Ministerul Educaţiei al Republicii Moldova

Universitatea Liberă Internaţională din Moldova

Teză de an

La ,,Teoria Generală a Dreptului ”

Tema: Principalele şcoli şi curente în gândirea juridică

Autor: Conferenţial universitar

Studentul anului I BAC Doctor în Drept

Ursu Sergiu ____________ Dumitru Baltag

semnătura

Chişinău

2004

Principalele şcoli şi curente în gândirea juridică

Plan:

Consideraţii generale

1.Şcoala dreptului natural

2.Şcoala istorică a dreptului

3.Şcoala raţionalistă a dreptului

4.Şcoala sociologică sau pozitivă a dreptului

5.Alte teorii, concepte şi curente de doctrină juridică

Încheiere

Bibliografie

2

Consideraţii generale

Din îndepărtata antichitate şi până în zilele noastre toate marile sisteme filozofice , de la

Platon şi Aristotel, Cant şi Hegel, se apleacă cu interes asupra fenomenului juridic, tocmai pentru

importanţa acestuia în viaţa societăţii şi vocaţia lui (a dreptului) pentru domeniul filozofiei.

În orice timp şi la orice popor există un sistem pozitiv de drept, adică un complex de norme

sau instrucţiuni care conturează şi reglementează viaţa poporului, cu caracter obligator. Există astfel

o serie multiplă de sisteme deosebite, după popoare şi diferite timpuri. Peste aceste graniţe naţionale

există elemente esenţiale comune tuturor sistemelor juridice şi dincolo de particularităţi se

conturează un concept universal al dreptului.[1, p.2]

Dreptul pozitiv nu este produsul unor cauze speciale şi excepţionale, ci este un fenomen

comun tuturor popoarelor în toate timpurile, cu alte cuvinte, după cum menţionează Gh. Lupu,

dreptul este un produs necesar al raţiunii umane, ceea ce înseamnă că dincolo de cauzele particulare

şi imediate care determină fiecare normă în parte sînt altele generale şi comune.[2, p.317]

Nu există existenţă omenească fără un anumit sistem de drept, iar marele număr de asemănări

şi analogii ce unesc sistemele juridice ale tuturor popoarelor confirmă identitatea fundamentală a

naturii umane în care dreptul îşi are rădăcinile sale.

Alături de marile sisteme filozofice concepţiile, ideile, opiniile despre drept sau constituit în

şcoli, în curente de gândire juridică succesive sau paralele în timp, precum Şcoala dreptului natural,

Şcoala istorică a dreptului, Şcoala raţionalistă a dreptului, Şcoala utilitară, Şcoala realistă a dreptului,

Şcoala sociologică a dreptului, Teoria psihologică a dreptului, Exisenţialismul juridic, Pragmatismul.

Obiectul acestei teze priveşte tocmai esenţa acestor şcoli şi curente în linii generale, pentru a

găsi calea evoluţiei gândirii juridice atât în timp cît şi în spaţiu, dincolo de graniţile sistemelor

juridice naţionale şi de cercetarea tehnicistă a regulii de drept, luată pur şi simplu.

De ce am ales această temă ? La această întrebare aş răspunde în felul următor: nu poţi studia

dreptul fără ai cunoaşte rădăcinile apariţiei, adică primele teorii, concepte despre drept. A doua

cauză ar fi dorinţa mea de a studia această temă.

3

1. Şcoala dreptului natural

Între teoriile care au avut un larg răsunet şi o mare longevitate, practic, care a persistat din

antichitate şi într-un anumit fel este evocată şi în perioada contemporană, este teoria(şcoala)

dreptului natural.

Germenii acestei teorii au apărut încă din antichitate, şi ea s-a format apoi ca o teorie mai

conturată şi cu o pondere şi influenţă puternică în gândirea filosofică şi politico-juridică, în Evul

mediu, în perioada Renaşterii şi a pregătirii revoluţiilor burgheze, în SUA, Franţa. Potrivit acestei

teorii, dreptul s-a manifestat în societate sub două aspecte şi anume: existenţa unui drept pozitiv,

creaţie a oamenilor, care se concretizează în lege şi alte acte normative şi un drept natural, care nu

este o creaţie voluntară a oamenilor şi are un caracter etern, imuabil şi se impune dreptului pozitiv.

Teoria dreptului natural s-a dezvoltat tocmai în jurul dezbaterilor problematicii explicării naturii

acestui drept, denumit natural.

Întemeietorul şcolii dreptului natural este considerat filozoful grec Socrate (469-399

î.e.n.).Ideile sale despre adevăr, echitate, justiţie vor fi preluate mai târziu de discipolii săi, precum şi

de alţi cugetători de seamă. În concepţia socratică, unitatea conceptuală şi raţională a omului

presupune cunoaşterea adevărului. Singura sursă a cunoştinţelor necesarmente egale pentru toţi o

constituie raţiunea umană. Echitatea, după Socrate, nu este altceva decât expresia cunoaşterii umane,

iar justiţia este concepută drept criteriu de manifestare a legalităţii, ambele fiind, de fapt, identice.

Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural este, Platon (427-347 î.e.n.), discipolul lui

Socrate. Lucrările sale de prestigiu care tratează problema dreptului sunt ,,Republica” şi ,,Legile”.

Preocupat, în mod deosebit, de problema făuririi unui stat ideal, Platon susţine că adevăratul stat

trebuie să asigure un trai comun tuturor cetăţenilor şi să-i fie proprii toate virtuţile: înţelepciunea,

curajul, cumpătarea şi dreptatea. Dreptatea nu este altceva decât asigurarea stăpînirii libere a tot ce

este al său şi împlinirea chemării proprii. Dreptul întruchipează în sine înţelepciunea umană, de

aceea ea este un scop către care fiecare legiuitor bun trebuie să-ţi îndrepte legile sale.[3, p.106]

Cel care a conturat teoria dreptului natural a fost Aristotel (348-322 î.e.n.), idei ale cărui le

găsim în lucrările ,, Politica” şi ,, Etica”. Spre deosebire de Platon, care deducea dreptul din ideea

binelui spre care oamenii tind a se apropia zi de zi, Aristotel caută dreptul în observarea raţională a

naturii. Omul, în viziunea lui, este o parte integrantă a naturii în dubla accepţiune: ca parte a materiei

şi ca fiinţă raţională, ceea ce l-a făcut să afirme că omul este cea mai nobilă dintre toate fiinţele, dar,

totodată, şi cea mai lipsită de lege şi dreptate.

