Primăria veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul

Primăria Veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul 1

MINISTERUL CULTURII ŞI CULTELOR

MUZEUL NAŢIONAL BRUKENTHAL

BIBLIOTHECA BRUKENTHAL

I

Petre Beşliu Munteanu

PRIMĂRIA VECHE DIN SIBIU

casa, oamenii, muzeul

SIBIU, 2006

Petre Beşliu Munteanu 2

DIRECTOR GENERAL: prof. univ. dr. Sabin Adrian Luca

TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ: Olga Beşliu

© Petre Beşliu Munteanu

Coperta: Hans Hermann (1885 - 1981), Curtea Vechii Primării din Sibiu


CONSIDERAŢII STILISTICE

ASUPRA PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU

Masivă, amplă şi complexă, Primăria Veche din Sibiu este considerată în literatura de

specialitate cel mai important monument ale arhitecturii urbane medievale din această zonă a

Transilvaniei. Interesul cercetărilor întreprinse aici se datorează însă şi situării cronologice a

ansamblului la limita dintre două perioade stilistice: goticul târziu şi Renaşterea.

Clădirea, compusă din trei corpuri alăturate: turnul locuinţă, corpul de legătură şi

clădirea principală, este construită din cărămidă. În piatră au fost realizate doar cadrele de uşi

şi ferestre şi nervurile bolţilor. Tocmai aceste componente au avut un rol însemnat în

încadrarea cronologică a monumentului, chiar din secolul al XIX-lea, când cercetări

arheologice nu fuseseră încă întreprinse şi documentele de arhivă încă insuficient cercetate.

Cercetarea actuală a ajuns la concluzia că etapa gotică a construcţiei trebuie încadrată

cronologic între anii 1475 – 1491, în care proprietarul fusese membrul de vază al patriciatului

sibian Thomas Altemberger. Lui i se atribuie construirea celor trei corpuri de clădire

menţionate mai sus, cu o rezervă: clădirea principală a suferit modificări şi, mai ales,

amplificări într-o perioadă ulterioară.

Din punctul de vedere al profilaturii în piatră trebuie menţionate următoarele:

- cadre de uşi şi de ferestre, elemente de boltire etc. caracteristice goticului târziu se

găsesc la turnul- locuinţă şi la „corpul de legătură” atât la parter cât şi la etaj. La

clădirea principală asemenea elemente apar concomitent cu ancadramente de ferestre

caracteristice Renaşterii timpurii;

- apartenenţa clădirii la fază de construcţie a lui Thomas Altemberger este confirmată

prin prezenţa scuturilor heraldice cu armoariile acestuia şi ale soţiei sale Affra von

Salzburg în două locuri: pe cadrul de uşă spre traseul scărilor aparţinând turnului-

locuinţă şi în loggia dinspre „Curtea Martirilor”, aici drept cheie de boltă;

- accentul principal cade pe turnul- locuinţă şi pe „corpul de legătură” unde se găsesc

lucrările cele mai elaborate şi mai numeroase; la parterul clădirii principale găsim doar

câteva ancadramente de uşi simple şi cu excepţia profilării tipice goticului târziu, fără

alte elemente ornamentale, pe când cele de la turnul- locuinţă, ca şi din loggia

„corpului de legătură” sunt deosebit de elaborate, cu o multitudine de forme

ornamentale, dând clădirii aerul unei locuinţe senioriale.

Ancadramentul uşii dinspre sala de la etajul I al turnului- locuinţă, dreptunghiular,


format dintr-o succesiune treptată, spre interior, de muluri cu secţiune de pară şi de baghete cu

secţiunea semicirculară, ce se întretaie în partea de sus a cadrului, este surmontat de un vrej

floral foarte frumos prelucrat, detaşat de pe fond.

Cadrul uşii de acces spre turnuleţul scărilor, aflat la acelaşi nivel al tunului- locuinţă,

este format dintr-un dreptunghi în care se înscrie un arc în acoladă, iar în colţurile superioare

apar cele două scuturi heraldice cu partea inferioară bilobată, purtând armoariile lui Thomas

Altemberger şi ale soţiei sale Affra.

Sala de la etajul I al turnului- locuinţă are spre curtea interioară a clădirii un mic burduf

surmontat de o boltă cu nervuri stelate. Trebuie menţionat că ferestrele etajului I al turnului şi

ale „corpului de legătură” spre „Grădina Martirilor”, bi sau tripartite au şi ele curbele

specifice goticului târziu, cu muluri cu secţiune în formă de pară şi baghete ce se

intersectează. Acestea pornesc din socluri ornamentate cu motive geometrice puternic

profilate, foarte asemănătoare cu elemente de aceeaşi natură prezente la portalul sudic al

Bisericii Sf. Maria (azi Biserica Parohială Luterană). Partea superioară a cadrului ferestrelor

se încheie la circa 1/3 din înălţimea acestora cu scuturi mici, bilobate în partea inferioară, iar

sub tocul ferestrei se află console treptate, puternic profilate.

Loggia dinspre „Grădina Martirilor”, inclusă în „corpul de legătură”, este formată din

două travee delimitate prin stâlpi octogonali, cu capitele decorate cu frunziş şi cu busturi.

Tipul acesta de capitel este prezent şi la portalul sudic al Bisericii Sf. Maria. Bolta loggiei,

stelată, are drept chei de boltă scuturi heraldice cu armoariile lui Altemberger şi ale Affrei. Ar

mai fi de adăugat că verticalitatea tipică goticului este subliniată prin prezenţa unui fleuron

care încheie acoperişul. Actualul fleuron este rezultatul restaurării dintre anii 1967-1987.

Cercetări relativ recente1 au dus la atribuirea lucrărilor de sculptură în piatră din

această etapă sculptorului sibian Andreas Lapicida, activ şi la Cârţa. Caracteristici ale

lucrărilor acestuia, ca îmbinarea secţiunilor semicirculare cu cele în formă de pară,

diversitatea de ornamente, sunt prezente şi în elementele ornamentale descrise mai sus. Lui

cred că i se pot atribui cele două cadre de uşi de la etajul I al turnului, dar nu şi

ancadramentele modeste ale parterului corpului principal, deşi aparţin şi ele goticului târziu.

În concluzie, consider că sculptura în piatră prezentă la turnul- locuinţă, la „corpul de

legătură” şi la parterul clădirii principale aparţine unitar etapei goticului târziu, dar o etapizare

a componentelor clădirii pornind de la aceste criterii este hazardată.

1 H. Fabini, Vechea Primărie sibiană, în Buletinul Comisiei Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 8. (mai departe B.C.M.I.); (mai departe, Fabini, Vechea Primărie)


Următoarea fază de construcţie de la Primăria Veche din Sibiu ridică probleme mai

dificile întrucât materialul documentar este insuficient. Un prim semn de întrebare îl ridică

descoperirea de către Ludwig Reissenberger2 în una din încăperile Primăriei Vechi a unui

lintel purtând un scut heraldic cu blazonul comitelui săsesc Johann Lulay, care fusese

căsătorit cu văduva lui Altemberger, Affra von Salzburg, şi astfel intrase în posesia clădirii

care îi revenise acesteia după decesul lui Altemberger. Lintelul, ornamentat în centru cu un

element floral puternic profilat, dar purtând în rest muluri aplatizate, poate fi considerat că ar

marca începutul Renaşterii, documentând implicit o pătrundere foarte timpurie a acestui stil în

Transilvania. Este însă foarte greu de precizat dacă în timpul posesiunii lui Lulay s-au

întreprins lucrări mai ample la Primăria Veche şi care ar fi acestea.

În primele decenii ale secolului al XVI-lea elementele tradiţionale ale goticului târziu

coexistă cu cele ale începutului Renaşterii. Este greu de crezut că în mentalitatea timpului

cezura pe care ne-am obişnuit să o situăm între cele două etape stilistice a fost sesizată. Astfel,

activitatea unor meşteri localnici cu tradiţiile ei „vechi” s-ar fi putut desfăşura concomitent cu

aceea a unor meşteri veniţi probabil din alte locuri (eventual din zonele de arhitectură

nobiliară transilvăneană) şi purtători ale noilor tradiţii, poate la unul şi acelaşi monument.

În secolul al XVI- lea, ceea ce numim noi acum „clădirea principală” a Primăriei Vechi

a primit aspectul ei actual. După opinia lui Virgil Vătăşianu, etajarea acestui corp de clădire

nu s-a putut efectua înainte de mijlocul secolului al XVI-lea.3 Această opinie este susţinută de

caracterul stilistic al Renaşterii, prezent în special la cadrele de ferestre şi uşi, dar şi prin

amplificarea clădirii spre Spinarea Câinelui, conţinând câteva elemente interesante. Ferestrele

menţionate au formă dreptunghiulară şi dimensiunile celor din etapa gotică, marcând probabil

dorinţa de a da clădirii un caracter unitar; profilele şi ornamentele ancadramentelor din piatră

ale unor ferestre aparţin fără dubii Renaşterii, iar caracteristicile cadrelor altor ferestre situate

la acelaşi nivel sunt cele ale goticului târziu.

Cadrul dreptunghiular al ferestrelor renascentiste este surmontat de o cornişă treptată,

destul de reliefată, dar cu muluri aplatizate. Sub fereastră, un soclu are aceleaşi caracteristici.

Specifică acestei faze a Renaşterii, prezentă la numeroase ancadramente de uşi şi ferestre,

unele datate şi la alte clădiri din oraş este însă întoarcerea în unghi drept spre uşi, respectiv

geam, a profilelor la circa 2/3 din înălţimea ferestrei, ca şi slaba profilare a acestora,

eliminând astfel jocul de umbră şi lumină specific stilului anterior.

2 L. Reissenberger, Überreste der Gotik und Renaissance an Profanbauten in Hermannstadt, Sibiu, 1888, p. 22. (mai departe Reissenberger, Überreste)


Clădirea este în această etapă amplificată, prelungită spre strada Odobescu şi

supraetajată. Intrarea principală nu se mai făcea prin turnuleţul adosat turnului- locuinţă, ci

prin clădirea principală şi aceasta se lega de-a lungul corpului intermediar de turn printr-o

galerie deschisă, sprijinită pe console masive (un element similar se află spre curtea interioară

a Casei Haller din Piaţa Mare).

În exterior, colţul clădirii la intersecţia dintre Spinarea Câinelui şi strada Odobescu

formează un ieşind la nivelul etajului, stabilitatea acestei părţi a clădirii fiind asigurată printr-

un stâlp deosebit de masiv şi o succesiune de arce de descărcare sprijinite pe console masive,

în forma unor guri de tun incluzând o ghiulea. Este greu de crezut că aceste forme

ornamentale pot fi mai timpurii decât mijlocul – a doua jumătate a secolului al XVI- lea.

În 1545 clădirea a fost cumpărată de Magistratul oraşului şi devenea Primărie. Nu ar fi

imposibil ca modificările menţionate mai sus să fie determinate de noua ei funcţiune şi poate

că motivul ornamental al consolelor amintite a fost menit să confirme caracterul public al

clădirii şi să consfinţească aspectul ei de fortăreaţă, reieşit din masivitatea şi unitatea zidăriei

legată de altfel de zidul de incintă al oraşului şi întărită de micile dimensiuni ale ferestrelor

parterului asemănătoare unor guri de tragere.

Impunătoare şi complexă, Primăria Veche din Sibiu mai păstrează destule taine pentru

a incita cercetări de viitor.

Anamaria Haldner

3 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1958, p. 622.


ARGUMENT

Editarea unei noi monografii a Primăriei Vechi din Sibiu s-a impus datorită epuizării

rapide a celei anterioare, unor noutăţi bibliografice, sugestii, informaţiilor arheologice şi de

arhivă apărute după anul 2000. Astfel am inserat capitole noi: închisoarea din subteranele

Primăriei, arhiva oraşului, primul muzeu de arme, pompierii.

Etapa de construcţie din 1585 a fost identificată arheologic şi ilustrată documentar.

Referirile la Magistrat - instituţia de conducere a oraşului – au găsit un loc important în

economia volumului. Ele nu pot înlocui studiile speciale dedicate instituţiilor de conducere ale

oraşului, scaunului Sibiu şi Universităţii săseşti.

Pentru uşurarea lecturii am renunţat la capitolul cu detaliile tehnice ale săpăturilor

arheologice şi la cel despre metoda de cercetare. Ultimul a fost înlocuit cu o expunere

generală asupra firescului interes faţă de cea mai importantă clădire în viaţa comunităţii

sibiene în perioada evului mediu şi în cea contemporană.

Săpăturile arheologice controlate şi cele mecanice din curtea mare a clădirii au răscolit

cvasitotalitatea terenului pe care s-a ridicat Primăria Veche, astfel că posibilitatea unor

descoperiri ulterioare este mică.

Ediţia actuală a permis reluarea analizei istorice a amenajărilor descoperite arheologic

şi a datării începutului clădirii. Insuficienţa informaţiilor nu îndepărtează incertitudinile şi

îndoielile, lăsând un prielnic spaţiu discuţiilor ştiinţifice, de bun simţ.

Monografia istorică a Primăriei Vechi are în vedere reconstituiri de ansamblu, la

ineditul informaţiilor arheologie adăugându-se cele oferite de piesele din colecţiile muzeului,

de documentele de arhivă, de structura clădirii. Accentul reconstituirii istorice cade acum pe

obiectele din muzeu, Primăria Veche adăpostind azi această instituţie.

Plusul de informaţii, corecturile şi clarificarea etapelor de construcţie finalizează o

etapă a procesului cunoaşterii monumentului cu certitudinea utilităţii demersului ştiinţific şi a

efortului financiar. Investiţia în cercetare este cu atât mai necesară cu cât devenind capitală

culturală europeană, Sibiul are nevoie de cartea de vizită a unui oraş cu rădăcini în Occidentul

Europei.

Consider interesul faţă de continuarea cercetării istorice un prim şi însemnat succes.

Mulţumesc colegilor care m-au ajutat în prelucrarea materialului arheologic şi istoric: Ligia

Fulga, Horst Klusch, Livia Bucşa, Sabin Adrian Luca, Olga Beşliu, Nikolaus Boroffka,

Natalia Deac, Marta Guttmann, Gudrun Liane Ittu, Irmgard Sedler, Constantin Ittu, Călin


Beşliu, Agata Olariu, Ioan Albu, Florin Blezu, Dan Botezatu, Silvia Galea, Viorel Ciuntu,

Alexandru Dobrescu, Simona Samoilă; colegilor care au permis folosirea unor imagini din

colecţiile Muzeului de Istorie din Sibiu: Aurelia Cozma, Dan Ivănuş, Mariana Daneş,

fotografilor Alexandru Olănescu şi Ion Popescu, desenatorilor Marcela Vonica, Florin Toma,

Maria Beldiman, arhitectului Emil Crişan. Prin contribuţia lor, cercetarea multidisciplinară se

transformă dintr-un act personal, de voinţă, în unul asumat de un important segment social.


CAPITOLUL I

PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI

Capitolul al cărui titlu a fost inspirat dintr-o carte preţuită de sibieni,4 îmi dă ocazia să

adaug informaţiilor istorice valenţa sentimentală şi probitatea profesională a creaţiei istoricilor

şi artiştilor plastici.

Litografia nesemnată, datată 1865, transpune realist o scenă cotidiană desfăşurată în

curtea Primăriei din Sibiu. Privirea ne este atrasă de grupul de ţărani la muncă aflaţi în planul

doi. Imaginea de ansamblu, scena acestei banale activităţi, este cea a zidurilor masive ale

Primăriei. Atenţia pentru detaliile construcţiei are un temei profesional şi unul afectiv:

conştient de importanţa clădirii în viaţa comunităţii săseşti, artistul a dorit să imprime pecetea

timpului său unei clădiri simbol. (Fotografia 1)

După mai bine de 20 de ani, gravura

lui Fritz Schullerus redă imaginea romantică

a clădirii, unde ruina balustradei se

integrează faţadei mobilată cu piesele

decorului tradiţional (turn, bovindou,

foişorul scripetelui) acoperite în parte de

vegetaţie. Scara aşezată paralel cu turnul-

locuinţă prevesteşte că peste doi ani, în

1888, se va reface galeria de acces la turn.

(Fotografia 2)

În acelaşi an, 1886, cetăţeanul meşter

şi artist Johann Böbel, cunoscut mai ales

pentru desenele porţilor fortificate ale

oraşului Sibiu, a surprins un segment

semnificativ din arhitectura istorică a

oraşului, incluzând turnul de incintă.

4 E. Sigerus, Vom Alten Hermannstadt, Sib iu, 1922, p. 32 şi urm.

Fotografia 1 Anonim, Primăria din Sibiu, 1865 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XV, 170


Imaginea este document istoric, ulterior

zidul de incintă fiind demolat, iar accesul

pietonal desfiinţat. (Fotografia 3)

Fotografia 3 Johann Böbel (1824 – 1887), Primăvara, 1886 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XI, 548

Atmosfera de căutare, de speranţă şi entuziasm a acelor ani este ilustrată de conţinutul

unui document din 1888. Consemnând refacerea balustradei şi a podului de scânduri, în ziua

sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, pe o căldură de 26 grade la umbră, custodele Camerei

Armelor, Carl Platz, propune ca cinstitul Magistrat, în special consilierul Julius Sigerus care s-

a ocupat de refacerea cursivei, să fie aclamat.5 (Anexa 5)

Deschiderea pentru public în 1872 a Camerei Armelor este dovada interesului pentru

istorie. Între paginile registrelor vizitatorilor s-a păstrat o încercare de scriere a cronicii

oraşului Sibiu. O notă separată este dedicată Primăriei Vechi, ridicată, spune autorul anonim,

între 1470 – 1491. Datele sunt încă actuale.

