JUDECATA ÎN FOND(în prima instanţă)

Judecata în fond debutează cu etapa scrisă sau etapa pregătitoare. Ea implică sesizarea instanţei prin intermediul cererii de chemare în judecată. Aceasta reprezintă mijlocul procedural prin care se declanşează activitatea judiciară.

Art. 192 NCPC face referire la cerere unde se menţionează că pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime orice persoană se poate adresa justiţiei prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată.

Conform art. 193 NCPC, în cazul în care legea prevede în mod expres, sesizarea instanţei poate fi făcută numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile. Poate fi vorba despre o procedură specială avută în vedere de către lege pentru anumite categorii de litigii (comerciale, de muncă) sau poate fi vorba despre procedura medierii prevăzută ca modalitate de a degreva activitatea instanţelor de judecată.

Cererea de chemare în judecată trebuie s cuprindă anumite elemente enumerate la art. 194 NCPC (art. 124 actualul cod) :

1)datele de indetificare ale părţilor:-pentru persoana fizică : nume, prenume, domiciliu sau reşedinţa şi CNP-pentru persoana juridică: denumire, sediu, cod unic de înregistrare ori cod de indentificare

fiscală, nr. de înmatriculare în registrul comerţului sau de înregistrare în registrul persoanelor juridice, cont bancar.Legea prevede însă că nu toate aceste elemente trebuie sa fie menţionate în cazul în care reclamantul,

deşi a facut demersuri, nu a reuşit să le indentifice.Art. 194 face trimitere şi la art. 148 NCPC. În cazul în care reclamantul domiciliază în străinătate (cu sensul de locuieşte), va avea obligaţia să

indice domiciliul procedural (domiciliul ales) din România, urmând ca la această adresă să i se facă toate comunicările.

2)numele, prenumele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat se va indica şi sediul profesional al acestuia.

Mandatarul are obligaţia de a face dovada calităţii sale prin intermediul procurii depuse în orginal sau a unei copii legalizate.

Avocatul sau consilierul juridic va face dovada cu delegaţie potrivit legilor speciale aplicabile fiecăruia.

3)Obiectul cererii şi valoarea acestui obiect după preţuirea reclamantului, precum şi modul de calcul prin care s-a determinat această valoare cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare.

În cazul imobilelor, valoarea avută în calcul se determină în funcţie de valoarea impozabilă potrivit dispoziţiilor fiscale, iar pentru indentificarea imobilului se indică localitate, judeţ, stradă, număr, în lipsa acestora – vecinătăţile şi numărul de carte funciară, respectiv numărul cadastral şi topografic.

Cu privire la obiect, trebuie să fie îndeplinite condiţiile generale ale acestuia şi anume să fie licit, să fie posibil, să fie determinat şi doar prin excepţie determinabil.

Motivul pentru care legea prevede că ori de câte ori obiectul este evaluabil în bani, reclamantul trebuie să îi facă o preţuire porneşte de la următoarele considerente:

În funcţie de această valoare instaţa îşi poate evalua propria competenţă Instaţa este ţinută să soluţioneze cauza în limitele în care a fost investită, ceea ce înseamnă că nu va

putea acorda mai mult decât s-a cerut Timbrajul se calculează în funcţie de valoarea indicată de reclamant. Sancţiunea prevăzută de lege în

cazul netimbrării acţiunii este anularea cererii, dar pentru a aplica această sancţiune instanţa are obligaţia de a-i pune în vedere reclamantului timbrajul calculat potrivit obiectului.

4)Indicarea motivelor de fapt şi de drept pe care cererea se întemeiază Motivarea de fapt trebuie să cuprindă elemente sau împrejurări esenţiale care au generat litigiul.Motivarea de drept are 2 aspecte: temeiul juridic al cererii pe care îl indentificăm de cele mai multe

ori prin indicarea textelor de lege (lucru obligatoriu în cazul în care cererea se promoveaza prin avocat).

Dacă cererea este facută de avocat este suficient să se facă trimitere la fundamentul juridic, la instituţia de drept, astfel încât judecătorul să poată face o încadrare corectă sub aspect juridic a faptelor.

5)Arătarea dovezilor pe care se sprijină cererea de chemare în judecată, respectiv fiecare capăt de cerere.

Prin dovezi întelegem acele mijloace de probă prevăzute şi recunoscute de lege: înscrisurile (cu toate formele), interogatoriul (este o mărturisire provocată), declaraţiile martorilor (mărturia), cercetarea de la faţa locului, expertizele tehnice de specialitate.

6)Semnătura

Art. 196 prevede că o cerere de chemare în judecată căreia îi lipseşte numele şi prenumele sau denumirea oricăreia dintre părţi, obiectul cererii, motivele de fapt ale acesteia ori semnătura părţii sau a reprezentantului este nulă.

Totuşi lipsa semnăturii, spre deosebire de absenţa celorlalte elemente, poate fi acceptată în tot cursul judecăţii în faţa primei instanţe.

Posibilitatea de a regulariza lipsurile pe care le are cererea de chemare în judecată-NOUTATEArt. 200 NCPC prevede că completul căruia i se repartizează cauza, verifică de îndată dacă cererea

îndeplineşte cerinţele prevăzute la articolele 194 – 197 NCPC.Când cererea nu îndeplineşte aceste cerinţe, reclamantului i se comunică în scris lipsurile, cu

menţiunea ca are la dispoziţie un termen de 10 zile de la primirea comunicării pentru a face completările sau modificările necesare sub sancţiunea anulării cererii.

În cazul în care reclamantul nu se conformează în termenul prevăzut, instanţa, în camera de consiliu, printr-o încheiere de sedinţă va dispune anularea cererii.

Reclamantul are posibilitatea de a ataca aceasta încheiere formulând o cerere de reexaminare şi solicitând să se revină asupra măsurii anulării. Termenul pentru formularea cererii este de 15 zile de la data comunicării încheierii.

Cererea de reexaminare urmează a fi soluţionată tot în camera de consiliu cu citarea reclamantului de către un alt complet al instanţei respective prin repartizare aleatorie.

Completul de judecată poate reveni asupra măsurii anulării sau poate păstra această măsură. El se va pronunţa printr-o încheiere definitivă (nu poate fi contestată).

În cazul în care revine asupra măsurii va dispune trimiterea cererii către completul investit iniţial.

Efectele pe care le produce cererea de chemare în judecată Investeşte organul de jurisdicţie cu soluţionarea unei pretenţii civile concrete, dând naştere unui

raport de drept procesual cu drepturi şi obligaţii specifice pentru părţi, pentru instanţă, căt şi pentru ceilalţi participanţi.

Cererea determină cadrul procesual (limite atât cu privire la părţi cât şi cu privire la obiectul litigiului)

Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia extinctivă în măsura în care nu a fost respinsă, suspendată, perimată sau dacă nu s-a renunţat la acţiune

Poate sa creeze starea de litispendenţă = prin promovarea unei cereri de chemare în judecată se fixează competenţa atât materială cât şi teritorială a unei instanţe astfel încât o nouă cerere cu acelaţi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi promovată ulterior nu va mai fi admisă.

Face să înceteze buna credinţă a posesorului, transformând-ul într-un posesor de rea credinţă cu toate efectele specifice acestei situaţii( însuşirea fructelor materiale sau civile)

Se referă la faptul că face să curgă dobânzile pentru acele creanţe care anterior nu erau purtătoare de dobânzi (dobânda legală)

Face transmisibile acele drepturi cu caracter strict personal vizând persoana moştenitorilor. Avem în vedere în principal drepturile personale nepatrimoniale care se valorifică în cadrul acţiunilor de stare civilă.

Art. 201 – dacă judecătorul constată că cererea de chemare în judecată îndeplineşte cerinţele legii, el va putea dispunde comunicarea acestei cereri către pârât, punândui-se în vedere că are obligaţia de a

depune întâmpinare sub sancţiunea prevăzută de lege care va fi indicată în mod expres, în termen de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată.

Această întâmpinare se va comunica apoi de îndată reclamantului care la rândul său are obligaţia de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la comunicarea acestuia. Pârâtul ia cunoştinţă de acest răspuns de la dosarul cauzei.

În acest termen de 3 zile de la depunerea răspunsului la întâmpinare, judecătorul fixează primul termen de judecată care nu va trebui să despăşească 60 zile de la momentul rezoluţiei sale şi care va trebui să se fixeze cu citarea părţilor.

Judecătorul are aceeaşi obligaţia de a fixa termenul de judecată şi în cazul în care contestă că părţile nu s-au conformat obligaţiilor procedurale în termenele prevăzute de lege.

În procedurile de urgenţă judecătorul are posibilitatea de a fixa primul termen de judecată mai devreme decât prevede legea.

În situaţia în care pârâtul domiciliază în străinătate va putea fixa un termen mai lung dar rezonabil în funcţie de împrejurările cauzei.

Legea prevede de asemenea că, în situaţia în care procesul implică mai mulţi reclamanţi şi mai mulţi pârîţi, cu condiţia să le fie garantate şi respectate drepturile legitime şi să se asigure desfăşurarea normală a procesului, judecătorul poate dispunde, prin rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar.