4

Abordând problema politicii, Aristotel afirmă că statul întruchipează scopul binelui,

constituind în acest fel o asociaţie de fiinţe egale. De la justiţia politică, Aristotel îşi îndreaptă atenţia

asupra problemei dreptului fără de care politica nu-şi poate atinge scopurile. Astfel, el identifică

justiţia politică cu dreptul politic, pe care, la rândul său , îl divizează în drept natural şi drept pozitiv.

Dreptul natural este caracterizat ca fiind imuabil şi specific tuturor, indiferent de faptul dacă va fi

recunoscut sau nu. Dreptul pozitiv, spre deosebire de dreptul natural, variază de la o comunitate

politică la alta, aşa cum există mai multe popoare şi orânduiri de stat. Acestea din urmă trebuie să

corespundă dreptului natural, iar când se elaborează o lege, principiile şi cerinţele justiţiei politice

trebuie să fie respectate.

Un alt exponent al teoriei dreptului natural este Marcus Tullius Cicero (106 – 43 î.e.n.), ale

cărui opţiuni cu referire la drept au fost influenţate de Platon, de Aristotel şi de către stoici. În

concepţia lui Cicero, dreptul nu este un produs al voinţei, ci este dat de natură. El cuprinde trei

percepte fundamentale: să trăieşti onest, să nu prejudiciezi pe altcineva, să dai fiecăruia ce este al lui.

Justiţia, ca temelie a dreptului, îşi găseşte esenţa în ideea: ,,a da fiecăruia ce este al lui şi al trata pe

fiecare în mod egal”. Ideea dreptăţii, fiind legată de finalitatea dreptului, este definită de către

Cicero, ca arta de a îndeplini binele şi egalitatea.

În perioada evului mediu teoria dreptului natural a fost dezvoltată de către Toma de Aquino

(1225-1274), unul dintre cei mai de vază reprezentanţi ai Scolasticii. Abordează probleme referitoare

le drept, lege şi stat în lucrarea ,, Summa Theologica”. În doctrina sa, autorul recunoaşte existenţa

unei prime cauze eficiente, şi anume cea de Dumnezeu, a cărei existenţă poate fi probată prin

raţiune. El susţine că atât raţiunea, voinţa umană, cît şi lucrurile trebuie să fie raportate acestei prime

cauze.

Întemeindu-şi învăţătura sa cu privire la fenomenul juridic, în baza doctrinei sale filozofice,

Toma de Aquino constată că dreptul este justiţia în cadrul comunităţii umane, conform ordinii

stabilite de Dumnezeu. Justiţia, ca o categorie etică, nu se manifestă prin relaţiile omului faţă de sine

însuşi, ci prin relaţiile cu alte persoane şi are la bază ideea ,,de a i se da fiecăruia ceea ce i se

cuvine„.

În epoca Renaşterii, în condiţiile luptei dintre monarhia absolută şi supremaţia Bisericii, noile

forţe ale societăţii apelează la dreptul natural. Reprezentantul de vază al acestui drept a fost Hugo

Grotius (2583-1645), filozof olandez, care a abordat problema dreptului şi statului în

lucrarea ,,Dreptul păcii şi al războaielor „ . Revalorificând ideile dreptului natural, Hugo Grotius este

de părerea că el nu-şi are temeiurile în voinţa divină, ci în natura umană şi în imobilele principii

raţionale.[4, p.95]

5

După Grotius, dreptul natural, poate fi recunoscut prin două metode: a priori şi a posteriori.

Prin metoda a priori omul poate descoperi conformitatea sau neconformitatea necesară a unui anumit

lucru faţă de natura raţională şi socială. Prin cea de a doua metodă a posteriori poate fi observat un

fenomen oarecare considerat ca just de toate popoarele. Referindune la dreptul pozitiv Grotius

susţine că el este expresia voinţei umane sau a celei divine şi se divizează în drept scrie şi drept

nescris.

Un alt reprezentant al şcolii dreptului natural, perioada modernă, este Jean-Jacqeus Rousseau

(1712-1778), autorul lucrărilor ,,Contractul social” şi ,,Discursul asupra originii şi fundamentelor

inegalităţii dintre oameni”.

Preocupat de problema apariţiei dreptului şi statului, Rousseau afirmă că fiinţa umană a fost

nevoită să facă un pas în evoluţia sa din starea primitivă, care nu se mai putea menţine.

Reciprocitatea, apărută între persoane, dă naştere unei justiţii universale. Experienţa raţiunii umane,

în baza căreia oamenii s-au asociat este voinţa generală, care, în esenţă, porneşte de la toţi pentru a

se aplica tuturor, fiind deci pentru toţi adevărata libertate. Voinţa generală îşi găseşte expresia în

drept.

6

2. Şcoala istorică a dreptului

Şcoala dreptului natural, sub forma ei clasică, a ridicat în contra ei o serie de curente. Printre

acestea, unele, cum a fost acela al şcolii istorice, au reuşit să aducă un aport nou şi au pus în relief

nuanţe nu îndeajuns văzute până atunci.

Această şcoală a apărut în contextul în care, în urma Revoluţiei Franceze, se urmărea

codificarea dreptului în Germania, care era împărţită în mai multe stătuleţe, iar pe plan ştiinţific se

afirmau teoriile evoluţioniste.

Şcoala istorică de drept se leagă de numele lui Friedrich Karl von Savigny (1779-1861),

profesor la Heidelberg, jurist german însărcinat cu revizuirea legislaţiei din Prusia.

Alături de Savigny, Şcoala istorică a avut ca reprezentanţi în Germania şi pe Gustav Hugo –

care a amintit unele puncte principale ala concepţiei sale într-o lucrare din 1790, dar numai

întâmplător, G.F.Puchta (1798-1840), pe Otto von Gierke(1844-1921) şi deasemeni Hegel (1770-

1831) care a avut şi el o mare contribuţie la dezvoltarea acestei şcoli, în Anglia, pe juriştii Sir

Henry Maine (1822-1888) şi Fr.W.Maitland (1850-1906).

Doctrina care a fost influenţa Şcolii istorice este aceea a lui Ihering. El are meritul de a fi

pus în lumină două idei inerente dezvoltării dreptului pe care Şcoala istorică nu le-a recunoscut.

