicate de partea interesată cel mai târziu la prima zi de înfăţişare ce a urmat neregularităţii şi anterior punerii concluziilor pe fond, când se invocă o excepţie relativă sub sancţiunea decăderii (art.108 alin.3 C.proc.civ.), respectiv în orice stadiu al procesului, când se invocă o excepţie absolută. Conform art.108 alin.1 C.proc.civ., instanţa poate invoca din oficiu excepţiile absolute, în orice stadiu al judecăţii. Orice excepţie trebuie pusă obligatoriu în discuţia părţilor, pentru a se asigura respectarea principiului contradictoriaităţii şi abia după aceea instanţa se va pronunţa asupra acesteia. În virtutea rolului activ instanţa poate atrage atenţia părţii interesate că este îndreptăţită să invoce o excepţie relativă, dar numai atunci când aceasta nu este asistată/reprezentată de avocat, licenţiat sau doctor în drept (art.68 alin.5 C.proc.civ)1. Excepţiile absolute pot fi invocate şi de procurori, când participă la judecată. De asemenea, procurorul poate să pună concluziile sale în privinţa excepţiilor relative ridicate de părţi. Potrivit art.137 alin.1 C.proc.civ., instanţa trebuie să se pronunţe în primul rând asupra excepţiilor de procedură şi asupra excepţiilor de fond care fac inutilă cercetarea în fond a pricinii. Când excepţia este invocată în cursul judecării fondului litigiului, instanţa va soluţiona mai întâi excepţia procesuală, iar apoi, dacă va mai fi cazul, va cerceta fondul litigiului. 1 Oricum, neexistând vreo obligativitate în sarcina instanţei atunci când aceasta nu atenţionează partea, iar nici aceasta nu invoca de la sine vreo excepţie relativă, nu se poate solicita prin intermediul căii de atac anularea hotărârii din această cauză

Page 52: Procedura Civila

52

Art.137 alin.2 C.proc.civ. prevede că excepţiile nu vor putea fi unite cu fondul decât dacă pentru judecarea lor este nevoie să se administreze probe legate de soluţionarea în fond a pricinii (de regulă, probe comune rezolvării atât a fondului – în tot sau în parte – cât şi a excepţiei). Însă unirea excepţiei cu fondul nu este obligatorie pentru instanţă, chiar dacă ar fi îndeplinită condiţia aceasta. În acest caz, probele în baza cărora s-a soluţionat excepţia şi care au legătură cu fondul cauzei, rămân câştigate judecăţii, administrându-se apoi doar restul probelor. Dacă se invocă, simultan, mai multe excepţii procesuale, ordinea de soluţionare a acestora se deduce din caracterul şi efectele produse de ele. În primul rând se soluţionează excepţiile privind învestirea instanţei, în următoarea ordine:

1. excepţia de netimbrare sau de insuficientă timbrare; 2. excepţia de necompetenţă; 3. excepţiile privind compunerea sau constituirea instanţei; 4. excepţia privind lipsa procedurii prealabile şi obligatorii; 5. excepţia puterii de lucru judecat; 6. excepţia de prescriptibilitate etc.

Soluţii: • când instanţa consideră excepţia întemeiată, o va admite

pronunţând: - o încheiere, când decide amânarea judecăţii; - o hotărâre, când se dezînvesteşte de soluţionarea litigiului pe

fond, respectiv respinge/anulează cererea/ îşi declină comptenţa • când excepţia se respinge ca neîntemeiată, instanţa va pronunţa

o încheiere interlocutorie şi va continua soluţionarea cauzei pe fond. Încheierea de admitere/respingere a excepţiei poate fi atacată numai odată cu hotărârea de fond cu excepţia cazului când legea dispune altfel1. Hotărârea prin care s-a admis excepţia are acelaşi regim juridic ca şi hotărârea ce ar fi urmat să se pronunţe pe fond, cu excepţia cazului când legea dispune altfel2. 5. Probele A. Definirea noţiunii de probă În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit, fie rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă. În sens restrâns, prin probă se înţelege pe de o parte, mijlocul de probă prin care se poate dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care, odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt material, determinant pentru soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere se distinge între fapte principale, care trebuie dovedite, si fapte probatorii. 1 Potrivit art.34 C.proc.civ., încheierea prin care s-a admis/respins excepţia de abţinere sau cea prin care s-a admis excepţia de recuzare nu este supusă nici unei căi de atac. 2 Potrivit art.253 alin.2 C.proc.civ, hotărârea prin care s-a admis excepţia de perimare nu este supusă apelului, ci poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunţare

Page 53: Procedura Civila

53

În mod obişnuit noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă, mijloacele de probă fiind înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului.

B. Obiectul şi sarcina probei Obiectul probei îl reprezintă faptele juridice în sens larg care au creat, modificat sau stins raportul juridic dedus judecăţii ori care au determinat ineficienţa acestui raport, astfel încât se solicită anularea sau constatarea nulităţii, rezoluţiunea, rezilierea sa. Sarcina probei revine, potrivit art.1169 C.civ., celui care face o propunere înaintea judecăţii deoarece trebuie să o dovedească. Întrucât reclamantul este cel care sesizează instanţa, lui îi revine sarcina de a-şi dovedi pretenţia dedusă judecăţii. Din momentul în care reclamantul a făcut această dovadă, pârâtul, dacă doreşte să obţină respingerea cererii reclamantului, trebuie ă administreze şi ei dovezi din care să rezulte netemeinicia pretenţiilor adversarului. Prin urmare, şi pârâtul are sarcina de a proba ceea ce afirmă, dar obligaţia lui este subsidiară faţă de cea a reclamantului. Primul care are sarcina probei este reclamantul.

Reguli comune referitoare la admisibilitatea, administrarea şi aprecierea probelor În privinţa admisibilităţii probelor există anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească orice mijloc de probă:

a. proba să fie legală, adică să nu fie oprită de legea materială sau de cea procesuală;

b. proba să fie verosimilă, să tindă la dovedirea unor fapte reale, posibile, demne de a fi crezute, să nu contrazică legile naturii;

c. proba să fie pertinentă, adică să aibă legătură cu obiectul procesului;

d. proba să fie concludentă, să ducă la rezolvarea cauzei respective. Administrarea probelor cunoaşte trei etape:

I. propunerea probelor – în principiu, probele se propun în faza iniţială a procesului;

II. administrarea propriu-zisă a probelor – dacă legea nu dispune altfel, administrarea se face în faţa instanţei de judecată, în ordinea dispusă de aceasta;

III. aprecierea probelor – reprezintă procesul mintal al judecătorului cauzei, efectuat pentru a determina forţa probantă şi valoarea fiecărei probe în parte, dar şi a tuturor dovezilor în ansamblu. Judecătorul analizează probele administrate în cauză şi pronunţă soluţia în baza acestora, în raport de intima sa convingere, dar şi de eventualele limitări legale ale unor mijloace de probă.

C. Asigurarea probelor

Page 54: Procedura Civila

54

Potrivit art.235 C.proc.civ., „oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor lucruri, mişcătoare sau nemişcătoare, ori să dobândească recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, va putea cere administrarea acestor dovezi dacă este primejdie ca ele să dispară sau să fie greu de administrat în viitor”. Cererea de asigurare a probelor poate fi făcută chiar dacă nu este primejdie în întârziere, dar, în acest caz, numai cu consimţământul celui ce urmează a fi chemat în instanţă pentru asigurarea dovezii (art.235 alin.2 C.proc.civ.). În cerere, partea va arăta dovezile a căror administrare o solicită, faptele ce voieşte să dovedească, precum şi starea de urgenţă care impune asigurarea sau faptul că pârâtul din cererea de asigurare este de acord. Asigurarea probelor se poate cere pe cale principală, deci înainte de a exista judecata asupra fondului, sau pe cale incidentală, în timpul judecăţii dacă nu s–a ajuns la momentul administrării probelor. În cazul în care asigurarea se face pe calea principală competenţa aparţine judecătoriei în raza căreia se află martorul sau obiectul cercetării, iar dacă se face pe cale incidentală instanţa care judecă procesul (art.236 alin.1 C.proc.civ.). Procedura de soluţionare:

- se judecă în camera de consiliu cu sau fără citarea părţilor; - instanţa pronunţă o încheiere; - dacă cererea se admite, se dispune administrarea dovezii de

îndată sau la un termen ulterior, fixat prin aceea încheiere; - când asigurarea este solicitată pe cale principală, încheierea

poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile; termenul de recurs curge fie de la pronunţare, fie de la comunicare, după cum încheierea este dată cu sau fără citarea părţilor;

- când asigurarea este solicitată pe cale incidentală, încheierea se poate ataca numai odată cu hotărârea dată asupra fondului.

6. Incidente procedurale ce pot să apară în cursul judecăţii A. Suspendarea judecăţii

Prin suspendarea judecăţii se înţelege întreruperea cursului procesului ca urmare a voinţei părţilor sau a apariţiei unor împrejurări independente de voinţa acestora, părţile găsindu-se în imposibilitatea fizică sau juridică de a se prezenta la judecată. Cazurile principale de suspendare sunt grupate în art.242-244 C.proc.civ., însă există şi cazuri de suspendare prevăzute în alte articole ale altor coduri sau în alte acte normative. Clasificarea cazurilor de suspendare a judecăţii:

1. cazuri de suspendare voluntară a judecăţii; 2. cazuri de suspendare legală a judecăţii

Încheierea de suspendare a judecăţii nu dezînvesteşte instanţa ce o pronunţă de soluţionarea cauzei, însă, litigiul rămâne în nelucrare, iar eventualele acte de procedură efectuate pe parcursul suspendării sunt anulabile, sancţiunea putând fii invocată doar de beneficiarul suspendării.

Page 55: Procedura Civila

55

B. Perimarea

Sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării cerinţei de a exista continuitate între actele procedurale este perimarea, care constă în stingerea procesului în faza în care se găseşte. Pentru a interveni perimarea, trebuie îndeplinite cumulativ 3 condiţii:

1. învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în primă instanţă sau într-o cale de atac;

2. rămânerea pricinii în prelucrare timp de 1 an în materie civilă şi timp de 6 luni în materie comercială;

3. lăsarea pricinii în prelucrare să se datoreze culpei părţii. Perimarea operează de drept, prin simpla împlinire a termenului de perimare.

Trebuie însă ca perimarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească, care să declare stins procesul în faza în care se află, fiind necesară verificarea condiţiilor pentru ca sancţiunea să opereze, în contradictoriu. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor Codul de procedură civilă instituie 3 categorii de acte procesuale de dispoziţie:

1. desistarea (renunţarea reclamantului); 2. achiesarea; 3. tranzacţia judiciară.

Desistarea prezintă 2 forme: renunţarea la judecată (art.246 C.proc.civ.) şi renunţarea la dreptul subiectiv pretins (art.247 C.proc.civ.).. Achiesarea se prezintă şi ea sub 2 forme: achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului1 şi achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărârea de primă instanţă2. Tranzacţia judiciară este contractul prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui proces, prin concesii reciproce, constând în renunţările reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.

Secţiunea 3 – Etapa deliberării şi pronunţării hotărârii

Potrivit art.150 C.proc.civ, după rezolvarea tuturor aspectelor procesuale: dezbateri orale şi contradictorii, soluţionarea excepţiilor neunite cu fondul, administrarea probelor şi luarea concluziilor părţilor, preşedintele va declara dezbaterile închise, iar judecătorii ce alcătuiesc

1 Actul procesual de dispoziţie prin care pârâtul renunţă la mijloacele pe care legea i le conferă pentru a se apăra, recunoscând total sau parţial pretenţiile reclamantului. 2 Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre constă în faptul că partea care a pierdut procesul în faţa unei instanţe de fond, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac împotriva acelei hotărâri sau, deşi a declarat deja calea de atac, o retrage.

Page 56: Procedura Civila

56

completul de judecată purced la deliberare, în vederea pronunţării hotărârii. Rezultatul deliberării se consemnează succint în minută. După redactarea minutei, unul dintre judecători va trece în condica de şedinţă datele esenţiale din minută şi numele judecătorului care va redacta hotărârea. După aceste operaţiuni, preşedintele completului pronunţă soluţia în numele legii, în şedinţă publică, indiferent dacă părţile sunt sau nu prezente. Din acest moment, instanţa se dezînvesteşte de soluţionarea respectivului proces. Hotărârea se comunică în copie tuturor părţilor, precum şi procurorului, când acesta participă la judecată.

CAPITOLUL II – CĂILE DE ATAC

Secţiunea 1 – Consideraţii introductive

Page 57: Procedura Civila

57

Căile de atac în dreptul procesual civil reprezintă mijloacele

procesuale prin intermediul cărora hotărârile pronunţate de către instanţele de fond sunt controlate de instanţe superioare pentru a se permite îndreptarea erorilor săvârşite de către judecătorii primei instanţe.

Acest neajuns, al erorilor judecătorilor, a fost înlăturat prin instituirea căilor de atac, prin acestea putându-se desfiinţa soluţiile nelegale şi netemeinice ce nu sunt conforme cu adevărul juridic. Prin urmare, aceste instrumente reprezintă un baraj puternic al legalităţii împotriva arbitrariului judecătoresc1.

Căile de atac sunt incluse în acţiunea civilă alături de celelalte mijloace procesuale ce urmăresc protecţia dreptului subiectiv ori a altor interese realizabile doar pe calea justiţiei2.

1. Clasificarea căilor de atac.

Căile de atac cunosc multiple clasificări3. a. În funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în: • căi de atac ordinare; • căi de atac extraordinare. Căile de atac ordinare sunt acelea care pot fi exercitate de către

orice parte din proces (evident de către partea nemulţumită) fără a fi necesare a fi îndeplinite condiţii speciale4.

Căile de atac extraordinare sunt acelea care pot fi folosite numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege5.

Importanţa acestei clasificări rezidă în următoarele6: - pe durata termenului în care poate fi exercitată calea de atac

ordinară şi pe timpul judecării acesteia executarea silită a hotărârii este

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p. 321. 2 Ibidem. 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, T.U.B., 1981, p. 17-18 (citat în continuare Tratat); Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 319-321(citat în continuare Tratat II); I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo-Sat, Ed. a III-a, vol. II, p. 126-128.; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 5-8. 4 Potrivit Codului de procedură civilă, singura cale de atac ordinară este apelul. Totuşi, în situaţia prevăzută de art. 3041 C.proc.civ., conform căruia recursul declarat împotriva unei hotărâri nesusceptibile de a fi apelată nu se limitează la motivele de casare prevăzute de art. 304 C.proc.civ., şi această cale de atac poate fi considerată ordinară deşi Codul califică întreg recursul ca fiind o cale extraordinară de atac 5 Căile extraordinare de atac prevăzute de Codul de procedură civilă sunt recursul, contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii. Până la modificarea codului prin O.U.G. nr.58/2003 se încadra aici şi recursul în interesul legii şi recursul în anulare. Acesta din urmă nu mai există, iar recursul în interesul legii a fost scos de sub titulatura căilor extraordinare de atac pentru că nu afecta hotărârea atacată şi nu avea efecte utile pentru părţi. De altfel, chiar înainte de modificare, potrivit unei opinii – I. Deleanu, V. Deleanu, Hotărârea judecătorească, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, p. 145; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Servo-Sat, Arad, 2001, p. 62 – recursul în interesul legii nu poate fi clasificat ca o cale extraordinară de atac deoarece ceea ce se atacă este o problemă de drept pentru a se asigura practica unitară a instanţelor judecătoreşti. 6 I. Stoenescu, Corelaţia între acţiune şi căile de atac şi între unele căi de atac şi procesul civil, A.U.B., nr.1/1972, p. 94-95; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.394.

Page 58: Procedura Civila

58

suspendată, pe când exercitarea căilor de atac extraordinare nu au, în principiu, efect suspensiv;

- nu se poate recurge la o cale de atac extraordinară atât timp cât este posibilă exercitarea unei căi ordinare de atac;

- în unele situaţii, când partea interesată putea să invoce motivul respectiv prin intermediul căii de atac ordinare, dar nu a făcut-o, calea de atac extraordinară devine inadmisibilă1.

b. în funcţie de instanţa competentă să soluţioneze calea de atac, clasificarea căilor de atac se face în:

• căi de atac de reformare (apelul, recursul); • căi de atac de retractare (contestaţia în anulare, revizuirea). Căile de atac de reformare sunt acelea care se soluţionează de o

instanţă superioară celei care a pronunţat hotărârea, prin ele realizându-se controlul judiciar.

Căile de atac de retractare sunt cele care se adresează chiar instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, pentru ca, în temeiul motivelor invocate, să-şi retragă hotărârea şi să pronunţe alta2.

c. în funcţie de faptul dacă provoacă sau nu o nouă judecată în fond, căile de atac se împart în:

• căi de atac devolutive (apelul); • căi de atac nedevolutive (recursul). Căile de atac devolutive sunt acelea care, în limitele cererilor

formulate în primă instanţă şi a ceea ce se atacă, provoacă o nouă judecată în fond, fiind posibilă readministrarea probelor de la prima instanţă şi administrarea oricăror probe noi.

Căile de atac nedevolutive realizează un control asupra hotărârii atacate fără posibilitatea de a se administra, în principiu, probe noi3 şi fără a avea loc o nouă judecată.

În ceea ce priveşte căile extraordinare de atac (contestaţia în anulare şi revizuirea) ele nu se includ în categoria căilor devolutive, deşi uneori duc la o judecată în fond, dar în alte condiţii decât prima judecată4.

d. în funcţie de faptul dacă părţile au acces neîngrădit la exercitarea căilor de atac, acestea pot fi:

1 Dacă a expirat termenul de apel, hotărârea primei instanţe devine nu numai definitivă ci şi irevocabilă (art. 377 C.proc.civ.), astfel încât nu va mai putea fi atacată cu recurs. 2 Excepţia în acest caz o constituie revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, dacă hotărârile provin de la aceeaşi instanţă sau de la instanţe situate în circumscripţia teritorială a unei singure instanţe (ierarhic superioară) caz în care competentă este instanţa ierarhic superioară iar dacă hotărârile provin de la instanţe situate în circumscripţii teritoriale diferite, competenţa aparţine unei instanţe ierarhic superioară primei instanţe care a pronunţat hotărârea; numai în cazul în care cea de-a doua hotărâre potrivnică a fost pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este o cale de retractare deoarece va fi judecată de către instanţa supremă care îşi va anula hotărârea – G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p.396. 3 Art. 305 C.proc.civ. lasă posibilitatea de administrare a înscrisurilor noi în căile de atac – I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.146. Dacă recursul este exercitat în condiţiile art.3041 C.proc.civ. atunci are caracter devolutiv. Potrivit unei opinii – Dreptul nr. 8/1995 (P. Perju) – interpretarea art.312 alin. 4 C.proc.civ. potrivit căruia în caz de casare curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, se va face în sensul în care instanţele vor reaprecia probele administrate şi nu dreptul de readministrare a lor sau de administrare. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p. 320.

Page 59: Procedura Civila

59

• căi de atac comune (apelul, recursul, contestaţia în anulare, revizuirea);

• căi de atac speciale (recursul în interesul legii). Căile de atac sunt comune pentru că pot fi exercitate de oricare

dintre părţi şi sunt speciale pentru că posibilitatea exercitării lor aparţine altor subiecte decât părţilor.

În literatura de specialitate au fost propuse şi alte criterii de clasificare a căilor de atac. Astfel:

- într-o opinie1, se recomandă trei noi criterii: plecând de la constatarea că orice cale de atac tinde a repune în discuţie un lucru greşit judecat se distinge între greşeala de judecată în drept şi greşeala de judecată în fapt şi între greşeala de judecată cu privire la fondul pretenţiei şi greşeala de judecată cu privire la formă; căi de atac de anulare şi căi de atac de „reformare”, instanţa sesizată cu o cale de atac de anulare nu poate decât să anuleze sau să refuze anularea hotărârii atacate în timp ce în cazul căilor de atac de reformare se rejudecă pricina; în funcţie de caracterul ierarhic al căilor de atac se delimitează apelul şi recursul de celelalte căi de atac; plecând de la constatarea că, în practică, apelul şi recursul sunt cele mai des folosite, căile de atac sunt structurate în generale (apelul şi recursul) şi speciale (celelalte căi de atac).

- potrivit unei alte opinii2 se adaugă încă o clasificare a căilor de atac în funcţie de faptul dacă termenul prevăzut pentru exercitarea căii de atac şi exercitarea înseşi a căii suspendă sau nu executarea hotărârii atacate, căile de atac fiind suspensive de executare de drept (apelul) sau, în general, nesuspensive de executare (recursul, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii).

Alături de căile de atac reglementate de Codul de procedură civilă există şi alte modalităţi de contestare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute de legi speciale grupate astfel3:

- căi de atac prevăzute de Legea nr.61/1991; - căi de atac prevăzute de OUG nr.26/1997; - căi de atac prin care se exercită controlul asupra hotărârilor unor

organe cu activitate jurisdicţională şi care se rezolvă de alte organe decât instanţele judecătoreşti (plângerea adresată Ministerului Finanţelor împotriva deciziei Direcţiei generale a finanţelor publice).

1 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 397-398. 2 I. Deleanu, op. cit., p. 63. Această clasificare are în vedere numai hotărârile care sunt susceptibile de executare silită. Apelul este, în principiu suspensiv de executare, cu excepţia hotărârilor care se bucură de executare vremelnică, de drept sau judecătorească, însă instanţa poate suspenda executarea vremelnică, conform art. 280 C.proc.civ. Recursul este, de regulă nesuspensiv de executare, cu excepţia cauzelor care au ca obiect strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări având o aşezare fixă, precum şi în cazurile prevăzute de lege. Instanţa de recurs poate dispune suspendarea executării hotărârii recurate, la cerere, motivat, şi în alte cazuri, dar numai cu depunerea unei cauţiuni (art. 300 alin. 1 şi 2 C.proc.civ.). Contestaţia în anulare şi revizuirea nu suspendă executarea hotărârii, însă instanţa poate dispune, la cerere, motivat şi cu depunerea unei cauţiuni, suspendarea în condiţiile art. 7231 C.proc.civ. (art.3191 şi 325 C.proc.civ.). 3 I. Deleanu, op. cit., p. 63.

Page 60: Procedura Civila

60

Indiferent de modul de clasificare a căilor de atac trebuie reţinută regula legalităţii lor ceea ce înseamnă că împotriva hotărârilor pot fi exercitate numai căile de atac prevăzute de lege1.

2. Reguli comune pentru exercitarea căilor de atac.

Exercitarea căilor de atac este supusă, în general, unor anumite

reguli care le guvernează aplicabilitatea2: 1. Existenţa unei hotărâri judecătoreşti pe care legea să o declare

susceptibilă de a fi atacată. Pentru ca o hotărâre să poată fi atacată trebuie ca legea să o declare susceptibilă de exerciţiul căilor de atac sau cel puţin a unora dintre acestea . Regula este că orice hotărâre judecătorească poate fi atacată prin intermediul căilor de atac ordinare, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, în timp ce căile extraordinare de atac pot fi exercitate numai împotriva hotărârilor stabilite prin lege. De asemenea, exercitarea căilor de atac presupune existenţa unei hotărâri judecătoreşti despre care partea interesată afirmă că ar conţine greşeli sau o injustiţie.

2. Manifestarea de voinţă a unei părţi în sensul exercitării unei căi de atac. Prin această regulă se dă glas principiului disponibilităţii prin aceea că folosirea căilor de atac reprezintă o facultate recunoscută de lege părţilor interesate de care acestea se pot folosi sau nu. Totodată, instanţa nu se poate sesiza din oficiu pentru a soluţiona calea de atac.

3. O altă regulă este legalitatea căii de atac3. O hotărâre judecătorească este supusă căilor de atac stabilite de lege4. Aceasta este o regulă care îşi are izvorul în art.129 din Constituţie conform căruia părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii.

4. Actualitatea căilor de atac5. Părţile interesate şi Ministerul Public au la dispoziţie toate căile de atac prevăzute de lege la momentul pronunţării hotărârii atacate. Partea nu poate fi lipsită de calea de atac recunoscută de lege la momentul pronunţării hotărârii. Calea de atac este o calitate imanentă hotărârii însăşi6. Deci, căile de atac sunt determinate de legea în vigoare în momentul pronunţării hotărârii care se atacă7.

5. Ierarhia căilor de atac. Nu se poate recurge la o cale extraordinară de atac atât timp cât este posibilă exercitarea căii ordinare

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 200; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat II, p.7. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p. 298. 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat, p. 17. 4 Menţionarea, din greşeală, în dispozitivul hotărârii a posibilităţii folosirii unei căi de atac pe care legea nu o prevede nu creează părţii dreptul de a formula calea de atac respectivă, deoarece căile de atac sunt stabilite de lege şi nu de către instanţa de judecată. În acelaşi sens, calea de atac prevăzută de lege va putea fi exercitată chiar şi în ipoteza în care ea nu a fost menţionată în dispozitivul hotărârii. Totodată, art.84 C.proc.civ. prevede că cererea de chemare în judecată sau exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită. Menţiunea greşită făcută într-o hotărâre precum că aceasta ar fi definitivă nu poate răpi părţii dreptul la calea de atac pe care i-l oferă legea – C. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1240 din 25 martie 1949, J. N., nr. 1/1950, p. 88. 5 I. Deleanu, op. cit., p. 64. 6 P. Roubier, Les conflicts de lois dans le temps, 2e ed., Paris, 1960, t. I, nr. 105, p. 564. 7 C. Supr., secţ. civ., dec. nr. 703 din 10 iunie 1949, J. N., nr. 5-6, 1949, p. 611; C. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1234 din 17 noiembrie 1948, J. N., nr. 1-2, 1949, p. 202.

Page 61: Procedura Civila

61

de atac, aceste mijloace juridice trebuie utilizate într-o anumită ordine în conformitate cu natura şi scopul lor1. O consecinţă logică a acestei reguli este şi faptul că nu se pot exercita concomitent, împotriva aceleaşi hotărâri, o cale ordinară de atac şi una extraordinară.

6. Unicitatea dreptului de a folosi o cale de atac. Dreptul de a folosi o cale de atac este unic, epuizându-se doar prin folosirea lui. Doar prin exercitarea căii de atac o singură dată se poate asigura autoritatea lucrului judecat şi se poate preveni pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii. Această regulă nu se aplică în cazul căilor extraordinare de atac care se pot exercita pe rând, de mai multe ori împotriva aceleaşi hotărâri, în limitele termenului şi pentru alte motive decât acelea invocate anterior.

Secţiunea 2 – Apelul

1. Definiţie. Apelul este o cale de atac comună, ordinară, de reformare,

devolutivă şi suspensivă de executare; reprezintă acea cale de atac obişnuită prin care partea interesată sau procurorul poate invoca nemulţumiri de hotărârea dată de către prima instanţă2.

2. Formele apelului. Se consideră, în doctrină3, că apelul poate îmbrăca mai multe

forme, după cum urmează: - apelul principal (formulat de către partea nemulţumită de

sentinţă); - apelul incident (exercitat de către intimat împotriva părţii cu

interese contrarii care a formulat apelul principal); - apelul provocat (declarat de către intimatul din apelul principal

împotriva unui alt intimat sau a unei persoane care a figurat în primă instanţă şi care nu este parte în apelul principal);

3. Obiectul apelului.

Conform dispoziţiilor art. 282 alin. 1 C.proc.civ., hotărârile date în

primă instanţă de către judecătorii şi tribunale sunt supuse apelului4. Conform art. 2821 alin. 1 C.proc.civ., nu sunt supuse apelului

hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale 1 Nu există o succesiune între căile extraordinare de atac, ele putându-se exercita în orice ordine – I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.151. 2 V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs Selectiv. Teste grilă, Ed. All Beck, Bucureşti, ediţia a III-a, 2005, p. 330, 3 M. Tăbârcă, op. cit., p. 13, conform O.U.G. nr. 138/2000, aprobată prin Legea nr. 219/2005. 4 Nu se poate face apel împotriva încheierilor premergătoare decât odată cu fondul, în afară de cazul în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii (art. 282 alin. 2 C.proc.civ.). Coroborând dispoziţiile art. 282 alin. 2 cu cele ale art. 299 C.proc.civ., deducem că există şi hotărâri care se dau fără drept de apel pe care legea le declară fără drept de apel (art. 247, 273 C.proc.civ.) sau susceptibile doar de a fi recurate (art. 22, 253, 366 C.proc.civ.).

Page 62: Procedura Civila

62

principală privind pensii de întreţinere, litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard de lei inclusiv, atât în materie civilă, cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precum şi cele referitoare la înregistrările în registrele civile, luarea măsurilor asigurătorii şi în alte cazuri prevăzute de lege1.

Prin urmare, obiectul apelului îl poate constitui hotărârile pronunţate în primă instanţă s-au încheierile prin care s-a întrerupt judecata în primă instanţă.

4. Subiectele apelului

În principiu, pot fi părţi în apel doar persoanele care au participat la

judecarea pricinii în fond deoarece hotărârea are efecte numai faţă de acestea. Doar în mod excepţional legea recunoaşte legitimitate procesuală activă şi altor persoane. De asemenea, art. 283 C.proc.civ. dispune că partea care a renunţat expres la apel nu mai poate exercita o astfel de cale de atac împotriva hotărârii pronunţate.

A. Părţile din proces

Reclamantul şi pârâtul care şi-au disputat un drept în faţa primei

instanţe au posibilitatea să se plângă împotriva hotărârii pe calea apelului2. Au calitatea de părţi şi succesorii în drepturi ai părţilor precum şi persoanele sau organele cărora legea le recunoaşte legitimitate procesuală activă, alături de titularii drepturilor. Au calitatea de a uza de calea de atac a apelului şi terţii care au intervenit în cauză în timpul judecăţii în primă instanţă din proprie iniţiativă sau din iniţiativa părţilor3.

B. Persoanele care nu au luat parte la judecata fondului

Terţii care nu au fost părţi în proces, nu au dreptul de a face apel

chiar dacă ar justifica un interes. Excepţional, se recunoaşte acest drept unor persoane care nu au luat parte la judecata fondului în următoarele situaţii:

- dobânditorului cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii de fond şi înainte de expirarea termenului de apel;

- creditorului chirografar, conform art. 974 C. civ., pe calea acţiunii oblice, subrogându-se în numele debitorului, sau cu excepţia cauzelor cu caracter strict personal. 1 Exemple de hotărâri nesusceptibile de a fi atacate cu apel sunt: regulatorul de competenţă (art. 22 C.proc.civ.), hotărârea de declinare a competenţei (art. 158 alin. 3 C.proc.civ.), hotărârea de constatare a perimării (art. 253 alin. 2 C.proc.civ.), hotărârile pronunţate în materie de contencios administrativ (art. 14, 15, 20 din Legea nr. 554/2004) etc. 2 Oricare dintre părţi poate exercita calea de atac a apelului chiar dacă nu a fost legal citată. 3 Pe lângă justificarea calităţii procesuale, trebuie ca cel care face apel să justifice şi interesul de a ataca hotărârea. Apelul nu trebuie exercitat personal ci se poate face şi prin reprezentant convenţional.

Page 63: Procedura Civila

63

C. Procurorul

Conform art. 129 din Constituţie, Ministerul Public poate exercita, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Art. 45 alin. 5 C.proc.civ. acordă posibilitatea procurorilor de a exercita căile de atac împotriva oricăror hotărâri1.

5. Sesizarea instanţei de apel A. Instanţa competentă Potrivit art. 2 pct. 2, art. 3 pct. 2 şi art. 282 C.proc.civ. judecarea

apelului este de competenţa tribunalului dacă se atacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă de judecătorie şi de curtea de apel dacă se atacă o hotărâre pronunţată în primă instanţă de tribunal.

B. Termenul de apel Potrivit art. 284 alin. 1 C.proc.civ. termenul de apel este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii dacă legea nu dispune altfel. Termenul de apel poate fi întrerupt în două cazuri, prevăzute de art. 285 şi 286 C.proc.civ.: moartea părţii care are interes să facă apel şi moartea mandatarului căruia i s-a făcut comunicarea.

După încetarea cauzei de întrerupere începe să curgă un nou termen de apel.

6. Cererea de apel şi efectele ei

Cererea de apel va cuprinde: 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor; 2. arătarea hotărârii care se atacă; 3. motivele de fapt şi de drept pe care se înaintează apelul; 4. dovezile invocate în susţinerea apelului; 5. semnătura. Cerinţele de la pct. 2 si 5 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar

cele de la pct. 3 si 4, sub sancţiunea decăderii. Aceste cerinţe pot fi împlinite până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, iar lipsa semnăturii, în condiţiile prevăzute de art. 133 alin. 2.

Când dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 112 pct. 5.

Cererea de apel produce unele efecte specifice: a. învestirea instanţei de apel; b. efectul suspensiv de executare, prin care se suspendă

executarea, odată cu formularea cererii de apel, cu excepţia hotărârilor executorii de drept şi a acelora pronunţate în baza art. 279 C.proc.civ; 1 Nu se condiţionează exercitarea căilor de atac de participarea procurorului la judecata în fond.

Page 64: Procedura Civila

64

c. efectul devolutiv prin care se provoacă o nouă judecată în fond atât în ceea ce priveşte problemele de fapt cât şi cu privire la cele de drept.

7. Judecarea apelului Preşedintele instanţei de apel, îndată ce primeşte dosarul, va fixa

termen de înfăţişare, potrivit dispoziţiilor art. 114, si va dispune citarea părţilor.

Totodată, preşedintele va dispune să se comunice intimatului, o data cu citaţia, o copie de pe cererea de apel, împreună cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă, punându-i-se în vedere să depună la dosar întâmpinarea.

Dispoziţiile art. 113 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător. Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o

singura secţie a instanţei de apel. Când apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri au fost repartizate

la secţii deosebite, preşedintele ultimei secţii învestite va dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.

În cazul când intimatul nu a primit, în termenul prevăzut de art. 114, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar întâmpinare.

Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de apel nu au fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă motivele nu au fost comunicate în termen, instanţa va dispune amânarea cauzei cu îndeplinirea cerinţelor art. 114 alin. 5.

Părţile nu se vor putea folosi, înaintea instanţei de apel, de alte motive, mijloace de apărare si dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în cererea de apel şi în întâmpinare, afară de cazul prevăzut la art. 138.

În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula alte cereri noi. Excepţiile de procedura şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.

Se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea,va putea solicita compensaţia legala.

Instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.

Instanţa de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată.

În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe.

Page 65: Procedura Civila

65

Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre judecare instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent.

Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul capitol.

Secţiunea 3 – Recursul

Recursul este o cale de atac extraordinară, de reformare,

nedevolutivă, în principiu nesuspensivă de executare, cu excepţia cazului prevăzut în art. 300 alin. 1 C.proc.civ.

1. Formele recursului

Recursul poate fi formulat pe cale principală, pentru motivele

prevăzute în art. 304 şi 3041 C.proc.civ. Nu se poate declara, totuşi, recursul incident prin analogie cu apelul incident, deşi art. 316 C.proc.civ. prevede că dispoziţiile de procedură referitoare la judecarea apelului se aplică şi în instanţa de recurs1.

2. Obiectul recursului

Potrivit art. 299 C.proc.civ. hotărârile date fără drept de apel, cele

date în apel, precum şi, în condiţiile legii, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională sunt supuse recursului. Dispoziţiile art. 282 alin. 2 C.proc.civ. sunt aplicabile în mod corespunzător.

Potrivit art. 2821 alin. 1 C.proc.civ. nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date în primă instanţă în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreţinere, ltigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard inclusiv, atât în materie civilă cât şi în materie comercială, acţiunile posesorii, precm şi cele referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, luarea măsurilor asigurătorii, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Hotărârile date în apel sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs indiferent de dacă prin ele s-a soluţionat fondul cauzei sau nu. Totuşi, fiind o cale extraordinară de atac, recursul nu poate fi exercitat înaintea apelului. De aceea criticile care se aduc în recurs trebuie să vizeze hotărârea pronunţată de către instanţa de apel. Hotărârile pronunţate în fond, neatacate cu apel nu mai pot fi nici atacate cu calea de atac a recursului.

Încheierile premergătoare pot fi atacate cu recurs numai odată cu fondul, cu excepţia situaţiei în care prin ele s-a întrerupt cursul judecăţii iar hotărârea finală este susceptibilă de recurs.

3. Subiectele recursului

1 Aplicabilitatea dispoziţiilor privind apelul la judecarea recursului se va face în măsura în care nu se stabilesc dispoziţii speciale pentru recurs.

Page 66: Procedura Civila

66

Consideraţiile referitoare la subiectele apelului prezentate în secţiunea anterioară sunt valabile şi în cazul subiectelor recursului.

4. Sesizarea instanţei de recurs

Recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei

care a pronunţat hotărârea în apel. Prin urmare, recursul poate fi de competenţa tribunalui, curţii de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de instanţa care a pronunţat hotărârea în apel sau în funcţie de instanţa care a pronunţat hotărârea în fond nesusceptibilă de a fi atacată cu apel ci doar cu recurs.

5. Termenul de recurs

Potrivit art. 301 teza I C.proc.civ. termenul de recurs este de 15 zile

de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Alte termene de recurs sunt: - instanta competentă să judece conflictul va hotărâ în camera de

consiliu, fără citarea părţilor, cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunţare ;

- hotărârea prin care instanţa se declară necompetentă este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare;

- hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare;

- termenul de recurs împotriva hotărârii de divorţ este de 30 de zile etc.

Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să o înapoieze părţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

Pentru procuror termenul de recurs curge de la pronunţarea hotărârii în afara cazului în care a participat la judecată când termenul curge de la comunicarea hotărârii.

În ceea ce priveşte întreruperea termenului de recurs, îşi au aplicabilitatea dispoziţiile art. 103, 285 şi 286 C.proc.civ.

Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfatişare, că recursul a fost depus peste termen sau dacă aceasta dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.

6. Cererea de recurs

Cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, următoarele

menţiuni: a) numele, domiciliul sau reşedinta părţilor ori, pentru persoanele

juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal şi contul bancar. Dacă recurentul locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în Romània, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul;

b) indicarea hotărârii care se atacă;

Page 67: Procedura Civila

67

c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;

d) semnătura. La cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de

timbru, conform legii. Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul

termenului de recurs. Termenul pentru depunerea motivelor se socoteçte de la

comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a fácut mai înainte. În cazurile în care Ministerul Public a participat în proces, se va

depune o copie de pe motivele de casare pentru procuror. Preşedintele instanţei, care primeşte cererea de recurs, va putea să

o înapoieze, parţii prezente, dacă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, pentru a fi refăcută, prelungind termenul de recurs cu 5 zile.

După împlinirea termenului de recurs pentru toate părţile, instanţa a cărei hotărâre este recurată va înainta instanţei de recurs dosarul âmpreună cu dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare a hotărârii.

Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. 2 al art. 306 C.proc.civ.

Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor.

Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304.

Recursul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă, sub sancţiunea nulităţii.

7. Efectele cererii de recurs

Cererea de recurs produce mai multe efecte: - investeşte instanţa cu soluţionarea recursului; - suspendă executarea hotărârii atacate de drept sau la cererea

părţii;

8. Motivele de recurs

Modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situaţii, numai pentru motive de nelegalitate:

1. când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale; 2. când hotărârea s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat

parte la dezbaterea în fond a pricinii; 3. când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe; 4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti; 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de

procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2; 6. dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu

s-a cerut;

Page 68: Procedura Civila

68

7. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;

8. când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia;

9. când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii;

10. Judecarea recursului

Preşedintele va da cuvântul părţilor după citirea raportului. Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte

principală sau recurent. Dacă nu se dovedeşte, la prima zi de înfăţişare, că recursul a fost

depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen.

Hotărârea casată nu are nici o putere. Actele de executare sau de asigurare făcute în puterea unei

asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă instanţa de recurs nu dispune altfel.

Instanţa poate admite recursul, îl poate respinge sau anula ori poate constata perimarea lui.

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi modificată sau casată, în tot sau în parte.

Modificarea hotărârii atacate se pronunţă pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 şi 5, precum şi în toate cazurile în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanţa de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară.

În caz de casare, curţile de apel şi tribunalele vor rejudeca pricina în fond, fie la termenul când a avut loc admiterea recursului, situaţie în care se pronunţă o singură decizie, fie la un alt termen stabilit în acest scop.

Cu toate acestea, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad.

În caz de casare a hotărârii atacate, pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 3, instanţa va trimite dosarul spre judecare instanţei judecătoreşti competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii, iar pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 4 va respinge cererea ca inadmisibilă.

Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale.

Page 69: Procedura Civila

69

Cu toate acestea, în cazul în care instanţa, a cărei hotărâre este recurată, a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată sau altei instanţe de acelaşi grad. În cazul casării pentru lipsa de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii.

Dacă instanţa de recurs constată că ea însăşi era competentă să soluţioneze pricina în primă instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza potrivit competenţei sale."

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o noua judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată ori, atunci când interesele bunei administrări a justiţiei o cer, altei instanţe de acelaşi grad, cu excepţia cazului casării pentru lipsa de competenţă, când trimite cauza instanţei competente sau altui organ cu activitate jurisdicţională competent potrivit legii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat.

După casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

La judecarea recursului, precum şi la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, dispoziţiile art. 296 sunt aplicabile în mod corespunzátor.

Dispoziţiile de procedură privind judecata în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol.

Secţiunea 4 – Contestaţia în anulare

1. Sediul materiei. Caracterizare. Feluri Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de

retractare, comună şi nesuspensivă de executare, îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti irevocabile, pronunţate cu încălcarea normelor sau greşite din cauza unor inadvertenţe de ordin formal ale judecătorilor, prin care se poate cere însăşi instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

În prezent reglementarea contestaţiei în anulare se realizează prin art.317-321 C.proc.civ.

Elementele contestaţiei în anulare sunt: părţile, obiectul, cauza. În cadrul contestaţiei în anulare părţile se numesc contestator şi

intimat. Contestator poate fi oricare dintre părţile care au participat la

Page 70: Procedura Civila

70

judecarea pricinii care a determinat pronunţarea hotărârii atacate. În doctrină1 se face o discuţie în privinţa intervenientului accesoriu; în acest sens deoarece art.56 C.proc.civ. este de strictă interpretare, se propune o modificare a acestuia pentru a se considera că orice cale de atac făcută de intervenientul accesoriu este neavenită dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit, deşi avea posibilitatea, nu a exercitat ea înseşi acea cale de atac.

Conform prevederilor art.45 alin.5 C.proc.civ., procurorul poate exercita şi el contestaţia în anulare indiferent dacă a participat sau nu la judecarea cauzei a cărei hotărâre o atacă şi împotriva oricăror hotărâri deoarece el îşi exercită în acest caz atribuţiile sale de organ care veghează la respectarea legii în activitatea instanţelor de judecată. Nu pot avea calitatea de contestatori terţele persoane care nu au participat la proces deşi puteau fi introduse în cauză deoarece hotărârile pronunţate le sunt opozabile, ci, în principiu, doar părţilor din litigiu şi succesorilor acestora în drepturi2 pot avea calitate procesuală.

Totuşi, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru exercitarea contestaţiei în anulare ci este necesară îndeplinirea şi celorlalte condiţii de exerciţiu ale dreptului la acţiune. În ceea ce priveşte interesul, ca pentru introducerea oricărei cereri în justiţie, trebuie să fie născut, legitim şi actual3. În privinţa capacităţii părţii care introduce contestaţia în anulare se aplică dispoziţiile de drept comun (capacitatea procesuală de folosinţă este reglementată în art.41 alin.1 C.proc.civ. conform căruia orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată; capacitatea procesuală de exerciţiu este capacitatea unei astfel de persoane de a-şi valorifica singură şi fără încuviinţare sau asistare drepturile în justiţie). Referitor la calitatea necesară pentru a introduce contestaţia în anulare, deoarece calitatea de reclamant într-un proces aparţine persoanei care poate pretinde apărarea unui drept încălcat iar calitatea de pârât aparţine doar persoanei despre care se pretinde că a încălcat acel drept, introducerea contestaţiei în anulare presupune calitatea contestatorului de a fi fost parte în litigiul asupra căruia s-a pronunţat hotărârea care se atacă4.

Obiectul contestaţiei în anulare este desfiinţarea unor anumite categorii de hotărâri judecătoreşti date neregulat şi înlocuirea lor, după rejudecare, cu o hotărâre legală sau completarea judecăţii dacă unul dintre motivele de recurs a fost omis în cercetare. În conformitate cu dispoziţiile art. 317 C.proc.civ., obiectul contestaţiei în anulare de drept comun este format din hotărârile irevocabile, în timp ce pentru contestaţia în anulare specială art.318 reduce obiectul la hotărârile pronunţate de instanţele de recurs.

Cauza contestaţiei în anulare este nelegalitatea hotărârii ce se atacă, nelegalitate constând într-una dintre deficienţele indicate limitativ de

1 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., p.523. 2 În cazul în care se încearcă punerea în executare a hotărârii împotriva unei persoane care nu a fost parte la judecată aceasta se va apăra pe calea contestaţiei la executare invocând inopozabilitatea titlului executoriu. 3 Nu pot fi părţi în contestaţia în anulare persoane care nu au luat parte în proces dar care ar justifica un interes. 4 Această condiţie nu se cere procurorului care introduce o contestaţie în anulare.

Page 71: Procedura Civila

71

art. 317 şi de art. 318 C.proc.civ., sub denumirea de motive, care reprezintă aspecte diferite ale aceleiaşi cauze.

Prin intermediul contestaţiei în anulare se poate cere: a) unei instanţe de fond sau de recurs să-şi desfiinţeze propria sa

hotărâre fiindcă a fost dată în condiţii neregulate (lipsă sau viciu al procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei) sau pentru incompetenţa absolută a instanţei;

b) unei instanţe de recurs să-şi desfiinţeze propria sa decizie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau să-şi completeze judecata când s-a omis să se cerceteze unul dintre motivele de casare.

Cererea de contestaţie în anulare se poate face independent de orice executare, înainte de o eventuală executare şi în situaţia în care o executare propriu-zisă nu are loc.

Codul de procedură civilă reglementează două categorii de contestaţii în anulare: contestaţia în anulare de drept comun sau obişnuită (art.317) şi contestaţia în anulare specială (art.318)1. Acestea se deosebesc prin motivele pentru care pot fi introduse, precum şi prin condiţiile de admisibilitate. Astfel art.317 prevede pentru contestaţia de drept comun două motive („când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii” şi „ când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă”) şi două condiţii de admisibilitate (hotărârea atacată să fie irevocabilă şi motivele invocate să nu fi putut să fie invocate pe căile ordinare de atac) iar, pentru contestaţia în anulare specială art.318 prevede două motive („când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale” şi „când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”) şi o singură condiţie de admisibilitate, care vizează obiectul acesteia (hotărârile instanţelor de recurs). Dispoziţiile cuprinse în art.319-321 C.proc.civ. se aplică în egală măsură ambelor categorii de contestaţii în anulare.

Sub cele două forme, contestaţia în anulare a fost creată în vederea atingerii următoarelor scopuri: anularea hotărârii atacate, repunerea părţii în drepturile sale anterioare, rejudecarea cauzei şi obţinerea unei noi soluţii2.

Contestaţia în anulare nu este admisibilă dacă se invocă alte motive decât cele prevăzute de art.317-318 C.proc.civ., precum: necitarea părţii pentru termenul când s-a amânat pronunţarea3, încălcarea gravă a dreptului de apărare4, lipsa calităţii procesuale a unei părţi5, încălcarea

1 M. Gaiţă, M. M. Pivniceru, notă la dec. civ. nr.1042/1999 a C. A. Iaşi, în „Jurisprudenţa”, 1999, p.204-207. 2 Ibidem, p.335. 3 Trib. jud. Constanţa, dec. civ. nr.144/R/1988, în „R.R.D.”, nr.3/1989, p.62. 4 C.S.J., S.U., dec. nr.76/1991, în „Dreptul”, nr.2/1992, p.77 şi secţ. cont. adm., dec. nr.1067/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.621; C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.3481/1989, în „Culegere 1989”, nr.56, p.271; C. A. Ploieşti, dec. nr.1411/1999, în „Culegere 1999”, nr.60, p.342. 5 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.236/1993, în „Dreptul”, nr.7/1994, p.83.

Page 72: Procedura Civila

72

principiului oralităţii dezbaterilor1 sau omisiunea instanţei de a administra probe din oficiu2.

2. Contestaţia în anulare obişnuită A. Condiţii de admisibilitate

Contestaţia în anulare obişnuită poate fi folosită numai dacă sunt

întrunite două condiţii de admisibilitate, care trebuie examinate anterior motivului.

Prima condiţie, care este şi obiectul contestaţiei, este reglementată de art.317 C.proc.civ. şi vizează faptul că pot fi atacate doar hotărârile irevocabile, adică acelea care nu sunt susceptibile de a fi atacate pe o cale ordinară de atac. Hotărârile irevocabile3, definite de art.377 C.proc.civ., sunt: hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, nerecurate; hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; hotărârile date în apel, nerecurate; hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. În cazul în care hotărârea nu este irevocabilă contestaţia este inadmisibilă iar părţile pot invoca motivele pe calea apelului sau recursului, după caz4, cu condiţia ca legea să nu interzică în mod expres exercitarea acestei căi de atac. Sunt susceptibile de contestaţie în anulare de asemenea, deciziile de casare intermediare, hotărârile prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor şi cele prin care s-a pronunţat o soluţie formală (anularea cererii, respingerea ei ca tardivă,perimarea etc.) cele prin care s-a luat o măsură urgentă, cu caracter vremelnic ( prin ordonanţă preşedinţială )5 ori o măsură de bună administrare a justiţiei (rezolvarea conflictelor de competenţă, strămutarea cauzelor)6. Totodată, deoarece în sens larg şi încheierile judecătoreşti sunt hotărâri, şi ele pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare7.

1 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.851/1994, , în „Dreptul”, nr.7/1995, p.83. 2 C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2748/2000, în „Culegere 2000”, nr.56, p.313. 3 Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.197/1997, în Culegere 1993-1997, p.338, nr.65; C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.11/1998, în Culegere 1998, p.250, nr.57; C. A. Iaşi, dec. nr.1853/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, p.246, nr.160. 4 În cazul în care această cerinţă este îndeplinită nu mai este relevant dacă hotărârea a fost pronunţată în fond, apel, recurs, revizuire sau executare silită. În doctrină se discută şi pe marginea inadmisibilităţii contestaţiei în anulare împotriva ordonanţei de adjudecare – G. Boroi, D. Rădescu, op. Cit., p.351. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.68. 6 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.333; V. M. Ciobanu, G. Boroi, „Drept procesual civil”, Ediţia a II-a, Ed. All, Bucureşti, 2003, p.341. 7 Nu poate fi vorba despre încheierile premergătoare care fac corp comun cu hotărârea ci de unele încheieri care se pronunţă înaintea sau în urma judecăţii, de exemplu: încheierea de rectificare a erorilor materiale, încheierea prin care instanţa revine asupra unui termen de graţie, încheierea prin care se face împărţeala între creditori a sumei rezultate din executarea silită, încheierea prin care se ia act de renunţarea la judecată, încheierea de asigurare a dovezilor pe cale principală, încheierile pronunţate în materie ne contencioasă (acestea prezintă particularitatea că pot fi atacate de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii, cu atât mai mult, trebuie să se recunoască posibilitatea folosirii contestaţiei în anulare părţii ce a fost la dezlegarea cererii, art.338 alin.1 C.p.c. prevăzând că dispoziţiile care reglementează procedura necontencioasă se întregesc cu cele de drept comun, deci şi cu cele care reglementează

Page 73: Procedura Civila

73

Cea de-a doua condiţie este reglementată de art.317 C.proc.civ. şi restrânge sfera hotărârilor susceptibile de a fi atacate pe calea contestaţiei în anulare. Aceasta se referă la situaţia în care motivul pe care se sprijină cererea părţii nu a putut fi invocat pe căile ordinare de atac. În cazul în care acest motiv de invocare a contestaţiei în anulare ar fi putut fi invocat pe calea apelului sau recursului, se declară inadmisibilă calea extraordinară de atac de retractare. Partea nu poate opta între apel şi contestaţie în anulare, aceasta din urmă va fi respinsă ca inadmisibilă dacă motivele pentru care se invocă puteau fi valorificate pe calea ordinară de atac. Opţiunea între contestaţia în anulare şi recurs este de asemenea prohibită1, legea dă prioritate recursului, deci partea este obligată să valorifice eventualele motive de contestaţie prin intermediul recursului, ambele aspecte de nelegalitate vizate de art.317 C.proc.civ. constituind, în acelaşi timp şi motive de casare2. A fortiori, nu este posibilă introducerea unei contestaţii în anulare după ce respectivele motive au fost invocate în recurs şi acestea au fost respinse ca neîntemeiate, de această dată opunându-se puterea lucrului judecat3. Dacă partea a fost în imposibilitatea de a exercita calea de atac a recursului, ea nu va putea introduce contestaţia în anulare, dar va putea face o cerere de repunere în termenul de recurs.

Reglementarea actuală consacră caracterul subsidiar al căilor de atac dispunând că nu se poate folosi o cale extraordinară de atac dacă partea are deschisă o cale ordinară de atac.

Prima ipoteză, în care art.317 alin. final încuviinţează folosirea contestaţiei în anulare de către cei care au utilizat în prealabil recursul, este aceea în care recursul introdus a fost respins fără a se fi cercetat motivul de casare referitor la neregularitatea procedurii de citare, deoarece o asemenea cercetare ar fi avut nevoie de o verificare de fapt . În acest sens, la întrebarea dacă partea vătămată prin judecarea pricinii cu lipsă de procedură sau cu o procedură viciată, n-ar putea fi în drept să introducă direct contestaţia în anulare, adică fără a recurge în prealabil la invocarea nulităţii hotărârii pe calea recursului, deoarece îşi dă seama că cercetarea contestaţia în anulare). Există însă şi o încheiere premergătoare care poate fi atacată cu contestaţie în anulare, anume, încheierea prin care s-a dispus scoaterea bunului la vânzare, încheiere dată în cadrul procesului de partaj. Tot în sfera hotărârilor care pot fi atacate cu contestaţie în anulare trebuie să fie cuprinse, aşa cum am menţionat deja, şi ordonanţele preşedinţiale, deşi art.582 C.p.c. vorbeşte expres numai de calea de atac a contestaţiei la executare. Dar, pentru că ordonanţa preşedinţială se dă uneori cu citarea părţilor (citare care poate fi neregulată), cum pe de altă parte instanţa poate fi necompetentă absolut sau în recursul la o ordonanţă preşedinţială, instanţa de recurs poate săvârşi o greşeală materială ori să omită a cerceta un motiv de recurs, în toate aceste cazuri contestaţia în anulare este admisibilă în temeiul art.317 şi 318 C.p.c. 1 Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.227/1998, în „Culegere 1998”, nr.21, p.176 şi secţ. cont. adm., dec. nr.216/1996, în „Culegere de practică judiciară. Contencios administrativ 1993-1998”, Ed. All, Bucureşti, 2001, nr.59, p.70; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.782/1999 şi secţ. a III-a civ., dec. nr.2351/1999, în „Culegere 1999”, p.263, nr.60 şi p.269, nr.64 precum şi secţ. com., dec. nr.308/2000, în „Culegere 2000-2001”, nr.95, p.96; C. A. Braşov, dec. civ. nr.113/1999 şi nr.615/1999, „în Culegere 1999”, p.77, nr.14 şi p.138, nr.24. 2 Contestaţia în anulare nu este admisibilă dacă împotriva hotărârii atacate este încă deschisă calea recursului (Trib. Supr., col. civ., dec. nr.978/1953, în „Repertoriu”, nr.537, p.843-844). 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.71.

Page 74: Procedura Civila

74

recursului său ar necesita o verificare de fapt, cea mai mare parte a doctrinei a răspuns negativ cu motivarea că ar însemna ca instanţa de contestaţie în anulare să se substituie instanţei de recurs în aprecierea necesităţii verificării de fapt1. Trebuie remarcat faptul că nu orice examinare a situaţiei de fapt este în sensul legii o verificare de fapt. Astfel, dacă recurentul se plânge că nu a fost citat pentru ziua judecăţii şi la dosarul de fond nu există nici o dovadă a citării, această simplă constatare nu constituie o verificare. De asemenea, dacă din procesul-verbal de afişare a citaţiei se constată că această operaţiune s-a efectuat la altă adresă decât a domiciliului părţii, aşa cum îl arată dosarul, sau că citarea s-a făcut pentru altă zi sau pentru altă instanţă, această simplă citire şi confruntare prin care se face această constatare nu constituie o verificare în înţelesul legii2. Dacă instanţa de recurs a respins ca neîntemeiate motivele invocate, pe temeiul actelor din dosar sau a înscrisurilor noi ce pot fi folosite, potrivit art.305 C.proc.civ., în recurs, principiul puterii lucrului judecat se opune reexaminării lor în cadrul contestaţiei în anulare3.

A doua ipoteză, în care, potrivit dispoziţiilor art.317 alin. ultim, contestaţia în anulare este admisibilă, este aceea în care „recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond”. Termenul „respins” se interpretează într-un sens mai larg, astfel încât se admite că legiuitorul a vizat situaţiile în care recursul a fost anulat ca neregulat introdus sau ca netimbrat4, ori s-a perimat. În aceste condiţii, se observă că se recunoaşte dreptul de a folosi contestaţia în anulare unei părţi, care, din proprie culpă, a împiedicat cercetarea în fond a recursului deoarece nu l-a timbrat, l-a introdus neregulat (direct la instanţa de recurs) sau l-a lăsat să se perimeze, ceea ce echivalează cu o îndepărtare de la principiul situat în prima parte a textului de lege conform căruia nu există opţiune între recurs şi contestaţie în anulare. Există autori5 care consideră că ar trebui respinsă pe ideea abuzului de drept procesual contestaţia, în cazul în care recursul nu a fost timbrat pentru a se introduce apoi contestaţie în anulare, urmărindu-se tergiversarea judecăţii şi împiedicarea executării hotărârii, ori pentru a beneficia de taxa de timbru redusă, proprie contestaţiei în anulare. Analizând prevederile art.317 alin. final nu observăm însă nici o distincţie între respingerea recursului, fără a fi cercetat în fond, din culpa sau fără

1 Ori de câte ori „verificarea de fapt” este posibilă pe baza actelor de la dosar sau a înscrisurilor noi care, conform art.305 C.p.c., pot fi folosite în recurs, partea ar trebui să valorifice neregularitatea pe calea recursului, nefiind admisibilă contestaţia în anulare; numai în măsura în care sunt necesare şi alte probe noi dispoziţia art.317 alin. final C.p.c. devine aplicabilă. Totuşi, partea nu poate opta între recurs şi contestaţie, ci trebuie să exercite calea de atac a recursului şi numai dacă acesta ar fi respins pentru că motivele necesită verificări de fapt, contestaţia devine admisibilă. 2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.362. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.529. 4 În sens contrar Trib. Capitalei II, dec. civ. nr.2928 din 26 octombrie 1957, „L.P.”, nr.10/1959, p.92, cu notă de Gh. Ionescu-Baldovin ( Dacă este adevărat că potrivit art.317, alin. ultim C.p.c., contestaţia poate fi primită şi când motivele prevăzute de acest text au fost invocate prin cererea de recurs, dar recursul a fost respins fără să fi fost judecat în fond, este tot atât de adevărat însă că această dispoziţie, având un caracter de excepţie şi fiind deci de strictă interpretare, nu-şi are aplicare decât în cazurile limitativ prevăzute de lege, adică numai în cazul respingerii recursului, iar nu în acela al anulării lui ca netimbrat). 5 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.530.

Page 75: Procedura Civila

75

culpa recurentului astfel încât aceste soluţii nu pot fi primite. S-a propus, de lege ferenda, ca art.317 alin. final C.proc.civ. să fie reformulat precizându-se că motivele sale pot fi valorificate pe calea contestaţiei în anulare numai dacă în prealabil au fost invocate prin cererea de recurs legal timbrată şi introdusă în termen, dar instanţa a respins recursul fără să-l fi judecat în fond1. În schimb, în legătură cu această ultimă ipoteză, în practica şi literatura noastră juridică2 s-a admis unanim că textul nu se poate referi şi la situaţia în care recursul a fost respins ca tardiv3, deoarece, aprobând soluţia contrară, s-ar permite eludarea directă a legii: pentru a putea introduce ulterior o contestaţie în anulare, părţile ar putea mai întâi să declare formal un recurs, deşi erau decăzute din acest drept prin expirarea termenului.

Potrivit art.319 alin.2 C.proc.civ. contestaţia în anulare se poate introduce înaintea executării şi pe tot parcursul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se duc la îndeplinire pe calea executării silite contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă. Conform prevederilor art.321 C.proc.civ. nu se poate face o nouă contestaţie în anulare pentru motivele ce au existat la data celei dintâi.

B. Motive

Motivele pentru care poate fi invocată contestaţia în anulare, enumerate de art.317 C.proc.civ., sunt: - când procedura de chemare a părţii pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii; - când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispoziţiilor imperative privitoare la competenţă.

Primul motiv pentru care se poate promova contestaţia în anulare dispune că, în cazul în care, deşi citarea părţilor este obligatorie sau instanţa este cea care a dispus citarea, partea nu a fost deloc citată4 sau citarea a fost neregulat realizată pentru termenul la care s-a judecat pricina şi s-a pronunţat hotărârea iar partea a lipsit5. Astfel de situaţii pot

1 S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, în „Studii şi cercetări juridice”, nr.1/1985, p.40 şi p.45; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.531. 2 Gr. Porumb, op. cit.., p.79; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.530; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.74; V. M. Ciobanu, op. cit.., vol. II, p.422; I. Leş, op. cit.., p.124. 3 Faţă de dispoziţia cu caracter general a art.317 alin. ultim C.p.c., potrivit căreia contestaţia pentru motivele arătate la pct. 1 şi 2 ale acestui articol poate fi primită dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond, contestaţia este admisibilă şi în cazul în care recursul a fost respins ca tardiv, deoarece, şi în această situaţie, motivul de contestaţie n-a putut fi susţinut şi rezolvat pe calea recursului. (Trib. reg. Târgu Mureş, dec. civ. nr.1001 din 21 octombrie 1957, „L.P.”, nr.10/1959, p.100, cu notă critică Ianoşi Paul). 4 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1733/1955, în „Culegere de decizii pe anul 1955”, vol. II, p.163. 5 Dacă recurentul a fost citat, din eroare, la dată ulterioară celei la care a avut loc judecarea recursului, contestaţia urmează a fi admisă – C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.3217/1999, în „Culegere 1999”, nr.67, p.272. O contestaţie, întemeiată pe art.317 alin.1 pct.1, a fost admisă deşi partea a fost legal citată cu menţiunea timbrării, cu motivarea că partea s-a prezentat la instanţă după terminarea şedinţei de judecată şi

Page 76: Procedura Civila

76

exista când partea nu este citată la domiciliul indicat1, când citaţia nu cuprinde elementele esenţiale, când s-a considerat în mod greşit că partea are termenul în cunoştinţă2, când agentul de procedură nu a înmânat citaţia în condiţiile legii3, când citarea prin publicitate s-a făcut cu rea-credinţă4 etc.

Primul motiv de invocare a contestaţiei în anulare se referă, într-o primă ipoteză, la situaţia în care judecata a avut loc în lipsa totală a citării părţii pentru ziua când s-a judecat pricina. Deşi rară, această situaţie este posibilă în cazul în care, de exemplu, partea care a fost o dată prezentă în instanţă este considerată a cunoaşte termenul pentru ziua în care s-a judecat pricina, neobservându-se că pricina fusese suspendată sau scoasă din rol şi repusă în stare de judecată, fără a se fi dispus şi efectuat citarea părţilor pentru termenul fixat5. Art.317 C.proc.civ. are în vedere

închiderea dezbaterilor, or întrucât taxa de timbru se putea depune până la ora închiderii programului de lucru, instanţa având obligaţia să reia judecata dosarului şi nu să dispună anularea recursului ca netimbrat – C. A. Suceava, secţ. civ., dec. nr.79/1998, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, nr.2/2000, p.123 – totuşi, în speţă, contestaţia în anulare nu poate fi admisibilă datorită nerespectării condiţiile art.317 alin.1 pct.1 C.p.c. 1 Contestaţia este admisibilă dacă citarea s-a făcut la o altă adresă decât cea reală, chiar dacă s-ar proba cu martori că partea avea cunoştinţă de termen, deoarece dovada îndeplinirii actului de procedură nu se poate face prin probe extrinseci – D. Gherman, notă critică la secţ. civ. nr.5068/1956 a Trib. pop. Arad, în „L. P.” nr.9/1957, p.1113-1114. Dacă citarea s-a făcut la sediul indicat de parte deoarece ea nu a înştiinţat, potrivit art.98 C.p.c., instanţa şi partea potrivnică de schimbarea sediului, contestaţia în anulare va fi respinsă – C. A. Galaţi, secţ. com. şi cont. adm., dec. nr.266/R/2002, în „Curierul judiciar”, nr.6/2002, p.62. 2 Avocatul nu poate lua termen în cunoştinţă fără împuternicirea valabilă din care să rezulte dreptul de reprezentare. Dacă partea nu a fost citată pentru că s-a făcut aplicarea art.153 alin.1 C.p.c., deci avea termen în cunoştinţă, contestaţia în anulare este inadmisibilă – C.S.J., secţ. com., dec. nr.4443/1999, în „Juridica”, nr.4/2000, p.166 – totuşi, dacă părţile au termen în cunoştinţă, schimbarea sediului instanţei în intervalul de timp dintre termene, justifică introducerea unei contestaţii în anulare pentru necitare,neputându-se prezuma că părţilor cunosc noua amplasare a instanţei, părţile având termenul în cunoştinţă pentru sediul indicat pe citaţia iniţială. 3 Dacă comunicarea citaţiei nu s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art.91 C.p.c.(la avocat) şi art.100 C.p.c.(nu s-a arătat motivul afişării şi locul în care s-a făcut afişarea) ea este viciată şi, prin urmare, contestaţia în anulare este admisibilă – C. A. Bucureşti, secţ. a V-a com., dec. nr.246/2001, în „Pandectele române”, nr.4/2002, p.97. În cazul în care partea a fost citată în calitate de intimată deşi avea calitatea de recurentă, comunicarea este, de asemenea, viciată, încălcându-se prevederile art.100 alin.1 pct.7 C.p.c. - C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2537/2000, în „Culegere 2000”, nr.61, p.324 – cu toate acestea, respectivul articol nu are în vedere calitatea în care figurează în recurs partea, ci numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea citaţiei sau altui act de procedură; în plus, în speţa prezentată, contestatoarea figura şi ca intimată în recursul adversarului. 4 Contestaţia în anulare poate fi folosită şi atunci când reclamantul nu a fost de rea-credinţă şi nu s-au respectat condiţiile art.95 alin.1 C.p.c., în sensul de a se cere reclamantului să dovedească că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru aflarea domiciliului – I. Stoenescu, „Contestaţia în anulare în procesul civil”, în „J. N.”, nr.2/1960, p.279. Dacă această dovadă a fost făcută, contestaţia în anulare nu poate fi primită - C. A. Bucureşti, secţ. com., dec. nr.872/2000 şi dec. nr.856/2000, în „Culegere 2000-2001”, nr.60, p.91 şi nr.66, p97. 5 Această situaţie nu trebuie confundată cu aceea în care o persoană interesată într-un litigiu nu a fost deloc introdusă în acel litigiu.

Page 77: Procedura Civila

77

numai cazul părţii din proces care nu a fost citată nu şi pe cel al persoanei care, deşi ar fi avut interes, nu a fost introdusă în proces1.