Întâmpinarea Este reglementată de art. 205-208 NCPC şi reprezintă actul de procedură prin care pârâtul se apără în

fapt şi în drept faţă de cererea de chemare în judecată.Elemente:

1) -pentru persoana fizică: nume, prenume, CNP, domiciliul sau reţedinţa -pentru persoana juridică: denumirea şi sediul, codul unic de înregistrare sau de identificare fiscală, nr. de înmatriculare sau nr. de înscriere în registrul persoanelor juridice, contul bancar

Dacă pârâtul locuieşte în străinătate îşi va alege domiciliul procedural în România.

2)Excepţiile de procedură pe care pârâtul le invocă faţă de cererea reclamantului

3)Răspunsul la toate pretenţiile, respectiv motivele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată

4)Dovezile cu care înţelege să se apere împotriva pretenţiilor reclamantului

5)Semnătura

Potrivit art. 206 NCPC întâmpinarea se comunică reclamantului în condiţiile pe care le-am amintit în art. 201, urmând să se ataşeze copii după toate înscrisurile pe care a înţeles să le depună reclamantului.

Art. 208 prevede caracterul obligatoriu al întâmpinării. Sancţiunea pentru nedepunerea întâmpinării constă decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii în afara celor de ordine publică.

Cererea reconvenţională

art. 209-210 NCPCart. 209 – dacă pârâtul are de formulat( de ridicat) pretenţii în legătură cu cererea reclamantului este

îndreptăţit să formuleze cerere reconvenţională. Condiţia este ca acele pretenţii să fie derivate din acelasi raport juridic sau să fie în directă legătură

cu pretenţiile fomulate de reclamant. Sub aspect formal cererea trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi cererea de chemare în judecată.

În consecinţă pârâtul devine, odată cu formularea cererii reconveţionale, reclamant reconvenţional. În aceste condiţii reclamantul la rândul său va deveni pârât reconvenţional cu toate consecinţele care decurg din această calitate.

Cererea reconvenţională se depune, sub sancţiunea decăderii, odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la primul termen de judecată.

Cererea se comunică reclamantului cu precizarea că are obligaţia să formuleze întâmpinarea şi de asemenea cu menţiunea că reclamantul nu este îndreptăţit să formuleze cerere reconvenţională la cererea pârâtului.

Instanţa are obligaţia de a verifica cererea reconvenţională sub aspect formal şi de asemenea din punct de vedere al respectării momentului la care se formulează şi dacă va constata că sunt îndeplinite toate cerinţele va admite în principiu cererea reconvenţională urmând să fie judecată împreună cu cererea de chemare în judecată( principală).

Mai există o situaţie în care deşi sunt îneplinite toate condiţiile, instanţa poate dispune disjungerea cererii reconvenţionale de cererea de chemare în judecată, respectiv în cazul prevăzut de alin. 2 al art. 210.

Etapa scrisă (pregătitoare) se încheie în momentul în care în dosar există cerere de chemare în judecată, întâmpinare şi în funcţie de opţiunea părţilor, cerere reconvenţională.

Din acest moment se trece la etapa judecării propriu-zise care implică administrarea probelor, dezbaterea în fond a cauzei, pronunţarea hotărârii judcătoreşti.

Următorul moment, extrem de important în desfăşurarea procesului civil, îl reprezintă primul termen de judecată sau ceea ce în reglementarea vechiului cod purta denumirea de „prima zi de înfăţişare”.

Primul termen de judecată este termenul la care păţile legal citate pot pune concluzii.art. 204 – modificarea cererii

Administrarea probelor în procesul civil Este un moment esenţial al procesului deoarece în absenţa probelor instanţa nu poate pronunţa o

hotărâre favorabilă.Art. 249 prevede că cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească.Art. 250 stabileşte care este obiectul probei şi care sunt mijloacele de probă, menţionând că dovada

unui act juridic sau unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prin prezumţii, prin mărturisirea uneia dintre părţi (din proprie iniţiatvă sau provocată), prin expertiză, prin cercetare la faţa locului, prin mijloace materiale de probă.

Literatura de specialitate defineşte obiectul probei ca fiind actele şi faptele generatoare de drepturi şi obligaţii care în anumite împrejurăriau declanşat conflictul dintre părţi.

Exista şi anumite împrejurări care nu pot constitui obiect al probei sau care nu se justifică a fi probate. Ex: faptele negative nu constitui obiect al probei. Dovada unui fapt negativ poate fi făcută indirect, prin dovedirea faptului pozitiv contrar. Faptul notoriu nu poate constitui obiect al probei. De asemenea nu poate constitui obiect al probei faptul constant deoarece în acest caz este vorba despre împrejurări pe care legea le consideră ca fiind existente (de ex. prezumţiile). Legea nu poate constitui obiect al probei deoarece instanţa are obligaţia de a cunoaşte dreptul în vigoare în România. Faptele cunoscute personal de către judecător dintr-o altă sursă decât actele dosarului nu pot constitui obiect al probei.

Condiţiile generale de admisibilitate ale probelor:1. Legalitatea - proba este legală dacă este permisă, recunoscută, reglementată de lege.2. Verosimilitatea – proba este verosimilă dacă ceea ce se urmăreşte a se dovedi este un fapt

credibil3. Pertinenţa – proba este pertinentă dacă are legatură cu obiectul cauzei4. Concludenţa – proba este concludentă dacă este în măsură să îi creeze judecătorului

opinia/convingerea în baza căreia să poată pronunţa o hotărâre judecătorescă.

Reguli de acceptare a probelor în instanţăPentru admisibilitatea probelor instanţa verifică dacă sunt îndeplinite cele 4 condiţii, respectiv

legalitate, verosimilitate, pertinenţă, concludenţă. Se va verifica dacă proba a fost propusă în condiţiile prevăzute de lege, respectiv reclamantul prin cererea de chemare în judecată, iar pârâtul prin întâmpinare sau dacă este cazul prin cerere reconvenţională.

Nerespectarea acestei cerinţe atrage decăderea din dreptul de a mai propune probe (art. 254)Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile prevăzute de lege nu vor putea fi cerute şi încuviinţate

în cursul procesului, cu excepţia următoarelor situaţii:a) necesitatea probei rezultă din modificarea cereriib) nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorescă şi partea nu putea să o prevadăc) partea învederează instanţei că din motive temeinic justificate nu a putut propune în termen

probele.

d) administrarea probei nu duce la amânarea judecăţiie) există acordul expres a tuturor părţilorart. 254 alin. 3 – condiţiile de amisibilitate a probelor dacă sunt propuse mai târziu

Înscrisurileart. 265 – 308 NCPCÎnscrisurile sunt definite de art. 265 cu menţiunea că înscris este orice scriere sau alta consemnare

care cuprinde date despre un act sau un fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare şi stocare.

Legea se referă la 2 categorii noi de înscrisuri: în formă electronică şi înscrisurile pe suport informatic.

Înscrisul în formă electronică este supus reglementărilor din lege specială, în timp ce înscrisul pe suport informatic este admis ca mijloc de probă în aceleaşi condiţii ca şi înscrisul pe suport de hârtie.

Cele mai importante înscrisuri rămân cel autentic şi cel sub semnătură privată.Înscrisul autentic este înscrisul întocmit, primit şi autentificat de o autoritate publică, de un notar

public sau de orice alt funcţionar investit cu o astfel de autoritate, trebuind să fie întocmit în condiţiile prevăzute de lege atât cu privire la locul, forma pe care o îmbracă şi de asemenea calitatea persoanei ce redactează înscrisul.

! Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identităţii părţilor, exprimarea consimţământului cu privire la conţinutul actului, semnătură şi data înscrisului.

În consecinţă, cu privire la aceste aspecte care decurg din constatările personale ale funcţionarului, înscrisul va face dovada deplină până la înscrierea în fals.

Celelalte aspecte, cum ar fi declaraţiile părţilor consemnate în înscrisul autentic, fac dovada până la proba contrară atât între părţi, cât şi faţă de terţele persoane.

Dacă la redactarea unui înscris autentic nu s-au respectat formalităţile necesare sau persoana nu a fost competentă ori şi-a depăşit limitele competenţei, legea indică sancţiunea nulităţii absolute a actului.

În măsura în care înscrisul poartă totuşi semnătura părţilor el va putea fi evaluat/acceptat ca înscris sub semnătură privată (conversiunea actului juridic).

Înscrisul sub semnătură privată este, potrivit art. 272, cel care poartă semnătura părţilor indiferent de suportul pe care a fost redactat, nefiind supus vreunei formalităţi decât în măsura în care legea prevede expres.

În cazul contractelor sinalagmatice, înscrisurile sub semnătură privată trebuie să respecte regula pluralităţii de exemplare (multiplului exemplar) sau, potrivit art. 274, să fie făcute în atâtea exemplare originale câte părţi cu interese contrare sunt.

Când înscrisul constată un raport obligaţional, făcând vorbire despre o sumă de bani sau despre o cantitate de bunuri fungibile, potrivit art. 275, fie este scris în întregime de mâna celui care se obligă, fie pe lângă semnătură va conţine menţiunea „bun şi aprobat pentru suma de ... ”.

Reguli privind administrarea probei cu înscrisuriÎnscriurile se depun de regulă în original sau în copie legalizată. În cazul în care nu se doreşte ca originalul să rămâna la dosar, partea poate prezenta atât înscrisul în

original cât şi o copie a acestuia, urmând ca judecătorul să certifice pe copie că aceasta corespunde originalului.

