primavara araba

27
REVOLTELE DIN LUMEA ARABĂ 2010-2011 Întocmit de: Ilie Diana-Elena Securitate și relații internaționale An I 1

Transcript of primavara araba

Page 1: primavara araba

REVOLTELEDIN LUMEA ARABĂ

2010-2011

Întocmit de: Ilie Diana-Elena Securitate și relații internaționale

An I

1

Page 2: primavara araba

CUPRINS

INTRODUCERE

ȚĂRI MARCATE DE REVOLTELE ARABE1. TUNISIA

1.1. Considerente geografice, istorice și politice1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările ”Revoluției Iasomiei”

1.3.Cauzele revoltelor tunisienilor1.4.Perspective geopolitice

2. EGIPT1.1. Considerente geografice, istorice și politice1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările revoltei împotriva”Faraonului”

1.3.Cauzele revoltelor egiptenilor1.4.Perspective geopolitice

3. LIBIA1.1. Considerente geografice, istorice și politice1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările revoltei împotriva lui Muammar al-Gaddafi1.3.Cauzele revoltelor libienilor1.4.Perspective geopolitice

4. YEMEN5. SIRIA6. BAHRAIN7. IORDANIA8. MAROC9. ALGERIA

CONCLUZIIBIBLIOGRAFIE

2

Page 3: primavara araba

INTRODUCERE

Revoltele din lumea arabă din anii 2010-2011 au marcat un moment istoric cu implicații pe termen lung, atât pentru țările respective, cât și pentru întreaga geopolitică mondială.

”Primăvara arabă” este o mare răscoală pentru democrație și libertate, pentru independență și drepturile omului. Și acest lucru se întâmplă pentru prima dată de la căderea Imperiului otoman. Toate țările arabe s-au născut practic din dezintegrarea acestui imperiu. Unele au o istorie separată ca stat național, precum Iran, Turcia și Arabia Saudită până la un anumit nivel, dar perioada colonială a avut un impact enorm în politicile locale. În felul acesta s-au ridicat structuri statale autoritare, deoarece noile state au încercat să creeze ideea a ceea ce înseamnă să fii sirian, irakian, iordanian și așa mai departe. Revoltele au rădăcini chiar între aceste societăți și necesită un tip nou de politică.

Pentru a înțelege fenomenul de autoritarism  în această parte a lumii, trebuie să înțelegem că aceste țări sunt succesoarele unei perioade de colonialism violent și apoi a unei rezistențe post coloniale. Liderii militari s-au auto-instalat la putere și nu la orice altă structură statală dezvoltată în mod natural. În Europa aceste structuri au evoluat de-a lungul secolelor. Au existat Revoluția Franceză, două războaie mondiale, războaiele lui Hitler, Mussolini și Franco. Societățile civile din Europa s-au dezvoltat foarte încet și s-au maturizat într-o democrație testată, verificată și fiabilă. Lumea arabă însă nu a avut “luxul de a avea o istorie”. Dar acum structurile care cresc de jos în sus s-au ridicat împotriva statului și a suveranității sale și nu mai este cale de întoarcere.

Sunt multe probleme de securitate și strategie create de un teren în continuă mișcare. Există guverne, în stadiu de formare, care vor asculta mai mult vocea societăților lor, de asemenea sunt in formare societăți care vor cere o politică externă independentă de cea a vestului. Nu este o coincidență faptul că Egiptul și Tunisia nu sprijină intervenția din Libia. Egiptul se pregătește să reînoiască relațiile cu Iranul, lucru care până nu de mult a fost un subiect tabu. Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii vor trebui să fie pregătite să controleze mult mai puțin decât au reușit să o facă până anul trecut. Aici vedem similarități cu America Latină, unde regimurile precedente au fost mult prea docile în relațiile cu vestul. Așa cum intervențiile imperialiste în treburile lor interne nu mai sunt posibile acolo, așa nu vor mai putea fi posibile nici în vestul Asiei.

Deși cauzele izbucnirii revoltelor arabe sunt ușor distincte pentru fiecare țară în parte, baza rămâne aceeași:sărăcia, în unele situații din cauza unei proaste guvernări, a corupției, iar în altele poate din cauza măsurilor de austeritate impuse de FMI care, aparent aveau misunea de a scoate din impas economic țările care i-au solicitat ajutorul.

Perspectivele pentru aceste țări nu sunt tocmai promițătoare, pentru că în locul unor dictatori au apărut nu conducători democratici, ci unii care intenționează să instaureze legea islamică (Sharia) deși în unele state (ex. Tunisia) amestecul religiei cu politica fusese interzisă.

3

Page 4: primavara araba

ȚĂRI MARCATE DE REVOLTELE ARABE

1. TUNISIA1.1. Considerente geografice, istorice și politiceTunisia, oficial Republica Tunisiană, o țară situată în nordul Africii, în extremitatea

estică a Maghrebului, se învecinează cu Algeria în vest și Libia în est, circa 98% din numărul populației sunt arabi și berberi asimilați de arabi, 98% din populație sunt musulmani, 1% creștini, 1% evrei și alte religii1.

Tunisia a devenit parte a lumii islamice odată cu expansiunea islamului în secolul al VII-lea, ea ajungând un centru important al culturii islamice în Africa de Nord, în 1574 a fost încorporată în Imperiul Otoman, fiind condusă de la Constantinopol prin intermediul guvernatorilor turci, așa-numiții bei, iar în 1881, odată cu declinul Imperiului Otoman, Tunisia devine protectorat francez, ulterior dobândindu-și independența față de Franța la 20 martie 1956. Monarhia inițiată de Franța a fost abolită în 1957, și Partidul Neo-Destour („Noua Constituție”), condus de Habib Bourguiba a luat puterea. Habib Bourguiba a devenit președinte pe viață în 1959. În 1987 Bourguiba a fost răsturnat de către Zine El Abidine Ben Ali, care la rândul lui a fost răsturnat de o revoltă populară în ianuarie 2011.

1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările ”Revoluției Iasomiei”Tunisia are o semnificație aparte pentru anul 2011 întrucât aici s-a declanșat

”primăvara arabă”. Pe 17 decembrie 2010, Mohamed Bouazizi, un vânzător ambulant, se autoincendiază la Sidi Bouzid, în zona central-vestică a Tunisiei, şi declanşează o mişcare de contestare, scoțând în strada, zi de zi, un număr tot mai mare de oameni, care se extinde ulterior în toată ţara, soldată cu 300 de morţi. La 14 ianuarie 2011, preşedintele Zine El Abidine Ben Ali se refugiază în Arabia Saudită, unde primește azil politic, după ce a deţinut puterea timp de 23 de ani2.