Calitatea de parte în proces prezintă un aspect special atunci când partea este un minor, prin reprezentantul său legal, iar minorul împlineşte, în cursul procesului, vârsta de 14 ani, dobândind astfel o capacitate restrânsă.

Într-o a doua ipoteză a primului motiv reglementat de art.317 C.proc.civ., se dispune admiterea contestaţiei în anulare şi pentru cazul în care procedura de citare a fost neregulat îndeplinită. În ipoteza în care a fost neregulat îndeplinită atât procedura de citare pentru termenul când a avut loc judecata cât şi procedura de comunicare a hotărârii, ori atunci când termenul de apel sau de recurs curge de la pronunţare (caz în care procedura de citare îndeplineşte şi funcţia procedurală a comunicării hotărârii2), contestaţia în anulare este inadmisibilă deoarece este deschisă, după caz, calea apelului sau a recursului. Pentru acelaşi considerent contestaţia nu este admisibilă în cazul în care comunicarea hotărârii s-a făcut ilegal3 şi nici în cazul comunicării nelegale a hotărârii4.

Singura neregularitate procedurală de natură a da loc contestaţiei în anulare se referă la procedura de citare a părţii „pentru ziua când s-a judecat pricina”5, adică pentru termenul când a avut loc dezbaterea în fond, după care s-a dat hotărârea.

În situaţia în care viciul de procedură s-a produs pentru termenele de judecată care au precedat dezbaterea în fond la care s-a pronunţat hotărârea, partea, având în vedere prevederile art.108 alin.3 C.proc.civ., este obligată să invoce neregularitatea citării pe cale de excepţie.

Dacă partea interesată nu a invocat excepţia în termen, ea nu va mai putea utiliza calea contestaţiei în anulare pentru motivul neîndeplinirii procedurii de citare, deoarece, această cale extraordinară de atac este deschisă numai în cazul în care procedura nu s-a îndeplinit pentru termenul la care pricina a fost judecată.

Dacă primul termen următor aceluia la care se comisese o neregularitate procedurală este chiar ziua judecăţii şi dacă şi la această zi procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, partea vătămată va putea invoca atât neregularitatea procedurală din ziua judecăţii cât şi pe cea precedentă.

1 Un astfel de caz s-a prezentat în speţa judecată de Tribunalul popular al raionului Corabia prin sentinţa civilă nr.239 din 25 februarie 1958. Această hotărâre stabileşte că nu e locul la contestaţie în anulare împotriva unei hotărâri de partaj în care un moştenitor nu a fost deloc introdus în cauză. Într-adevăr, nu suntem în prezenţa unor părţi în proces (şi, deci, nu s-ar înţelege cum să exercite calea de atac). Este vorba de o hotărâre care, tocmai pentru că moştenitorul nu a fost parte în litigiu, nu-i poate nici folosi, nici prejudicia, rămânându-i la dispoziţie alte mijloace procesuale pentru apărarea drepturilor sale (după caz, o acţiune de ieşire din indiviziune sau o contestaţie la executare) – „J. N.”, 1958, nr.5, p.874-877, cu nota aprobatoare de I. Stoenescu. 2 I. Stoenescu, op. cit., în „J. N.”, nr.2/1960, p.281. 3 Trib. jud. Hunedoara, dec. civ. nr.943/1982, în „R.R.D.”, nr.7/1983, p.56. 4 Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr.1821/1978, în „R.R.D.”, nr.4/1979, p.54. 5 Neîndeplinirea procedurii de citare a părţilor potrivit cu cerinţele legii, poate fi invocată, într-o contestaţie în anulare, numai de cel faţă de care s-a săvârşit această neregularitate, iar nu şi de celelalte părţi, care au fost citate în mod legal (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.31 din 8 ianuarie 1974, „R.R.D.” nr.9/1974, p.63 şi dec. nr.104 din 16 ianuarie 1975, „C.D. 1975”, p.248-249).

Page 78: Procedura Civila

78

Justificarea dispoziţiei art.108 alin3 C.proc.civ. este uşor de dat. Legea, pe de o parte, nu a voit ca o neregularitate să nu fie reparată în timp util, iar pe de alta nu a voit să dea părţii de rea credinţă posibilitatea ca, nesemnalând în timp util o neregularitate procedurală, să-şi rezerve putinţa de a o invoca mai târziu în cazul în care hotărârea nu ar corespunde aşteptării sale, făcând să se anuleze tot ce a urmat unei deficienţe ce putea fi reparată la timp înainte ca procesul să-şi fi urmat desfăşurarea1.

Pentru că e vorba de nerespectarea regulilor privitoare la procedura citării este necesar ca dispoziţiile art.317 alin.1 C.proc.civ. să fie combinate cu cele ale art.85-100 C.proc.civ. privitoare la procedura citării. Astfel, potrivit art.89 C.proc.civ. „înfăţişarea părţii în instanţă în persoană sau prin mandatar acoperă orice viciu de procedură”, partea vătămată nu este în situaţia de a recurge la calea contestaţiei în anulare decât dacă a fost judecată în lipsă şi cu o procedură neregulată din cauza căreia nu a putut afla ziua judecăţii şi nu s-a putut prezenta.

Atunci când partea, necitată sau viciat citată, se prezintă şi nu cere amânarea judecării, lipsa sau viciul de procedură se acoperă şi hotărârea nu mai poate fi atacată.

Analizăm în continuare câteva situaţii de fapt în care o neregularitate procedurală privind citarea poate permite exercitarea căii de atac a contestaţiei în anulare.

Plecând de la dispoziţiile punctelor 2,3,4 şi 6 ale art.88 C.proc.civ. care sunt sancţionate potrivit alineatului final al textului în caz de nerespectare cu nulitatea actului, neregularităţile în textul citaţiei pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare fără a fi nevoie de a se face dovada vreunei vătămări, dar sub rezerva posibilităţii de a se învedera de partea adversă că nu a existat vătămare, înlăturând astfel nulitatea.

Al doilea motiv prevăzut de art.317 C.proc.civ. ca putând justifica introducerea unei contestaţii în anulare este cel arătat la pct.2 al acestui articol şi vizează încălcarea dispoziţiilor cu caracter imperativ în materia competenţei, deci a competenţei generale2, a competenţei materiale şi a competenţei teritoriale exclusive3.

De altfel, art.159 pct.1-3 C.proc.civ. menţionează expres situaţiile în care necompetenţa este de ordine publică: „1) când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2) când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad; 3) când pricina este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura”.

În fapt, în cazul în care un litigiu a fost dedus în faţa unei instanţe absolut necompetente, împiedicarea de a-l judeca poate fi semnalată instanţei prin întâmpinare sau de oricare dintre părţi, oral, în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond. În plus, instanţa este obligată să-şi verifice din oficiu competenţa absolută4. Iar dacă partea a fost bine citată şi prezentă la proces, dar nu a invocat necompetenţa absolută, ea mai are posibilitatea să o ridice pentru prima dată în recurs.

1 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.367. 2 C. A. Piteşti, dec. nr.2039/1998, în „Culegere 1998”, nr.17, p.69. 3 C. A. Ploieşti, dec. nr.323/1998, în „Culegere 1998”, nr.68p, .263. 4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.72.

Page 79: Procedura Civila

79

Având în vedere faptul că şi acest motiv al contestaţiei este condiţionat de prevederile art.317 alin.1 C.proc.civ., şi anume că nu a putut fi invocat pe căile ordinare de atac, este greu de imaginat că nu s-a putut invoca necompetenţa de „ordine publică” nici în apel nici în recurs1. De aceea, folosirea acestui motiv priveşte, de regulă, hotărâri nesusceptibile de recurs. Astfel, pentru a exercita contestaţia în anulare împotriva hotărârilor de fond pronunţate cu încălcarea competenţei absolute ar trebui ca partea interesată, instanţa din oficiu sau procurorul, dacă a participat la judecată, să nu fi invocat excepţia de necompetenţă iar recursul părţii să fi fost respins fără a fi cercetat în fond2. În ipoteza în care excepţia de necompetenţă a fost ridicată şi respinsă, se consideră că partea nu mai are deschisă calea contestaţiei în anulare deoarece nu se poate concepe ca aceeaşi instanţă să revină asupra propriei sale hotărâri cu privire la o problemă asupra căreia s-a mai pronunţat3.

Prin intermediul acestui motiv nu se poate invoca incompatibilitatea sau alte neregularităţi privind compunerea sau constituirea completului de judecată. Această soluţie nu poate fi primită deoarece incompatibilitatea este reglementată de o normă de organizare judecătorească de ordine publică şi nu de o normă de competenţă de ordine publică aşa cum prevede art.317 pct.2. Într-un asemenea caz contestaţia trebuie respinsă ca inadmisibilă şi nu ca nefondată4.

În condiţiile instituţionalizării apelului ca o cale ordinară de atac şi, mai recent, a recursului ca o cale extraordinară de atac, se poate considera – şi acum – că pot fi extrem de rare situaţiile în care s-ar exercita contestaţia în anulare pentru încălcarea normelor de ordine publică privind competenţa5.

3. Contestaţia în anulare specială A. Condiţii de admisibilitate

Pentru contestaţia în anulare specială, Codul de procedură civilă

prevede în art. 318 o singură condiţie6 de admisibilitate care vizează doar obiectul contestaţiei speciale, în sensul că pe calea ei se poate urmări numai desfiinţarea unor hotărâri pronunţate de instanţele de recurs7.

1 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.331. 2 C.S.J., secţ. com., dec. nr.4458/1999, în „Juridica”, nr.4/2000, p.161-162. 3 V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.337. 4 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.339; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.789/1985, în „Culegere de decizii pe anul 1985”, p.221; C. A. Braşov, dec. civ. nr.350/R./1994, în” Culegere 1994”, p.55 (Incompatibilitatea, abţinerea sau recuzarea nu aparţin instituţiilor de drept procesual privind competenţa absolută a instanţelor judecătoreşti şi, deci, eventuala lor nesocotire nu constituie temei de exercitare a contestaţiei în anulare); C. A. Timişoara, secţ. civ., dec. nr.404/1999, în „Culegere de practică judiciară 1999”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.101, nr.13; C. A. Iaşi, dec. civ. nr. 1349/2000, în” Jurisprudenţa”, p.243, nr.159. 5 I. Deleanu, op. cit.., p.157. 6 În doctrină – I. Deleanu, op. cit., p.161 – se consideră a fi două condiţiile de admisibilitate ale contestaţiei în anulare specială: hotărârea atacată să fie pronunţată în recurs şi contestatorul să-şi sprijine contestaţia pe unul dintre motivele prevăzute de art.318 C.p.c. 7 Nu se poate folosi contestaţia în anulare întemeiată pe art.318 C.p.c. anterior motivării deciziei de către instanţa de recurs, din moment ce din minută sau dispozitiv nu rezultă

Page 80: Procedura Civila

80

Textul se referă la hotărâri irevocabile pronunţate în urma exercitării recursului1 şi nu vor fi, deci, susceptibile de o asemenea contestaţie decizia dată în fond după casarea cu reţinere2, decizia pronunţată într-o contestaţie în anulare de drept comun3 sau hotărârea dată în revizuire.

Contestaţia în anulare specială nu o exclude pe cea obişnuită astfel încât împotriva deciziilor instanţelor de recurs se poate exercita atât contestaţia în anulare obişnuită cât şi cea specială.

Contestaţia în anulare specială poate fi exercitată numai în prezenţa unuia dintre motivele expres prevăzute de art. 318 C.proc.civ., motive care, ca şi în cazul contestaţiei în anulare obişnuite, nu pot fi extinse prin analogie la alte situaţii4.

B. Motive

Art. 318, alin.1 C.proc.civ. prevede două motive pentru

admisibilitatea acestei contestaţii: - când dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este

„rezultatul unei greşeli materiale”; - când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în

parte, „a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare”. Primul motiv are în vedere erori materiale evidente săvârşite de

instanţa de recurs în legătură cu aspectele formale5: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv6, anularea greşită ca netimbrat7 sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi altele asemănătoare8, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea fondului.

că au fost motive care au determinat soluţia pronunţată - C. A. Bucureşti, sent. pt. conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. nr.1002/2002, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.3/2002, p.139, nr.32. 1 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.343. 2 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.83/1959, în „Culegere de decizii”, 1959, p.304. 3 C.S.J., secţ. civ, dec. nr.2483/1995, în „Culegere de decizii”, 1959, p.124. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.790/1971, în „Repertoriu”, de I. Mihuţă, cit. supra, nr.239, p.399. 5 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.344. 6 C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.610/1996, în „Culegere1993-1998”, nr.58, p.222. 7 C.S.J., secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131. Contestaţia poate fi exercitată dacă recursul a fost anulat ca netimbrat, deşi unul dintre motivele de recurs nu necesită timbrare – Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr.1748/1961, cu nota W. Hecht, în „J. N.”, nr.8/1963, p.123. S-a considerat admisibilă contestaţia în ipoteza în care recursul a fost anulat ca insuficient timbrat, deşi taxa a fost stabilită în raport cu o sumă mai mare decât cea contestată de recurentă - C.S.J., secţ. com., dec. nr.4138/1998, în „Dreptul”, nr.10/1999, p.143 – sau în cazul în care instanţa de recurs a obligat intervenienţii la plata taxei judiciare de timbru în apel, înainte de data până la care fuseseră amânaţi – C. A. Braşov, dec. civ. nr.1964/R/1999, în „Culegere 1999”, nr.10, p.72. Nu este admisibilă contestaţia dacă recurentei i s-a pus în vedere să completeze taxa de timbru şi nu s-a conformat dispoziţiile instanţei – C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.1991/2000, în „Culegere 2000”, p.388. 8 Este admisibilă contestaţia în anulare în ipoteza în care instanţa de recurs s-a pronunţat asupra temeiniciei şi legalităţii unei alte hotărâri, care se afla în dosar, dar nu fusese atacată cu recurs, pentru a da posibilitatea judecării recursului nesoluţionat - Trib. Supr., col. civ., dec. nr.314/1956, în „L. P.”, nr.6/1956, p.730. Contestaţia este admisibilă în situaţiile în care recursul a fost anulat ca nemotivat deşi motivarea s-a făcut prin chiar cererea de recurs ori a fost depusă în termenul prevăzut de lege – C. A. Cluj, secţ. civ.,

Page 81: Procedura Civila

81

Deoarece textul are caracter de excepţie, noţiunea de „greşeală materială” nu trebuie interpretată extensiv, fiind vorba numai de stabilirea eronată a situaţiei de fapt de către instanţa de recurs. Orice încercare de a se lărgi conţinutul acestei noţiuni ar transforma calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare specială, întemeiată pe acest motiv, într-o „sursă nesecată de tergiversare a judecăţilor”1. Legea se referă la acele erori materiale în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului2, erori evidente pe care instanţa le-a comis „prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale şi care determină soluţia pronunţată”3. Literatura juridică4 prezintă numeroase exemple de asemenea greşeli materiale: respingerea unui recurs ca tardiv5, în raport cu data înregistrării la instanţă, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că recursul a fost depus recomandat la oficiul poştal, înăuntrul termenului de recurs; anularea recursului ca netimbrat, cu toate că la dosar se găsea chitanţa de plată a taxei de timbru6, ori nu s-a observat că pentru unul dintre motivele de casare nu era necesară timbrarea7; anularea greşită a recursului ca fiind făcut de un mandatar fără calitate, deşi la dosar se afla

dec. nr.2151/2000, în „Culegere 2000”, p.382. Dacă reclamantul a solicitat la prima instanţă reactualizarea sumei datorate de pârât în raport cu indicele de inflaţie, menţinând această cerere şi în faţa instanţei de apel, susţinerea instanţei de recurs că o asemenea cerere a fost formulată pentru prima oară în apel constituie o greşeală materială care justifică admiterea contestaţiei în anulare - C.S.J., secţ. com., dec. nr.435/2000, în „Pandectele române”, nr.1/2001, p.78, nr.7. Reprezintă o eroare materială în sensul art.318 C.p.c. menţiunea greşită din dispozitivul, hotărârii, în sensul că partea a renunţat la judecată şi nu la dreptul pretins - C.S.J., secţ. com., dec. nr.5727/2000, în „Dreptul”, nr.12/2001, p.159. 1 I. Stoenescu, op. cit.., în „J. N.”, nr.3/1960, p.464. 2 Pentru a putea fi admisă contestaţia în anulare îndreptată împotriva deciziei pronunţate de o instanţă de recurs, este necesar ca eroarea materială gravă, invocată de o parte, să privească o problemă de procedură, o eroare pentru verificarea căreia „să nu fie necesară o reexaminare a fondului sau o reapreciere a probelor”. „Această cale de atac tinde la anularea unei hotărâri nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres prevăzute de lege”. (Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.1653/1990, în „Culegere de practică judiciară civilă a Tribunalului Municipiului Bucureşti”, 1990, nr.183, p.137). Legea nu a urmărit să deschidă părţilor recursul la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă, sub motivul că s-a stabilit eronat situaţia de fapt. (Trib. Mun. Bucureşti, dec. nr.706/1990, op. cit., nr.184, p.138). 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1674 din 18 iulie 1980, în „R.R.D.”, nr.2/1981, p.61; Trib. reg. Bucureşti, dec. civ. nr.1010/1955, în „L.P.”, nr.5/1955, p.525 şi Trib. jud. Suceava, dec. civ. nr.1045 din 30 octombrie 1979, în „R.R.D.” nr.6/1980, p.59. 4 Gr. Porumb, op. cit.., p.83,; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.340-341; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.532. 5 C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.610/1996, în „Culegere 1993-1998”, p.222, nr.58. 6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.293/1971; dec. nr.715/1972; dec. nr.1516/1984; C.S.J., secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131; Trib. Mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.706/1990, în „Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990”, Ed. Şansa, Bucureşti 1992, p.138, nr.124; C.S.J., secţ. com., dec. nr.4138/1998, în „Dreptul”, nr.10/1999, p.143; C. A. Braşov, dec. civ. nr.1964/R/1999, în „Culegere 1999”, p.72, nr.10; C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.1991/2000, în „Culegere 2000”, p.388. 7 Trib. reg. Suceava, dec. nr.1748/1961, în „J. N.”, nr.8/1963, p.123 cu notă de Hecht Waldermar.

Page 82: Procedura Civila

82

procura dată reprezentantului părţii; pronunţarea asupra legalităţii unei alte hotărâri decât ce recurată1 etc.

Greşeala materială la care se referă art. 318 C.proc.civ. nu face parte din categoria acelora care sunt prevăzute de art. 281 C.proc.civ. şi anume „erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale din hotărâri sau încheieri”. Art. 281 C.proc.civ. priveşte greşeli de minimă însemnătate fără nici o înrâurire asupra pronunţării hotărârii şi care „pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere”2. Textul art.281 C.proc.civ. este de aplicaţie generală, textul art. 318 C.proc.civ. este de aplicaţie specială3. În cazul admiterii contestaţiei în anulare, se desfiinţează hotărârea atacată şi recursul se rejudecă,contestaţia în anulare înfăţişându-se astfel, evident, ca o cale extraordinară de retractare. Astfel, dacă din eroare în dispozitivul deciziei instanţei de recurs s-a scris un alt număr de sentinţă decât numărul sentinţei atacate cu recurs, dar controlul s-a făcut asupra sentinţei atacate, greşeala materială se îndreaptă potrivit art. 281 C.proc.civ., iar nu pe calea contestaţiei în anulare4.

Pentru ca o greşeală materială să justifice o contestaţie în anulare este necesar ca eroarea să fie substanţială5, însemnând că ea trebuie să constea în confundarea sau ignorarea unor împrejurări esenţiale, cu rol determinant pentru soluţia dată prin decizie, în sensul că dacă nu se săvârşeşte această eroare, instanţa nu ar fi pronunţat hotărârea dată. Pe de altă parte, contestaţia în anulare nu este admisibilă în ipoteza în care pretinsele greşeli materiale au fost invocate în faţa instanţei de recurs şi ea s-a pronunţat asupra lor6.

Nu pot fi invocate pe calea contestaţiei în anulare neconcordanţa dintre motivare, prin care recursul este declarat fondat şi dispozitiv prin care recursul este respins ca neîntemeiat; omisiunea soluţionării cererii privind cheltuielile de judecată; modul în care instanţa de recurs a rezolvat excepţia de tardivitate a recursului, luând în considerare o comunicare a hotărârii, care, totuşi, era viciată; neobservarea cererii expres formulate de către creditor de a se include în obiectul executării silite şi a cheltuielilor efectuate cu urmărirea silită etc.

Al doilea motiv de contestaţie în anulare specială, prevăzut de art. 318 C.proc.civ. se referă la situaţia în care instanţa respingând recursul7 sau admiţându-l numai în parte a omis din greşeală să cerceteze

1 Un asemenea caz de greşeală materială, destul de rar întâlnit în practică, e menţionat în decizia nr.314/1956 a Trib. Supr., col. civ. referitor la o decizie dată de o instanţă de casare, care se pronunţase asupra legalităţii şi temeiniciei unei alte hotărâri aflate în acelaşi dosar al instanţei de fond, dar care nu făcuse obiectul recursului cercetat. S-a decis că în acest caz se poate cere pe calea contestaţiei în anulare desfiinţarea deciziei eronate şi judecarea recursului rămas necercetat. 2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, op. cit.., p.378-379. 3 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.340. 4 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.533. 5 Gr. Porumb, op. cit.., p.83. 6 C.S.J., secţ. com., dec. nr.305/1996, în „Dreptul”, nr.8/1996, p.130-131; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.538/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, nr.158, p.242. 7 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.402/1995, în „Culegere 1993-1998”, p.225, nr.61 şi secţ. a III-a civ., dec. nr.2605/1999, în „Culegere 1999”, p.274, nr.69.

Page 83: Procedura Civila

83

vreunul din motivele de casare1. Trebuie remarcat faptul că acest motiv poate fi invocat numai dacă recursul a fost respins sau a fost admis numai în parte, nu şi atunci când a fost admis pentru un motiv care a atras casarea totală, deoarece, în acest caz, în faţa instanţei de fond se vor putea repune în discuţie toate motivele invocate iniţial. În acest sens art. 315 alin. final C.proc.civ. prevede că, la rejudecarea fondului după casare, instanţa va ţine seama „de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată”. În aceste condiţii vor fi repuse în discuţie toate motivele invocate prin cererea de recurs, dar pe care instanţa de recurs le-a socotit inutile de a mai fi examinate, în raport de soluţia casării totale2. Dacă s-ar introduce o contestaţie în anulare pentru omisiunea cercetării unui motiv de recurs, deşi casarea a fost totală, contestaţia ar fi respinsă ca lipsită de interes.

De asemenea, pentru a putea justifica introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv de omitere a cercetării vreunui motiv de casare e necesar ca motivul omis să fi fost depus în termen3. Depunerea peste termen a motivelor de recurs absolvă instanţa de casare, de a le mai cerceta şi de a le admite sau respinge motivat.

Mai mult, nu e admisibil ca pe calea contestaţiei în anulare să se critice modul în care instanţa de recurs a rezolvat chestiunea tardivităţii motivelor de casare. Chiar în cazul în care instanţa de recurs ar fi adoptat o soluţie greşită în această problemă de ordin procedural, partea nu se poate plânge pe calea contestaţiei în anulare, deoarece nu este vorba de o omisiune de a discuta motivele de casare4.

Astfel, în aceleaşi condiţii când e vorba de nepronunţarea instanţei de recurs asupra unei excepţii de tardivitate sau perimare şi nu de omiterea de a examina un motiv de casare, introducerea contestaţiei în anulare nu este permisă în temeiul dispoziţiilor art. 318 C.proc.civ.5 Exercitarea contestaţiei în anulare presupune respingerea recursului în fond iar nu ca tardiv, sau anularea ca neregulat introdus ori ca netimbrat.

Textul art. 318 C.proc.civ. se referă expres la „motivele de casare”, nu la „argumente”, care oricât de larg ar fi dezvoltate, ele sunt totdeauna subsumate motivelor. Instanţa de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de casare, ea este îndreptăţită să grupeze aceste argumente şi să răspundă la motivul de casare printr-un argument comun6.

1 C. A. Braşov, dec. civ. nr. 895/1999, în „Culegere 1999”, p.137, nr.23; C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.2862/2000, în „Culegere 2000”, p.375. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.534; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.341; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1484/1956, în „C.D.”, vol. II, 1956, p.288. 3 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.638/1956, în „C.D.”, vol. II, 1956, p.299; idem dec. nr.954/1953, în „J. N.”, nr.2/1956, p.356, cu notă de E. Popovici; Trib. reg. Craiova, col. civ., dec. nr.2769/1957, în „L.P.”, nr.10/1957, p.1253, cu notă de S. Şerbănescu şi N.I. Şchiopu; C.S.J., dec. civ. nr.312/1994, în „Culegere de decizii 1994”, p.117; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.2/1975, în „Culegere de decizii pe anul 1975”, p.250 şi dec. nr.1397/1978, în „R.R.D.”, nr.2/1979, p.58. 4 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.698 din 11 aprilie 1956. 5 Curtea Supremă, dec. civ. nr.1318 din 31 octombrie 1950. 6 Trib. Supr., secţ. civ., dec..nr.84/1970, în „Culegere de decizii”, 1970, p.258; C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.2140/2000, în „Culegere 2000”, p.386; C.S:J., secţ. com., dec. nr.368/1997, în „Dreptul”, nr.10/1997, p.115-116 şi dec. nr.2311/2000, în „Dreptul”,

Page 84: Procedura Civila

84

În situaţia în care mai multe motive de recurs au fost discutate şi respinse în bloc, nu se mai poate aplica art. 318 C.proc.civ. Dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde în conţinutul său mai multe motive, instanţa este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestaţiei în anulare1.

Din analiza dispoziţiilor art. 318 C.proc.civ. rezultă cu claritate că numai recurentul poate introduce această contestaţie în anulare, nu şi intimatul, din moment ce este vorba de omisiunea de a se discuta un motiv de casare formulat2. Aşa cum am menţionat deja, motivul trebuie formulat expres deoarece, dacă partea se referă, în general, la nelegalitatea hotărârii, ea nu se va putea plânge că instanţa a omis să-i cerceteze un motiv determinat.

4. Reguli comune privind sesizarea şi judecata Legitimarea procesuală activă

În ceea ce priveşte părţile, în contestaţia în anulare ele se numesc

contestator şi intimat. Poate fi contestator, după caz, fie reclamantul sau pârâtul din acţiunea principală, apelantul sau intimatul ori recurentul sau intimatul în cazul apelului sau recursului, revizuentul sau intimatul din cadrul revizuirii3.

Legitimare procesuală activă aparţine doar persoanei care a acţionat în justiţie şi persoanei împotriva căreia s-a acţionat în justiţie, succesorilor lor în drepturi precum şi persoanelor care au intervenit voluntar în proces sau au fost introduse la cererea părţilor (chemarea în judecată a altei persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului). Terţele persoane în legătură cu care nu s-au folosit căile legale pentru a fi atrase în proces nu pot exercita contestaţia în anulare chiar dacă ar fi avut interes să participe la proces4. Temeiul acestei afirmaţii stă în caracterul relativ al puterii lucrului judecat în materie civilă, hotărârile pronunţate nefiind opozabile, în principiu,decât părţilor în litigiu şi succesorilor în drepturi ai părţilor. În cazul în care se va încerca punerea în executare a hotărârii împotriva unei persoane care nu a fost parte la judecată, aceasta se va apăra prin exercitarea contestaţiei la executare, invocând inopozabilitatea titlului executoriu.

nr.10/2001, p.199; C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.2505/1999, în „Culegere 1999”, p.274, nr.69. 1 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.534. 2 Cel de al doilea motiv prevăzut de art.318 C.p.c. – omisiunea examinării unui motiv de casare – poate fi invocat pe calea contestaţiei în anulare numai de către partea care justifică un interes, în sensul că, prin respingerea unui recurs declarat sau prin admiterea lui în parte, s-a omis cercetarea unui motiv de recurs (C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.40/1994, în” B.J.C.D.”, 1994, p.626). 3 Astfel, pentru motivele de contestaţie în anulare referitoare la lipsa sau viciul de procedură reclamantul în contestaţia în anulare este de regulă pârâtul din acţiunea principală. Este posibil să fie şi reclamantul dacă, de exemplu, judecarea acţiunii se va fi suspendat şi a fost redeschisă la cererea altei părţi, citarea reclamantului făcându-se greşit. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1061 din 27 iunie, în „Culegere de decizii. 1978”, p.277-279; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.523

Page 85: Procedura Civila

85

Totuşi, pe lângă calitatea procesuală, mai este nevoie ca partea care introduce o contestaţie în anulare să justifice un interes, în lipsa acestuia cererea urmează a fi respinsă1.

În cazul contestaţiei în anulare speciale interesul de a o exercita aparţine recurentului2.

Având în vedere motivul necompetenţei instanţei, contestaţia în anulare se introduce de obicei de către pârât în condiţiile în care instanţa a judecat şi admis acţiunea. Dar, pentru că e vorba de o incompetenţă absolută, hotărârea ar putea fi atacată şi de reclamantul căruia acţiunea i-ar fi fost respinsă.

Deciziile date în recurs pot fi atacate pe calea contestaţiei în anulare de către recurentul al cărui recurs a fost respins sau admis numai în parte din cauza unei erori materiale sau a unei omisiuni a instanţei de casare de a fi discutat vreunul dintre motivele de recurs. Însă şi intimatul poate fi contestator dacă recursul s-a judecat în absenţa sa sau cu o procedură de citare neregulată.

Dreptul de a introduce contestaţia în anulare aparţine şi procurorului.

Procurorul poate fi în situaţia de a folosi contestaţia în anulare în primul rând în cazul în care a participat la proces.

Este puţin probabil ca o cerere de chemare în judecată introdusă de un procuror sau în care ar figura şi procurorul, să fie judecată fără citarea lui sau cu greşita lui citare – şi chiar în cazul în care s-ar fi comis o asemenea greşeală – ca procurorul să nu fi cunoscut termenul de judecată, întrucât el urmăreşte în activitatea sa obişnuită soarta cererii sale sau desfăşurarea litigiului la care sub orice formă participă3.

Un grad mai mare de probabilitate prezintă situaţia prevăzută de art.318, care se referă la o greşeală materială comisă de o instanţă de recurs sau la omiterea cercetării unui motiv de casare. În aceste cazuri procurorul are dreptul de a introduce o contestaţie în anulare la fel ca orice parte din proces.

Procurorul poate însă introduce o contestaţie în anulare nu numai în dosarele în care sub orice formă a participat la judecarea cauzei ci şi atunci când, constată că o hotărâre irevocabilă este nelegală şi sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.317 şi 318 C.proc.civ. Asemenea împrejurări conferă procurorului dreptul şi obligaţia de a introduce contestaţie în anulare împotriva hotărârii greşite chiar dacă partea 1 Neîndeplinirea procedurii de citarea poate fi invocată numai de cel faţă de care s-a săvârşit această neregularitate şi nu şi de celelalte părţi care au fost legal citate – C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.627/2000, în „Culegere 2000”, nr.63, p.326. Recurentului căruia i s-a admis recursul şi s-a casat în totalitate hotărârea atacată sau intimatul în cazul respingerii recursului, nu are interes să introducă contestaţia chiar dacă judecarea recursului s-a făcut cu procedura de citare neregulat îndeplinită(dacă însă casarea este parţială, atât recurentul cât şi intimatul au interes să provoace rejudecarea recursului); intimatul nu se poate plânge că instanţa a omis să cerceteze un motiv de casare deoarece, chiar dacă rămâne expus posibilităţii unei rejudecări a recursului (dacă recurentul se va plânge pe calea contestaţiei în anulare), nu suntem în prezenţa unui interes de natură a justifica formularea unei contestaţii în anulare – I. Stoenescu, op. cit., în „J. N.”, nr.2/1960, p.269. 2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.356; C. A. Piteşti, dec. nr.211/1998, în „Culegere 1998”, nr.30, p.196. 3 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.356.

Page 86: Procedura Civila

86

vătămată s-a folosit de această cale, deoarece procurorul are rolul de a cere anularea hotărârilor nelegale pentru a se restabili legalitatea.

În ceea ce priveşte capacitatea părţii care introduce o contestaţie în anulare se aplică dispoziţiile de drept comun. Codul de procedură civilă arată în cartea II, titlul I, capitolul I condiţiile în care o parte are folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale. Astfel capacitatea procesuală de folosinţă e prevăzută de art. 41 alin.1 C.proc.civ. potrivit căruia „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată”, capacitatea procesuală de exerciţiu reprezentând capacitatea unei asemenea persoane de a-şi valorifica singură şi fără încuviinţare sau asistare drepturile în justiţie.

Persoanele total lipsite de capacitate de exerciţiu nu pot îndeplini acte procedurale decât prin reprezentanţii lor legali. Este vorba despre minorii sub 14 ani şi interzişii1.

Cât priveşte exercitarea drepturilor procesuale de către persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă, decizia de îndrumare nr.13 din 16 decembrie 1957 a Plenului Tribunalului Suprem2 a stabilit că în materie procesuală dispoziţiile art.9 din decretul nr.31/1954 şi art.105 din Codul familiei referitoare la „încuviinţarea prealabilă” se întregesc cu dispoziţiile art. 42 C.proc.civ.3 care cere asistenţa părintelui sau tutorelui, acesta urmând a fi citat alături de minor şi a semna împreună cu el orice cerere adresată instanţei4.

Există însă şi acte procesuale pentru a căror îndeplinire este nevoie, pe lângă asistare, şi de o autorizare prealabilă. În aceste situaţii părintele sau tutorele nu poate, fără prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare, să renunţe la o cerere în justiţie sau să facă o tranzacţie în numele minorului şi nici să-l asiste în facerea unor astfel de acte procesuale.