În cazul în care înscrisul este deţinut de adversar, instanţa poate ordona ca acesta să îl prezinte. Situaţie reglementată de art. 293 CPC.

Înscrisul trebuie sa fie însă comun părţilor din proces, chiar dacă este deţinut doar de către una dintre ele.

Judecătorul are posibilitatea de a respinge cererea prin care se solicită ca adversarul să prezinte un înscris în următoarele situaţii:

a) conţinutul înscrisului se referă la chestiuni strict personale privind demnitatea sau viaţa privată a unei persoane

b) depunerea înscrisului ar încălca obligaţia legala de păstrare a secretuluic) depunerea înscrisului ar atrage urmărirea penală a părţii, a soţului/soţiei acestuia sau a unei rude,

inclusiv afin până la gradul III inclusiv.În toate celelalte situaţii dacă părţii i s-a ordonat să depună înscrisul are obligaţia de a o face.

În cazul în care refuză nejustificat acest lucru şi în măsura în care partea adversă dovedeşte că înscrisul a existat, dar a fost ascuns sau este distrus, instanţa poate, potrivit art. 295, să considere ca fiind dovedite afirmaţiile făcute cu privire la conţinutul acelui înscris.

Dacă înscrisul este deţinut de o terţă persoană, de o autoritate sau de o instituţie publică, instanţa poate lua măsuri, la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu, pentru aducerea înscrisului.

În cazul în care este vorba despre un terţ, acesta poate fi citat ca martor cu menţiunea de a prezenta înscrisul, iar în cazul unei autorităţi sau instituţii se acordă un termen şi se pune în vedere conducătorului acelei autorităţi, sau după caz instituţii, să ia măsuri pentru depunerea înscrisului.

Autoritatea sau instituţia publică poate refuza să se conformeze dacă înscrisul se referă la siguranţa publică, apărarea naţională sau relaţii diplomatice.

În schimb poate fi eliberat un extras parţial al acelui înscris, evitându-se informaţiile care vizează cele 3 situaţii (siguranţa publică, apărarea naţională sau relaţii diplomatice).

Codul prevede că ezistă şi acte/înscrisuri care nu pot fi prezentate . Ex: trimiterea în original a cărţilor funciare şi a planurilor, a registrelor de la autorităţi/instituţii publice, precum şi a testamentelor depuse la instanţe, notari publici sau avocaţi. În acest caz pot fi însă cerute copii certificate.

Înscrisurile elaborate în altă limbă decât româna vor fi depuse la instanţă doar dacă vor conţine o traducere autorizată şi legalizată.

În situaţia în care se contestă scrierea sau semnătura unui înscris, instanţa are posibilitatea de a apela la procedura verificării acestuia. Din acest punct de vedere există 3 variante (art.302):

a) Compararea scrierii/semnăturii cu scrierea şi semnătura de pe un înscris necontestatb) Expertiza grafologicăc) Orice alte mijloace de probă admise de către legeÎn acest caz i se cere părţii de la care provine înscrisul sau semnătura să scrie părţii de la care provine

înscrisul sau semnătura să scrie părţi din înscris după dictare sau să semneze în faţa judecătorului. Pentru comparaţie judecătorul va lua înscrisul contestat, monstra de scriere sau semnătură şi, dacă este cazul, alte înscrisuri.

În situaţia în care nu se edifică făcând această comparaţie va putea ordona ca verificarea să se facă prin intermediul unei expertize. În acest caz trebuie să i se pună la dispoziţie expertului înscrisuri de comparaţie, sens în care art. 303 face referire la: înscrisuri autentice, înscrisuri sub semnătură privată necontestate de către părţi, partea din înscris care de asemenea nu este contestată şi în fine scrierea sau semnătura realizată înaintea instanţei.

Toate aceste acte se vor înainta expertului punândui-se în vedere să efectueze verificările şi să comunice soluţia.

Cea de-a doua procedură la care se poate apela este prevăzută de art. 304, fiind vorba despre denunţarea înscrisului ca fals.

Denunţarea falsului se poate face cel mai târziu la primul termen după prezentarea înscrisului respectiv, iar partea care declară că fie scrierea, fie semnătura sunt false trebuie să îşi argumenteze această afirmaţie.

Judecătorul va avea obligaţia să constate printr-un proces verbal starea materială a înscrisului declarat fals, menţionând orice semnături, ştersături, modificări sau adăugiri, apoi îl va semna spre neschimbare şi îl va prezenta sau încredinţa grefei instanţei. De asemenea judecătorul are obligaţia de a întreba partea de la care emană înscrisul dacă înţelege să se folosească în continuare de el.

În cazul în care declară că nu-l va utiliza ca mijloc de probă, în cazul în care lipseşte sau refuză să răspundă, înscrisul va fi înlăturat urmând ca instanţa să nu să se mai raporteze la el ca probă în proces.

De asemenea este întrebată şi partea care a denunţat înscrisul ca fals dacă îşi menţine declaraţia de denunţare. În cazul în care îşi retrage această declaraţie sau refuză să răspundă ori lipseşte, înscrisul va fi păstrat ca mijloc de probă, considerându-se că este recunoscut.

Dacă se insistă în declaraţia de denunţare şi de asemenea dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, instanţa poate suspenda judecata trimiţând înscrisul împreună cu procesul verbal către parchetul competent.

Proba cu martori art. 309 prevede că proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel.

Nici un act nu poate fi dovedit cu martori dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei.

Cu toate acestea, dovada cu martori poate fi utilizată contra unui profesionist în legătură cu orice act juridic indiferent de valoarea lui dacă actul a fost făcut în exerciţiul activităţii sale profesionale.

Excepţii: În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic acesta nu poate fi dovedit cu martori. Excepţie făcând următoarele situaţii:

1)partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic

2)există un început de dovadă scrisă potrivit dispoziţiilor legale.Început de dovadă scrisă=orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la persoana căreia i se opune această scriere ori care provine de la cel al cărui succesor în drepturi este acea persoană. Începutul de dovadă scrisă prezintă avantajul că poate fi completat cu alte mijloace de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii.

3)partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau a forţei majore4)părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă însă doar cu privire la drepturile de care pot

să dispună5)actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol sau violenţă ori este lovit de nulitate absolută

pentru cauză ilicită sau imorală6)se cere lămurirea clauzelor actului juridic

Reguli de administrare a probei cu martori După încuviinţarea probei cu martori instanţa va dispune citarea şi audierea acestora. Martorii

încuviinţaţi nu pot fi înlocuiţi decât în caz de moarte, dispariţie sau motive bine întemeiate.În cazul în care martorul nu a fost încuviinţat şi nu este înscris pe lista despusă adversarul se poate

opune la audierea acestuia.În cazul în care partea îsi asumă obligaţia de a prezenta martorul fără a fi citat, iar acesta nu se

prezintă, instanţa are posibilitatea să decadă partea din dreptul de a audia sau să acorde un nou termen dispunând citarea .

În cazul în care martorul refuză să se prezinte instanţa are posibilitatea de a emite mandat de aducere a acestuia şi de asemenea dreptul de a-l amenda.

Calitatea de martor poate fi avută în principiu de orice persoană care are cunoştinţă despre faptele sau împrejurările ce fac obiectul litigiului.

Cu toate acestea legea stabileşte 2 categorii de persoane care nu pot depune mărturie, respectiv care pot refuza sau sunt scutite de a depune mărturie.

Cei care nu pot fi martori sunt enumeraţi la art. 315, respectiv: - rudele şi afinii până la gradul III inclusiv; - soţul, fostul soţ, logodnicul sau concubinul; - cei aflaţi în duşmănie sau în legătură de interese cu vreouna dintre părţi; - persoanele puse sub interdicţie judecătorească; - cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.Părţile pot conveni, expres sau tacit, ca primele 3 categorii de persoane să fie audiate în calitate de

martor. În litigiile care au ca obiect filiaţia, divorţul şi alte raporturi de familie pot fi audiate rudele şi afinii

indiferent de grad de rudenie, cu excepţia descendenţilor.Cea de-a doua categorie de persoane sunt cele scutite să depună mărturie. Motivul determinant

pentru aceste categorii de persoane este, în principiu, păstrarea secretului profesional: - slujitorii cultelor, medici, farmacişti, avocaţi, notari, executori judecătoreşti, mediatori, moaşe şi

asistenţi medicali, orice alţi profesionişti cărora legea le impune păstrarea secretului de serviciu.- de asemenea judecătorii, procurorii şi funcţionarii publici, chiar şi după încetarea funcţiei lor, cu

privire la împrejurările secrete de care au luat cunoştinţă.- cei care prin răspunsurile lor s-ar expune fie pe ei, fie o rudă până la gradul III inclusiv,

soţul/soţia, logodnicul/concubinul, la pedeapsă penală sau la dispreţ public.Toate aceste categorii de persoane, cu excepţia slujitorilor cultelor, vor putea depune mărturie dacă

au fost dezlegate de obligaţia de a păstra secretul de către persoana interesată sau dacă autoritatea sau instituţia pentru care lucrează le dă încuviinţare.