Pe 12 decembrie 2011, Moncef Marzouki, un acerb opozant de stânga al regimului lui Ben Ali, este ales preşedinte al Adunării Constituante, dominată de islamiştii din cadrul Ennahda, formată în urma scrutinului de la 23 octombrie. Numărul doi din ierarhia acestui partid, Hamadi Jebali, este însărcinat să formeze Guvernul.

În Tunisia, islamiştii, care au obţinut cele mai multe voturi, au repetat obsesiv, încă înainte de a fi prezentate rezultatele scrutinului, că nu au nici o intenţie să impună legea islamică şi că oricine se poate exprima liber şi secularist, că au un program strict de recuperare economică şi de reformare politică şi instituţională a ţării. De menționat este faptul ca în Tunisia Constituția interzice orice partid politic care are ca bază religia, pentru a se asigura separarea dintre religie și politică.

1.3.Cauzele revoltelor tunisienilorRevoluția din Tunisia a avut multe cauze, de la corupția3 prezidențială, libertatea de

exprimare4, până la șomajul care a culminat cu autoincendierea tânărului Mohamed Bouazizi, însă “dezinhibatorul” sutelor de mii de oameni care au ieșit pe străzi a fost foamea: mâncarea

1 The New York Times Almanac 2011, Ed. John W. Wright, Penguin Reference, New York, 2010, p. 7002 Wyre Davies (2010-12-15). „BBC News – Tunisia: President Zine al-Abidine Ben Ali forced out” Bbc.co.uk.3 Spencer, Richard. „Tunisia riots: Reform or be overthrown, US tells Arab states amid fresh riots”. http://www.telegraph.co.uk4  Ryan, Yasmine. „Tunisia's bitter cyberwar”, http://www.aljazeera.com

4

Page 5: primavara araba

tot mai puțină și mai scumpă, poate principala cauză istorică a revoluțiilor. În Iran, Egipt şi Siria, ţări care au condiţii politice, economice şi sociale similare cu ale Tunisiei, autorităţile se tem de un scenariu asemănător, iar regele Abdulah al II-lea al Iordaniei deja a ordonat ieftinirea alimentelor. Preţul alimentelor la nivel mondial a ajuns la cel mai ridicat nivel de după maximele din 2008, iar în foarte multe cazuri chiar peste. In conformitate cu cele afirmate de secretarul executiv al Convenției ONU pentru Schimbări Climatice, Christiana Figueres,  una dintre cauzele crizei alimentare și a creșterii prețurilor la hrană, aflate în spatele revoltelor sociale din Orientul Mijlociu, este încălzirea globală.

O circumstanță mai puțin menționată de observatorii internaționali ai revoluției din Tunisia, prezența Fondului Monetar International timp de peste două decenii în țara iasomiei, ar fi putut juca un rol pivotal în recentele incidente sângeroase. Michel Chossudovsky, profesor emerit de economie la Universitatea din Ottawa și director al Centrului pentru Cercetarea Globalizării (CRG), contributor la Encyclopedia Britannica, dezvoltă, pentru Global Research, ipoteza potrivit căreia "rețeta de austeritate" aplicată fără discriminare de FMI în toate țările care i-au cerut ajutorul, ar fi putut sta la baza revoluției din Tunisia.

Merită să aruncăm o privire în istoria măsurilor impuse de FMI în Tunisia, care sună destul de cunoscut și românilor: din 1987 încoace, guvernul tunisian, la "recomandarile" FMI-BM, a concediat angajati din sectorul public, a eliminat controlul prețurilor la bunurile de bază și a implementat un amplu program de privatizare.  Ridicarea barierelor impuse comerțului extern a dus la un val de falimente. A urmat inflația galopantă și șomajul în masă. Serviciile sociale, inclusiv sănătatea și educația, s-au prăbușit.

În fine, în septembrie 2010, FMI și Tunisia au ajuns la un acord pentru îndepărtarea ultimelor subvenții existente, pentru atingerea "echilibrului bugetar". Prin urmare, prețul pâinii s-a dublat. Mișcarea de protest din Tunisia este, așadar, rezultatul direct al unui proces de sărăcire în masă.

"Realitățile economice și sociale dure care caracterizează intervenția FMI sunt creșterea prețului alimentelor, foamete la nivel local, concedieri masive în rândul angajaților urbani și a funcționarilor publici, distrugerea programelor sociale. Puterea interna de cumpărare s-a prabușit, clinicile și școlile s-au închis, iar sute de milioane de copii au ramas fără dreptul la educatie primară", scrie Michel Chossudovsky în lucrarea sa "Global Famine" (Foametea globala), subliniind impactul reformelor impuse de FMI în țările care îi solicită ajutorul.

Generalul Zine el Abidine Ben Ali a fost considerat de către comentatori drept un dictator, al cărui regim nedemocratic și autoritar ar fi dus la mișcarea de protest care l-a înlaturat din fruntea statului după 23 de ani. Se pierde însă din vedere, spune Michel Chossudovsky, că Ben Ali nu era un dictator, ci o marioneta politică a Vestului, care avea grijă să fie implementate măsurile impuse de Wall Street și FMI.  De altfel, argumentează autorul articolului, rolul guvernului lui Ben Ali era tocmai acela de a se asigura că este aplicată voința FMI, care în două decenii a destabilizat economia naționala si a sărăcit populația tunisiana.

5

Page 6: primavara araba

1.4.Perspective geopoliticeAuto-incendierea tunisianului a schimbat cursul istoriei arabe : revolta populară

împotriva dictaturii a început în Tunisia, a pătruns în Yemen și Egipt, a bulversat Bahrainul, Libia și Siria, și, în cursul unui an, a dat naștere unor mișcări populare în mai toate statele arabe, în Orientul Mijlociu îi Africa de Nord.

Tunisia este o țară prea modestă ca așezare pentru a putea să aibă și majore implicații geopolitice (ce antrenează după ele și alte consecințe economice ce pot agrava criza). Tunisia nu a funcționat decât ca o prima piesă de domino din rândul de țări arabe ce au în comun urmatoarele: sunt dictaturi susținute de puterile occidentale, de FMI etc., sunt puternic militarizate în interior (dar nu atât de puternic încât să devină puteri militare în sine), sunt extrem de polarizate (elitele bogate versus sărăcimea), sunt extrem de rigide (liderii acestor țări sunt bătrâni, existând o acută problemă a succesiunii).

