Procedura Civila Curs 11_13

CURS XI – XIII

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

I Consideraţii introductive

II. Etapa scrisă

1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie2. Proceduri prealabile sesizării instanţei3. Cererea de chemare în judecată:

3.1. Noţiune3.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în

judecată3.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă

prevăzute în art. 112 C.proc.civ.3.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată3.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată3.6. Alte activităţi premergătoare şedinţei de judecată

4. Întâmpinarea

4.1. Noţiune4.2. Conţinut

4.3. Procedura privind depunerea întâmpinării

5. Cererea reconvenţională

5.1. Noţiune5.2. Condiţii5.3. Procedura de soluţionare a cererii reconvenţionale

6. Măsurile asiguratorii

6.1. Noţiune6.2. Sechestrul asigurator6.3. Sechestrul judiciar6.4. Poprirea asiguratorie

B. CITAREA PĂRŢILOR ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ

I. Noţiuni introductive

1

II. Citaţia

1. Noţiune2. Cuprinsul citaţiei3. Termenul de înmânare a citaţiei4. Procedura de citare. Persoanele care urmeaza să fie citate5. Termenul în cunoştinţă6. Comunicarea celorlalte acte de procedură

C. DEZBATEREA CAUZEI ÎN ŞEDINŢĂ PUBLICĂ

I. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată

II. Desfăşurarea şedinţei de judecată

1. Amânarea judecăţii2. Împăcarea părţilor3. Prima zi de înfăţişare

III. Încheierile de şedinţă

1. Noţiune2. Clasificarea încheierilor3. Conţinutul încheierilor

2

A. JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ

Consideraţii introductive

Procesul civil parcurge două faze: judecată propriu-zisă şi executarea silită. La rândul său, prima fază se poate repeta în funcţie de mai multe momente ale

procesului, după cum s-a apelat sau nu la controlul judiciar (potrivit art. 298 C.proc.civ.: „ dispoziţiile de procedură privind judecată în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel…; dispoziţii similare – art. 316 C.proc.civ. - privitor la recurs).

În fiecare din momentele menţionate mai sus, judecată parcurge aceleaşi etape: etapa scrisă, etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.

Procesul civil începe într-o primă etapă printr-o procedură scrisă care constă în introducerea cererii de chemare în judecată, prin care reclamantul sesizează instanţa de judecată, declanşând astfel procesul.

Ca răspuns la cererea de chemare în judecată pârâtul depune întâmpinare (în cuprinsul căreia arată apărările sale) sau formulează chiar o cerere reconvenţională (invocă pretenţii proprii în legatură cu cererea reclamantului).

Urmează etapa dezbaterii contradictorii şi publice în faţa completului de judecată, în care, în general, sunt propuse şi administrate probe, în vederea aflării adevărului în cauza supusă judecăţii.

După închiderea dezbaterilor, judecătorul sau completul de judecată se retrage pentru deliberare, etapă în care se elaborează hotărârea care va fi pronunţată apoi în şedinţă publică.

Odată cu pronunţarea hotărârii se încheie judecată în faţa instanţei de fond, aceste etape repetându-se şi în judecată căilor de atac în măsura în care nu contravin altor dispoziţii specifice.

Etapa scrisă:

1. Dispoziţii generale privind cererile în justiţie

Cererea este definită ca fiind acel mijloc procedural prin care o persoană solicită concursul instanţelor judecătoreşti în vederea ocrotirii drepturilor şi intereselor sale legitime.

În general, putem vorbi de cereri introductive de instanţă – cele prin care se declanşează procesul civil – şi cereri incidente – care se fac în cursul unui proces pendinte şi care pot proveni de la reclamant (cereri adiţionale sau modificatoare), de la pârât (întampinarea, cererea reconvenţională) sau de la alţi participanţi, inclusiv terţele persoane (cererea de inervenţie, cererea de chemare în garanţie etc.).

Forma cererilor adresate instanţei este reglementată cu caracter general în art.82 C.proc.civ. potrivit cu care: „orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie făcută în scris şi să cuprindă: arătarea instanţei, numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori, după caz, denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului, obiectul cererii şi semnătura.

3

În cazul în care, din orice motive, cererea nu poate fi semnată, judecatorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere”.

O situaţie frecvent intâlnită, avută în vedere de legiuitor, este aceea în care cererea nu se depune direct de către titularul dreptului, ci de către un reprezentant al acestuia.

Într-un atare caz, reprezentantul trebuie să-şi justifice în mod necesar calitatea, potrivit dispoziţiilor art.83 C.proc.civ.(a se vedea textul de lege).

Potrivit art.84: „Cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”.

2. Proceduri prealabile sesizării instanţei

NoţiuneUneori, în mod obligatoriu sau facultativ, înainte de a fi sesizată instanţa sau înainte de a

se deschide procedura de judecată în fata acesteia, reclamantul trebuie (ori poate, după caz) să parcurgă o procedură prealabilă.

Astfel art. 109 alin. 2 C.proc.civ. prevede că: „în cazurile anume prevăzute de lege sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.

Observaţii- procedura prealabilă reprezintă o condiţie suplimentară de exerciţiu a acţiunii civile, în

situaţiile expres prevăzute de lege;- neândeplinirea acestei condiţii poate fi invocată prin intermediul unei excepţii de fond

dirimante şi absolute şi conduce, prin admiterea sa, la respingerea acţiunii; - deşi, prin definiţie, soluţia corectă, faţă de dispoziţiile art. 109 alin.2 C.proc.civ. ar fi

repingerea ca inadmisibilă a acţiunii, în practică, pentru a se evita problematica pusă de pretinsa încălcare a art. 21 Constituţie (liberul acces la jusitiţie), prin raportare şi la conţinutul art. 6 alin.1Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale instanţele optează pentru respingerea acţiunii ca prematur introdusă.

Sfera de aplicare a dispoziţiilor art. 109 alin.2 C.proc.civ.- sunt considerate proceduri prealabile, în sensul art. 109 alin.2 C.proc.civ., doar acele

proceduri a căror îndeplinire este obligatorie în raport cu sesizarea instanţei şi care, tocmai din acest motiv, reprezintă condiţii de admisibilitate a acţiunii civile;

- textul art. 109 alin.2 C.Proc.civ. conţine o normă generală, urmând ca fiecare act normativ care prevede o procedură prealabilă să conţină şi o dispoziţie specială aferentă;

- în urma modificărilor aduse Constituţiei prin legea de revizuire din octombrie 2003, în conformitate cu art. 21 alin.4, s-a statornicit principiul conform căruia jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite; se poate remarca, aşadar, că aceste jurisdicţii nu intră, nefiind obligatorii, sub incidenţa art. 109 alin2 C.proc.civ.;

- rămâne, prin urmare, să încadrăm sub incidenţa art. 109 alin.2 C.proc.civ., acele proceduri prealabile nejurisdicţionale obligatorii, cum este, spre exemplu, cea prevăzută de lege în materie comercială.

Astfel, potrivit art. 720¹ C.proc.civ., în procesele şi cererile evaluabile în bani aparţinând materiei comerciale, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul va

4

încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte”, procedura prealabilă fiind prevazută în continuare în art.720¹ alin.2-5.

Preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu verifică, la primirea unei cereri de chemare în judecată, acolo unde este cazul, îndeplinirea procedurii prealabile şi sfătuieşte partea să procedeze la îndeplinirea acesteia.

Dacă reclamantul nu va face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, se va invoca chiar din oficiu, excepţia de inadmisibilitate a acţiunii şi cererea va fi respinsă ca urmare a admiterii acestei excepţii.

3. Cererea de chemare în judecată:

3.1. Noţiune

Potrivit art.109 alin.1 C.proc.civ. „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente”.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care o parte formulează pretenţiile sale împotriva altei părţi şi cu care sesizează instanţa de judecată în vederea soluţionării conflictului ivit .

Nu întotdeauna actul prin care este investită instanţa civilă se numeşte cerere de chemare în judecată, potrivit unor acte normative speciale cererea respectivă putând purta denumirea de : contestaţie (în materia litigiilor de muncă ), plângere ( în materie contravenţională) etc.

3.2. Conţinutul şi condiţiile de formă ale cererii de chemare în judecată

Potrivit art.112 C.proc.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă:1.Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor, ori pentru persoanele juridice, denumirea şi

sediul lor, precum şi, după caz, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

Dacă reclamantul locuieşte în străinătate va arăta şi domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul.

Indicarea numelui părţilor este deosebit de importantă pentru că prin aceasta se identifică părţile între care urmează să se desfăşoare procesul.

Indicarea în cerere a domiciliului părţilor este de asemenea, un element necesar pentru individualizarea părţilor, pentru citarea lor în faţa instanţei de judecată şi, nu în ultimul rând, pentru determinarea competenţei teritoriale generale.

În privinţa noţiunii de domiciliu, se observă că, din punct de vedere procedural, sensul noţiunii are un caracter mai general decât în civil, semnificând, în fapt, locuinţa. Ceea ce interesează cu privire la această noţiune este locul unde partea poate fi găsită pentru a i se comunica actele de procedură.

Distinct de domiciliul real, reclamantul poate menţiona în cerere domiciliul ales. Acesta din urmă reprezintă o instituţie complexă, care presupune desemnarea unui

mandatar special, însărcinat doar cu primirea actelor de procedură şi a locuinţei acestuia.Tratarea noţiunii impune cu necesitate referirea la art.93 C.proc.civ. în care se prevede

ca: „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat şi persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părţii”

5

Identificarea persoanelor juridice, spre deosebire de persoanele fizice, se face prin indicarea unor elemente suplimentare, pe lângă denumire şi sediu, fiind necesar a se arăta în cererea de chemare în judecată şi numărul de înregistrare în registrul comerţului sau de inscriere în registrul persoanelor juridice, codul fiscal şi contul bancar.

În cazul în care reclamantul nu cunoaşte domiciliul pârâtului şi aduce instanţei dovezi din care rezultă că a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a-l afla (inclusiv recurgerea la ajutorul organelor de poliţie – secţia evidentă populaţiei), cererea va putea fi primită şi fără indicarea domiciliului pârâtului, citarea efectuându-se prin publicitate (art.95).

2.Numele şi calitatea celui care reprezintă partea în proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele acestuia şi sediul profesional;

Textul trebuie coroborat cu dispozitiile art.83 C.proc.civ., citat anterior. Aşadar, în procesul civil, participarea directă a parţilor în proces nu este obligatorie

decât cu caracter de excepţie (spre exemplu, la divorţ). Prin urmare, parţile îşi pot alege în mod convenţional un reprezentant, fie fără studii de specialitate (mandatar), fie un avocat sau, în cazul persoanelor juridice, consilier juridic. Pe de altă parte, sunt situaţii în care, părţile, datorită lipsei capacităţii lor de exerciţiu sau restrângerii acestei capacităţi prin lege trebuie reprezentate sau asistate în proces de reprezentanţii lor legali.

În oricare din aceste situaţii, în cuprinsul cererii de chemare în judecată trebuie menţionată calitatea în care cel care face cererea stă în proces (în nume propriu sau ca reprezentant al unei părţi.

Neindicarea calităţii de reprezentant conduce la prezumţia că cel care a introdus cererea acţionează în nume propriu cu toate consecinţele ce decurg de aici.

3. Obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.

Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna şi judeţul, strada şi numărul, iar în lipsa vecinătăţile, etajul şi apartamentul, sau, când imobilul este înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi numărul topografic.

Prin obiect al cererii de chemare în judecată se înţelege tocmai pretenţia dedusă judecăţii. Aceasta poate fi: o sumă de bani, restituirea sau predarea unui bun, anularea sau constatarea nulităţii unui contract, schimbarea unei anumite stări (în acţiunile privind starea şi capacitatea persoanelor) etc. Determinarea obiectului cererii prezintă interes sub mai multe aspecte: pârâtul cunoaşte încă de la început pretenţiile adversarului şi se poate apăra împotriva lor, respectându-se principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare; obiectul este un element necesar al dispozitivului hotărârii, instanţa fiind chemată să dispună numai în limitele cererii de chemare în judecată ( art.129alin.ultim); cunoaşterea acestuia este necesară pentru corecta soluţionare a unor excepţii ( spre exemplu: autoritatea de lucru judecat, litispendenţa şi conexitatea); precizarea obiectului este necesară pentru determinarea competenţei instanţei, cu deosebire în cazul acţiunilor reale privitoare la bunuri imobile etc.

În doctrina se mai arată că obiectul cererii trebuie să fie: licit (adică să nu contravină legii), posibil ( cu putinţă a se realiza în materialitatea obiectivă), determinat sau determinabil.

In fine, art.112 pct.3 impune şi o evaluare a obiectului cererii atunci când acest lucru este posibil. Se au în vedere, deci, acţiunile patrimoniale şi orice alte cereri care ar putea fi evaluate în bani. Cerinţa menţionată trebuie îndeplinită, în principal, din două motive: în funcţie de valoarea obiectului cererii se determină taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar; tot potrivit cu această valoare se stabileşte instanţa competentă din punct de vedere material.

6

4. Arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea Motivele de fapt constau în expunerea în detaliu a faptelor şi împrejurărilor pe care se

întemiază pretenţia reclamantului, descrierea raportului juridic litigios.Motivele de drept constau în indicarea temeiului juridic pe care se sprijină cererea, cu

arătarea articolelor de lege (contractul de vânzare- cumpărare, faptul ilicit cauzator de prejudicii etc.).

5. Arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt,

mai mult câte o copie de pe fiecare înscris pentru instanţă; copiile vor fi certificate de către reclamant că sunt la fel cu originalul.

Se va putea depune şi numai o parte dintr-un înscris privitor la pricina, rămânând că instanţa să dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.

Dacă înscrisurile sunt scrise în limba străină sau cu litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere latine, certificate de parte.

Când reclamantul voieşte să-şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii sale, prin interogatoriul pârâtului, va cere infăţişarea în persoana a acestuia.

Când se va cere dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa acestora.Indicarea dovezilor reclamantului prin cererea de chemare în judecată urmăreşte un

dublu scop: celeritatea procesului – instanţa putând aprecia asupra admisibilităţii probelor de îndată (dacă acestea sunt propuse în condiţiile cerute de art.112) şi punerea părţilor într-o situaţie de egalitate juridică, pârâtul nefiind în măsură să se apere eficient dacă nu cunoaşte mijloacele de apărare ale adversarului.

Astfel, cu caracter general, legiuitorul arată că solicitarea probei cu înscrisuri impune cu necesitate depunerea acestora în copii certificate, conforme cu originalul. Aceste înscrisuri trebuie depuse în atâtea exemplare câţi pârâţi sunt, mai mult un exemplar pentru instanţă.