Procedura de audiere a martorilorAudierea martorului începe prin indetificarea acestuia, respectiv date cu privire la nume, profesie,

domiciliu sau reşedinţă, vârstă şi de asemenea întrebări în funcţie de care se poate aprecia gradul de obiectivitate a martorului (gradul de rudenie cu vreo parte sau dacă are vreo legatură de interes sau orice alt gen de raport sau relaţie).

Următorul lucru constă în depunearea jurământului care cuprinde formularea : „Jur că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu, aşa să-mi ajute D-zeu”.

În funcţie de confesiunea religioasă a martorului jurământul poate fi adaptat, iat în cazul în care martorul declară că este ateu, formularea utilizată în jurământ face referire la onoarea şi conştiinţa acestuia.

art. 320 – scutirea de jurământ : minoriiMartorul este lăsat să declare liber ceea ce cunoaşte în legătură cu obiectul litigiului, apoi i se vor

pune întrebări de către preşedinte, de către partea care l-a propus şi de către partea adversă. Legea prevede că martorul nu are voie să citească o declaraţie pregătită anterior, putând să se ajute de

notiţe numai dacă este vorba despre cifre sau date exacte.Declaraţia martorului se consemnează de către grefier după dictarea preşedintelui, urmând să fie

semnată pe fiecare pagină de către preşedinte, grefier şi martor. În cazul în care martorul refuză sau nu poate semna, se va face această menţiune.

După ce depune mărturie, martorul are obligaţia de a rămâne în sala de judecată până la audierea tuturor martorilor încuviinţaţi pentru acel termen.

Legea prevede că judecătorul are posibilitatea confruntării martorilor ori de câte ori există diferenţe majore între declaraţii şi de asemenea poate lua decizia reaudierii unor martori când consideră că se impune pentru aflarea adevărului.

Dacă există suspiciuni cu privire la săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, instanţa are obligaţia de a încheia un proces verbal şi de a sesiza organele de urmărire penală.

Martorul este îndreptăţit să solicite cheltuieli, respectiv cele care justifică trasnportul său, inclusiv cazare şi masă dacă este din altă localitate şi de asemenea contravaloarea veniturilor pe care le-ar fi realizat pentru zilele pierdute.

InterogatoriulEste un mijloc de probă eficient pentru că permite ca prin intermediul unor întrebări puse

adversarului să fie cunoscută poziţia acestuia faţă de pretenţiile şi cererile formulate.În cazul interogatoriului legea prevede ca persoana care solicită luarea interogatoriului să depună

întrebările formulate în scris astfel încât cel în cauză să fie citat cu menţiunea prezenţei obligatorii.Potrivit art. 351, instanţa poate încuviinţa, la cerere sau din oficiu, chemarea la interogatoriu a

oricărei dintre părţi cu privire la faptele personale. Excepţie: în procedura divorţului nu este permis interogatoriul.

Cel chemat la interogatoriu are obligaţia de a răspunde personal la întrebările ce i se adresează, fapt pentru care mandatarul nu este îndreptăţit să răspundă la interogatoriu în baza procurii de reprezentare. Doar în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu reprezentantul legal va răspunde pentru acestea, iar în cazul celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, ocrotitorul legal poate fi chemat să răspundă, însă doar în legătură cu actele sau faptele săvârşite în această calitate.

Prin excepţie, persoana care are domiciliul sau reşedinţa în străinătate vor putea răspunde la interogatoriu prin mandatar, situaţie în care mandatarul va trebui să deţină procură specială autentificată în baza căreia este îndreptăţit să răspundă. Excepţie: situaţia în care mandatarul şi avocatul sunt aceaşi persoană.

În cazul persoanelor juridice de drept public sau de drept privat interogatoriul se comunică prin intermediul jurisconsultului, iar răspunsul va fi depus tot în scris la termenul următor.

Legea stabileşte şi o sancţiune pentru situaţia în care, fără a exista motive temeinice, cel chemat la interogatoriu refuză să răspundă sau nu se prezintă. Sancţiunea constă în faptul că instanţa poate socoti aceste împrejurări ca fiind o mărturisire deplină ori doar un început de dovadă în folosul celui care a solicitat interogatoriul.

Când este considerată doar un început de dovadă scrisă, poate fi completată cu alte mijloace de probă cum ar fi proba cu martori, înscrisurile şi de asemenea prezumţiile.

Interogatoriul este considerat o mărturisire provocată pentru că se declanşează la iniţiativa adversarului.

Pe lângă acesta există şi varianta mărturisirii spontane, făcută din iniţiativa părţii aflate în situaţia de a recunoaşte. Această mărturisire poate fi judiciară şi extrajudiciară. Cea judiciară poate fi făcută de către parte personal sau prin intermediul unui mandatar cu procură specială.

De cele mai multe ori mărturisirea are ca efecte crearea unei situaţii nefavorabile pentru cel ce o face. Ea nu poate fi divizată decât în cazuri strict prevăzute de către lege şi nu poate fi nici revocată decât dacă se invocă o eroare de fapt scuzabilă.

Pentru a produce efecte mărturisirea trebuie făcută de către o persoană cu discernământ.

Expertiza Expertizele tehnice de specialitate sunt mijloace de probă la care se apelează atunci când, potrivit art.

330 NCPC, petru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să apeleze la părerea unor specialişti. În acest sens poate fi numit 1 sau 3 experţi.

În domeniile strict specializate, în care nu există experţi autorizaţi, din oficiu, se poate apela la personalităţi cunoscute ca fiind specializate, cum ar fi profesorii universitari sau persoane publice.

În ceea ce priveşte desemnarea expertului, există 2 variante: aceea în care de comun acord părţile aleg de pe lista experţilor o anumită persoană sau varianta în care, pentru că nu au căzut de acord, instanţa va trage la sorţi expertul ce urmează să efectueze expertiza.

Pe lângă expertul desemnat în cauză, fiecare dintre părţi îşi poate desemna un expert consultant, urmând a suporta costurile pentru serviciile acestuia.

După desemnarea expertului, indiferent de modalitate, instanţa va stabili obiectivele expertizei, termenul în care urmează a fi efectuată, onorariul provizoriu şi un eventual avans pentru cheltuieli de deplasare.

De asemenea, în încheierea de şedinţă, instanţa trebuie să consemneze poziţia părţilor cu privire la aceste aspecte şi să pună în vedere acestora să facă dovada achitării sumelor stabilite.

Din momentul în care a luat act de obiectivele necesare şi de faptul că a fost desemnat ca expert, cel în cauză trebuie să procedeze la efectuarea lucrărilor.

În cazul în care este necesară deplasarea la faţa locului, când expertiza impune deplasarea, expertul are obligaţia să aducă la cunoştinţa părţilor ziua şi ora stabilită pentru efectuarea expertizei. În acest sens el trebuie să facă dovada că a citat părţile prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Această citare trebuie să se facă potrivit legii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat.Părţile au de asemenea obligaţia să dea expertului lămuriri, să răspundă la întrebările acestuia şi să nu

împiedice efectuare expertizei. art. 335 pct. 3 prevede sancţiunea pentru încălcarea acestor obligaţii.După efectuare măsurătorilor la faţa locului şi culegerea datelor de care are nevoie, expertul are

obligaţia să întocmească un raport de expertiză, pe care îl va depune cu cel puţin 10 zile înainte de termenul fixat pentru judecată.

Dacă expertiza este întocmită de mai mulţi experţi şi au păreri divergente, fiecare dintre ei va trebui să îşi justifice şi să îşi motiveze propria părere. Raportul de expertiză se va comunica părţilor pentru că acestea sunt îndreptăţite potrivit legii să ceară expertului lămuriri cu privire la concluziile expertizei.

Lămuririle pot fi solicitate în scris şi răspunsul din partea expertului va îmbrăca tot forma scrisă sub forma unui supliment la expertiză. I se pot cere însă, în egală măsură, şi oral explicaţii, sens în care va fi chemat în faţa instanţei.

Expertul poate fi recuzat pentru aceleaşi motive ca şi judecătorii. Recuzarea trebuie cerută în termen de 5 zile de la numirea expertului, dacă motivele există la data numirii sau de îndată, dacă motivele au apărut ulterior. Cererea de recuzare se va judeca cu citarea părţilor şi a expertului.

Pe lângă răspunsul dat la solicitarea părţilor, legea prevede şi posibilitatea întocmirii unei noi expertize. Această nouă expertiză trebuie însă să fie curtă motivat şi de regulă la termenul imediat următor răspunsului primit cu privire la obiecţiuni.

Cu privire la cheltuielile solicitate de experţi, instanţa va putea, la cererea motivată a acestora, să majoreze onorariul cuvenit printr-o încheiere executorie dată cu citarea părţilor. Această majorare poate interveni numai după depunerea raportului, a răspunsului la eventualele obiecţiuni sau a răspunsului suplimentar.

Cercetarea la faţa locului art. 345 - 347Este un mijloc de probă cu o arie de aplicare mai restrânsă având în vedere că se face doar în cazul

unor anumite litigii. Este vorba de litigii care au ca obiect determinarea unor împrejurări de fapt ce pot fi lămurite mai uşor prin intermediul acestei proceduri.

În consecinţă poate fi vorba de litigii locative, cu precădere cele care vizează cotele părţi indivize şi modul de exploatare a acestora. De asemenea poate fi vorba despre litigii care au ca obiect dezmembrămintele dreptului de proprietate (servituţi). Mai pot fi litigii al căror obiect îl reprezintă zidul comun, garajul comun, sau litigii care vizează demolarea unei construcţii ori a altor lucrări.