2.EGIPT1.1. Considerente geografice, istorice și politice

Egiptul este o țară arabă din nordul Africii și din Orientul Mijlociu, limitată la nord de Marea Mediterană, la est de Fâșia Gaza, de Israel, de Golful Aqaba (prin intermediul căruia are contact cu Iordania și cu Arabia Saudită) și de Marea Roșie, la sud de Sudan iar la vest de Libia. Rolul important pe care îl are Egiptul în geopolitică vine de la poziția sa strategică, ca punte terestră între Africa și Asia și ca punct de trecere între Marea Mediterană și Oceanul Indian.

Egiptul are o populație de aproximativ 78,5 milioane de persoane, fiind în proporție de 80% de religie islamică, restul fiind creștini.

Egiptul este republică din 18 iunie 1953. Hosni Mubarak a devenit președintele republicii în 14 octombrie 1981, urmându-i în funcție lui Anwar Sadat. Mubarak a îndeplinit cinci mandate în fruntea țării, ca lider al Partidului Național Democrat, îndepărtat de la putere în 2011.

1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările revoltei împotriva”Faraonului”La scurt timp după manifestările revoluționare din Tunisia care au dus la schimbarea

regimului de 23 de ani al lui Zine El Abidine Ben Ali, Egiptul este molipsit iar data de 25 ianuarie 2011 marchează debutul manifestaţiilor care vor mobiliza sute de mii de persoane, mai ales în Piaţa Tahrir din Cairo. Pe 11 februarie, Hosni Mubarak, aflat la conducerea ţării de aproximativ 30 de ani, predă puterea armatei după 18 zile și aproape 850 de civili ucişi, care dizolvă Parlamentul și suspendă Constituția, promițând să organizeze primele alegeri libere ale națiunii în decurs de șase luni. Cu toate acestea, protestele egiptenilor au continuat pe tot parcursul anului 2011, aceștia acuzând armata că încearcă să-și conserve privilegiile. Fostul preşedinte este judecat de la 3 august pentru reprimarea revoltei şi corupţie.

Ţara este angajată într-un proces electoral pentru alegerea Parlamentului, care se extinde pe mai multe luni şi a cărui primă fază a fost marcată de o puternică dominaţie a islamiştilor.

1.3.Cauzele revoltelor egiptenilorÎntrebându-ne care au fost cauzele care au determinat populația ca, în pofida

pierderilor uriașe, să iasă în stradă, să strige, să lupte, ne îndreptăm atenția către rapoartele PNUD (United Nations Development Programme) privind dezvoltarea umană în țările arabe, care arată că dominarea executivului asupra puterii legislative și judiciare, limitarea presei,

6

Page 7: primavara araba

restricționarea libertăților individuale, creșterea demografică, sporirea șomajului și nivelul de trai mizer al majorității populației sunt, în linii mari, cauzele care au dus la revolte atât în Egipt, cât și în Tunisia.

Revolta din Egipt a fost supranumită și Revoluția Web-ului, pentru că ”generația blogurilor, a Facebook și a Twitter este cea care a dat foc pulberii și a dus la căderea liderului (Mubarak)”, sublinia La Repubblica. De asemenea, presa guvernamentală din Egipt a numit evenimentele din ultimele zile „Revoluția tinerilor”. Tinerii au crezut că toți reprezentanții fostului regim nu mai trebuie să fie la guvernare deoarece sunt precum stejarii bătrâni la umbra cărora nu poate să crească niciun alt lider în opoziție, aceștia din urmă fiind adesea expulzați sau înlăturați. Tinerii au vrut schimbare și se pare că au obținut-o.

Analizând Egiptul până la evenimentele de la începutul anului 2011, putem afirma fără să greșim că era o țară a contrastelor izbitoare. Nouriel Roubini, cel despre care se spune că a prezis criza financiară mondială, afirma că „tot ce se întâmplă acum în Egipt se datorează șomajului, sărăciei și creșterii prețurilor pentru mâncare și bunuri”. (Global Research) Aproape 20% din cei 350 milioane de arabi trăiesc sub pragul sărăciei, în Egipt rata fiind de 41%. Totodată, dintre cei 350 milioane de arabi, peste 53% au sub 24 de ani și majoritatea sunt șomeri, scria Der Spiegel. În Egipt, în rândurile celor cu vârstă sub 30 de ani (2/3 din populație), rata șomajului ajunge până la 90%. (www.evz.ro) Prin contrast, averea fostului președinte, este cotată a fi între primele zece cele mai bogate din lume (70 miliarde de dolari), informează Gândul. Același fenomen s-a petrecut și în Tunisia unde lăcomia primei doamne, Leila Ben Ali (fostă coafeză) a alimentat furia protestatarilor (folosea avioanele oficiale ale statului pentru a merge în Dubai la cumpărături). O altă cauză care a alimentat protestele și criza țărilor amintite, a fost faptul că guvernele lor erau corupte și încremenite la putere – longevitate dictatorială. Înainte de fuga președintelui Tunisiei, liderii a cinci state din Africa de Nord petrecuseră la guvernare, în total, 115 ani. (www.evz.ro)

Însă în afară de laitmotivul sărăciei, există și alte păreri referitoare la declanșarea crizei: „Actuala criză din Egipt a fost provocată deliberat pentru a rupe relațiile pe care SUA le avea cu autoritățile de la Cairo”, este de părere Ion Mihai Pacepa, fostul șef al Departamentului de Informații Externe al RS România. Conform acestuia, evenimentele din Egipt ar fi fost puse la cale de liderii comunității KGB, pentru alungarea SUA din Orientul Mijlociu și preluarea controlului resurselor din regiune de către Moscova. Afirmațiile lui Pacepa pot fi demne de crezare în condițiile în care, în urma acordurilor de pace ale Egiptului cu Israelul din 1979, Casa Albă acordă armatei egiptene asistență de 1, 3 miliarde de dolari5.

In plus, trebuie luat în considerare faptul că președintele Mubarak nu dorea să implementeze un acord de împrumut cu FMI, cu toate că Fondul îl curta demult. Egiptul are o economie falimentară din motive de dictatură și de proastă gestionare a resurselor, în special uriașele venituri ce provin din turism și care nu se reflectă în nivelul de trai al populatiei, banii fiind coordonați de o nomenclatură locală. FMI dorea să intervină și să acorde împrumuturi pe termen scurt care să fie rambursate din turism. În acest fel, Egiptul și-ar fi pierdut turismul, care ar fi intrat în proprietatea FMI. Deoarece acest fapt nu s-a realizat a fost indusă o revoltă populară amplă, iar FMI va interveni ulterior, după răsturnarea lui Mubarak, cu un așa zis plan de reconstrucție a țării.