Solicitarea corespunzatoare a probei testimoniale, impune, de asemenea indicarea numelui şi locuinţei acestora, numai pe baza acestor menţiuni putându-se efectua în mod legal procedura de citare.

6.Semnătura – reprezintă acordul reclamantului la cuprinsul cererii.Cererea de chemare în judecată trebuie să fie semnată personal de către reclamant sau

trebuie semnată de reprezentantul acestuia în cazul în care reclamantul a dat mandat de reprezentare unei alte persoane.

Semnătura trebuie situată la sfârsitul redactării, în acest fel constituind o achiesare la intregul său conţinut.

Condiţiile prevăzute în art.112 C.proc.civ. se întregesc cu dispozitiile art.113 referitoare la îndeplinirea formalităţii multiplului exemplar şi cu privire la cererea de chemare în judecată: „La cererea de chemare în judecată se vor alătura atâtea copii de pe cerere câţi pârâţi sunt.

Dacă mai mulţi pârâţi au un singur reprezentant sau dacă pârâtul are mai multe calităţi juridice, se va comunica o singură copie de pe acţiune şi de pe înscrisuri şi se va înmâna o singură citaţie”.

O condiţie esenţială pentru primirea cererii de chemare în judecată, nemenţionată expres însă în Codul de procedură civilă, este timbrarea cererii.

Înfăptuirea justiţiei, aşa cum este şi firesc necesită o serie de cheltuieli care sunt suportate de către bugetul de stat. O parte din aceste cheltuieli sunt însă recuperate de la justiţiabili prin intermediul taxelor de timbru. Acestea, la rândul lor, se compun din taxa judiciară de timbru şi timbru judiciar.

7

Taxa judiciară de timbru – condiţie extrinsecă a cererii de chemare în judecată, reprezintă o sumă de bani pe care titularul cererilor principale şi incidentale trebuie să o achite în contul Ministerului Justiţiei.

Sediul materiei: Lg.146/19971 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare.

Potrivit noii reglementări a asistenţei judiciare ( art.74-81), la instanţa de judecată investită cu solutionarea unei anumite pricini civile se poate face cerere pentru acordarea de scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar în cazul în care cel care face solicitarea dovedeşte că nu e în stare să facă faţă cheltuielilor unei judecăţi fără a primejdui propria sa intreţinere sau a familiei sale…”(art.74). Asupra cererii instanţa de judecată dispune prin încheiere dată fără dezbateri, în camera de consiliu ( art.78 alin.1). Cheltuielile pentru care una din părţi a beneficiat de scutiri sau reduceri prin incuviinţarea asistenţei judiciare, vor fi puse în sarcina celeilalte parţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale, şi vor fi urmărite potrivit legii…”(art.81 alin1, teza1).

În afara de plata taxei de timbru, cei ce introduc cereri în justiţie trebuie să achite şi valoarea timbrului judiciar.

Sediul materiei: O.G. nr.32/1995 cu modificările şi completările ulterioare2 .

3.3. Sancţiuni pentru nerespectarea condiţiilor de formă prevăzute în art.112 – 113 C.proc.civ.

Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la conţinutul cererii de chemare în judecată atrage sancţiuni cu o natură juridică diferită, mai ales în urma actualelor modificări legislative. În funcţie de aceste sancţiuni se face distincţie, de regulă, între elementele esenţiale şi neesenţiale ale cererii de chemare în judecată.

a. suspendarea judecăţii Reiteram, în primul rând, ideea conform cu care prin introducerea instituţiei prevăzute

de art.155¹alin.1 C.proc.civ., la care face trimitere art.114 alin.2-3, neândeplinirea oricărei condiţii de formă sau a oricărei alte obligaţii procedurale pusă în vedere de către preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, cu ocazia înregistrării cererii de chemare în judecată, poate atrage suspendarea judecăţii, chiar înainte de fixarea oricărui termen în instanţă, deci înainte de începerea propriu-zisă a procesului.

b. anularea cererii - Conform art.133: „cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă.

Lipsa semnăturii se poate totuşi împlini în tot cursul judecăţii. Dacă pârâtul invocă lipsa de semnatură, reclamantul va trebui să semneze cel mai târziu la prima zi de infăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă chiar în şedinţa în care a fost invocată nulitatea”. Prin urmare, lipsa obiectului cererii şi a numelui părţilor face ca cererea de chemare în judecată

1 Lg.nr 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M.Of. al româniei, partea I, nr. 173/29.07.1997 a suferit numeroase modificări, determinate în primul rând de inflaţie şi de demonetizarea leului, în prezent, sumele reprezentând taxele judiciare de timbru se indexează la 1 ianuarie a fiecărui an, în raport cu rata inflaţiei, prin Hotărâre de Guvern; în prezent, taxele judiciare de timbru se calculează potrivit modificărilor aduse de H.G. nr. 797/2005, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 725/10.08.2005;2 O.G. nr. 32/1995, publicată în M.Of. al României, partea I, nr. 201/30.08.2005; ultima modificare a O.G. nr. 32/1995 s-a făcut potrivit Lg. 781/2001, publicată În M.Of. al României, partea I, nr. 28/17.01.2002;

8

să fie lovită de nulitate absolută, nulitate care operează, subliniem, din momentul în care dosarul a ajuns în instanţa de judecată, întrucât ea se constată printr-o hotărâre. Lipsa semnăturii este lovită tot de nulitate, doar că această nulitate are un regim juridic special: poate fi invocată oricând, dar se acordă un termen pentru îndeplinirea condiţiei şi numai apoi se anulează cererea.

Cererea va fi anulată de asemenea dacă instanţa constată că, deşi reclamantului i s-a pus în vedere, acesta nu a făcut dovada achitării totale sau parţilale a taxei de timbru sau/şi a timbrului judicar; şi nici nu s-a admis vreo cerere de acordare a asistenţei judiciare(art.74, 75 alin1 pct.1).

Sancţiunea anulării intervine totodată şi în cazul în care cererea este introdusă de către un reprezentant (legal sau convenţional), şi acesta nu face dovada calităţii sale, deşi i se acordă un termen în acest sens, potrivit art.161 C.proc.civ.: „Când instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale a parţii sau când reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale, se poate da un termen pentru împlinirea acestor lipsuri.

Dacă lipsurile nu se împlinesc instanţa va anula cererea”.Cu privire la celelalte menţiuni din cuprinsul art.112, trebuie menţionat faptul că ele

nefiind prevăzute de norme imperative (ci dispozitive) pot conduce la anularea cererii, în condiţiile respectării dispoziţiilor art.105 alin.2 c.proc.civ.: „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale… se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege vătămarea se presupune până la dovada contrarie”.

c. decaderea în cazul în care în cerere nu sunt invocate motivele în fapt şi în drept, sau nu sunt solicitate dovezile, potrivit art.112 C.proc.civ., sancţiunea care intervine este, în general, decăderea din dreptul de a le mai invoca sau propune.

3.4. Efectele introducerii cererii de chemare în judecată

Cererea de chemare în judecată, ca mijloc procedural prin care se declanşează procesul civil produce o serie de efecte specifice:

1. Învesteşte instanţa cu judecarea cauzei: părţile dobândesc drepturi şi obligaţii procesuale; instanţa dobândeşte dreptul şi în acelaşi timp obligaţia de a cerceta şi soluţiona cauza; dreptul ce se tinde a se valorifica devine drept litigios; de la data introducerii cererii de chemare în judecată, în principiu, se vor produce efectele hotărârilor judecătoreşti, întrucât majoritatea hotărârilor civile au un caracter constitutiv (cu excepţia celor care au caracter declarativ).

2. Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual: sunt fixate părţile între care se va purta procesul şi obiectul acestuia. După acest moment sfera persoanelor care pot participa în calitate de părţi la proces nu poate fi lărgită decât prin introducerea unor terţe persoane în proces, în condiţiile art.49-66 C.proc.civ. sau, în mod excepţional, prin substituirea unei părţi cu o altă persoană (art.66 alin.1, art.243 pct.1C.proc.civ.). Instanţa, din oficiu, nu poate introduce terţe persoane în proces.

În mod similar, instanţa este îndreptăţită să se pronunţe numai asupra pretenţiilor deduse prin cererea de chemare în judecată, ea neputându-se pronunţa asupra a ceea ce nu s-a cerut şi nici nu poate acorda mai mult decat s-a cerut (art.304 pct.6; art.322 pct.2 C.proc.civ.).

9

Cadrul procesual cu privire la obiect poate fi însă extins de pârât prin formularea unei cereri reconvenţionale sau de către terţii intervenienţi prin formularea unei cereri de intervenţie, ori de către ambele părţi printr-o cerere de chemare în garanţie.

3. Se determină competenţa teritorială a instanţei – competenţa generală – art.5 alin.1C.proc.civ., iar în cazul competenţei alternative – prin introducerea cererii incetează dreptul de opţiune al reclamantului.

Tot relativ la competenţă se poate menţiona că prin introducerea cererii de chemare în judecată se creează starea de litispendenţă; introducerea unei noi cereri în faţa unei instanţe diferite, chiar competente, având acelaşi obiect, între aceleaşi părţi şi o cauză identică, determinând apariţia litispendenţei care trebuie soluţionată în sensul dezânvestirii celei din urmă instanţe sesizate (art. 163 C.proc.civ)

4. Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia Conform art.16 lit.b)D.167/58, prescripţia se întrerupe prin: „introducerea unei cereri de chemare în judecată ori arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească sau la un organ de arbitrare necompetent”.

Cererea de chemare în judecată se consideră depusă în ziua primirii ei la instanţă, chiar dacă este neregulată, sau în ziua expedierii ei prin postă, dacă a fost trimisă recomandat.

Intreruperea şterge prescripţia începută înainte de a fi intervenit împrejurarea care a provocat-o; deci, după intrerupere curge un nou termen de prescripţie.

Pentru ca acest efect specific să subziste trebuie ca cererea să fie admisă: „prescripţia nu se consideră întreruptă în acele cazuri în care cererea a fost respinsă, anulată, dacă s-a perimat ori dacă cel care a formulat-o a renunţat la ea”(art.16 alin.3 D.167/58).

5. De la data introducerii cererii operează punerea în intârziere a pârâtului, cu efecte diferite, după cum urmează: - încetează buna-credinţă avută anterior de posesorul cu această calitate, prin urmare, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată el datorează fructele; - în acţiunile care au ca obiect predarea unui bun determinat, de la această dată riscul pieirii bunului trece asupra pârâtului; - cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau purtătoare de dobânzi (art.1088 C.civ.); - în cazul obligaţiilor de a da sau a nu face ceva, din ziua introducerii cererii de chemare în judecată se datorează daune-interese;

- anumite acţiuni cu caracter strict personal trec asupra moştenitorilor dacă au fost introduse de autorul dreptului în timpul vieţii sale: acţiunea privind stabilirea filiaţiei faţă de mamă(art.52 alin.2 C. fam.); acţiunea pentru tăgada paternităţii ( art.59 alin.2 C. fam.); acţiunea privind stabilirea paternităţii din afara căsătoriei (art.54 alin.2 C. fam.) şi acţiunea privind revocarea unei donaţii pentru ingratitudine(art.833 C. civ).

3.5. Procedura privind primirea cererii de chemare în judecată (art.114-114¹)

Etapa scrisă, premergătoare judecăţii debutează, cum este şi firesc, cu sesizarea instanţei civile prin cererea de chemare în judecată.

Aşa cum am arătat, instanţa civilă nu se sesizează din oficiu, ea trebuie sesizată de către partea interesată, prin cerere ( art.109 C.proc.civ.).

10

Cererea de chemare în judecată se depune la instanţa de judecată personal de către reclamant sau printr-un reprezentant împuternicit, fie la judecătorul de serviciu, fie la preşedintele instanţei. Cererea va putea fi expediată şi prin postă (art.104 C.proc.civ.).

Potrivit art.114 modificat substanţial prin noile reglementări, preşedintelui instanţei sau judecătorului de servicu însărcinat cu primirea cererilor le revin o serie de obligaţii printre care, cea mai importantă este aceea de a verifica îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată (art.114 alin.1), făcându-se referire astfel la dispoziţiiile art112-113. Potrivit art.29 din Normele metodologice privind taxele judiciare de timbru , se verifică totodată, în baza acestor atribuţii administrative, plata taxelor judiciare de timbru şi a timbrului judiciar care se datorează anticipat.

Dacă în urma verificărilor făcute se constată că cererea este incompletă sau cuprinde menţiuni greşite, ori în cazul în care taxele de timbru nu au fost achitate sau nu au fost achitate într-un cuantum suficient, preşedintele sau judecătorul de serviciu are obligaţia să pună în vedere reclamantului condiţiile pe care le mai are de indeplinit, cuantumul taxei de timbru care trebuie achitată, necesitatea depunerii cererii şi celorlalte înscrisuri în numarul necesar de exemplare, să indice toate celelalte lipsuri ale cererii în vederea completării lor.

„Reclamantul va completa cererea de îndată. Atunci când completarea nu este posibilă, cererea se va înregistra şi i se va acorda reclamantului un termen scurt. În cazul în care cererea a fost primită prin postă, reclamantului i se vor comunica în scris lipsurile ei, cu menţiunea că, până la termenul acordat, urmează să se facă completările sau modificările necesare”(art.114 alin.2).

Prin urmare, indiferent de corectitudinea cererii şi de respectarea sau nu a tuturor condiţiilor menţionate mai sus, cererea va fi înregistrată, momentul depunerii ei la instanţă constituind, deci, momentul sesizării instanţei civile şi conducând la întreruperea prescripţiei extinctive.

Aliniatele următoare ale art.114 cuprind, cum este şi firesc, sancţiunea pentru nerespectarea dispoziţiilor anterioare: „Acordarea termenului potrivit aliniatului 2 se face, în toate cazurile, cu menţiunea că neândeplinirea în acest termen a obligaţiilor privind completarea sau modificarea cererii poate atrage suspendarea judecăţii.

Dacă obligaţiile privind completarea sau modificarea cererii nu sunt îndeplinite în termenul prevăzut la aliniatul 2, suspendarea judecăţii se pronunţă prin încheiere potrivit dispoziţiilor art.339”.

Art.155¹ C.proc.civ. introduce, după cum se observă, un nou caz de suspendare legală facultativă a judecăţii astfel: „când constată că desfăşurarea normală a judecăţii este împiedicată din vina părţii reclamante prin neândeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite la primirea cererii de chemare în judecată sau în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în incheiere care anume obligaţii nu au fost respectate…”(alin.1).