Ihering nu aparţine complet vreunei şcoli. Personalitatea sa nu se lasă uşor definită, nici închisă într-

un cadru îngust. Nu-i mai puţin adevărat că el aparţine prin educaţia sa Şcolii istorice şi că prima sa

mare lucrare, ,,Spiritul dreptului roman „ poate fi considerat ca opera cea mai remarcabilă pe care a

produso Şcoala istorică.

În Germania, unde a apărut Şcoala istorică, germenele ei a fost fecundat de teoriile lui

Hegel, potrivit cărora o anume idee de moralitate, idee logică, se realizează în evoluţia omenirii

treptat, creând statul.

Concepţia hegeliană a marcat întreaga gândire din timpul său, ca şi gândirea ulterioară,

punând în relief necesitatea de a studia în mod evolutiv fenomenele sociale, de a le pune în legătură

cu trecutul, de a găsi <<deu Geist>>, duhul acestei evoluţii, pe care Hegel îl caută mereu.

Nu poate fi trecut cu vederea nici Friedrich Ghelling (1775-1854), autorul unei scurte lucrări

,,Noua deducţie a dreptului natural ” care este mai mult un reflex al doctrinei lui Fichte. Natura ca

subiect este o infinită productivitate, pe care Ghelling o numeşte şi sufletul luminii. După cum

există un suflet al lumii tot aşa există un suflet al poporului, la început inconştient sau subconştient .

Dezvoltând ideea evoluţiei istorice a dreptului, Savigny afirmă că dreptul ca produs al

spiritului poporului există în conştiinţa acestuia nu atât în concepte abstracte, cît în perceperea vie a

7

instituţiilor juridice. La etapa iniţială, dreptul există sub forma dreptului natural, manifestându-se

prin acţiunile simbolice ale indivizilor, dar, o dată cu dezvoltarea poporului, culturii, dreptul devine

o ştiinţă aparte, care cuprinde realizările ştiinţifice ale juriştilor.

Edmund Burke , în principala sa lucrare , ironizează pretenţia revoluţionară de a deriva

constituţia unui stat din principii ideale şi abstracte şi susţine că o constituţie nu poate fi decât

produsul unei lente dezvoltări şi a unei lungi gestaţii istorice. Astfel, marele orator, s-a erijat într-un

înverşunat adversar al Revoluţiei franceze, pentru că ea rupe firul evoluţiei şi este o iluzie şi o mare

primejdie să se rupă continuitatea vieţii istorice. Cu concepţii noi, abstracte, produse ale unor minţi

oricât de luminate, nu se creează în sensul bun istoria. Legile sunt, în concluzie, produsul garantat al

unei evoluţii.

M. Djuvara subliniază o serie de merite pe care le are Şcoala istorică în procesul de evoluţie

a dreptului, cum ar fi afirmarea corelaţiei între drept şi dezvoltarea istorică în legătură cu geniul

poporului respectiv. Combătând concepţia şcolii raţionaliste, Şcoala istorică a demonstrat că nu

poate să existe drept decât pentru un popor dat şi o epocă dată şi că el, ca şi oamenii, variază cu

locul şi timpul. Întreaga atenţie a statului, şi deci a dreptului, trebuie să se îndrepte asupra

mentalităţii şi stărilor de fapt, trecute şi prezente ale poporului respectiv. Ea respinge orice principiu

predeterminat. Dreptul nu poate fi decât un produs al nevoilor de fapt naţionale. Un alt merit al

acestei şcoli este acela de a fi atras atenţia juriştilor asupra relativităţii dreptului şi asupra evoluţiei

istorice a instituţiilor lui. [5, p.336-337]

În concret, teoria acestei şcoli afirmă că există o corelaţie intimă, esenţială, între orice

manifestare juridică şi geniul naţional al poporului respectiv. Cuvintele sunt aproape întocmai

acelea ale lui Hegel :,,geniul naţional al poporului respectiv ”. Pentru această şcoală, dreptul nu se

naşte ca un produs reflectat al legislatorului ; dreptul este un produs organic al societăţii şi legea,

când formulează reguli conştiente, nu face decât să prindă ceea ce a crescut de la sine în viaţa

socială şi istorică, spre a-l pune în formule.

În acelaşi fel pentru Şcoala istorică se naşte limbajul. Limbajul nu se naşte printr-un efort

de reflexie, printr-un efort raţional, ci se naşte în mod spontan, ca o dezvoltare în legătură cu însuşi

spiritul naturii, reprezentând o creştere organică de sie stătătoare, ca şi morala, arta, etc. Tot astfel şi

dreptul se naşte şi se desfăşoară în conformitate cu spiritul naţional al poporului respectiv, nu prin

efortul de gândire al legislatorilor, ci printr-o creştere spontană.

Mulţi contestatari ai Şcolii istorice îi reproşează acesteia faptul că a eliminat orice ideal,

orice principii absolute de drept şi de a fi redus pe acestea la o simplă rezultantă. În fond, se ştie că

orice sistem de drept urmăreşte un ideal de justiţie, un scop şi tocmai acest lucru refuză să-l

8

definească Şcoală istorică. Din această cauză teoria a căzut în discredit, nereuşind în partea-i

pozitivă să înlocuiască idealul pe care îl subliniază dreptul natural.

Şcolii istorice i s-a mai reproşat de a se fi întors înspre trecut, refuzând să privească spre

viitor, către ideal, ceea ce constituie – după spusele chiar ale lui Ihering, adept al şcolii - ,, una

dintre cele mai temute erezii care se pot concepe, căci într-un domeniu unde omul trebuie să

lucreze, să lucreze în deplină conştiinţă a scopului, ea îl amăgeşte făcându-l să creadă că

lucrurile merg de la sine, şi n-are nimic mai bun de făcut decât să-şi încrucişeze braţele”.

Teoria Şcolii istorice, susţinând că obiceiul (formă primitivă, rudimentară, brută a dreptului)

este principalul izvor de drept, cade în greşeală de a fi dogmatizat faza inferioară de dezvoltare; de

aceea, se poate spune că această teorie este cu atât mai contrazisă de fapte, cu cât sunt mai înaintate

stadiile de civilizaţie.