5 Documentul a fost publicat în L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al XIX-

Fotografia 2 Fritz Schullerus (1866 – 1898), Sibiu, Primăria Veche, 1886 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XV, 1099


Dintre semnăturile din registrele Camerei Armelor (Fremden Buch) mi-a atras atenţia

pentru ineditul ei una scrisă cu litere mari, nesigure: S. Petrişor din Bucureşci de 6 ani.6 Nu

sunt greu de intuit sentimentele lui şi ale tatălui său, profesorul Ion Petrişor, vizitând muzeul

din curtea istoricei Primării.

Vizitatorii muzeului făceau parte din aceeaşi familie a iubitorilor de cultură căreia îi

aparţinea şi Margareta Faltin, autoarea gravurii din 1894 (realizată înaintea unor reparaţii ale

clădirii şi modernizări ale instituţiei), în care zidurile sunt inundate de vegetaţie. (Fotografia

4)

Clădirea înnoită, în care

copacul pare a simboliza

trăinicia comunităţii, este

surprinsă de acuarela lui K.

Eduard von Closius din 1934.

(Fotografia 5)

În 1936 Hans Hermann

a transfocat aceeaşi perspectivă

a corpului principal spre

balustrada de fier a primului

etaj. Diluarea sugestivă a

contururilor este mai evidentă

la gravura din 1940 ce

surprinde exteriorul clădirii.

(Fotografiile 6, 7) Tehnica haşurării, prin care este redată intrarea în clădirea Primăriei, îl

apropie pe artistul ce s-a semnat în 1930 cu iniţialele „L.W.” de graficianul Willy Dusil, autor

al unui afiş al clădirii restaurate în anii comunismului. (Fotografia 8)

Tehnica fotografiei, folosită tot mai des în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-

lea, a permis artiştilor-cetăţeni Theodor Glatz, Wilhelm Auerlich şi Emil Fischer să surprindă

momente în care clădirea este în acelaşi timp personajul principal şi scenă. Oamenii obişnuiţi

se plimbă, expun mărfurile la stradă, stau de vorbă în grădina casei sau pozează pe marginea

trotuarului. (Fotografiile 9, 10, 11)

Obiectivul aparatului de fotografiat pătrunde în grădina din spate a Primăriei, unde se

cultiva viţa de vie şi în curtea mare. (Fotografiile 12, 13, 14)

lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 31.

Fotografia 4 Margareta Faltin (1865 - ?), Curtea Vechii Primării, 1894 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 26


Fotografia 5 Karl Eduard von Closius (1893 - 1959), Curtea Primăriei, 1933 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XIII, 75

6 Biblioteca Brukenthal, ms. 65, p. 68.

Fotografia 6 Hans Hermann (1885 - 1981), Curtea Vechii Primării din Sibiu, 1936 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. IX, 127

Fotografia 7 Hans Hermann (1885 - 1981), Colţul Primăriei Vechi, 1940 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XI, 904


Fotografia 8 L.W., Primăria Veche, 1930 Muzeul Naţional Brukenthal, nr. inv. XV, 879

Fotografia 9 Colţul Primăriei Vechi Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber


Fotografiile 10, 11 Intrarea la Primăria Veche, Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber


Fotografia 12 Grădina Primăriei, Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17835

Fotografia 13 Corpul principal înainte de 1888 Muzeul de Istorie Sibiu, colecţia Carl Engber


Fotografia 14 Curtea Primăriei Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17854

Aceeaşi atenţie o acordă monumentului şi istoricii. Georg Soterius este autorul celei

mai vechi reprezentări a Primăriei Vechi văzută dinspre nord-vest.7 (Planşa I)

Planşa I Clădirea Primăriei (după Georg Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, Wien, 2006 p. 166.)

Interesul istoricilor faţă de estetica şi istoria monumentului a fost constant de la

7 G. Soterius, Cibinium. Eine Beschreibung Hermannstadts von beginn des 18. Jahrhunderts, Köln, Wien, 2006 p. 166. Lipsa steagului de tablă de pe turn sugerează că desenul a fost făcut înainte de 1727, an înscris pe el.


sfârşitul secolului al XIX-lea. Analizând urmele goticului şi Renaşterii în Sibiu, Ludwig

Reissenberger ajungea la datarea stilistică a ansamblului clădirii în jurul anului 15008. Pentru

a descoperi ctitorul, autorul pornea de la datele istorice certe, actul de vânzare a clădirii, le

amintea pe cele nesigure, trecerea clădirii în proprietatea lui Nicolaus Proll şi îi descoperea

după blazoanele păstrate pe primii doi proprietari siguri.9 Rezultatele analizei autorului

menţionat, care a atribuit clădirea unui ctitor şi unei anumite perioade istorice, au fost

preluate, îmbogăţite şi nuanţate de E. M. Thalgot10 şi Virgil Vătăşianu11.

Din perspectiva evoluţiei structurale a loturilor şi implicit a caselor, Paul Niedermaier

a desluşit o primă etapă de construcţie în care a fost ridicat turnul- locuinţă, apoi extinderea ce

a urmat căsătoriei lui Thomas Altemberger cu Affra şi definitivarea planului construcţiei de

către Johannes Lulay.12

Iuliana Fabritius-Dancu ocupă un loc aparte între istoricii de artă datorită stilului de

prezentare a monumentelor istorice sibiene. Primăriei Vechi îi este dedicat capitolul 39 din

lucrarea Plimbare prin Sibiul vechi.13

Mai nou, în analiza stilistică a Primăriei Vechi s-a implicat istoricul de artă Anamaria

Haldner.

În ultimii 20 ani arheologii au avut ocazia cercetării unora dintre cele mai importante

monumente istorice din Sibiu. Urmând a deveni sediul Muzeului de Istorie, clădirea Primăriei

Vechi a beneficiat de proiectul de restaurare al arhitectului Hermann Fabini, căruia i se

datorează refacerea ultimului etaj al turnului- locuinţă. El afirma că restaurarea clădirii este o

restituire istorică: „Strădania noastră a fost de a înmâna moştenirea istorică şi artistică în cel

mai înalt grad posibil generaţiilor viitoare”14. Inevitabil, cercetarea arheologică s-a alăturat

acestui ideal. Condiţiile nu au fost dintre cele mai bune. Cercetările au fost extinse în curtea

mare şi aprofundate în curtea mică doar în faza finală a restaurării. Ca şi în alte cazuri,

raportul cercetare-proiectare s-a inversat.

Istoria şantierului arheologic a fost la fel de zbuciumată ca şi anii pe care i-a parcurs.

Înainte de 1984, cercetările arheologice de la Primăria Veche au cuprins două campanii

8 L. Reissenberger, Überreste, p. 17. 9 Ibidem, p. 18-22. 10 E. M. Thalgott, Hermannstad. Die baugeschichtliche Entwicklung einer siebenbürgischen Stadt, Sibiu, 1934, p. 45-47. 11 V. Vătăşianu, Istoria artei feudale în Ţările Române, Bucureşti, 1959, p. 621-623. Analiza stilistică îi dă dreptul autorului să concluzioneze că părţile de nord, sud şi vest ale construcţiei au fost ridicate înainte de 1491. 12 P. Niedermaier, Das Alte Rathaus in Hermannstadt vom Bürgerhaus zum Gemeinschaftsbau, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 18-20. 13 I. Fabritius – Dancu, Plimbare prin Sibiul vechi, Sibiu, 1983, f. p. 14 H. Fabin i, Vechea Primărie, p. 12.


conduse de regretatul Nicolae Puşcaşu şi de Thomas Nägler, una formală în anii şaptezeci (?)

şi cea din 1983. Prima campanie a urmărit sondarea curţii mici, în condiţiile în care se

vehicula ideea existenţei unei aşezări anterioare colonizării germane.

Din anul 1984 am preluat responsabilitatea cercetării arheologice, ultimele sondaje

efectuându-se în 2006. În perioada amintită au fost cercetate curtea mică, terenul din curtea

mare, două încăperi de la parter, în 1998 o a treia cameră din acelaşi corp al clădirii, iar în

2005 - 2006 camera 12 şi camera 5. (Planşa a II-a) Numai pentru cercetarea spaţiului de la

subsol, printr-o săpătură periculos de adâncă, au fost necesare trei campanii arheologice.

Planşa a II-a Planul săpăturilor arheologice de la Primăria Veche (1983-2006) şi etapele de construcţie

Cercetarea arheologică a monumentului s-a terminat într-o primă etapă în anul 1988,

odată cu inaugurarea Muzeului de Istorie. Ea a fost reluată în 1991 datorită creşterii

interesului faţă de monumentele istorice ale Sibiului, parte a patrimoniului cultural săsesc, şi a

exigenţelor impuse de cercetarea inter şi multidisciplinară. Aria cercetării s-a extins,

cuprinzând în mod fericit, prin colaborări voluntare, cercetători de la Institutul de Fizică

Atomică din Bucureşti, specialişti în studiul istoriei artei, ceramicii preistorice şi medievale,


în epigrafie, arhivistică, numismatică, antropologie, geologie din Berlin, Sibiu, Braşov şi Iaşi.

Deosebit de fructuoasă a fost colaborarea cu fizicienii de la Institutul de Fizică

Atomică din Bucureşti după descoperirea în mod întâmplător a unei amenajări din lut şi a

unor bucăţi de zgură. Pornind de la ipoteza existenţei unui atelier de bătut monede din aur şi

argint (specialiştii din Bucureşti derulau un proiect de cercetare a unor piese istorice din metal

preţios) s-a ajuns la concluzii diferite, comunicate în cadrul simpozioanelor de arheometrie de

la Cluj din anii 1991, 1992. În anul 1993 am avut ocazia să- l întâlnesc pe prof. Martin Bidle

(Oxford), arheologul care descoperise urmele activităţii de turnare a unor clopote de biserică

la Winchester. Interesul pentru acest meşteşug puţin cunoscut în evul mediu, ca de altfel şi

astăzi, a fost constant în anii următori.15

În mod firesc, publicarea rezultatelor cercetării a evoluat de la rapoartele de cercetare

prezentate la diverse simpozioane, la corpusul de studii inter şi multidisciplinare apărut în

anul 1997.16

Cercetarea multilaterală a istoriei monumentelor istorice din Sibiu, pornind de la baza

de date a cercetării arheologice, coroborată cu alte tipuri de informaţii, permite redactarea

unei sinteze finale asupra structurii şi evoluţiei ansamblului arhitectonic medieval şi modern

sibian, împreună cu schiţa istoriei proprietarilor şi a Magistratului.17

Un gând de recunoştinţa regretaţilor arheologi Radu Popa şi Radu Heitel, care au

vizitat şantierul arheologic în prima etapă. Opiniile lor au fost luate în considerare.

Monografia Primăriei Vechi din Sibiu, ca şi cele ce vor urma, urmăreşte să depăşească

stadiul istoriografiei locale unde sunt actuale informaţiile culese de M. Kimakowicz în urma

unor lucrări de canalizare de la începutul secolului XX18, nivelul descrierilor şi concluziilor

stilistice în care datele istorice au rolul de agrement şi nu de argument. Informaţia istorică

pune în lumină clădirea, monumentul reînnoit în ultimii ani atrăgând atenţia asupra istoriei

sale.

Chiar şi după 1990 Primăria Veche a fost în centrul atenţiei comunităţii sibiene. Unul

dintre primii primari post revoluţionari a dorit ca prin hotărâre judecătorească să recâştige

15 În 1997 am organizat o expoziţie despre rezultatele cercetărilor arheologice de la Primăria Veche. 16 Au fost publicate sub formă de raport rezultatele primelor cercetări arheologice: P. Beşliu und Th. Näg ler, Die Archäologischen Grabungen im Hermannstädter Alten Rathaus, în Forschungen zur Volks - und Landeskunde, 32, 2, 1989, p. 29-40. Încă din această etapă am completat rezultatele cercetării arheologice cu un raport asupra restaurării (H. Fabini, Das Hermannstädter Alte Rathaus, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 32, 2, 1989, p. 41-59). Corpusul de studii a fost integral publicat în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 5-98. 17 Pentru abordarea integratoare a cercetării istoriei monumentelor sibiene vezi Petre Munteanu Beşliu, Complementaritatea utilizării izvoarelor istorice în cercetarea monografică a oraşului medieval Sibiu, în Anuarul Institutului de Cercetări Socio - Umane din Sibiu, III, 1996, p. 87-90. 18 M. v. Kimakowicz, Alt Hermannstadt. Ein entwicklungsgeschichtliche Studie, în Archiv des Vereins für


dreptul de proprietate. Au existat planuri de transforme a pivniţelor şi chiar a primului etaj în

spaţii comerciale. Muzeul de Istorie a continuat să existe în vechea Primărie pentru că acolo

era un loc potrivit.

Interesul ştiinţific şi cultural faţă de clădirea amplasată în centrul oraşului este o

realitate inconstatabilă. Curtea adăposteşte spectacole de teatru şi concerte, iar expoziţiile şi

clădirea atrag turiştii. Monumentul a beneficiat de o binemeritată restaurare şi de fireşti

discuţii cum a fost aceea a păstrării liniaturilor de pe pereţii exteriori. Oglindită în cei 500 de

ani de existenţă, Primăria Veche -clădirea şi muzeul- are perspectiva favorabilă de reintegrare

în circuitul cultural şi turistic european.

Siebenbürgische Landeskunde, 2, 37, 1911, p. 241-270. (mai departe A.V.S.L.)


CAPITOLUL II

ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI

Analiza procesuală a rezultatelor cercetării arheologice permite depăşirea unor

incertitudini, emiterea de ipoteze cât mai apropiate de realitatea istorică cunoscută din

informaţiile de arhivă.

Datele geologice culese în Piaţa Mare, dintr-un sondaj de pe terasa de sus a Sibiului,

arată că stratul natural de argilă cafenie-roşcată începe la adâncimea de 1,50 m. Deasupra sunt

depunerile rezultate din locuirea umană, iar nisipul argilos se află sub cota de 4,30 m.19 În

săpătura adâncă din pivniţa Primăriei Vechi am surprins în stratul de nisip geologic un

fragment de lemn. (Fotografia 15)

Fotografia 15 Lemn geologic descoperit în subsolul Primăriei Vechi

Terenul pe care s-a ridicat clădirea se află la marginea terasei superioare a Cibinului.

Construcţia din lemn şi ulterior grădina Altemberger au fost amenajate folosind terenul în

pantă spre terasa inferioară a râului. (Planşa a III-a)

19 I. Hapca, Sibiu - date geomorfologice şi geologice, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 38.


Planşa a III-a Localizarea Primăriei Vechi (marcată cu dreptunghi negru) Biblioteca Brukenthal, nr. inv. H 5543

Locuirea preistorică

Cele câteva fragmente ceramice preistorice descoperite împreună cu fragmente de vase

medievale în curtea mică a clădirii, într-un strat de arsură unde nu se disting clar nivele

diferite de locuire, au ridicat problema localizării aşezării preistorice20. În cercetările

arheologice care au urmat, au apărut pe terasa superioară, în stratul inferior de pământ negru

cu arsură, fragmente ceramice preistorice amestecate cu cele medievale sau numai material

preistoric. Observaţiile din teren nu conduc spre identificarea tipului de aşezare, deschisă sau

fortificată. Chiar în cazul existenţei pe marginea terasei a unui val amenajat în preistorie, el a

fost nivelat la începutul evului mediu.21

20 Beşliu, Nägler, op. cit., p. 33 şi p. 34, planşa IV, a,b,c. 21 Fragmente ceramice d in mai multe culturi preistorice (culturile Petreşti, Coţofeni, Wittenberg, Hallstatt) au fost recuperate din groapa cercetată în subsolul clădirii. (S. Luca, N. Boroffka, Noi descoperiri preistorice din Sibiu, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 77). Ceramica nu poate proveni numai din subsolul curţii şi clădirii.


Amenajarea din lemn şi chirpici de pe marginea terasei

În Grădina Martirilor, curtea mică a monumentului, am scos la lumină urmele unei

construcţii din lemn incendiate. Pentru amenajarea sa terenul în pantă a fost terasat. Cu acel

prilej a fost astupat un şanţ, probabil natural, aflat pe direcţia pantei.

Urmele consistente de bârne şi chirpici arse se întindeau pe o suprafaţă de 7 x 5 m. Un

strat de pietriş s-a aflat sub nivelul de incendiere pe o lungime mai mică, de 5,50 m. (Planşa a

IV-a)

Informaţiile arheologice sunt

puţine. Pe latura de nord-vest a

suprafeţei incendiate a fost

evidenţiată o groapă de par, iar în

interior, pe latura opusă, o

groapă adâncă de 0,50 m, cu

suprafaţă limitată de laturi lungi

de 0,70 m. (Fotografia 16) Urme

de lemn ars şi fragmente

ceramice se aflau în umplutura

gropii. Fragmentele de cărămizi

groase de 3 şi 5 cm şi pietre de

râu au fost probabil purtate în

stratul de arsură.