În art.114 alin.ultim C.proc.civ. este înscrisă pentru preşedintele instanţei o altă facultate de care acesta poate uza în etapa prealabilă, cu ocazia primirii cererii de chemare în judecată: „În procesele în care, potrivt dispoziţiilor art.47, sunt mai mulţi reclamanţi sau pârâţi, preşedintele instanţei, ţinând cont de numărul foarte mare al acestora, de necesitatea de a asigura desfăşurarea normală a şedinţei de judecată, cu respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, va putea dispune reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a actelor procesuale numai pe numele mandatarului la domiciliul sau sediul acestuia.Reprezentarea se va face după caz, prin unul sau mai mulţi mandatari, persoane fizice sau persoane juridice, dispoziţiile art.68 şi art.114¹ find aplicabile în mod corespunzător.Dovada

11

mandatului va fi depusă de către reclamant în condiţiile prevăzute de alin.2, iar de către pârât odată cu întampinarea. Dacă părţile nu-şi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului, în cazul reclamanţilor vor fi aplicabile dispoziţiile alin.4, iar în cazul pârâţilor, preşedintele instanţei va numi un curator special”.

O dată satisfăcute condiţiile prevăzute de lege pentru forma cererii de chemare în judecată, condiţia multiplului exemplar, făcută dovada achitării taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, şi, dacă au fost îndeplinite toate celelalte obligaţii legale sau puse în vedere de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu, aceştia din urmă pot fixa primul termen în instanţa de judecată: „Preşedintele, de îndată ce constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată , fixeaza termenul de judecată pe care, sub semnatură , il dă în cunostinţa reclamantului prezent sau reprezentantului acestuia”(art.114¹ alin.1C.proc.civ.).

Noile reglementari introduc, aşadar, o nouă modalitate de acordare a termenului în cunoştinţă.

Prin aceeaşi rezoluţie, „preşedintele va dispune în acelaşi timp să se comunice pârâtului, o dată cu citaţia, copii de pe cerere şi de pe înscrisuri, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întampinare cu cel mai târziu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

Termenul de judecată va fi stabilit astfel încât de la data primirii citaţiei pârâtul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente cel puţin 5 zile. Pentru termenele următoare şi primul termen fixat după casarea cu trimitere, determinată de necercetarea fondului, rămân aplicabile dispoziţiile art. 89 alin.1 C.proc.civ.”(art.114¹alin.2-3 C.proc.civ.).

Potrivit dispoziţiilor art. 114¹ alin.4 C.proc.civ., dacă pârâtul locuieşte în străinătate, judecătorul, prin rezoluţie, va fixa un termen mai îndelungat, informându-l totodată că „are obligaţia să-şi aleagă domiciliul în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care pârâtul nu se conformează acestei obligatii, comunicările se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la postă română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele ce se expediază, ţinând loc de dovada de îndeplinire a procedurii”. Aşa cum am arătat şi cu ocazia menţionării obligaţiei de alegere de domiciliu pentru reclamantul cu domiciliul în străinătate, şi pârâtului domiciliat în străinătate ii revine aceeaşi obligaţie. Ea operează însă după inştiinţare, deci procedura de citare pentru primul termen de judecată trebuie făcută în mod obişnuit, motiv pentru care se şi fixează un termen mai îndelungat. Pentru nerespectarea de către pârât a acestei obligaţii, codul de procedură civilă nu prevede nici o sancţiune, instituind insă o prezumţie care poate fi considerată ca având un asemenea caracter: prezumţia că scrisoarea recomandată prin care i-au fost expediate citaţiile ulterioare şi toate celelate acte de procedură a ajuns la destinatar care a luat la cunoştinţă de aceste termene şi acte, fără să fie nevoie de vreo altă dovadă în afara recipisei de predare a acestei scrisori la posta română.

Alături de aceste măsuri obligatorii, preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, cu ocazia fixării termenului de judecată mai poate lua şi alte masuri necesare desfăşurării în bune condiţii a judecăţii Astfel, potrivit art.114¹alin. 5 C.proc.civ. : „sub rezerva dezbaterii la prima zi de înfăţişare, preşedintele, cu ocazia fixării termenului prevăzut la alin.1, dacă s-a solicitat prin cerere, va putea dispune citarea pârâtului la interogatoriu, alte măsuri pentru administrarea probelor, precum şi alte măsuri necesare pentru desfăşurarea procesului potrivit legii”.

12

De asemenea, în condiţiile legii, preşedintele va putea încuviinţa, prin încheiere executorie, măsuri asiguratorii, precum şi măsuri pentru asigurarea dovezilor ori pentru constatarea unei situaţii de fapt”(art.114¹alin. ultim C.proc.civ.).

3.6. Alte activităţi premergătoare şedintei de judecată

După primirea cererii de chemare în judecată aceasta se înregistrează în registrul general al instanţei, numărul de ordine constituind numărul viitorului dosar.

Apoi, dosarul se încopertează, cererea şi celelalte înscrisuri fiind legate în mapă şi numerotate.

După efectuarea acestor operaţiuni, dosarul merge la biroul de citaţii unde grefierii efectuează procedura de citare şi comunicare a actelor procedurale conform celor indicate de judecător în rezoluţia prin care s-a fixat primul termen în instanţă.

În continuare, dosarele sunt arhivate pe termene în arhiva curentă, până cu 2-3 zile înainte de primul termen de judecată când sunt preluate de către grefierul de şedintă care: verifică îndeplinirea procedurii de citare, întocmeşte lista de şedintă şi înmânează dosarele judecătorului/ judecătorilor care formează completul de judecată în vederea studirerii lor.

La intocmirea listei de sedinţă, în stabilirea ordinii cauzelor grefierii vor trebui să ţină seama de natura lor şi de caracterul urgent. Astfel, cererile cu arestaţi în altă cauză, cererile de ordonanţă preşedinţială, cererile privind acordarea pensiei de întreţinere, încredinţarea copiilor minori, contestaţiile la executare, fiind cereri cu caracter urgent vor putea fi trecute înaintea celorlalte(art.125 alin.2 C.proc.civ.). De asemenea dosarele mai vechi se trec înaintea celor mai noi.

Lista proceselor va trebui afişată pe uşa completului cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei (art.125 alin.1 C.proc.civ.).De asemenea, lista proceselor se trece în condica şedinţei de judecată, pentru ca ulterior şedinţei, judecătorii să poată trece soluţiile.

4. Întâmpinarea (art.115-118 C.proc.civ.)

4.1. Noţiune

Întâmpinarea este actul procedural prin care pârâtul raspunde la pretenţiile reclamantului, arătând totodată apărările sale.

Ea face parte, alaturi de cererea de chemare în judecată şi cererea reconventională, din etapa scrisă, pregătitoare a şedinţei de judecată.

4.2. Conţinut

Potrivit art.115, întâmpinarea trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:1. Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică la cererea reclamantului2. Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii

13

3. Dovezile cu care se apară împotriva fiecărui capăt de cerere: Modalitatea prin care se indică acestea este aceeaşi cu cea de la cererea de chemare în judecată.

De regulă, dovezile pârâtului, care apără poziţia sa procesuală sunt, de fapt cotraprobe. În formularea lor, pârâtul se poate orienta în funcţie de dovezile solicitate de către reclamant, ştiut fiind că sarcina probei revine mai întâi celui din urmă.

4. Semnatura Semnatura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.

4.3. Procedura privind depunerea întâmpinării

Potrivit art.118 alin.1 asa cum a fost modificat prin O.U.G.138/2000 : „întâmpinarea este obligatorie, afară de cazurile expres prevăzute de lege”.

Potrivit art. 116 alin.1, ca şi la cererea de chemare în judecată la întâmpinare se adaugă un număr de copii similar numărului de reclamanţi; de asemenea se vor adăuga acelaşi număr de copii certificate de pe înscrisurile pe care se sprijină pârâtul, mai mult un rând de copii pentru instanţă.

„Dacă mai mulţi reclamanţi au un singur reprezentant, sau un reclamant stă în judecată în mai multe calităţi juridice, se va depune la dosar pentru aceste parti câte o singură copie (art.116 alin.2 C.proc.civ).

Potrivit art.117 C.proc.civ., în caz de coparticipare procesuală pasivă, pârâţii pot răspunde printr-o singură întâmpinare.

Faptul că în actualul sistem depunerea întâmpinării este obligatorie are ca principal efect instituirea sancţiunii decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii relative, cunoscute anterior primului termen de judecată.

Sancţiunea nu este însă nici de aceasta dată atât de drastică pe cât pare la prima vedere. Potrivit alin.3 al art.118 C.proc.civ.: „în cazul în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat, preşedintele ii va pune în vedere, la prima zi de înfăţişare, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa îi va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării”.

De asemenea, chiar în cazul asistării sau reprezentării pârâtului de către avocat, nedepunerea întâmpinării nu este o sancţiune radicală. Ea atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai invoca apărări proprii, precum şi dovezi în sprijinul acestor apărări, dar, potrivit art.171 pârâtul:” va putea totuşi să se apere, discutând în fapt şi in drept temeinicia susţinerilor şi dovezilor părţii potrivnice”.

Mai mult, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 C.proc.civ., pârâtul va putea solicita probe în acest temei.

De asemenea, sancţiunea decăderii trebuie corelată cu dispozitiile art.114¹alin.2-3. Depunerea întâmpinării trebuie facută cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, dar pârâtul trebuie să primească citaţia şi copie de pe cererea de chemare în judecată cu cel putin 20 zile libere (10 zile în pricinile urgente), numai în acest mod având suficient timp pentru a-şi pregăti apărarea. Aşadar, dacă nedepunerea întâmpinării în termen este subsecvenţa unei culpe a instanţei de judecată, sancţiunea decăderii nu mai poate opera.

Credem că mai sunt necesare alte două precizări: a.) dacă, în condiţiile art.132 alin.1, la prima zi de infăţişare instanţa acorda

reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii şi pentru a propune noi

14

dovezi, cererea modificată se comunică pârâtului, în vederea depunerii întâmpinării., care considerăm noi trebuie depusă tot în termenul prevăzut de art. 114¹alin.2, cu 5 zile înainte de următorul termen de judecată, cu respectarea termenului de 20 de zile acordat pârâtului pentru depunerea sa;

b.) Întâmpinarea nu este un act specific numai judecăţii în primă instanţă. În sensul art.289 alin.2 şi 308 alin.2, întâmpinarea trebuie depusă în apel şi în recurs cu cel puţin 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată.

5. Cererea reconvenţională (art.119-120 C.proc.civ.)

5.1. Noţiune

Dacă pârâtul– spune art.119 alin.1 C.proc.civ. – are pretenţii în legatură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere reconvenţională.Prin urmare, în procesul civil pârâtul poate ieşi din pasivitate adoptând o atitudine ofensivă şi formulând pretenţii proprii.

Din punct de vedere procesual cererea reconvenţională este o cerere incidentală, facultativă pentru pârât. Invocând pretenţii de sine stătătoare pârâtul ar fi putut alege să se judece separat, printr-o acţiune distinctă.

Avantaje: - conduce la o mai bună administrare a justiţiei prin rezolvarea în cadrul aceluiaşi proces a mai multor cereri; - determină realizarea unei economii de timp şi cheltuieli; - oferă condiţii pentru o mai bună judecată , judecătorii fiind puşi în situaţia de a cunoaşte în toată complexitatea raporturile juridice dintre părţi; - constituie o garanţie împotriva insolvabilităţii reclamantului; pârâtul poate pretinde daune-interese pentru introducerea intempestivă a cererii de chemare în judecată; - inlatură riscul unor hotărâri contradictorii sau greu de conciliat.

Printre dezavantajele principale sunt de menţionat: poate fi folosită ca un mijloc de intimidare a reclamantului iniţial; poate conduce la întârzierea judecării cererii principale etc.

În literatura juridică se arată că de multe ori prin cererea reconventională se urmăreşte operarea unei compensaţii judiciare; alteori, prin intermediul său se urmăreşte paralizarea acţiunii reclamantului şi impiedicarea condamnării pârâtului (spre exemplu, dacă reclamantul solicită executarea unui contract, prin reconvenţională pârâtul poate solicita anularea sau rezoluţiunea convenţiei);

5.2. Condiţii

Fiind o adevarată acţiune exercitată de pârâtul dintr-un proces aflat deja pe rolul instanţei cererea reconvenţională trebuie să îndeplinească toate exigenţele unei cereri de chemare în judecată (art.119 alin.2).

Având caracter incidental, ea nu poate fi considrerată ca atare decât dacă este formulată de către pârât, în interiorul unui proces pendinte.

Condiţia suplimentară care se impune constă în aceea că cererea reconvenţională trebuie să aibă legatură cu cererea reclamantului. Aceasta va fi dedusă de instanţa din scopul pe care pârâtul îl urmăreşte prin exercitarea cererii principale: compensarea pretenţiilor sale cu cele ale reclamantului, paralizarea acţiunii acestuia etc.(exemple: divorţ; partaj; )

15

5.3. Procedura de soluţionare a cererii

CompetenţaFiind o cerere incidentală, cererea reconvenţională se judecă de către instanţa investită

cu judecarea cererii principale, conform dispoziţiilor art17 C.proc.civ., chiar dacă ulterior primirii sale s-a dispus disjungerea şi cererea, în fapt, se judecă separat de cererea principală3.

Termen„Cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea sau, dacă pârâtul nu este

obligat la întâmpinare, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.Când reclamantul şi-a modificat cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională

se va depune cel mai târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului spre acest sfârşit” (art.119 alin.3-4 C.proc.civ.).

Nerespectarea acestui termen are drept sancţiune judecarea separată a cererii reconvenţionale, afară de cazul când ambele părţi consimt ca cererile să se judece împreună (art.135 C.proc.civ.).

Potrivit art.120 alin.1 C.proc.civ.: „cererea reconvenţională se judecă odată cu cererea principală.

Când însă numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca deosebit”. Disjungerea este însă şi trebuie să rămână o situaţie de excepţie; în unele cazuri chiar legiuitorul a statuat că ea nu este posibilă (spre exemplu, la divorţ – arrt.608 alin.2 C.proc.civ.). O bună administrare a justiţiei impune că întotdeauna cele două cereri să se judece împreună dacă au un obiect identic sau au aceeaşi finalitate, cu alte cuvinte atunci când soluţionarea cererii reconvenţionale depinde de soluţia dată acţiunii principale4. S-ar putea ajunge altfel, la pronunţarea unor soluţii contradictorii5.