Prin această teorie în care mulţi nu văd decât expresia mentalităţii panteiste şi fataliste

germane, care în toate manifestările ei vede voinţa supusă unor legi fatale pe care nimeni nu le

poate schimba, dreptul nu mai depinde de raţiune, ci evoluează în mod necesar pe baza conştiinţei

fiecărui popor.

9

3. Şcoala raţionalistă a dreptului

Exponentul şcolii raţionaliste este filosoful Immanuel Kant (1724-1804). Principalele sale

opere sunt ,,Critica raţiunii pure ”, ,, Critica raţiunii practice ”, ,,Fundamentul metafizicii

moravurilor ” şi ,, Principiile metafizice ale doctrinei dreptului ”.

În doctrina sa juridică el n-a făcut decât să corecteze şi să lămurească ideile mai vechi ale

şcolii dreptului natural, afirmând valoarea pur raţională regulată a principiilor dreptului natural.

În ,, Critica raţiunii pure ” Kant afirmă că orice cunoaştere a omului se datorează

experienţei, ceea ce înseamnă că orice obiect care exercită o influenţă asupra simţurilor noastre ne

produce anumite reprezentări şi, în acelaşi timp, el ne pune în mişcare intelectul. Astfel, este

recunoscută existenţa a două tulpini de cunoaştere a omului, ramificaţii ce provin dintr-o rădăcină

comună, dar necunoscută nouă, anume sensibilitatea şi intelectul: prin cea dintâi obiectele ne sunt

date, iar prin cea de a doua ele sunt gândite. Deasupra experienţei concrete, deasupra cunoştinţei

sensibile stă raţiunea pură, care reflectă universalitatea. Raţiunea practică, spre deosebire de

raţiunea pură, se sprijină pe principiile determinate ale voinţei care are facultatea de a produce

obiecte corespunzătoare reprezentărilor sau, cel puţin, de ase determina pe sine la producerea

acestora. Aceste principii determinate ale voinţei nu pot fi considerate legi, cărora trebuie să ne

conformăm, deoarece, în domeniul practic, voinţa are a face cu facultatea de a râvni, după a cărei

natură particulară regula se poate îndruma în chip diferit. Voinţa, conform ideilor lui Kant, este

sediul dorinţei neconştiente, care îndreaptă spre un obiect este autoîntemeiată pe bunul plac şi nu pe

conştiinţa actului. Totodată, voinţa este şi sediul pentru liberul arbitru care, din contra, fiind dorinţă

autodeterminată, acţionează după bunul plac şi are conştiinţa actului în producerea obiectului. Liber

arbitrul devine în sine pur numai dacă raţiunea a ajuns prin exerciţiu să purifice voinţa de orice

impuls sensibil, astfel, încât maxima acţiunii sale să aibă o valoare universală, fără o dependenţă

implicată de sensibilitate.

Conform ideilor cantiene, acţiunile omului sunt subordonate unor imperative şi, anume,

imperativul ipotetic(condiţionat, este specific voinţei ce râvneşte) şi imperativul categoric

(necondiţionat sub formă de lege a conştiinţei ce determină suficient voinţa ca independentă de

condiţiile întâmplătoare).

Conceptul de drept, deşi este un concept pur, se întemeiază în practică şi are la bază

imperativul categoric sau legea morală formulată astfel: ,, Lucrează în aşa fel, încât maxima acţiunii

tale să poată servi drept principiu al unei legislaţii universale ”. Sistemul de principii raţionale se

10

contopeşte cu legea morală, a cărei fundament este libertatea, porunceşte, în mod absolut, pentru

toţi aceleaşi fapte şi înlătură orice impuls particular voinţei.

Dreptul, spre deosebire de morală, se reduce doar la reglementarea acţiunilor exterioare,

făcând abstracţie de motivele ce determină actul sau abţinerea. Potrivit concepţiei exponentului,

dreptul este redus la ideea conform căreia este interzis de a aduce vreo daună altei persoane prin

propria acţiune exterioară, nu însă după interioritatea sufletului.

Immanuel Kant defineşte dreptul ca pe o totalitate de condiţii, potrivit cărora liberul arbitru

al unui om se poate uni cu liberul arbitru al altui om, conform unei legi universale a libertăţii. Statul

este o reuniune a unei multitudini de oameni sub legi juridice, constituit conform ideii unui contract

social, care este baza juridică ideală a sa. El ia fiinţă ca urmare a coexistenţei libertăţilor individuale

cu libertatea tuturor, contribuind, astfel, la îngrădirea libertăţii individuale pentru asigurarea vieţii în

comun.

11

4. Şcoala sociologică sau pozitivistă a dreptului

La prima vedere, Şcoala sociologică nu are un caracter bine definit. Ea rămâne tributară faţă

de şcolile precedente de la care împrumută unele idei. Ca şi Şcoala istorică, ea înfăţişează dreptul în

evoluţia sa, în schimbările succesive şi le leagă de schimbările care le suferă însăşi societatea. Ca şi

Şcoala utilitară, ea vede în instituţii mijloacele de a da satisfacţie interesului social. Ea se substituie

parţial fiecăreia dintre ele în Germania şi Anglia operând un fel de fuziune a lor. Adesea,

reprezentanţii săi aparţin concomitent uneia din cele două şcoli. Spencer este în acelaşi timp

utilitarist şi sociolog. Şcoala sociologică a avut în Franţa o foarte mare importanţă. Ea este fondată

de filosoful francez Auguste Comte. Ea nu reprezintă o unitate completă de doctrine. Între opiniile

care par a se apropia subzistă adesea diferenţe sensibile. Adesea tendinţele sunt chiar contrare. De

exemplu, Herbert Spencer se apără chiar de a fi suferit influenţa lui Auguste Comte şi tendinţele

sale deosebit de individualiste contrastează cu cele ale majorităţii sociologilor. Pe de altă parte,

Şcoala lui Durkheim şi a grupului devotat colaboratorilor săi întruneşte numeroşi filosofi francezi

care au suferit mai mult său mai puţin influenţa metodelor sociologice şi reprezintă multiple nuanţe

intermediare între pozitivism şi raţionalism. Ceea ce este caracteristic, mai ales, pentru Şcoala

sociologică este efortul său ferm pentru a da moralei un fundament ştiinţific. Ea îşi propune ca scop,

potrivit expresiei lui Durkheim ,, de a integra ştiinţa socială în sistemul general al ştiinţelor naturale

”. Nu este o noutate în mişcarea filozofică. Şi Bentham visa să fie un Newton al moralei. Şcoala

sociologică recurge la metoda care constă în a studia faptele sociale în ele însele, a le constata şi a le

căuta să le explice, folosind toate procedeele de observare, cercetări istorice, anchete, statistici,

pentru a încerca să cunoască toate condiţiile vieţii în comun. Ipoteza evoluţiei a fost astfel aplicată

ştiinţelor sociale, aşa cum s-a întâmplat cu ştiinţele naturii. Ea a reînnoit lingvistica, filologia

comparată, istoria religiilor.