1.4.Perspective geopoliticeUnele modificări în plan geopolitic, consecinţă a revoltelor arabe, pot avea implicaţii

semnificative, în timp, asupra mediului de securitate naţional şi regional. Redistribuirea influenţei geopolitice este pentru moment consecinţa cea mai notabilă a evenimentelor de debut al anului 20116.

5 www.mediafax.ro6 Dr. Petre DUŢU, Anișoara DINU, Echilibrul de putere şi mediul de securitate, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională- 17-18 noiembrie 2011 (Vol. 1), Editura Universităţii Naţionale de

7

Page 8: primavara araba

Conform unei analize Stratfor, George Friedman consideră că  instaurarea unui regim islamist în Egipt ar fi o „catastrofă strategică” pentru Statele Unite ale Americii, deoarece o astfel de situaţie care ar schimba atât dinamica lumii arabe, cât şi strategia aplicată de America după sfârşitul războiului arabo-israelian din anul 1973. Cooperarea dintre servicile egiptene de informaţii şi cele americane după 11 septembrie a fost esenţială în blocarea şi subminarea al-Qaeda. În cazul în care Egiptul va înceta să coopereze sau va deveni ostil, strategia SUA ar fi subminată7.

 În ceea ce priveşte importanţa resurselor energetice, Egiptul poate avea un rol strategic pentru diversificarea surselor de aprovizionare cu energie a Uniunii Europene, fiind un potenţial furnizor pentru alimentarea conductei Nabucco8.

Mişcarea populară din Egipt demonstrează vulnerabilitatea regimurilor din această regiune. Astfel, se poate vorbi despre un efect de domino deoarece protestele au izbucnit, pe rând, în Tunisia, afectând apoi Algeria, Egipt, Yemen, Liban şi Iordania. Pe de altă parte, referitor la efectele globalizării, revoltele au fost încurajate de facilităţile oferite de mediul on-line, fiind catalizate de dezvoltarea exponenţială a internetului. De exemplu, una dintre măsurile de reacţie rapidă a regimului Mubarack în Egipt a fost limitarea accesului la serviciile de internet, însă această  încercare a fost sortită eşecului.9

3.LIBIA1.1. Considerente geografice, istorice și politice

Libia, cu numele oficial Republica Libia, este o țară din nordul Africii, are frontieră cu Marea Mediterană la nord, vest cu Tunisia și Algeria, la sud-vest cu Nigerul, la sud cu Ciadul , iar la sud-est și est cu Egiptul și Sudanul. Nativii libieni sunt în principal berberi, berberi arabizați și turci, etnici "puri" arabi sunt, în principal, triburile de beduini din deșert și tuaregi.10

 Libia a fost prima colonie africană, care a obținut independența(față de Italia). Din 1969 până în 2011, Libia a fost guvernată prin intermediul unui sistem pseudo-democratic. Muammar Gaddafi era o figura emblematică și lider al revoluției, deși nu avea nici alt post oficial. Într-adevăr, Muammar Gaddafi a introdus un sistem de guvernământ de tip „socialist arab” sui generis, a proclamat Libia nu „republică” (jumhuriyya) ca alte state arabe, ci jamahiriyya(„statul maselor”) care se pretinde a fi fost un sistem democratic de exercitare a puterii poporului prin implicare directă în procesul de luare a hotărârilor (putere populară). În realitate era un sistem de dictatură personală.

1.2.Declanșarea, desfășurarea și urmările revoltei împotriva lui Muammar al-GaddafiÎnceputul protestelor din Libia poate fi considerată manifestația din 14 ianuarie, de la

Bayda. A doua zi, protestele anti-guvernamentale au izbucnit la Benghazi, al doilea oraș ca mărime din Libia, care a intrat sub controlul rebelilor în cateva zile. 

Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2011, p.177 Egipt, patru scenarii. George Friedman (Stratfor),Hotnews.ro, 31 ianuarie 2011, disponibil la: http://www.hotnews.ro/stiri-international-8257407-egipt-patru-scenarii-george-friedman-stratfor.htm8 Claudia PIRVOIU, Cum isi joaca Egiptul rolul pe scenele energetice, Hotnews.ro, 30.01.2011, accesat în data de 2.12.2011, disponibil la: http://economie.hotnews.ro/stiri-energie-8256014-care-este-rolul-egiptului-pietele-energetice.htm9  Radu GEORGESCU, Orientul Mijlociu extins între schimbare şi impas, CadranPolitic.ro, 12.05.2011, accesat în data de 2.12.2011, disponibil la: http://www.cadranpolitic.ro/?p=427010 ^ „Military: Libya: Tribes”. GlobalSecurity.org.

8

Page 9: primavara araba

Proteste faţă de regimul colonelului Muammar Kadhafi izbucnesc la jumătatea lui februarie, în estul ţării. Contestarea, reprimată violent, se transformă în război civil.. În martie este lansată o operaţiune de către o coaliție formată din Franța, Marea Britanie și SUA care a intervenit aerian, sub mandat ONU, a cărei comandă este preluată ulterior de către NATO, bombardând forțele loiale dictatorului Moammar Gaddafi. Alte 27 de state, printre care și România, s-au alăturat coaliției. Luptele au fost grele și au culminat, în 23 august, cu căderea capitalei. Rebelii cuceresc Tripoli în august.

Liderul îndepărtat de la putere este ucis la 20 octombrie, în cursul unor confruntări la Sirt, ultimul său fief. Conflictul s-a soldat cu peste 30.000 de morţi, potrivit Consiliului Naţional de Tranziţie (CNT).

Un Guvern de tranziţie este format în noiembrie, dar unii protestatari reproşează CNT o lipsă de transparenţă asupra activităţilor şi componenţei Executivului.

1.3.Cauzele revoltelor libienilorCu ceva timp înainte de izbucnirea Revoluției Iasomiei, ”Colonelul” a cerut

naționalizarea industriei petroliere și petrolifere (companiile petroliere din SUA, Anglia, Canada, Spania, Italia, Olanda). Motivația lui Gaddafi: prețul scăzut al barilului de petrol, prea mulți bani se scurg afară din țară, este alimentată corupția, mita şi conturile clasei politice și administrației. Modul propus de distribuire a banilor: o parte merge la buna funcționare a statului şi cea mai mare parte ar fi urmat sa fie impărțită direct poporului libian (5 mil.). Printre altele era propusă si dezmembrarea Guvernului. Consecințele unei asemenea decizii erau semnificative.