Efecte introducerii cererii reconvenţionale: - reţinâand cererea reconvenţională spre rezolvare, instanţa va da o singură hotărâre, cu

soluţii distincte, cuprinse în cadrul aceluiaşi dispozitiv (părţile au dobândit în proces calităţi duble: reclamant –pârât şi pârât-reclamant);

- hotărârea instanţei va dobândi autoritate de lucru judecat atât în privinţa celor statuate faţă de cererea principală, cât şi faţă de cele statuate faţă de reconvenţională;

- dacă judecată în cererea principală s-a stins, cererea reconvenţională continuă să fie judecată întrucât ea are autonomie procesuală. Astfel, spre exemplu, renunţarea la acţiune sau chiar renunţarea la dreptul subiectiv făcute de reclamantul-pârât nu influenţează judecata cererii reconvenţionale; perimarea cererii de chemare în judecată nu atrage şi perimarea cererii reconvenţionale dacă instanţa, odată cu suspendarea a dispus disjungerea celor două cereri; bineânţeles soluţia este diferită dacă perimarea a intervenit anterior inroducerii cererii reconvenţionale.

3 Spre exemplu, dacă într-o acţiune în revendicare a unui imobil cu o valoare mai mare de 5 miliarde lei (de competenţa tribunalului pentru judecată în fond), se formulează o cerere reconvenţională prin care se solicită acordarea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru întreţinerea imobilului, cerere evaluată la 300 milioane lei (cerere de competenţa judecătoriei pentru judecat în fond), chiar şi după disjungere, cererea reconvenţională rămâne a fi judecată de către tribunal,prin prorogare legală de competenţă;4 I.Stoenescu, S.Zilbernstein – Tratat de drept procesual civil, E.D.P., Bucureşti, 1977, p. 471;5 Spre exemplu, în cazul litigiilor succesorale, nu se poate disjunge cererea reconvenţională formulată de un moştenitor cu privire la pretenţiile succesorale, pentru că există riscul pronunţării unor soluţii contradictorii care ar necesita ulterior revizuirea celei din urmă hotărâri pronunţate ;

16

În literatura juridică s-a pus problema dacă reclamantul-pârât poate formula la rândul său reconvenţionala la pretenţiile pârâtului, soluţiile oferite de practică mergând de la raspunsul negativ6, justificat de ideea tergiversării judecăţii prin deschiderea posibilităţii unui şir nesfârşit de cereri, până la cel afirmativ7. Adepţii acestui punct de vedere se fundamentau pe lipsa unui text care să interzică formularea unei asemenrea cereri, pe existenţa aceloraşi avantaje ca şi în cazul reconvenţionalei pârâtului şi pe principiul egalităţii părţilor.

Opinii mai recente optează pentru o cale de mijloc, susţinându-se că reconvenţionala reclamantului ar fi admisibilă numai când este întemeiată pe acelaşi titlu ca şi reconvenţionala pârâtului sau când reclamantul solicită daune provocate de cererea pârâtului8.

Trebuie să observăm că, dacă cererea reconvenţională este depusă de pârât cel mai târziu până la prima zi de infăţişare, reclamantul, la acel moment poate, potrivit art.132 alin.1C.proc.civ. să-şi înteregească sau să-şi modifice cererea sau să propună noi dovezi, astfel ca formularea unei reconvenţionale ar apărea ca inutilă.

6. Măsurile asiguratorii

6.1. Noţiune

Pornind de la definiţia acţiunii civile: totalitatea mijloacelor procedurale puse la dispoziţia titularului dreptului subiectiv, pentru realizarea acestui drept, este lesne de înţeles noţiunea de măsuri asiguratorii. Astfel, o hotărâre favorabilă ar fi lipsită de efectele sale specifice, (forţa de constrângere a statului dovedindu-se ineficientă) dacă punerea ei în executare nu ar conduce la valorificarea drepturilor recunoscute în cuprinsul său.

Această situaţie este în general posibilă datorită faptului că între momentul iniţierii judecăţii şi momentul în care hotărârea devine executorie se scurge un interval de timp suficient de lung, care permite debitorului de rea-credinta să-şi asigure insolvabilitatea sau, chiar cauze obiective pot determina dispariţia sau distrugerea bunului dobândit prin hotărâre. Pentru a preântampina aceste situaţii, legiuitorul pune la dispoziţia reclamantului de bună-credinţă mijloace de natură a indisponibiliza şi conserva bunurile ce formează obiectul acţiunii, denumite generic – mijloace de asigurare a acţiunii civile.

Prin asigurarea acţiunii se garantează posibilitatea punerii efective în executare a hotărârii care va fi obţinută de reclamant.

Codul de Procedură Civilă reglementează în Cap.IV, secţiunea I, art.591-601 următoarele măsuri asiguratorii: sechestrul asigurator, sechestrul judiciar, poprirea asiguratorie.

O trasătură esenţială a acestor măsuri este aceea că în raport cu acţiunea principală, ele au întotdeauna un caracter accesoriu.

6.2. Sechestrul asigurator (art.591-596 C.proc.civ.)

6.2.1. Noţiune şi condiţii de înfiinţare

6 Gr.Porumb – Codul de procedură civilă, comentat şi adnotat, vol I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 275;7 I.Deleanu – Tratat de procedură civilă,vol.I, Ed.Servo-Sat, Arad, 2000, nota 6, p. 189;8 V.M.Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,vol. II, Ed.Naţional, Bucureşti, 1996, p. 60;

17

Reprezintă o măsură de indisponibilizare a unor bunuri mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului realizarea creanţei constatată prin hotărârea ce se va pronunţa.

Astfel, potrivit art. 591 alin.1 şi 2 C.proc civ.: „ Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a cărui creanţă este constată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă dovedeşte că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul fixat de către instanţă.

Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dar care dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, o dată cu cererea de sechestru, o cauţiune de jumătate din valoarea reclamată”.

Cât priveşte condiţiile necesare înfiinţării sechestrului asigurator, trebuie să deosebim mai multe situaţii:

1.Obiectul acţiunii trebuie să constea în plata unei creanţe; creanţa, totodată trebuie să fie exigibilă.

2. Această creanţă trebuie constatată printr-un înscris;3. În situaţia prevăzută la art. 591 alin. 1 C. proc. civ., creditorul trebuie să facă dovada

că a declanşat litigiul de fond, prin introducerea cererii de chemare în judecată prin care pretinde plata unei sume de bani.

Suplimentar, dar facultativ, instanţa sesizată cu cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului îl poate obliga pe creditor să depună o cauţiune, în cuantumul stabilit de judecător9.

4. În situaţia reglementată de art. 591 alin. (2) C. proc. civ., atunci când creanţa pretinsă de creditor, deşi exigibilă, nu este constatată în scris, pentru a se putea înfiinţa sechestrul asigurator, este necesară pe lângă introducerea cererii de chemare în judecată prin care se declanşează litigiul de fond şi depunerea, o dată cu cererea de înfiinţare a sechestrului, unei cauţiuni de jumătate din valoarea pretinsă de către reclamant.

5. A treia situaţie, derogatorie şi de excepţie, este reglementată în alin.3 al art. 591 C.proc. civ. Instanţa poate încuviinţa sechestrul asigurător chiar dacă creanţa nu este exigibilă, în cazurile în care debitorul a micşorat prin fapta să asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci când este pericol ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să îşi ascundă sau risipească averea. În aceste cazuri, creditorul trebuie să facă dovada introducerii cererii de chemare în judecată prin care a declanşat litigiul de fond, precum şi să depună o cauţiune în cuantumul pe care îl va fixa instanţa, deci depunerea cauţiunii este obligatorie, numai stabilirea cuantumul cauţiunii fiind lăsată la aprecierea instanţei.

Din trimiterea pe care o face teza a doua a art. 591 alin. (3) C. proc. civ. la „condiţiile prevăzute de alin. (1)” al aceluiaşi articol, ar rezulta că este necesar ca respectiva creanţă, neexigibilă, să fie constatată în scris.

6.2.2. Procedura de înfiinţare a sechestrului asigurator

Cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator se soluţionează de instanţa competentă să judece litigiul de fond (art. 592 alin. (1) C. proc. civ.). În cazul cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator se depune o dată cu cererea de chemare în judecată prin care se

9 Aşadar, depunerea cauţiunii este lăsată la libera apreciere a judecătorului sub dublu aspect: necesitatea luării unei asemenea măsuri şi cuantumul sumei stabilite drept cauţiune;

18

declanşează litigiul de fond, atunci, potrivit art. 114 alin. (6) C. proc. civ., ea va fi soluţionată de preşedintele instanţei prin încheiere executorie.

Creditorul trebuie să anexeze la cerere înscrisul constatator al creanţei (pentru situaţiile la care se referă articolul 591 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ.) sau recipisa din care să rezulte consemnarea a jumătate din valoarea reclamată în litigiul de fond (pentru situaţia la care se referă art. 591 alin. (2) C. proc. civ.), iar, atunci când cererea este formulată după introducerea cererii de chemare în judecată, trebuie alăturată şi dovada din care să rezulte declanşarea litigiului de fond.

Instanţa va rezolva cererea de înfiinţare a sechestrului asigurator de urgenţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor, pronunţând o încheiere executorie.

Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Încheierea pronunţată asupra cererii de înfiinţare a sechestrului asigurator, indiferent că a fost admisă ori respinsă, este supusă numai recursului, termenul de recurs fiind de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere, cu citarea în termen scurt a părţilor. Instanţa de recurs poate amâna pronunţarea cu cel mult 24 de ore, iar hotărârea asupra recursului trebuie redactată în termen de cel mult 48 de ore de la pronunţare (art. 592 alin.3, coroborat cu art. 581 alin.3 C.proc.civ.).

Nedepunerea cauţiunii în termenul stabilit de instanţă atrage desfiinţarea de drept a sechestrului asigurator, care se va constata prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor.

După pronunţarea încheierii prin care s-a încuviinţat cererea, având în vedere că această încheiere este executorie, măsura asiguratorie se va aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător. Bunurile mobile urmăribile vor fi sechestrate numai în măsura necesară realizării creanţei, iar în cazul în care sechestrul asigurator este aplicat asupra unui bun imobil, atunci el se va înscrie de îndată în cartea funciară, măsura asiguratorie devenind astfel opozabilă tuturor celor care, după înscriere vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv (art. 593 alin.1-3 C.proc.civ).

Împotriva modului în care executorul judecătoresc aduce la îndeplinire măsura asiguratorie, cel interesat (debitorul sau chiar creditorul ori o terţă persoană) poate face contestaţie. Contestaţia la care se referă art. 593 alin. (4) C. proc. civ. este guvernată de dispoziţiile aplicabile contestaţiei la executare.

6.2.3. Valorificarea bunurilor sechestrate. Ridicarea sechestrului asigurator

Art. 596 C. proc. civ. prevede că valorificarea bunurilor sechestrate va putea avea loc numai după ce creditorul a obţinut titlul executoriu (ceea ce presupune o hotărâre executorie prin care debitorul a fost obligat la plata unei sume de bani către creditor), caz în care, fără a fi necesară îndeplinirea vreunei fomalităţi, sechestrul asigurator se transformă în sechestru executoriu10.

La cererea debitorului, sechestrul asigurator poate fi ridicat mai înainte de soluţionarea definitivă a litigiului de fond, însă numai dacă debitorul „va da garanţie îndestulătoare ”(art. 594 teza I C. proc. civ.).

10 Dispoziţia, de altfel, este şi consacrată expres în art. 411 alin.4 C.proc.civ. însă numai în materia urmăririi silite mobiliare ;

19

În materie comercială, art.908 alin. (3) C. com. prevede că sechestrul asigurator poate fi ridicat numai dacă debitorul consemnează „suma, capitalul, interese şi cheltuieli, pentru care s-a înfiinţat acel sechestru”.

Instanţa va soluţiona cererea de ridicare a sechestrului asigurator în camera de consiliu, de urgenţă şi cu citarea în termen scurt a părţilor, prin încheiere. Pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea încheierii trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

Încheierea asupra cererii de ridicare a sechestrului asigurator, indiferent de soluţie, este supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunţare. Recursul se judecă de urgenţă şi cu precădere (art. 594 C.proc.civ.).

În cazul în care cererea de chemare în judecată care a stat la baza înfiinţării măsurii asiguratorii a fost respinsă, anulată ori s-a constatat perimarea acesteia, prin hotărâre irevocabilă, precum şi în cazul în care creditorul renunţă la judecată, debitorul este îndreptăţit să solicite ridicarea sechestrului asigurator.

Instanţa se va pronunţa asupra cererii prin încheiere irevocabilă, dată fără citarea părţilor Asupra cererii se va pronunţa fără citarea părţilor, toate dispoziţiile cuprinse în art. 593 C.proc.civ. aplicându-se în mod corespunzător (art. 595 C.proc.civ.).

6.3. Sechestrul judiciar(art.598-601C.proc.civ.)

6.3.1. Noţiune

Sechestrul judiciar este o măsură de indisponibilizare a bunului(bunurilor) care formează obiectul litigiului, prin încredinţarea lui, din dispoziţia instanţei de judecată, în păstrarea şi administrarea, pe toată durata procesului, unei terţe persoane sau chiar celui care îl deţine.

Astfel, potrivit art. 598 C.proc.civ. „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”11.

6.3.2. Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar

Condiţiile înfiinţării sechestrului judiciar se desprind cu claritate chiar din textul de lege citat mai sus:

- să existe un proces cu privire la proprietatea sau posesiunea bunului care formează obiectul judecăţii;

- instanţa să găsească măsura ca necesară pentru conservarea dreptului respectiv12;

11 Instituţia sechestrului judicar se deosebeşte net de instituţia sechestrului asigurător sub mai multe aspecte dintre care menţionăm: prin instituirea sechestrului judiciar se urmăreşte conservarea unui bun care face tocmai obiectul judecăţii părţilor, în vreme ce sechestrul asigurător urmăreşte indisponibilizarea unor bunuri care nu fac obiectul litigiului dintre părţi; în cazul sechestrului judiciar obiectul judecăţii poartă asupra bunului a cărui indisponibilizare se cere, pe când în cazul sechestrului asigurator obiectul judecăţii constă în plata unei creanţe; cererea de sechestru asigurator se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, cererea de sechestru judicar se soluţionează în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

20

- depunerea unei cauţiuni13, atunci când instanţa consideră necesar. Prin urmare, această condiţie are un caracter facultativ, instanţa fiind cea care va decide de la caz la caz.