Dreptul este ansamblul mijloacelor cu ajutorul cărora fiecare grup se apără împotriva

tulburărilor stârnite de anumiţi membri ai săi sau ostilitatea altor grupe, reducând concurenţa vitală

la minimul indispensabil. Demonstrând cum societatea intervine pentru a se apăra, pentru a asigura

conservarea sa, sau dezvoltarea sa, sociologia, chiar prin aceasta, tinde să facă a prevala interesul

social. Auguste Comte consideră că, la propriu vorbind, individul nu are drepturi. El nu are decât

îndatoriri. ,,Fiecare are îndatoriri şi faţă de toţi, dar nimeni n-are nici un drept propriu-zis. Nimeni

nu posedă alt drept decât acela de a-şi face întotdeauna datoria sa ”.

Un alt reprezentant al Şcolii sociologice sau pozitiviste este Leon Duguit (1859-1929).

Exponent al teoriei solidarităţii sociale, el susţine că dreptul n-a luat naştere ca un imperativ al vieţii

12

comunitare, ci doar ca un instrument şi un indicativ al înţelegerii conştiente între indivizi. Funcţia sa

constă în a asigura stabilitatea ordinii şi păcii sociale. În viziunea savantului, această funcţie rezultă

din faptul că dreptul decurge în viaţa socială şi impune indivizilor norme ce trebuie respectate în

interesul întregii societăţi.

Societatea, colectivitatea nu este în drept să suprime dreptul individului, iar acesta, la rândul

său, nu este în drept a se confrunta cu colectivitatea şi alţi cetăţeni. Toţi oamenii trebuie să se

supună prevederilor normelor juridice, ca expresie a solidarităţii sociale. Atât statul, cît şi indivizii,

trebuie să se conformeze normelor juridice. Constrângerea de stat se aplică numai în baza şi limitele

prevăzute de normele juridice. Dreptul, consideră Duguit, nu trebuie să sancţioneze obligaţii,

garanţii sau să aibă caracter punitiv. Toate aceste caractere au fost dobândite o dată cu intervenţia

statului în viaţa societăţii şi, mai ales, din momentul în care guvernanţii au început a-şi impune

propria voinţă guvernaţilor.

Dreptul, după Duguit este împărţit în două categorii: dreptul social, care rezultă din viaţa

socială a oamenilor şi după care se conduc, în mod conştient, cei mai mulţi oameni, şi dreptul

pozitiv, elaborat de stat, care dă consacrare juridică dreptului social, cuprins în formele juridice şi

învestit cu forţa de constrângere a statului. [7, p.39]

Atunci când între dreptul social şi cel edictat de stat apar discrepanţe, este pusă în pericol întreaga

valoare fundamentală a solidarităţii sociale.

13

5. Alte teorii, concepte şi curente de doctrină juridică

Utilitarismul

Fondatorul utilitarismului englez poate fi socotit Ieremia Bentham (1748-1832). El este

autorul unor numeroase lucrări printre care amintim: ,, Introducere la principiile de morală şi

legislaţie ”, ,, Tratat de legislaţie civilă şi penală ”, ,,Cartea sofismelor ”, şi în sfârşit ,,

Deontologia”, publicaţie postumă. În concepţia lui Bentham, utilitarismul apare într-o formă

aproape brută sau primitivă. Utilul corespunde plăcerii. Unicul scop al vieţii este plăcerea înţeleasă

în sens materialist, ca satisfacţie sensibilă şi avantaj personal. Bine este ceea ce procură plăcere, iar

morala nu este altceva decât calculul plăcerilor, de unde izvorăşte aşa-numita ,,aritmetică morală ”.

Viciul trebuie înlăturat numai în măsura în care ne duce la nefericire, cu alte cuvinte, reprezintă o

greşeală de calcul în căutarea fericirii. Virtutea, după Bentham, nu este decât un egoism bine

înţeles, care cere unele renunţări, totdeauna în chip utilitar, cum ar fi sacrificiul plăcerii mai mici

pentru una mai mare, renunţarea la o plăcere prezentă în vederea unei plăceri viitoare. Mai târziu

Bentham, ca şi ceilalţi utilitarişti, a trecut la corijarea propriului său sistem, recurgând la un

coeficient de simpatie care constă în participarea la sentimentele semenului nostru. Nimeni nu poate

fi fericit în mijlocul unei mulţimi de nefericiţi. Aceasta, pe de o parte; pe de altă parte, prin

egoismul propriu se determină aceeaşi atitudine din partea celorlalţi. Este deci un efect de

bumerang. Duritatea originară cu un concept superior şi mai întins. Scopul suprem nu mai este

plăcerea individului, ci ,, cea mai mare fericire a celui mai mare număr ”. La această regulă

fundamentală Bentham adaugă că, ,, în repartizarea plăcerilor nici un om nu trebuie să fie exclus, şi

fiecare trebuie să conteze drept un om ”. Scopul legii este deci să obţină ,, cel mai mare folos pentru

cel mai mare număr ”.