Calitatea necesară pentru introducerea unei contestaţii în anulare este aceea de parte în litigiul asupra căruia s-a pronunţat hotărârea ce se atacă. Există o singură excepţie de la această regulă şi îl vizează pe procuror care introduce contestaţia în anulare în exerciţiul atribuţiilor sale de organ de supraveghere al legalităţii.

Cuprinsul cererii. Timbrare. Efecte

În lipsa unui text de lege care să cuprindă dispoziţii speciale

privitoare la conţinutul cererii de contestaţie în anulare, se vor aplica prevederile de drept comun referitoare la orice cerere care se adresează instanţelor judecătoreşti. Astfel, contestaţia în anulare se formulează în conformitate cu dispoziţiile art. 82-84 C.proc.civ., în care se arată cum se face o cerere în justiţie în general, cu precizarea modului în care se procedează dacă partea nu poate semna, obligaţia reprezentantului legal 1 Art.9 din Decretul nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice şi art.105 şi 124 din Codul familiei. 2 „J. N.”, nr.1/1958, p.99-101. 3 Art.42 prevede: „Persoanele care nu au exerciţiul drepturilor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate ori autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor”. 4 Al. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale şi cazurile de încuviinţarea prealabilă din partea ocrotitorilor săi, în „L. P.”, nr.9/1956, p.52-54.

Page 87: Procedura Civila

87

sau convenţional de a alătura actul doveditor al calităţii sale, coroborate cu prevederile art. 112-113 C.proc.civ. referitoare la cererea de chemare în judecată.

În aceste condiţii cererea de contestaţie în anulare va cuprinde: numele şi domiciliul contestatorului şi ale intimatului, hotărârea care se atacă (individualizată prin numărul acesteia, instanţa care a pronunţat-o, data pronunţării şi numărul dosarului), motivarea în fapt şi în drept, eventualele mijloace de probă şi semnătura1. Absenţa semnăturii nu va atrage anularea cererii, decât dacă partea în şedinţă, ori dacă a fost lipsă în şedinţa următoare, nu semnează cererea. Atunci când cererea este formulată prin reprezentant trebuie făcută menţiune despre această împrejurare şi alăturată dovada împuternicirii, însă dacă instanţa constată lipsa acesteia, poate să acorde un termen pentru acoperirea ei, iar dacă înăuntrul termenului acordat lipsa nu se acoperă, va anula cererea.

Partea care formulează contestaţia va trebui să o şi motiveze, arătând atât împrejurările de fapt cât şi dispoziţiile legale pe care se sprijină cererea, deoarece art. 321 C.proc.civ. dispune că nu se poate face o nouă contestaţie pentru motive ce au existat la data celei dintâi. Acesta este un caz special de putere de lucru judecat, deoarece ceea ce constituie cauza într-o contestaţie în anulare este nelegalitatea hotărârii atacate, iar motivele indicate limitativ de lege sunt aspecte diferite ale cauzei2. Tripla identitate de elemente (aceleaşi părţi – contestator şi intimat, acelaşi obiect – hotărârea atacată, aceeaşi cauză – nelegalitatea acestei hotărâri) se opune admisibilităţii unei a doua contestaţii în anulare exercitată împotriva aceleiaşi hotărâri pentru un motiv care nu a fost invocat în prima contestaţie. Textul de lege se referă la faptul că nu se poate declara o nouă contestaţie în anulare împotriva aceleiaşi hotărâri, întrucât toate motivele de contestaţie sunt concomitente. Legiuitorul are în vedere situaţia în care partea este în culpă, anume atunci când a cunoscut sau, cu o diligenţă normală, trebuia să cunoască motivele de contestaţie în anulare şi nu le-a invocat.

Contestaţia în anulare este supusă unei taxe de timbru care, în conformitate cu prevederile H.G. nr.1278 din 13 noiembrie 2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale,Cap. IX, II, art. 3, lit.g, are o valoare de 85000 lei.

Efectul principal al cererii de contestaţie în anulare constă în reinvestirea instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, deschizând posibilitatea acestei instanţe de a-şi retracta proprie hotărâre. Cererea nu suspendă din oficiu executarea hotărârii a cărei anulare se cere, însă instanţa o poate suspenda sub condiţia dării unei cauţiuni, în urma introducerii în Codul de procedură civilă a art.3191 prin O.U.G. nr.59/2001. Instanţa se pronunţă asupra cererii de suspendare prin încheiere, care poate fi atacată cu recurs separat. Art.403 alin. 4 C.proc.civ. permite preşedintelui instanţei, în cazuri urgente, să dispună suspendarea provizorie a executării pe cale de ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea de către instanţă a cererii de suspendare.

1 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.538. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.538-539.

Page 88: Procedura Civila

88

Chiar dacă cererea poartă o denumire greşită, în virtutea prevederilor art. 84 C.proc.civ., instanţa este obligată să o caracterizeze potrivit conţinutului ei şi scopului urmărit de către parte, şi să judece contestaţia în anulare.

Instanţa competentă

Contestaţia în anulare, fiind o cale extraordinară de retractare a

hotărârilor judecătoreşti, este soluţionată de către instanţa a cărei hotărâre se atacă. Acest principiu este formulat expres în art. 319 alin.1 C.proc.civ.: „Contestaţia se introduce la instanţa a cărei hotărâre se atacă”1. Prin intermediul contestaţiei nu se realizează un control judiciar obişnuit, astfel că, în toate cazurile, competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu unei instanţe superioare2.

Atunci când a fost sesizată o altă instanţă, aceasta îşi va declina competenţa, neexistând o dispoziţie legală care să sancţioneze cu nulitatea introducerea neregulată a cererii, aşa cum există în materia apelului şi a recursului3.

În ceea ce priveşte compunerea completului de judecată, ea va fi aceeaşi ca şi în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată, iar raportat la natura acestei căi de atac şi la prevederile art. 24 C.proc.civ., judecătorii nu sunt incompatibili deoarece în contestaţia în anulare nu se judecă fondul, ci unul dintre viciile hotărârii. Chiar în situaţia rejudecării în fond după admiterea contestaţiei în anulare,nu sunt aplicabile prevederile art. 24 C.proc.civ. cu privire la incompatibilitate, aceste prevederi având nu numai un caracter imperativ, dar şi restrictiv, pentru cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege4.

Dacă partea invocă mai multe motive care ar atrage competenţe diferite, nu operează prorogarea de competenţă. Doctrina susţine în acest sens, că fiecare instanţă trebuie să judece în limitele competenţei sale. Totuşi se poate dispune suspendarea judecării uneia dintre contestaţii până la soluţionarea irevocabilă a celeilalte, deoarece admiterea celei dintâi o lipseşte de obiect pe cea de a doua5.

În concluzie, contestaţia în anulare se adresează după caz6: a) unei instanţe de fond, de apel, de recurs, cerându-i să-şi

desfiinţeze propria sa hotărâre, dată în condiţii neregulate – lipsa sau viciul procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei – sau pentru incompetenţa absolută a instanţei;

b) unei instanţe de recurs, cerându-i să-şi desfiinţeze propria sa decizie, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale, sau

1 C. S.J., S. U., încheierea nr.21 din 27 iunie 1994, în „Culegere de decizii”, 1994, p.121; Curtea Supremă, col. civ., dec. nr.745/1949, în „J. N.”, nr.7-8/1949, p.829. 2 I. Leş, op. cit.., p.138. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.535. 4 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.343. 5 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.535-536; I. Leş, op. cit.., p.138. 6 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.354-355.

Page 89: Procedura Civila

89

să-şi completeze judecata, când s-a omis să se cerceteze unul dintre motivele de casare.

Termenul de exercitare

În ceea ce priveşte termenul de exercitare a contestaţiei în anulare,

art. 319 alin. 2 C.proc.civ. distinge între hotărârile susceptibile de executare silită şi hotărârile care nu se duc la îndeplinire pe calea executării silite: „Contestaţia se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestaţia poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă”1.

În ceea ce priveşte hotărârile din prima categorie, contestaţie în anulare se poate face înainte de începerea executării şi în tot timpul ei, până la săvârşirea ultimului act de executare. Prin analogie cu termenul de exercitare a contestaţiei la executare, legea a stabilit ca moment final data ultimului act de executare2. Însă, spre deosebire de contestaţia la executare, care presupune începerea executării, urmând a fi respinsă ca prematură dacă a fost introdusă înainte de primul act de executare, contestaţia în anulare poate fi exercitată independent de orice executare silită. S-a considerat că termenul pe care art. 319 C.proc.civ. îl acordă pentru introducerea contestaţiei în anulare este suficient pentru folosirea ei şi că partea vătămată, dacă nu a aflat mai înainte de hotărârea ce o prejudiciază, va lua cunoştinţă de acea hotărâre cel puţin cu prilejul punerii ei în executare silită3. În prezent, soluţia nu este corespunzătoare deoarece codul, după modificarea lui prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000 şi Ordonanţa de urgenţă nr.59/2001, nu mai defineşte „ultimul act de executare”, astfel cum o făcea fostul art.403 alin.34. În aceste condiţii, trebuie să se stabilească, de la caz la caz, care este ultimul act de executare.

Referitor la cea de a doua categorie, aceea a hotărârilor nesusceptibile de executare silită, până la modificarea art.319 alin.2 prin decretul nr.649/1967, exista o lacună în reglementare, astfel încât în literatura juridică au fost date soluţii variate, de la a considera că o contestaţie în anulare s-ar putea face oricând, până la soluţia că o asemenea contestaţie trebuie limitată în timp, împrumutându-se prin analogie termenul de 3 ani din materia prescripţiei extinctive, deşi în speţă nu era vorba despre un termen de prescripţie5. Înlăturând lacuna existentă, legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen subiectiv de 15 zile ce, potrivit sistemului codului, se va calcula pe zile libere cu începere de la data când contestatorul a luat cunoştinţă de

1 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2356/1993, în „Culegere de decizii” pe anul 1993, p.156-158; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.1393/2000, în „Jurisprudenţa 2000”, p.247, nr.161. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.536. 3 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.383. 4 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.350. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.80.

Page 90: Procedura Civila

90

hotărâre1 - acest moment putând fi stabilit de contestator sau de intimatul interesat să invoce tardivitatea, prin orice mijloc de probă2 - şi, pentru a nu se perpetua starea de incertitudine ce ar putea decurge din virtualitatea contestaţiei în anulare, un termen obiectiv de 1 an, socotit de la data când hotărârea a rămas definitivă3

Doctrina4 oferă numeroase exemple de hotărâri nesusceptibile de executare silită: hotărâri prin care s-a respins cererea de chemare în judecată, hotărârile pronunţate în materie de stare civilă, în cererile în constatare, în cererile privind anularea, rezoluţiunea sau rezilierea (revocarea în cazul donaţiei) unui act juridic fără obligaţii de restituire, deciziile de casare intermediară.

În stabilirea distincţiei dintre cele două categorii de hotărâri, instanţa supremă a decis că, în aplicarea dispoziţiilor art.319 alin.2 C.proc.civ., trebuie avută în vedere natura cererilor deduse judecăţii, precum şi modul în care au fost rezolvate prin hotărâre. Astfel, în situaţia în care hotărârea, în funcţie de capetele principale din acţiune, este susceptibilă de executare, sunt aplicabile dispoziţiile din teza întâi a art.319 alin.2, iar în caz contrar urmează să se aplice teza a doua a aceluiaşi text, chiar dacă prin hotărâre s-a dispus obligarea vreuneia din părţi la plata cheltuielile de judecată5.

Art. 103 C.proc.civ. se aplică corespunzător şi în materia contestaţiei în anulare: dacă partea a fost împiedicată de o împrejurare mai presus de voinţa sa, să exercite în termen calea de atac, o poate introduce în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, în acelaşi termen arătând şi motivele împiedicării.

Reguli privind judecata

1 Termenul de 15 zile de la data la care partea a luat cunoştinţă de hotărâre, dar fără a depăşi un an de la rămânerea ei definitivă, stabilit pentru introducerea contestaţiei împotriva hotărârilor nesusceptibile, prin natura lor, de executare silită este aplicabil şi în cazul în care hotărârea nu mai este susceptibilă de executare deoarece prestaţia la care se referă a fost în fapt executată (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1626/1974, în „C.D. 1974”, p.275). 2 C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.302/1998, în „P.L.J.” 1997-2000, p.303. Trib. Supr., în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr.11/1978, în „Repertoriu III”, nr.191, p.315 a decis că solicitarea de către cel în cauză a unei copii de pe hotărârea contestată implică luarea ei la cunoştinţă şi face să curgă termenul de 15 zile în care contestaţia poate fi introdusă; decizia de respingere a recursului ca nefondat nu este susceptibilă de executare silită, iar împrejurarea că împotriva aceleiaşi decizii contestatorul a mai formulat anterior o altă contestaţie reprezintă dovada deplină a datei la care contestatorul a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare o solicită. În raport de această dată, formularea unei a doua contestaţii, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege, va fi considerată tardivă (C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3011/1999, în „C.P.J.C. 1999”, p.275-276). 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.197 din 13 februarie 1970, „C.D. 1970”, p.256-258, nr.1214 din 15 iulie 1976, „C.D.” 1976, p.259-260, nr.1861 din 13 octombrie 1977, „C.D.” 1977, p.187-188, dec. nr.11 din 6 februarie 1978, „C.D.” 1978, p.275-276 şi dec. secţ. civ. nr.38 din 6 ianuarie 1978, „C.D. 1978”, p.276-277. 4 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.537. 5 C.S.J., completul de 7 jud., dec. nr.49/1994, în „Culegere de decizii pe anul 1994”, p.123-124.

Page 91: Procedura Civila

91

Judecata contestaţiei în anulare se face potrivit regulilor de la instanţa de fond, iar dacă este vorba de o decizie a instanţei de recurs potrivit regulilor aplicabile în faţa acestor instanţe. Art.320 alin.1 C.proc.civ. prevede faptul că această cerere se va judeca cu precădere şi de urgenţă ceea ce implică trecerea acestor cauze la începutul listei de procese şi acordarea unor termene scurte dacă este necesară amânarea. Potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, întâmpinarea este obligatorie şi se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. Aceasta va cuprinde excepţiile procesuale care vizează cererea contestatorului (de exemplu, excepţia de tardivitate, lipsa de interes, lipsa de calitate procesuală activă etc.), răspunsul la fiecare motiv de contestaţie, eventualele mijloace de probă în combaterea contestaţiei şi semnătura (dispoziţiile art. 115 C.proc.civ. se aplică în mod corespunzător). Judecata se face cu citarea părţilor, respectându-se termenul de 5 zile menţionat de art. 89 C.proc.civ. În caz contrar, luând în considerare şi prevederile art. 107 C.proc.civ., hotărârea asupra contestaţiei în anulare este ea însăşi susceptibilă de atac, inclusiv pe calea contestaţiei în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 317, pct.1 C.proc.civ.1.

Aşa cum am mai precizat, contestaţia în anulare poate fi judecată de aceiaşi judecători care s-au pronunţat în hotărârea atacată, art. 24 C.proc.civ. cu privire la incompatibilitate nefiind aplicabil.

Art. 3191 C.proc.civ. care a fost introdus în cod prin Ordonanţa de urgenţă nr.59/2001 prevede, actualmente, in terminis că: „Instanţa poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni”. În plus, textul precizează că dispoziţiile art.403 alin.3 şi 4 se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că încheierea pronunţată asupra cererii de suspendare poate fi întotdeauna atacată cu recurs separat, iar în cazuri urgente suspendarea se poate acorda provizoriu de către preşedintele instanţei pe calea ordonanţei preşedinţiale, dar tot cu dare de cauţiune.

Pentru contestaţia în anulare de drept comun, pot fi administrate probe noi, concluzie care se desprinde din prevederea potrivit căreia contestaţia în anulare devine admisibilă dacă motivele au fost invocate prin cererea de recurs, dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt (art. 317 alin.2 C.proc.civ.).

Asupra contestaţiei în anulare instanţa se pronunţă printr-o hotărâre de admitere sau de respingere. Soluţia de respingere a contestaţiei nu aduce în atenţie probleme deosebite. Ea intervine atunci când instanţa nu a găsit întemeiate motivele invocate de contestator. De asemenea, când contestatorul nu justifică interesul de a ataca hotărârea, contestaţia în anulare va fi respinsă ca fiind lipsită de interes. Contestaţia în anulare mai poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv formulată, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală, anulată ca netimbrată sau ca introdusă de o persoană care nu a făcut dovada calităţii de reprezentant, ori să se perime. Într-o asemenea situaţie, conform prevederilor art. 321 C.proc.civ., o nouă contestaţie ar putea fi exercitată numai pentru motive ce nu au existat la data primei contestaţii.

1 I. Deleanu, op. cit., p.164.

Page 92: Procedura Civila

92

Însă, adoptarea unei soluţii de admitere a contestaţiei în anulare ridică probleme deosebite cu privire la modul în care trebuie să procedeze instanţa competentă, în raport de motivul invocat. Astfel, în cazul admiterii contestaţiei pentru neregulata citare a părţii la termenul când a avut loc judecata (primul motiv prevăzut de art. 317 C.proc.civ.), instanţa va anula hotărârea atacată şi va proceda la rejudecarea cauzei1. În legătură cu acest prim caz de admitere s-a formulat întrebarea dacă, admiţând contestaţia în anulare, instanţa va trece imediat la judecarea în fond a cauzei sau va aştepta ca hotărârea pronunţată să rămână irevocabilă. Doctrina a răspuns diferit la această întrebare, motivând corespunzător poziţiei adoptate.

Astfel, prima soluţie pledează pentru operativitate deoarece în caz contrar, prin pronunţarea mai întâi a unei hotărâri de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, aceasta „ar atrage o tărăgănare inutilă a judecăţii”. În sprijinul acestei opinii2, s-a invocat şi un argument de analogie, dedus însă din dispoziţiile art. 327 C.proc.civ. – „o materie apropiată” – conform cărora „dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată”, ceea ce înseamnă că instanţa care a admis cererea de revizuire păşeşte de îndată la revizuirea hotărârii atacate. S-a arătat, de asemenea, că există şi alte cazuri în care legea prevede continuarea judecării în fond, chiar dacă există riscul desfiinţării ulterioare a hotărârii (de exemplu, dacă instanţa a respins excepţia de necompetenţă, ea va trece la judecarea fondului, apelul sau recursul urmând a se face odată cu atacarea hotărârii pe fond)3.

În sprijinul celei de-a doua soluţii, să se dea o hotărâre de admitere în principiu a contestaţiei în anulare şi numai după rămânerea irevocabilă a acesteia să se procedeze la rejudecarea în fond, s-a adus ca argument evitarea unei judecăţi inutile în cazul în care hotărârea dată în contestaţie ar fi reformată. Mai mult, s-a invocat de asemenea un argument de analogie, dedus din dispoziţiile art.158 alin.3 C.proc.civ., potrivit cărora, dacă instanţa se declară necompetentă, ea va trimite dosarul instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent, „de îndată ce hotărârea a devenit irevocabilă”.

În cazul în care s-a admis contestaţia în anulare pentru motivul necompetenţei absolute a instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, se va anula această hotărâre şi se va pronunţa o hotărâre de declinare în favoarea instanţei competente sau a organului cu activitate jurisdicţională competent, potrivit legii. Dispoziţiile art.158 alin.3 C.proc.civ. se vor aplica în mod corespunzător, astfel încât trimiterea dosarul se va face numai după ce hotărârea de declinare a competenţei a rămas irevocabilă. Atunci când cererea este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, se va pronunţa o hotărâre de respingere a cererii ca inadmisibilă, iar când se apreciază că este competent un organ de

1 Este nelegală hotărârea prin care se admite contestaţia în anulare, dacă instanţa, după anularea hotărârii atacate, nu se mai preocupă de soarta acţiunii, care rămâne astfel nesoluţionată. (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.2749/28.11.1973, „C.D. 1973”, p.328). 2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.387-388. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.540.

Page 93: Procedura Civila

93

jurisdicţie dintr-un alt stat, cererea va fi respinsă ca nefiind de competenţa instanţelor române.

În cazul în care se invocă primul motiv prevăzut de art.318 C.proc.civ., faptul că dezlegarea dată de instanţa de recurs este rezultatul unei greşeli materiale, admiţându-se contestaţia în anulare se desfiinţează hotărârea pronunţată în recurs iar calea de atac se rejudecă.

Admiterea contestaţiei în anulare pentru cel de-al doilea motiv la care se referă art.318 C.proc.civ., pentru că instanţa de control judiciar, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, poate să ducă la anularea hotărârii atacate, dacă prin cercetarea motivului de casare omis se ajunge la o casare totală1, ori, în cazul în care motivul a cărui cercetare a fost omisă atrage doar o casare parţială2, numai la completarea judecării recursului, soluţia dată acestuia în fond urmând a fi modificată în limitele admiterii motivului omis. În această din urmă situaţie, toate motivele de casare care au fost examinate şi respinse ca neîntemeiate nu mai sunt cercetate din nou, existând, în privinţa lor, putere de lucru judecat3.

Deşi nu există o prevedere legală expresă în acest sens, literatura juridică4 şi practica5 apreciază că rejudecarea cauzei de către instanţa competentă trebuie să se facă în toate situaţiile cu respectarea principiului „non reformatio in pejus”, astfel încât contestatorului nu i se poate crea o situaţie mai grea decât aceea pe care a avut-o în momentul în care a formulat contestaţia în anulare.

Regimul hotărârii judecătoreşti

În ceea ce priveşte căile de atac prin care poate fi atacată

hotărârea pronunţată în urma judecării unei contestaţii în anulare, prin art. 320 alin.3 C.proc.civ. a fost stabilită regula potrivit căreia „hotărârea dată în contestaţie este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea atacată”. Această dispoziţie constituie o aplicare a principiului „accesorium sequitur principalem”6, contestaţia în anulare având un caracter accesoriu, din punct de vedere procedural, în raport de judecata propriu-zisă, în fond sau în recurs7.

1 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.402/1995, în „Culegere 1993-1995”, nr.61, p.225. 2 I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.388-389; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1362/1069, în „R.R.D”, nr.5/1970, p.164. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.541. 4 Ibidem; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit., p.354; I. Leş, op. cit., p.142. 5 Deşi nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părţii nu i se poate crea o situaţie mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuşi, în literatura juridică şi în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcţionează şi în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate şi umanism social. Dacă şi în ce măsură acest principiu se respectă ori se încalcă, este o chestiune de apreciere în fapt, făcută prin prisma intereselor părţii care a exercitat calea de atac, ea fiind şi cea mai în măsură să protesteze împotriva unei eventuale încălcări (TRIB. SUPR., secţ. civ., dec. nr.1196 din 1 iulie 1975, „Repertoriu II”, p.401). 6 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.388/1997, în „Culegere de decizii 1997”. 7 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3421/1997, în „Culegere de decizii 1997”, p.88.

Page 94: Procedura Civila

94

Astfel, hotărârea pronunţată într-o contestaţie în anulare obişnuită va putea fi atacată cu recurs numai dacă pe calea contestaţiei s-a atacat o hotărâre în ultimă instanţă (pentru care dreptul de apel este suprimat de lege) sau o decizie a instanţei de apel1. În cazul contestaţiei în anulare speciale, deoarece se îndreaptă numai împotriva hotărârilor irevocabile, hotărârea care se pronunţă este şi ea irevocabilă2.

Împotriva hotărârii dată într-o contestaţie în anulare poate fi introdusă o cerere de revizuire sau chiar o contestaţie în anulare, dacă sunt întrunite toate condiţiile legale în acest sens.

De asemenea, hotărârea poate forma obiectul unei cereri de îndreptare a greşelilor materiale (art. 281 C.proc.civ.) strecurate în cuprinsul ei. Ea poate forma şi obiectul unei contestaţii la titlu în condiţiile art. 400 C.proc.civ.3

Calea de atac declarată împotriva unei hotărâri date într-o contestaţie în anulare se va judeca potrivit dispoziţiilor legale pentru exerciţiul acelei căi de atac. În cazul în care s-a atacat cu contestaţie în anulare o hotărâre pronunţată într-o materie în care legea prevede un termen de recurs special, împotriva hotărârii dată în contestaţie, recursul se poate introduce în termenul de drept comun, norma specială, fiind derogatorie şi de strictă interpretare4, neaplicându-se decât situaţiilor în vederea cărora a fost edictată5.

Secţiunea 5 – Revizuirea 1. Sediul materiei „Revizuirea hotărârilor” este reglementată de art. 322-328

C.proc.civ., sub titlul „căilor extraordinare de atac”, cuprinzând dispoziţii privitoare la: obiectul revizuirii, motivele de revizuire, instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire, termenele de revizuire, reperele fundamentale pentru judecarea cererii de revizuire, soluţii posibile în urma admiterii cererii de revizuire şi căile de atac faţă de hotărârea dată asupra revizuirii.

Ca şi contestaţia în anulare, revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare, comună şi nesuspensivă de executare. Ea se poate

1 Art.273 C.p.c. prevede că „hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de apel”. Este vorba despre o hotărâre dată în condiţii de regularitate. Dacă nu s-au respectat aceste condiţii, hotărârea de expedient este susceptibilă a fi atacată cu recurs, precum şi cu contestaţie în anulare (I. Rosetti-Bălănescu, Al. Velescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.389). 2 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.873/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.617; C.S.J., completul de 9 jud., dec. nr.33/2000, secţ. civ., dec.nr.149/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.57, nr.208 şi 210; C.S.J., secţ. civ., dec nr.1240/2000, în „Pandectele române”, nr.1/2001, p.117, nr.23; C. A. Suceava, dec. civ. nr.369/1999, în „Culegere 1999”, nr.48, p.48. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.542. 4 În acest sens: A. Hilsenrad, notă critică la decizia nr.225/1955 a Trib. reg. Galaţi, în „J. N.”, nr.3/1956, p.523. Principiul potrivit căruia „accesorium sequitur principalem” priveşte admisibilitatea căii de atac, dar nu şi termenul de exercitare a acesteia. 5 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.542.

Page 95: Procedura Civila

95

exercita numai împotriva hotărârilor definitive sau irevocabile în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege1.

Prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000 pentru completarea şi modificarea Codului de procedură civilă au fost reformulate unele motive de revizuire, s-au făcut unele precizări cu privire la termenul de revizuire şi la judecarea cererii de revizuire2. În aceeaşi notă a modificărilor aduse Codului de procedură civilă, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.58/2003 a fost adăugat un nou motiv de revizuire şi s-a instituit un termen în care poate fi invocat.

Revizuirea este calea de atac care are ca obiect cererea adresată, de regulă, instanţei care a pronunţat hotărârea atacată de a şi-o retracta, pentru unul dintre motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, şi de a statua din nou în fapt şi în drept.

Ea este o cale extraordinară de atac deoarece motivele pentru care poate fi introdusă o cerere de revizuire sunt doar cele prevăzute de lege în mod expres. Ceea ce este caracteristic revizuirii se referă la faptul că hotărârea atacată pe această cale este criticată numai în temeiul unor împrejurări noi, necunoscute de instanţă la data pronunţării. De regulă, instanţa a săvârşit, involuntar, o eroare în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea atacată. Deci, în cadrul revizuirii, nu se pune problema realizării unui control judiciar, ci a unei noi judecăţi, ţinând seama de elemente care nu au format obiectul judecăţii finalizată cu pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se solicită3.

Revizuirea este o cale de atac de retractare, în sensul că, în afara unei singure excepţii4, cererea de revizuire se adresează instanţei care a soluţionat pricina, cerându-i să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care, de regulă, s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii. Motivele caracteristice de revizuire presupun că hotărârea a fost justă în raport de actele dosarului existente la data pronunţării hotărârii, însă, ulterior s-au descoperit materiale noi sau se constată că probele care au fundamentat-o au fost false, astfel încât, situaţia de fapt reţinută de către instanţă, văzută prin prisma noilor elemente, nu mai corespunde realităţii, impunându-se retractarea hotărârii respective.

Revizuirea este o cale de atac comună, aflându-se la dispoziţia acelora care au fost părţi în proces sau care au fost reprezentaţi în proces. Alături de aceste persoane poate cere revizuirea şi reprezentantul Ministerului Public, în temeiul art. 45 alin.3 C.proc.civ.

Deoarece este o cale extraordinară de atac, introducerea cererii de revizuire nu are efect suspensiv asupra executării hotărârii supuse revizuirii. Totuşi, art. 325 C.proc.civ. prevede că „instanţa poate suspenda

1 C. A. Cluj, dec. Nr.294/1998, în „Culegere 1998”, p.153. Potrivit art.322 C.p.c., revizuirea este o cale de atac extraordinară care nu poate fi folosită decât în cazurile prevăzute de text, în afara acestor motive fiind inadmisibilă (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1751/1983, în „Repertoriu”, de I. Mihuţă, 1986, nr.123, p.266); Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1860/1975, în „Culegere de decizii pe anul 1975”, p.252; O. Gâdei, notă la secţ. civ. nr.465/1965 a Trib. pop. rai. Huşi, în „R.R.D.”, nr.2/1967, p.136. 2 I. Deleanu, op. cit.., p.167. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.545. 4 Pentru motivul prezentat de art.322, pct.7 C.p.c., adică pentru contrarietatea de hotărâri definitive, cererea se îndreaptă la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărâri potrivnice.

Page 96: Procedura Civila

96

executarea hotărârii a cărei revizuire se cere, sub condiţia dării unei cauţiuni”.

2. Obiectul revizuirii

Prin obiectul revizuirii trebuie să se înţeleagă hotărârile susceptibile de a fi atacate prin această cale de atac. Prin art.322 C.proc.civ. se determină în ceea ce constă obiectul revizuirii dispunându-se că sunt supuse acestei căi extraordinare de atac de retractare hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs când evocă fondul1. Prin urmare, fac obiectul revizuirii următoarele categorii de hotărâri2:

- hotărârile de fond ale primei instanţe, pronunţate cu ocazia primei judecăţi sau ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu trimitere, care au rămas definitive prin neapelare3, prin anularea sau respingerea apelului în temeiul unei excepţii procesuale, ori prin perimarea apelului. Per a contrario rezultă că hotărârile prin care nu s-a soluţionat fondul pricinii nu sunt supuse revizuirii, chiar dacă sunt definitive4. Asemenea hotărâri sunt: hotărârea de declinare a competenţei5, ordonanţa preşedinţială6, regulatorul de competenţă, hotărârea de expedient7, hotărârea prin care se respinge sau se anulează apelul în temeiul unei excepţii procesuale8, hotărârea prin care s-a respins o contestaţie în anulare9 ori hotărârea prin care s-a admis contestaţia în anulare şi s-a fixat

1 Spre deosebire de recurs, revizuirea vizează hotărârile prin care s-a rezolvat fondul pretenţiei care a fost dedusă judecăţii. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556. 3 S-a admis soluţia Înaltei Curţi de Casaţie, întrucât, astfel, stabilind posibilitatea revizuirii numai pentru hotărârile definitive prin apelare, „s-ar face revizuirea aproape nefolositoare” (Em. Dan, op. cit.., p.415). În jurisprudenţa vremii s-a admis chiar că se poate face cerere de revizuire şi înainte de expirarea termenului de apel, considerându-se că hotărârea a fost recunoscută de revizuent ca definitivă, urmare a renunţării sale la apel. 4 Hotărârea prin care recursul a fost respins ca tardiv nu este supusă revizuirii, întrucât nu s-a evocat fondul pricinii (C.S.J., secţ. com., dec. nr.2115/1998, în „Culegere de decizii 1998”). 5 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.211/1998, nepublicată. 6Trib. reg. Timişoara, dec. civ. nr.3979/1955, în „L. P.”, nr.11/1956, p.1376. În general, se consideră că partea nemulţumită de existenţa a două ordonanţe contradictorii poate, fie să solicite soluţionarea litigiului în fond, fie să introducă o nouă cerere de ordonanţă în cazul în care ar socoti că este îndreptăţită să o facă (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.699/1970, în „R.R.D.”, nr.11/1970, p.167). 7 Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.282; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.750/1981, în „R.R.D.”, nr.2/1982, p.62 şi dec. nr.1751/1983, în I. Mihuţă, „Repertoriu IV”; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.561; I. Deleanu, op. cit.., vol. II, p.169; I. Leş, op. cit.., p. 636. 8 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1879/1999, în „Juridica”, nr.1/2001, p.42. Întrucât hotărârea atacată cu cerere de revizuire nu a evocat fondul, ci a soluţionat excepţia de necompetenţă, anterioară rezolvării fondului litigiului, nu sunt îndeplinite cerinţele art.322, alin.1 C.p.c. şi, în consecinţă, cererea de revizuire trebuie respinsă ca inadmisibilă (Trib. Supr., secţ. cont. adm., dec. nr.41/1994, în „Buletinul Jurisprudenţei”, 1994, p.641-642). 9 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1748/1998, în „Culegere 1993-1998”, p.316, nr.135, dec. nr.485/2000 şi secţ. a IV-a civ., dec. nr.2009/2000, în „Culegere 2000”, p.464 şi 483, nr.138 şi 152; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.287/1999, în „Jurisprudenţa 1999”, p.211, nr.168.

Page 97: Procedura Civila

97

termen pentru rejudecarea recursului1 sau hotărârea prin care s-a respins o altă cerere de revizuire2.

În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu s-a exercitat calea ordinară de atac ci şi hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, întrucât şi acestea sunt definitive potrivit art. 377 alin.1 pct.1 C.proc.civ.3

- hotărârile rămase definitive în instanţa de apel. Nu vor intra în această categorie hotărârile prin care se respinge

apelul, se anulează apelul ori se constată perimarea acestuia4. - hotărârile instanţelor de recurs prin care se evocă fondul (deciziile

date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reţinere5, precum şi hotărârile date asupra recursului, indiferent dacă acesta a fost admis sau respins ca nefondat, dacă la judecarea recursului au fost produse înscrisuri noi6).

Practica judiciară a stabilit însă, că nu pot fi atacate cu revizuire hotărârile prin care recursul a fost admis şi s-a modificat hotărârea pentru greşita aplicare ori interpretare a legii, situaţia de fapt fiind menţinută7, hotărârile prin care s-a respins recursul ca nefondat sau ca tardiv8, hotărârile prin care s-a anulat recursul ca neregulat introdus, netimbrat ori nemotivat9 şi hotărârile prin care s-a constatat perimarea recursului.