În contextul analizării instituţiei, alte câteva observaţii se impun: - măsura are un caracter facultativ (încuviinţarea se poate face de către instanaţă numai dacă

reclamantul învederează că există împrejurări grave care să o justifice: deteriorarea bunului de către pârât; pârâtul îl privează pe celalalt coproprietar de fructele sau veniturile la care este îndreptăţit etc);

- măsura se ia cu privire la acele bunuri faţă de care ea este necesară ( nu neapărat cu privire la toate bunurile care formează obiectul judecăţii)14;

- înfiinţarea sechestrului judiciar presupune, ca regulă, declanşarea litigiului de fond.În mod excepţional însă, măsura poate fi luată şi atunci când nu există un proces pe rol.Astfel, potrivit art. 599 alin.1 C.proc.civ. „ Se va putea înfiinţa sechestrul judicar, chiar fără

a exista proces:1. asupra unui bun pe care debitorul îl oferă pentru liberarea sa:2. asupra unui bun cu privire la care cel interesat are motive temeinice să se teamă că va fi

sustras, distrus ori alterat de posesorul său actual;3. asupra unor bunuri mobile care alcătuiesc garanţia creditorului, când acesta învederează

insolvabilitatea debitorului său ori când are motive temeinice să bănuiască că debitorul său va fugi ori să se teamă de sustrageri ori deteriorări;

- bunul sau bunurile în litigiu vor fi puse sub sechestru judiciar numai la cererea celui interesat.

6.3.3. Procedura de înfiinţare a sechestrului judiciar

Cererea prin care se solicită înfiinţarea sechestrului judiciar se soluţionează de instanţa competentă să rezolve cererea principală (art. 600 alin. (1) teza I C. proc. civ.), iar în cazurile de excepţie prevăzute de art. 599 C. proc. civ. de instanţa în raza căreia se află bunul ce urmează a fi pus sub sechestru.

Cererea se judecă de urgenţă, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pronunţându-se o încheiere, care este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare. Atât la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar, cât şi la judecarea recursului, pronunţarea poate fi amânată cu cel mult 24 de ore, iar redactarea trebuie făcută în cel mult 48 de ore de la pronunţare.

În cazuri urgente, până la soluţionarea cererii de înfiinţare a sechestrului judiciar de către instanţă, la cererea părţii interesate, preşedintele instanţei va putea numi un administrator provizoriu, prin încheiere irevocabilă (art. 601 C. proc. civ.) şi executorie (art. 114 alin. (6) C. proc. civ.).

În caz de admitere a cererii, instanţa poate să îl oblige pe cel care a solicitat înfiinţarea sechestrului judiciar să depună o cauţiune. În cazul în care a fost pus sub sechestru judiciar un

12 Simpla existenţă a unui process cu privire la un bun nu justifică, prin ea însăşi, instituirea unui sechestru judicar. Partea care solicită luarea acestei măsuri asigurătorii este obligată să dovedeascăp necesitatea măsurii. Această necesitatea poate rezulta din pericolul de degradare, înstrăinare sau risipire a bunurilor, din prosta administrare a acestora etc – C.Ap. Bucureşti, secţia a Iv-a, dec. nr. 261/2000;13 Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită instituirea sechestrului , cu titlul de garanţie, în scopul desdăunării debitorului pentru eventualele pagube produse de o indisponibilizare nejustificată a bunurilor sale – a se vedea C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 547/1995 în B.J.C.D., 1995, p. 371;14 Trib. Suprem, secţia civilă, dec. nr. 2108/1971, în C.D. 1971, p. 199-200;

21

bun imobil, se va proceda şi la efectuarea formalităţilor de publicitate imobiliară, prin înscrierea măsurii asiguratorii în cartea funciară.

Paza bunului sechestrat va fi încredinţată persoanei desemnate de părţi de comun acord, iar dacă părţile nu se înţeleg în această privinţă, unei persoane desemnate de instanţă, care poate fi chiar deţinătorul bunului15.

Executorul judecătoresc se va deplasa la locul situării bunului ce urmează a fi pus sub sechestru judiciar şi îl va da în primire, pe bază de proces-verbal, administratorului-sechestru, un exemplar al procesului-verbal urmând a fi înaintat şi instanţei care a încuviinţat măsura asiguratorie (art. 600 alin.2 C.proc.civ.).

Administratorul-sechestru este îndreptăţit să efectueze toate actele de conservare şi de administrare, să încaseze orice venituri şi sume datorate, să plătească datorii cu caracter curent, precum şi datorii constatate prin titlu executoriu.

Art. 600 alin. (3) teza a II-a stabileşte un caz de reprezentare legală în procesul civil, având în vedere ipoteza în care cu privire la bunul ce formează deja obiectul judecăţii şi care a fost pus sub sechestru judiciar de o terţă persoană declanşează un litigiu împotriva părţilor din primul proces. Cu autorizarea prealabilă a instanţei care l-a numit, administratorul-sechestru va putea sta în judecată în numele părţilor litigante cu privire la bunul pus sub sechestru, deci părţile din litigiul care a ocazionat instituirea măsurii asiguratorii vor putea fi reprezentate într-un alt litigiu de către administratorul-sechestru.

Dacă a fost numit ca administrator-sechestru o altă persoană decât deţinătorul bunului, instanţa îi va fixa pentru activitatea depusă o sumă drept remuneraţie, stabilind totodată şi modalităţile de plată.

După finalizarea judecăţii (prin hotărâre executorie), administratorul-sechestru trebuie să predea bunul, împreună cu fructele acestuia, inclusiv veniturile încasate, aceleia dintre părţi căreia bunul i-a fost atribuit prin hotărâre, iar dacă administratorul-sechestru a fost el însuşi parte în proces şi a obţinut câştig de cauză, atunci va păstra bunul şi fructele acestuia. Prin urmare, în această materie, hotărârea de înfiinţare a sechestrului are un caracter provizoriu, dăinuind, în principiu, până la sfârşitul procesului, când administratorul-sechestru predă bunul, aşa cum am arătat mai sus.

6.4. Poprirea asigurătorie (art.597 C.proc.civ.)

Poprirea asigurătorie16 reprezintă acea măsură de indisponibilizare a sumelor de bani , a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale pe care debitorul pârât le are de primit de la un terţ datornic al său, pentru ca, la sfarşitul procesului, în baza titlului executoriu obţinut, creditorul să –şi îndestuleze creanţa din această sumă prin validarea popririi.

Condiţiile şi procedura acestei măsuri sunt identice cu cele de la sechestrul asigurător, cu excepţia obiectului popririi.

Potrivit art. 597 alin. (1) C. proc. civ., poprirea asigurătorie se poate înfiinţa asupra sumelor de bani, titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor în temeiul unor

15 Desemnarea persoanei căreia I se încredinţează bunul sechestrat este obligatorie pentru instanţă – C.S.J., secţia comercială, dec. nr. 5112/2001 în R.R.D. nr. 4/1973, p. 175;16 a se vedea şi T.Pop – Valorificarea creanţelor prin poprire, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972;

22

raporturi juridice existente, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de art. 591 C. prov. civ.

Prin urmare, în cazul popririi este vorba de indisponibilizarea unor sume de bani, titluri de valoare sau alte bunuri incorporale pe care un terţ le datorează debitorului urmărit.

Subiectele popririi sunt: creditorul popritor- reclamantul iniţial, cel care solicită luarea acestei măsuri; debitorul poprit – pârâtul iniţial, cel obligat faţă de creditorul popritor; terţul poprit, datornicul (debitorul) debitorului poprit.

În aceasta situaţie se nasc trei raporturi juridice: între creditorul popritor şi debitorul poprit (un raport de creanţă); între debitorul poprit şi terţul poprit (tot un raport de creanţă) şi între creditorul popritor şi terţul poprit (un raport procesual, care, prin efectul validării popririi, se poate transforma într-un raport de creanţă).

Efectele popririi:

Dispoziţiile procedurale de mai sus, se completează cu cele prevăzute în art.452-461 C.proc.civ., referitoare la procedura popririi.

Astfel, dacă cererea de înfiinţare a popririi asigurătorii este admisa, instanţa va pronunţa o ordonanţă de poprire, prin care terţul poprit este înştiinţat să nu plătească creditorului său (pârâtul din proces) sumele pe care le datorează (şi nici altor persoane în numele acestuia) Aşadar, efectul direct al popririi este acela de a indisponibiliza sumele de bani din care va urma să se îndestuleze creditorul popritor. De regulă, indisponibilizarea este totală (se indisponibilizează întreaga sumă datorată de terţ debitorului poprit, indiferent de cuantumul creanţei creditorului popritor). Dar instanţa, la cererea creditorului, va putea încuviinţa indisponibilizarea cu afectaţiune specială, ceea ce înseamnă că se va putea indisponibiliza din suma ce o datorează terţul poprit numai o sumă egală cu creanţa debitorului popritor, şi numai la dispoziţia acestuia17.

Dacă la sfârşitul procesului, creditorul popritor obţine câstig de cauză, el îşi va învesti hotărârea cu formă executorie, putând solicita, în caz de neexecutare voluntară din partea terţului porit, validarea popririi (art. art. 460 alin.1).

Astfel, după încheierea procesului, măsura luată îşi schimbă caracterul, nemaifiind o măsură asigurătorie, ci una de urmărire şi executare.

Dacă procesul este pierdut de creditor (sau în alte situaţii precum: renunţarea creditorului la acţiune, anularea cererii, perimarea etc), măsura asigurătorie se ridică de către instanţă chiar prin dispozitivul hotărârii, terţul poprit urmând să plătească creditorului său (debitorul iniţial, pârâtul din proces) întreaga sumă indisponibilizată.

B. CITAREA PĂRŢILOR ŞI COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURĂ(art. 85-100 C.proc.civ.)

I. Noţiuni introductive

17 Prin urmare, creditorul popritor nu va intra ăn concurs cu ceilalţi creditori chirografari ai debitorului, în ceea ce priveşte suma poprită;

23

Citarea – reperezintă actul procedural prin care se realizează încunoştiinţarea părţilor (şi a altor participanţi la proces, spre exemplu, martorii) despre: existenţa procesului, locul şi data judecăţii.

Citarea părţilor, în special, asigură realizarea practica a doua dintre principiile importante ale dreptului procesual civil: contradictorialitatea şi dreptul la apărare.

Pentru instanţa, citarea părţilor la judecată este obligatorie. Astfel, art.85 C.proc.civ. statuează că: „Judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri

decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”.Din acest motiv, potrivit art.107 C.proc.civ statuează că „presedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constata că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, sub pedeapsa nulităţii”.

Nulitatea, după cum se observă este expresă, ceea ce înseamnă că, în caz de invocare nu mai necesită şi dovedirea vătămării. În această situaţie, fiind în interesul bunei administrări a justiţiei şi pentru a nu se ajunge la lipsirea totală de eficienţă a tuturor actelor de procedură întocmite la termenul la care una din părţi nu a fost legal ciată, amânarea poate fi cerută la termenul respectiv şi de către procuror sau de partea adversă care nu are interes să obţină o hotărâre ce va putea fi desfiinţată într-o cale de atac.

Aşadar, necitarea părţilor sau citarea lor fără respectarea condiţiilor impuse de lege conduce la sancţiunea nulităţii (dat fiind caracterul imperativ al normelor), nulitate care poate lovi intreaga hotărâre18 sau numai actele de procedură făcute la termenul la care partea nu a fost legal citată.

Trebuie menţionat în acest context că vicierea sau lipsa procedurii de citare a unei părţi la un anumit termen conduce la anularea tuturor actelor de procedură făcute la acel termen, cu condiţia că nulitatea să fi fost invocată cel târziu la termenul imediat următor la care partea a fost legal citată. dacă partea se prezintă la judecată şi nu invocă nulitatea respectivă, sau dacă, deşi legal citată nu se prezintă la judecată, actele făcute la termenul la care partea nu a fost legal citată se consideră valabile, operând confirmarea lor tacită; de altfel, confirmarea poate fi şi expresă19.

Aşa cum aratăm, însă, partea nu are posibilitatea să invoce neregularitatea citării decât prin continuarea procesului într-o cale de atac, atunci când ea nu a fost legal citată la termenul de dezbateri în sens restrâns, termen la care instanţa a şi ieşit în pronunţare.

În practică s-a mai considerat, de asemenea, că nulitatea nu-şi produce efectele dacă se dovedeşte că partea care nu a fost legal citată a cunoscut pe alte căi termenul de judecată; dovada însă trebuie să fie certă şi neechivocă (spre exemplu, partea respectivă depune la dosar, pentru termenul la care nu a fost legal citată, o cerere de amânare). Nu suntem de acord însă cu acest punct de vedere; reamintim în acest context că legea procesual civilă este de strictă

18 Astfel, spre exemplu, necitarea părţii la termenul de concluzii pe fond sau necitarea sa pe parcursul intregului proces conduc la nulitatea întregii hotărâri; nulitatea trebuie însă invocată, prin intermediul căii de atac prevăzute de lege (apel sau recurs); în caz contrar, chiar nulă absolut, hotărârea trece în puterea lucrului judecat.

Dacă a fost invocată, nulitatea impune asupra apelului, soluţia prevăzută în art. 297 alin.2 C proc.civ. (anularea hotărârii primei instanţe şi reţinerea procesului spre rejudecatre de către instanţa de apel) şi asupra recusrului, soluţia prevăzută de art. 312 alin.4 sau 5, coroborat cu art. 304 pct.5 C.proc.civ. ( casarea hotărârii primei instanţe şi reţinerea cauzei spre rejudecare sau casarea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în situaţia în care un a din părţi nu a fost regulat citată nici la administrarea probelor şi nici la dezbaterile asupra fondului);19 Deci partea nu poate invoca la al cincilea termen sau eventual intr-o cale de atac o lipsa sau un viciu de procedura de la un termen anterior, neregularitate pe care a avut deja posibilitatea sa o invoce pentru ca au existat şi termene, sau cel putin un termen, la carea fost legal citata;

24

interpretare şi că jurisprudenţa nu poate modifica sau eluda dispoziţii legale imperative, chiar dacă, în principiu, este adevarat că într-o asemenea situaţie nu există vătămare (dar, reamintim, nici nu trebuie făcută dovada ei).

Două observaţii se impun: - în procesul civil judecata se face, de regulă, cu citarea părţilor, excepţiile fiind strict

prevăzute de lege20; - pentru judecător, citarea părţilor la judecată este o obligaţie; pentru părţi, însă,

participarea este o facultate, judecata putându-se desfăşura şi în absenţa uneia dintre ele sau chiar a ambelor părţi21.

Astfel, potrivit art. 152 C.proc.civ. „dacă, la orice termen sorocit pentru judecată, se înfăţişează numai una din părţi, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând primi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”22.