Ridică semne de întrebare

identificarea urmelor construcţiei din lemn

şi pământ cu o locuinţă cu podeaua

adâncită. Mărimea bucăţilor de lut ars este

primul obstacol într-o atribuire

incontestabilă. În al doilea rând, surprinde

modul de amenajare a nivelului de călcare

prin depunerea de pietriş, situaţie întâlnită

doar în spaţiile exterioare clădirilor

medievale. Ne întrebăm apoi ce rosturi

putea să aibă o locuinţă ridicată la

Planşa a IV-a Amenajările descoperite prin săpături arheologice: A – amenajarea din lemn B – instalaţie pentru turnarea clopotului de biserică C – scări din cărămizi

Fotografia 16 Groapa din amenajarea din lemn (Grădina Martirilor)


marginea terasei, într-o zonă vulnerabilă.

În stabilirea funcţiei şi datării construcţiei, alături de bucăţile de chirpici care păstrează

amprenta unor bârne, materialul ceramic are un rol important. Nu este dificil să atribuim

formelor de ceramică medievală folosită în gospodărie marea majoritate a fragmentelor

descoperite în pământul care a acoperit groapa construcţiei. Două fragmente din stratul de

arsură aparţin unor oale de calitate inferioară. Fragmente de oală mare, de provizii, au fost

descoperite chiar pe podeaua amenajării. (Fotografia 17)

Din materialul ceramic recoltat din secţiunea

VIII şi casetele învecinate au fost recuperate 87

fragmente de oale. S-a putut astfel reconstitui cel

puţin o dimensiune la 37 piese. Cele mai multe sunt

căni. Şapte castroane, o farfurie, o tigaie, trei opaiţe

au putu fi identificate prin analiza materialului

arheologic.

În general, materialul ceramic se compune

din forme arse oxidant, uniform. Lutul conţine ca

degresant nisip cu mică. În comparaţie cu alte situri

arheologice medievale cercetate în Sibiu, remarcăm

prezenţa în straturi imediat ulterioare unei

construcţii din lemn a unui număr relativ mare de

pahare masive, din lut, cu picior bine profilat şi

talpă rotundă. Ele aparţin ceramicii de calitate superioară. Pe unele exemplare au fost

imprimate semne de meşter. (Planşa a V-a) Există şi un fragment ceramic cu o pată de smalţ.

Mai multe informaţii arheologice vor conduce la elaborarea unei ipoteze credibile. De

exemplu, dacă descoperim amenajări asemănătoare în panta sau la marginea terasei putem

bănui existenţa unor turnuri de pază.

Pavajul simplu, groapa din colţ, dimensiunile nefireşti pentru o locuinţă, oala de

provizii susţin ipoteza unei amenajări necompartimentate, legată de o clădire de pe terasa

superioară. (Planşa a VI-a)

Fotografia 17 Vas de provizii descoperit în amenajarea din lemn


Planşa a V-a Ceramică medievală descoperită în umplutura amenajării din lemn din Grădina Martirilor

Planşa a VI-a Amenajarea din lemn din Grădina Martirilor (propunere de reconstituire arh. E. Crişan)


Dificil de analizat este şi materialul arheologic din stratul de arsură inferior

construcţiei din lemn. În încercarea de a prelungi până la zidul de incintă secţiunea a II-a am

atins la cota de -2,80 - -3 m un strat masiv de lemn ars cu fragmente de oase umane.

Depunerea de arsură de pe marginea terasei, purtată de sus, din zona locuită, aparţine evului

mediu, dovadă fiind fragmentele ceramice medievale de calitate inferioară. Relaţia

stratigrafică şi, implicit, cronologică între construcţia din lemn şi stratul de arsură este

ilustrată de stratigrafia secţiunii VIII, groapa presupusei locuinţe intersectând arsura. (Planşa a

VII-a)

Planşa a VII-a Secţiunea a VIII-a, profil vestic

Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică

În curtea mare a Primăriei Vechi a fost descoperită întâmplător şi apoi cercetată

amănunţit o amenajare din lut ars reducător.

Există câteva date certe culese în urma cercetării arheologice. Diametrul maxim este

de 1,50 m şi înălţimea de 16 cm. În perete, lucrat îngrijit, a fost practicat un şănţuleţ lat de 3-6

cm, care se continuă pe nivelul de călcare. Pe suprafaţa amenajării se vede un cerc -urma unei

arderi oxidante-, iar în interiorul suprafeţei marcate de cerc o gaură cu una din laturi de 20 cm.

Suprafaţa din interiorul cercului a fost uşor adâncită.

Bucăţi de lut ars reducător au constituit o suprafaţă compactă la nord-est. Din partea

opusă am recuperat o bucată de metal şi un fragment de lut ars oxidant. (Planşa a VIII-a)

Groapa în care a fost amenajat presupusul tipar din lut era de formă rotundă, cu

diametrul de 3,50 m şi adâncimea de 2,60 m faţă de nivelul curţii.

Pereţii amenajării au fost căptuşiţi cu lut galben. În partea de sud-vest s-a păstrat o


groapă de par.

În urma unor săpături mecanice, la sud-est, la o adâncime superficială a ieşit la lumină

o vatră din lut cu închidere ogivală. Latura opusă, spre amenajarea subterană, a fost ruptă de

un şanţ modern. Pereţii vetrei erau înalţi de doar 2 cm, cu înclinaţia spre nord-est, acolo unde

se afla fragmentul de tipar de clopot. (Planşa a IV-a) Pigmenţi de cupru erau evidenţi în zgura

rămasă pe suprafaţa vetrei.

Identificarea cu un tipar de clopot a amenajării circulare de pământ, arsă reducător,

descoperită în subsolul curţii Primăriei Vechi din Sibiu s-a putut face pe baza rezultatelor

analizei metalografice a fragmentelor de zgură recuperate.22

Din instalaţiile pentru turnat clopote descoperite şi publicate în ţară, nu există vreun

caz în care să se fi păstrat in situ un fragment consistent din tipar. De obicei el se spărgea în

procesul de turnare. Ineditul descoperirii de la Sibiu ne-a determinat să conservăm baza

tiparului din lut, renunţând la secţionare.

Conservarea in situ a fragmentului de tipar a redus informaţiile despre modul de

amenajare a instalaţiei. Din cartea lui Theophilus De diversis artibus, scrisă într-o perioadă

cuprinsă între 1110 şi 1140, cunoaştem însă etapele de amenajare a tiparului din lut şi

procesul de turnare a clopotului.

Tiparul se realiza prin depuneri succesive în jurul unui ax (un stâlp din lemn) a unor

straturi de „lut bine dospit (argilla fortiter macerata)", late de două degete.23 După ce lutului i

se dădea forma clopotului era acoperit cu grăsime, apoi cu ceară. Urma o operaţie importantă:

gravarea textului şi a ornamentaţiei.24

Peste straturile de grăsime şi ceară se aşeza lut "cernut şi amestecat cu grijă (argila

cribtata et diligenter mixta)". Următoarele etape sunt, după sfatul lui Theophilus, scoaterea

axului şi pregătirea soclului pentru aşezarea tiparului. Acesta din urmă se putea amenaja din

pietre şi lut într-o groapă adâncită pe măsura înălţimii clopotului şi destul de largă ca să

permită mişcarea meşterilor. În jurul fundaţiei pe care se va aşeza tiparul se fixau patru stâlpi

pentru direcţionarea la coborâre. În buza tiparului se practica un orificiu pentru scurgerea

22 Vezi A. Olariu şi colaboratorii Characterisation of Fourteen - Century bell-casting pit from the Old Town-Hal inl, Sibiu, România, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 89-93. Studiul de laborator a plecat de la probele prelevate din cele două amenajări din lut şi din stratul de umplutură format după dezafectarea instalaţiei de turnat clopote. În a doua fază, după abandonarea ipotezei turnării de monede în acea instalaţie, am prelevat probe de metal din clopote aflate în proprietatea Consistoriului Evanghelic Sibiu şi a Muzeulu i Brukenthal. A treia etapă, analiza metalografică, a fost efectuată la Muzeul Brukenthal. 23 Erhard Brepohl, Theophilus Presbyter und das mittelalterliche Kunsthandwerk , II, Goldschmiedekunst, Köln - Wien, 1999, p. 234. 24 Ibidem, p. 235. Pe fragmentele de lut recuperate la Primăria Veche nu apar urme de inscripţii sau ornamente.


cerii.25

În acest timp, spune autorul,

se pregăteşte cazanul căptuşit cu lut şi

se amenajează vatra pentru topirea

amestecului format din patru părţi

cupru şi o parte cositor. La început se

punea la topit cuprul şi se amesteca

cu cărbune până când din cazan ieşea

o flacără verde.26 În cuprul topit se

adăuga staniu, apoi se îndepărta

cenuşa şi cărbunii ce pluteau pe

suprafaţa amestecului. Aliajul se

turna în tipar. La sfârşitul operaţiunii

cămaşa din lut era îndepărtată.27

Faţă de descrierea făcută de

Theophilus, experienţa câştigată de

meşterii evului mediu a fost înfăţişată

în cartea lui Biringuccio scrisă în

1540.28 Expunând o metodă deja

practicată, autorul informează că în

timpul lui tiparul se amenaja în

groapa unde urma să fie copt. În locul

cerii se folosea lutul pe care erau incizate inscripţiile. Partea din mijloc (nucleul) şi cămaşa

erau coapte într-un mediu cu oxigen, constituind două piese separate.

Există câteva referinţe bibliografice. Din nefericire ele sunt doar ilustrative. Cercetarea

arheologică de amploare a monumentelor medievale din Winchester a dus la descoperirea a

patru gropi pentru turnat clopote, care au funcţionat din secolul al X-lea până în secolul al

XIII-lea la Catedrala Verde şi a unor fragmente de tipar29 descoperite împreună cu fragmente

de zgură la Palatul Wolvesey.

25 Ibidem, p. 236. 26 Brepohl, op. cit., p. 237-238. În probele de zgură p relevate la Primăria Veche este un procent mare de fier (6,01% până la 11%). Prezenţa lu i a fost pusă pe seama fo losirii ca fondant. Procentul mare de fier nu reapare la clopotele din Anglia. Nici Theophilus nu pomeneşte folosirea fierulu i ca fondant. 27 Ibidem, p. 239-240. 28 Biringuccio, Pyrotechnie, Rouen, 1627, p. 160, 163-164.

Planşa a VIII-a Groapa pentru turnat clopotul de biserică


Urme ale unei intense activităţi metalurgice de producere a unor clopote se regăsesc în

Ungaria medievală. În curtea cu anexele gospodăreşti ale mănăstirii din Szer (Ungaria) a fost

cercetat arheologic un complex de amenajări pentru turnat clopote de biserică de la începutul

secolului al XIII- lea.30 Recuperarea fragmentelor de lut a permis reconstituirea tiparului.31

Fragmente din tiparul unui clopot descoperit în săpăturile arheologice de la Visegrad

au fost prezentate într-un repertoriu al pieselor de artă din timpul lui Ludovic de Anjou,

însoţite de informaţii arheologice şi date istorice. Interesul nostru pentru această descoperire

se datorează perioadei mai apropiate de timp de cea de la Sibiu: secolul al XIV-lea.32

Ca şi în cazul amenajării din lemn şi pământ de pe terasă, singurul element de datare

relativă este materialul arheologic.

Materialul ceramic din

groapa care s-a format după

dezafectarea instalaţiei de turnat

clopot nu cuprinde tipul de pahar

amintit în săpătura de pe terasă. Este

prezentă însă cana cu buza evazată,

fără picior şi cana cu baza profilată.

Pasta nu a fost arsă cu atâta grijă ca

în cazul ceramicii din nivelul de

arsură de la marginea terasei. (Planşa

IX-a)

În groapa tiparului au fost

aruncate fragmente de oală-cahlă, de

capace şi resturile unei plăci din os

din care au fost decupate rondele.

Materialul arheologic permite

încadrarea cronologică, dar numai

între limite largi, a perioadei de

funcţionare a instalaţiei metalurgice.

29 M. Bidd le, Winchester studies, VII, partea II, Oxford, 1990, p. 98-99. 30 Katalin Valy i, Glockengussanlage und Bronzeschmiedelsöfen im Hof des closter von Szer vom Anfang des 13. Jahrhunderts, în Communicationes Archaelogicae Hungariae, 1999, p. 156. 31 Ibidem, p. 152, pl. 7. Mulţumesc autorului pentru promptitudinea cu care mi-a trimis studiul amintit. 32 Szöke Matyas, Müveszet I La jos kiraly koraban. 1341-1382. Katalogus a szekesfehervari Istvan Kiraly Muzeum kiallitasahoz, Budapesta, 1982, p. 319.

Planşa a IX-a Ceramică medievală descoperită în umplutura gropii pentru turnarea unui clopot


Prezenţa masivă a urmelor activităţii şi locuirii umane în umplutura gropii tiparului de clopot

trebuie conexată cu locuirea învecinată.

Din cele 85 de bucăţi de lut ars făţuite descoperite la Sibiu, cele care au o faţă

concavă, acoperită cu pigmenţi de cupru, au aparţinut tiparului pentru clopot. Bucăţile de lut

au fost arse reducător sau, mai puţine, oxido-reducător. Rămân în discuţie acele fragmente cu

faţa plană, arse reducător şi cele cu secţiune triunghiulară ce provin, probabil, din lutuiala

gropii unde s-a turnat tiparul sau din instalaţiile aflate la suprafaţă.

Mai dificil de explicat este utilitatea vetrei cu urme de cupru.33 Vatra uşor înclinată a

fost amenajată la suprafaţă, în imediata apropiere a locului unde s-a turnat clopotul.

Folosirea ei pentru obţinerea aliajului dintre cupru şi staniu trebuie privită cu rezerve. Zgura

analizată conţine puţin staniu, iar în două cazuri el lipseşte. Rezultatele analizei unui număr

mic de probe nu sunt concludente.

Potrivit opiniei regretatului arheolog Radu Popa, contemporaneitatea instalaţiei

metalurgice cu clădirea Primăriei Vechi este puţin probabilă datorită amplasării la mică

distanţă de corpul de locuit. Este însă semnificativă apropierea locului de turnare a clopotului

de biserica de comunitate, unde se putea transporta uşor.34 Materialul arheologic descoperit în

umplutura gropii nu permite decât datarea relativă între secolele XIV – XV.

Recursul la eventuale referinţe tipologice este puţin productiv. Forma clopotelor se

schimbă începând în Anglia din secolul al XIII- lea. Nu avem dovada că transformarea

tipologică s-ar fi întâmplat la Sibiu doar peste un secol şi jumătate sau chiar mai târziu. Pentru

o datare timpurie, folosind-se metoda lui Theophilus, pledează natura reducătoare a arderii

fragmentelor de lut.

Nici semnul de întrebare ridicat de vechimea fragmentelor de oale-cahle nu se

justifică, dovezile folosirii unor asemenea sobe fiind mai timpurii în Sibiu decât secolul al

XIV-lea.35 Este greu de acceptat ipoteza alternativă a unei instalaţii aflate în curtea unei case

de înalt funcţionar după 1411, anul ultimului clopot turnat pentru biserica de comunitate din

Sibiu.36

Astfel, chiar dacă nu avem o dovadă directă şi fermă, clopotul turnat în viitoarea curte

33 Nici analiza metalografică nu a putut stabili rostul vetrei şi specificu l proceselor metalu rgice desfăşurate anterior turnării. 34 În spaţiul curţii Primăriei Vechi, în cursul unor săpături pentru canalizare, au apărut fragmente dintr-o oală de lut cu pereţii groşi pe care erau depuse fragmente de zgură cu cupru. O activ itate mai intensă de prelucrare a cuprului în vecinătate este demonstrată şi de bucata de metal. Pe lângă cupru a rezu ltat un procent mare de plumb (22%) şi un procent semnificat iv de argint (1,1%): Olariu, op. cit., p. 91, tabelul 2. 35 P. Munteanu Beşliu, N. Rodeanu, A. Georgescu, Cercetări arheologice de salvare în Piaţa Huet din Sibiu, în Apulum, XXXVII, 1, 2000, p. 478, planşa IV, 2 şi p. 482, p lanşa VII, 4.


a Primăriei Vechi poate fi căutat între cele mai vechi clopote ale bisericii de comunitate din

Sibiu cunoscute în literatura de specialitate drept clopotul Sf. Ioan, turnat în 1350, având

diametrul maxim de 1,30 m, clopotul ceasului, turnat în a doua jumătate a secolului al XIV-

lea şi cel din 1411 -clopotul nopţii- cu diametrul maxim de 1,08 m.37

Aşa numitul "clopot al ceasului" avea diametrul inferior de 1,48 m, dimensiune

comparabilă cu cea a fragmentului de tipar descoperit la Primăria Veche, iar înălţimea de 1,26

m. După caracterul literelor gotice a fost datat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.38 Din

această perioadă au fost păstrate şi cele mai vechi însemnări despre cheltuielile pentru plata

unui meşter turnător de clopot şi plata materiei prime folosite.39 Clopotul a fost folosit până în

epoca modernă.

Însemnările cele mai vechi despre plata unui meşter clopotar la Sibiu sunt importante

şi pentru o problemă deja ridicată. Cele două componente ale aliajului folosit pentru turnarea

clopotului erau cumpărate de comunitate şi prelucrate în oraş.

În condiţiile terenului deseori răscolit de-a lungul timpului în centrul istoric al

Sibiului, al interesului scăzut pentru arheologia medievală şi al unor descoperiri care, uneori,

cu greu se pot înseria în tipologii central europene este dificil a realiza reconstituiri credibile.