- hotărârea dată în fond, după sau odată cu admiterea cererii de revizuire;

- hotărârea dată în fond, ca urmare a admiterii unei contestaţii în anulare;

- hotărârile de fond pronunţate în contestaţiile la executare.

1 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3729, în „Culegere 2000”, p.467, nr.141. 2 Trib. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.821/1993, în „Culegere 1993-1997”, p.417, nr.133. 3 V. M. Ciobanu, op. cit.., p.435. 4 Se poate cere însă revizuirea hotărârii rămase definitive prin perimarea apelului. 5 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.98/1994, în „Culegere de decizii 1994”, p.642; C. A. Bacău, dec. civ. nr.1123/1994, în „Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău”, 1995, p.124; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.2156/1999, în „Culegere 1999”, p.373, nr.139. 6 De exemplu, intimatul din recurs are interes să solicite revizuirea unei decizii de casare intermediară,pe motivul că înscrisul în baza căruia s-a admis recursul a fost declarat ulterior fals, pentru a evita rejudecarea fondului şi a obţine respingerea recursului. (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556). 7 În acest caz poate fi supusă revizuirii hotărârea instanţei care a stabilit situaţia de fapt menţinută de către instanţa de recurs. 8 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.389/1992, în „Dreptul”, nr.8/1993, p.87, dec. nr.41/1994, în „Dreptul”, nr.10-11/1994, p.110 şi sent. com, dec. nr.2115/1998, în „Dreptul”, nr.10/1999, p.153; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1094/1995, în „Culegere 1993-1995”, p.311, nr.130, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3488/1999 şi secţ. a IV-a civ., dec. nr.784/1999, în „Juridica”, nr.10/2000, p.402 şi dec. nr.1687/2000, în „Culegere 2000”, p.484, nr.153, sent. pt. conflicte şi litigii de muncă, dec. nr.225/2002, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2002, p.137, nr.35. 9 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.732/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.1014, nr.138 şi secţ. com., dec. nr.216/2001, în „Pandectele române”, nr.2/2002, p.111, nr.94; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.521/1996 şi nr.86/1998, în „Culegere 1993-1998”, p.312-313, nr.131-132, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1655/2000, în „Culegere 2000”, p.464, nr.139; E. Cârcei, „Din jurisprudenţa secţiei comerciale a Curţii Supreme de Justiţie pe anul 2001”, în „Revista de drept comercial”, nr.2/2002, p.101; T. Pungă, „Din jurisprudenţa Curţii de Apel Suceava în domeniul Dreptului civil, Dreptului familiei, Dreptului muncii şi Dreptului procesual civil pe sem I/2001”, în Dreptul, nr.2/2002, p.155.

Page 98: Procedura Civila

98

Există unele hotărâri , care, în temeiul unor dispoziţii exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin.5 C.proc.civ.: „Hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii”. Această dispoziţie procedurală se întemeiază pe dificultăţile sau chiar imposibilitatea restabilirii situaţiei anterioare, în acele cazuri în care, după rămânerea definitivă a divorţului, soţii s-ar fi recăsătorit1. Totuşi, doctrina a apreciat că este supusă revizuirii partea din hotărâre, care nu vizează rezolvarea dată capătului principal de cerere privind desfacerea căsătoriei, ci se referă la soluţionarea unor cereri accesorii2.

S-a considerat că, pentru motivele prevăzute de art. 322, pct.4 C.proc.civ. (însă numai pentru condamnarea judecătorului), de art. 322, pct. 7 şi pct. 8 C.proc.civ. (existenţa unor hotărâri definitive potrivnice şi împiedicarea părţii de a se înfăţişa la judecată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa), pot fi revizuite toate hotărârile pronunţate de instanţele de recurs, chiar dacă prin ele nu se evocă fondul, precum şi hotărârile primei instanţe sau ale instanţei de apel prin care nu se rezolvă fondul pretenţiei deduse judecăţii3.

Spre deosebire de recurs care, în principiu, urmăreşte remedierea erorilor de drept, revizuirea are drept scop, de regulă, îndreptarea erorilor săvârşite în legătură cu starea de fapt stabilită în hotărârea definitivă sau irevocabilă. Din acest motiv cele două căi de atac sunt complementare putând fi exercitate concomitent. Revizuirea poate fi exercitată chiar dacă nu partea a uzat de apel neexistând condiţia restrictivă de la contestaţia în anulare de drept comun şi de la recurs, care nu putea fi folosit „omisso medio”. Revizuirea poate fi exercitată asupra unor hotărâri definitive dar şi asupra unor hotărâri irevocabile pentru aceleaşi motive. Condiţia, în ceea ce priveşte exercitarea revizuirii, de a fi vorba de o hotărâre de fond este prevăzută în mod explicit numai în cazul hotărârilor pronunţate de către instanţele de recurs. În legătură cu hotărârile rămase definitive în instanţa de apel sau prin neapelare, textul nu pune în mod expres condiţia restrictivă de a fi hotărâri de fond, dar, deoarece revizuirea nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres prevăzute de lege (iar aceste motive sunt legate de situaţia de fapt care se rezolvă prin hotărârile de fond), această condiţie a fost extinsă şi la hotărârile definitive pe care le menţionează art. 322 C.proc.civ.

3. Sesizarea instanţei A. Legitimarea procesuală activă

1 V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.347; I. Leş, op. cit.., p.148; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.147/1972, în „R.R.D.”, nr.3/1973, p.159. 2 I. Stoenescu, „Unele aspecte ale revizuirii în procesul civil”, în „J. N.”, nr.11/1964, nota 8, p.17; A. Ionescu, J. T. Rotaru, „Admisibilitatea cererii de revizuire în materia divorţului”, în „R.R.D.”, nr.6/1983, p.29-32; V. M. Ciobanu, op. cit.., p.436; I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., nota nr.836, p.363; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.556. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.557.

Page 99: Procedura Civila

99

Calea de atac a revizuirii poate fi exercitată de oricare dintre părţile interesate ale procesului. Prin parte interesată înţelegem partea prejudiciată prin hotărârea a cărei revizuire o cere şi care pretinde existenţa unei alte stări de fapt, de natură a schimba soluţia procesului pronunţată în defavoarea sa1.

Părţile în revizuire se numesc revizuent şi intimat. Persoana care se adresează instanţei căutând protecţie judiciară, prin retractarea hotărârii greşite, se numeşte revizuent, iar persoana căreia i se contestă drepturile câştigate prin hotărârea supusă revizuirii, se numeşte intimat2. Aşadar, revizuent poate fi orice parte care a figurat în procesul finalizat cu pronunţarea hotărârii care se atacă, indiferent de poziţia procesuală avută dar îndeplinind condiţia, mai sus menţionată, a unui interes justificat3. Doctrina4 oferă câteva exemple în acest sens: reclamantul nu ar avea interesul să ceară revizuirea unei hotărâri care i-a acordat o sumă mai mare decât cea solicitată, debitorul nu ar avea interesul să formuleze o cerere de revizuire a unei hotărâri pe motiv că bunul la a cărui predare a fost obligat a pierit, cel ce a câştigat procesul nu s-ar putea plânge că hotărârea s-a bazat pe un înscris ce a fost ulterior declarat fals etc. De asemenea, trebuie respectate şi cerinţele legii referitoare la capacitatea procesuală.

În conformitate cu prevederile art.45 alin.5 C.proc.civ., poate exercita revizuirea şi procurorul, indiferent dacă a participat sau nu la soluţionarea procesului în care s-a pronunţat hotărârea pe care doreşte să o atace5. Similar, beneficiază de legitimare procesuală activă creditorii chirografari (art.974 C. civ.) şi succesorii universali, cu titlu universal sau cu titlu particular, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii atacate6.

B. Cuprinsul cererii. Timbrare. Efecte

Legea nu cuprinde dispoziţii procedurale derogatorii de la dreptul

comun în ceea ce priveşte elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. De altfel, art. 326 alin.1 C.proc.civ. menţionează că judecarea cererii de revizuire se face „potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”, ceea ce implică ideea că o cerere de revizuire trebuie să îndeplinească cerinţele prevăzute pentru oricare cerere introductivă de instanţă7. În aceste condiţii, se vor aplica, prin asemănare, dispoziţiile art. 82 C.proc.civ. cu privire la cereri adresate instanţelor judecătoreşti, precum şi dispoziţiile art. 112 C.proc.civ., cu privire la elementele cererii de chemare în judecată. Alături de elementele

1 V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.347-348. 2 Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.266. 3 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3332/1998, în „Dreptul”, nr.7/1999, p.148; Trib. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.965/1998, în „Culegere 1998”, p.233, nr.55; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1143/2000, în „Culegere 2000”, p.460, nr.136; C. A. Cluj, secţ. civ., dec. nr.1226/1998, în „Culegere 1998”, p.152. 4 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.555. 5 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.274/2001 cu nota B. Dumitrache, în „Pandectele române”, nr.3/2002, p.80. 6 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.296/2000, în „Culegere 2000”, p.461, nr.137. 7 I. Deleanu, V. Deleanu, op. cit.., p.393.

Page 100: Procedura Civila

100

comune unei asemenea cereri, revizuentul va trebui să indice în cuprinsul ei toate elementele necesare pentru judecare: numele şi domiciliul părţilor, indicare a hotărârii care se atacă, motivarea în fapt şi în drept, mijloacele de probă (atât cele necesare admisibilităţii revizuirii, cât şi cele care, eventual, ar fi necesare pentru rejudecarea în fond ca urmare a admiterii cererii de revizuire), semnătura1. Atunci când cererea se introduce de un reprezentant al părţii, se va menţiona această împrejurare şi se va anexa dovada calităţii de reprezentant.

În plus, trebuie subliniat faptul că şi la judecarea cererii de revizuire se aplică norma cuprinsă în art. 84 C.proc.civ., conform căreia o cerere intitulată greşit de parte va fi considerată valabilă.

La prima zi de înfăţişare, revizuentul îşi poate modifica acţiunea lui în revizuire, invocând un alt motiv de revizuire sau adăugând alte motive la cele deja invocate2. Însă, cu prilejul revizuirii sau în cursul acesteia, nu se pot aduce modificări cererii de chemare în judecată şi nu se pot introduce noi cereri accesorii sau incidentale3.

Cererea de revizuire se timbrează, sub sancţiunea nulităţii4, ca şi contestaţia în anulare cu taxă judiciară fixă şi cu timbru judiciar. Astfel, potrivit prevederilor H.G. nr.1278 din 13 noiembrie 2002 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Ordonanţei Guvernului nr.36/2002 privind impozitele şi taxele locale,Cap. IX, II, art.3, lit.h, cererile de revizuire sunt taxate cu 85000 lei.

C. Instanţa competentă

Revizuirea este o cale de atac de retractare şi în consecinţă,

competenţa de a judeca o cerere de revizuire revine instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere5. În acest sens, regula este stabilită expres în prevederile art. 323 alin.1 C.proc.civ.: „cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere” cu o singură excepţie reprezentată de situaţia prevăzută în art. 322 pct.7 C.proc.civ., când revizuirea se cere pentru că există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

1 Şi în materia revizuirii instanţa trebuie să-şi manifeste rolul activ, astfel încât are obligaţia să arate revizuentului deficienţele cererii, pentru a le putea completa (Trib. Ilfov, secţ. II civ., dec. nr.13578/1949, „J. N.”, nr.5/1951, p.555). Rolul activ nu se poate însă manifesta în sensul de a invoca din oficiu alte motive de revizuire decât cele cuprinse în cererea părţii (I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.81-82). 2 Instanţa va trebui însă să verifice dacă, la data modificării, termenul prevăzut pentru noul sau pentru noile motive nu a expirat (Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1003/1964, în „Culegere de decizii 1964”, p.269). 3 Trib. Jud. Alba, secţ. civ., dec. nr.326/1988, în „R.R.D.”, 1988, nr.8, p.70. 4 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.207/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.222, nr.17. 5 C. A. Ploieşti, dec. nr.1321/1998, în „P.L.J. 1997-2000”, p.863; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.915 din 31 mai 1967, „C.D. 1967”, p.294-296; Trib. reg. Timişoara, dec. civ. nr.991/1955, în „J. N.”, nr.5/1955, p.759.

Page 101: Procedura Civila

101

În principiu, instanţa de revizuire este instanţa de fond1, dar aceasta poate fi, după caz, şi instanţa de apel2 sau cea de recurs3, dacă acestea, judecând respectivele căi de atac, s-au pronunţat în cele din urmă în fond4. Astfel, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, ori dacă apelul a fost respins sau anulat în temeiul unei excepţii procesuale, ori s-a perimat5, competenţa aparţine primei instanţe6. Revizuirea împotriva unei hotărâri rămase definitive în apel se va judeca de către instanţa de apel, indiferent dacă în cauză s-a declarat şi recurs, iar acesta a fost respins, anulat, retras sau perimat7. În cazul în care hotărârea instanţei de recurs evocă fondul, cererea de revizuire va fi judecată de această instanţă8.

În cazul în care revizuirea a fost cerută pentru contrarietate de hotărâri, cererea de revizuire se va introduce la instanţa mai mare în grad faţă de instanţa sau instanţele care au pronunţat hotărârile potrivnice9. Când cele două instanţe care au dat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripţii judecătoreşti deosebite, instanţa mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire va fi aceea a instanţei care a dat prima hotărâre (art. 323 alin.2 C.proc.civ.)10. Art. 322 pct.7 alin.2 C.proc.civ., arătând că motivul de revizuire constând în contrarietatea de hotărâri vizează şi hotărârile date de instanţele de recurs, mai precizează că, în cazul în care una dintre instanţe este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cererea de revizuire se va judeca de această instanţă11.

1 Trib. Supr., secţ. civ. dec. nr.785/1972, în „R.R.D.”, nr.12/1972, p.160; Trib. Supr., secţ. civ. dec. nr.1737/1989, în „Dreptul”, nr.6/1990, p.77; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.185/1994, în „Dreptul”, nr.5/1995, p.88. 2 Cas. III, dec. din 24 iunie 1936, nr.2, p.240. 3 Trib. Jud. Suceava, dec. civ. nr.820/1988, în „R.R.D.”, nr.12/1988, p.76; Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr.74/1988, în „R.R.D.”, nr.8/1988, p.74. 4 Este fără relevanţă că hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat, a fost dată de un tribunal ca urmare a strămutării pricinii, de către Curtea Supremă de Justiţie, întrucât numai instanţa care a soluţionat litigiul îşi poate retracta hotărârea (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.185/1994, în „P.L.J. 1994-1997”, nr.17, p.674) 5 Cas. I, dec. nr.434/1936, în „Codul 1944”, p.135, nr.7. 6 Aceeaşi este situaţia şi atunci când s-a admis recursul, s-a casat decizia dată în apel şi, respingându-se apelul, a fost menţinută hotărârea primei instanţe (V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.371). 7 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.569. 8 Cererea de revizuire se îndreaptă la instanţa care a dat hotărârea rămasă definitivă şi a cărei revizuire se cere. Este supusă revizuirii şi hotărârea dată de o instanţă de recurs, dar numai când evocă fondul. În cazul în care judecătoria a fost cea care a rezolvat fondul cauzei iar tribunalul judeţean a respins recursul, este evident că sentinţa judecătoriei este hotărâre definitivă în sensul art.322 din C.p.c., ea fiind supusă revizuirii, iar competenţa de soluţionare, în conformitate cu dispoziţiile art.323 din C.p.c., aparţine tot judecătoriei (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.1367/1992, în „D.C.S.J. 1990-1992”, p.307); Cas. III, dec. nr.1209/1936, în „Codul 1944”, p.135, nr.6. 9 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2134/1992, în „Dreptul”, nr.8/1993, p.87, nr.2416/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.132, secţ. com., dec. nr.1233/1997, în „Dreptul”, nr.1/1998, p.114, secţ. civ., dec. nr.650/2000 şi nr.112/2000, secţ. cont. adm., dec. nr.2154/2000 şi nr.817/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.225,226,852 şi 1023, nr.20,21,54 şi 144. 10 Trib. Supr., col. civ. dec. nr.397/1952, în „J. N.”, nr. 1/1953, p.114; Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr.21 din 23 decembrie 1965, în „C.D. 1965”, p.54; Trib. Supr., col. civ. dec. nr.712/1965, în „C.D. 1965”, p.272. 11 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1085/2000, în „Culegere 2000”, p.480, nr.149.

Page 102: Procedura Civila

102

Dacă prin aceeaşi cerere se formulează mai multe motive de revizuire, iar competenţa ar reveni unor instanţe deosebite, nu va opera prorogarea de competenţă, ci fiecare instanţă va soluţiona cererea în legătură cu motivul pentru care este competentă1. O asemenea situaţie poate fi întâlnită dacă se invocă motivul prevăzut de art. 322 pct.7 C.proc.civ. şi orice alt motiv. În consecinţă, dacă prin aceeaşi cerere s-au invocat cumulativ alte motive de revizuire alături de cel al contrarietăţii de hotărâri cererea va trebui să fie disjunsă, în caz contrar îngăduindu-se eludarea dispoziţiilor privind competenţa, prin invocarea unor motive formale2.

D. Termenul de exercitare

Până la modificarea Codului de procedură civilă, în anul 1948,

pentru introducerea diferitelor cazuri de revizuire existau termene mai variate3. Începând cu 1948 au fost unificate, fixându-se pentru majoritatea dintre ele termenul de o lună care se calculează potrivit regulilor prevăzute de art. 101 alin.3 C.proc.civ.4 De la acest termen fac excepţie două motive: cel prevăzut în art. 322 pct.8 C.proc.civ. (împiedicarea părţii de a se prezenta la judecată) pentru care termenul este de 15 zile de la încetarea împiedicării5 şi cel prevăzut de art. 322 pct.6 C.proc.civ. ( lipsa oricărei apărări sau apărare vicleană a intereselor statului, ale unui dispărut sau ale unui incapabil) care dă naştere unui termen de 6 luni calculat de la întoarcerea dispărutului sau dobândirea capacităţii de exerciţiu.

Punctul de plecare pentru calculare a termenului de o lună variază în funcţie de motivele de revizuire invocate, astfel: - în cazurile prevăzute de art. 322 pct.1,2 şi 7 alin.1 C.proc.civ., de la comunicarea hotărârilor definitive6, iar când hotărârile au fost date de instanţe de recurs după evocarea fondului, de la pronunţare; pentru

1 Trib. Supr., col. civ. dec. nr.1656/1962, în „J. N.”, nr.12/1963, p.171; C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.763/2000, în „Culegere 2000”, p.465, nr.140; P. Perju, „Probleme de drept civil şi procesual civil în practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie”, în „Dreptul”, nr.11/2001, p.177. 2 În cazul unei cereri de revizuire formulată pentru mai multe motive, instanţa superioară competentă să rezolve motivul referitor la contrarietatea de hotărâri nu are căderea să soluţioneze şi celelalte motive. Într-o atare situaţie, nu funcţionează prorogarea de competenţă, aşa că instanţa superioară va soluţiona capătul de cerere în care se invocă motivul bazat pe contrarietatea de hotărâri, urmând ca instanţa de fond să le soluţioneze pe celelalte. Altminteri s-ar eluda regulile privitoare la competenţă, deoarece partea ar putea să invoce cu mai mult sau mai puţin temei o pretinsă contrarietate de hotărâri (Trib. Supr., col. civ., dec. nr.411/1961, în „Repertoriu I”, nr.598, p.853). 3 Em. Dan, op. cit.., p.363 şi urm. 4 Conform dispoziţiilor art.101 alin.3 şi 4 din C.p.c., termenele stabilite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare, iar termenele care încep la 29, 30 sau 31 ale lunii şi se sfârşesc într-o lună care nu are o asemenea zi, se vor socoti împlinite în ziua cea din urmă a lunii (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.1083/1994, în „B.J.C.D. 1994”, p.126). 5 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.660/1990, în „Dreptul”, nr.2-3/1991, p.70. 6 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.261/1999, în „Juridica”, nr.1/2000, p.38.

Page 103: Procedura Civila

103

hotărârile prevăzute la pct.7 alin.2, pronunţate de către instanţe de recurs, de la pronunţarea ultimei hotărâri1; - în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ., de la cel din urmă act de executare. Este vorba despre ultimul act de executare săvârşit în procedura concretă de executare pornită de creditor pentru recuperarea obiectului, la a cărui predare a fost obligat debitorul. - în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul. În lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora. - în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., din ziua în care s-au descoperit înscrisurile ce se invocă2, ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea desfiinţată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere3; - în cazurile prevăzute de art. 322 pct. 6 C.proc.civ., de la comunicarea hotărârii definitive făcută statului ori celorlalte persoane de drept public sau utilitate publică.

La fel ca şi în cazul contestaţiei în anulare, nu există o dispoziţie derogatorie în privinţa termenului pentru procuror, care poate să ceară revizuirea, potrivit art. 45 alin. 3 C.proc.civ., urmând însă a se încadra în termenul stabilit pentru părţi, chiar atunci când hotărârea nu i se comunică4.

În condiţiile stabilite de art. 103 C.proc.civ., dacă partea nu a putut exercita calea de atac în termenul prevăzut de lege, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei, se poate cere repunerea în termen. Va curge însă un termen invariabil de cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării şi, în acelaşi termen vor trebui arătate şi motivele împiedicării.

4. Motivele de revizuire 1 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.677/2000 şi nr.79/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.228 şi 231, nr.23 şi 26; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.648/1999, în „Jurisprudenţa 1999”, p.216, nr.172; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.2224/1956, „C.D. 1956”, vol. II, p.304-306; Trib. pop. Răcari, sent. nr.2020/1956, „J. N.”, nr.7/1956, p.1240. 2 Trib. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.1695/1995, în „Culegere 1993-1997”, p.421, nr.136; C. A. Galaţi, secţ. com., dec. nr.570/R/2001, în „Curierul judiciar”, nr.5/2002, p.66; C. A. Timişoara, dec. nr.3827/1999, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, nr.2/2000, p.144. 3 În situaţia în care C.G.M.M.B. a descoperit înscrisurile pe care îşi întemeiază cererea de revizuire la data la care intimata a înregistrat memoriul adresat acestei instituţii – înscrisurile fiind anexate memoriului – în raport de această dată trebuie să se socotească termenul de o lună pentru depunerea cererii de revizuire (C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.3049/1999, în „C.P.J.C. 1999”, p.383). 4 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.3314/1994, cu nota D. Gazetovici, în „Dreptul”, nr.6/1995, p.74-76.

Page 104: Procedura Civila

104

Revizuirea poate fi cerută în următoarele cazuri: a) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziţii potrivnice ce

nu se pot aduce la îndeplinire. Acest motiv vizează situaţiile în care dispozitivul hotărârii atacate

cuprinde dispoziţii contradictorii (s-a admis atât cererea reclamantului cât şi cererea intervenientului principal care are acelaşi obiect; se admite cererea în revendicare dar şi cererea reconvenţională prin care pârâtul a cerut să se constate uzucapiunea cu privire la imobilul revendicat; se admite cererea principală, însă reclamantul este obligat la plata cheltuielilor de judecată; pârâtul a fost obligat la plata sumei cerute de reclamant, însă i s-a admis şi cererea reconvenţională prin care acesta a invocat compensaţia judiciară) astfel încât este necesar să se coreleze toate soluţiile pronunţate pentru ca hotărârea să poată fi pusă în executare. Dacă, însă, soluţiile instanţei din dispozitiv nu pot fi duse la îndeplinire pentru că nu sunt susceptibile de executare prin însăşi natura lor, şi nu pentru că ar fi potrivnice, cererea de revizuire nu poate fi admisă.

Prin urmare, pentru a se putea exercita revizuirea invocându-se acest motiv trebuie îndeplinite condiţiile: - hotărârea să cuprindă dispoziţii potrivnice; - dispoziţiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii1; - dispoziţiile potrivnice să fie ireconciliabile.

Revizuirea nu poate fi folosită de părţi pentru a invoca simpla neclaritate a dispozitivului, fără ca aceasta să cuprindă dispoziţii potrivnice, fiind necesară doar lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului2, care se poate obţine pe calea procedurală reglementată de art. 2811 C.proc.civ. şi a contestaţiei la titlu, în condiţiile art. 399 alin.1 C.proc.civ. De asemenea, această cale extraordinară de atac de retractare nu poate fi folosită dacă contrarietatea există între considerentele hotărârii, ori între ele şi dispozitiv (într-un asemenea caz greşelile se pot remedia doar pe calea recursului).

b) Dacă instanţa s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-

au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cel de-al doilea motiv de revizuire constituie o exigenţă a principiului disponibilităţii procesuale, principiu în conformitate cu care instanţa este ţinută să statueze numai în limitele în care a fost sesizată. Nerespectarea acestor exigenţe poate conduce la exercitarea recursului (art. 304 pct.6 C.proc.civ.)3 sau a revizuirii (art. 322 pct.2 C.proc.civ.).

1 Textul nu vizează situaţia contrarietăţii între considerentele hotărârii şi dispozitiv sau a contrarietăţii între considerente, caz în care partea interesată are la îndemână calea dea atac a recursului (art.304 pct.7 C.p.c.). 2 Trib. reg. Suceava, dec. civ. nr.548/1956 cu nota de B. Diamant, în „J. N.”, nr.7/1956, p.1244; C. A. Iaşi, dec. civ. nr.152/1999, în „Jurisprudenţa 1999”, p.213, nr.170. 3 Acesta constituie şi un motiv de casare, însă, este de presupus că partea interesată va apela mai degrabă la revizuire, având în vedere că, de regulă, durata termenului de revizuire este mai lungă decât cea a termenului de recurs. De asemenea, pentru cazurile în care partea ar avea un drept de opţiune între recurs şi revizuire, este preferabil să aleagă calea de atac de retractare, deoarece împotriva hotărârii ce se va pronunţa va putea să exercite o cale de atac în plus (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.558).

Page 105: Procedura Civila

105

Aşadar, textul vizează inadvertenţele dintre obiectul pricinii supuse judecăţii (în baza principiului disponibilităţii) şi ceea ce instanţa a hotărât, între ceea ce s-a cerut şi ceea ce s-a pronunţat, deşi nu s-a cerut – extra petita; nu s-a pronunţat, deşi s-a cerut – minus petita; s-a dat mai mult decât s-a cerut – plus petita. Cu alte cuvinte, instanţa nu s-a pronunţat – omnia petita1. Pe de altă parte, instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate în proces fie că au caracter principal, accesoriu, incidental.

Art. 322 pct.2 C.proc.civ. reglementează trei ipoteze, toate reprezentând o nesocotire a aceluiaşi principiu procedural: disponibilitatea procesuală. Trebuie, însă, menţionat că întreaga doctrină a evidenţiat faptul că acest text de lege nu se referă la temeiurile cererilor, ci numai la obiectul lor, deci la pretenţiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, de pârât în cererea reconvenţională, de oricare dintre părţile iniţiale în cererile de intervenţie forţată, de terţul intervenient în cererea de intervenţie voluntară (principală).

Prima ipoteză vizează situaţia în care instanţa s-a pronunţat extra petita, adică asupra unor lucruri care nu s-au cerut. În practică sunt exemplificate cele mai diverse situaţii în care instanţa poate dispune extra petita: dacă reclamantul a cerut numai obligarea pârâtului la plata unei sume datorate şi instanţa îi acordă şi dobânzi; dacă s-a solicitat numai restituirea bunului, însă instanţa l-a obligat pe pârât şi la plata fructelor; în cazul în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei contractuale, iar instanţa dispune şi rezoluţiunea contractului; se acordă execuţia vremelnică judecătorească, deşi aceasta nu a fost cerută; se acordă un termen de graţie fără a exista o cerere în acest sens a debitorului; se dispune evacuarea locatarului, deşi s-a cerut numai obligarea lui la plata chiriei; instanţa a acordat cheltuieli de judecată fără ca acestea să fi fost cerute etc. Revizuirea este admisibilă şi atunci când instanţa a respins un capăt de cerere neformulat2. De exemplu, reclamantul revendică un imobil, iar instanţa, respingându-i cererea, stabileşte şi faptul că el nu are dreptul la fructele culese de posesor.

Astfel pentru a verifica dacă s-a săvârşit o extra petita trebuie să ne raportăm la toate actele de procedură prin care s-a fixat cadrul procesual, uneori chiar de la declaraţiile verbale ale părţilor trecute în încheierea de şedinţă (de exemplu, cererea de execuţie vremelnică care se poate face şi verbal în instanţă, până la închiderea dezbaterilor – art. 279 alin.3 C.proc.civ.).

Cererea de revizuire nu este însă admisibilă atunci când instanţa, în temeiul legii, trebuia să rezolve şi capete de cerere care nu au fost formulate. Astfel, potrivit art. 42 C. fam., odată cu pronunţarea divorţului, instanţa va hotărî căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori, precum şi contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.

De asemenea, revizuirea nu este admisibilă, pentru această ipoteză, dacă instanţa a comis o greşeală de judecată, în sensul că a primit şi soluţionat o cerere cu încălcarea unor dispoziţii legale ( de ex.: 1 Potrivit art.129 alin. ultim C.p.c., în toate cazurile, „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cauzei deduse judecăţii”. 2 Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.558-559.

Page 106: Procedura Civila

106

reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată după prima zi de înfăţişare şi, deşi pârâtul s-a opus, instanţa s-a pronunţat şi asupra capătului de cerere formulat peste termen; dacă instanţa de apel a primit şi soluţionat o cerere nouă, inadmisibilă în apel) ori dacă se pretinde că instanţa a admis un capăt de cerere în mod nelegal, întrucât pretenţia formulată ar fi fost contrară normelor de drept substanţial1.

A doua ipoteză este aceea în care instanţa s-a pronunţat minus petita şi are în vedere situaţia în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere. Din acest punct de vedere nu prezintă interes dacă instanţa a omis să examineze un capăt de cerere formulat prin acţiunea principală, printr-o cerere reconvenţională sau prin alte cereri cu caracter incident. De exemplu, instanţa nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată solicitate2, asupra cererii reconvenţionale, a cererii de chemare în garanţie3, a cererii de intervenţie voluntară sau forţată etc. Având în vedere că, art. 322 alin.1 pct.2 C.proc.civ. vizează ca motiv de revizuire faptul că instanţa „nu s-a pronunţat”, revizuirea nu va fi admisibilă când cererea sau capătul de cerere a fost respins4, nici atunci când instanţa s-a pronunţat implicit5 sau când instanţa a admis cererea numai în parte6 deoarece în toate aceste situaţii instanţa „a pronunţat” soluţia.

Revizuirea nu poate fi primită nici atunci când instanţa a dispus disjungerea cererii reconvenţionale sau a cererii de chemare în garanţie, motivând că judecata cererii incidentale ar fi întârziat judecata cererii principale.

Deci, revizuirea poate avea loc numai atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, nu şi atunci când a omis să se pronunţe asupra unei cereri de încuviinţare a probelor, asupra unei excepţii ori asupra unui motiv de apel sau de casare7 şi nici atunci când instanţa nu s-a pronunţat pe fond deoarece a rezolvat cauza pe baza unei excepţii peremptorii8.

În condiţiile noilor reglementări, întrucât, potrivit art. 2812

C.proc.civ., partea poate cere completarea hotărârii, atunci când instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, dacă s-a dat o asemenea 1 Ibidem. 2 Partea va putea ca, pe calea unei cereri principale, să dobândească ulterior cheltuielile de judecată (Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.735/1983, în „Culegere de decizii 1983”, p.161); Al. Velescu, nota la dec. civ. nr.36/1963 a Trib. reg. Suceava, în „J. N.”, nr.10/1964, p.101. 3 Plen. Trib. Supr., dec. de îndrum. nr.20/1960, pct.1, în „Îndreptar interdisciplinar”, p.300-301. 4 De exemplu, dacă reclamantul, revendicând un imobil, a cerut şi obligarea pârâtului la restituirea fructelor culese, dar instanţa, deşi a admis capătul principal, l-a respins pe cel accesoriu, cu motivarea că nu s-a dovedit reaua-credinţă a posesorului. 5 Astfel, respingerea cererii în stabilirea paternităţii implică şi respingerea cererii prin care se solicită pensie de întreţinere; când se respinge cererea în revendicare se respinge implicit şi capătul privitor la daune pentru lipsa de folosinţă (G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.560). 6 Spre exemplu, dacă reclamantul a solicitat 100.000.000 lei cu titlu de despăgubiri, însă instanţa i-a acordat numai 50.000.000 lei. 7 C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.136/1997, în „Culegere 1993-1998”, p.315, nr.134 şi dec. nr.2507/2000, în „Culegere 2000”, p.468, nr.142. 8 C. A. Bucureşti, sent. pt. conflicte de muncă şi litigii de muncă, dec. nr.225/2002 şi dec. nr1002/2002, în „Revista română de dreptul muncii”, nr.2/2002, p.137 şi nr.3/2002, p.139.

Page 107: Procedura Civila

107

hotărâre de completare, nu se va mai putea cere şi revizuirea pentru acelaşi motiv de minus petita1.

Ultima ipoteză consacrată de art. 322 pct.2 C.proc.civ. vizează un caz de plus petita, în care instanţa „a dat mai mult decât s-a cerut”.

Nu se poate însă invoca situaţia de plus petita atunci când, în circumstanţele legale impuse de natura litigiului, instanţa acordă mai mult decât s-a cerut. Astfel, în acţiunea de partaj, cei împotriva cărora s-a exercitat acţiunea având aceleaşi drepturi cu cei care au exercitat acţiunea – toţi fiind, în acelaşi timp, reclamanţi şi pârâţi – instanţa trebuind să lichideze drepturile comune, ea va putea acorda uneia dintre părţi mai mult decât a cerut, fără ca astfel „să comită vreun exces de putere sau să violeze principiul că judecătorul nu poate acorda unei părţi mai mult decât cere şi că nu are facultatea să transforme calităţile părţilor în instanţă”2.