Poate fi realizată la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu de către instanţă dacă instanţa apreciază ca fiind necesar acest mijloc. Într-o astfel de situaţie instanţa va stabili un termen în vederea deplasării care poate să o realizeze fie întregul complet fie un judecător delegat. Alături de acesta se deplasează şi grefierul şi este necesară prezenţa părţilor.

Instanţa poate încuviinţa ca audierea martorilor, experţilor şi chiar părţilor să fie făcută la faţa locului.

Cu ocazia deplasării se vor face constatările, dacă este cazul măsurătorile şi se va întocmi un proces-verbal în care trebuie să se consemneze şi susţinerile părţilor în legătură cu ceea ce s-a constatat.

Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile făcute la faţa locului vor fi semnate de către judecător şi de către părţile prezente şi se vor ataşa procesului verbal.

Asigurarea probelorart. 359 – 365Pentru a vorbi despre asigurarea de probe este necesar sa fie verificate şi îndeplinite anumite condiţii

de admisibilitate.Oricine are interes să constate de urgenţă mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor

bunuri, sau să obţină recunoaşterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă există pericolul ca proba să dispară, ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere atât înainte cât şi în timpul procesului administrarea acestor probe.

Dacă cererea se formulează înainte de judecată ea va fi adresată judecătoriei în a cărei circumscripţie se află obiectul constatării, iar dacă se formulează în timpul judecatei competenţa aparţine aceleaşi instanţe care soluţionează litigiul.

Cel care formulează cererea are obligaţia să arate probele a căror administrare o pretinde, faptele pe care vrea să le dovedească şi de asemenea motivele care fac necesară asigurarea.

Instanţa va dispune citarea părţilor fără a exista obligaţia pentru adversar de a depune întâmpinare şi va soluţiona cererea în camera de consiliu.

În cazul în care se invocă urgenţa şi pericolul creat prin întârziere, instanţa va putea încuviinţa cererea şi fără citare.

Admiterea cererii se face printr-o încheiere care are 2 particularităţi: este executorie fără trecerea vreounui termen şi nu este supusă niciunei căi de atac.

În cazul în care se respinge cererea prin încheiere legea prevede ca şi cale de atac apelul , termenul fiind de 5 zile de la pronunţare dacă părţile au fost citate şi de la comunicare dacă s-a dat fără citarea acestora.

Probele asigurate în aceste condiţii vor fi apoi analizate de către instanţă, la judecarea procesului accentul căzând cu precădere pe 2 dintre cele 4 condiţii: admisibilitatea şi concludenţa.

Art. 364 reglementează distinct constatarea de urgenţă a unei stări de fapt. În acest sens se menţionează că în cazul în care o persoană are interesul să constate o stare de fapt ce

ar putea să schimbe sau să înceteze până la administrarea probelor, executorul judecătoresc va putea să facă această constatare la faţa locului.

Dacă pentru efectuarea constatării este necesar concursul părţii adverse, ea nu se poate face decât cu acordul acesteia. Lipsa acordului poate fi suplinită dacă cel în cauză se adresează instanţei cerându-i să încuviinţeze efectuarea constatării. În acest caz instanţa nu este nevoită să facă citarea.

Procesul-verbal de constatare se comunică şi celui împotriva căruia s-a făcut având în puterea doveditoare a unui înscris autentic.

Incidente care pot interveni în cursul judecăţii Sunt considerate acte de dispoziţie a părţilor renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins.

Ambele sunt acte realizate de către reclamant.1.Renunţarea la judecatăEste reglementată de art. 406 – 407Poate interveni oricând pe parcursul procesului civil, însă momentul în care reclamantul decide să

facă acest act de dispoziţie este important pentru că implică îndeplinirea unor condiţii diferite.Dacă renunţarea se face după comunicarea cererii de chemare în judecată, instanţa, la cererea

pârâtului, îl va obliga pe reclamant la cheltuielile de judecată pe care pârâtul le-a făcut.Dacă reclamantul renunţă la primul termen de judecată sau ulterior, renunţarea se va face doar cu

acordul expres sau tacit al celeilalte părţi.În cazul în care pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunţă la judecată,

instanţa va acorda un termen pârâtului până la care acesta va putea să-şi exprime poziţia faţă de cererea de renunţare.

Lipsa unui răspuns până la termenul acordat echivalează cu acordul tacit la renunţare.În situaţia în care renunţarea se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de

renunţare şi va dispune anularea , în tot sau în parte, a hotărârii sau hotărârilor pronunţate în cauză.Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre care este supusă recursului. Recursul va fi judecat de

instanţa superioara celei care a luat act de renunţare.Dacă renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este

definitivă.Efectele renunţării Renunţarea la judecată a unuia dintre reclamanţi nu este opozabilă celorlalţi reclamanţi. Aceasta

produce efecte numai faţă de părţile în privinţa cărora a fost făcută şi nu afectează cererile incidentale care au caracter de sine stătător.

2.Renunţarea la dreptul pretins Este reglementată de art. 408 – 410În cazul renunţării în prima instanţă, reclamantul poate renunţa oricând la însuşi dreptul pretins, dacă

poate dispune de acesta, fără a fi necesar acordul pârâtului.În această situaţie instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va dispune

asupra cheltuielilor de judecată.Renunţarea se poate face verbal în şedinţă, fiind consemnată în încheiere, cât şi prin înscris autentic.Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în tot sau în

parte, în măsura renunţării. Când renunţarea este făcută în căile extraordinare de atac, vor fi anulate hotărârile pronunţate în cauză.

Hotărârea este supusă recursului care se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţarea la dreptul pretins.

Dacă renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul se judecă de Completul de 5 judecători.

AchiesareaEste act de dispoziţie a pârâtului şi intervine atunci când pârâtul este de acord cu pretenţiile

reclamantului. Poate fi totală sau parţială (la cererea reclamantului şi în măsura în care acest lucru este posibil – obiect divizibil – instanţa poate pronunţa o hotărâre parţială).

EfecteDacă intervine la primul termen de judecată, pârâtul nu va fi obligat la cheltuielile de judecată (dacă

pârâtul nu a fost pus în întârziere).Achiesarea la hotărârea judecătorească poate interveni expres sau tacit.În forma expresă poate presupune renunţarea la calea de atac. În forma tacită trebuie să rezulte din acte sau fapte ale pârâtului care să exprime fără dubii intenţia de

a accepta deciziile hotărârii.

Tranzacţia judiciarăPresupune un act care intervine în urma manifestării de voinţe concordante ale reclamantului şi

pârâtului. Este o înţelegere făcută de cele 2 părţi sub auspiciile justiţiei prin intermediul căreia îşi fac concesii

reciproce şi pun capăt litigiului.Sub aspect formal legea prevede că trebuie să îmbrace forma scrisă şi trebuie prezentată instanţei fie

la termenul stabilit pentru judecată fie la o altă dată.Instanţa are obligaţia de a se asigura că tranzacţia reprezintă voinţa părţilor şi apoi va lua act de

această voinţă printr-o hotărâre judecătorească. Aceasta va cuprinde partea introductivă, considerentele hotărârii, dispozitivele hotărârii (înţelegerea părţilor), hotărârea de expedient.

Hotărârea poate fi atacată cu recurs.

Suspendarea procesuluiEste un incident care are ca efect oprirea cursului procesului civil datorită unor împrejurări expres şi

limitativ prevăzute de lege.Este reglementată la art. 411 – 415Îmbracă 2 forme : suspendare voluntară şi suspendare legală.

Suspendarea voluntară intervine conform art. 411 atunci când:1. amândouă părţile o cer2. când niciuna dintre părţi nu se înfăţişează la strigarea cauzei

Suspendarea legală intervine conform art. 412 în următoarele situaţii:1. prin decesul uneia dintre părţi, până la introducerea moştenitorilor în cauză, cu excepţia situaţiei în

care partea interesată cere termen pentru introducerea în judecată a acestora2. prin interdicţia judecătorească sau punerea sub curatelă a unei părţi, până la numirea tutorelui sau

curatorului3. prin decesul reprezentantului sau mandatarului uneia dintre părţi, survenit cu cel puţin 15 zile

înainte de ziua înfăţişării, până la numirea unui nou reprezentant sau mandatar4. prin încetarea funcţiei tutorelui sau curatorului, până la numirea unuia nou5. când persoana juridică este dizolvată, până la numirea unui lichidator6. prin deschiderea procedurii insolvenţei, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, dacă

debitorul trebuie reprezentat, până la numirea administratorului sau lichidatorului7. în cazul în care instanţa formulează o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare adresată

Curţii de Justiţie a UE

Suspendarea este facultativă potrivit art. 413 în următoarele situaţii:1. când dezlegarea unei cauze depinde, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care

face obiectul unei alte judecăţi2. când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o efect hotărâtor asupra

hotărârii ce urmează să se dea.

Efecte : Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată separat cu recurs la instanţa ierarhic superioară.