Propunerea a fost făcută în cadrul Comitetului Popular. Comitetele Populare constituie coloana vertebrală a democrației libiene, respectiv a statului libian, unde cetățenii sunt reprezentați la nivel zonal (tribal, clan, familie). Planurile Colonelului au fost amânate de inalții oficiali guvernamentali și ulterior a venit revoluţia şi peste Libia. Gaddafi a spus: “Visul meu a fost de a oferi puterea și bogația direct oamenilor”.

Gaddafi a folosit banii câștigați din exploatarea resurselor petroliere pentru a construi școli, spitale și pentru a dezvolta infrastructura. El considera că adevarata democrație economică este realizată doar atunci când bunastarea țării este simțită de către absolut fiecare cetățean. Astfel banii proveniți din exploatarea petrolului erau împarțiți și virați direct în conturile bancare ale cetățenilor. A contribuit la emanciparea femeilor, incurajandu-le sa participe in toate aspectele vietii politice.

1.4.Perspective geopoliticeDe la începutul războiului civil din Libia se creiona un scenariu de împărţire a ţării, în

funcţie de trei forţe dominante: regiunea Tripoli, considerată un bastion al gadafismului, Cirenaica, provincia din Est cu capitala Benghazi şi regiunea din jurul oraşului Misrata.  Nu se ştie cum vor evalua relaţiile dintre aceste trei nuclee de putere.

O altă necunoscută în ecuaţia libiană sunt viitorii lideri ai ţării, pentru că  actualii conducători ai puterii provizorii nu ar fi cei mai indicaţi să păstreze conducerea. Pe de altă parte ca şi celelalte state arabe care şi-au înlăturat liderii autoritari,  Libia ar putea să se confrunte cu o resurgenţă a islamismului multă vreme reprimat, fie că este vorba despre Fraţii musulmani, de salafişti, mai radicali sau de supravieţuitori ai grupurilor armate din Benghazi pe care Gaddafi le-a reprimat violent în anii ’90.

Un alt factor care va conta mult în reconstrucţia ţării va fi relaţia noii puteri cu Franţa şi Marea Britanie, ţările care au fost motorul în lupta împotriva lui Gaddafi şi în legătură cu care experţii se aşteaptă să fie principalii beneficiari economici ai căderii liderului libian.   

9

Page 10: primavara araba

Tranziţia libiană de la dictatură la democraţie se anunţă foarte dificilă şi depinde, în opinia ei, de trei factori: o tratare a loialilor lui Gaddafi în spiritul principiilor statului de drept, o dezarmare ordonată a rebelilor şi moderarea şi implicarea forţelor islamiste în noul sistem politic libian.

4. YEMENYemen este un stat situat în sud-vestul Peninsulei Arabe, cu ieşire la Marea Roşie şi la

Oceanul Indian( Marea Arabiei), controlează o strâmtoare de importanţă stategică numită Bab el Mandeb care face legatura între Marea Roșie-Canalul Suez-Europa și Oceanul Indian-Marea Arabiei-India. 

Istoria acestui teritoriu deșertic este marcată de 300 de ani de conviețuire separată a două țări: Republica Arabă Yemen, situată în nord și cu capitala la Sana și Republica Democrată Populară a Yemenului din sud cu capitala la Aden (de fapt Madinat ash-Sha’b- o suburbie a Adenului). De fapt, în anii razboiului rece și aici s-a dus o luptă între două sisteme și între două concepții politice, la început între cei ce susțineau monarhia ( nordiștii), ajutați de Arabia Saudită și cei ce susțineau republica ( sudiștii), ajutați de Egipt și apoi între sistemul capitalisto-islamist și cel comunist. 

În urma unei lovituri de stat din nord( unde au fost asasinați doi președinti în doi ani), care înlatură monarhia se declanșează un prim război civil între cele două grupări, care lasă în urmă peste 150 000 de victime. 

În 1970, după o răscoală anticolonialistă ( împotriva Marii Britanii) ce are loc în Munții Radfan, sudul se proclamă republică populară și aderă la sistemul comunist, fiind de altfel singurul stat arab care își asumă acesta ideologie, asta după parafarea unui tratat de prietenie cu URSS. 

În anii ce urmează au loc mai multe conflicte armate de graniță între Republica Arabă Yemen și Republica Populară Yemen, dar și acorduri de pace și convenții ce anunță unificarea, puse în practică abia în 1990, după căderea ,,cortinei de fier" și după desființarea URSS. 

Confruntări există și azi, pentru că marxiștii din sud încă doresc separarea iar nordiștii, conservatori și ghidați de un fundamentalism islamic evident, nu reușesc să rezolve imensele probleme sociale și etnice din aceasta țară săracă, care își finanțează deficitul doar din exploatările modeste de petrol. 

Un alt eveniment ce trebuie precizat este legat de refuzul Yemenului de a adera la sancțiunile împotriva Irak-ului în 1990, ceea ce declanșează furia Arabiei Saudite urmată de expulzarea a peste 800 000 de muncitori yemeniți din Arabia Saudită, ceea ce prăbușește practic economia țării. 

În continuare, Yemenul are una dintre cele mai mari mortalități infantile din lume (peste 114 la mie) iar în rândul populației feminine rata analfabetismului atinge 75 %, grupările de marxiști alungate din țară încă organizează atentate, porturile de la Golful Aden și de la Marea Rosie sunt pline de informatori ai piraților somalezi, iar în piețele din Aden se vând arme de tip Kalashnikov la liber.

Pe 27 de ianuarie 2011 în multe orașe yemenite au început protestele anti-regim. Dacă la început protestatarii cereau condiții de viață mai bune, foarte curand ei au început să ceară demisia președintelui Ali Abdullah Saleh, aflat la putere din 1978.

10

Page 11: primavara araba

Sub presiunea manifestărilor, Ali Abdullah Saleh a promis că nu va mai candida la un nou mandat prezidențial, în 2013, însă promisiunea sa nu a potolit spiritele. Saleh a început să-și trimită trupele împotriva manifestanților, ceea ce a stârnit rezistența tribală, care s-a angajat în lupte dure cu forțele de securitate.

Saleh a pretins că a acceptat o înțelegere mediată de Consiliul de Cooperare din Golf privind cedarea puterii, doar pentru a se răzgândi în ultima clipă. De trei ori s-a repetat acest episod, de fiecare dată Saleh renunțând în ultima clipă. La 3 iunie, în urma unei încercări de asasinat, a fost nevoit să se refugieze în Arabia Saudită, grav rănit. 