În 2005, în timpul săpăturilor mecanice intempestive din curtea bisericii parohiale, la

marginea cimitirului a apărut o vatră circulară din lut cu aceleaşi urme de zgură cu cupru.

Vatra avea un orificiu de scurgere. Continuarea cercetărilor arheologice pentru identificarea în

vecinătate a urmelor instalaţiei metalurgice folosită probabil la turnarea unui clopot de

biserică a fost imposibilă.

Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din camera 88

În subsolul camerei 1 a Primăriei Vechi, săpătura arheologică a intersectat o groapă cu

material arheologic puţin, dar semnificativ: chirpici cu urmă de par, fragmente ceramice

medievale. Adâncimea semnificativă, 1,60 m faţă de nivelul de călcare medieval, îndepărtează

36 A. A. Rusu, recenzie în Arheologia Medievală, IV, 2002, p. 246. 37 L. Reissenberger, Die Evangelische Pfarkirche A. A. in Hermannstadt, Sib iu, 1884, p. 48-49. O lucrare în manuscris despre acest subiect cuprinde o listă cu cele trei clopote amintite: L. Reissenberger, Zur Glockenkunde Siebenürgens, Arhivele Naţ ionale, filiala Sibiu, fond Brukenthal, E II, 1-17. nr. 141, p. 3 -5. (mai departe, Reissenberger, Zur Glockenkunde) 38 Reissenberger, Zur Glockenkunde, p. 5; cf. I. A lbu, Inschriften der Stadt Hermannstadt aus dem Mittelalter und der frühen Neuzeit, Heidelberg, 2002, p. 4. (mai departe, Albu, Inschriften Hermannstadt) 39 „sume fusatores - LXXXXIIII, item uxoris VI; nota quod dedi fusatori campane ex parte beate vergin is XXXVII fl et II flor et iterum IIII flor. et II flo r. Item dedi pro stanno XXXIII florenos. Item dedi pro cupro XXIII florenos und I ort”. Alte cheltuieli au fost datorate instalării clopotului. Matricola b isericii a fost publicată prima dată în A. Kurz, Die ältesten deutschen Sprachdenkmale und die bis jetzt bekannte älteste Handschrift der


ipoteza unei locuinţe. Nici ipoteza unei gropi de provizii nu este susţinută de profilul celei

descoperite.

Gropi de dimensiuni mari şi formă neregulată au apărut în spaţiul din jurul Bisericii

Evanghelice. Nu exclud posibilitatea să fie rezultatul unei exploatări locale a lutului.

Cahla cu ornamente concentrice purtată în stratul de căpăcuire se poate încadra

cronologic în secolele XV – XVI40, datând momentul astupării gropii concomitent cu

folosirea terenului. (Fotografia 18)

În aceeaşi zonă dinspre terenul lotizat s-au găsit urmele unei construcţii din lemn

incendiate. Terenul aparţinea în evul mediu casei cu ieşirea spre strada Măcelarilor

(Mitropoliei) şi a revenit Primăriei la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Fotografia 18 Cahlă din secolele XV – XVI

Sachsen in Siebenbürgen, Leipzig, 1848, p. 36-37. 40 D. Marcu Istrate, Cahle din Transilvania şi Banat de la începuturi până la 1700, Bistriţa, 2004, p. 269.


Turnul de incintă

De un interes istoric sporit al contemporanilor se bucură turnul de incintă cuprins în

ansamblul arhitectonic Primăria Veche. În cursul timpului, zidurile din piatră au suferit

reparaţii prin plombări cu cărămizi industriale şi subzidiri moderne. Jgheabul prin care

aluneca hersa a fost şi el „modernizat”. Subsolul a fost afectat de conducte de canalizare,

astfel că substanţa istorică este greu de atins. Se mai păstrează în pământ pavajul din pietre de

râu al unui trotuar care pleca de la turn în jos pe actuala stradă Odobescu. (Fotografiile 19, 20,

21)

Treptele din beton l-au ajutat să reziste până în perioada interbelică. Desenul lui

Johann Böbel demonstrează că momentul amenajării este anterior mijlocului secolului al

XIX-lea. (Fotografia 3)

Fotografia 19 Substrucţiile turnului de incintă şi pavajul din pietre de râu


Fotografia 20 Trotuarul exterior Primăriei Vechi

Fotografia 21 Substrucţia pavajului exterior Primăriei Vechi


Zidurile exterioare Primăriei Vechi şi ale turnului au suferit repetate reparaţii, chiar

subzidiri, folosindu-se cărămizi de 7-8 cm grosime. Terenul fiind răscolit, iar zidurile refăcute

sunt dificile referirile la includerea turnului într-o a treia centură de apărare. Nici relaţia

directă între fundaţia turnului şi zidul de incintă care coboară de pe terasa de sus (incinta II)

nu a fost evidentă în săpăturile făcute în ultimul timp. Construcţii moderne au suprapus

fundaţia zidului de apărare şi au distrus legătura cu mai vechea substrucţie.

Structurile de zidărie din piatră cu aspect neîngrijit, aflate în partea de jos a turnului

inclus Primăriei Vechi, continuă în jos, pe strada Odobescu, cu zidul din cărămizi al grădinii

Primăriei Vechi. Urmele unui vechi zid din piatră, anterior celui vizibil astăzi, nu au ieşit la

iveală în desele săpături din grădina Primăriei Vechi şi din zona învecinată. Este apoi greu de

imaginat, dar nu imposibil de realizat, un zid de apărare aflat la baza terasei, sub care se afla

un lac cu evidente rosturi strategice.

Există însă consemnarea unui zid al oraşului aflat în stare de ruină la începutul

secolului al XVIII- lea în zona grădinii Primăriei, spre Spinarea Câinelui.41 Schimburile de

loturi şi intenţia construirii în acel loc a unei case pun în evidenţă o suprafaţă mai mare a

grădinii, incluzând, probabil, terenul învecinat dinspre Spinarea Câinelui.

41 H. Herbert, Der Haushalt Hermannstadts zur Zeit Karls VI, B. Die Wirthschafts – Rechnungen. Mittheilungen aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 3, 1892, p. 482. (mai departe, Herbert, Der Haushalt, B)


CAPITOLUL III

CASA ALTEMBERGER

Construirea casei, primii proprietari

Au existat construcţii anterioare casei construite de Thomas Altemberger? La această

întrebare mulţi istorici de artă au răspuns afirmativ pornind de la simpla comparare a

volumelor arhitectonice diferite (turnuri, un corp masiv de clădire, un corp de legătură), a

unor structuri de zidărie deosebite şi de la datele istorice care pomenesc înainte de 1470 o

casă aflată în centrul Sibiului aparţinând „văduvei de Ocna Sibiului”.

Cercetările arheologice nu au putut ilustra stratigrafic urme consistente, sigure, ale

unor construcţii din material durabil suprapuse de corpurile principale. Pe terenul pe care s-a

ridicat clădirea şi s-au amenajat curţile au existat construcţii din lemn incendiate, concentrate

înspre marginea terasei. Secţiunea a VIII-a a înregistrat un nivel cu pigmenţi de var, semn al

unei activităţi de construcţie, precedând nivelul de construcţie al turnului şi nivelând groapa

amenajării cu podeaua adâncită. De fapt, fundaţia turnului- locuinţă taie nivelul de pietriş al

amenajării din lemn (nivel afectat de o mică groapă umplută cu pământ galben). (Planşa a

VII-a)

Caseta practicată în grădină, plasată pe „corpul de legătură”, a dat la iveală un strat cu

pigmenţi de var la -0,30 - -0,40 m sub nivelul de construcţie al clădirii. Şi zidăria superficială

de sub arcul de descărcare aparţine unui nivel de construcţii anterior. Acestea toate nu sunt

urmele unei construcţii masive din zid ci doar ale unor activităţi de construcţie din apropiere.

Amenajarea latrinei în „corpul de legătură”, mult sub nivelul pivniţei, s-a realizat

pornind de la ziduri din pietre de râu anterioare. Adosarea poate fi rezultatul unei simple şi

uşor de explicat soluţii tehnice în care zidurile sunt contemporane. Ridică semne de întrebare

nişa din perete, amenajată la un nivel nefiresc, aproape de nivelul actual al pivniţei şi urmele

de ardere imprimate în tencuiala pereţilor. De fapt, pivniţa întreagă a suferit mai multe

transformări. Momentul efectuării acestora este însă greu de precizat.

Numai în exteriorul clădirii, spre strada Odobescu, sunt evidente urmele unui zid la

care s-a adosat din interior casa Altemberger. În evoluţia contrafortului acelui zid a fost pusă

în evidenţă o fază iniţială, corespunzătoare unei amenajări pietonale formată dintr-un strat

subţire de pietriş amestecat cu lut, în care au intrat accidental fragmente ceramice medievale.

Mai jos un strat de lut galben cu urme de arsură a acoperit pavajul.

Contrafortul a fost construit la început din pietre de râu şi avea latura lungă de 1,60 m.


El pare că se ţese cu zidăria din pietre. Poziţia contrafortului indică o funcţiune de sprijin a

presupusului zid de incintă, de preluare a unei împingeri venite dinspre casă. Pe faţa zidăriei

s-au păstrat urmele unui incendiu urmat de refacere. În etapa a doua, prin redimensionarea

contrafortului, pietrele de pe noua faţă au acoperit pavajul amintit. Urmează o a treia etapă de

refacere cu cărămizi, fază în care au apărut console dificil de datat. (Fotografia 22)

Fotografia 22 Contrafortul exterior Casei Altemberger şi pavajul din piatră de râu

Şi în structura zidului exterior, de nord-est, al clădirii se remarcă trei etape de

construcţie prin adosări repetate de zidărie (cea mai veche este din pietre de râu).

Contribuţia arheologiei este vădită şi la clarificarea etapelor de construcţie ale

reşedinţei Altemberger. Stârnite de discuţiile asupra evoluţiei clădirii, cercetările arheologice

pun sub semnul întrebării ipoteza potrivit căreia aşa numitul "corp de legătură" aparţine unei

etape deosebite de construcţie, mult decalate în timp. Fundaţia lui se leagă de cea a turnului-

locuinţă într-un mod ce se datorează folosirii a două structuri de zidărie diferite şi nu a două

concepţii/etape deosebite.42 (Fotografia 23)

42 Adosarea „corpului de legătură” la turnul-locuinţă este vizibilă şi în podul casei. Pe de altă parte, analizele probelor de mortar prelevate din mai multe corpuri de clăd ire au arătat o compoziţ ie asemănătoare a liantulu i. Numai în perioada modernă s-a schimbat raportul între var şi nisip (cf. N. Deac, M. Guttman, V. Ciuntu,


Fotografia 23 Adosarea fundaţiei „corpului de legătură” (în dreapta imaginii) la fundaţia turnului-locuinţă

Autorii ce propun ridicarea clădirii în etape şi în perioade diferite ar putea aduce ca

argument în favoarea tezei lor adâncimea diferită a fundaţiilor de pe cele trei laturi cercetate

arheologic. Cercetarea arheologică a constat că diferenţa de adâncime se datorează naturii

solului. Arcele de cărămidă susţineau corpurile mari ale clădiri: turnul- locuinţă, aripa dinspre

nord amenajată în pantă, chiar zidul de incintă de la sud-est. (Fotografia 24)

Fotografia 24 Fundaţia cu arce din cărămizi a corpului principal

Primăria Veche: analiza probelor de mortar, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 97).


Precizările arheologice sunt premize ale dezvoltării analizei istorice a condiţiilor în

care a fost construită ctitoria Altemberger. Folosindu-şi autoritatea şi banii, Thomas

Altemberger -primar timp de 20 de ani al Sibiului- a construit o clădire impunătoare, care se

integra sistemului defensiv al oraşului. În acelaşi timp clădirea asigura spaţii şi condiţii de

locuit la nivelul standardelor epocii: camere de locuit încălzite, spaţii pentru reprezentare,

camere pentru slujitori şi pentru igiena

personală şi anexe gospodăreşti.

Corpul nou construit, rezemat la

un capăt pe un turn- locuinţă şi la celălalt

pe un turn mai vechi, de incintă, era

defavorizat de poziţia faţă de stradă, dar

avea o largă expunere la soare.

Turnul- locuinţă purta mai

degrabă o semnificaţie simbolică -

expresie a atracţiei patricienilor pentru

forme arhitectonice specifice nobilimii-

decât o funcţiune militară. Deschierile

ferestrelor sunt largi, marcate de

ancadramente din piatră. Accesul în

spaţiul de locuit era pe la etaj. Actuala

scară principală, de la nord-est, este

urmarea unei refaceri, dar rampa iniţială

a scării a fost amenajată în acelaşi timp

cu clădirea care se sprijinea pe un

contrafort cu baza rotunjită. (Fotografia

25)

Există puţine date pentru

stabilirea unor limite cronologice strânse în evoluţia clădirii. Remarcăm apariţia în compoziţia

blazonului din loggia aflată în curtea interioară a unui element deosebit: sabia pe care o ţine în

labă animalul în poziţie rampantă. Apariţia acestui detaliu poate fi rezultatul numirii în anul

1481 a proprietarului casei în funcţia de jude regal.43 (Fotografia 26)

43 La această ipoteză o adăugăm pe aceea care susţine că o schimbare a statutului proprietăţilor lui Th.

Fotografia 25 Fundaţia contrafortului de lângă scara principală (în dreapta se vede o subzidire cu beton)


Fotografia 26 Blazonul lui Thomas Altemberger din loggia Grădinii Martirilor

În perioada amintită, Thomas Altemberger atingea apogeul puterii şi bogăţiei, fiind

proprietar al unor moşii în Alba şi Târnave, arendaş al camerei de la Baia de Arieş (în

perioada 1486-1491 a scos din mine aur în valoare de 6.000 de guldeni), arendaş al vămii

regale în 1475.44 La sumele ce proveneau din arendăşie s-au adăugat cele din comerţul cu

plumb şi dota soţiei.45 Puterii financiare i se adaugă cea politică prin atribuţiile funcţiei de

primar şi, în doi ani, jude regal. Autoritatea sa a fost întărită de punerea în aplicare a colecţiei

de legi numită Codex Altemberger, iar amintirea i s-a păstrat în clădirea ce va depăşit prin

grandoare, aşa cum se va întâmpla mai târziu cu Palatul Brukenthal, construcţiile

contemporane.

Din moştenirea culturală a „epocii Altemberger” au rămas în patrimoniul Muzeului

Brukenthal opt ducaţi din aur (T 996-998, T 1006-1009, T 1036) bătuţi între 1482-1489, anii

de glorie ai lui egregius Magister Civium et Judex Regius nec non Camerarius urbis

Altemberger din registrul de impozite poate avea legătură cu apariţia clădirii. (I. A lbu, Die Inschriften am Hermannstädter Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 34). Autorul consideră că până în anul 1485 casa a fost terminată. (mai departe, Albu, Die Inschriften Rathaus) 44 G. Gündisch, Die Hermanstädter Bürgermeister Thomas Altemberger (1491). Leben und Werk , în G. Gündisch, Aus Geschichte und Kultur der Siebenbürger Sachsen, Köln, 1987, p. 130 şi urm.


Cibiniensis.46

Revenind la istoria monumentului, nu putem exclude din analiza cronologică datele

din registrele de impozite ale oraşului care pomenesc proprietăţile lui Thomas Altemberger.

Pornind de la aceste informaţii s-a acreditat ipoteza identificării caselor ce vor face loc

Primăriei Vechi cu cele din circumscripţia Fraczios: domus relictae Vizackna şi, imediat,

domus magistri civium.47 Sugestia că relictae Vzackna este văduva unui nobil din Bogata de

Mureş şi viitoarea soţie a lui Thomas Altemberger48 ridică mari semne de întrebare atunci

când e vorba de identificarea caselor. Ipoteza, susţinută doar prin trimiterile la blazonul

vicevoievodului Nicolae de Ocna Sibiului aşezat în locuri semnificative din spaţiul clădirii,

este puţin convingătoare.

Structura clădirii, pregătită pentru apărare, şi blazoanele sunt semnele evidente de

autoritate la care aspirau vârfurile patriciatului local. Aducem în discuţie alodiul lui

Altemberger consemnat înainte de 1475. Vom observa că funcţionarul a notat în cazul

alodiului titulatura completă -magister Thomas, magister civium-.

Un nou recurs la arheologie este necesar. Eventuala demolare a unei case din material

durabil ar fi trebuit să lase urme serioase în teren. Anterior construcţiei existente şi astăzi, nu

am înregistrat decât urmele unor amenajări de mică amploare, din lemn. Desigur, nu putem

exclude ipoteza ca vicevoievodul Nicolae să-şi fi folosit funcţia pentru a cumpăra un loc în

Sibiu, ridicând apoi o construcţie din materiale uşoare care valora, aşa cum o arată registrul de

impozite, un lott. Ipoteza menţionată, ca şi aceea că domus relicta de Wizakna este viitoarea

casă Altemberger este imposibil de verificat şi ca urmare greu de susţinut.

Analiza de ansamblu a materialului documentar din ultimele două decenii ale secolului

al XV-lea şi chiar la începutul secolului al XVI- lea scoate însă în evidenţa implicarea Affrei

(de Ocna Sibiului?, de Bogatul de Mureş, Altemberger) în constituirea şi administrarea averii

familiei Altemberger.