Durata suspendăriiJudecata cererii se reia conform art. 415 în următoarele situaţii:1. prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părţi, când suspendarea s-a dispus prin învoirea

părţilor sau din cauza lipsei lor2. prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorelui sau

curatorului, lichidatorului, mandatarului, administratorului judiciar, ect.3. în cazurile prevăzute la art. 412 alin (1) pct. 7, după pronunţarea hotărârii de către Curtea de

Justiţie a UE

Perimarea cereriiEste reglementată de art. 416 – 423Orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de

reformare sau retractare se perimă de drept dacă a rămas în nelucrare din motive neimputabile părţii timp de 6 luni.

Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părţi sau de instanţă.Nu constituie cauze de perimare: 1. cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu2. cazurile în care din motive neimputabile părţii, cererea nu a ajuns la instanţa competentă Perimarea se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului

de către partea care justifică interes.Cursul perimării se suspendă cât timp durează suspendarea judecăţii pronunţate de instanţă în

cazurile prevăzute la art. 413 şi în alte cazuri prevăzute de lege , dacă suspendarea nu este cauzată de lipsa de stăruinţă a părţilor în judecată. Perimarea se suspendă de asemenea dacă partea este împiedicată, din motive temeinic justificate, să stăruie în judecată.

Perimarea se constată din oficiu sau la cerea părţii interesate. Părţile urmează să fie citate în regim de urgenţă, iar grefierul va întocmi un referat asupra actelor de procedură în legătură cu perimarea.

Hotărârea prin care se constată perimarea este supusă recursului, termenul fiind de 5 zile de la pronunţare.

Când nu se constată perimarea instanţa ia act de acest lucru printr-o încheiere, care nu poate fi atacată decât odată cu fondul cauzei.

Perimarea lipseşte de efecte toate actele realizate de către instanţă. Dacă se formulează o nouă cerere de chemare în judecată, părţile pot folosi dovezile administrate în cursul primei judecăţi în măsura în care instanţa nu consideră că trebuie refăcute.

Încheierile de şedinţă şi hotărârea judecătorească Art. 424 – 447

Hotărârea judecătorească poartă diferite denumiri în funcţie de situaţia în care este pronunţată şi instanţa care o pronunţă.

Hotărârile care statuează asupra fondului sau cele prin care, fără a soluţiona cauza, instanţa se dezinvesteşte, poartă denumirea de sentinţă.

Tot sentinţă se numeşte şi hotărârea prin care judecătoria soluţionează căile de atac împotriva măsurilor sau deciziilor luate de către autorităţile administraţiei publice sau alte organe cu activitate jurisdicţională.

Hotărârile prin care instanţele se pronunţă în căile de atac (apel, recurs, recurs în interesul legii) poartă denumirea de decizii.

În cazul contestaţiei în anulare sau revizuire, în funcţie de motivul invocat, hotărârea poate fi ori decizie ori sentinţă.

Toate celelalte hotărâri ale instanţei se numesc încheieri. În structura hotărârii judecătoreşti avem 3 elemente:

1. parte introductivă (practica) – în care se regăsesc date cu privire la denumirea instanţei, numărul dosarului, componenţa completului de judecată, numele şi prenumele grefierului, numele şi prenumele părţilor şi calităţile acestora şi de asemenea numele şi prenumele procurorului, dacă participă la judecată.

2. considerente – aici regăsim: obiectul cererii, susţinerile (concluziile) părţilor, expunerea succintă a stării de fapt în baza probelor administrate, menţiune cu privire la concludenţa probei, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se de ce s-a admis sau s-a respins o cerere a părţilor.

3. dispozitivul – conţine soluţia pronunţată de către instanţă, arătându-se încă o dată numele, prenumele, CNP, domiciliul sau reşedinţa pentru persoanele fizice şi toate datele de identificare a persoanelor juridice, după caz.

Pe lângă soluţie, în dispozitiv se regăseşte cuantumul cheltuielilor de judecată şi menţiuni cu privire la efectele hotărârii (dacă este executorie, dacă este supusă unei căi de atac sau dacă este definitivă), data pronunţării şi semnăturile membrilor completului de judecată, menţiunea dacă este pronunţată în şedinţă publică sau privată, termenele căii de atac (când poate fi exercitată).

Redactarea şi semnarea hotărârii

Hotărârea trebuie redactată de către judecătorul care a soluţionat procesul.În cazul în care avem un complet de judecată în care există şi asistenţi judiciari, preşedintele îl va

putea desemna pe unul dintre aceştia să redacteze hotărârea.Hotărârea trebuie să se ia în unanimitate, iar în cazul în care există opinii separate e necesar ca

hotărârea să reprezinte opinia majoritară, iar judecătorul rămas în minoritate are obligaţia să-şi redacteze opinia separată cu expunere asupra considerentelor.

Hotărârea se semnează de către toţi judecătorii, iar în cazul în care unul dintre judecători este în imposibilitate de a semna, semnează în locul său preşedintele completului.

În cazul judecătorului unic, dacă este împiedicat să semneze, semnătura va aparţine preşedintelui instanţei.

Hotărârea se redactează şi se semnează în cel mult 30 de zile de la pronunţare, lucru valabil şi în cazul opiniei separate.

Hotărârea se întocmeşte în 2 exemplare originale, unul fiind ataşat dosarului, iar celălalt se va depune la dosarul de hotărâri a instanţei, spre conservare (mapă de sentinţe).

Hotărârea se comunică părţilor în copie, chiar dacă este definitivă. În anumite situaţii ele se comunică şi unor autorităţi. De ex: hotărârea prin care s-a dispus intabularea sau înscrierea în cartea funciară sau înscrierea într-un alt registru public se comunică autorităţii care păstrează aceste registre, iar hotărârea prin care s-a dispus anularea unui act notarial se va comunica direct notarului care a instrumentat actul sau cel puţin Camerei Notarilor Publici.

Efectele hotărârii judecătoreşti:1. dezinvesteşte instanţa 2. stabileşte cu autoritate de lucru judecat asupra unei stări de fapt sau de drept asupra căreia a fost

investită prin cerere, excepţie făcând acele hotărâri prin intermediul cărora se ia o măsură care nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului.

Există hotărâri ale primei instanţe care sunt executorii de drept dacă au ca obiect următoarele aspecte:

1. stabilirea modului de exercitare a autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorului, precum şi modul de exercitare a dreptului de a avea legături personale cu minorul

2. plata salariilor sau a altor drepturi izvorâte din raporturile juridice de muncă, precum şi a sumelor cuvenite şomerilor

3. despăgubiri pentru accidente de muncă4. rente ori sume datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii şi pensii

acordate în cadrul asigurărilor sociale5. despăgubiri în caz de moarte sau vătămare a integrităţii corporale ori sănătăţii, dacă despăgubirile

s-au acordat sub formă de prestaţii băneşti periodice 6. reparaţii grabnice7. punerea sau ridicarea sigiliului ori facerea inventarului8. cereri privitoare la posesie9. hotărârile pronunţate în temeiul recunoaşterii de către pârât a pretenţiilor reclamantului Pentru celelalte categorii de hotărâri instanţa poate încuviinţa executarea provizorie dacă litigiile au

ca obiect bunuri sau dacă se apreciază că măsura este necesară în raport cu temeinicia dreptului sau cu insolvabilitatea debitorului.

În cazul în care cere această executare provizorie, creditorul poate fi obligat de către instanţă să plătească o cauţiune.

Există şi litigii în care legea nu permite executarea provizorie şi anume:1.strămutarea de hotare, desfiinţarea de construcţii, plantaţii sau a oricăror lucrări care au o aşezare

fixă.2.când prin hotărâre se dispune intabularea unui drept sau radierea lui din cartea funciară.

Cheltuielile de judecată Se compun din taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorariile avocaţilor, experţilor, precum

şi a altor specialişti care au participat la activitatea judiciară, sumele cuvenite martorilor, şi orice alte cheltuieli ce au fost necesare pentru desfăşurarea procesului.

Instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariile avocaţilor. Această reducere nu afectează însă raportul dintre avocat şi clientul său. În egală măsură instanţa poate reduce şi onorariul experţilor.

Ea nu va putea modifica cuantumul taxei de timbru şi nici sumele cuvenite martorilor.Partea care pierde procesul este obligată să suporte cheltuielile de judecată. Dacă cererea nu este

admisă în totalitate, instanţa apreciază în ce măsură vor fi suportate şi cheltuielile de judecată.Există litigii în care ambele părţi suportă cheltuielile de judecată.Exonerarea pârâtului de plată – art. 454 : pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la

care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului, nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau cu excepţia cazului în care, potrivit legii, era de drept în întârziere.

Căile de atacÎn sistemul nostru de drept procesual dublul grad de jurisdicţie este asigurat sub forma unei căi

ordinare de atac, apelul şi a căilor extraordinare de atac, respectiv recursul, contestaţia în anulare şi recursul în interesul legii.

O clasificare a căilor de atac se face în funcţie de mai multe criterii consacrate în literatura de specialitate, cea mai importantă fiind în funcţie de condiţiile în care se exercită căile de atac. Din acest punct de vedere, apelul fiind o cale ordinară de atac, poate fi promovat ori de câte ori persoana este nemulţumită de legalitatea şi temeinicia hotărârii judecătoreşti.