II. Citaţia:

1. Noţiune

Citaţia – este actul de procedură prin care părţile (alţi participanţi) sunt incunoştiinţate să se prezinte în faţa instanţei, în locul, ziua şi la ora fixată pentru judecată.

2. Cuprinsul citaţiei:

Citaţia cuprinde două părţi distincte: citaţia propriu-zisă (care este lăsata celui citat) şi dovada de îndeplinire a procedurii de citare (procesul-verbal) care trebuie să se intoarcă la dosar ca mijloc de dovadă a îndepliniriii corespunzătoare a procedurii.

Potrivit art.88 alin.1C.proc.civ., citaţia trebuie să cuprindă urmatoarele menţiuni:1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului;2. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare;3. arătarea instanţei şi sediului ei;4. numele, domiciliul şi calitatea celui citat;5. numele şi domiciliul părţii potrivnice şi felul pricinii;6. alte menţiuni prevăzute de lege23;Dintre acestea unele sunt considerate de lege esenţiale, lipsa lor atrăgând nulitatea

citaţiei, cu aceleaşi consecinţe ca şi lipsa citaţiei în intregul său ( cele de la punctele 2, 3, 4 şi 6). Prin urmare, lipsa menţiunilor esenţiale conduce la o nulitate expresă, în cazul căreia, potrivit

20 Spre exemplu, potrivit art.22 alin.5 C.proc.civ. în cazul conflictelor de competenta Uneori legea lasa la aprecierea judecatorului necesitatea citarii. Aceasta este, de pildă, situaţia prevăzută în art.236 alin.4 C.proc.civ. cu privire la asigurarea dovezilor, cea prevăzută în art.281 C.proc.civ. cu privire la indreptarea erorilor materiale sau în situaţiile prevăzute în art.581C.proc.civ. referitor la măsura ordonanţei preşedinţiale etc;21 Prezenţa părţilor la judecată este totuşi obligatorie în cazul judecării acţiunilor de divorţ şi în cazul chemării părţii la interogatoriu;22 Spre aceeaşi concluzie converg şi dispoţiţiile art 242 alin.2 C.proc.civ.;23 Intră în această categorie, sppre exemplu, menţiunea că s-a comunicat un exemplar depe cererea de chemare în judecată o dată cu citaţia, menţiunea că pârâtul trebuie să depună la dosar întâmpinare pânâ cu cel mai târziu cinci zile înainte de termenul de judecată; o menţiune prin care I se pune în vedere reclamantului să achite o diferenţă de taxă de timbru etc;

25

art.105 alin.2 C.proc.civ. nu mai trebuie dovedită vătămarea, producându-si efectele prin simpla invocare; pe de alta parte, lipsa celorlate menţiuni (neesenţiale) nu conduce la nulitatea procedurii de citare decât dacă partea poate dovedi provocarea unei vătămări.

Aspecte practice:- pct.1 – nr. dosar – conduce la nulitate dacă se dovedeşte vătămarea- partea a făcut

confuzie, s-a dus la alt dosar, întâmplător pe liste apar mai multe părţi cu acelaşi nume, partea are mai multe dosare la aceeaşi instanţă în acceaşi zi;

- pct.2 – dacă nearatărea anului sau a orei atrage nulitatea fără dovedirea vătămării – da, nulitatea este expresă;

- pct.3 – sediul instanţei – arătarea numelui instanţei, fără specificarea adresei – sediul este de notorietate, de cele mai multe ori;

- pct.4 – nu se cere prenumele, nici măcar ca menţiune neesenţială – nu poate fi un motiv de nulitate, chiar dacă s-ar dovedi vătămarea; domiciliu trebuie arătat prin indicarea tuturor menţiunilor esenţiale: nr. stradă, nr. bloc, etaj, apartament; totuşi, lipsa numai a uneia dintre aceste menţiuni (etaj, apartament, scară)nu-l scuteşte pe agentul procedural de a înmâna procedura de citare atunci când poate află prin verificări sumare aspectele menţionate (dă exemple din practica – corupţia agenţilor procedurali –nu s-a idicat etajul, etc.); dacă parte are şi reşedinţa şi acolo locuieşte în fapt – acolo trebuie citată – scopul citării – încunoştiinţarea despre existenţa procesului –noţiunea de domiciliu în sens larg; calitatea – nulitate fără vătămare – se presupune că partea, dacă ar fi pârât, chemat în garanţie etc. în funcţie şi de această menţiune işi face apărarea corespunzătoare.

Dacă partea citată işi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivit art.98, să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei, prin cerere depusă la dosar, iar părţii potrivnice prin scrisoare recomandată. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal în continuare la vechiul domiciliu.

O dată cu citaţia, atunci când este cazul, se comunică şi: copii de pe cererea de chemare în judecată, alte inscrisuri depuse la dosar, cererea modificată de către reclamant etc. Despre aceasta se face menţiune în chiar cuprinsul citaţiei; de asemenea, pe citaţie trebuie să apară şi alte menţiuni obligatorii cum ar fi: sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării în termen, alte obligaţii impuse de instanţă, eventuala invocare a unor excepţii la care partea trebuie să raspundă; chemarea la interogatoriu etc.

Dovada de îndeplinire a procedurii de citare, se detaşează de către agentul procedural şi se comunică instanţei. Ea trebuie să cuprindă menţiunile precizate de art.100( citeşte).

Alin.3 al art.100 precizează de asemenea menţiunile esenţiale, care conduc la nulitatea procedurii, prin simpla invocare, fără a trebui dovedită vreo vătămare (comentează; exemple: neindicarea exactă a locului afisării; abuzurile săvârşite ca urmare a lipsei posibilitătii de control în vechea reglementare; prin urmare, în dovadă trebuie indicate cumulativ locul exact al afişării şi motivul afişării); celelalte menţiuni neesenţiale conducând la nulitatea procedurii de citare, numai dacă odata cu invocarea ei se dovedeşte şi vătămarea.

Art.100 alin. ultim face referire la forţa probantă a procesului-verbal menţionat mai sus, arătând că el face dovada până la inscrierea în fals cu privire la faptele constatate personal de cel care l-a incheiat, este considerat deci, înscris autentic.(consecinţe- explică pe larg – înscrierea în fals;consecinţe grave pentru cei citati - greu de dovedit falsul – spre exemplu, în procesul-verbal este mentionat faptul ca citaţia a fost afisata pe usa apartamantului cand, de fapt, ea a fost pusa în cutia postala). Pe de alta parte, actul respectiv este singurul prin care se poate face dovada că procedura citării a fost îndeplinită în mod corespunzator.

26

3. Termenul de inmânare a citaţiei

Aşa cum am arătat deja, prin încunoştiinţarea părţilor despre proces, se urmăreşte ca acestea să aibă efectiv timpul necesar pentru a se pregăti şi pentru a se prezenta la proces, în ziua şi la ora fixată. Pentru aceasta,art.98 alin.1 dispune ca:” Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin cinci zile înaintea termenului fixat pentru judecată. În pricinile urgente termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea instanţei. Nerespectarea acestui termen atrage, aşadar, anularea procedurii de citare. Prin urmare, nulitatea fiind expresă, dacă partea nu se prezintă la judecată pentru termenul când a fost citata cu mai putin de 5 zile înainte de acesta, procedura de citare se consideră nulă, fără ca parte aşa fie nevoită să dovedească vreo vatămare. dacă insă, la termenul respectiv:” partea se infăţişează în instanţă personal sau prin mandatar, acoperă orice viciu de procedură. Partea este însă în drept să ceară amânarea dacă nu i s-a înmânat citaţia în termen”.

În interpretarea acestui aliniat trebuie să avem deci în vedere următoarele aspecte: - prezenţa părţii în instanţă, chiar dacă nu a fost citată în termen acoperă nulitatea; prin

urmare partea nu poate invoca o asemenea nulitate; - chiar dacă nu există nulitate, partea poate solicita ca pricina să fie amânată pentru un

alt termen, situaţie în care, considerăm noi, instanţa trebuie să amâne judecata, fără a cere alte jusitifcări;

- dacă partea nu cere amânarea judecăţii, nefiind în prezenţa unei nulităţi, toate actele procedurale făcute la termenul pentru care partea a primit citaţia cu mai puţin de cinci zile înainte de judecată sunt considerate valabile; ulterior acestui moment, partea nu mai poate invoca nici nulitatea, nici amânarea cauzei pentru acest motiv.

4. Procedura de citare

a. Persoanele însărcinate cu îndeplinirea procedurii de citareÎn primul rand, trebuie amintit faptul că prin act procedural se inţelege atât operaţiunea

juridică ce produce efecte de drept procesual civil, cât şi inscrisul constatator. În ceea ce priveşte citaţia şi indeplinirea procedurii de citare, regulile procedurale care se cer respectate incumbă mai multor persoane. Astfel, redactarea citaţiei în conformitate cu dispoziţiile legale, este o obligaţie ce revine unor funcţionari auxiliari ai instanţei – grefierii. De asemenea, ei pun la dispoziţia agenţilor procedurali citaţiile şi celelalte acte de procedură, în vederea comunicării, fiind responsabili pe de o parte, de acurateţea menţiunilor făcute în citaţii şi de trimiterea citaţiilor în termenele legale către părti şi ceilalţi participanţi inştiinţaţi în această modalitate de proces.

În continuare, potrivit art.86:” comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se va face din oficiu, prin postă, prin agenţi procedurali ai instanţei sau prin orice salariat al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se află cel caruia i se comunică actul”.

Art.86 alin 2,3:”…” Potrivit legislaţiei actuale, de regulă, îndeplinirea procedurii de citare se realizează prin agenţi procedurali, salariaţi ai instanţei, având numai aceste atribuţii. Numai pe cale de excepţie, când acest lucru nu e posibil se apelează la serviciile postale. Ne

27

exprimăm încrederea în faptul că modificarea articolului în sensul menţionat va face mult mai eficiente dispoziţiile cu privire la comunicarea actelor procedurale. În vechea reglementare, de regulă procedura de citare se îndeplinea prin intermediul serviciului de postă, pe baza unui protocol încheiat cu Ministerul Justiţiei; intrucât nu exista posibilitatea unui control administrativ direct asupra modului cum aceştia işi îndeplineau atribuţiile de serviciu, sistemul lasă loc la numeroase abuzuri şi ilegalităţi (explică pe larg; falsuri, indeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor- lipsa intentionata a unor mentiuni, falsificarea altora, neefectuarea procedurii fara motive justificate – lipseste etajul, în conditiile în care s-a indicat apartamentul; neafisarea, punerea în cutia postala – efecte; impotriva lor instanta nu putea lua nici o masura, doar cere coducerii P.T.T.R. să ia masuri, ceea ce nu se facea).

În prezent, agenţii procedurali fiind funcţionari ai instanţei, activitatea lor este şi trebuie supravegheată de conducerea acesteia, putându-se lua, la nevoie, împotriva lor măsuri administrative.(daca se apeleaza la serviciile postale- scrisoare recomandata cu confirmare de primire).

Verificarea îndeplinirii procedurii de citare este o sarcină care revine deopotrivă grefierului de sedinţă şi completului de judecată, cel din urma având responsabilitatea pronunţării unei hotărâri legale (art.107 –reaminteste).

b. Persoanele care urmează să fie citate. Locul citării Potrivit art. 90:” înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul

sau reşedinţa celui citat.Când acesta are o aşezare agricolă, comercială, industrială sau profesională în alta parte, înmânarea se poate face şi la locul acestor aşezări.

Înmânarea se poate face oriunde când cel citat primeşte citaţia”.(dispoziţiile legale menţionate mai sus sunt în concordanţă cu noţiunea de domiciliu asa cum este ea inţeleasă în dreptul procesual civil şi cu finalitatea procedurii de citare (detaliază)

Art.90 alin.3-6:”…” – situaţii speciale (instanţa trebuie să se asigure că procedura de citare este indeplinită, neprezentarea celor menţionaţi mai sus la judecată neconstituind un impediment în continuarea judecaţii, dat fiind că prezenţa părţilor la judecată nu este obligatorie; în acele situaţii de excepţie când prezenţa părţilor la judecată este obligatorie sau când instanţa gaseşte absolut necesară prezenţa lor, aceasta trebuie să ia măsuri suplimentare pentru a le aduce (exemple: adresa către comandantul penitenciarului; aducere cu mandat); de asemenea, chiar dacă citarea este îndeplinită corespuinzator, în cazul citarii altor participanţi la judecată, pentru aducerea acestora, instanţa poate lua oricând măsuri suplimentare (martorii –amendare, aducere cu mandat – detaliază; exemple).

Art.91:”…”.Cu privire la înmânarea citaţiilor, Codul de procedură civilă prevede şi unele reguli care

trebuie îndeplinite de agentul procedural, nerespectarea cărora, prin coroborare cu menţiunile necesare din art.100, poate conduce la nulitatea procedurii de citare. Astfel, potrivit art.92:”…” Modul de îndeplinire a procedurii de citare trebuie să se regaseasca detaliat în procesul verbal, pentru ca numai astfel instanţa poate verifica dacă cel citat a aflat în mod real şi în timp util despre desfţşurarea procesului, locul, data şi ora acestuia.

O dispozitie de excepţie privitoare la comunicarea citaţiilor către persoanele juridice este înscrisă în art.92¹:”…”.Textul nu este în afara oricăror critici, redactarea lui fiind ambiguă. Astfel, nu este clar dacă la termen trebuie să nu fie nimeni la sediul persoanei juridice sau numai dacă la termen se constată că în momentul efectuării procedurii nu era nimeni la sediul respectiv; în primul caz, ar insemna ca, în chiar sedinţa de judecată cineva trebuie să se prezinte la sediul firmei pentru a incerca să efectueze procedura de citare (ceea ce ni se pare extrem de

28

anevoios), iar în al doilea caz, între dispoziţiile referitoare la persoana fizică şi cele care privesc persoana juridică nu ar mai exista o diferenţă de substanţă, ele fiind chiar defavorabile persoanei juridice, căci, constatându-se ca la momentul efectuarii procedurii nu era nimeni prezent la sediu se consideră procedura îndeplinită, fără ca măcar citaţia să fi fost afişată.

Dispoziţiile de mai sus trebuie însă coroborate cu cele înscrise în art.97 potrivit cu care:”…”.

Două situaţii particulare în legătură cu îndeplinirea procedurii de citare sunt înscrise în art.93:”…”(dezvolta, aminteste) şi 94:”…”.