Alăturarea blazonului soţiei cu cel al soţului nu este un fapt comun în societatea

medievală sibiană. În comunitatea oraşului, cel puţin de la sfârşitul secolului al XV-lea, aşa

cum arată testamentul lui Thomas Altemberger, soţia avea dreptul la o treime din moştenire.

45 Ibidem, p. 137. 46 O. Dudău, Egregius Magister Camerarius Urbis Cibiniensis Thomas Altemberger, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 36-37. 47 Fabini, Vechea Primărie, p. 43; Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannnstadt und der Sächsischen Nation, în Quellen zur Geschichte Siebenbürgens aus Sächsischen Archiven, Sibiu, 1880, p. 33. (mai departe, Rechnungen) 48 Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, VII, Bucureşti, 1991. (mai departe Urkundenbuch) Documentul d in 1481 precizează că văduva din Ocna Sib iului este, firesc, fosta soţie a lu i


O treime revenise copiilor din prima căsătorie a lui Thomas Altemberger cu Praxedis, fiica lui

Oswald Wenzel.

Amplasarea clădirii într-o zonă deja lotizată, mai ales asigurarea ieşirii la stradă, crea o

situaţie juridică şi practică dificilă. Activitatea economică intensă şi poziţia politică favorabilă

stimulau însă iniţiative de ctitorire mai ales în rândul marii funcţionărimi.

Starea de emulaţie a constructorilor este mai bine reliefată de modificările petrecute în

structura bisericii de comunitate din apropiere. După 1470 se încearcă transformarea vechii

bazilici într-o biserică-hală mai încăpătoare. Proiectul depăşeşte ambiţiile comanditarilor,

astfel că din corul proiectat nu s-au realizat decât fundaţiile. În schimb, s-a mărit sacristia şi s-

a ridicat ferula.49

Pericolul otoman obliga la întreţinerea turnurilor, la amenajarea unui sistem de apărare

eficient. Construcţiile noi, cum este casa lui Altemberger, au fost înzestrate cu elemente de

apărare. Era şi acesta un motiv de a obţine un teren şi dreptul de a construi o casă cu două

turnuri, lucru nemaiîntâlnit până atunci. Incendiul din 1469, care a afectat în primul rând

biserica şi porţile oraşului, a dat şi mai mult de lucru constructorilor.50

Cum arăta reşedinţa primarului în ziua de Sfântul Gheorghe a anului 1485, când s-au

adunat la Sibiu în localul învecinat Primăriei primarii, judecătorii, juraţii şi nobilii din Sibiu şi

din cele şapte plus două scaune, din Bistriţa şi Braşov ?51 Casa primarului şi a judelui din

Sibiu trebuia să fie pe măsura puterii oraşului ce aduna în jurul său toate comunităţile săseşti

din Transilvania. Este verosimilă, dar nesusţinută documentar, ipoteza că în acel an casa era

terminată.52

Începutul construirii casei Altemberger se poate lega de momentul căsătoriei lui

Thomas cu Affra. Momentul definitivării ansamblului arhitectonic şi închiderea curţii spre

clădirile dinspre strada Măcelarilor este mai dificil de determinat. Contextul cultural aduce

însă în discuţie o problemă interesantă, intens discutată şi încă nelămurită: transferul de

proprietate a casei după moartea lui Thomas Altemberger.

Moştenirea lui Thomas Altemberger cuprindea o avere impresionantă53 ce a fost legal

împărţită între soţie şi copiii din căsătoriile anterioare. Este însă discutabil dacă casa

moştenită probabil de Affra a trecut în proprietatea lui Nicolaus Proll şi, mai ales, modul în

Nico lae, nobilul d in localitatea menţionată. 49 Fundaţiile proiectatului cor au apărut într-o săpătură arheologică din 1995. Cercetarea arheologică este inedită. 50 Rechnungen, p. 19. 51 Ibidem, p. 145; documentul nu menţionează expres locul unde s-a desfăşurat întrunirea, dar locul de baştină al trimişilor îndeamnă să credem că el a fost la Sibiu (Urkundenbuch, VII, p. 390). 52 Fabini, Vechea Primărie, p. 7.


care s-a petrecut transferul.54

În ziua de 19 aprilie 1497, Affra trimitea din Bogat, unde avea moşie (primul ei soţ

fusese nobil de Bogath), o scrisoare la Sibiu, lui Johannes Sachs, rudă prin alianţă.55 Este

dificil să acceptăm ipoteză că între data menţionată, când numele ei nu este legat de Nicolaus

Proll, şi noiembrie 1499 când în testamentul lui apare ca soţie Elisabeta să se fi întâmplat atât

de multe evenimente importante. De altfel, succesiunea casei prin intermediul unor văduve

bogate de la Thomas Altemberger la Marcus Pemfflinger este dificil de probat. Mai degrabă

pare verosimilă ipoteza cumpărării de către bogatul Nicolaus Proll a casei greu de întreţinut

de o femeie cu puţine resurse financiare. Văduva lui Altemberger se afla într-o situaţie

financiară dificilă datorită proceselor pentru moştenire. În iulie 1497 primea cei 600 de florini

pe care Magistratul îi datora şi pentru care intervenise cu mai bine de două luni în urmă la

naşul ei, notarul Johannes Sachs.56 Affra a fost nevoită să se judece la Alba Iulia cu călugării

eremiţi57 ca să-şi recupereze contravaloarea bunurilor date în folosul regelui, în vizită la

Sibiu.58

Fiind nevoită să plătească un impozit substanţial pentru mai multe case59, Affra a

trebuit probabil să o vândă pe cea mai mare şi mai costisitoare unui localnic bogat cum a fost

Nicolaus Proll, jude regal şi cămăraş al sării sau chiar lui Johannes Lulay.60 De acum, trecem

pragul secolului al XVI-lea.

Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Altemberger

Clădirea ctitorită de Thomas Altemberger se compunea din camere de locuit, sală

pentru primiri, spaţii de depozitare şi anexe gospodăreşti. Ansamblul arhitectonic s-a

dezvoltat în jurul unei curţi de 676 mp.

53 Urkundenbuch,VII, p. 384-385. 54 Ipoteza a fost avansată de Ludwig Reissenberger cu “mare probabilitate” fără a şti dacă Nico laus Proll a moştenit casa sau a cumpărat-o (Reissenberger, Überreste, p. 18 şi 21). 55 Arhivele Naţionale. Direcţia Judeţeană Sib iu, fondul Documente medievale, U, III, 8. 56 Însemnarea sumei care i se plăteşte Affrei se găseşte în Rechnungen, p. 242. 57 Rechnungen, p. 210. Ea a fost asistată de judele regal Petru. 58 Rechnungen, p. 189. 59 În anul 1506 casa Affrei s-a aflat în duodecimalia lui J. Heltner şi era cotată cu valoarea: lot 12 (Rechnungen, p. 547, 549), iar în anul următor cu aceeaşi valoare (Ibidem, p. 550-551). 60 Ludwig Reissenberger considera că în testamentul lui Nicolaus Pro ll, copiat în anul 1500 de notarul Johannes Hirschberg în registrul capit lului din Mediaş (document probabil pierdut în incendiul arh ivei d in Mediaş după al doilea război mondial), a fost menţionată fosta casă Altemberger: „domunm ilam, in qua jaceo in lecto egritudinis una cum parvo domo eidem contigua et vicina versus Valentinum Pictorem structa” (Reissenberger, Überreste, nota 3, p. 18-19). Numele lui Valentinus, magister pictor, se regăseşte într-o perioadă apropiată, în registrul de socoteli al judecătorului regal (Hermannstädter und Siebenrichter - Rechnung aus dem Jahre 1497), lui datorându-i-se pictarea stemei o raşului pe o casă nouă (domum novam) (Rechnungen, p. 237, 252). Însemnele oraşului puteau fi puse pe clădirea Primăriei sau pe o altă clădire publică.


Două sunt spaţiile marcate de blazoane sau piese de mobilier arhitectonic, semn că

erau considerate locuri reprezentative pentru prestanţa şi pretenţiile familiei: etajul turnului-

locuinţă şi grădina.

Un spaţiu intim, asemănător grădinilor din spaţiul mediteranean, a fost obţinut prin

nivelarea terenului dinspre terasă. În cartierul patricienilor din Sibiu era o adevărată modă a

grădinilor familiale.61 (Fotografiile 27, 28)

61 Grăd ini pentru odihnă s-au amenajat într-o perioadă apropiată în vecinătate, la casa parohială (Piaţa Huet nr. 1) şi Piaţa Mică nr. 22.

Fotografia 27 Loggia din „Grădina Martirilor”, 1865 (fotografie de Th. Glatz) (Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 18232)


Fotografia 28 Curtea interioară (imagine din anul 2006)

Spre deosebire de grădinile amintite,

unde nu se păstrează decât firidele

din ziduri sau simplele spaţii

acoperite, în grădina lui Thomas

Altemberger s-a amenajat o loggie

dominată de busturi umane cu rol de

console. Cheile de boltă au luat

forma unor blazoane. Stâlpii şi

probabil bolta loggiei erau pictaţi, iar

un brâu în formă de vrej marca pe

perete nivelul consolelor. În galeria

personajelor din loggie regăsim, după

cum afirmă mulţi autori, personajele

centrale ale acestui proiect

arhitectonic de amploare: Thomas

Altemberger şi Andreas Lapicida,

Fotografia 29 Consolă cu bustul lui Thomas Altemberger


meşterul pietrar. (Fotografiile 29,

30)

Ancadramentul bogat

ornamentat şi marcat de

blazoanele ctitorilor, ce străjuia

intrarea în camera de la etajul

turnului, spaţiul creat prin

amenajarea bovindoului cu

blazonul lui Thomas Altemberger

pe cheia de boltă, prezenţa

căminului pentru foc,62

demonstrează că în proiectul

iniţial ctitorul a acordat un rol

deosebit primului etaj al clădirii.

Poziţia, dimensiunile şi amenajările îi asigurau caracterul de încăpere intimă a proprietarilor.

Spaţiul bovindoului, unde lumina venea prin ochiuri de sticlă prinse în ramă de plumb, era un

loc de odihnă şi rugăciune.63 Pe de altă parte, cel ce stătea în bovindou cuprindea cu privirea

toată curtea, până la intrare. În această încăpere se ajungea venind pe un culoar exterior sau

din interior, după ce străbăteai încăperile "corpului de legătură". În ambele cazuri, înainte de a

intra în camera stăpânilor erai nevoit să aştepţi într-un hol dominat de un ancadrament cu

ornamente traforate în piatră şi blazoane. (Fotografiile 31, 32, 33)

În turnurile de apărare, chiar dacă aveau funcţia de locuinţă, la etajele superioare

stăteau paznicii. Amplasarea blazoanelor la intrarea în casa scării, spre etajul superior, făcea

parte din scenariul intrării. (Fotografiile 34, 35)

Neavând alte puncte de pornire în stabilirea destinaţiei camerelor de locuit, ne folosim

de hornurile sobelor. O vatră deschisă se află într-o cameră învecinată celei din turnul-

locuinţă. Prezenţa tavanului pictat în secolul al XVII- lea indică un spaţiu reprezentativ. La

parterul „corpului de legătură”, lângă turnul- locuinţă, există o încăpere care, datorită unui coş

de fum de mari dimensiuni, poate fi identificată cu un spaţiu domestic unde era probabil

cuptorul de pâine.

62 Fragmentul de placă din lut cu reprezentarea unui personaj fantastic (geniu?) putea decora partea superioară a unui asemenea şemineu în secolele XV-XVI (cf. Marcu, op. cit., p. 269). 63 Un ochi de sticlă cu acest diametru a fost recuperat din săpătura arheologică desfăşurată în Grădina Mart irilo r.

Fotografia 30 Consolă cu reprezentarea lui Andreas Lapicida


Fotografia 31 Holul din faţa „camerei stăpânilor” (etajul I al clădirii)

Fotografia 32 „Camera stăpânilor” situată în turnul-locuinţă (în stânga, planul îndepărtat, este bovindoul)


Fotografia 33 Fragment dintr-o placă de ceramică (sec. XV – XVI)

Fotografia 34 Fotografia 35 Blazonul Affrei Altemberger Blazonul lui Thomas Altemberger de la etajul I al clădirii de la etajul I al clădirii

Parterul turnului- locuinţă era destinat grajdului. Un astfel de spaţiu, construit numai

din lemn, putea fi amenajat în cazul Primăriei Vechi şi mai la sud. Urmele masive de resturi

vegetale descoperite acolo pot aparţine depunerilor organice dintr-un grajd sau lemnului

folosit în cantitate mare pentru foc.

În structura „corpului de legătură” a fost amenajat un alt horn, mai la nord de vatra de


foc. (Fotografia 36) În pod se observă două guri de aerisire, ultima având urme de fum. Pereţii

„corpului Lulay” erau străbătuţi de un coş de fum ce va fi cu siguranţă folosit după 1545

pentru sobele din sala de şedinţe a Magistratului. (Planşa a XIV-a)

O scară interioară cobora de la etajul corpului de legătură în apropierea unei săli cu

bolţi cu nervuri pornite din console în forme florale. Alături era un spaţiu mai mic, pe care l-

am identificat cu cabina unei latrine. Sala mare de la parter, cu vedere spre Oraşul de Jos,

avea acces la grădina din spate, la pivniţa şi la curtea casei. Poziţia privilegiată prin multiplele

posibilităţi de comunicare sugerează o utilitate deosebită. Pentru o funcţie importantă

pledează amenajarea lângă ferestre a unor bănci din zidărie, aşa cum aveau camerele de la etaj

cu vedere spre Oraşul de Jos.

Intrarea actuală în pivniţă, cu ancadrament din piatră simplu profilat, a fost folosită de

primii proprietari. A doua intrare spre pivniţă este vizibilă pe planul lăsat de Ludwig

Reissenberger64. (Planşa a XVI-a)

Spaţiile a căror utilitate poate fi desluşită doar indirect, din documentele de arhivă,

sunt pivniţa şi podul casei. Menţionarea în testamentul din 1485 a câmpurilor agricole, a

culturii de viţă de vie, a grădinilor şi iazurilor explică nevoia de spaţiu de depozitare.65

Foişorul din lemn folosit la ridicarea sacilor în pod păstrează şi astăzi traforuri gotice, iar în

apropiere se vede încă axul din lemn al scripetelui.

Pe nivelul de călcare al curţii au existat urme

evidente de pietriş. Curtea se închidea la sud-vest cu un zid

aşezat pe arce din cărămizi. La sud, zidul de închidere

trunchia lotul unei case rămasă fără curte şi fără prea multă

lumină. Pe latura de sud-est, planul lui Thomas

Altemberger a prevăzut un zid de incintă ridicat în faţa

ferestrelor clădirii de pe strada Mitropoliei. Probabil că pe

acolo, ca şi astăzi, intrau vizitatorii lui Thomas

Altemberger.

Sauna şi latrina sunt două amenajări care au apărut

fie în cercetarea arheologică, fie în documentele de arhivă.

La parter, lângă sala cea mare cu acces în grădină, era

cabina latrinei. Groapa latrinei, cu urme evidente de

64 Biblioteca Brukenthal, H. 4941. 65 Urkundenbuch, VII, p. 385.

Fotografia 36 Imagine din podul corpului de legătură (în prim plan hornul vetrei de foc de la etaj, în planul al doilea scheletul din lemn al scripetelui)


incendiu, avea pereţii din cărămizi, cu arce de descărcare în structură. Cercetarea arheologică

s-a adâncit până la 8,30 m faţă de nivelul pivniţei. Prin adosarea zidurilor din cărămizi la cele

din piatră s-a format un spaţiu trapezoidal lat de 2,15 m, cu laturile lungi de 3,90 m şi 4,05 m.

Zidul dispus oblic, formând trapezul, are lăţimea de 50 cm în partea superioară păstrată astăzi

şi 80 cm la adâncimea de 6 m faţă de nivelul actual de călcare al pivniţei. La această cotă

zidul a format un arc de descărcare cu deschiderea de 1 m. Zidul pomenit a dublat zidul din

pietre de râu al clădirii şi s-a ridicat deasupra nivelului uşii de acces actuale, acolo unde se

vedeau urmele pornirii unui arc din cărămizi. (Planşa a X-a) În grosimea zidului din piatră de

la sud-vest se păstrează urmele unui canal de aeraj deschis în pod.

Planşa a X-a Latrina medievală, proiecţie izometrică

Zidul dinspre sud-est a dublat şi el un zid din pietre de râu, iar arcul de descărcare se

sprijină pe structurile din pietre ale pereţilor învecinaţi. Deasupra arcului se afla o firidă

desfăcută în 2006.

Zidurile se sprijineau pe un sistem format din arce de descărcare. În partea de jos

incinta se termina cu arce din cărămizi sprijinite pe stâlpi. Pe fiecare stâlp s-au aşezat capetele

a două arce. (Planşa a XI-a) Arcul peretelui dinspre nord-est avea o deschidere de 1,75 m.


Stâlpii de susţinere inferiori au fost

aşezaţi direct pe bolovani de râu. Suprafaţa

mică de sprijin a arcelor de la bază şi

greutatea zidăriei au determinat prăbuşirea

părţii de jos a construcţiei. Numai zidăria

laturilor înguste ale incintei s-a păstrat sub

cota de -2,80 m.

La adâncimea de 2,80 m am

descoperit un fragment de zid prăbuşit. Până

la această adâncime terenul a fost răscolit de

ultimii restauratori care au subzidit pereţii

prăbuşiţi. Între -2,80 şi -6,50 m s-a aflat

doar pământ negru, cu bârne arse, material

arheologic din diferite epoci, mai ales din

epoca modernă. De la adâncimea de 6,50 m,

suprafaţa a fost secţionată doar parţial, iar

materialul arheologic a devenit o excepţie.