În mod similar, nu se poate invoca acest motiv de revizuire atunci când, într-o acţiune pentru stabilirea pensiei de întreţinere în favoarea copilului minor, în raport cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, instanţa fixează o pensie de întreţinere mai mare decât s-a cerut.

c) Dacă obiectul pricinii nu se află în fiinţă. Acest motiv de revizuire presupune ca printr-o hotărâre definitivă şi

irevocabilă care evocă fondul, cu o singură condamnare, debitorul – pârâtul – să fi fost obligat să predea creditorului un lucru cert şi determinat iar acesta să fi pierit după pronunţarea hotărârii3. Dacă hotărârea s-a dat cu condamnare alternativă, ca de exemplu, restituirea lucrului sau contravaloarea lui, creditorul, în caz de dispariţie a lucrului, n-are deschisă calea de atac a revizuirii, ci calea executării hotărârii prin obligarea debitorului la plata contravalorii lucrului4.

Astfel motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ. poate fi invocat numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii5:

- reclamantul a cerut o hotărâre cu o singură condamnare; - obiectul litigiului l-a constituit un lucru cert şi determinat; - debitorul a fost obligat prin hotărâre să predea creditorului acel

bun; - bunul a pierit6 după pronunţarea hotărârii, aşa încât executarea

obligaţiei în natură nu mai este posibilă.

d) Dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune privitoare la

1 I. Deleanu, op. cit.., p.174. 2 Cas. I, dec. din 30 ianuarie 1908, apud. Em. Dan, op. cit.., nr.7, p.417. 3 În situaţia în care, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, s-a dispus anularea măsurii desfacerii contractului de muncă al salariatei contestatoare şi reintegrarea ei în postul deţinut, împrejurarea că, între timp postul în care urma să se facă reintegrarea s-a desfiinţat, nu justifică admiterea cererii de revizuire a unităţii, întemeiată pe dispoziţiile art.322 pct.3 C.p.c. – C. A. Alba Iulia, dec. civ. nr.714/1995 cu nota aprobativă a Gr. Giurcă şi nota explicativă Şt. Beligrădeanu, în „Dreptul”, nr.6/1996, p.91-100. 4 V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.349. 5 I. Deleanu, op. cit.., p.174-175. 6 Mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariţia bunului (I. Leş, op. cit.., p.151).

Page 108: Procedura Civila

108

pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.

Acest motiv de revizuire are în vedere două ipoteze. Prima se referă la situaţia în care soluţia din hotărârea atacată a fost rezultatul lipsei de obiectivitate a judecătorului sau a comportării martorului care a depus mincinos ori a expertului care a denaturat adevărul în raportul de expertiză1. Din analiza textului de lege rezultă necesitatea îndeplinirii următoarelor condiţii2:

- judecătorul, martorul sau expertul trebuie să fi luat parte la judecată;

- trebuie să se stabilească dacă prin fapta săvârşită a fost influenţată soluţia pronunţată3;

- textul articolului se referă „in terminis” la „săvârşirea unei infracţiuni”, astfel încât săvârşirea unei abateri, chiar susceptibilă de sancţionare, nu face obiectul acestui motiv de revizuire;

- interpretarea articolului trebuie să fie restrictivă, el nevizând şi alte ipoteze care, eventual, ar putea crea suspiciuni în legătură cu corectitudinea martorului şi expertului sau în legătură cu imparţialitatea judecătorului4;

- textul face referire directă la o hotărâre expresă de condamnare pentru o infracţiune, nu şi la alte acte din procesul penal, înţeles în sens larg5;

- săvârşirea infracţiunii poate să rezulte şi numai din considerentele hotărârii penale6;

- dacă însăşi instanţa de revizuire ar urma să constate săvârşirea infracţiunii, întrucât pentru instanţa penală a intervenit un impediment legal, instanţa civilă nu va putea să deschidă şi să finalizeze o asemenea procedură decât dacă revizuentul ar face dovada că s-a adresat organului de urmărire penală sau instanţei penale şi acestea au constatat existenţa impedimentului legal;

1 Ibidem, p.562. 2 I. Deleanu, op. cit.., p.176. 3 C. A. Galaţi, dec. nr.185/1907, în „Pandectele alfabetice”, de R. Diniu, nr.23, p.424; Trib. Jud. Bistriţa-Năsăud, dec. civ. nr.263/1971, în „R.R,D.”, nr.11/1972, p.167; S. Coianu, notă la dec. civ. nr.2377/1979 a Trib. Jud. Dolj, în „R.R.D.”, nr.3/1981, p.46-47. 4 S-a decis că nu este admisibilă revizuirea atunci când judecata s-a întemeiat pe o expertiză, iar ulterior s-a descoperit că experţii erau creditori ai părţii adverse în proces (Cas. III, dec. din 28 noiembrie 1907, apud. Em. Dan, op. cit.., nr.43, p.427). Întrucât „cazurile de revizuire sunt de drept strict, limitative şi nu se pot întinde prin analogie sau asimilare la alte cazuri neprevăzute de lege, fără a se atinge autoritatea lucrului judecat decurgând din hotărârile judecătoreşti rămase definitive”, nu s-ar putea cere revizuirea când s-ar dovedi că un expert era recuzabil ( C. A. Iaşi, II, dec. din 23 mai 1905, în „Dreptul”, nr.47/1905). 5 Astfel, s-a decis că ordonanţa procuraturii de scoatere de sub urmărire penală nu poate fi opusă în revizuire cu putere de lucru judecat, dar ea poate servi ca probă (Trib. Supr., secţ, civ., dec. nr.2072/1979, în „Culegere de decizii 1979”, p.286). 6 S-a considerat că, întrucât „legea nu cere decât ca printr-o hotărâre definitivă să se recunoască falsitatea actului, alterarea lui materială, constatare ce poate să rezulte nu numai din dispozitivul hotărârii, dar şi din considerentele hotărârii de achitare”, cerinţa legii pentru revizuire este îndeplinită (Cas. I, dec. nr.1158/1932, apud. C. Gr. C. Zotta, nr.10, p.236). „Mutatis mutandis”, argumentarea este valabilă şi pentru prima ipoteză, prevăzută de art.322 pct.4 C.p.c. (I. Deleanu, op. cit.., p.176).

Page 109: Procedura Civila

109

- deschiderea şi finalizarea procedurii de către însăşi instanţa de revizuire nu se poate face decât cu participarea şi a persoanei căreia i se impută săvârşirea faptei penale, deoarece, altfel, pe de o parte, această persoană ar fi împiedicată să se apere, iar pe de alta, în lipsa ei, urmările faptei penale le-ar fi opozabile părţilor din cererea de revizuire, dar nu şi făptuitorului1.

A doua ipoteză vizează situaţia când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecăţii”. Sunt şi aici de observat câteva exigenţe specifice acestui motiv de revizuire:

- prin sintagma „înscris declarat fals” nu trebuie înţeles înscrisul despre care partea ar pretinde că ar fi fals, simpla afirmaţie a părţii interesate în acest sens nefiind suficientă, ci este necesar ca falsitatea înscrisului să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească2;

- constatarea că înscrisul este fals poate să rezulte nu numai din dispozitivul hotărârii, ci şi din considerentele sentinţei de achitare3;

- dacă autorul recunoaşte falsitatea actului, procedura de constatare a acestuia printr-o hotărâre judecătorească nu mai este necesară, iar revizuirea ar fi admisibilă;

- prin înscris fals, declarat în cursul sau în urma judecăţii, trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul reţinut ca fals odată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi acela al cărui conţinut nu corespunde realităţii, chiar şi atunci când prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune4;

- însăşi instanţa sesizată cu cererea de revizuire are obligaţia de a stabili dacă înscrisurile avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate au sau nu un conţinut real,

atunci când acţiunea penală împotriva autorului nu a fost promovată;

- dispoziţia legală referitoare la un înscris declarat fals în cursul judecăţii are în vedere declararea înscrisului ca fals de către o altă instanţă decât aceea la care procesul, în care se foloseşte înscrisul respectiv, este pendinte5;

- instanţa de revizuire, atunci când este obligată să constate ea însăşi falsul, trebuie să o facă cu citarea pretinsului autor al falsului;

- în cazul înscrisului declarat fals, pentru a se admite revizuirea trebuie ca înscrisul respectiv să fi fost determinant pentru pronunţarea hotărârii atacate6. 1 I. Deleanu, op. cit.., p.177. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.564. „O simplă constatare a falsului de către un agent ori funcţionar judecătoresc, care nu este dată cu îndeplinirea formelor cerute de lege, pentru a fi opozabilă părţilor, nu poate ţine loc de sentinţă şi nu poate servi ca bază la o cerere de revizuire” (C. A. Galaţi, II, dec. din 14 martie 1900, în „Dreptul”, 1900, nr.47). În acelaşi sens s-a decis că „pentru a se admite revizuirea unei hotărâri judecătoreşti, în cazul când falsul s-a descoperit după pronunţarea hotărârii, trebuie ca falsitatea actului să fie recunoscută chiar de partea care s-a servit de el sau să nu fie declarată printr-o hotărâre judecătorească (C. A. Bucureşti, I, dec. din 21 aprilie 1898, în „Curierul judiciar”, 1898, nr.42). 3 Cas. I, dec. nr.1158/1932, apud. C. Gr. C. Zotta, nr.10, p.236. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1044/1982, în „Culegere de decizii”, 1982, p.196; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.89/1990, în „Dreptul”, nr.9-12/1990, p.245. 5 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.564-565. 6 C. A. Braşov, dec. nr.1672/R/1999, în „Culegere”, 1999, p.69, nr.7.

Page 110: Procedura Civila

110

e) După darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri

doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor, ori dacă s-a desfiinţat sau modificat hotărârea unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Şi acest motiv tipic de revizuire cuprinde două ipoteze distincte. Prima ipoteză se referă la situaţia în care la data pronunţării

hotărârii atacate, instanţa nu a avut în vedere anumite înscrisuri, deoarece nu i-au putut fi înfăţişate de părţi din motive independente de voinţa lor, înscrisuri care în mod vădit erau în măsură a schimba soluţia dată1.

Spre deosebire de revizuirea în procesul penal care poate fi obţinută ori de câte ori, în urma condamnării definitive se descoperă „fapte sau împrejurări ce nu fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei” (art. 394 lit.a C.p.p.), în procesul civil a fost păstrată regula conform căreia domeniul de aplicare al revizuirii este limitat doar la înscrisuri noi. Aşadar, textul nu se referă la noţiunea de probă în sens de fapt probator, ci numai la mijlocul de probă prin înscrisuri, excluzând atât faptele probatorii cât şi celelalte mijloace de probaţiune, ca mărturisirea, proba cu martori2, expertiza3 etc.

Pentru a se putea invoca acest motiv şi a se admite cererea de revizuire, trebuie îndeplinite cumulativ4 următoarele condiţii:

- partea să prezinte un „înscris doveditor”5 nou, care nu a fost folosit în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată6. Înscrisul nou trebuie, deci, prezentat de partea care exercită calea de atac, iar nu să se pretindă instanţei să-l administreze din oficiu7;

- înscrisul trebuie să fie opozabil părţii adverse8, aşa încât dacă această parte nu a participat la operaţiunea constatată prin înscris, înscrisul respectiv trebuie să fi dobândit dată certă;

- înscrisul invocat să fi existat la data când a fost pronunţată hotărârea ce se cere a fi revizuită9. În aceste condiţii, nu se poate cere revizuirea unei hotărâri pe baza unor înscrisuri apărute după pronunţarea acesteia, deoarece altfel un proces definitiv câştigat ar putea fi supus

1 Trib. Ilfov, sent. I civ., dec. nr.875/1948, în „J. N.”, nr.7/1948, p.214. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.322 din 22 februarie 1978, „R.R.D.”, nr.8/1978, p.64; Trib. reg. Braşov, dec. civ. nr.1426/1995, „L.P.”, nr.5/1955, p.551. 3 Trib. Jud. Maramureş, dec. civ. nr.313 din 21 martie 1978, „R.R.D.”, nr.4/1979, p.63. 4 C. A. Timişoara, dec. civ. nr.57/1997, în „Revista Cercului juridic bănăţean”, nr.10-12/1997, p.223. 5 Pentru a fi doveditor, în sensul procedural al termenului, înscrisul trebuie să fie probant prin el însuşi şi nu un înscris care face trimitere la alt mijloc de probă (C. A. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr.1497/2000, în „Culegere 2000”, p.474, nr.146). 6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.524/1978, în „R.R.D.”, nr.9/1978, p.62 şi dec. nr.226/1987, în „R.R.D.”, nr.9/1978, p.78. 7 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.542/1979, în „R.R.D.”, nr.8/1979, p.58. 8 Cas. I, dec. din 21 ianuarie 1877, apud. Em. Dan, nr.5, p.423. 9 Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.241-243; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.371/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.125; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.951/1961, în „J. N.”, nr.5/1962, p.137 şi secţ. civ., dec. nr.99/1981, în „R.R.D.”, nr.9/1989, p.68; C.S.J., secţ. civ., dec. nr.236/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.229, nr.24; Trib. pop. rai. Gura Humorului, secţ. civ., dec. nr.1327/1957 cu notă de V. Pată, în „J. N.”, nr.5/1958, p.911.

Page 111: Procedura Civila

111

revizuirii pe bază de acte şi dovezi posterior confecţionate şi autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie1. Instanţa supremă a dat o interpretare mai largă acestei condiţii, apreciind că este îndeplinită chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, cu condiţia să se refere la situaţii atestate de alte înscrisuri preexistente2. Astfel, instanţa supremă a statuat că, în cazul în care paternitatea a fost stabilită pe baza unui act de expertiză medico-legală, hotărârea poate fi revizuită pe baza unui nou aviz de interpretare corectă din punct de vedere ştiinţific, efectuată ulterior şi care nu a putut fi invocată în litigiu, deoarece nu era cunoscută eroarea de ordin ştiinţific din actul iniţial de expertiză3.

- înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, fie pentru că a fost reţinut de partea potrivnică4, fie dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţii5. Nu interesează dacă reţinerea înscrisului de către partea adversă a fost intenţionată sau involuntară. În ceea ce priveşte împrejurarea mai presus de voinţa părţii, aceasta urmează a fi apreciată de instanţa de revizuire, însă partea interesată trebuie să o dovedească.

- înscrisul să fie determinant, în sensul că, dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată6.

Analizând aceste condiţii de admisibilitate se observă cu uşurinţă că aria de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi în procesul civil este foarte limitată. Dacă una dintre condiţiile prezentate nu este îndeplinită cererea de revizuire urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, iar nu ca nefondată7.

Ipoteza a doua vizează situaţia în care hotărârea atacată cu revizuire s-a întemeiat pe o hotărâre care a fost ulterior desfiinţată sau modificată, dispărând astfel suportul probator pe care se sprijină8.

Din faptul că legea se referă explicit la „întemeierea” hotărârii rezultă că hotărârea ulterior desfiinţată sau modificată trebuie să fi fost determinantă pentru pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere9.

1 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.364; Cas. III, dec. nr.98/1934, în „Codul 1944”, p.133, nr.7. 2 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.479/1990, în „Dreptul”, nr.1/1991, p.67. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.566. 4 C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.3420/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.1016, nr.140. 5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.2204/1977, în „Culegere de decizii pe anul 1997”, p.188; C. A. Ploieşti, dec. civ. nr.935/1998, în „Culegere 1998”, p.260, nr.65. 6 Cas. III, dec. nr.632 bis./1924, în R. Diniu, în „Pandectele alfabetice”, p.424, nr.19; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.666/1955, în „L. P.”, nr.3/1955, p.309, completul de 7 jud., dec. nr.1/1977, în I. Mihuţă, „Repertoriu III”, p.311 şi secţ. civ., dec. nr.226/1987, în „R.R.D.”, nr.9/1987, p.78. 7 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.566; V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.365; I. Deleanu, op. cit.., p.197. 8 Revizuirea nu se poate admite dacă hotărârea atacată s-a bazat pe un act normativ, care ulterior a fost anulat (G. Vasu, S. Zilberstein, note critice la dec. civ. nr.407/1961 a Trib. reg. Cluj, în „J. N.”, nr.4/1962, p.138-143). 9 Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.248-249.

Page 112: Procedura Civila

112

Actuala reglementare se referă la orice mod legal de desfiinţare sau modificare a hotărârii unei instanţe şi la orice hotărâre a unei instanţe1.

f) Dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de

utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.

Acest motiv are în vedere două situaţii strict determinate: pe de o parte, îşi găseşte aplicare atunci când statul, alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, cei fără capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă sau cei puşi sub curatelă2 nu au fost apăraţi deloc, iar pe de altă parte, atunci când aceste persoane au fost apărate cu viclenie.

Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică neacordarea asistenţei juridice necesare indiferent de cauza care a dus la această situaţie. Revizuirea nu poate fi solicitată însă, în cazul în care părţile determinate au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greşită, ori apărarea a constat în formularea de concluzii scrise, depunerea unei întâmpinări sau a unui memoriu separat. În aceste situaţii cererea de revizuire urmează să fie respinsă ca inadmisibilă3.

Pentru cea de a doua ipoteză prevăzută de art. 322 pct.6 C.proc.civ. reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului4. Astfel, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată a avut câştig de cauză în proces, deoarece în acest caz revizuentul nu ar putea justifica un interes legitim.

g) Dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanţe de

acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, având aceeaşi calitate.

Acest motiv de revizuire îşi are suportul logic în respectarea principiului autorităţii de lucru judecat5. Deşi excepţia puterii de lucru judecat are caracter absolut şi deci poate fi invocată şi din oficiu de către instanţă, uneori este posibil ca în aceeaşi pricină două instanţe deosebite sau chiar aceeaşi instanţă, în dosare deosebite, să pronunţe hotărâri contradictorii, astfel încât fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă6.

1 În trecut legea se referea numai la o hotărâre a unei „instanţe penale sau administrative”. 2 Art.322 pct.6 se referă şi la cei puşi sub consiliu judiciar, dar această instituţie a fost abrogată. 3 Cas. I, dec. nr.332/1937, în „Codul 1944”, p.133, nr.8; Trib. Supr., completul de 7 jud., dec. nr.25/1979, în I. Mihuţă, „Repertoriu III”, p.312; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.2093/1956, în „Culegere de decizii pe anul 1956”, vol. II, p.310 şi secţ. civ., dec. nr.2564/1973, în „R.R.D.”, nr.7/1975, p.52; C. A. Craiova, secţ. civ., dec. nr.621/1949, în „J. N.”, nr.1/1950, p.111. 4 I. Leş., op. cit.., p.156; Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.225. 5 Gr. Porumb, op. cit.., p.98. 6 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.567-568.

Page 113: Procedura Civila

113

Revizuirea este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiţii:

- să fie vorba de hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul pricinii. Această condiţie se referă la dispozitivul hotărârilor, în sensul că ele conţin dispoziţii ireconciliabile, care nu se pot executa simultan;

- hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, astfel încât să fi existat tripla identitate de elemente: părţi, obiect, cauză1. Condiţiile art. 322 pct.7 C.proc.civ. nu sunt totuşi îndeplinite în acele cazuri în care soluţiile contradictorii au fost pronunţate în aceeaşi cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părţi2;

- hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite3; - în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia puterii de lucru

judecat sau, dacă a fost ridicată, să nu se fi discutat excepţia. Aşadar, pe calea revizuirii nu se va putea reitera excepţia autorităţii lucrului judecat, dacă aceasta a fost discutată şi respinsă în cursul procesului;

- să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, pronunţată cu încălcarea puterii lucrului judecat4. Având în vedere faptul că instanţa de revizuire nu este o instanţă de control judiciar, nu poate să aprecieze care dintre hotărârile potrivnice este greşită. Ea doar constată că prin ultima hotărâre s-a încălcat puterea de lucru judecat care rezultă din prima hotărâre. Dacă s-ar solicita anularea primei hotărâri, cererea de revizuire ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă5.

h) Dacă partea a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa.

Acest motiv de revizuire a fost introdus în legislaţia noastră cu ocazia modificării şi republicării Codului de procedură civilă în februarie 1948. Aplicarea lui presupune că partea a fost regulat citată însă, din motive de forţă majoră, a fost împiedicată să se înfăţişeze la judecată şi să înştiinţeze instanţa despre aceasta. Aceste două condiţii trebuie reunite pentru a face posibilă invocarea motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 8 C.proc.civ., în caz contrar revizuirea este inadmisibilă6. Împrejurarea mai presus de voinţa părţii invocată de revizuent, se apreciază de către instanţa de revizuire, însă partea va trebui să producă dovezi în acest

1 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1809/1967, în „R.R.D.”, nr.4/1968, p.183 şi secţ. civ., dec. nr.758/1978, în „R.R.D.”, nr.19/1978, p.57, dec. nr.2079/1981, în „R.R.D.”, nr.9/1982, p.71, dec. nr.364/E/1989, în „Dreptul”, nr.3/1990, p.71; C.S.J. sent com., dec. nr.129/1992, , în „Dreptul”, nr.56/1993, p.134 şi secţ. cont. adm., dec. nr. 338/1995, în „Culegere de decizii pe anul 1995”, p.623. 2 C.S.J., secţ. com., dec. nr.1989/1997, în „Culegere de decizii pe anul 1997”; secţ. civ., dec. nr.793/1998, în „Dreptul”, 1999, nr.4, p.153. 3 C.S.J., secţ. civ., dec. nr.1236/1948, în „J. N.”, nr.1-2, 1949, p.210; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.82/1970, în „Culegere de decizii pe anul 1970”, p.260. 4 Cas. IV, dec. nr.1183/1939 şi Cas. III, dec. nr.137/1937 şi nr.2029/1938, în „Codul 1944”, p.132, nr.5; Trib. Supr., secţ. civ., dec.nr.2190/1989, în „Dreptul”, nr.8/1990, p.84; C. A. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr.1622/1999, în „Culegere 1999”, p.379, nr.141. 5 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.568. 6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1299/1970, în I. Mihuţă, „Repertoriu II”, p.389.

Page 114: Procedura Civila

114

sens. În orice caz, s-a decis că neprezentarea la judecată, chiar şi din cauze obiective, nu constituie motiv de revizuire1.

i) Dacă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o

încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale datorate unei hotărâri judecătoreşti, iar consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate

Această modificarea adusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.58/2003 este o consecinţă a suprimării căii extraordinare de atac a recursului în anulare. Noul motiv de revizuire diferă parţial de motivul de recurs în anulare reglementata de fostul art. 330 pct. 4 C.proc.civ. ne mai impunându-se cerinţa ca partea căreia i s-au încălcat drepturile şi libertăţile fundamentale să poată „obţine o reparaţie, cel puţin parţială, prin anularea hotărârii pronunţate de o instanţă română”. Legea păstrează condiţia privitoare la constatarea de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei încălcări a drepturile sau libertăţile fundamentale datorită unei hotărâri judecătoreşti. Totuşi, noul motiv de revizuire instituie două noi condiţii: Prima se referă la consecinţele grave ale încălcării drepturilor sau libertăţilor fundamentale şi care continuă să se producă. A doua condiţie se referă la imposibilitatea remedierii consecinţelor produse în alt mod decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Termenul pentru invocarea acestui motiv de revizuire este de 3 luni de la data publicării hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului în Monitorul Oficial al României, Partea I2.

5. Reguli privind judecata

Procedura de judecată a cererii de revizuire este aceea prevăzută

de dreptul comun. Art. 326 C.proc.civ. precizează că cererea de revizuire se judecă potrivit dispoziţiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Întâmpinarea este obligatorie, ea urmând să se depună la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.

Art. 326 alin.3 C.proc.civ., text nou introdus, face menţiunea în sensul căreia „dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază”.

Instanţa judecă în aceeaşi compunere ca şi în cauza în care s-a pronunţat hotărârea atacată. Precum în cazul contestaţiei în anulare, şi în cazul revizuirii, judecătorii care au participat la judecarea hotărârii atacate nu sunt incompatibili, situaţiile de incompatibilitate fiind expres şi limitativ prevăzute de art. 24 C.proc.civ., neputând fi extinse prin analogie. Nu există însă obligativitatea ca tot aceeaşi judecători care au pronunţat hotărârea ce se atacă să judece şi cererea de revizuire3.

Fiind o cale extraordinară de atac, cererea de revizuire nu suspendă de drept executarea hotărârii atacate. La cererea revizuentului, instanţa poate suspenda executarea hotărârii atacate, sub condiţia ca acesta să depună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător (art. 325 1 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.1632/1962, în „J. N.”, nr.12/1963, p.171; Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr.291/1984, în „R.R.D.”, nr.7/1984, p.58. 2 I. Leş, op. cit.., în „Dreptul”, nr.10/2003, p.23. 3 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.570.

Page 115: Procedura Civila

115

C.proc.civ.). Textul, după modificarea lui prin Ordonanţa de urgenţă nr.138/2000, precizează că dispoziţiile art. 403 alin.3 şi 4 se aplică în mod corespunzător, astfel că instanţa se va pronunţa printr-o încheiere, susceptibilă de recurs în toate cazurile, în mod separat, iar în cazuri urgente preşedintele instanţei poate să dispună, cu dare de cauţiune, suspendarea provizorie a executării silite prin ordonanţă preşedinţială, până la soluţionarea cererii de către instanţă.

Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfăţişare, însă numai dacă termenul prevăzut pentru noul motiv nu a expirat.

Atunci când cererea de revizuire este admisă, instanţa va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul revizuirii pentru contrarietate de hotărâri, va anula ultima hotărâre. Pe originalele hotărârii revizuite, se va face menţiune despre hotărârea dată în revizuire (art. 327 C.proc.civ.).

Judecata este reluată, în principiu, în limitele în care a fost învestită iniţial instanţa şi a temeiului pe care s-a formulat cererea de revizuire.

Dacă a fost desfiinţată, prin revizuire, o hotărâre a unei instanţe de fond, pe cale de consecinţă, decizia instanţei de recurs care a confirmat hotărârea ce ulterior a fost revizuită devine caducă, instanţa de revizuire neavând dreptul să o desfiinţeze1.

Spre deosebire de revizuirea în materie procesual-penală, în contextul reglementării revizuirii în procesul civil nu se prevede parcurgerea obligatorie a unor etape procedurale distincte: admiterea în principiu sau retractarea hotărârii atacate şi hotărârea finală, pe baza dezbaterilor contradictorii, a probelor administrate şi concluziilor puse de părţi, adică pe baza judecării propriu-zise a revizuirii. În materie civilă se poate trece direct la rejudecarea cauzei2.

În legătură cu acest aspect şi cu soluţiile pe care le pronunţă instanţa, doctrina a oferit o serie de recomandări, în raport de fiecare motiv de revizuire3:

- în cazul primului motiv, instanţa va da o singură hotărâre, prin care va înlocui dispozitivul ce conţinea dispoziţii potrivnice cu un dispozitiv clar, univoc;

- în cazul celui de-al doilea motiv, dacă s-a invocat extra petita sau plus petita, instanţa va pronunţa o singură hotărâre, prin care va modifica dispozitivul în limitele obiectului stabilit de reclamant. Dacă însă s-a invocat minus petita, instanţa va soluţiona în fond capătul de cerere omis şi va pronunţa o nouă hotărâre, care o va completa pe cea dintâi;

- în cazul motivului trei, după dezbateri contradictorii cu privire la pieirea lucrului şi stabilirea despăgubirii, instanţa va modifica hotărârea atacată, în sensul că va obliga pârâtul la plata echivalentului;

- în cazul motivului patru, dacă s-a invocat condamnarea judecătorului, instanţa va putea da o încheiere de încuviinţare în principiu a cererii de revizuire, prin care va fi desfiinţată hotărârea atacată, iar după rejudecarea pricinii, va pronunţa o nouă hotărâre. Dacă se invocă faptul că materialul probator a fost alterat, după admiterea în principiu a cererii de 1 Ibidem, p.571. 2 V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.355; I. Deleanu, op. cit.., p.186-187; Gr. Porumb, op. cit.., p.109. 3 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.375.

Page 116: Procedura Civila

116

revizuire, instanţa va administra noi probe, în completarea sau în combaterea celor vechi, şi fie va menţine vechea soluţie, respingând cererea de revizuire, fie va da o nouă soluţie, admiţând deci revizuirea şi consemnând în dispozitiv această nouă soluţie;

- în cazul motivului cinci, dacă se invocă descoperirea unor înscrisuri noi, iar instanţa nu este în măsură să rezolve în acelaşi timp şi fondul, va pronunţa mai întâi o încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, iar dacă, după reaprecierea situaţiei de fapt şi a noilor concluzii pe fond ale părţilor, ajunge la concluzia că hotărârea atacată este greşită, va pronunţa o hotărâre, prin care va admite cererea de revizuire şi va soluţiona fondul pricinii. Atunci când instanţa consideră că hotărârea atacată este legală şi temeinică, deci dacă înscrisul nou nu este de natură să conducă la o altă soluţie, va respinge cererea de revizuire ca nefondată. Dacă se invocă desfiinţarea sau modificarea hotărârii pe care s-a bazat hotărâre atacată, judecarea se face deodată când nu mai sunt probe noi de administrat ori se va da o încheiere de admitere în principiu şi, după administrarea probelor devenite necesare, se va da o singură hotărâre de admitere sau respingere a cererii de revizuire;

- dacă s-a invocat motivul şase şi s-a constatat lipsa de apărare sau apărarea cu viclenie, desfiinţându-se hotărârea atacată şi rejudecându-se cauza, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre în fondul litigiului;

- în cazul motivului şapte, instanţa de revizuire va pronunţa o singură hotărâre, prin care va anula a doua hotărâre, ca fiind pronunţată cu încălcarea puterii lucrului judecat1. Dacă se constată că două hotărâri sunt contradictorii numai cu privire la un capăt de cerere, cea de-a doua hotărâre se va anula parţial, în măsura în care a încălcat puterea de lucru judecat dedusă din prima hotărâre2. Când cauza a fost judecată şi în recurs, iar cererea de revizuire este găsită întemeiată, se dispune atât anularea hotărârii de fond, cât şi a instanţei de recurs, chiar în ipoteza în care instanţa de recurs a confirmat doar sentinţa instanţei de fond3;

- în cazul motivului opt, dacă este întemeiat, după retractarea hotărârii pronunţate în asemenea condiţii, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre. Dacă revizuentul nu solicită probe, este posibil să se dea o singură hotărâre, cu un dispozitiv complex, în care mai întâi să se admită cererea de revizuire, iar apoi să se arate soluţia de fond, care poate fi aceeaşi ca şi în hotărârea atacată4.

6. Regimul hotărârii judecătoreşti

1 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.86/1957 cu nota Al. Velescu, în „J. N.”, nr.4/1958, p.705; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.889/1966, în „J. N.”, nr.12/1966, p.154, dec. nr.1309/1978, în „Culegere de decizii pe anul 1978”, p.286 şi dec. nr.1761/1980, în „R.R.D.”, nr.6/1981, p.83. 2 G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.573. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. .nr.1815/1986, în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.75. 4 V. M. Ciobanu, G. Boroi, op. cit.., p.376.

Page 117: Procedura Civila

117

În conformitate cu prevederile art. 328 alin.1 C.proc.civ. hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege1 pentru hotărârea revizuită. Textul reprezintă în fapt o aplicaţie a principiului accesorium sequitur principalem. În consecinţă, ori de câte ori partea avea deschisă calea de atac a apelului sau recursului împotriva hotărârii de fond, ea putea ataca în mod corespunzător prin aceleaşi căi de atac, şi hotărârea pronunţată în revizuire.

În sensul art. 328 alin.3 C.proc.civ., dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul. Doctrina a considerat în unanimitate, că această dispoziţie legală nu creează un drept de recurs la recurs2, aplicându-se şi pentru această ipoteză principiul accesorium sequitur principalem. În realitate, cu prilejul modificărilor aduse legii de procedură în anul 1948, legiuitorul a înţeles să suprime apelul3. În concluzie, se vor aplica dispoziţiile art.328 alin.1 C.proc.civ. şi în cazul contrarietăţii de hotărâri. Deci, recursul este admisibil numai dacă a doua hotărâre ce a fost atacată cu revizuire, era susceptibilă de apel sau de recurs4. Atunci când cauza a fost judecată şi în recurs, ceea ce trece în puterea lucrului judecat este însăşi decizia instanţei de recurs, indiferent de soluţia pronunţată, aşa încât hotărârea dată în revizuire, prin care se anulează atât hotărârea de fond, cât şi hotărârea instanţei de recurs prin care s-a confirmat sentinţa, nu este susceptibilă de recurs5. Însă, în cazul în care instanţa de casare a respins sau a anulat recursul fără a-l examina în fond, ori a constatat perimarea, revizuirea priveşte exclusiv hotărârea primei instanţe şi dacă aceasta este supusă recursului şi hotărârea dată în revizuire va putea fi atacată cu recurs6.