Principiu care, pentru el, domină pe toate celelalte, care inspiră şi suscită orice acţiune, care

le determină valoarea este principiul utilităţii. Prin acest principiu se înţelege principiul care

aprobă sau dezaprobă o acţiune oarecare potrivit tendinţei pe care aceasta pare a o avea de a spori

sau diminua fericirea părţii interesate. Existenţa acestui principiu nu este nevoie să fie probată:

acesta este un principiu evident. Toţi creatorii umani îl cunosc şi îl aplică. Dreptul, justiţia,

frumuseţea nu sunt decât cuvinte prin care se traduce ideea de utilitate. Pentru a aprecia acţiunile

potrivit gradului lor de utilitate, trebuie să admitem că plăcerile şi greutăţile sunt susceptibile de o

măsură comună, pot fi evaluate, comparate. Pentru a clasa plăcerile şi durerile s-a elaborat o metodă

destinată să le aprecieze ţinând cont de patru elemente: intensitatea, durata, certitudinea sau

incertitudinea, proximitatea sau îndepărtarea. Se obţin astfel o serie de valori, care se adaugă, se

sustrag, se multiplică. Se adaugă plăceri de valori diverse. Sau se multiplică valoarea unei plăceri

14

prin numărul indivizilor care o încearcă. Filozofia lui Bentham rămâne dominată în mod constant de

principiul utilităţii. Fără îndoială, Bentham a avut sentimentul justiţiei .Utilitarismul său nu l-a pus

la adăpost de aceste mişcări de conştiinţă provocate de spectacolul unei injustiţii. Tocmai de aceea

el a fost dezgustat de cariera baroului, într-o epocă când oamenii legii trăiau din abuz.

Bentham este un adevărat constructor al unei metode şi al unei teorii generale a dreptului.

Utilitarismul lui Bentham este o altă modalitate dea rupe cu sistemul idealismului. Nu există o altă

justificare a dreptului decât utilitatea sa.

Cei mai de seamă succesori ai lui Bentham au fost Stuart Mill (1806-1873) şi Herbert

Spencer (1820-1903), la care se regăseşte acelaşi amestec de idealism în caracterul şi doctrina lor.

Stuart Mill crede că ,, utilitatea în sensul cel mai elevat al cuvântului este fondată pe toate

interesele permanente ale omului ca o fiinţă progresivă ”.Între interese el stabileşte o ierarhie: astfel

demnitatea reprezintă pentru el valoarea supremă a plăcerii.

Utilitarismul astfel interpretat implică o înaltă şi frumoasă concepţie a dreptului, aceasta se

întâmplă din cauză că el conţine o anumită doză de idealism. Aceasta a permis moralei utilitare să

formeze şi să susţină caracterul unei ţari mari. Şi totuşi, utilitarismul rămâne ataşat, se poate spune

adânc înfipt în principiul său original. Chiar când el se apropie de liberalism, prin rezultat, el

continuă să difere profund prin spirit. Într-o perioadă tulbură, într-o criză naţională sau socială,

utilitarismul furnizează partizanilor suveranităţii o armă unică, tulburătoare: Salus populi suprema

lex esto . Doctrinei utilitare i s-ar putea aplica aceeaşi observaţie ca şi doctrinei lui Rousseau în ce

priveşte voinţa generală.

Şcoala realistă a dreptului

Şcoala realistă a dreptului a apărut în secolul al XIX-lea, fiind reprezentată de

învăţatul german Rudolf von Ihering (1818-1892).

Ideile acestei şcoli au fost expuse în lucrările ,, Spiritul dreptului roman ”, ,,Lupta pentru

drept ” şi ,,Scopul în drept ”.

În concepţia lui Ihering, dreptul rezultă din propriile sale forţe şi reprezintă o realitate vie. El

ea naştere şi se dezvoltă sub acţiunea factorilor exteriori, ca rezultat al unei lupte permanente.

Aceeaşi factori reprezintă interesele oamenilor proiectate în scopuri, realizate nemijlocit prin

intermediul dreptului. Dreptul urmăreşte întotdeauna scopul menţinerii păcii în cadrul societăţii, de

asemenea şi în afara ei, iar mijlocul realizării acestui obiectiv este lupta, care va dura atâta timp cît

va dura însăşi lumea, deoarece atât dreptul, cît şi lumea sunt rezultatul luptei.[8, p.15]

15

Ihering afirmă că nu există un drept absolut echitabil. Valoarea dreptului constă în realizarea

scopurilor puse. Luând naştere în lupta de interese, dreptul apare în calitate de forţă, care

subordonează voinţa unor indivizi intereselor altor indivizi, în condiţiile obligatorii de respectare a

principiilor de convieţuire socială.

Dreptul, după reprezentantul şcolii realiste, se divizează în drept subiectiv şi drept obiectiv.

Realizarea acestor drepturi poate fi efectuată numai prin intermediul luptei. Astfel, traducerea în

viaţă a dreptului din partea statului, apărarea ordinii de drept este o luptă a statului împotriva

fărădelegilor şi samavolniciei. La rândul său, orice persoană îşi poate obţine dreptul său doar

declanşând o luptă în acest scop, fiindcă dreptul existent constituie un obstacol în calea intereselor

pe care le pretinde subiectul în desăvârşirea sa. În cazul în care se refuză de a satisface aceste

drepturi şi interese, se poate întâmpla ca acestea să fie dobândite pe cale unui război.

Lupta dreptului subiectiv se exprimă în încălcarea sau însuşirea acestui drept de o altă

persoană, fiindcă atât dreptul individului, cît şi dreptul unui popor nu este asigurat de pericolul

exterior. Această luptă se înteţeşte în toate sferele dreptului: în dreptul privat, în dreptul public, în

dreptul internaţional.

Referindu-se la dreptul concret şi la dreptul abstract, Ihering afirmă: dreptul concret nu

numai că obţine forţă şi viaţă prin cel abstract, ci şi o întoarce lui.

Toate fărădelegile, samavolniciile ce se produc în sfera dreptului public, apar din cauza că

cei din aparatul statului nu-şi onorează obligaţiile din serviciu. Ideea dreptului şi interesele statului

sunt comune şi trebuie să se însoţească permanent, deoarece statul este condiţia indisolubilă de

existenţă a dreptului.

Teoria normativistă a dreptului

Bazele acestei teorii au fost puse de juristul german Rudolf Stammler. În concepţia lui

Stammler, dreptul aparţine domeniului gândirii şi este cunoscut ca voinţă. El aparţine voinţei în

sensul cauzal naturalist şi nici nu este produsul acestuia, dar este voinţa însăşi, deoarece are

proprietatea de a se determina.

O voinţă este justă, conform ideilor lui Stammler, numai în cazul în care ea se conduce

după o lege fundamentală – ideea unei voinţe libere. Conceptul dreptului îmbrăţişează dreptul în

toată complexitatea sa fie justă sau injustă. El reprezintă o unitate de condiţii necesare formării

fenomenului juridic şi este un fenomen pur logic, în mod formal de a ordona cuprinsul conştiinţei

16

noastre. Ideea dreptului, în concepţia lui Stammler, este normativă şi are sarcina de a împărţi

cuprinsul conştiinţei în funcţie de valoarea acesteia în ,,just” şi ,,injust”. Dreptul este definit ca

reglementare coerentă, ordine raţională şi necesară activităţilor exteriorizate ce atribuie drepturi şi

obligaţii unor persoane libere.