La adâncimea de 5,50 m au apărut ultimele

urme de zidărie prăbuşită ca urmare a

incendierii violente a spaţiului şi un

fragment de stâlp din lemn în poziţie verticală.

O posibilă baie cu aburi -vaporarum- este refăcută în 1545 pentru cei doi consuli (vezi

anexa 1). În interiorul clădirii nu s-au păstrat urmele unei instalaţii de apă din evul mediu.

Tubul din lemn dezvelit în grădină, probabil din epoca modernă, vine din direcţia „corpului de

legătură”. (Fotografia 55) Nu există însă o relaţie stratigrafică cu acesta. În planul lui Ludwig

Reissenberger se văd în grosimea pereţilor camerei de lângă cabina latrinei amenajări ale

căror funcţii nu au fost identificate.66

Baia cu aburi de la Primărie nu este un lucru neobişnuit în Sibiul secolului al XVI- lea.

Pe lângă o baie a comunităţii exista una a spitalului de bătrâni. În 1509 aceasta din urmă era

deja în funcţie pentru că magistrul Michael Altemberger face o donaţie de 18 florini pentru

înzestrarea ei.67

66 Planul se găseşte la Biblioteca Brukenthal, H 4941, inv. nr. 2370.

Planşa a XI-a Latrina medievală, tehnica de construcţie a zidurilor


În loc de concluzii

Cu alte cuvinte, casa a avut o predominantă funcţie de reşedinţă civilă, asigurând spre

sfârşitul secolului al XV-lea confortul unei familii de patricieni cu mulţi copii. Dimensiunile

proiectului sunt justificate de pretenţiile şi posibilităţile materiale ale proprietarilor.

Remarcăm alături de expresivitatea măştilor-console, de acurateţea execuţiei detaliilor de pe

ancadramente, de bogăţia decoraţiilor, ingeniozitatea planului. Constructorul a adaptat planul

unei construcţii de plan rectangular cu curte interioară, la un teren de formă neregulată,

impropriu unei astfel de desfăşurări geometrice. El a trebuit să unească un mai vechi turn de

apărare cu un important turn de locuinţă la care comanditarii au ţinut în mod deosebit.

Rupturile de segmente de pe latura nou creată nu au afectat prea mult impresia de armonie a

spaţiului şi cu atât mai puţin prima cerinţă a comanditarilor: să fie o casă monumentală.

Ipoteza că în evoluţia clădirii sunt etape de construcţie nefinalizate este susţinută, între

altele, de consola aflată în podul „corpului de legătură”, legată funcţional de turnul- locuinţă.

Ea nu a fost integrată într-o structură de zidărie. Nu putem trece cu vederea că peretele

turnului- locuinţă vizibil în pod este tencuit. Acestea sunt argumente în favoarea ipotezei

formulate şi de Iuliana Fabritius-Dancu privind existenţa separată în jurul anului 1470 a

turnului- locuinţă. Andreas Lapicida, la comanda lui Thomas Altemberger (devenit proprietar

al turnului) ar fi construit şi

decorat bovindoul.68

(Fotografiile 37, 38)

67 Rechnungen, p. 544. 68 Fabrit ius-Dancu, op. cit., capitolu l 39, f. p.

Fotografia 37 Imagine din podul „corpului de legătură” (în planul îndepărtat frontonul corpului de clădire terminat de Thomas Altemberger)


Funcţia militară a clădirii nu este formală.

Orificiile înguste de deasupra bovindoului cu

deschidere spre strada Odobescu, deschiderile mici

de la parter puteau asigura protecţia în cazul unui

atac minor. (Fotografia 39) Turnul- locuinţă nu era

echipat însă pentru apărare. Puterea patricienilor la

sfârşitul secolului al XV-lea se dovedea în primul

rând prin avere, iar cea militară pe zidurile cetăţii

sau în afara lor.

Analiza stilistică şi arheologică, datele de

pe stâlpii loggiei şi informaţiile istorice sugerează

un şantier de construcţii care nu s-a terminat odată

cu moartea lui Thomas Altemberger. În derularea

şantierului după 1491 a fost implicat probabil în

continuare Andreas Lapicida. Ctitorul ansamblului arhitectonic este fără îndoială Thomas

Altemberger.

Fotografia 39 Primăria Veche văzută dinspre strada Odobescu Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17858

Fotografia 38 Imagine din podul „corpului de legătură” - planul al doilea, stânga sus, consola turnului- locuinţă


CAPITOLUL IV

PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA

Ca şi când lucrurile nu ar fi destul de complicate domus dominae Affrae apare în

registrele de impozit şi mai târziu: în 1506 (duodecimalia lui Johannes Heltner 69, în 1507

(duodecimalia lui Benedictus Carnifex)70, 1515 (duodecimalia lui Andreas Budner)71, de două

ori în alt registru din acelaşi an cu 12 lott pentru care a plătit mai mult de 3 florini.72

Admiţând lacunele înregistrării sau păstrarea fragmentară a registrelor nu putem să trecem

peste menţionarea casei doamnei Affra în 1515.

În 1475, când s-a recăsătorit cu Thomas Altemberger, avea în jur de 25 de ani şi trei

copii. După 40 de ani era obligată să plătească pentru o casă un impozit aşa de mare încât a

fost nevoită să- l achite în mai multe rate. Din nefericire, lipseşte dovada unei legături de

proprietate între casa cu blazoanele separate ale soţilor Altemberger şi cea pomenită în 1515.

Întrebarea ridicată de prezenţa blazonului unei femei într-o casă de patricieni, în care capul de

familie este o personalitate atât de importantă cum a fost Thomas Altemberger, poate să nască

discuţii.

De altfel, observaţiile arheologice şi cele de parament fac, aşa cum au susţinut istoricii

de artă73, dificile etapizările strânse în evoluţia clădirii în secolul al XVI-lea. Scara principală

ce duce la primul etaj, oprindu-se în faţa uşii încoronată cu blazonul lui Johannes Lulay, a fost

construită, după cum a lăsat să se vadă în cercetarea arheologică, ţesându-se de clădire.74

Elementele arhitectonice decorative amenajate la etaj, în primul rând fastuosul ancadrament

cu blazonul lui Johannes Lulay, aveau menirea să atragă atenţia unui oaspete deja impresionat

de mărimea caselor din jur şi apoi de volumul curţii în care intra, asupra importanţei sociale a

proprietarului. (Fotografia 40)

69 Rechnungen, p. 549. 70 Ibidem, p. 550. 71 Ibidem, p. 551. 72 Ibidem, p. 568. 73 Ch iar şi V. Roth consideră că etajul al doilea al clădirii principale a fost ridicat în secolul al XVI-lea (V. Roth, Geschichte der deutschen Baukunst in Siebenbürgen, Strassburg, 1905, p. 114). 74 Dovada existenţei etajulu i corpului principal în t impul v ieţii lui Johannes Lulay o constituie anul 1520 înscris pe un ancadrament de fereastră (Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32).


Fotografia 40 Blazonul lui Johannes Lulay

Dacă la sfârşitul secolului al XV-lea, prin mobilarea unor spaţii intime (bovindoul

folosit drept capelă, uşa de intrare în turnul- locuinţă, loggia din grădină) cu blazoane de

familie se producea un echilibru între intimitate şi reprezentativitate, spiritul noului veac lăsa

în urmă inhibiţiile evului mediu. Detaliile arhitectonice ce pun în lumină personalitatea

presupusului proprietar de la începutul secolului al XVI- lea nu pot schimba armonia iniţială a

formelor decorative.

Trecerea casei din proprietatea ctitorului în cea a lui Nicolaus Proll (?), Johannes

Lulay şi Marcus Pemfflinger, legaţi prin funcţii (şi prin soţii ?!!) de Sibiu este concomitentă

cu trecerea de la formele mentale ale evului mediu târziu transilvănean la cele ale Renaşterii

promovată de noii proprietari.75 Procesul este evident în ansamblu dar şi în detaliu. Turnurile

casei lui Altemberger ţin de mentalitatea evului mediu, grădina cu loggie este scena unui

personaj elevat, dornic de meditaţie şi odihnă.

Tranziţia continuă. Tăblia uşii datată în jurul anului 1500 copiază formele drepte ale

Renaşterii, dar elementele decorative ale coifului personajului intarsiat şi forma literelor

75 Nicolaus Proll aparţ inea unei familii de italien i stabiliţi p robabil la mijlocul secolului al XV-lea la Sib iu. Despre originea lui Johannes Lulay nu se ştiu multe lucru ri. Marcus Pemfflinger a venit din Germania. Date biografice despre N. Proll şi J. Lualy se regăsesc în: G. Gündisch, Die Grabsteine in der Ferula der evangelischen Stadpfarkirche in Hermannstadt, în Mitteilungen aus dem Baron Brukentalischen Museum, XII, 1947, p. 15-16, 20-21. (mai departe Gündisch, Die Grabsteine)


aparţin culturii medievale.76 Compoziţia artistică şi textul în limba germană subliniază

calitatea stăpânului casei de apărător ferm al căminului familial, parte a comunităţii

orăşeneşti.77 După dimensiuni şi în acord cu mesajul, uşa era montată într-o deschidere

principală. (Planşa a XII-a)

Construită într-o poziţie strategică, amenajată

de la început ca o casă fortificată, presupusa reşedinţa

a comitelui Johannes Lulay era impresionantă nu

numai prin arta dispunerii volumelor şi a elementelor

decorative. Ea putea fi utilă în perioade de insecuritate,

cum a fost anul 1514, anul răzvrătirii sibienilor

împotriva comitelui regal78. Din această perspectivă,

evidenţierea valorii simbolice a turnului- locuinţă

trebuie amendată într-o analiză de ansamblu a clădirii,

luând în considerare alte elemente arhitectonice de

apărare: turnul exterior de la nord, ferestrele mici de pe

faţada de vest.79 În fapt, rolul defensiv este ilustrat de

cele două ghiulele, una din fier şi alta din piatră,

semiîngropate în zidul exterior al clădirii.

Întărirea zidurilor de incintă ale oraşului la

cumpăna secolelor XV şi XVI cu turnuri masive, cum

este cel numit Turnul Gros, şi mai ales amenajarea

bastioanelor la mijlocul secolului al XVI- lea au dus la diminuarea funcţiei militare a caselor

de patricieni prevăzute cu turnuri- locuinţă.80 Însă în prima jumătate a secolului al XVI- lea

structura de ansamblu a clădirilor oraşului Sibiu, după cum relatează Georg Reicherstorffer,

era marcată de funcţia militară.81

76 Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 33-34. 77 În inventarele vechi ale Muzeulu i Brukenthal, la locul descoperirii p iesei este trecut (nr. inv. 15221) doar Hermannstadt. Chiar dacă uşa nu provine de la casa Altemberger, simbolistica desenului şi mesajul inscripţiei sunt sugestive pentru mentalitatea societăţii sibiene în jurul anulu i 1500. 78 Pentru revolta sibienilor din 1514 a se vedea, A. Dumitreascu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, Cluj-Napoca, 1976, p. 155. 79 Asupra importanţei strategice a clăd irii a se vedea, M. von Kimakowicz, Alt Hermannstadt. Eine entwicklungs-geschichtliche Studie, în A.V.S.L., 2, 37, 1911, p. 269. 80 Pentru tematica caselor cu turnuri-locuinţă a se vedea, H. Fab ini, Patrician Towers in the Late Middle Ages in Sibiu (Hermannstadt), în IBI, Bulletin, 50, 1994-1995, p. 145-148. 81G. Reicherstorffer, Chorographia Transilvaniei, în Călători străini despre Ţările Române, Bucureşti, 1968, p. 214. Georg Reicherstorffer s-a născut, probabil, la Sib iu şi a fost aici notar provincial (Rathschreiber). Din acest motiv el a cunoscut bine societatea sibiană.

Planşa a XII-a Tăblia unei uşi datată în jurul anului 1500


Comitele Johannes Lulay

Presupusa proprietate a comitelui Johannes Lulay asupra clădirii obligă la o succintă

prezentare a vieţii şi activităţii acestuia, mai ales că s-a aflat printre personalităţile ilustre care

i-au urmat lui Thomas Altemberger.

Johannes Lulay, ca şi cei mai mulţi înalţi funcţionari sibieni, a urcat treptele ierarhiei

politice în paralel cu acumularea unor funcţii aducătoare de venit. El a fost notar al oraşului

între 1492 şi 1494 şi kammergraf împreună cu Nicolaus Proll, alt posibil proprietar al casei

Altemberger. Între anii 1504 şi 1505 a fost judecător scăunal. Anul 1507 îi aduce suprema

funcţie în oraş, judecător regal. În acelaşi an a semnat un tratat de bună vecinătate cu Radu cel

Mare, domnul Ţării Româneşti. Mai târziu a avut conflicte cu comunitatea sibiană. Ca

pedeapsă, regele Ungariei Vladislav al II- lea i-a amendat pe sibieni cu 6.000 guldeni.

Johannes Lulay a avut trei soţii. Prima a fost Elisabeta, văduva lui Nicolaus Proll, prin

care se crede că a moştenit Casa Altemberger. A doua soţie s-a numit Barbara, văduva unui

bogat funcţionar din Bistriţa. A treia soţie, Clara Thobiasch, i-a supravieţuit şi s-a căsătorit cu

Marcus Pemfflinger, viitorul jude regal. Moartea l-a găsit pe Johannes Lulay, la 12 aprilie

1521, în funcţia de jude regal, fiind îngropat în ferula bisericii parohiale.82

Proprietatea lui Marcus Pemfflinger şi vânzarea ei către Magistrat

Insecuritatea cetăţenilor oraşului, indiferent de starea lor socială, s-a accentuat după

prăbuşirea regatului Ungariei, în timpul luptelor dintre partidele pro-otomană şi pro-

habsburgică. Comitele saşilor Marcus Pemfflinger, proprietarul casei în discuţie, a luat parte

activă la luptele interne din Transilvania. Fidelitatea faţă de Ferdinand de Habsburg l-a ţinut

departe de familie şi l-a determinat să risipească pentru întreţinerea armatei o bună parte din

avere. Numai prin intervenţia prietenilor, unele bunuri, între care şi impunătoarea casă, au

scăpat de creditori.83 În aceste condiţii ne putem lesne imagina situaţia în care a ajuns casa

lipsită de serviciile stăpânului mort departe de oraş în anul 1537. Perioada de început a

stăpânirii lui Marcus Pemfflinger asupra clădirii a lăsat doar urme neînsemnate: două grafiti

ce consemnează anii 1524 şi 1525.84

În preajma anului 1545, casa mare şi greu de întreţinut era vânată de creditorii lui

Marcus Pemfflinger, de nobili sau patricieni bogaţi. Alarmaţi de eventualitatea unei tranzacţii

care putea aduce un nou locuitor din afara oraşului, dar mai înainte de toate atraşi de mărimea

82 G. Gündisch, Die Grabsteine, p. 20-21. 83 G. Seivert, Die Stadt Hermannstadt.Eine historische Skizze, Sib iu, 1859, p. 35.


construcţiei, consilierii oraşului hotărăsc să plătească suma cerută de rudele defunctului

comite.

Calculând probabile taxe şi impozite datorate de proprietar, a fost achitată urmaşilor

comitelui sibian suma de 1922 florini şi 64 denari.85 Peste doi ani, prin vânzarea fostului sediu

al Primăriei aflat lângă capela Sfântul Jacob şi Turnul Preoţilor, oraşul va recupera o parte din

suma cheltuită pentru noua reşedinţă.86

84 Albu, Die Inschriften Rathaus, p. 32. 85 Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul şi Scaunul Sibiu, seria Socoteli consulare, dosar 632, p. 175. 86 Documentul prin care Magistratul vinde cu 800 de florini clăd irea unde îşi avea reşedinţa se regăseşte la Soterius, op. cit., p. 164. Magistratul primea pentru casa vândută lui Gallus Auner suma de 800 de florin i. Clădirea fusese donată comunităţii în 1470 de Simonis Gulden.


CAPITOLUL V

PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU

Timp de 400 de ani clădirea a fost sediul Magistratului sibian şi cea mai importantă

clădire publică din Sibiu. De aici vine numele de Primăria Veche şi interesul ce i- l acordă

comunitatea sibiană actuală.

Amenajarea casei ca sediu al Primăriei

Prin grija lui Johannes Frank, administratorul (villicus, stadthann) Primăriei,

cunoaştem lucrările de construcţie care au urmat trecerii clădirii lui Marcus Pemfflinger în

proprietatea Primăriei. Consemnările privind cheltuielile sunt surprinzător de detaliate şi ca

urmare, credibile. De exemplu, au fost consemnate categoriile de gunoaie evacuate: bălegar,

fier, fecale etc. Pentru transportul lor au fost făcute două plăţi de 1 florin şi 24 denari şi apoi

de numai 42 denari.

Ordinea consemnărilor respecta în general pe cea a operaţiunilor. După curăţenie s-a

adus mortar pentru refacerea unui spaţiu numit vaporar (baie cu aburi). Pentru amenajarea sa

a fost cumpărat postav.87

Cheltuielile următoare se datorează refacerii pavimentul turnului, probabil turnul-

locuinţă destinat arhivei. Cheltuielile pentru cărămizi (100 de bucăţi), var (cinci transporturi)

şi plata unui zidar care a lucrat 22 de zile ilustrează reparaţii şi eventuale recompartimentări.