Spre deosebire de apel, căile extraordinare de atac se exercită doar în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

După întinderea atribuţiei instanţei competente, căile de atac sunt : - devolutive şi - nedevolutive. În cazul căilor de atac devolutive, instanţa superioară în grad are posibilitatea de a reface aproape

integral derogatoriu ceea ce reiterează judecata în fond (apel).

După ierarhia instanţelor de judecată:- de reformare : competenţa aparţine instanţei superioare în grad- de retractare : competenţa aparţine instanţei care a pronunţat hotărârea în fond

În funcţie de efectele produse, căile de atac sunt:- suspensive de executare: apelul- nesuspensive de executare: recursul, revizuirea

Mai pot fi clasificate în căi comune de atac şi căi speciale de atac.

Unicitatea căii de atacO cale de atac poate fi exercitată împotriva unei hotărâri o singură dată dacă legea prevede acelaşi

termen de exercitare pentru toate motivele existente la data declarării căii de atac.Dacă hotărârea a avut ca obiect atât o cerere principală, cât şi o cerere cu caracter accesoriu, cererea

accesorie va fi supusă în întregime căii de atac prevăzute de către lege pentru cererea principală.În situaţia în care prin hotărâre s-a dispus asupra mai multor cereri principale sau incidentale, iar

potrivit legii unele dintre acestea sunt supuse apelului şi altele recursului, hotărârea în întregul ei va fi susceptibilă de apel.

Calea de atac se îndreaptă întotdeauna împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. În anumite situaţii există posibilitatea ca o cale de atac să vizeze considerentele hotărârii, dacă prin aceasta s-au făcut constatări de fapt ce prejudiciază partea, sau au fost greşit soluţionate probleme de drept. În aceste cazuri, admiţând calea de atac, instanţa are posibilitatea să înlocuiască acele considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Pentru a exercita o cale de atac, subiecţii de drept trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru exerciţiul unei acţiuni civile şi ,în plus, trebuie să justifice interesul de a uza calea de atac.

APELUL (art. 466 – 482 NCPC)

Este alea ordinară de atac prin intermediul căreia se solicită unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii pronunţate de către instanţa de fond, atât sub aspectul temeiniciei, cât şi sub aspectul legalităţii.

Este o cale de atac ce pune în evidenţă principiul dublului grad de jurisprudenţă şi are următoarele caractere:

- este o cale ordinară de atac (nu limitează în mod expres motivele pentru care hotărârea instanţei de fond poate să fie atacată; în consecinţă orice motiv de nemulţumire legat de modul de soluţionare a cererii poate fi invocat în calea de atac)

- este o cale de atac de reformare (investeşte o instanţă superioară în grad)- este o cale de atac suspensivă de executare (astfel încât, odată promovată ea nu va permite

executarea hotărârii instanţei de fond)- este o cale de atac devolutivă (deoarece în apel se reiterează judecata în fond): instanţa de apel are

libertatea de a trece la o nouă judecată asupra fondului, refăcând ori de câte ori este cazul probatoriul administrat în faţa primei instanţe. În consecinţă, instanţa de apel poate încuviinţa completarea probelor, poate încuviinţa probe noi, refacerea expertizelor, inclusiv reaudierea unor noi martori. De asemenea poate încuviinţa administrarea unor probe a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Această rejudecare a fondului cauzei are şi limite, unele fiind stabilite expres, iar altele implicit.O primă limitare vine din partea apelantului care determină, prin cererea formulată, în ce măsură este

nemulţumit de hotărârea instanţei de fond. În consecinţă, instanţa de apel va trebui să judece în aceste limite.O alta delimitare consta în faptul că nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza, sau obiectul cererii

de chemare în judecată şi nici nu pot fi formulate pretenţii noi. Vor putea fi însă cerute, nefiind considerate pretenţii noi, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen, precum şi orice alte despăgubiri care s-au ivit după pronunţarea hotărârii primei instanţe.

Condiţii de fond şi de formă a apelului- pot fi atacate cu apel hotărârile pronunţate în primă instanţă ori de câte ori legea nu prevede în mod expres altfel- sunt supuse apelului şi hotărârile date în ultima instanţă, dacă potrivit legii, instanţa în realitate nu putea să judece decât în primă instanţă (acele hotărâri care au fost pronunţate în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor legale, nu sunt susceptibile de apel)- apelul poate fi declarat de oricare dintre părţile implicate în proces, inclusiv de procuror în cazul în care legea prevede acest lucru- în apel părţile poartă denumirea de apelant (cel care are calitatea de reclamant) şi intimat (pentru cel care are calitatea de pârât)

Apelul poate fi declarat de către terţele persoane odată ce au devenit parte în proces ca urmare a lărgirii cadrului procesual.

Condiţii de declanşare a apelului- capacitate procesuală- calitate procesuală- existenţa unui interes- obiect al cereriiTermenul de apelEste de 30 de zile de la comunicarea hotărârii judecătoreşti, ori de câte ori legea nu prevede altfel.Termenul este susceptibil de întrerupere în condiţiile art. 469, respectiv prin moartea părţii, care are

un interes să facă apelul. Într-o astfel de situaţie se va face o nouă comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu a părţii pe numele moştenitorilor.

Termenul va fi întrerupt şi prin moartea mandatarului căruia i se face comunicare, situaţie în care hotărârea va fi comunicată părţii, iar termenul va curge de la această dată.

Cererea de apel trebuie să cuprindă următoarele elemente: - datele de identificare ale apelantului persoană fizică sau juridică, iar în cazul în care locuieşte în

străinătate, va avea obligaţia să îşi aleagă domiciliul procedural în România; - indicarea hotărârii judecătoreşti; - motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază apelul; - probele invocate în susţinerea apelului; - semnătura.

Cererea de apel trebuie să fi însoţită de dovada achitării taxei de timbru. Cerinţele cu privire la indicarea hotărârii atacate, semnătură şi taxă de timbru sunt prevăzute sub

sancţiunea nulităţii, iar cele cu privire la motive şi probe, sub sancţiunea decăderii.În ceea ce priveşte lipsa semnăturii şi neachitarea taxei de timbru, ele vor putea fi complinite până la

împlinirea primului termen de judecată la care partea este legal citată.Apelul se va depune sub sancţiunea nulităţii la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Odată ce primirea cererii, dacă preşedintele instanţei constată existenţa unei lipsuri ale acesteia i se

va pune în vedere apelantului să modifice, să completeze această cerere încadrându-se în termenul de apel.Dacă cererea este completă, se va comunica intimatului un exemplar al acesteia, împreună cu toate

copiile înscrisurilor alăturate cererii. De asemenea i se pune în vedere să formuleze întâmpinarea în termen de 15 zile de la data comunicării apelului.

Această întâmpinare se comunică la rândul ei apelantului care are, potrivit legii, obligaţia de a răspunde întâmpinării în termen de 10 zile de la data la care a fost comunicată. Acest răspuns se va afla la dispoziţia intimatului în dosarul cauzei.

După aceste formalităţi se fixează termenul de judecată.

Toate aceste precizări sunt valabile în cazul apelului principal. Pe lângă acesta, legea mai prevede şi posibilitatea de a formula apelul incident (art. 472) şi poate fi utilizat de către intimat. Potrivit legii, deşi s-a îndeplinit termenul de apel, intimatul poate să formuleze apel la rândul său, în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul formulat de adversarul său.

Prin acest apel incident, el poate solicita să se schimbe hotărârea primei instanţe, însă îşi asumă riscul de a rămâne fără efect cererea sa. În condiţiile în care apelantul principal îşi retrage apelul, îi este respins ca tardiv; şi este considerat inadmisibil pentru orice motiv care nu implică cercetarea fondului cauzei.

Pregătirea judecării apeluluiart. 475 prevede că preşedintele completului de judecată stabileşte primul termen de judecată care va

fi de cele mai multe ori de cel mult 60 de zile de la data la care prin rezoluţie a preşedintelui instanţei s-a dispus citarea părţilor.

Apelurile (fie ele principale sau incidente), dacă vizează aceeaşi hotărâre, vor fi repartizate aceluiaşi complet. Când se repartizează la complete diferite, competenţa îi va aparţine completului care a fost primul investit.

Judecata în apel se desfăşoară după aceleaşi reguli aplicabile în faţa primei instanţe, atât cu privire la formularea cererilor, cât şi cu privire la administrarea probelor.

Instanţa de apel are ca şi variante:- soluţia de a păstra hotărârea atacată, situaţia în care va respinge apelul sau - va anula apelul ori - admite apelul (situaţie în care anulează sau schimbă în întregime sau în parte hotărârea)

În situaţiile în care, ca urmare a admiterii apelului, se va confirma că prima instanţă nu a judecat fondul cauzei sau că s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel este îndreptăţită să anuleze hotărârea primei instanţe şi să soluţioneze fondul.

Cu toate acestea există şi o situaţie în care nu se va pronunţa asupra fondului deşi anulează hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare primei instanţe sau unei alte instanţe egală în grad cu aceea.

Această situaţie poate să intervină dacă părţile au solicitat în mod expres, prin cererile formulate, trimiterea spre rejudecare. În această împrejurare judecători care vor soluţiona cauza au obligaţia de a se conforma indicaţiilor date de către instanţa de apel.

O altă soluţie pe care o poate da instanţa de apel este cea care intervine în cazul anulării hotărârii pronunţate în fond deoarece instanţa a fost necompetentă. Într-o astfel de împrejurare, instanţa de apel identifică instanţa de fond competentă şi va trimite cauza acestei instanţe.