În țară, în lipsa sa, luptele între forțele de securitate și cele tribale au continuat. Revenirea lui Saleh în Yemen, la 23 septembrie, a dat forțe proaspete luptei. În fine, Saleh a semnat, o lună mai târziu, înțelegerea mediată de țările din Golf, punând capăt regimului său de 33 de ani.

5.SIRIASiria este situată în regiunea supranumită "Cornul Abundenței", care formează un arc

adânc începând din Irak, trecând pe la confluența fluviilor Tigru și Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale și al Israelului și continuând până în Valea Nilului în Egipt.

Singura ţară în care nu este clar, din lipsa informaţiilor independente suficiente, cine anume a pornit protestele, este Siria, unde sursa iniţială a opoziţiei este bănuită a fi în zona Fraţilor Musulmani sirieni, ceea ce nu înseamnă însă că, în acest moment, revoltele nu sînt extinse la o mare parte a populaţiei.

Manifestațiile au început în Siria la sfârșitul lunii ianuarie. Se cereau reforme politice și drepturi civile, precum și încheierea stării de urgență. La 6 martie, în Daraa, forțele siriene de securitate au arestat 15 copii pentru că scriau sloganuri anti-regim pe ziduri, și i-au torturat. 

Oamenii au ieșit în stradă, protestând împotriva regimului președintelui Bashar al-Assad. Inițial în Daraa, în sud, manifestațiile s-au răspândit încet-încet în mai toate orășele siriene.

Data de 15 martie este considerată a fi cea mai importantă : zeci de mii de sirieni s-au strâns în capitala Damasc, în Alep, al-Hasakah, Daraa, Deir ez-Zor și Hama. Guvernul a răspuns cu brutalități de nedescris. Președintele Bashar al-Assad se agață de putere și își trimite armata să măcelarească oamenii, iar comunitatea internațională are, deocamdata, prea puțină voință pentru a interveni în Siria ca și în Libia, cu toate că peste 4000 de civili au fost omorâți.

6.BAHRAINBahrain nu este un exemplu tipic pentru revoluţiile ce au avut şi continuă să aibă loc în

Orientul Mijlociu, deoarece ce se întamplă acolo este rezultatul a mai multor ani de luptă a cetăţenilor împotriva unui regim ce pe măsura trecerii timpului devine din ce în ce mai rigid. În Bahrain este o luptă continuă pentru respectarea drepturilor omului dusă mai ales de femei.Este extrem de important faptul că un rol deosebit în schimbarea ce se doreşte în Bahrain o au femeile, întrucât acestea sunt majoritare în rândul activiştilor pentru pace. Trebuie menţionat că aceşti activişti nu militează doar pentru respectarea drepturilor omului ci şi pentru o

11

Page 12: primavara araba

schimbare a formei de guvernământ. Nu se mai doreşte o familie regală în Bahrain deoarece tocmai factorul care trebuia să fie direct conectat cu noţiunea de stabilitate e cel care luptă cel mai mult pentru destabilizarea zonei alături de Arabia Saudită.

Adesea se poate citi în presa internaţională faptul că în spatele tuturor protestelor ce au loc în Bahrain este de fapt Iranul. Însă de ce ar dori Iranul să lupte contra unui stat aliat? Iranul nu are motive nici să vândă arme Bahrain-ului aşa cum pretinde Arabia Saudită, nici să incite la violenţe în zonă în primul rând deoarece Iranul este cel care primeşte cel mai mare număr de refugiaţi din Bahrain. Un alt motiv este reprezentat de agenda politică a Iranului care în mod evident nu mai doreşte un alt motiv de dispută cu Statele Unite. Cred că se poate observa cu uşurinţă cum imediat ce aducem în discuţie orice conflict din lume Statele Unite ale Americii sunt meţionate de fiecare dată şi, bineînţeles că nu într-un mod favorabil.

Este interesant să ne uităm la situaţia Libiei când a fost atacată de trupele aliate şi la situaţia din Bahrain. Comparaţia este una cu totul aparte deoarece nicunul dintre cele două state nu a cerut o intervenţie militară, tot ceea ce au dorit a fost prezentarea problemei lor pe plan internaţional pentru a se pune presiune pe guvernele din Libia şi Bahrain. Această presiune este extrem de importantă mai ales în cazul Bahrain-ului care dacă se teme de ceva este de o posibilă alăturare a numelui său de acţiuni care nu au nimic în comun cu un proces democratic. Prin urmare, dacă se vrea ca situaţia tensionată din Bahrain să se termine cât mai repede, nu e nevoie de intervenţii militare, ameninţările diplomatice simple sunt suficiente.

7.IORDANIAIordania se confruntă din ianuarie cu o mişcare de protest care solicită reforme politice

şi economice, dar şi o eradicare a corupţiei, însă fără să pună în discuţie monarhia.Protestatarii cer demisia premierului Marouf al-Bakhit, reformarea Parlamentului și

judecarea oficialilor corupți. Regele Abdullah l-a numit în funcție pe Bakhit, în încercarea de a calma spiritele după manifestații ample desfășurate pe fondul revoltei din Egipt, în urma căreia a fost alungat de la putere Hosni Mubarak.

Măsurile luate de regele Abdallah II al Iordaniei, încă de la începuturile revoltei populare din Tunisia, pentru evitarea unei situaţii similare în Regatul Haşemit, par cel puţin la prima vedere să-şi fi atins scopurile.

Dacă analizăm însă cu suficientă atenţie cauzele care au dus la aceste revolte în lumea arabă, vom constata că în fiecare dintre ele, în afara unor revendicări comune care le-a generat, există şi multe deosebiri. Dacă în Tunisia, Egipt, Algeria şi Libia, una dintre cauze o constituie menţinerea aproape pe viaţă a şefilor de stat (în Algeria Bouteflika a modificat Constituţia pentru a obţine un al treilea mandat, care expiră în 2014, iar în Libia actualul regim se menţine de 42 de ani la putere), în Iordania Abdallah II succede tatălui său Hussein, care a fost cel mai longeviv şef de stat arab până la moartea sa în 1999. Acum, în vârstă de aproape 50 de ani Abdallah II a urcat pe tron la vârsta deplinei maturităţi, în urmă cu 12 ani, fiind încă unul din şefii de stat tineri din lumea arabă.