1 Este vorba deci de calea de atac pe care legea o îngăduie, iar nu doar de calea de atac pe care partea a exercitat-o împotriva acelei hotărâri (I. Mihuţă, notă la secţ. civ. nr.511/1966 a Trib. pop. rai. Alexandria, în „R.R.D.”, nr.8/1967, p.126). 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit.., p.92; Gh. I. Chivulescu, I. V. Socec, op. cit.., p.297; Gr. Porumb, op. cit.., II, p.110; V. Negru, D. Radu, op. cit.., p.356; V. M. Ciobanu, op. cit.., II, p.456; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit.., p.547; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.81/1962, în „J. N.”, nr.1/1963, p.149; Trib. Supr., col. civ., dec. nr.166/1966, în „J. N.”, nr.5/1966, p.160. 3 I. Deleanu, op. cit.., p.188. 4 Recursul este calea de atac, chiar şi atunci când hotărârea a cărei anulare se cere, în temeiul art.322 pct.7 C.p.c., este o sentinţă şi aceasta va fi soluţionată ca atare, chiar dacă ea a fost intitulată impropriu apel. Menţiunea greşită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă în sensul că ea ar fi supusă apelului nu acordă părţii o cale de atac la care, potrivit legii, nu are dreptul, dar nici nu-i poate răpi dreptul la calea legală de atac, dacă s-ar preciza în dispozitiv că hotărârea este irevocabilă (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.2395/2001, în „Pandectele române”, nr.1/2002, p.68, nr.18). 5 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.423/1964, în „J. N.”, nr.7/1964, p.142; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.1815/1986, în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.74-76. Dispoziţia cuprinsă în art.328 alin.2 C.p.c. potrivit căreia, dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice, calea de atac este recursul, nu creează un drept de recurs la recurs, ci exprimă voinţa legiuitorului de a suprima, în această ipoteză, dreptul de apel (C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.834/2000, în „Dreptul”, nr.6/2001, p.148-149). 6 Trib. Supr., col. civ., dec. nr.423/1964, în „J. N.”, nr.7/1964, p.142 şi dec. nr.1815/1986, în „R.R.D.”, nr.6/1987, p.75-76; C.S.J., secţ. cont. adm., dec. nr.834/2000, în „Buletinul Jurisprudenţei 2000”, p.10-20, nr.142.

Page 118: Procedura Civila

118

CAPITOLUL III – PROCEDURI SPECIALE

Secţiunea 1 – Precizări preliminare

Cartea a VI-a a Codului de procedură civilă instituie o serie de reguli derogatorii de la normele care guvernează judecata în faţa primei instanţe şi în căile de atac. Asemenea reguli îşi găsesc aplicare în cazul procedurilor speciale referitoare la ordonanţa preşedinţială, refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute, oferta de plată, măsurile asigurătorii, procedura divorţului, acţiunile posesorii, procedura partajului judiciar, soluţionarea litigiilor în materie comercială. Dispoziţii asemănătoare se regăsesc şi în alte acte normative, cum ar fi: Decretul nr. 32/1954 privitor la punerea sub interdicţie, declararea

Page 119: Procedura Civila

119

judecătorească a dispariţiei şi a morţii, Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ , Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii publice şi de control şi a funcţionarilor publici, Ordonanţa nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată. Toate aceste proceduri speciale introduc reguli derogatorii în privinţa competenţei, a judecăţii sau a căilor de atac, însă nu cuprind o reglementare completă a procesului civil în materie, astfel încât normele speciale se întregesc cu normele generale, de drept comun1.

Secţiunea 2 – Ordonanţa preşedinţială Ordonanţa preşedinţială este reglementată ca o procedură specială în dispoziţiile art. 581-582 C. proc. civilă. Potrivit art. 581 alin. 1 C. proc. civilă, instanţa va putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice, pentru păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, pentru pricinuirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Rezultă necesitatea îndeplinirii în cazul ordonanţei preşedinţiale a unor condiţii de admisibilitate: urgenţa, caracterul vremelnic al măsurii care se cere a fi luată pe această cale precum şi ca prin măsura luată să nu se prejudece fondul. Urgenţa reprezintă una din condiţiile de admisibilitate a măsurii care se cere a fi luată şi constă în existenţa unor anumite situaţii care să justifice aplicarea unei asemenea proceduri sumare. Textul de lege enunţat mai sus stabileşte trei asemenea situaţii considerate a fi urgente vizând păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, prevenirea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara şi înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări. Condiţia urgenţei nu trebuie confundată cu celeritatea, aceasta din urmă reprezentând o caracteristică a oricărui proces civil fiind efectul caracterului rezonabil al termenului în care un astfel de proces trebuie finalizat. Este necesar ca urgenţa să persiste pe tot parcursul judecăţii astfel încât măsura luată pe această cale de instanţa de judecată să-şi găsească motivare în împrejurările de fapt existente nu doar la momentul introducerii cererii ci şi la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. În anumite situaţii însăşi legea apreciază asupra caracterului urgent al măsurii ce se cere a fi luată pe cale de ordonanţă preşedinţială. De exemplu, în cazul suspendării execuţiei vremelnice (art. 280 alin. final C. proc. civilă); în cazul luării în timpul procesului de divorţ a unor măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi folosirea locuinţei (art. 613 indice 2 C. proc. civilă).

1 V.M.Ciobanu, Tratat, vol. II, p. 490

Page 120: Procedura Civila

120

Caracterul vremelnic reprezintă o altă condiţie de admisibilitate a ordonanţei şi se referă la faptul că pe această cale nu se pot lua măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părţi. În principiu, măsurile luate astfel sunt limitate în timp, până la rezolvarea în fond a litigiului, chiar dacă în hotărârea pronunţată nu se face nici o menţiune în acest sens. Caracterul vremelnic al măsurii decurge fie din natura sa, fiind lipsită de scopul stabilirii în mod definitiv a dreptului părţilor, fie din cuprinsul ordonanţei care arată în mod expres că îşi produce efectele numai un anumit timp, de exemplu, pe durate procesului de divorţ. Cu titlu de exemplu, caracterul vremelnic s-a considerat a fi îndeplinit şi în cazul solicitării interzicerii provizorii a continuării lucrărilor la o construcţie atunci când reclamantul justifică aparenţa dreptului de proprietate asupra terenului, continuarea lucrărilor fiind de natură să-i afecteze dreptul1, ori în cazul în care se solicită sistarea lucrărilor de construcţie efectuate pe un teren până la soluţionarea definitivă a procesului privind dreptul de proprietate asupra acelui teren, etc. Condiţia de a nu prejudeca fondul decurge din faptul că ordonanţa preşedinţială presupune urgenţă şi luarea unor măsuri vremelnice, astfel încât instanţa de judecată nu are căderea să soluţioneze fondul dreptului dintre părţi, putând doar să cerceteze aparenţa acestui drept, adică să „pipăie fondul”. Cu ocazia examenului sumar al cauzei constatarea împrejurării că dreptul subiectiv este litigios nu împiedică pronunţarea unei ordonanţe, întrucât aparenţa de drept este suficientă pentru ca instanţa să ordone o măsură urgentă şi vremelnică, urmând ca problema existenţei sau inexistenţei dreptului subiectiv să se rezolve pe calea procedurii de drept comun, în cadrul unei judecăţi care vizează fondul2. Se poate astfel recurge la procedura ordonanţei preşedinţiale, indiferent dacă instanţa este sau nu sesizată asupra fondului. Este soluţia pe care o prevede art. 581 alin. 3 C. proc. civilă care dispune că ordonanţa poate fi dată chiar atunci când există judecată asupra fondului. S-a decis, de exemplu, că revendicarea unei suprafeţe de teren nu poate fi soluţionată în cadrul procedurii prevăzută pentru ordonanţa preşedinţială care nu are drept scop rezolvarea fondului litigiului3; în cazul restituirii unor utilaje care au făcut obiectul unui contract de vânzare, pe motivul neachitării preţului, are caracterul unei rezoluţiuni de contract şi nu poate avea loc pe cale de ordonanţă preşedinţială, fiind o măsură care prejudecă fondul4, etc. Procedura de judecată

1 T. Bucureşti, Sc a IV-a civilă, dc.nr. 1754/1991, în Culegere de practică judiciară 1991, p. 179 2 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Drept procesual civil, curs selectiv, ediţia 3, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 417 3 C.S.J.,Sc. civ., dc. nr. 2327/1993, în B.J. 1993, p. 150 4 C. A. Bucureşti, Sc. a III-a civ., dc. nr. 147/1999, în Culegere de practică judiciară în materie civilă, 1999, p. 312

Page 121: Procedura Civila

121

Potrivit art. 581 alin. 2 C. proc. civilă, cererea de ordonanţă preşedinţială se introduce la instanţa competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului. În consecinţă, competenţa materială şi cea teritorială se determină prin raportare la dispoziţiile corespunzătoare privind cererea pe fondul dreptului. Dacă există deja un litigiu pe fond, cererea de ordonanţă preşedinţială se va îndrepta la instanţa sesizată cu judecarea litigiului fiind incidente dispoziţiile referitoare la prorogarea legală de competenţă (art. 17 C. proc. civilă). Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă elementele prevăzute de dreptul comun şi este supusă taxei de timbru şi timbrului judiciar1. Procedura de judecată urmează regulile înscrise în Cartea a II-a a Codului de procedură civilă cu privire la procedura contencioasă, fiind prevăzute însă şi o serie de derogări. Astfel, potrivit art. 581 alin. 3 C. proc. civilă, ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor2. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Fiind o derogare de la principiul citării părţilor în proces, judecata fără citarea acestora poate fi dispusă doar în situaţii speciale care justifică o stare de urgenţă deosebită iar instanţa se va pronunţa pe baza cererii, fără concluziile reclamantului. Dacă s-a dispus citarea nu este necesar să se respecte termenul prevăzut de art. 89 alin. 1 C. proc. civilă, însuşi textul de lege permiţând, în pricinile urgente, un termen mai scurt după aprecierea instanţei. S-a apreciat că, dacă s-a dispus citarea, atunci trebuie comunicate şi cererea şi actele aferente deoarece, în lipsa unor norme speciale în sens contrar, se vor aplica dispoziţiile legale corespunzătoare din dreptul comun3. Din împrejurarea că pe calea ordonanţei preşedinţiale nu se rezolvă fondul, s-a decis că în cazul unei astfel de proceduri nu sunt admisibile cererea de chemare în garanţie, chemarea în judecată a altei persoane şi arătarea titularului dreptului, dar că s-ar putea formula o cerere de intervenţie voluntară4. În privinţa probelor necesare pentru cercetarea aparenţei dreptului, legea nu prevede în mod expres derogări. Cu toate acestea nu poate fi încuviinţată administrarea unor probe care ar tergiversa judecata contravenind specificului ordonanţei preşedinţiale. Hotărârea judecătorească poartă denumirea de ordonanţă şi este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.

1 Potrivit art. 3 lit. b din Legea nr. 146/1997, se taxează cererile de ordonanţă preşedinţială ar căror obiect nu este evaluabil în bani cu sama fixă, de 91 000 lei 2 Art. 581 alin. 3 C. proc. civilă a fost constatat ca fiind constituţional prin dc. nr. 124/2002 a Curţii Constituţionale, în M. Of . nr. 399/11.06.2002 3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 420 4 T.S., Col. civ., dc. nr. 444/1966, în J.N. nr. 8/1966, p. 166

Page 122: Procedura Civila

122

De menţionat că, pronunţarea ordonanţei se poate amâna cu cel mult 24 de ore iar motivarea se face cu cel mult 48 de ore de la pronunţare (art. 581 alin. 3 C. proc. civilă). Ordonanţa este supusă căii de atac a recursului în termen de 5 zile de la pronunţare, dacă s-a dat cu citarea părţilor, şi de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor. Instanţa de recurs poate suspenda executarea ordonanţei până la judecarea căii de atac dar numai cu plata unei cauţiuni al cărei cuantum se va stabili de către aceasta. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea părţilor fiind, de asemeni, aplicabile dispoziţiile referitoare la termenele de amânare a pronunţării şi redactării hotărârii judecătoreşti. Potrivit art. 582 alin. ultim C. proc. civilă, împotriva executării ordonanţei preşedinţiale se poate face contestaţie. Deşi s-ar părea că textul are în vedere numai contestaţia la executare, s-a admis că părţile au deschisă şi calea contestaţiei în anulare1. În ce priveşte revizuirea s-a mai arătat că, în principiu, această cale de atac este inadmisibilă întrucât vizează numai hotărârile de fond, cu excepţia cazului în care s-ar invoca faptul că dispozitivul ar cuprinde dispoziţii potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire ori pentru contrarietate între două ordonanţe preşedinţiale, dacă la data pronunţării celei din urmă situaţia de fapt avută în vedere la darea primei ordonanţe era neschimbată. O importantă particularitate a ordonanţei preşedinţiale priveşte puterea sa de lucru judecat. Astfel, ordonanţa preşedinţială nu are putere de lucru judecat în ce priveşte soluţionarea fondului deoarece prin intermediul său se iau doar măsuri vremelnice bazate pe cercetarea aparenţei dreptului. Se poate vorbi însă de puterea de lucru judecat a unei ordonanţe faţă de o nouă cerere de ordonanţă preşedinţială întemeiată pe o situaţie de fapt neschimbată. De menţionat că, la cererea expresă a reclamantului, este posibilă transformarea cererii de ordonanţă preşedinţială într-o cerere de drept comun. Într-un asemenea caz este necesară şi înştiinţarea pârâtului despre transformarea intervenită urmând să fie citat expres cu această menţiune2.

Secţiunea 3 – Refacerea înscrisurilor şi hotărârilor dispărute

În categoria procedurilor speciale codul de procedură civilă reglementează şi modalitatea de refacerea a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute. Astfel, potrivit art. 583 alin. 1 C. proc. civilă, dosarele sau înscrisurile privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, se pot reface de însăşi instanţa investită cu judecarea pricinii.

1 V.M.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 421 2 T.S., Sc. civ., dc. nr. 602/1970, în R.R.D. nr. 12/1970, p.174

Page 123: Procedura Civila

123

Sunt supuse refacerii, potrivit acestei proceduri, acele componente ale unui dosar care sunt necesare pentru a se putea finaliza judecata sau pentru a trece la executarea silită a hotărârii dispărute, cum ar fi: înscrisurile probatorii, încheierile şi hotărârile judecătoreşti1. Procedura de judecată În ceea ce priveşte competenţa şi procedura de refacere a înscrisurilor şi hotărârilor dispărute trebuie făcute următoarele precizări:

• În cazul refacerii dosarelor sau înscrisurilor privitoare la o pricină în curs de judecată, dispărute în orice chip, competenţa aparţine instanţei investită cu judecarea pricinii. În acest scop, instanţa va fixa termen chiar din oficiu, citând părţile dacă este cazul, martorii şi experţii, va cere copii de pe înscrisurile ce i-au fost trimise de autorităţi şi de care părţile s-au folosit sau de pe înscrisurile depuse de părţi, dispunând, totodată, să se scoată din registrele instanţei toate datele privitoare la înscrisurile ce se refac. La refacerea dosarului se pot folosi şi copiile legalizate de pe înscrisurile dispărute ce se află la părţi, alte persoane sau autorităţi. Încheierea de refacere nu se poate ataca decât o dată cu fondul iar înscrisurile astfel refăcute ţin locul originalelor până la găsirea acestora (art. 583 C. proc. civilă).

• În cazul când refacerea priveşte dosarul sau înscrisurile referitoare la o pricină în care se pronunţase o hotărâre de către prima instanţă şi împotriva căreia se făcuse apel, această hotărâre se va reface după cel de al doilea exemplar păstrat la mapa de hotărâri ale primei instanţe. Dacă şi acel exemplar ar fi dispărut se vor putea folosi la refacere copiile legalizate de pe hotărâre ce s-au încredinţat părţilor sau altor persoane. Pentru aceasta, instanţa va putea dispune să se facă, din oficiu, publicaţii într-un ziar mai larg răspândit, cu arătarea ca orice posesor al unei copii de pe hotărâre să o depună la grefa instanţei care a ordonat publicaţia. Dacă refacerea hotărârii nu se poate asigura pe căile arătate, instanţei de apel îi revine sarcina refacerii după regulile cuprinse în art. 583 C. proc. civilă. Dacă nici astfel nu se pot reface dosarul, inclusiv hotărârea, instanţa de apel va judeca din nou pricina în fond. Pentru judecarea din nou a cauzei, părţile sunt obligate să facă dovada că între ele a existat litigiul ce face obiectul rejudecării şi că acesta a fost soluţionat prin hotărâre judecătorească. Dovada se va face cu orice înscrisuri sau extrase din registrele ori din alte evidenţe ale instanţei judecătoreşti sau ale altor autorităţi (art. 584 C. proc. civilă). Lipsa minutei instanţei de fond nu este o piedică la reconstituire, câtă vreme s-a depus hotărârea pronunţată iar în privinţa minutei instanţei de apel, aceasta rezultă din copia registrului care a fost dată publicităţii. Dispariţia dosarului între momentul pronunţării instanţei în apel şi cel al redactării considerentelor deciziei nu justifică o nouă judecată, întrucât la

1 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 504

Page 124: Procedura Civila

124

această procedură de reconstituire s-ar fi recurs, în condiţiile art. 584 alin. 4 C. proc. civilă, în măsura în care dosarul nu s-ar fi putut reface în modalitatea prevăzută de art.583 şi art. 584 alin. 1-3 C.proc. civilă1. Instanţa care a pronunţat hotărârea dispărută va proceda în toate cazurile la refacerea acesteia potrivit dispoziţiilor art. 583 şi 584 C. proc. civilă. Dacă în cursul judecăţii a fost găsită hotărârea dispărută cererea de refacere a acesteia va fi respinsă. În situaţia în care hotărârea dispărută a fost găsită ulterior judecăţii, hotărârea refăcută după procedura arătată mai sus va fi anulată de către instanţa care a pronunţat-o (art. 585 alin. ultim C. proc. civilă).

Secţiunea 4 – Oferta de plată Oferta de plată este reglementată de art. 586-590 C. proc. civilă şi de art. 1114-1121 C. civil, în scopul de a da posibilitatea liberării debitorului de bună credinţă de obligaţia sa faţă de creditor în situaţiile în care acesta ar încerca să împiedice liberarea pentru a continua luarea dobânzilor sau în vederea păstrării lucrului primit în gaj ori pentru a găsi motiv de desfiinţare a convenţiei din vina debitorului2. Oferta de plată trebuie să fie reală în sensul că nu este suficient să fie făcută verbal şi, dacă creditorul refuză să o primească, trebuie consemnată. Potrivit art. 586 C. proc. civilă, când debitorul va voi să plătească ceea ce este dator şi creditorul nu va voi să primească plata, debitorul e în drept a face ofertă reală şi a consemna ce e dator. Pentru ca oferta de plată să fie valabilă trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1115 C. civil: să fie făcută creditorului care are capacitatea de a primi, sau celui care are dreptul de a primi pentru dânsul; să fie făcută de o persoană capabilă de a plăti; să fie făcută pentru toată suma exigibilă şi pentru dobânzile datorate, pentru cheltuielile lichide şi pentru o sumă oarecare în privinţa cheltuielilor nelichide, sumă asupra căreia se poate reveni după lichidarea acestor cheltuieli; termenul să fie împlinit, dacă a fost stipulat în favoarea creditorului, iar condiţia suspensivă sub care datoria s-a contactat să se fi îndeplinit; oferta să fie făcută în locul ce s-a hotărât pentru plată şi dacă acest loc nu s-a determinat printr-o convenţie specială să fie făcută sau creditorului în persoană sau la domiciliul său ori la domiciliul ales pentru executarea convenţiei; oferta să fie făcută printr-un executor judecătoresc competent pentru astfel de acte. Potrivit art. 1116 C. civil, pentru validitatea consemnării nu este necesar ca ea să fie autorizată de judecător, fiind suficient să fi fost precedată de o somaţie comunicată creditorului, în care să se arate ziua, ora şi locul unde suma oferită urmează să fie depusă şi debitorul să depună asemenea sumă la C.E.C., cu dobânda ei până în ziua depunerii. Procedura de judecată

1 C. A. Bucureşti, Sc. a IV-a civ., dc. nr. 314/2002 2 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 506

Page 125: Procedura Civila

125

Oferta de plată începe printr-o somaţie în care se vor arăta ziua, ora şi locul, când şi unde, suma sau obiectul oferit are să fie predat, somaţie ce se comunică prin intermediul executorului judecătoresc de la instanţa domiciliului creditorului sau a domiciliului ales (art. 587 C. proc. civilă). Dacă creditorul primeşte oferta se încheie proces verbal prin care se constată efectuarea plăţii ce va fi semnat şi de creditor. În cazul în care creditorul nu se prezintă sau refuză să primească suma sau obiectul oferit executorul judecătoresc va încheia, de asemenea, proces verbal semnat de creditor sau executorul va arăta că acesta nu a putut sau nu a voit să semneze. În asemenea situaţii, debitorul poate consemna suma sau bunul oferit la C.E.C. sau, după caz, la o unitate specializată, iar recipise se va depune la executorul judecătoresc de pe lângă instanţa domiciliului creditorului. După consemnarea sumei debitorul se poate adresa instanţei pentru validarea plăţii iar creditorul poate cere anularea ofertei şi a consemnării. Dacă debitorul a obţinut o hotărâre definitivă prin care oferta şi consemnarea au fost declarate valabile, el nu mai poate, chiar cu consimţământul creditorului, să-şi retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau fidejusorilor săi (art. 1119 C. civil). Rezultă că dacă, după acest moment debitorul îşi retrage suma cu consimţământul creditorului, codebitorii şi fidejusorii sunt liberaţi, iar creditorul pierde dreptul de privilegii sau ipoteci ce avea pentru plata creanţei sale (art. 1120 C. civil). Dacă lucrul datorat este un bun cert care trebuie predat în locul în care se găseşte şi creditorul nu s-a prezentat să-l ridice după ce a fost somat, iar debitorul are trebuinţă de locul unde este pus, acesta din urmă, cu încuviinţarea instanţei, îl poate depune în altă parte (art. 1121 C. civil). Oferta reală urmată de consemnare liberează pe debitor ţinând loc de plată, dacă sunt valabil făcute, iar suma consemnată în acest scop este în rizico-pericolul creditorului, care va suporta şi cheltuielile ofertei şi consemnării valabil făcute.

Secţiunea 5 – Procedura divorţului Divorţul reprezintă, aşa cum prevede art. 38 C. familiei, mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice care fac să nu mai fie posibilă continuarea sa. Din definiţia dată divorţului, acesta nu se poate da decât pe cale judecătorească; chiar în situaţia prevăzută de art. 38 alin. 2 C. familiei, când divorţul are la bază acordul soţilor, instanţa de judecată este aceea care-l pronunţă, după verificarea îndeplinirii condiţiilor legale. Rezultă însemnătatea pe care societatea o acordă căsătoriei şi familiei, acestea fiind reglementate în materie şi tratate cu atenţie ca pe probleme de interes general. Ca atare, dispoziţiile cuprinse în Codul familiei se completează cu cele din Cartea a VI-a – capitolul VI, referitoare la divorţ, cuprinzând

Page 126: Procedura Civila

126

reguli derogatorii în ceea ce priveşte instanţa competentă, modalitatea de sesizare a acesteia, administrarea probelor, procedura de judecată în faţa primei instanţe şi în căile de atac.

11. Instanţa competentă Sub aspectul instanţei competente material în materia divorţului îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 1 C. proc. civilă, care consacră plenitudinea de competenţă a judecătoriilor pentru judecata în prima instanţă. Din punct de vedere teritorial există dispoziţii derogatorii care stabilesc că judecata cererii de divorţ, este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau dacă nici unul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are domiciliul reclamantul (art. 607 C. proc. civilă). Reamintim că prin noţiunea de domiciliu comun se are în vedere adresa unde soţii au locuit efectiv în acea localitate şi la data introducerii acţiunii, schimbarea ulterioară a domiciliului soţilor neprezentând relevanţă. În situaţia în care pârâtul nu are domiciliu şi nici reşedinţa cunoscute s-a decis în sensul că acţiunea se introduce la judecătoria domiciliului reclamantului, fără a condiţiona această competenţă de inexistenţa unei reşedinţe cunoscute, ca şi în cazul în care pârâtul ar avea domiciliu în străinătate1. Fiind reglementate de norme imperative competenţa teritorială în materie de divorţ, are caracter absolut deci nu poate fi înlăturată. În consecinţă, reclamantul nu are posibilitatea de opţiune trebuind să introducă acţiunea în ordinea şi condiţiile stabilite de lege. Referitor la competenţă, dispoziţiile art. 611 C. proc. civilă mai dispun că, cererea de pensie de întreţinere, se face la instanţa investită cu cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu privire la domiciliul părţilor.

12. Procedura de judecată Legitimarea procesuală pentru exercitarea acţiunii de divorţ aparţine doar soţilor. Aceasta întrucât o asemenea acţiune are caracter strict personal, neputând fi promovată de creditorii soţului pe calea acţiunii oblice (art. 974 C. civil) sau de procuror (art. 45 C. proc. civilă). Nici moştenitorii reclamantului ori ai pârâtului, în cazul formulării unei cereri reconvenţionale, după decesul soţilor intervenit în cursul procesului, nu pot continua judecata iar căsătoria încetează prin deces. În cazul în care un soţ este dispărut celălalt soţ poate introduce cerere de divorţ, citarea pârâtului urmând să se facă prin publicitate2. 1 T.S., Col. civ., dc. nr. 1075/1965, în J.N. nr. 1/1996, p. 158 2 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 515

Page 127: Procedura Civila

127

Cererea de divorţ va cuprinde, în afară de elementele prevăzute de art. 112 C. proc. civilă privind cererea de chemare în judecată, numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din căsătorie, iar dacă nu sunt copii minori se va face arătare despre aceasta. La cerere se vor alătura certificatul de căsătorie şi, dacă este cazul, certificatele de naştere ale copiilor minori. Cererea de divorţ împreună cu înscrisurile doveditoare se vor prezenta personal de către reclamant preşedintelui judecătoriei care va da reclamantului sfaturi de împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, se va fixa termen pentru judecarea cauzei stabilindu-se totodată, în mod corespunzător taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar1. În materia divorţului întâmpinarea nu este obligatorie (art. 617 alin. 5 C. proc. civilă). Soţul pârât poate să solicite şi el desfacerea căsătoriei prin cerere reconvenţională, cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţă publică, pentru faptele petrecute înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată, pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului (art. 608 alin. 1 C. proc. civilă). Tot cu caracter derogator, în cazul când motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timpul ce judecata primei cereri se află în apel, cererea reconvenţională va fi făcută direct la instanţa instituită cu judecarea apelului (art. 609 C. proc. civilă). Neintroducerea cererii reconvenţionale în termenele prezentate mai sus atrage decăderea soţului-pârât din dreptul de a cere divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului s-au ivit în urmă (art. 610 C. proc. civilă). De menţionat că cererea reconvenţională se judecă de aceiaşi instanţă investită cu cererea principală de divorţ formulată de soţul-reclamant, nefiind posibilă disjungerea potrivit art. 120 alin. 2 C. proc. civilă. Instanţa judecătorească va putea pronunţa divorţul, chiar dacă soţul-pârât nu a făcut cerere reconvenţională, când din probele administrate reiese vina ambilor soţi. În lipsa însă a cererii reconvenţionale, nu se va pronunţa desfacerea căsătoriei ci se va respinge cererea reclamantului dacă motivele invocate de el sunt neîntemeiate, chiar dacă din dezbateri ar rezulta vina exclusivă a soţului reclamant pentru destrămarea raporturilor de familie2 Într-o asemenea situaţie, soţul-pârât va putea cere desfacerea căsătoriei pentru motive ulterioare, în condiţiile prevăzute de art. 610 C. proc. civilă. 1 Art. 7 pct. a şi b din Legea nr. 146/1997 stabilesc taxele judiciare de timbru pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 1 şi 2 C. familiei în sumă de 366 000 lei; pentru cererea de divorţ întemeiată pe art. 38 alin. 3 C. familiei, precum şi în cazul în care reclamantul nu realizează venituri sau acestea sunt inferioare salariului minim brut pe ţară valoarea taxei judiciare de timbru este de 73 000 lei 2 Plenuul T.S , dc. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin dc. de îndrumare nr. 10/1974; T.S., Sc. civ., dc. nr. 1928/1983, în R.R.D. mr. 7/1984, p. 60; C.A. Galaţi, dc. civ. nr. 570/R/1994, în Sinteza 1994, p. 73

Page 128: Procedura Civila

128

În ceea ce priveşte citarea soţilor la divorţ, în situaţia în care reclamantul învederează că, deşi a făcut toate eforturile, nu a putut afla domiciliul pârâtului, preşedintele va dispune citarea acestuia prin publicitate după regulile prevăzute de art. 95 C. proc. civilă. Dacă procedura de citare a soţului-pârât a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa va cere dovezi s-au va dispune cercetări pentru a verifica dacă pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea la domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă. Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică însă legea permite ca instanţa să poată dispune judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia că prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecată sau administrare a probelor (art. 615 alin. 1 C. proc. civilă). Deşi textul de lege nu prevede în mod expres, art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este mai larg, referindu-se, între altele, şi la protecţia vieţii private a părţilor la proces, principiul publicităţii fiind prevăzut pentru a evita imixtiunile în activitatea judecătorilor şi asigurarea independenţei acestora şi pentru a nu transforma procesul privat al unei părţi în spectacol gratuit pentru cei prezenţi în sala de şedinţă1. Potrivit art. 615 alin. 2 C. proc. civilă, în toate cazurile hotărârea se pronunţă în şedinţă publică. În toate instanţele de fond, respectiv în prima instanţă şi la instanţa de apel, părţile se vor înfăţişa personal, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. În aceste cazuri părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar. Cu caracter derogator legea mai prevede că lipsa nejustificată a reclamantului la termenul de judecată în prima instanţă şi înfăţişarea doar a pârâtului atrage respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută. De asemeni, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. În schimb, apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă la judecată se înfăţişează numai reclamantul (art. 619 alin. 3 C. proc. civilă). Dacă în cursul judecăţii, indiferent de instanţă, lipsesc ambele părţi, procesul se va suspenda potrivit dispoziţiilor art. 242 alin. 1 pct. 2 C. proc. civilă. Dispoziţiile derogatorii în materie sunt prevăzute şi în ceea ce priveşte administrarea probelor. Astfel, potrivit art. 190 C. proc. civilă, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii, în afară de descendenţi. Soluţia se întemeiază pe faptul că asemenea persoane datorită apropierii de soţi sunt în măsură să cunoască cel mai bine raporturile dintre ei, depoziţiile acestora urmând să fie apreciate corespunzător de instanţa de judecată. Şi, potrivit art. 612 alin.6 C. proc. civilă, interogatoriul nu este admis ca mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de divorţ. Chemarea la

1 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 521

Page 129: Procedura Civila

129

interogator a unuia dintre soţi este însă posibilă în legătură cu cererile accesorii care se pot soluţiona în cadrul procesului de divorţ1. Asemenea cereri accesorii se referă la:

• încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori şi stabilirea contribuţiei fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a acestora (art. 42 C. familiei);

• numele pe care soţii îl vor purta după divorţ (art. 40 C. familiei); • instanţa de divorţ poate, dacă soţii nu s-au învoit cu privire la

bunurile comune, să se pronunţe şi cu privire la acest aspect, la cererea oricăruia dintre soţi, urmând regulile partajului judiciar, chiar dacă în masa bunurilor de împărţit se află bunuri imobile care se găsesc în circumscripţia altei instanţe în temeiul art. 17 C. proc. civilă2;

• la solicitarea soţului interesat, instanţa va soluţiona şi cererea privind pensia de întreţinere (art. 41 C. familiei);

• instanţa poate hotărî, la cererea părţilor şi asupra beneficiului contractului de locaţiune. Potrivit prevederilor art. 38 alin 4 C. familiei, la soluţionarea cererilor accesorii, referitoare la încredinţarea copiilor minori, obligaţiile de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor. Instanţa investită în cadrul procesului de divorţ cu astfel de cereri le va soluţiona împreună cu cererea principală. Dacă însă, rezolvarea cererilor accesorii ce au caracter facultativ ar putea duce la întârzierea soluţionării cererii de divorţ, instanţa va putea dispune disjungerea3. Instanţa mai poate lua, pe timpul procesului de divorţ, prin ordonanţă preşedinţială, măsuri cu privire la încredinţarea copiilor minori, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea locuinţei. Asemenea măsuri au caracter vremelnic fiind valabile doar până la soluţionarea procesului de fond privind desfacerea căsătoriei.

Particularităţi prezintă şi actele de dispoziţie ce pot fi îndeplinite de părţi în procesul de divorţ.

Potrivit art. 618 alin. 1 C. proc. civilă, soţul reclamant poate renunţa la cererea de divorţ în tot cursul judecăţii înaintea instanţelor de fond, deci în prima instanţă şi în apel, chiar dacă pârâtul se împotriveşte. Renunţarea reclamantului nu are însă o înrâurire asupra cereri reconvenţionale făcută de pârât.

Textul de lege mai stabileşte, în alin. 2, că acţiunea de divorţ se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori recursul nu sunt timbrate conform legii.

Reclamantul însă va putea porni o cerere nouă pentru faptele petrecute după împăcare, putându-se folosi şi de faptele vechi.

Înţelegeri între părţi pot interveni şi cu privire la cererile accesorii însă în anumite cauze, cum ar fi prestarea întreţinerii4 şi încredinţarea

1 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 523 2 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1651/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62; T.S., Sc. civ., dc. nr. 415/1982, în C.D. 1982, p. 181 3 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 527 4 Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 17/1962, în Îndreptar interdisciplinar, p. 248; Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 2/1973, în Îndreptar interdisciplinar, p. 250

Page 130: Procedura Civila

130

minorului1, stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul2 sau numele purtat după divorţ, învoiala nu-şi poate produce efectele decât dacă este încuviinţată de către instanţa judecătorească.

În cazul procesului de divorţ deliberarea, pronunţarea şi redactarea hotărârii se fac, în principiu, după regulile dreptului comun3.

Potrivit art. 617 alin. 2 C. proc. civilă, hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită instanţei aceasta.

Dacă, în urma dezbaterilor, rezultă că acţiunea este întemeiată şi astfel continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, instanţa va pronunţa divorţul din vina soţului în culpă. Dacă din administrarea dovezilor rezultă culpa ambilor soţi, desfacerea căsătoriei se va pronunţa din vina ambilor soţi, chiar dacă nu s-a făcut cerere reconvenţională.

Rezultă că soluţia desfacerii căsătoriei din vina ambilor soţi se poate pronunţa şi când pârâtul a formulat cerere reconvenţională.

Divorţul se poate pronunţa numai din vina soţului reclamant dacă pârâtul a introdus cerere reconvenţională, iar din dezbateri a rezultat culpa exclusivă a soţului reclamant, astfel că cererea principală a fost respinsă iar cererea reconvenţională a fost admisă4.

În cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 C. familiei, privind divorţul prin consimţământul soţilor, sau atunci când starea sănătăţii unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei, fără a pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi.

Instanţa se va pronunţa prin hotărârea de divorţ şi asupra altor aspecte care trebuie să fie rezolvate obligatoriu, chiar în lipsa cererii părţilor, precum şi asupra cererilor accesorii care au fost formulate de părţi5.

Căsătoria se consideră desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă (art. 39 alin. 1 C. familiei) şi, de la această dată, se produc efectele desfacerii căsătoriei, dar numai pentru viitor.

Cu privire la efectele patrimoniale ale căsătoriei faţă de terţi, potrivit art. 39 alin. 2 C. familiei, ele încetează de la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data când terţii au cunoscut divorţul pe o altă cale. Instanţa va comunica, din oficiu, hotărârea irevocabilă de divorţ, serviciului de stare civilă, pentru a face menţiune pe marginea actului de căsătorie6.

Termenul de exercitare a căilor de atac a apelului şi a recursului privind hotărârea de divorţ este unul special, de 30 de zile, şi curge de la comunicarea hotărârii.

1 Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 10/1969, modificată prin dc. de îndrumare nr. 10/1974, în Îndreptar interdisciplinar, p. 358 2 2 Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 20/1964, în Îndreptar interdisciplinar, p. 270 3 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 528 4 V. M. Ciobanu, op.cit., p.529 5 V.Daghie, I.Apoatu, E.Guriţă, Elemente de procedură civilă şi administrativă, Ed. Naţional, 1999, p. 275 6 Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 10/1974, în Îndreptar interdisciplinar, p. 359

Page 131: Procedura Civila

131

S-a decis că hotărârea de divorţ este supusă acestui termen special şi în situaţia în care se atacă numai modalitatea de soluţionare a unei cereri accesorii, hotărârea având caracter unitar1.

Aşa cum s-a mai arătat, apelul sau, după caz, recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.

Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (art. 619 alin. 3 C. proc. civilă).

În cazul divorţului întemeiat pe acordul ambilor soţi hotărârea care se pronunţă este definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul. Ca urmare, în acest caz, vor putea fi atacate cu apel iar apoi cu recurs, numai soluţiile referitoare la cererile accesorii divorţului.

În privinţa căilor extraordinare de atac legea prevede că hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii. S-a arătat că această dispoziţie vizează numai capătul principal de cerere, astfel că revizuirea este, totuşi, admisibilă dacă se atacă soluţia dată prin hotărârea de divorţ cererilor accesorii2. Se poate folosi însă calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

13. Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor În temeiul art. 38 alin. 2 C. familiei, divorţul se poate pronunţa pe baza acordului soţilor dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

• până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;

• să nu existe copii minori rezultaţi din căsătorie. Dispoziţiile derogatorii prevăzute în cazul divorţului pe baza acordului soţilor se referă, în primul rând, la cererea de divorţ care va fi semnată de ambii soţi. Atunci când este cazul, în acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile în care au convenit să fie soluţionate cererile accesorii divorţului. Cu ocazia primirii cererii de divorţ preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor după care va fixa un termen de două luni în şedinţă publică. Un asemenea termen este prevăzut de lege pentru a mai da soţilor posibilitatea să se gândească şi să reflecteze la desfacerea căsătoriei. La termenul de judecată instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ. Pentru soluţionarea cererilor accesorii care privesc numele pe care soţii îl vor purta după divorţ, pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, legea mai prevede că instanţa va putea dispune, atunci când consideră necesar, administrarea de probe (art. 613 ind. 1 alin. 3 C. proc. civilă).

1 T.S., Sc. ci., dc. nr. 1599/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 76; C.S.J., Sc. civ., dc. nr. 450/1991, nepublicată 2 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 436

Page 132: Procedura Civila

132

Secţiunea 6 – Procedura partajului judiciar Reglementarea partajului ca o procedură specială s-a realizat prin dispoziţiile art. 673 ind.1-673 ind.14 C. proc. civilă1, însă mai trebuie avute în vedere şi dispoziţiile cuprinse în Codul civil (art. 728-799) şi în Codul familiei (art. 33 şi 36). Partajul judiciar se realizează după aceste norme indiferent dacă este vorba de indiviziunea propriu-zisă, care are ca obiect o universalitate de bunuri, de proprietatea comună pe cote-părţi, care are ca obiect un bun individual, sau de proprietate comună în devălmăşie, care are ca obiect bunurile comune ale soţilor, în măsura în care legea nu stabileşte în mod expres o altă procedură2. În principiu, cei interesaţi, pot recurge la un partaj voluntar, prin bună învoială, şi numai în măsura în care nu se înţeleg se vor adresa instanţei judecătoreşti. Există şi alte situaţii în care partajul judiciar este obligatoriu: dacă vreunul dintre titularii dreptului de proprietate comună lipseşte; dacă printre proprietari se găsesc şi persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă şi nu există sesizarea autorităţii tutelare pentru un partaj voluntar; în cazul împărţirii bunurilor comune ale soţilor în timpul căsătorie, la cererea unuia dintre soţi (art. 36 alin.2 C. familiei), ori a creditorului unuia dintre soţi (art. 33 alin. 2 C. familiei)3. Partajul judiciar se poate realiza fie pe cale principală, fie pe cale accesorie (de exemplu, în procesele de divorţ) sau incidentală (în cadrul contestaţiei la executare).

1. Sesizarea instanţei Instanţa competentă din punct de vedere material este judecătoria (art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b C. proc. civilă modificat prin Legea nr. 219/2005). Sub aspectul competenţei teritoriale trebuie distins după cum este vorba despre un partaj succesoral, partaj de bunuri comune sau partajul bunurilor dobândite prin coachiziţie, coposesie, etc. În primul caz, competenţa teritorială aparţine instanţei de la ultimul domiciliu al defunctului, potrivit art. 14 C. proc. civilă, chiar dacă în masa succesorală s-ar afla un bun imobil situat în raza altei instanţe4. În al doilea caz, soluţia diferă după calea procesuală aleasă de reclamant. Dacă partajul se cere în timpul căsătoriei ori după desfacerea acesteia, pe cale principală, competenţa teritorială se stabileşte după regulile dreptului comun: instanţa de la domiciliul pârâtului, dacă masa de împărţit cuprinde numai bunuri mobile, iar dacă printre bunuri există şi un imobil, competenţa aparţine instanţei în raza căreia se află imobilul. În situaţia în care partajul se soluţionează pe cale accesorie sau incidentală competenţa se stabileşte, potrivit art. 17 C. proc. civilă, în 1 Capitolul VII „Procedura împărţelii judiciare” (art. 673 ind. 1 – 673 ind. 14) a fost introdus prin art. I pct. 22 din O.U.G. nr. 138/2000 2 V.Daghie, I. Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 278 3 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 545 4 T.S., Col. civ., dc. nr. 1393/1968, în R.R.D. nr. 3/1969, p. 171

Page 133: Procedura Civila

133

favoarea instanţei care soluţionează cererea principală, chiar dacă în masa bunurilor de împărţit s-ar afla şi un bun imobil situat în circumscripţia altei instanţe1. În celelalte cazuri competenţa se stabileşte potrivit art. 5 sau art. 13 C. proc. civilă, în raport cu împrejurarea dacă printre bunurile supuse împărţelii sunt sau nu bunuri imobile. În materie succesorală legitimarea procesuală activă aparţine oricăruia dintre coindivizari (art. 728 C. civil). Reclamantul va trebui să cheme în judecată pe toţi ceilalţi coproprietari, în calitate de pârâţi, altfel, potrivit art. 797 C. civil, împărţeala este nulă. Partajul mai poate fi cerut şi de creditorii personali ai copărtaşilor sau, de creditorii succesiunii şi de procuror, în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 C. proc. civilă. Cererea de partaj cuprinde elementele unei cereri de chemare în judecată, trebuind să fie indicate persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţeala, toate bunurile supuse împărţelii, evaluarea lor, locul unde acestea se află, precum şi persoana care la deţine sau le administrează. În legătură cu partajul succesoral, pentru a se asigura respectarea principiului egalităţii între moştenitori şi a se evita alte procese, instanţa va trebui să dea curs cererilor făcute de pârâţi pe orice cale, privitoare la obligaţiile şi drepturile succesorilor, printre care şi cererile de aducere la masa de împărţit şi a altor bunuri rămase de la defunct, a fructelor acestora, a datoriilor şi sarcinilor succesiunii care trebuie plătite de coerezi în proporţie cu partea ereditară a fiecăruia, raportul donaţiilor, reducţiunea legatelor şi donaţiilor făcute cu încălcarea rezervei succesorale2. Asemenea pretenţii por fi formulate fie pe calea cererii reconvenţionale, fie pe calea unei cereri separate conexată la cererea de partaj ce trebuie soluţionate prin aceeaşi hotărâre nefiind posibilă disjungerea lor3. S-a decis chiar că instanţa este obligată să includă în masa partajabilă şi bunurile indicate de părţi, în faţa instanţei, fără să fie necesară în mod obligatoriu modificarea cererii principale sau formularea unei cereri reconvenţionale4. Potrivit art. 3 lit. c din Legea nr. 146/1997 cererile pentru stabilirea calităţii de moştenitor, a masei succesorale, cereri de raport, cereri de reducţiune a liberalităţilor şi cererile de partaj se taxează cu suma de 183 000 lei. Separat de această taxă, dacă părţile contestă bunurile de împărţit, valoarea acestora sau drepturile ori mărimea drepturilor coproprietarilor în cadrul cererilor de mai sus, taxa judiciară de timbru se datorează de titularul cererii la valoarea contestată. Prin cererea de partaj sau separat se poate solicita şi luarea măsurii asigurătorie a sechestrului judiciar, dar trebuie dovedit că măsura este utilă pentru părţi şi este menită să înlesnească efectuarea actelor de

1 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1651/1977, în R.R.D. nr. 4/1978, p. 62 2 V.M.Ciobanu, G. Boroi, op. cit., p. 455 3 C.S.J., Sc. civ., dc. nr. 1997/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 151 4 T.S., Sc. civ., dc. nr. 2727/1998, în R.R.D. nr. 9-12/1989, p 134

Page 134: Procedura Civila

134

conservare sau administrare privind bunurile asupra cărora se cere înfiinţarea sa1. Cererea de partaj este imprescriptibilă extinctiv, putând fi introdusă oricând (art. 728 C. civil). Există şi cereri care se valorifică în cadrul procesului de partaj care sunt supuse prescripţiei extinctive iar instanţa este obligată ca, din oficiu, să verifice acest lucru (de exemplu, cererea pentru reducţiunea liberalităţilor excesive, cererea de raport a donaţiilor, cererea pentru lichidarea cheltuielilor de înmormântare a defunctului)2.

2. Procedura partajului Potrivit art. 673 ind. 4 C. proc. civilă, în tot cursul procesului, instanţa va stărui ca părţile să împartă bunurile prin bună învoială. Dacă părţile ajung la o înţelegere cu privire la împărţirea bunurilor, instanţa va hotărî potrivit învoielii lor. Împărţeala se poate face prin bună învoială şi dacă printre cei interesaţi se află minori sau persoane puse sub interdicţie, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, precum şi, dacă este cazul, a ocrotitorului legal. În cazul în care înţelegerea priveşte împărţirea numai a anumitor bunuri, instanţa va lua act de această învoială şi va pronunţa o hotărâre parţială, continuând procesul pentru celelalte bunuri. Hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor cu privire la partaj se pronunţă ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 271-273 C. proc civilă. În cazul în care părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii, calitatea de coproprietari, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care coproprietarii le au unii faţă de alţii. Dacă se împarte o moştenire, instanţa va mai stabili datoriile transmise prin moştenire, datoriile şi creanţele comoştenitorilor faţă de defunct, precum şi sarcinile moştenirii (art. 673 ind. 5 alin. 1 C. proc. civilă). Rezultă aşadar că partajul se realizează, în principal, prin învoiala părţilor atunci când aceasta există, iar instanţa are obligaţia de a stărui pentru ca părţile să încheie o asemenea înţelegere şi, numai în măsura în care părţile nu cad de acord, instanţa va proceda la împărţeala după regulile stabilite de lege. În acest ultim caz, dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili elementele arătate la art. 673 ind. 5 alin. 1 C. proc. civilă întocmind în mod corespunzător minuta prevăzută de art. 258. Prin aceeaşi încheiere, instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor. Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile se urmează a fi atribuite. În situaţia împărţirii bunurilor comune ale soţilor se va stabili, în prealabil, contribuţia fiecăruia la dobândirea bunurilor comune. Prezumţia că ambii soţi au contribuit egal la dobândirea bunurilor comune operează 1 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1453/1970, în R.R.D. nr. 10/1971, p. 171 2 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 554-555

Page 135: Procedura Civila

135

numai în lipsa unor probe din care să rezulte că aportul unuia dintre ei a fost mai mare decât al celuilalt1. S-a mai decis că, în cadrul procesului pentru partajarea succesiunii, instanţa trebuie să constate, pe de o parte, persoanele cu vocaţie la moştenire şi cota lor succesorală, iar, pe de altă parte, masa completă a succesiunii care urmează să fie împărţită. Constatările din certificatul de moştenire nu au puterea lucrului judecat2. Încheierea prin care instanţa se pronunţă potrivit dispoziţiilor art. 673 ind. 6 alin. 1 C. proc. civilă trebuie motivată şi semnată de judecător şi de grefier şi are caracter interlocutoriu, instanţa nemaiputând reveni asupra a ceea ce a stabilit. Cu toate astea, legea prevede că în cazul în care ulterior pronunţării încheierii dar mai înainte de pronunţarea hotărârii de împărţeală, se constată că există şi alţi coproprietari sau că au fost omise unele bunuri care trebuiau supuse împărţelii, fără ca, privitor la aceşti coproprietari sau la acele bunuri, să fi avut loc o dezbatere contradictorie, instanţa va putea da o nouă încheiere, care va cuprinde, după caz, şi coproprietarii sau bunurile omise. În aceleaşi condiţii, instanţa poate, cu consimţământul tuturor coproprietarilor, să scoată un bun care a fost cuprins din eroare în masa de împărţit (art. 673 ind. 7 C. proc. civilă). Conform regulamentelor în vigoare încheierile prevăzute la art. 673 ind. 6 alin. 1 şi art. 673 ind. 7 C. proc. civilă pot fi atacate cu apel sau, după caz, cu recurs odată cu fondul, fiind supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra fondului procesului3. În cazul în care, după pronunţarea încheierii de admitere în principiu instanţa îşi declină competenţa ori dacă hotărârea este desfiinţată pentru necompetenţă şi dosarul este trimis instanţei competente, aceasta este obligată să pronunţe o nouă încheiere deoarece, potrivit art. 105 alin. 1 C. proc. civilă, actele de procedură îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule4. De asemenea, dacă după pronunţarea încheierii procesul a rămas în nelucrare şi s-a constatat perimarea, într-o cerere nouă de partaj trebuie dată o altă încheiere de admitere în principiu5. Pronunţarea unei noi încheieri nu este necesară însă în cazul în care hotărârea de partaj a fost desfiinţată sau casată numai parţial, fără a fi afectată această încheiere6. Faţă de conţinutul acestor încheieri s-a apreciat că sunt incidente şi dispoziţiile art. 281-281 ind. 3 C. proc. civilă privind îndreptarea , lămurirea şi completarea hotărârii, care se vor aplica în mod corespunzător7. În ceea ce priveşte partajul propriu-zis, la prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va cere declaraţii cu privire la

1 T.S., Sc. civ., dc. nr. 2024/1987, în R.R.D. nr. 6/1988, p. 56 2 T.S., Col. civ., dc. nr. 1733/1957, în C.D. 1957, p. 166 3 Art. 673 ind. 8 C. proc. civilă modificat prin art. I pct. 79 din Legea nr. 219/2005 4 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1816/1972, în R.R.D. nr. 5/1973, p. 142 5 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 559 6 T.S., Sc. civ., dc. nr. 119/1976, în C.D. 1956, p. 150 7 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 459

Page 136: Procedura Civila

136

fiecare dintre bunurile supuse împărţelii şi va lua act, când este cazul, de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa bunurilor, locul unde se află şi valoarea acestora. Modalităţile de realizare a partajului sunt următoarele:

1. partajul în natură Dispoziţiile art. 673 ind. 5 C. proc. civilă prevăd că instanţa va face împărţeala în natură. În temeiul celor stabilite se procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazurile în care loturile nu sunt egale în valoare, ele se întregesc printr-o sumă de bani numită sultă. Printre criteriile de care instanţa va ţine seama la formarea şi atribuirea loturilor, sunt prevăzute, după caz, acordul părţilor, mărimea cotei-părţi ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor; faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau altele asemenea. Instanţa este obligată să examineze condiţiile concrete ale fiecărui copărtaş şi să indice criteriile pe care le-a avut în vedere1.

2. atribuirea bunului unui copărtaş Potrivit legii, instanţa, prin încheiere, îi poate atribui unuia dintre coproprietari, la cererea acestuia, întregul bun în mod provizoriu, atunci când împărţeala în natură a bunului nu este posibilă sau ar cauza o scădere importantă a valorii bunului ori i-ar modifica în mod păgubiţilor destinaţia economică. Dacă mai mulţi coproprietari cer să li se atribuie bunul, instanţa va ţine seama de criteriile menţionate mai sus. Prin încheiere, instanţa va stabili şi termenul în care coproprietarul căruia i s-a atribuit provizoriu bunul este obligat să depună sumele ce reprezintă cotele-părţi cuvenite celorlalţi coproprietari. Dacă coproprietarul căruia i s-a atribuit în mod provizoriu bunul depune, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa, prin hotărâre asupra fondului procesului, îi va atribui bunul. În cazul în care coproprietarul nu depune în termen sumele cuvenite celorlalţi coproprietari, instanţa va putea atribui bunul altui coproprietar, în aceleaşi condiţii. Rezultă că, atribuirea bunului unui copărtaş are loc în două faze: atribuirea provizorie şi atribuirea definitivă. Este însă posibil ca, la cererea unuia dintre coproprietari, instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice, să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind, totodată, sumele ce se cuvin celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească ( art. 673 ind. 10 alin. 4 C. proc. civilă)2.

3. vânzarea bunurilor Este o modalitate de realizare a partajului la care se recurge în situaţia în care nici unul dintre coproprietari nu cere atribuirea bunului ori,

1 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1402/1971, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 158; C.S.J., dc. nr. 2726/1991, în Probleme de drept 1990-1992, p. 174; C.S.J., Completul de 7 judecători, dc. nr. 25/1994, în B.J. 1994, p. 66 2 Art. 673 ind. 10 C. proc. civilă a fost constatat ca fiind constituţional de către Curtea Constituţională prin d. nr. 52/2003, publicată în M.Of. nr. 153/10.03.2003

Page 137: Procedura Civila

137

deşi acesta a fost atribuit provizoriu,nu s-au depus, în termenul stabilit, sumele cuvenite celorlalţi coproprietari. Asupra vânzării bunurilor supuse împărţelii instanţa se pronunţă prin încheiere stabilind, totodată, dacă vânzarea se va face de către părţi prin bună învoială, ori de către executorul judecătoresc. Vânzarea se poate dispune de instanţă asupra tuturor sau numai unei părţi din bunurile supuse partajului. Pentru bunurile nesupuse vânzării, la cererea oricărei părţi, instanţa va proceda la împărţirea bunurilor pentru care nu a dispus vânzarea. Dacă s-a dispus ca vânzarea să se facă de părţi, prin bună învoială, instanţa va stabili şi termenul în care aceasta va fi efectuată, termen care nu poate fi mai mare de 6 luni. La împlinirea termenului, părţile vor prezenta instanţei dovada vânzării. În cazul în care vânzarea prin bună învoială nu se realizează în termenul stabilit, instanţa, prin încheiere, va dispune ca vânzarea să fie efectuată de executorul judecătoresc. Încheierile pronunţate în asemenea situaţii pot fi atacate separat cu apel. Dacă nu au fost astfel atacate, aceste încheieri nu mai pot fi supuse apelului o dată cu hotărârea asupra fondului procesului ( art. 673 ind. 11 alin. 4 C. proc. civilă). După rămânerea irevocabilă a încheierii prin care s-a dispus vânzarea bunului de către executorul judecătoresc, acesta va proceda la efectuarea vânzării la licitaţie publică. În acest sens, executorul judecătoresc va fixa termenul de licitaţie, care nu va depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile, termene socotite de la data primirii încheierii, şi va înştiinţa coproprietarii despre data, ora şi locul vânzării. Pentru termenul de licitaţie a bunurilor mobile executorul va întocmi şi afişa publicaţia de vânzare cu cel puţin 5 zile înainte de termen iar, în cazul vânzării unui bun imobil, cu cel puţin 30 de zile înainte de termenul de licitaţie. Aceste prevederi privitoare la licitaţie se completează corespunzător cu dispoziţiile capitolelor II, III şi IV din Cartea a V-a a Codului de procedură civilă, privind vânzarea la licitaţie a bunurilor mobile şi imobile. Preţul de pornire al licitaţiei este cel arătat în publicaţiile de vânzare şi se stabileşte, de regulă, de expert numit fie de către instanţă, fie de către executorul judecătoresc. Dacă s-a oferit un preţ mai mare decât cel menţionat în publicaţii, licitaţia va începe de la acest preţ. De menţionat că, potrivit art. 673 ind. 12 alin 5 C. proc. civilă, coproprietarii pot conveni ca vânzarea bunurilor să se facă la orice preţ oferit de participanţii la licitaţie. În cazul în care vânzarea a avut loc, preţul va fi consemnat la dispoziţia instanţei, de către părţi în situaţia vânzării prin buna învoială ori, de către executorul judecătoresc dacă vânzarea s-a făcut prin licitaţie publică, urmând ca instanţa să îl împartă potrivit dreptului fiecărui

Page 138: Procedura Civila

138

coproprietar. La fel va proceda instanţa şi în cazul sumelor depuse de un coproprietar pentru ceilalţi1. În cazul în care împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărî închiderea dosarului, fiind posibilă însă introducerea ulterioară a unei noi cereri de partaj.

3. Hotărârea de partaj Hotărârea de partaj pune capăt stării de indiviziune şi reprezintă actul final prin care se desăvârşeşte această procedură specială, actul de dispoziţie al instanţei care încheie litigiul apărut între coindivizari2. În privinţa căilor de atac s-a formulat opinia potrivit căreia hotărârile de partaj pronunţate în litigii al căror obiect are o valoare de până la 1 miliard lei inclusiv nu sunt supuse apelului iar recursul este de competenţa tribunalului (art. 282 ind. 1 alin. 1 şi art. 299 alin. 2 C. proc. civilă) iar celelalte hotărâri de partaj pot fi atacate cu apel la tribunal şi cu recurs la curtea de apel ( art. 2 pct. 2 şi art. 3 pct. 3 C. proc. civilă). Dacă însă partajul se solicită pe cale accesorie incidentală, soluţia cu privire la el este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea dată asupra cererii principale, în condiţiile în care legea nu prevede în mod expres altfel3. Cheltuielile de judecată vor fi suportate, în principiu, de către toţi copărtaşii, potrivit cotei ce revine fiecăruia4. Din art. 786 C. civil rezultă că partajul succesoral are efect declarativ în sensul că fiecare coerede este prezumat că a moştenit singur, direct de la defunct, încă de la data decesului acestuia toate bunurile ce-i sunt atribuite prin partaj, şi că n-a fost niciodată proprietarul celorlalte bunuri atribuite celorlalţi coerezi5. Aceste dispoziţii au însă aplicare generală şi deci partajul are efect declarativ chiar dacă indiviziunea a izvorât din altă cauză decât succesiunea. Hotărârea de partaj rămasă definitivă sau irevocabilă constituie titlu executoriu fiind susceptibilă de executare indiferent dacă în acţiune s-a solicitat sau nu predarea efectivă a bunului şi chiar dacă instanţa nu a dispus această predare, nefiind necesară introducerea de către copărtaş a unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză să-l predea6. Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută în termenul prevăzut de art. 405 alin. 1 C. proc civilă, de 3 sau 10 ani, după cum cererea de partaj şi, în mod corespunzător hotărârea de partaj se referă la bunuri mobile sau imobile7.

1 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op.cit.,p. 463 2 V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 285 3 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 464 4 T.S., sc. civ., dc. nr. 1085/1972, în Repertoriu II, p. 378 5 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 571; M.Costin, Principiul declarativ al partajului în lumina practicii judiciare, în R.R.D. nr. 5/1972, p. 10 6 Plenul T.S., dc. de îndrumare nr. 3/1968, în Îndreptar interdisciplinar, p. 378-379 7 V.M.Ciobanu, G.Boroi, op. cit., p. 465

Page 139: Procedura Civila

139

Soluţionarea altor probleme decât proprietatea, cum ar fi identitatea bunului ce se urmăreşte sau realitatea deţinerii lui de către copărtaş, se poate realiza pe calea contestaţiei la executare1.

Secţiunea 7 – Acţiunile posesorii Realizând o clasificare a acţiunilor civilă în funcţie de natura dreptului ce se valorifică, am arătat că acestea se împart în personale, reale şi mixte. Acţiunile reale, prin care se valorifică un drept real, se subclasifică potrivit obiectului lor, bun mobil sau imobil, în acţiuni reale mobiliare sau imobiliare. Acţiunile reale imobiliare sunt, la rândul lor, petitorii ori posesorii, după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, respectiv ocrotirea posesiei bunului imobil. Posesia este stăpânirea efectivă a unui lucru, puterea de fapt asupra lucrurilor, exercitarea actelor de folosinţă asupra lor ca şi cum posesorul ar fi proprietarul lucrurilor respective, exercitarea în fapt a dreptului real ca şi cum ar fi titularul acestuia, săvârşirea de acte juridice asupra dreptului ce are ca obiect lucrul posedat2. Apărarea posesiei, ca stare de fapt, se realizează prin intermediul acţiunii posesorii definită3 ca un ansamblu de mijloace procesuale prin care reclamantul solicită instanţei să-l oblige pe pârât să înceteze orice act de tulburare a posesiei sale asupra unui bun imobil sau să îi restituie în posesie bunul imobil atunci când a fost deposedat. Rezultă că acţiunile posesorii sunt acţiuni imobiliare deoarece privesc posesia asupra bunurilor imobile iar prin intermediul lor nu se urmăreşte apărarea unui drept real ci ocrotirea posesiei ca o stare de fapt, împotriva oricăror tulburări. În timp ce acţiunile petitorii pun în joc însăşi existenţa dreptului real şi nu reuşesc decât dacă stabilesc existenţa dreptului real, acţiunile posesorii, ca acţiuni reale, nu se ocupă de existenţa dreptului real, ci se referă exclusiv la faptul posesiei care poate avea ori nu în spate dreptul real, dar prin mijlocul ocrotirii posesiei se apără însuşi dreptul real care se află în spatele posesiei4. Acţiunile posesorii au fost clasificate în acţiuni în complângere (generale), prin care reclamantul solicita înlăturarea unei tulburări obişnuite a posesiei paşnice, prin încălcarea ei de către pârât, şi acţiuni în reintegrare (speciale), prin care reclamantul pretinde să fie repus în situaţia anterioară atunci când a intervenit o deposedate sau tulburare cu violenţă.

1. Condiţii de exercitare

1 T.S., sc. civ., dc. nr. 1805/1980, în R.R.D. nr. 6/1981, p. 84 2 I. Filipescu, Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 48 3 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 533 4 I.Filipescu, op. cit., p. 66

Page 140: Procedura Civila

140

În afară de condiţiile generale de exercitare a unei acţiuni, exercitarea acţiunilor posesorii presupune îndeplinirea unor condiţii specifice ce diferă, funcţie şi de cele două tipuri de acţiuni posesorii. Potrivit art. 674 C. proc. civilă, pentru acţiunea posesorie în complângere este necesar:

a) Să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare În doctrină şi jurisprudenţă au existat controverse cu privire la

natura termenului de un an, apreciindu-se de majoritatea autorilor că este vorba despre un termen de prescripţie1.

În cazul faptelor continuate de tulburarea posesie termenul de un an de la tulburare sau deposedare se socoteşte pornind de la data primului act de tulburare a posesiei (începutul tulburării posesiei) iar nu de la data ultimului act de tulburare a posesiei2.

b) Reclamantul să dovedească că, înainte de tulburare sau deposedare, a posedat bunul cel puţin un an.

Termenul de un an se calculează de la data tulburării sau deposedării, scop în care reclamantul trebuie să aducă dovezi corespunzătoare pentru a se stabili durata posesiei.

În cazul în care reclamantul nu a posedat bunul un an întreg, poate să unească posesia sa cu a autorului său în temeiul art. 1860 C. civil3.

În cadrul acţiunii posesorii, instanţa poate cerceta aparenţa în drept în raport cu titlurile prezentate de părţi, fără ca prin aceasta acţiunea să se transforme din posesorie în petitorie4.

c) Posesia să îndeplinească condiţiile cerute de art. 1846 şi 1847 C. civil, adică să fie utilă sau neviciată.

Pentru acţiunea posesorie în reintegrare care apără posesia în cazul în care tulburarea sau deposedarea s-au produs prin violenţă, art. 674 alin. 2 C. proc. civilă prevede doar condiţia să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare.

2. Procedura de judecată

Instanţa competentă să soluţioneze acţiunile posesorii este judecătoria în circumscripţia căreia se află bunul imobil.

Cererea de chemare în judecată va cuprinde elementele prevăzute de dreptul comun, fiind necesare precizări cu privire la bunul asupra căruia au intervenit actele de tulburare sau deposedare, data comiterii faptelor respective şi descrierea lor cât mai amănunţită, mijloacele de dovadă pentru susţinerea afirmaţiilor reclamantului5. Dacă în cadrul acţiunii posesorii se formulează şi o cerere în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin tulburare sau deposedare, competentă să soluţioneze cererea este instanţa investită cu soluţionarea acţiunii principale (art. 17 C. proc. civilă).

1 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 537 2 T.jud. Suceava, sc. civ., dc. nr. 578/1971, în R.R.D. nr. 1/1972, p. 149 3 V.M.Ciobanu, op. cit., p. 538 4 T.S., Col. civ., dc. nr. 1063/1956, în C.D. 1956, p. 237 5 V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 264

Page 141: Procedura Civila

141

Legitimare procesuală activă are persoana care posedă bunul imobil şi care poate fi un posesor fără titlu sau chiar proprietarul ori titularul altui drept imobiliar. Acţiunile posesorii se pot face şi pentru ocrotirea servituţilor continue şi aparente (art. 675 C. proc. civilă). Potrivit art. 676 C. proc. civilă, cererile posesorii pot fi făcute şi de cel care deţine bunul imobil în temeiul unui contract încheiat cu posesorul ( proprietarul), cu condiţia ca tulburarea să nu fie cauzată de însuşi posesor, caz în care cel prejudiciat are la îndemână acţiunile rezultate din contract. Acţiunea posesorie poate fi folosită şi între proprietarii în indiviziune ai unei averi comune, fiind admisibilă acţiunea unui moştenitor care stăpâneşte în mod exclusiv o parte din averea succesorală indiviză şi este tulburat în posesia sa de un comoştenitor1. Dacă posesia este exercitată atât pentru sine cât şi pentru ceilalţi, cererea posesorie nu poate fi exercitată de un coindivizar împotriva altuia2. Dacă este vorba de coposesiune, instanţa are obligaţia de a stabili limitele coposesiei, astfel încât nici unul dintre coposesori să nu fie stânjenit în exerciţiul posesiei sale3. Legitimare procesuală pasivă are persoana care a comis actul de tulburare sau deposedare ori succesorii acestora. Acţiunea posesorie se poate folosi chiar şi împotriva persoanei care se consideră proprietar4. Potrivit art. 674 alin 3 C. proc. civilă, cererile posesorii se judecă de urgenţă şi cu precădere. Întâmpinarea nu este obligatorie. Acţiunea în tulburarea posesiei având un caracter urgent şi fiind îndreptată pentru ocrotirea posesiunii de fapt, ceea ce trebuie examinat în această materie este numai faptul posesiunii şi al tulburării, fără a se pune în discuţie fondul însuşi al dreptului, care nu se poate rezolva decât în cadrul unei acţiuni în revendicare5. Părţile se pot învoi să discute problema proprietăţii, caz în care procesul posesoriu se transformă într-un proces de drept comun cu caracter petitoriu6. Hotărârile în acţiunile posesorii se bucură de putere de lucru judecat numai faţă de o altă cerere posesorie şi numai dacă împrejurările de fapt avute în vedere la pronunţarea soluţiei nu s-au schimbat. Reclamantul căruia i s-a respins o acţiune posesorie poate introduce o acţiune în revendicare cu privire la acelaşi bun imobil7. Dacă însă s-a introdus o acţiune în revendicare, care s-a respins, cel care a pierdut nu poate obţine protecţia posesiei aceluiaşi bun imobil printr-o acţiune posesorie8. 1 T.S., Col. civ., dc. nr. 1591/1957, în C.D. 1957, p. 314 2 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1327/1971, în Repertoriu II, p. 106 3 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1526/1984, în C.D. 1984, p. 59-62 4 T.S., Sc. civ., dc. nr. 239/1985, în C.D. 1985, p. 26-28 5 T.S., Col. civ., dc. nr. 524/1954, în C.D. 1954, p. 316 6 T.S., Sc. civ., dc. nr. 1477/1976, în C.D. 1976, p. 232-234 7 T.S., Col. civ., dc. nr. 816/1955, în C.D. 1955, p. 220 8 V.Daghie, I.Apostu, E.Guriţă, op. cit., p. 266-a se vedea în acest sens: A.Hilsenrad, I.Stoenescu, op. cit., p. 432-433; V.Negru, D.Radu, op. cit., p. 384; C.Crişu, Acţiunile civile, op. cit., p. 318

Page 142: Procedura Civila

142