Ideile teoriei normativiste, ca un curent al pozitivismului juridic, sunt reflectate şi în

principala lucrare a juristului american Hans Kelsen ,, Teoria pură a dreptului ”. El face o distincţie

fundamentală între lumea fizică (Sein) şi lumea socială (Sollen): prima este guvernată de legi ale

cauzei, a doua de legi ale scopului. Doctrina pură a dreptului este o teorie a dreptului pozitiv care ne

indică în ce constă şi cum este dreptul, nu cum ar trebui el să fie. Ea tinde să purifice dreptul de

toate elementele care îi sunt străine.

Dreptul, conform ideilor lui Kelsen, reprezintă o regulă normativă, un sistem de norme ce

reglementează conduita umană. Această conduită a omului poate avea un conţinut juridic numai în

baza unei norme juridice. Kelsenismul este o teorie care s-a bucurat de succes.

Teoria psihologică a dreptului

Teoria psihologicăa fost întemeiată la începutul secolului al XX-lea, fiind dezvoltată în lucrările

savantului L.I.Petrasycki. El îşi concentrează atenţia asupra studierii fenomenului dreptului, având

la bază viaţa lăuntrică a omului. În cercetările lui Petrasycki, ştiinţa empirică cercetează existenţa

umană sub aspectele fizic şi psihic. Dreptul, ca fenomen al existenţei, aparţine laturii psihice şi

poate fi explicat numai prin prisma proceselor psihice emoţionale şi intelectuale. El este un

fenomen emotiv. Spre deosebire de emoţiile morale, emoţia juridică face parte din sfera emoţiilor

imperativ – atributive. În timp ce emoţiile morale se caracterizează prin adeziune liberă, emoţiile

juridice nu sunt libere, deoarece o altă persoană poate să insiste şi să impună realizarea acestei

emoţii. Dreptul se divizează în drept autonom şi drept pozitiv. Dreptul autonom constituie emoţiile

generate de îndemnul conştiinţei. Dreptul pozitiv este edificat pe o autoritate străină, ce-şi găseşte

expresie în actul normativ, stabilind, astfel, prescripţii juridice obligatorii pentru toţi subiecţii de

drept. Normele juridice, fiind o emanaţie a statului, reprezintă o reflecţie a emoţiilor.

17

Pragmatismul

Pragmatismul s-a dezvoltat în Anglia şi în America. Numele de pragmatism

desemnează, mai degrabă, o tendinţă, un program de acţiune, decât o doctrină. Cuvântul

pragmatic creat prin derivaţie de la grecescul pragmatikos (relativ la lucruri) vrea să

exprime ceea ce este în această orientare caracteristic, voinţa de a nu se interesa de idei ca de

un lucru în sine, ci de a aprecia rezultatul lor, consecinţele lor practice. Valoarea unei doctrine

se determină prin efectele ei. Înainte de toate, pragmatismul se prezintă ca un mijloc de

conciliere a exigenţilor idealismului cu exigenţele acţiunii. Omul nu poate să gândească

fără să acţioneze şi să acţioneze fără să gândească. Orice separă gândirea de acţiune este

funest şi decepţionant.

În concepţia pragmatică fiecare poate, după voia sa, să caute şi să găsească

convingerea, credinţa, cea mai bine adaptată la exigenţele vieţii sale şi ale gândirii sale. De

aici, varietatea formelor şi aspectelor pragmatismului. Un pragmatic italian compară această

doctrină cu coridorul unui mare Motel pe care se deschid o sută de camere. În una din aceste

camere un om stă în genunchi şi se roagă la Dumnezeu, în alta un savant lucrează în

laboratorul său, în alta un metafizician se complace în visurile sale. Toate aceste camere sunt

deopotrivă varietăţi ale pragmatismului; ele sunt separate, dar comunică între ele prin acelaşi

culuar. Toţi cei care locuiesc se bucură de acelaşi adăpost, de aceeaşi securitate.

Pragmatismul nu are numai pentru adepţii săi soluţii variate. El pretinde, în acelaşi

timp, să dezvolte, să concilieze doctrine foarte vechi. Aşa cum adaugă James subtitlul la o

carte de a sa: ,,Un nume nou pentru câteva maniere vechi de a gândi ”. După cum

pragmatismul îşi împrumută ideile de la toate marile curente de gândire, el este o prelungire a

empirismului, a utilitarismului, a pozitivismului, a kantianismului, a voluntarismului sau a

fideismului. A judeca doctrina după roadele sale înseamnă a acţiona empiric, a face să

prevaleze experienţa asupra raţionamentului. A considera ca cea mai adevărată, ca cea mai

bună doctrină, cea mai conformă cu nevoile noastre, înseamnă a împinge utilitarismul în

ultimul său grad. De la pozitivism pragmatismul împrumută concepţia ştiinţei: a şti pentru a

prevedea, a prevedea pentru a putea. El împrumută de la aceeaşi doctrină dispreţul său pentru

metafizică, pentru intelectualismul pur. Kant la rândul său, este considerat ca un precursor al

pragmatismilui, prin concepţia sa a primatului raţiunii practice. Raţiune pură este

neputincioasă. Raţiunea practică pe care o profesează Kant, pentru a-şi dirija viaţa sa nu este

decât o formă a pragmatismului. Pragmaticii îl revendică chiar pe Schopenhauer, cu toate că

pesimismul său se acordă greu cu datele esenţiale ale tezei lor. La Schopenhauer este

18

important rolul atribuit voinţei, influenţei pe care ea o exercită asupra inteligenţei şi asupra

lumii. În sfârşit, există în pragmatism mult fideism al lui Pascal: inima are raţiunile sale pe

care raţiunea nu le cunoaşte.

Printre reprezentanţii pragmatismului se remarcă Charles Sanders Peirce (1839 –

1914), filosof şi logician american. El a contribuit la dezvoltarea calculului relaţiilor şi este

principalul creator al semioticii. El este considerat fondatorul pragmatismului logic. Este

considerat, de asemenea, unul din fondatorii doctrinei pragmatice.[ 9, p. 1497]

Alt pragmatic este W. James, filosof american (1842 – 1910), autorul lucrării ,,

Varietăţile experienţei religioase ”. Sunt de menţionat în acelaşi curent de gândire nume ca J.