Numirea de către rege a unui nou prim-ministru în persoana lui Marouf Bakhit (demis din aceeaşi funcţie după atentatele sângeroase de la Amman din toamna anului 2005) şi formarea unui nou guvern la mijlocul lunii februarie a.c. nu au dus nici pe departe la eliminarea riscurilor unor noi manifestări populare în Iordania. Aceasta chiar dacă noul guvern, printre primele măsuri luate, a inclus şi acordarea unor subvenţii pentru categoriile de

12

Page 13: primavara araba

populaţie cu venituri mici (în total 550 milioane $, circa 30 $/lună de persoană). Aceasta în condiţiile când, în ultimii 10 ani, PIB-ul pe cap de locuitor a crescut în Iordania, de la 1.650 $ la aproape 4.000 $. Această creştere a avut loc în condiţiile când deosebirile dintre veniturile celor bogaţi şi cei săraci s-au accentuat, iar ca urmare a creşterii preturilor la produsele de bază sute de mii de cetăţeni au ajuns să trăiască sub pragul de sărăcie.Analiştii economici iordanieni cred că reluarea politicii de subvenţii va duce la schimbarea disciplinei fiscale şi creşterea deficitului bugetar, având ca efect exacerbarea situaţiei economice dificile pe care Iordania o traversează de mult timp.

Societatea iordaniană este o societate cu o compoziţie eterogenă, care o face şi mai susceptibilă de aplicarea vechiului dicton “divide et impera”. În situaţia actuală pot fi remarcate şi unele diferenţe faţă de perioada celei mai mari revolte cu care s-a confruntat Iordania, în septembrie 1970. Dacă atunci palestinienii au constituit majoritatea covârşitoare a nemulţumiţilor, aceştia apar acum ca unii din cei mai importanţi susţinători ai regelui. Aceasta ca urmare a pârghiilor economice pe care aceştia le-au câştigat în ultimii ani (investiţiile palestiniene în domeniul imobiliar au transformat capitala Iordaniei în oraşul cu cea mai numeroasă populaţie palestiniană din lume). Desigur la aceasta se poate adăuga şi “lecţia” primită de palestinieni în 1970, dar şi faptul că aceştia se concentrează pe aspecte de politică externă, cum ar fi conflictele Israelului cu Libanul şi situaţia din Gaza.Protestele cele mai vocale au venit din partea locuitorilor de pe malul de Est al Iordanului care, de la instaurarea monarhiei în 1917, au fost susţinătorii principali ai regimului haşemit. Atitudinea acestora s-a schimbat ca urmare a nemulţumirilor privind evoluţia situaţiei lor sociale şi financiare. Privatizările practicate de rege în ultimul deceniu şi alte măsuri luate în infrastructura zonei (construirea barajului de la Dhiban şi modul de administrare a acestei acumulări de apă) au dus la creşterea nemulţumirilor acestei categorii de populaţie.

Fraţii Musulmani au păstrat un profil mai puţin vocal, adăugându-se celor care cer regelui să cedeze unele din prerogativele sale absolute către popor (alegerea premierului) precum şi revizuirea actualului sistem electoral, cu o reprezentare proporţională. Alte revendicări sunt cele privind acordarea cetăţeniei şi drept de vot pentru cei peste un milion de palestinieni rezidenţi în Iordania.

Probabil regele Abdallah, chiar dacă este mai tânăr, după standardele regionale, manifestă destulă pricepere şi preocupare în acelaşi timp, pentru a înţelege revendicările tinerilor de pe străzile Ammanului şi altor capitale arabe, iar atitudinea SUA faţă de Hosni Mubarak, îl vor face mult mai atent la folosirea tuturor posibilităţilor interne ale regatului în soluţionarea crizei, fără a conta prea mult pe sprijin occidental, în vizibilă scădere de credibilitate în regiune. Poate o nouă schimbare a premierului, dacă cel actual nu dă satisfacţie, va fi efectuată în curând cei patru suverani iordanieni au schimbat 72 prim-miniştri în istoria modernă a Regatului Haşemit

8.MAROCŢara a fost, din februarie, teatrul unor manifestaţii care cer efectuarea unor reforme

politice. După o revizuire a Constituţiei, islamiştii moderaţi din cadrul Partidului Justiţie şi Dezvoltare (PJD) câştigă alegerile legislative din noiembrie, iar Abdelilah Benkirane, liderul formaţiunii, este numit premier.

13

Page 14: primavara araba

Ce au făcut mişcările islamice a fost să se adapteze la circumstanţe şi să prezinte o faţă nouă, reformată, ruptă de obiceiurile violente ale trecutului. În Maroc, deşi islamiştii au obţinut cele mai multe voturi, regele a avut grijă ca în noua constituţie reformată, aprobată prin referendum de popor în această vară, să păstreze ultimul cuvînt în chestiuni de politică externă, apărare şi mai ales religie.

9.ALGERIAAlgeria  este o țară din nordul Africii ce are ca vecini Marea Mediterană la

nord, Tunisia la nord-est, Libia la est, Niger la sud-est, Mali și Mauritania la sud-vest și Maroc la vest precum și câțiva kilometri din teritorile anexate din Sahara Occidentală.

Algeria a încheiat anul 2010 cu o confruntare serioasa între populațiile din mai multe zone, un nou val de proteste izbucnind și în capitala Alger. În popularul cartier Bab El-Oued, bande de tineri nemulțumiți au comis mai multe atacuri asupra birourilor guvernamentale. Martorii au declarat ca poliția a folosit gaze lacrimogene pentru a-i dispersa pe agresori. 

Trupele de șoc au intervenit peste noapte, iar rapoartele autorităților au indicat proteste și atacuri similare care au început să prindă contur și în alte cartiere ale capitalei. Demonstranții au pus atacurile recente pe seama condițiilor de viață foarte proaste și a costului înalt al traiului algerian. Guvernul algerian susține că aceste evenimente sunt revolte tipice ale cetățenilor supărați din cauza creșterii prețurilor, notează Foreign Policy.

Autoritățile au încercat să delegitimeze cererile protestatarilor, prin descrierea protestelor din ianuarie 2011 ca fiind "protestele unor hoți leneși și a unor cercuri economice și politice", care sunt în dezacord cu reformele guvernului. Una dintre marile probleme este reprezentată de fapt, de corupția extinsă în rândul ierarhiei guvernamentale. 

Guvernul algerian a încercat să devieze caracterul politic al "cerințelor insurgenților ", pretinzând reducerea inegalităților printr-o redistribuire a locuințelor sociale sau subvenționarea produselor importate de care "beneficiau doar speculatorii și economia neagră". Algerieni care nu și-au mai primit  salariile de luni de zile au încercat să se sinucidă în timpul protestelor.