Dispozitiile privitoare la citare sunt adaptate în mod corespunzător şi pentru unele persoane juridice sau la unele situaţii speciale în care se află persoane fizice sau juridice, de aceea legea le reglementează în mod distinct.

Astfel, potrivit art.87:”…”.Pct.6 – art.44 – curator special în caz de contrarietate de interese sau pentru p.j.(citeste);

Pct.7-8 – art.112 şi 114¹, cu trimitere la art.93 – obligaţia alegerii de domiciliu, discutată anterior;

Observaţii: dispoziţiile se aplică numai părţilor, nu şi celorlalţi participanţi care nu sunt asimilaţi părţilor; dispoziţiile se aplică indiferent de cetăţenia părţii; numai dacă partea nu are nici domiciliu nici reşedinţa cunoscute, în ţară; se aplică dacă partea are un domiciliu sau resedinţa cunoscute în străinătate (altfel – art.95); numai dacă prin tratate sau convenţii internaţionale nu s-a stabilit altfel.

Pct.9 – citarea persoanelor care nu au domiciliu cunoscut – art.95:”…”.Observaţii: citarea prin publicitate se admite numai în cazul în care reclamantul face

dovada că a facut tot ce i-a stat în putinţă pentru a afla domiciliu pârâtului (instanţele trebuie să fie prudente: se poate afla, spre exemplu, locul de muncă al pârâtului etc.); amenda – art.108¹pct.1 lit.c).

Trebuie menţionat în acest context că, indeplinirea defectuasă sau neândeplinirea procedurii de citare de către cei însărcinaţi cu aceasta, în afara de măsurile disciplinare care se pot lua pe cale administrativă, în cazul în care este vorba despre funcţionari ai instanţei, poate atrage şi o sancţiune specifică, din partea chiar a completului de judecată – amenda judiciară, potrivit dispoziţiilor art.108¹pct.2 lit.g)(citeste), eventual despăgubiri, în temeiul art.108³.

5. Termenul în cunoştinţă

O particularitate a procesului civil, menită să simplifice, pe de o parte, procedura de înştiinţare a părţilor despre existenţa procesului şi care, pe de alta parte, isi gaseşte raţiunea în principiul disponibilităţii părţilor în proces, este instituţia termenului în cunoştinţă.

Cum citarea părţilor la judecată are drept scop principal înştiinţarea acestora despre existenţa procesului prin indicarea locului, datei şi orei când va avea loc, citarea nu-şi mai gaseşte raţiunea când această inştiinţare are loc într-o altă modalitate.

Din acest motiv, art.153 din Codul de procedură civilă reglementează instituţia termenului în cunoştinţă:” …”(alin 1 coroborat cu art.114¹alin.1; am facut precizările de rigoare cu ocazia tratării art. ultim menţionat). în ceea ce priveşte cea de-a doua ipoteză, aşa cum reiese la o lecturare atentă a textului de lege, nu este suficient ca partea să fi fost legal citată pentru un anumit termen, ea mai trebuie şi să fi fost prezentă cel putin odată la judecată (ea însăşi sau prin mandatar chiar neâmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul (detaliază, consecinţe:

29

necitarea, nu se poate invoca imposibilitatea apărării; excepţii – situaţiile în care sunt puse în discuţia părţii, fie de către instanţă din oficiu, fie de către partea adversă împrejurări esenţiale pentru soluţionarea pricinii: excepţii de ordine publică, excepţii relative, chemarea la interogatoriu –procedură,efecte).

Luarea termenului în cunoştinţă nu operează în situaţiile prevăzute la aliniatul 2: “În cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată” – în această situaţie nu mai

operează prezumţia de la aliniatul 1 conform cu care partea, dacă s-ar fi prezentat la toate termenele după luarea terenului în cunoştinţă, l-ar fi cunoscut şi pe ulteriorul; asta pentru că după suspendare instanţa nu fixează termen la momentul când se face cererea de ridicare a suspendării, ci , de obicei, a doua zi, după ce verifică îndeplinirea condiţiilor necesare pentru ridicarea suspendării (exemple: timbraj, introducerea în cauză a moştenitorilor, rezolvarea chestiunii prejudiciale etc).

“În cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu” –consecinţe: art.225; partea păstrează termen în cunoştinţă, dar va fi citată cu menţiunea prezentării la interogatoriu;

“ În cazul când procesul se repune pe rol” – art.151-asemănător situaţiei suspendării (explică)

“ În cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor” – pentru a li se permite prezentarea la termen/pentru a fi aduşi au nevoie de o dovadă certă a acestei chemări, dovadă constituită de citaţie.

Potrivit alin.3: “…” – comentariuPrin urmare, putem defini termenul în cunoştinţă ca fiind înştiinţarea făcută uneia din

părţi în mod nemijlocit de către judecătorul de serviciu/preşedintele instanţei sau de către judecătorul de complet, cu privire la primul/următorul termen de judecată.

6. Comunicarea celorlalte acte de procedură

În cadrul procesului civil există numeroase acte care trebuie aduse la cunoştiinţa părţilor. Încunoştiinţarea părţilor despre cuprinsul acestor acte se realizează prin comunicarea lor; dar această comunicare este necesară numai atunci când legea o prevede în mod expres.

Potrivit legii procedurale se comunică în mod obligatoriu părţilor: copii de pe cererile de chemare în judecată, întâmpinări, cereri reconvenţionale, cereri de intervenţie, cereri de apel, cereri de recurs, copii de pe înscrisurile depuse ca mijloace de dovadă, de pe hotărârile judecătoreşti etc.

Comunicarea actelor de procedură se face din oficiu şi potrivit regulilor după care se înmânează citaţia. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliu sau reşedinţa părţii.

Cu toate acestea, potrivit art.96: “partea prezentă în instanţă în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă” (ea poate cere termen pentru a lua la cunoştinţă de aceste acte; dacă refuză primirea se consemnează în încheierea de şedinţă şi se prezumă că partea a luat cunoştinţă de aceste acte).

30

C. DEZBATEREA CAUZEI în ŞEDINTA DE JUDECATĂ

I. Conducerea şi poliţia şedinţei de judecată

Şedinţa de judecată reprezintă cadrul în care se realizează dezbaterile publice şi contradictorii.

Ca urmare, a doua etapă a procesului civil, dezbaterea aspectelor cauzei în şedinţă publică urmează etapei premergătoare, scrise care a avut rolul de a încunoştiinţa părţile cu privire la pretenţiile şi apărările lor şi de a informa instanţa asupra aceloraşi aspecte.

În desfăşurarea procesului civil, şedinţa de judecată constituie o fază hotărâtoare, întrucât în această perioadă se clarifică faptele ce au generat litigiul dintre părţi, prin administrarea şi cercetarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, se stabilesc drepturile încălcate sau contestate în legătură cu care instanţa va trebui să emită hotărârea de restabilire a normelor de drept încălcate.

În această fază se dă eficienţă principiilor disponibilităţii, rolului activ al judecătorului, nemijlocirii şi continuităţii, aflării adevărului, dreptului la apărare, publicităţii etc.

Rolul principal în cadrul şedinţei revine preşedintelui completului de judecată sau judecătorului unic – art.22 alin.2 Lg.92/92 (dezvoltă).

Astfel, preşedintele instanţei conduce dezbaterile, întrebările membrilor instanţei sau ale celorlalţi participanţi (adresate părţilor, experţilor, interpreţilor) pot fi puse numai prin mijlocirea preşedintelui.

Citirea şi interpretarea art. 121-124 (dezvoltă noţiunea infracţiune de audienţă –procedură; exemplaritatea atitudinii magistratului – noi nu avem sancţiuni specifice ptr. “ atitudine necorespunzătoare, purtare necuviincioasă” – termeni prea generali).

II. Desfăşurarea şedinţei de judecată:

După înregistrarea cererii de chemare în judecată în registrul general de dosare, aceasta, primind număr de dosar, urmează să fie încopertată. Ulterior acestei activităţi, dosarul merge la biroul de citaţii unde grefierii îndeplinesc procedura de citare pentru primul termen de judecată conform dispoziţiilor date de preşedintele instanţei sau de judecătorul de serviciu prin rezoluţia de primire.După efectuarea acestei proceduri, dosarele sunt depozitate la arhiva curentă până cu câteva zile înainte de primul termen de judecată. Totodată ele sunt înregistrate şi în registrul informativ, în registrul de termene al instanţei şi în opisul alfabetic.

Cu cel puţin 48 ore înaintea primului termen de judecată dosarele la prim termen sunt preluate şi merg la preşedintele instanţei care le repartizează pe complete; dacă dosarul nu este la prim termen, ci la un termen ulterior, el este preluat pe bază de semnătură în condica de transport (registrul de termene) de către grefierul de şedinţă care îndeplineşte următoarele atribuţii:

- întocmeşte lista cauzelor, în trei exemplare, dând întâietate cauzelor urgente şi celor rămase în divergenţă; aceasta trebuie afişată la uşa sălii de şedinţă cu cel

31

puţin o oră înainte de începerea şedinţei (art.125 alin.1,2; art.46 Regulamentul pentru organizarea şi funcţionarea compartimentelor auxiliare ale instanţei de judecată);

- completează condica de şedinţă în care se trec separat pe complete , arătându-se şi numele membrilor completului, toate dosarele din şedinţa respectivă, în ordinea înscrisă în listele de şedinţă (art.33 lit.f Regulament);

- verifică dacă au sosit la instanţă şi s-au ataşat la dosare dovezile de înmânare ori de comunicare a citaţiilor şi a celorlalte acte procedurale, precum şi relaţiile şi actele solicitate de preşedinte sau dispuse de către instanţa de judecată;

- informează pe preşedintele instanţei despre deficienţele constatate pentru a se lua eventualele măsuri, după care predă dosarele preşedintelui instanţei pentru pregătirea şedinţei;

- Cu cel puţin o jumătate de oră înainte de termenul fixat pentru judecată, grefierul intră în sale de şedinţă cu dosarele, asigurând posibilitatea consultării lor de către justiţiabili sau de către reprezentanţii acestora.

Aprodul sau grefierul de şedinţă anunţă publicului intrarea completului de judecată.Potrivit art.128: “ …”(detaliază)

1. Amânarea judecăţii

Potrivit art.126:” părţile pot cere instanţei , la începutul şedinţei, amânarea pricinilor care nu sunt în stare de judecată, dacă aceste cereri nu provoacă dezbateri. Această amânare se poate face şi de către un singur judecător”. Prin Regulament,(art.49alin.1)se precizează că amânarea cauzelor care nu comportă discuţii se face tot în ordinea listei, dacă toate părţile legal citate sunt prezente şi cer amânarea. Aşa cum reiese din text, condiţia este îndeplinită numai dacă motivul amânării nu provoacă discuţii în contradictoriu.. Condiţia este îndeplinită atunci când se invocă lipsa sau viciul procedurii de citare cu una din părţi; necitarea martorului sau experului, lipsa raportului de expertiză, pentru lipsa de apărare invocată de către una din părţi (art.156-dezvoltă; art.118 –dezvoltă), pentru împlinirea lipsurilor referitoare la capacitatea de exerciţiu –art.161; pentru completarea timbrajului când acesta nu a fost anterior pus în vedere părţii.

Amânarea judecăţii poate fi dispusă şi la cererea ambelor părţi. Amânarea în aceste condiţii se poate încuviinţa numai o singură dată în cursul judecăţii (art.155 alin1). Această cerere nu trebuie motivată, în practică folosindu-se cel mai des în vederea încercării unei împăcări.

Părţile pot solicita amânarea cauzelor şi pentru diferite alte motive. Instanţa este însă obligată să verifice dacă o atare amânare este justificată şi dacă ea nu urmăreşte să eludeze dispoziţiile art.155 alin.1.” Poate fi socotită astfel cererea la care cealaltă parte s-ar putea împotrivi”(art.155 alin.3).

De asemenea, potrivit art.157 amânarea cauzelor în pricinile în care procedura este îndeplinită şi sunt în stare de judecată poate fi dispusă, la cererea uneia din părţi şi “ din lipsă de timp”(detaliază – lipsă de timp, cerera unei părţi); aceste pricini vor fi amânate la un termen scurt, pentru când părţile nu se vor mai cita (detaliază – celeritate, termen rezonabil).

În jurisprudenţă se cunoaşte şi practica “lăsării cauzelor mai la urmă”(explică).După ce au fost luate cauzele care se amână fără discuţii, procesele se dezbat în ordinea

de pe listă.

32

Dezbaterea fiecărei cauze începe cu apelul părţilor(referatul cauzei). Apelul se face de către grefier, la ordinul judecătorului, care se va referi pe scurt şi la obiectul pricinii, stadiul judecăţii şi modul în care a fost îndeplinită procedura de citare.

Una dintre cele mai importante obligaţii procesuale în această etapă pentru preşedintele de complet este aceea de a verifica personal îndeplinirea procedurii de citare cu toate părţile.Dacă partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor legale, preşedintele va dispune amânarea judecăţii şi repetarea procedurii de citare faţă de părţile lipsă (de ce – art.107).

La începutul dezbaterilor preşedintele este obligat să verifice şi cerinţele privitoare la plata taxelor judiciare de timbru; în cazul în care se constată neplata lor sau plata lor doar parţială, preşedintele va ordona măsurile corespunzătoare (după caz – amână şi pune în vedere timbrajul, anulează; discuţii asupra suspendării – nu; se poate face o cerere de eşalonare a plăţii sau de scutire – art.74 – instanţa amână sau soluţionează de îndată dacă sunt probe – explică pe larg).

2. Împăcarea părţilor

Un moment important în judecată în faţa instanţelor de fond este acela în care judecătorii încearcă să concilieze părţile. Astfel, potrivit art.131:”…”.Procedura este destinată să evite dificultăţile unei judecăţi şi să pună capăt litigiului pe cale amiabilă. Pentru atingerea acestui scop judecătorii vor da părţilor sfaturi de împăcare, de pe poziţia de imparţialitate caracteristică magistratului.

Majoritatea autorilor consacraţi observă că instituţia împăcării are un caracter liberal, găsindu-şi consacrarea în multe legislaţii . Subliniind faptul că, într-adevăr, scopul înserării în Cod al insituţiei este unul profund liberal, ne permitem să observăm că în aplicarea ei practică împăcarea părţilor îmbracă un caracter mai mult formal, neavând o semnificativă eficienţă. Astfel, încercarea de împăcare deşi este obligatorie pentru judecător, omisiunea procedurii putând conduce, în caz de invocare, chiar la desfiinţarea hotărârii (dacă se dovedeşte o vătămare), acesta nu are la îndemână mijloace şi cunoştinţe specializate pentru a ajuta părţile să rezolve litigiul pe cale amiabilă; poate de aceea, în aplicarea sa, judecătorii se rezumă la câteva observaţii destul de superficiale:” aţi încercat să vă împăcaţi; să găsiţi o soluţie etc…” Pentru părţi, împăcarea este o facultate, aplicaţie concretă a principiului disponibilităţii, în final, dacă este pusă în practică, un veritabil act de dispoziţie, asemănător tranzacţiei judiciare, forma soluţiei fiind chiar aceea a hotărârii de expedient- art.273)..