Mai sunt înregistrate două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei şi încă 700 cărămizi

plătite lui Georg Zaydner.

Alte cheltuieli se referă la acoperirea turnului (de incintă?), fiind folosite 3.900 ţigle.

Precizarea că s-au folosit (şi, bineînţeles, plătit) ferecături folosite la acoperiş, deasupra

ferestrei mari, îndeamnă la aceeaşi localizare.

Sunt menţionate sumele plătite pentru închiderea lăzilor de cereale, pentru trei zăvoare

ad maiorem Portam, probabil poarta de intrare. Şi alte uşi şi ferestre au fost prevăzute cu

zăvoare. Chiar şi cheltuieli minore - pentru un căţel de vatră din fier - au fost menţionate cu

grijă.88

A fost amenajată o sobă nouă (fornax), pentru care s-a adus lut, iar apoi a fost vopsită.

87 Arhivele Naţionale Sibiu, fondul Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, socoteli economice, socotelile administratorului, nr. 141.


Una din sobe este din oale-cahlă, pentru confecţionarea ei fiind plătit olarul Valentinus. Nu

ştim cum putea fi folosit postavul la sobe, dar o însemnare se referă chiar la aceasta. Fiecare

loc sau obiect este bine precizat. Locul numit consistor pe ultima pagină referitoare la

cheltuielile Primăriei poate fi identificat cu camera de consiliu, cel mai important spaţiu

interior. Acolo se fac multe şi scumpe amenajări. Pereţii au fost tapetaţi cu postav de Breslau.

Pentru folosinţa consilierilor au fost confecţionate bănci şi scaune.

Lista cu cheltuieli este un importante izvor istoric pentru reconstituirea interioarelor

clădirii Primăriei. Ea aminteşte o cameră aflată în faţa consistorului. Se vorbeşte despre marea

fereastră din sala consistoriului. Menţiunea refacerii unor ferestre vechi (antiquas refiendo)

este importantă în stabilirea unei etape anterioare de construcţie. Pe latura de nord-est a

clădirii, în exterior, la etaj, se află două ferestre cu detalii de ancadrament renascentiste, mai

mici decât a treia de la acelaşi nivel. Ultima, aproape de turnul de incintă, cu elemente

stilistice aparţinând goticului, pare a fi fereastra mare menţionată în document. Decorarea

ferestrei şi a unei aşa numite tabula Junonanda sunt datorate pictorului Benedict.89 Terenul de

la intrare a fost podit cu scânduri.

Cu alte cuvinte, lista cu cheltuieli cuprinde însemnări despre reparaţii şi amenajări

interioare şi nu lucrări mari de construcţii. Rămâne de discutat care este partea din clădire care

a fost acoperită. Textul se referă explicit la acoperişul turnului, probabil cel de incintă.

Cheltuielile pentru şindrilă şi caferi sugerează că acolo a fost refăcută structura din lemn.

Alte cheltuieli se fac pentru transportul a 3.890 ţigle şi ferecături la acoperişul aflat

deasupra ferestrei mari. Mai jos sunt pomenite şindrile folosite la turn. Este verosimil ca

acoperişul fostului turn de apărare să fi fost integral reparat pentru ca spaţiul interior să intre

în folosinţa Magistratului. (Anexa 1)

O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă

Atenţia istoricilor de artă a fost atrasă în principal de corpurile de locuit şi de

reprezentare. Laturile dinspre sud-est şi sud-vest au fost incluse, evaziv, în categoria ”cea mai

mare parte a ansamblului”90, datate în perioada Altemberger sau într-o perioadă neprecizată.91

Cercetările arheologice au arătat că încăperile corpurilor menţionate au luat naştere

dintr-un mai vechi zid din pietre de râu cu arce din cărămizi în fundaţie sau numai din pietre

88 Ibidem, p. 142. 89 Ibidem, p. 143. 90 Fabini, Vechea Primărie, p. 8. 91 Niedermaier, op.cit., p. 20, figura 2, p. 17.


de râu. De această structură s-au adosat

ziduri din cărămizi cu fundaţii

superficiale.

Sub nivelul construcţiilor din

material durabil au apărut straturile

inferioare cu arsură, suprapuse de

depuneri organice. Urmele de locuire sunt

mai consistente în subsolul camerei 12.

Camera s-a adosat turnului- locuinţă

folosindu-se stâlpi. Pentru sprijinirea

zidului adosat turnului- locuinţă a fost

nevoie de un contrafort exterior.

Fundaţia zidului descris s-a adâncit

mult, lăţindu-se spre talpă în pământul

umed. De ea s-a sprijinit o amenajare

subterană din cărămizi. Adosarea zidurilor

nu era etanşă încât să sugereze un eventual

bazin. Nici umplutura amenajării nu este

sugestivă. Dezvelirea întregii suprafeţe a

amenajării identificate doar în şanţul de

drenaj, ar putea aduce indicii preţioase.

Cercetarea arheologică a camerei 5

- ultimele casete şi cele din urmă

probleme - a fost fructuoasă. O fundaţie

din pietre de râu intersectată de zidul lung,

dinspre curte, al camerei 5 a apărut în

urma săpăturii arheologice. Şanţul de

fundaţie a fost surprins în camera 4,

învecinată.92

Cu alte cuvinte, există o etapă de construcţie ulterioară turnului- locuinţă. Datarea ei

iese din cadrele secolului al XV-lea şi nu poate fi legată documentar decât de suma de 809

92 P. Beşliu Munteanu, Cercetările arheologice de la Primăria Veche din Sibiu, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 41. ”Zidăria alcătuită d in pietre mici, înecate în mortar” este, de fapt, urma fundaţiei distrusă de zidul u lterior.

Fotografia 41 Fundaţie din piatră suprapusă parţial de zidul dinspre curte al camerei 5

Fotografia 42 Fundaţiile zidului de sud-vest legat de turnul locuinţă şi ale stâlpului adosat (camera 12)


florini şi 48 denari cheltuită pentru construcţii la

clădirea Primăriei în anul 1585.93 (Fotografiile 41, 42,

Planşa a XIII-a)

O dată apropiată, anul 1574 înscris pe un

blazon de meşter în casa învecinată de pe strada

Măcelarilor, sugerează că într-o perioadă ulterioară

incendiului din 1570 au avut loc, împreună cu

reparaţii ale clădirilor afectate, şi restructurări

urbanistice, stimulate de Magistrat care a profitat

mărind spaţiul necesar activităţilor domestice.

(Fotografia 43)

Planşa a XIII-a Clădirea Primăriei după 1585 (reconstituire) Desen prelucrat după P. Niedermaier, Das Alte Rathaus, fig. 5, p. 19

93 Arhivele Naţionale Sibiu, fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu, Socoteli economice. Socotelile consulare, nr. 632, p. 197.

Fotografia 43 Stemă de meşter croitor de pe casa învecinată Primăriei Vechi


Noua funcţionalitate a spaţiilor

Clădirea avea o funcţie civilă, de sediu al Magistratului şi, în subsidiar, una de apărare.

Funcţia de apărare s-a datorat unor pericole interne. Tulburări în cartierele meşteşugăreşti au

fost de mai multe ori semnalate. Prin dispunerea corpurilor de clădire care închideau şi apărau

curtea, datorită unor amenajări speciale - turnurile, găurile de tragere din pod în zona

bovindoului dinspre strada Odobescu, ferestrele mici de la parter - clădirea asigura securitatea

aleşilor şi siguranţa armelor, cerealelor, documentelor şi însemnelor oraşului.

Un mic proiectil din fier, folosit de archebuze, descoperit în săpătura arheologică din

interiorul turnului- locuinţă,94 ilustrează rosturile militare ale clădirii.

Funcţia primordială a clădirii -sediu al Magistratului-, rolul jucat de acesta în istoria

comunităţii săseşti îndeamnă la prezentarea structurii instituţionale. Tabelul cu funcţionarii

importanţi -judele regal, judele scăunal, primarul, administratorul oraşului şi notarul- care au

activat în fosta Casă Altemberger timp de 200 de ani, între 1545 – 1745, este sugestiv pentru

evoluţia vieţii politice. (Anexa 2)

Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii

Organul colectiv de conducere al oraşului era Centumviratul, în care vecinătăţile erau

reprezentate. Din rândul celor mai importante familii din Sibiu se alegeau cei mai înalţi

funcţionari: primarul, administratorul oraşului (villicus, stadthann), judele regal şi cel scăunal.

Primii doi, având în vedere importanţa funcţiei, se mai numeau consuli. Organul executiv

lărgit de conducere era sfatul orăşenesc format din 12 cetăţeni de vază. Ei formau sfatul

interior şi se mai numeau senatori. Un funcţionar superior era judecătorul regesc ales de

Centumvirat. Cei 12 membri ai sfatului interior intrau împreună cu comitele în Universitatea

săsească.95 Senatorii purtau o togă roşie, în timp ce mantia centumvirilor era neagră.96

(Fotografiile 44, 45)

Situaţia înalţilor funcţionari şi a celor mici este bine cunoscută în 1657. Împreună cu

primarul, judele regal şi cel scăunal erau consemnaţi senatorii cu diferite funcţii

administrative.

94 Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. A. 9800. 95 M. Vlaicu, Universitas Saxonum, în Convergenţe transilvane, 8, 2000, p. 11-12. 96 Piesele se află la Muzeul de Istorie din Sibiu , nr. inv. M 5479, M 5480, M 5481.


Fotografia 44 Fotografia 45 Pelerină de senator Pelerină şi pălărie de centumvir

Urmează salariaţii, de la cel mai înalt (notarul provincial), la cel mai neînsemnat

(văcarul). Lista lor este sugestivă pentru activitatea complexă a Primăriei: notarul oraşului,

oratorul centumvirilor, notarul breslelor, colectorul de impozite, doi inspectori cu rezerva de

bucate, judecătorul de piaţă, medicul, farmacistul, tipograful, procuratorul, scribul, şeful pazei

de noapte, şeful fanfarei, ceasornicarul, patru gropari, administratorul Primăriei, căpitanul şi

subalternul lui, purtătorul de steag, toboşarul, armurierul, comandantul călăreţilor, doi paznicii

ai câmpului, şase paznici ai turnului, trei paznici ai pădurii, doi paznici ai grădinilor, un

văcar.97

În listele din 1710, 1711, 1719 şi 1720, ca urmare a impuneri fiscale şi a creşterii

populaţiei oraşului, apar slujbe noi: inspectori şi comisari cu rezerva de cereale a oraşului

(unul special pentru ovăz), şapte strângători de taxe în Oraşul de Sus şi în suburbii, un

perceptor pentru vin, un lictores (simplu slujitor sau călău?), groparul. Mai târziu sunt trecuţi

în listele salariaţilor un inspector al cassei, un inspector cu încartiruirile, casierul şi adjunctul

său, notarul pentru Sălişte.98

Camera mare de la estul intrării principale (spaţiu structurat împreună cu camerele mai

mici legate de turnul- locuinţă) a fost destinată persoanelor reprezentative. La sfârşitul

secolului al XIX-lea acolo îşi avea biroul primarul. El putea comunica prin două uşi cu

97 K.A lbrich, Die Bewohner Hermannstadts im Jahre 1657, în A.V.S.L., XVI, 1883, 2, p. 267-277. 98 H. Herbert, Die Haushalt Herrmannstadts zur Zeit Karls VI. A. Die Bürgermeisterechnungen. Mittheilungen aus den Hermannstädter Magistratsprotocollen, în A.V.S.L., XXIV, 1892, 1, p. 125 – 126. (mai departe, Herbert,


camera de consiliu.

În încăperile învecinate, după cum ne arată planul clădirii din anul 1896, se aflau

birourile funcţionarilor de rang superior şi ale ajutoarelor lor: notarul şef (obernotar),

vicenotarii, un funcţionar numit concipist, altul ce ţinea la zi situaţia salariilor (diurnist),

primul senator (1-ter Magist. Rath). (Planşa a XIV-a)

Planşa a XIV-a Planul clădirii de la sfârşitul sec. al XIX-lea şi destinaţia sălilor (numerotarea aparţine autorului)

Camera mică avea o sobă aşezată pe peretele ce o despărţea de cea mare, a sfatului

(Grosser Sitzung Saal). Lista de cheltuieli din 1545 prefigurează o cameră mobilată cu scaune

şi bănci, tapetată cu postav.

După cum ne demonstrează aceeaşi listă şi după cum arată astăzi, camera de la etajul

turnului a fost reparată. Ea se leagă de sala de şedinţe printr-o deschidere dezaxată, pentru că

Der Haushalt, A)


pe acelaşi perete era o altă amenajare în grosimea zidului: o posibilă fereastră. Prin ferestrele

laterale ale camerei se putea controla accesul dinspre Oraşul de Jos, sursă de insecuritate.

Un panou99 care preamărea virtuţile justiţiei era montat în sala de judecată. Traducerea

inscripţiei este următoarea:

Cea mai ilustră dintre virtuţi este dreptatea.

Fortăreaţă de necucerit a unităţii cetăţenilor.

Judecaţi drept fii ai oamenilor. Ascultaţi şi cealaltă parte.

Sub inscripţia scrisă cu litere aurii este reprezentarea unei lebede cu o cunună de lauri

în jurul gâtului, anul 1545, stema Sibiului şi blazonul lui Petrus Haller. Conform textului,

placa a fost restaurată în 1574 şi 1721. (Planşa a XV-a)

Planşa a XV-a Tablă din 1545

Două încăperi ale Primăriei au fost menţionate cu ocazia unei ceremonii importante

desfăşurate de Sfântul Ştefan. În ziua de 26 decembrie 1722, centumvirii se organizau după

un obicei vechi în holul din faţa sălii consiliului pentru a alege Magistratul.100 Ceremonia

instalării Magistratului s-a desfăşurat în acelaşi decor în 1733.101

În acel an nu avem ştiri despre felul în care era încălzită sala mare. Peste puţin timp, în

1735, meşterul J. Filtsch va monta o sobă din fier cumpărată de la Buda cu 60 de guldeni. Mai

târziu, în 1771, au fost cumpărate două sobe de cahle albe pentru Landtagsaal, probabil

99 Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5864. 100 H. Herbert, Der innere und äussere Rath Hermannstadts zur Zeit Karls VI, în A.V.S.L., XVII, 2, 1883, p. 354. (mai departe, Herbert, Der innere Rath) 101 Ibidem, p. 372-375.


aceeaşi încăpere unde se desfăşurau lucrările dietei Transilvaniei.102 Nu avem dovada

documentară că acele festivităţi erau însoţite de ospeţe. La ce altceva puteau fi însă folosite

obiectele din ceramică şi sticlărie descoperite la Primăria Veche ?

Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii

Păstrarea actelor oficiale, înscrisuri care reglementau raporturile juridice, patrimoniale

în interiorul comunităţii săseşti, a hotărârilor Magistratului era o funcţie principală a

Primăriei. Din aceste considerente camera de la primul etaj al turnului- locuinţă, punctul

arhitectonic central cu semnificaţii simbolice deosebite, a fost destinată depozitării

documentelor.

În anul 1546 arhiva oraşului s-a mutat aşadar în clădirea nou reparată, în camera unde

la intrare se păstrează încă inscripţia TABULARIUM/Nationis Saxonicae/ac Civitatis

Sedes/Que/C[ibiniensis.

În acelaşi an, Christian Pomarius, notarul oraşului, începea inventarierea a 312

documente. După distrugerile provocate de Gabriel Bathory în 1610 erau deja inventariate

510 documente aşezate în dulapuri numite thecae.103

Dacă anul 1570 înscris pe stâlpul central al arhivei nu poate fi legat de un anumit

eveniment, semnul de pietrar şi anii 1615 - 1616 pot fi puşi pe seama unei reparaţii ulterioare

retragerii lui Gabriel Báthory din oraş.