Dacă instanţa de apel constată că ii aparţine chiar ei competenţa de soluţionare ca primă instanţa va anula hotărârea, va reţine cauza spre rejudecare şi o va soluţiona ca instanţă de fond.

Judecata în apel se completează din punct de vedere al dispoziţiilor cu toate regulile procedurale elaborate în legătură cu judecata în prima instanţă.

RECURSUL

Potrivit art. 483, recursul este o cale de atac care, ca şi regulă, este dată în competenţa ICCJ şi implică o procedură de filtrare prealabilă, şi doar prin excepţie, în cazurile limitativ prevăzute de lege, este de competenţa instanţei ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea.

De asemenea textul prevede în mod expres că nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate de către judecătorie ca instanţă de fond în cazurile prevăzute la art. 91 pct. 1 de la lit. a – i inclusiv.

La acestea se adaugă hotărârile ce au ca obiect navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, litigiile în materie de expropriere, cererile ce au ca obiect repararea de prejudicii cauzate prin erori judiciare şi orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 lei inclusiv.

O altă categorie de litigii care nu sunt supuse recursului sunt cele care potrivit legii sunt date în primă instanţă cu menţiunea expresă ca nu beneficiază decât de calea de atac a apelului.

Caracterele recursului:1.este o cale extraordinară de atac, cu precizarea că nu ne referim la instanţa ierarhic superioară în

general, ci în mod expres la ICCJ, şi doar prin excepţie la alte instanţe.2. este o cale de atac nesuspensivă de executare silită. Prin excepţie, potrivit art. 444, recursul

suspendă de drept executarea hotărârii în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desfiinţare de construcţii, plantaţii sau lucrări având o aşezare fixă. În toate celelalte litigii se poate obţine suspendarea hotărârii la cererea reclamantului, motivată şi adresată direct instanţei de recurs. În funcţie de momentul în care se formulează această cerere, ea va fi soluţionată în camera de consiliu cu citarea părţilor după cum urmează:- de către un complet special alcătuit, format din 3 judecători, în cazul în care cererea de suspendare s-a formulat înainte ca dosarul să ajungă ca instanţă de recurs- cererea se soluţionează de completul de filtru, după ce acesta a fost desemnat, ceea ce presupune că dosarul deja a ajuns la instanţa de recurs- de către completul care judecă recursul în fond, în cazul în care deja s-a fixat termen în şedinţă publică.

Termenul de judecată se stabileşte astfel încât să nu treacă mai mult de 10 zile de la primirea cererii de suspendare. Completul are obligaţia să se pronunţe în cel mult 48 de ore de la judecată printr-o încheiere care este definitivă. La judecarea cererii părţile trebuie să fie reprezentate de avocat sau de consiliul juridic.

Termenul de recurs este ca şi în cazul apelului de 30 de zile de la comunicarea hotărârii. Acest termen este susceptibil de suspendare şi de întrerupere în acelaşi condiţii ca şi ale apelului (Termenul este susceptibil de întrerupere în condiţiile art. 469, respectiv prin moartea părţii, care are un interes să facă apelul. Într-o astfel de situaţie se va face o nouă comunicare a hotărârii la cel din urmă domiciliu a părţii pe numele moştenitorilor. Termenul va fi întrerupt şi prin moartea mandatarului căruia i se face comunicare, situaţie în care hotărârea va fi comunicată părţii, iar termenul va curge de la această dată).

Cererea de recurs trebuie să conţină următoarele elemente, în conformitate cu art. 486:- numele, prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii în favoarea căreia se exercită recursul- numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului- denumirea, sediul şi datele de identificare a consilierului juridic (în cazul persoanei juridice)- datele de identificare a persoanei intimatului- indicarea hotărârii care se atacă- motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora sau menţiunea că vor

fi depuse separat- semnătura părţii, a avocatului sau a consilierului juridic (după caz), şi de asemenea trebuie ataşat

neapărat la cerere dovada taxei de timbru judiciar, împuternicirea avocatului sau delegaţia consilierului juridic.

Cererea se depune, sub sancţiunea nulităţii, la instanţa a cărei hotărâre se atacă. La această cerere vor trebui făcute, de asemenea, procedurile prevăzute la art. 471, cu o singură precizare şi anume termenul prevăzut la art. 471 alin. 5 se dublează în cazul recursului (de la 15 la 30 de zile pentru ca intimatul să depună cererea de întâmpinare la dosar).

Recursul este nul dacă nu este motivat în termenul prevăzut de lege. Aceiaşi sancţiune fiind aplicabilă şi dacă motivele de recurs nu se încadrează în cele prevăzute expres de către lege.

Ca şi în cazul apelului, există varianta recursului incident şi în consecinţă sunt aplicabile aceleaşi dispoziţii ca şi la apel, adică dispoziţiile art. 472.

Motivele de casare (de recurs) – art. 488 – sunt strict motive de nelegalitate (aplicare greşită a legii):

1.instanţa nu a fost alcătuită potrivit legii2. hotărârea a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a

procesului sau de un alt complet de judecată ori de către un complet a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii

3. hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii

4. când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage

sancţiunea nulităţii6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura cauzei7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material

Procedura de filtrareCând recursul este de competenţa ICCJ, el este supus unei proceduri de filtrare prevăzute de art. 493.

În acest sens preşedintele instanţei, preşedintele secţiei sau persoana desemnată de aceştia va lua printr-o rezoluţie măsuri pentru a se stabili aleatoriu un complet format de 3 judecători care să decidă asupra admisibilităţii în principiu.

În baza recursului, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a eventualelor înscrisuri noi depuse la dosar, preşedintele acestui complet are obligaţia de a întocmi un raport. Acest raport trebuie să se pronunţe asupra cerinţelor de formă prevăzute sub sancţiunea nulităţii în ceea ce priveşte cererea de recurs, apoi asupra motivelor invocate, respectiv dacă se încadrează în cele enumerate la art. 488.

De asemenea se va arăta jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a ICCJ, a CEDO, a CJUE, precum şi poziţia doctrinei în problemele de drept pe care le vizează soluţionarea recursului.

După analiza raportului de către completul de filtru, el se va comunica părţilor care pot formula la rândul lor, în scris, un punct de vedere asupra raportului în termen de 10 zile de la comunicare.

În lipsa dovezii de comunicare a raportului şi înainte de expirarea unui termen de 30 de zile de la comunicare, completul nu va putea trece la examinarea recursului.

În cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplineşte cerinţele formale, respectiv că motivele de casare nu se încadrează în cele prevăzute de lege sau că recursul este vădit nefondat, soluţia va fi de anulare sau, după caz, de respingere a recursului, printr-o decizie motivată pronunţată fără citarea părţilor, care însă urmează a fi comunicată acestora. Decizia nu este supusă niciunei căi de atac.

Dacă raportul apreciază că recursul este admisibil, iar problema de drept nu este controversată sau face obiectul unei jurisprudenţe constante, completul va pronunţa o decizie asupra fondului tot fără citarea părţilor şi tot cu caracter definitiv.

În cazul în care recursul nu poate fi soluţionat în cele 2 variante enumerate deja, completul va pronunţa, fără citarea părţilor, o încheiere de admitere în principiu a recursului, fixând un termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor.

JudecataDispoziţiile privind judecata în primă instanţă şi în apel se aplică şi în recurs, cu precizarea că nu vor

fi aplicabile dacă ele contravin normelor ce reglementează recursul.Ordinea în care se dă cuvântul părţilor este: recurent – intimat – şi procuror (în cazul în care implică

participarea acestuia).Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa în urma declanşării recursului ca fiind admisibil în

principiu sunt: de admitere, de respingere, de anulare sau de perimare(foarte rar).În cazul admiterii soluţia este casarea (desfiinţarea) hotărârii în tot sau în parte.În caz de casare, ICCJ poate trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel sau, dacă este cazul,

chiar primei instanţe a cărei hotărâre va fi la rândul ei casată.

În cazul în care, în vederea administrării unei bune justiţii, se impune luarea unei alte măsuri, Curtea va putea trimite cauza oricărei alte instanţe de acelaşi grad, exceptând situaţia în care motivul de casare este lipsa competenţei sau greşita competenţă a instanţei căreia îi aparţine această competenţă.

În cazul în care recursul este soluţionat de către Tribunal sau Curtea de Apel, iar soluţia a constat în casarea hotărârii, rejudecarea cauzei în fond va putea fi făcută chiar de către instanţa de recurs, fie la acelaşi termen, fie stabilindu-se un termen nou în acest scop (casare cu reţinere).

Casare cu trimitere este soluţia pe care instanţa o poate pronunţa dacă hotărârea a fost dată iniţial fără a se intra în judecata pe fond sau în lipsa părţii nelegal citate atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea în fond a cauzei.

O hotărâre care a fost casată este lipsită de orice autoritate, putere, în consecinţă şi actele de executare făcute în temeiul unei astfel de hotărâri sunt desfiinţate de drept.

Judecata în fond după casare, ori de câte ori este făcută de către o altă instanţă, trebuie să ţină cont de problemele de drept pe care le-a „dezlegat”(soluţionat) instanţa de recurs.