Dewey în S.U.A., F.C.S. Shiller în Anglia, S. Poponi în Italia, Hu Si în China.

Ca doctrină care are drept criteriu al adevărului valoarea practică, ca atitudine a

omului care se adaptează la toate situaţiile şi care este orientat către acţiunea practică,

pragmatismul nu poate fi ocolit sau ignorat, mai ales într-o lume care se vrea pragmatică şi

care are atâta nevoie de el.

Existenţialismul juridic

Existenţialismul juridic a apărut în secolul al XX-lea sub influenţa filozofiei existenţialiste,

ai cărei reprezentanţi sunt Martin Heidegger (1889-1976) şi Jean Paul Sartre (1905-1989).

Cât despre cercetarea fenomenelor juridice, reprezentanţii acestui curent pornesc da la fiinţa

umană, care se distinge prin categorii noi numite existenţiale. În viziunea adepţilor, omul este o

fiinţă identică şi finită. Existenţialismul îşi concentrează atenţia asupra lumii subiective a omului,

înţeleasă ca singura sursă a libertăţii. Lumea externă este o lume opusă celei subiective, care nu ne

va permite niciodată să cunoaştem adevărata existenţă umană. A exista ca fiinţă umană, după

existenţialişti, înseamnă a folosi libertatea, a avea posibilitatea de a alege. Dreptul, din punct de

vedere al acestei filozofii, consistă în posibilitatea cunoaşterii şi tratării lui ca pe un fenomen

existenţialist, ceea ce nu putem atribui legilor dreptului pozitiv. Dreptul este destinat să asigure

indivizilor un minim de securitate socială faţă de ,, indivizii incertitudinii existenţiale ”. Indivizii

sunt liberi în cadrul statului, dar fiecare ins trebuie să nu încalce libertatea celorlalţi.

19

Realismul juridic american

Realismul juridic american s-a constituit în anii ’20 ai secolului nostru devenind dominant în

anii ’30 , după care a intrat în declin în anii ’40 , nu fără să producă consecinţe resimţite şi azi în

ştiinţa juridică din S.U.A. . Acest curent de gândire s-a conturat pornind de la concepţia pragmatică

generală, specific americană, şi pe baza observaţiei empirice, fără a avea un fundament filozofic

bine definit, încercând să răspundă unor probleme de ordin practic cum ar fi: elaborarea hotărârii

judecătoreşti, funcţia sa în procesul judiciar, posibilitatea juristului de prognozare a viitoarelor

hotărâri judecătoreşti, cum poate fi îmbunătăţit dreptul şi ce este el. Sub influenţa creşterii ponderii

ştiinţelor sociale, realismul juridic american a propus o nouă orientare, o nouă metodă de cercetare

care schimbă accentul de pe abordarea normativă pe cea empirică, cu verificarea tuturor ideilor şi

normelor fundamentale, prin fapte. Printre reprezentanţii acestui curent menţionăm pe K. N.

Lewellyn, J. Frank, J. Gray, ş.a.

Realismul juridic scandinav

Sub influenţa realismului juridic american a apărut realismul juridic scandinav, apariţie

legată de afirmarea mişcării cunoscute sub numele de ,, Şcoala de la Uppsala”, al cărui reprezentant

principal a fost Axel Hogerstrom. Noua orientare scandinavă are trăsături originale faţă de realismul

american şi reprezintă o reacţie critică faţă de pozitivismul juridic dominant la începutul secolului al

XX-lea. Preocupările principale ale realismului scandinav le reprezintă critica noţiunilor

fundamentale folosite în mod tradiţional de doctrina juridică, analiza concepţiilor şi noţiunilor

juridice fundamentale ale limbajului ştiinţific comun, definirea dreptului obiectiv a obligaţiei

juridice, a dreptului subiectiv. Un loc central în preocupările realismului scandinav îl ocupă

examinarea noţiunilor de ,, drept pozitiv ” şi ,, normă juridică ”. Se caracterizează mai ales, prin

negarea totală a dreptului subiectiv.

Libera cercetare ştiinţifică

Libera cercetare ştiinţifică, care a făcut mare vogă la sfârşitul veacului trecut, este o

concepţie care priveşte tehnica juridică, fiind fondată de Francois Geny (1861-1959). Geny îşi

expune concepţia sa în lucrări ca ,, Ştiinţa şi tehnica în dreptul privat pozitiv ”, ,, Eseu critic asupra

metodei interpretării juridice ” ,, Tehnica legislativă în codificarea civilă modernă ” ş. a. Geny

opune, de la început, două noţiuni fundamentale: conţinutul şi forma dreptului, cu alte cuvinte

ştiinţa şi tehnica acestei discipline. Primei îi corespunde construitul . Dreptul reprezintă partea

naturală a dreptului, fiindcă el poate consta în ,, natura lucrurilor ”, în însăşi viaţa socială.

20

Concluzie:

Toate aceste şcoli ale dreptului apărute în perioade diferite au avut o contribuţie enormă la

înţelegerea mai bine a conceptului de drept. Teza am efectuat-o anume pentru a observa acel aport

adus de fiecare dintre aceste şcoli de drept.

Note:

1. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, 1995.

2. M., Dvoracec, Gh. Lupu, Teoria generală a dreptului, Iaşi, 1996.

3. Platon, Legile, Bucureşti, 1995.

4. Valeriu Ciucă, Sociologie juridică, Iaşi, 1994.

5. M. Djuvara, Teoria generală a dreptului, Editura ALL, Bucureşti, 1995.

6. Constantin Albuţ , Sociologie juridică, Iaşi, 1994.

7. Ioan Humă, Introducere în studiul dreptului, Iaşi, 1993.

8. Rudolf von Ihering, Boriba za pravo, Moscova,1912.

9. Petit Larousse illustre,1989.

Bibliografie:

1. Gh. Avornic, Gh. Lupu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina, Chişinău, 1997.

2. D. Baltag, A. Guţu, Teoria generală a dreptului, Chişinău, 2002.

3. M. Bădescu, Şcoli şi curente în gândirea juridică ,Lumina Lex, Bucureşti,2002.

21