Diferenţe faţă de tranzacţie:- este facilitată de judecător;- poate interveni numai ca urmare a iniţiativei instanţei, în această etapă

procesuală – prima zi de înfăţişare- condiţiile împăcării nu presupun, ca în cazul tranzacţiei, în mod necesar, concesii

reciproce;- împăcarea poate astfel îmbrăca şi forma unei renunţări din partea reclamantului

sau a unei achiesări a pârătului, diferind însă de acestea prin necesitatea acordului de voinţă, a provocării actului de către instanţă şi a momentului în care poate interveni (explică).

33

3. Prima zi de infăţişare

1.1. Noţiune

Unul dintre cele mai importante momente în desfăşurarea procesului civil este considerat prima zi de infăţişare. Aceasta, potrivit art.134 reprezintă acel termen de judecată la care parţile, legal citate, pot pune concluzii.

Prin urmare, două observaţii se impun:1. Prima zi de infăţişare şi primul termen de judecată sunt noţiuni distincte (ele nu trebuie

confundate; primul termen de judecată este întotdeauna termenul fixat de către judecatorul de serviciu sau preşedintele instanţei, acela în care cauza se află pentru prima oară în sedinţă publică, în faţa completului de judecată; primul termen de judecată poate constitui prima zi de infăţişare numai dacă, la acest termen sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.134 – explica);

2. Pentru ca un termen să fie considerat prima zi de infăţişare, trebuie ca cele două condiţii prevăzute în textul de lege: părţile să fie legal citate şi părţile să poată pune concluzii să fie îndeplinite cumulativ; din chiar denumirea dată noţiunii este de la sine înţeles că prima zi de înfătişare este doar primul termen la care cele două condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

3.2. Interpretarea noţiunii:

6. Prima zi de înfăţişare presupune citarea legală a tuturor părţilor: aceasta are loc, fie atunci când dovezile de îndeplinire a procedurilor de citare cu toate părţile se află la dosar, la chiar termenul prevăzut pentru judecată şi nici una dintre ele nu este viciată prin lipsa ori greşita înserare a unei menţiuni esenţiale (care atrage nulitatea –vezi explicaţiile date în cursul anterior); fie atunci când parţile au termen în cunoştinţă (art.153); ori când unele dintre părţi au termen în cunoştinţă, celelalte fiind citate legal. Este suficient ca una dintre părţi să nu fie citată legal pentru a nu ne afla la prima zi de infăţişare. Legală citare se referă întotdeauna la părţile din proces şi nu la reprezentanţii convenţionali; cu toate acestea atunci când este vorba de o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă la proces trebuie citaţi şi reprezentanţii legali, precum şi autoritatea tutelară ( instituţia autorizării); în această situaţie, condiţia de mai sus se referă şi la ei.

7. Prima zi de infăţişare presupune ca parţile să poată pună concluzii. în interpretarea acestui text, notiunea de concluzii este înţeleasă în sensul său cel mai larg:

Orice susţinere, cerere, apreciere, care obligă instanţa să dispună asupra ei prin admitere sau respingere de natură să conducă la declanşarea, continuarea sau finalizarea judecăţii prin iniţierea unor acte procedurale valabile;(explica pe larg ).

Cu alte cuvinte, pentru a fi îndeplinită această condiţie pricina trebuie să se afle în stare de judecată. Această cerinţă nu este îndeplinită atunci când pricina se amână din lipsă de timp la solicitarea instanţei (art.157), atunci când pricina se amână la cererea părţii pentru lipsa de apărare temeinic motivată(art.156 alin.1), atunci când pricina se amână în temeiul învoielii părţilor(art.155 alin.1), atunci când cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată pârâtului şi acesta, prin urmare, nu-şi poate face apărările; atunci când completul nu este legal constituit; atunci când intervin, deci, impedimente în calea demarării legale a judecăţii (explica:in situatia prevazută la art.118 alin.3 suntem la prima zi de înfăţişare, amânarea

34

judecăţii fiind doar un beneficiu acordat de lege pârâtului neasistat, nu şi celorlalte părţi din proces, asupra carora se produc efectele specifice acestei instituţii; de asemenea, acordarea termenului potrivit art.132 reclamantului, nu conduce la prorogarea primei zile de infăţişare, ci este doar un beneficiu legal).

Cerinţa legală vizează existenţa posibilităţii de a pune concluzii, nu şi efectiva punere de concluzii; aşadar, dacă parţile nu se prezintă pentru a face acte procesuale care să conducă la demararea judecăţii (invocarea de exceptii, propunerea de probe etc.),acest lucru nu atrage prorogarea primei zile de infăţişare, prezenta lor la judecată nefiind obligatorie; este suficient ca ele să fi avut posibilitatea să pună concluzii(spete, exemple)

8. Întrunirea celor două condiţii trebuie îndeplinită cumulativ.

3.3. Importanţa noţiunii:

- constă în aceea că de ea se leagă îndeplinirea valabilă a unor acte procedurale de mare importantă pentru desfăşurarea judecăţii, acte care ulterior nu mai pot fi îndeplinite din pricina intervenirii unor sancţiuni procedurale pentru efectuarea lor tardivă.

Spre exemplu, până la prima zi de înfăţişare, pârâtul neasistat poate formula întâmpinare şi reconventională(instanţa îi mai poate acorda şi un termen ulterior – art.118 alin.3); la acel termen el işi poate formula apărările oral sau poate invoca excepţiile relative existente şi cunoscute sub sancţiunea decăderii(explică);

Până la prima zi de înfăţişare reclamantul poate modifica sau schimba cadrul procesual: obiect, părţi, fără să intervină vreo sancţiune.Cel mult, la acest termen, potrivit art.132 :” instanţa va mai putea da reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea facerii întâmpinării”. Se inţelege ca acordarea termenului reclamantului dincolo de prima zi de infăţişare, atrage şi pentru pârât acordarea unui nou termen pentru pregătirea apariţii şi formularea întâmpinării.

Norma înscrisă în art.132 alin.1 neavând însă un caracter imperativ, pârâtul poate consimţi că intregirea sau modificarea cererii să se faca şi uterior primei zile de înfăţişare; pe de altă parte însă, norma nu are nici pentru judecător un caracter imperativ, de aceea acesta o poate respinge motivat.

Art.132 alin.2 conţine patru cazuri de excepţie, când cererea nu se socoteşte modificată, neconducând la acordarea unui nou termen:”…”. în consecinţă, cererile la care se referă art.132 alin.2 pot fi formulate în tot cursul judecăţii, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fără consimţământul pârâtului. dacă însă acesta din urmă nu este prezent la termenul la care s-au făcut respectivele modificări, instanţa nu poate continua sau incheia judecată fără sa-i comunice o copie de pe încheiere, întrucât toate cele patru situaţii schimba cadrul procesual, constituind împrejurări esenţiale pentru soluţionarea pricinii; necunoaşterea lor de către pârât ar duce la încălcarea principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Sub aspect probatoriu, în principiu, dincolo de prima zi de înfăţişare părţile nu mai pot propune noi dovezi, decât în situaţiile expres menţionate în cod, fiind decăzute din acest drept (art.132 alin.ultim, art.118 alin 3, art.138 etc).

Cererea de chemare în judecată a altor persoane(art.57 alin.2), chemarea în garanţie (art.61 alin.2), atunci când sunt făcute de către pârât, precum şi arătarea titularului dreptului(art.65 alin.1), de asemenea trebuie făcute pânâ la prima zi de înfăţişare - în majoritatea cazurilor consecinţa principală este judecarea lor separată- art.135.

35

Pentru a nu se ajunge la situaţia tergiversării judecăţii sau la discuţii contradictorii cu privire la acest moment ar fi de dorit ca instanţa, la momentul constatării îndeplinirii celor două condiţii să consemenze în încheierea de şedintă termenul care constituie prima zi de înfăţişare.

II. Încheierile de şedintă

1. Noţiune

În toate situaţiile în care judecata nu se termină la un anumit termen, cauza fiind amânată la o dată ulterioară, după închiderea şedinţei, în cel mult 24 ore, grefierul de şedinţă are obligaţia să intocmească încheierea de şedinţă. Menţionăm în acest sens că în timpul şedinţei de judecată grefierul ia notiţe despre desfăşurarea procesului, după dictarea preşedintelui completului de judecată, în caietul de note al grefierului, aceste informaţii fiind apoi transcrise în încheierea de şedinţă.

Încheierea de şedintă reprezintă, aşadar, actul procedural în care se consemnează conţinutul dezbaterilor din cadrul unei şedinţe de judecată (art.147).Ea permite să se urmărească evoluţia procesului fiind practic dovada fidelă a celor petrecute în şedinţă, mijlocul prin intermediul cărora instanţele superioare iau cunoştinţă de ceea ce s-a intamplat în proces, putând face verificările pentru care au fost sesizate. Pentru fiecare termen de judecată trebuie întocmită câte o încheiere , cu excepţia cazului în care în şedinţa în care au avut loc dezbaterile se pronunţă şi hotărârea (când cele petrecute în şedinţă se consemnează chiar în cuprinsul hotărârii) sau atunci când pronunţarea a fost amânată la o dată ulterioară (când incheierea de şedintă se regăseşte în preambulul hotărârii). Lipsa acestei încheieri (de dezbateri), conduce la anularea sau casarea hotărârii.

2. Clasificarea încheierilor

Încheierile de şedinţă sunt considerate din punct de vedere teoretic, cât şi practic, ele însele , hotărâri; acestea au însă un scop mai limitat decat hotărârea finală, la rezolvarea unor probleme proprii fazei procesuale în care se află litigiul. În acest sens, dispozitiile art. 255 prevăd:”…”.

Aşa cum am subliniat, în general incheierile preced hotărârea, ele numindu-se şi încheieri premergătoare. Există însă şi situaţii în care prin încheiere se stinge litigiul (renunţarea la acţiune)sau există, de asemenea, încheieri ulteriare pronunţării hotărârii(art.281 – încheierea de îndreptare a greşelilor materiale).

La rândul lor, încheierile premergătoare sunt de două feluri: preparatorii (cele prin care instanţa de judecată ia unele măsuri în vederea cercetării şi solutionării cauzei, fără a anticipa asupra soluţiei viitoare; ele nu leagă instanţa de judecată, care poate reveni, motivat asupra celor statuate – exemplu: decăderea dintr-o probă admisă, înlocuirea unui martor etc) şi interlocutorii (acelea prin care instanţa, soluţionând fondul anumitor împrejurări de fapt sau de drept ale cauzei, lasă să se întrevadă soluţia finală, legând instanţa care nu mai poate reveni asupra celor statuate prin încheiere; aceste încheieri prejudeca fondul bucurându-se de trăsăturile

36

caracteristice autorităţii de lucru judecat; de exemplu – soluţionarea unei excepţii de fond prin respingerea ei).

Au caracter preparatoriu încheierile de disjungere sau conexare, prin care se dispune amânarea judecăţii, administrarea unei probe, repunerea cauzei pe rol etc.

Au caracter interlocutoriu, spre exemplu: încheierea de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, prescripţiei, încheierea de admitere în principiu în acţiunile de partaj, încheierea de admitere în principiu în cazul intervenţiei voluntare, încheierea în care s-a consemnat rezultatul unei verificări de scripte etc.

În practică, distincţia între cele două tipuri de încheieri este clar subliniată de dispoziţiile art.268:”…”, prin urmare, încheierile preparatorii nu leagă judecătorii, pe când încheierile interlocutorii, obligă judecătorii la respectarea întocmai a celor dispuse în cuprinsul lor. De discutat art.148-149.

3. Conţinutul încheierilor de şedinţă

Încheierea de şedinţă trebuie să cuprindă aceleaşi elemente ca şi hotărârea judecătorească:

Partea introductivă în care se consemnează: compunerea completului, numărul dosarului, obiectul pricinii, numele părţilor, procedura de citare, apelul celorlalţi participanţi, rezumatul susţinerilor părţilor;(dezvoltă cu explicare pe formular)Considerentele – motivările asupra măsurilor luate de instanţă Dispozitivul – măsurile ordonate de către instanaţă; dat fiind specificul lor, în finalul

dispozitivului nu se trece calea de atac şi termenul de exercitare(ele pot fi atacate, în general, numai odată cu atacarea hotărârii în intregul ei; fac excepţie încheierile prin care s-a întrerupt sau suspendat cursul judecăţii- art.282 alin2, art.244¹), ci următorul termen de judecată, ce se va face la acel termen. În finalul încheierilor de şedinţă, grefierii întocmesc întotdeauna citativul (explică,

detaliază).Încheierile de şedinţă întocmite de grefier, se verifică de către preşedintele completului şi se

semnează de către toţi judecătorii care au participat la şedinţă şi de către grefier. Lipsa semnăturilor atrage nulitatea încheierii de şedinţă. De asemenea, nulitatea operează şi în cazul în care s-a omis întocmirea unei încheieri, cu privire la toate actele procesuale de la termenul respectiv.

Încheierile de şedinţă, ca şi hotărârile, pot fi rectificate, în condiţiile art.281, din oficiu sau la cererea uneia din părţi (dezvoltă).

TEME DE VERIFICARE

SPEŢE

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

1. V.M.CIOBANU – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol.I – Teoria generală, Editura Naţional, Bucureşti, 1999, p.;

37

2. I.LEŞ – Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, 2005, p.;3. FL. MĂGUREANU - Drept procesual civil, Editura All Beck, ediţia a VII-a, p.;4. I. DELEANU – Tratat de procedură civilă, vol.I, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.;5. G.BOROI, D.RĂDESCU – Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,

ediţia aII-a, Bucureşti, 1996,p.;6. D.RADU, GHE.DURAC – Drept procesual civil, Editura Junimea, Iaşi, 2001, p.;7. G.BOROI, O.SPINEANU-MATEI – Codul de procedură civil, Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, p. ;8. V.M.CIOBANU, G.BOROI – Drept procesual civil.Curs selectiv. Teste grilă, Editura

All Beck, Bucureşti, 2003, p..

38

Procedura Civila Curs 11_13

Documents

Transcript of Procedura Civila Curs 11_13