Într-o încercare disperată de a calma spiritele, Algeria a importat de urgență un milion de tone de grâu. "Algeria vrea să nu fie contaminată de <<virusul>> tunisian", a declarat un analist german pentru Reuters. Mai mult, guvernul de la Alger a redus prețurile mai multor alimente și a crescut cantitățile de faină livrate în piață.

Măsurile luate de urgență par a fi doar un calmant. Presa franceză și agențiile internaționale de presă scriu că e doar o chestiune de timp până când revoltele vor izbucni cu intensitatea celor din Tunisia. Între timp, tot mai mulți algerieni se autoincendiază, în semn de protest față de politicile guvernamentale.

CONCLUZII

Majoritatea statelor arabe atinse de revolte erau nişte regimuri autoritar-dictatoriale, cu

lideri aflaţi la putere de mulţi ani, ajunşi acolo eventual în urma unor lovituri de stat. Pentru

occidentali, revoltele sociale opuneau o democraţie ca a lor unor regimuri despotice. Însă,

14

Page 15: primavara araba

după cum a început deja să se vadă, din Egipt, Tunisa şi Libia, nu democraţia liberală îi animă

pe revoluţionari, ci altceva. Acest altceva le scapă analiştilor şi politicienilor occidentali care

s-au grăbit să îi sprijine împotriva vechilor regimuri.

Vorbim aici despre nişte state care s-au aflat mulţi ani sub ocupaţia sau în sfera de

influenţă a occidentalilor. O lungă perioadă de timp, occidentalii au încercat să le modeleze

stilul de viaţă, obiceiurile şi cultura, în dorinţa declarată de a-i „civiliza”. Numai că acele

popoare aveau deja o cultură a lor, un sistem social şi un sistem de valori intrinsec, aspecte

care au fost desconsiderate de către albii grăbiţi să remodeleze popoarele ce zăceau în

întuneric. Aşa se face că sistemele sociale tradiţionale au fost călcate în picioare de către omul

alb, ele ajungând în cele din urmă să devină o struţo-cămilă prin combinarea elementelor

tradiţionale cu elemente de import.

Această „moştenire”, acest sistem contorsionat, le-a rămas acestor popoare pe cap în

momentul plecării albilor şi dobândirii independenţei. Încercând să continue din inerţie sau să

adopte regulile democratice, aceste state au eşuat rapid, din motive ce ţineau de corupţie,

vendete şi frustări acumulate în firea lor o prea lungă perioadă de timp. Mai repede sau mai

târziu, în faţa unor pseudo-democraţii nefuncţionale, ele au încăput fără prea mare greutate pe

mâna unor lideri autoritari şi dictatori, ridicaţie pe promisiuni de ordine şi linişte socială.

Acesta a şi fost meritul relativ al acestor despoţi: asigurarea de bine, de rău, a unei

funcţionalităţi social-politice, pe sistemul lăsat moştenire de coloniştii albi, sistem care îşi

propusese, la momentul dobândirii independenţei, să imite democraţia foştilor stăpâni.

Acum, după câteva zeci de ani de statu-quo autoritarist, pe sub care mişcările

tradiţionalist-fundamentaliste (de genul Frăţia Musulmană din Egipt) şi-au săpat canale de

acţiune, masele eterogene au decis că vor altceva. Înclinaţia lor naturală, venită din

ataşamentul faţă de valorile şi cultura lor tradiţională, pe care nu şi le-au pierdut niciodată în

timpul dictaturii cu spoială de modernism,  merge acum către o redescoperire a societăţii de

dinainte de venirea albilor. Nu e de mirare, în acest context, că la numai o zi de la executarea

lui Gaddafi, noii oficiali ai Libiei anunţă nu alegeri libere, multi-partid şi democraţie, ci

introducerea legii islamice sharia. La fel, alegerile aparent democratice din Tunisia, primele

după decenii de regim autoritar, au dat câştig de cauză tot unor islamişti, fie ei şi „moderaţi”,

deşi acest „moderaţi” s-ar putea să fie din nou unwishful thinking al occidentalilor. La rândul

lui, Egiptul post-Mubarak se confruntă cu violenţe ale musulmanilor împotriva creştinilor, iar

noua putere de la Cairo pare că nici nu vrea să menţină ordinea în aceste dispute religioase.

Aceste evoluţii trebuie să le dea de gândit democraţiilor occidentale care, după ce au

făcut afaceri bune cu foştii dictatori, speră acum să facă afaceri şi mai bune cu noii lideri.

Însă, aşa cum putem vedea din relaţiile lumii democratice cu China, încălcările drepturilor

omului şi alte abuzuri pot fi uşor trecute cu vederea atât cât banul se rostogoleşte şi, în cazul

ţărilor arabe, petrolul curge.

Aşa stând lucrurile, „primăvara arabă” cea mult lăudată de occidentali nu e deloc o

primăvară către democraţie, ci una către afaceri şi mai prospere cu noii stăpâni ai cîmpurilor

petroliere sau gazeifere din aceste ţări. Totuşi, occidentali ar putea să ajungă să îi regrete pe

15

Page 16: primavara araba

vechii lideri cu mână de fier, dacă aceste ţări vor deveni pepiniere de unde îşi vor lua zborul

către ţinte din lumea „civilizată” tot felul de extremişti ieşiţi acum la loc larg.

BIBLIOGRAFIE

1. DUŢU, Petre, DINU, Anișoara, Echilibrul de putere şi mediul de securitate, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională- 17-18 noiembrie 2011 (Vol. 1), Editura Universităţii Naţionale de Apărare „CAROL I”, Bucureşti, 2011;

16

Page 17: primavara araba

2. Egipt: Enciclopedia Universală Britannica, Editura Litera, Chișinău, 2010;3. HITTI, Philip, Istoria arabilor, Editura All, București, 2008;4. MITU, Sorin, Istoria Asiei moderne, Grupul editorial Corint, București, 2003;5. FRUNZETI, Teodo, ZODIAN, Vladimir, Lumea 2011. Enciclopedie politică și

militară, Editura CTEA, București, 2011;6. The New York Times Almanac 2011, Ed. John W. Wright, Penguin Reference, New

York, 2010;

Surse internet:1. www.aljazeera.com;2. www.bbc.co.uk;3. www.cadranpolitic.ro;

4. www.globalsecurity.org ;5. www.hotnews.ro;

6. www.mediafax.ro:7. www.telegraph.co.uk:

17