Potrivit jurământului registratorului de documente, în 1681 arhiva se afla în acelaşi

loc.104 Cantitatea mare de acte a impus în 1770 angajarea unui arhivar.105

Adaptarea spaţiului unei camere cu cămin deschis la funcţia de depozit pentru

documente a ridicat problema securităţii lor. Căminul nu mai putea fi utilizat, dar rămânea

actuală nevoia de încălzire a spaţiului pe timp de iarnă. Autorităţile habsburgice au cerut

întocmirea unei noi evidenţe a documentelor şi depozitarea împreună a documentelor

scaunelor şi a districtelor săseşti. În şedinţa Magistratului din 10 iulie 1770 se punea în

discuţie necesitatea unei camere cu sobă pentru public.106

A doua problemă, la fel de importantă ca cea a încălzitului, era a spaţiului insuficient

102 E. Siegerus, Vom alten Hermannstadt, III, Sibiu, 1928, p. 6 - 7. Resturile coşului de fum de la aceste sobe au fost demontate în timpul ult imei restaurări fără să fi fost inventariate: cf. Fabini, Vechea Primărie, p. 10. 103 M. Vlaicu, Arhivele Statului Sibiu, în 120 de ani de arhivă publică în Transilvania, Sibiu, 1996, p. 20. 104 120 de ani de arhivă publică in Transilvania, Sibiu , 1996, p. 94: „... arhivei aparţinând naţiunii, oraşului şi scaunului Sibiu, aflată în clădirea primăriei oraşului...”. 105 M. Vlaicu, op. cit., p. 21. 106 G. Duzinchevici, Zur Geschichte des Staatsarchivs von Hermannstadt, în Forschungen zur Volks- und Landeskunde, 2, 1959, p. 81.


oferit de etajul turnului- locuinţă pentru cei patru funcţionari şi doi inspectori supraveghetori

care s-au ocupat de alcătuirea unui repertoriu al documentelor după 1770. Ca urmare, în 1780

numărul funcţionarilor a fost micşorat. Înainte de aceasta, în 1779, se rediscuta într-o şedinţă a

Magistratului despre amenajarea unei încăperi pentru cei ce copiau documentele. Procurarea

de lemn lasă loc ipotezei că aveau în vedere o gheretă din lemn.107

La începutul secolului al XIX-lea, un raport înaintat de senatorul Johann Georg

Conrad semnala şi el nevoia de mai multe camere protejate de incendii.108 Un nou incendiu a

dus la reparaţiile din 1818 şi la amenajarea de depozite suplimentare. Abia în 1869 Primăria

avea un spaţiu separat pentru cei ce doreau să consulte documentele.109

La sfârşitul secolului al XIX-lea s-au mutat depozitele cu documente în casa

cumpărată pe strada Măcelarilor (Mitropoliei).110

Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile

Intrată în folosinţă publică, clădirea a fost folosită parţial, împreună cu alte construcţii

din oraş (turnuri de apărare şi mănăstiri scoase din funcţiune ca urmare a aplicării Reformei,

bastioane, sacristia bisericii) pentru depozitarea cerealelor şi a armelor. În 1567, cerealele au

fost adăpostite în spaţii ale clădirii greu de localizat kemin und obenauff in er stuben, sau

nelocalizabile In dem Kasten.111

După aproape 200 de ani se amenaja un spaţiu pentru depozitarea unor fiscalfrüchten.

Magazia se afla, probabil, pe latura, de sud-est auf der Seiten gegen dem Guneschischen

Haus.112

Posibilitatea ca lăzile pentru cereale să se fi montat în pod este de luat în seamă.

Scripetele era folosit pentru urcatul sacilor în pod. Lăzi pentru cereale se păstrează şi astăzi în

podul spaţios şi bine aerisit al bisericii din Brădeni, judeţul Sibiu.

Groapa de provizii surprinsă de săpăturile mecanice din curte este mărturie a funcţiei

de depozit. Rezervele principale de grâne ale oraşului se aflau însă în gropile din pieţele

centrale.

107 Ibidem, p. 81-82. 108 Ibidem, p. 84. 109 Vlaicu, op. cit., p. 25. 110 Ibidem, p. 30. 111 Listele cu locurile unde au fost adăpostite armele, muniţ ia şi cerealele din rezerva strategică au fost publicate în L. Reissenberger, Über die ehemaligen Befestigungen von Hermannstadt, în A.V.S.L., XXIX, 2, 1899, p. 363-366. (mai departe, Reissenberger, Über die ehemaligen) 112 H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 492. Ca şi în secolul al XVI-lea, erau folosite pentru adăpostul cerealelor şi alte spaţii publice ce-şi pierduseră utilitatea iniţială: Turnul Sfatulu i, Turnul Preoţilor.


Casa înalţilor funcţionari ai oraşului, provinciei Sibiu şi apoi a Principatului

Transilvaniei a avut grajduri pe latura dinspre sud-vest, în vecinătatea turnului- locuinţă.113

Însărcinat cu supravegherea îngrijirii cailor şi a atelajelor era un funcţionar special: Carl

Platz.114

Este dificilă precizarea utilităţii unor amenajări subterane din zidărie, ulterioare etapei

Altemberger, descoperite arheologic în interiorul şi exteriorul remizei de pompieri. Modul de

construcţie şi mărimea lor nu îndreptăţeşte ipoteza unor bazine pentru apă.

La Primărie au fost inventariate la începutul secolului al XVIII-lea multe arme, unele

în stare de funcţionare (230 muschete, 600 de copien mit fäinlen), altele nefuncţionale (110

muschete, 600 de scuturi), un steag verde şi muniţie.115

Funcţia de arsenal a avut-o clădirea imediat după inaugurarea Primăriei. În 1560 şi

1567 era menţionată muniţia depozitată acolo.116 Pentru această destinaţie era nevoie de un

spaţiu sigur şi uscat. După incendiile din 1556 şi 1570, clădirea Primăriei nu mai figurează

între locurile care adăposteau muniţia.

Închisoarea din subsolurile Primăriei

Atestarea numelor unor prizonieri deţinuţi de Magistratul oraşului este mai veche

decât anul amenajării pivniţelor fostei case Altemberger. În 1485, cneazul Mihail din Săsciori

era închis din porunca lui Thomas Altemberger în pivniţele clădirii Primăriei, fosta casă

Gulden. La 1 martie 1485 arhidiaconii Bartolomeu şi Matei cereau primarului oraşului să- l

elibereze din lanţuri (vinculis demittere velitis).117 În anul următor Matia Corvin a ordonat

Magistratului sibian să- i captureze şi să- i pedepsească pe răufăcători.118 Ţigăncile din

Cristian, condamnate la moarte şi îngropate pe cheltuiala Magistratului în 1507119, au fost

ţinute probabil tot în închisoarea oraşului. În anii următori socotelile oraşului cuprind

cheltuieli pentru prinderea răufăcătorilor proveniţi mai ales din regiunile de margine ale

ţinutului săsesc.120

La începutul anilor 40 ai secolului al XVI- lea, pivniţele Primăriei deveniseră

113 În secolul al XVI-lea, grajdurile castelelo r din Kenilworth şi Ludlow (regatul Angliei) se aflau lângă intrarea principală (John R. Renyon, Medieval Fortifications, Leicester University, Press, 1990, p. 156). 114 L. Popa, op.cit., p. 31. 115 Lista a fost publicată de Reissenberger, Über die ehemaligen, p. 380. 116 Reissenberger, op. cit., p. 364, 366. 117 Urkundenbuch, VII, p. 386. 118 Urkundenbuch, VII, p. 414-415. 119 Rechnungen, p. 488. 120 Rechnungen, p. 510 şi următoarele.


neîncăpătoare. Într-o săpătură de canalizare am văzut o extindere a acestora cu o cameră mică.

Impunerea legii promovate de Magistratul sibian cerea metode coercitive.

Între cheltuielile făcute pentru amenajarea Primăriei, sume deosebite au fost alocate

închisorii. Pentru a transforma vechile subsoluri ale casei private în închisoare erau necesare

minime amenajări şi dotări consemnate în documente.

Cele mai mari cheltuielile au fost făcute pentru amenajarea gratiilor de la ferestre şi

uşi. Nu cunoaştem modul de asigurare a spaţiilor cu gratii, astfel că însemnările din registre

sunt orientative (o bucată mijlocie care a costat 90 denari, patru bucăţi mici 28 denari şi alte

două mici 20 denari).

Lemnele care au costat 14 denari au fost probabil folosite pentru fixarea lanţurilor de

care erau legaţi prizonierii. Un astfel de lemn a fost vizibil în zidăria unei celule din partea de

nord a închisorii.

Lăcătuşul Martin a confecţionat lanţurile folosite la depozitele de grâu şi la înlănţuirea

prizonierilor. El a primit în total suma de 74 denari. Pentru plata zidarului Petru Murar, care a

fixat gratiile, a fost consemnată suma de 20 denari. Alţi 45 denari a primit meşterul

Bartolomeu pentru uşa nouă (Nova Janua) de la închisoare. Caracteristica de „nouă” dată uşii

ridică un semn de întrebare. A existat o uşă mai veche la o închisoare anterioară sau numai o

uşa veche la pivniţa anterioară ? Uşa nou făcută a fost probabil montată la intrarea principală,

iar gratiile au fost folosite pentru ferestrele vechii pivniţe. Pentru prima dată spaţiul în care

erau închişi duşmanii comunităţii primea un nume: carcer.

Planul pivniţei actuale nu s-a putut schimba mult faţă de cel din 1545. După ce intri în

sala mare a parterului, în dreapta, se afla scările şi accesul principal. Acolo a fost montată

probabil noua uşă. Coborând scările ajungeai în pivniţă, la stânga fiind o cameră mică, cu

aerisire spre sala de sus. Ancadramentul din piatră al intrării păstrează urmele unor bare din

fier. Urmează un spaţiu de trecere spre aripa din dreapta şi, coborând două trepte, la cea din

stânga.

În aripa de la sud-est, spre curtea mare, erau trei camere: prima fără aerisire directă,

următoarele două cu mici geamuri spre curte. Aerisirea spre stradă a fost închisă. Urme de

încuietori din fier încă se văd în cadrul din piatră al uşii. (Fotografia 46)


Fotografia 46 Intrarea în închisoarea oraşului

Tot în pivniţă, la stânga, erau două spaţii despărţite printr-un zid ridicat ulterior. Ele nu

au urme de ferecături pentru uşi. Ieşirea actuală spre grădină a fost amenajată târziu. Planul lui

Ludwig Reissenberger arată o ciudată scară care urca din acest loc, pe lângă latrină, spre sala

de la parter. Scara a fost zidită la reparaţiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea. (Planşa a

XVI-a)

Planşa a XVI-a Planul pivniţelor de la Primărie Biblioteca Brukenthal, H 2370


În colecţia Muzeului de Istorie din Sibiu există nouă cătuşe care provin de la

închisoarea din Primăria oraşului (M 4142 - 4147, M 5477, M 5478, M 5483). Ultima este

secţionată de un perete intermediar şi are ştanţat un număr (dată?): 1715. Cele mai multe au

diametrul mare între 9,1 - 12 cm. Alte trei au diametrul mic (între 3,7 - 4,2 cm), fiind folosite

probabil pentru înlănţuirea femeilor. (Fotografia 47)

Multe femei au fost judecate

pentru vrăjitorie şi infidelitate.121

Vrăjitoarele erau de multe ori ţigănci. De

infidelitate au fost acuzate membre ale

comunităţii sibiene, unele chiar de rang

înalt. Tragediile personale consumate

între zidurile clădirii au rămas în bună

măsură necunoscute.

Există şi excepţii atunci când

subiectul relatării cronicarilor este o

persoană importantă precum Johann

Sachs von Harteneck, comitele saşilor

sau senatorul Coloman Gottzmeister.

Ultimul a fost acuzat şi închis pe nedrept în beciurile Primăriei datorită intrigilor judelui

regesc Michael Agnethler. Blestemul a căzut din nou asupra familiei senatorului. Soţia sa

necredincioasă a ucis doi nou-născuţi şi i-a îngropat în pivniţă. Sibienii au aflat cu groază că

preotul paroh tăinuise faptele în schimbul unor foloase materiale. Până la urmă justiţia s-a

înfăptuit: soţia necredincioasă a fost închisă, judecată şi înecată, iar preotul silit să plece din

parohie. La sfârşitul anului 1645 neîncrederea în autorităţile de la Primărie a generat răscoala

”adunăturii de răzvrătiţi şi fii ai diavolului” şi a dus la formarea unui consiliu de conducere

„paralel”. Comentariile lui Georg Kraus despre jocul de interese politice este pe cât de

interesant pe atât de actual.122

Spaţiile considerate de maximă securitate au fost folosite de duşmanii oraşului chiar

împotriva interesului comunitar. În ziua de 20 decembrie 1610 Gabriel Báthory a jefuit

Primăria. Cu trei zile înainte de Crăciun, consiliul format din 16 persoane a fost închis în

„temniţa cea mai aspră” (probabil în carceră), iar centumvirii „în sala cea mai de sus şi în cea

121 F. Sutschek, Statutele municipale ale saşilor din Transilvania, Stuttgart, 1997, p. 120.

Fotografia 47 Cătuşe


din faţa ei”.123 Cu toate că locurile de detenţie sunt bine precizate, identificarea este greu de

realizat. Sala „cea mai de sus” poate fi „sala de sus”, locul de întâlnire al consilierilor. De

altfel, în cele două camere menţionate încăpeau toţi centumvirii arestaţi.

Răzvrătirile românilor de la începutul secolului al XVIII-lea au făcut din carcera de la

Primăria Sibiului un loc de detenţie insuficient. În 1729 ţăranii din Cornăţel au fost închişi în

grădina din spate a clădirii.124 Mai apoi, noua închisoare de pe strada Turnului „oferea” un

spaţiu mai mare.125 În aceste condiţii interogarea se făcea la Primărie, iar pedeapsa se

consuma în noua închisoare sau în Piaţa Mare. Pentru interogarea suspecţilor, efectuată de

secretarul judiciar, în anul 1770 Magistratul ridica o gheretă din lemn în locul care, prin

schimbarea sensului cuvântului, va deveni Grădina Martirilor.126

Pedepsele corporale erau aplicate tot la Primărie, după toate probabilităţile în curte.

Cele capitale se săvârşeau în Piaţa Mare.127

Camera armelor

Clădirea Primăriei a fost locul unde armele au devenit piese de muzeu. Originea

camerei cu arme este în spaţiul destinat armamentului devenit nefolositor la începutul

secolului al XVIII-lea. Închizătorul unei puşti a fost descoperit între lucrurile aruncate în

„crematoriul” de la începutul acelui secol.

Camera cu arme este de fapt un muzeu al armelor înfiinţat în 1872 prin grija lui Carl

Platz. La zestrea de la începutul secolului al XVIII-lea s-au adăugat arme moştenite de

patricieni cum a fost Albert Huet.128

Carl Platz, primul custode, a întocmit un inventar cu 760 piese şi un registru pentru

vizitatori.129 Colecţia s-a îmbogăţit în anul 1878 prin donaţiile sibienilor130 şi a fost deschisă

pentru public în 1880. Primele semnături în cartea vizitatorilor sunt din 20 mai. Între cei ce

semnează la început este însuşi Carl Platz. Până la sfârşitul anului au fost 158 vizitatori din

Sibiu şi împrejurimi, dar şi din Bucureşti, Viena, Budapesta, Veneţia. În anul următor seria

122 G. Kraus, Cronica Transilvaniei (1608-1655), Bucureşti, 1965, p. 122-127. 123 Ibidem, p. 9. 124 A. Dumitrescu-Jippa, N. Nistor, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, I, Cluj-Napoca, 1976, p. 160. 125 E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu 1100-1929, în Convergenţe transilvane, V, p. 35. 126 E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 14, nota 5. Autorul citează Protocoalele Magistratului, p. 256. 127 Exemple: pedeapsa cu lovituri de ciomag aplicată unui morar necinstit în 1724 şi decapitarea unei femei acuzată de pruncucidere în 1725. Cf. Sigerus, op. cit., p. 32. 128 E. Roman, Arme de foc portative. Secolele XV - XVIII, Sibiu, 1981, p. 7. 129 Biblioteca Brukenthal, ms. 65-67. 130 Idem, ms. 68.


semnăturilor începe din 16 septembrie.131 (Fotografia 48, Planşa a XVII-a)

Fotografia 48 Camera armelor Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 33092

Planşa a XVII-a Registrul vizitatorilor cu însemnarea lui Carl Platz

131 Idem, ms. 65.


Un impediment în funcţionarea expoziţiei era accesul care se făcea din interior, pe

scara turnului spre etajul doi unde se afla camera de arme. La etajul turnului era încă arhiva.

În 1888, prin refacerea balustradei, se asigura accesul direct, din exterior.132

Muzeul cuprindea într-o sală spaţioasă o bună parte din armele deţinute la Primărie.

Interiorul era agrementat cu un clopot datat 1636. Tablourile deţinute îi reprezentau pe comiţii

Andreas Teutsch, Samuel von Baussnern şi Johann Zabanius Sachs von Harteneck. Unul din

cele două scaune aparţinea oratorului centumvirilor. Un jug de lemn folosit pentru prizonieri

pare ascuns în spatele altor obiecte. Piesele au înscris numărul de inventar şi un număr de

identificare aşezat pe perete. Armele erau expuse după criteriul funcţional: arbaletele prinse

pe perete într-un grupaj aparte, armele de foc în rastel, scuturile pe tavan. Pe peretele din faţa

intrării se desfăşoară armele puse în panoplie, cu etichete care interzic atingerea lor. În

dreapta a fost reconstituit echipamentul unui pedestraş cu suliţă.

Intrând în colecţia Muzeului Brukenthal, camera de arme a devenit un sector într-un

mare muzeu.133

Remiza pompierilor

Ultima funcţie pe care a avut-o casa Altemberger, devenită apoi sediul Magistratului, a

fost cea de remiză a pompierilor. Până în perioada interbelică aceştia erau voluntari.

Chiar dacă casele de locuit din lemn dispăruseră din centrul istoric, incendiile nu au

ocolit oraşul în secolul al XIX-lea. Imaginea din 1865 a clădirii evidenţiază la corpul adosat la

sud-vest turnului- locuinţă şi la acesta din urmă deschiderile înguste, specifice amenajărilor

gospodăreşti. În 1880, în spaţiul de la parterul turnului- locuinţă se deschisese un acces mai

larg. Acolo era remiza pompierilor.

Imagini cu „corpul de legătură” înainte de refacerea accesului la etajul I arată că

existau depozite ale pompierilor - depot feurwehr.134 La un an după înfiinţare, în 1874, corpul

pompierilor voluntari a primit turnul aurarilor de pe Soldisch. La Primărie a fost înfiinţat însă

un centru de comandă pentru situaţii de incendii, dotat în 1875 cu telegraf. Carl Platz, un

personaj cu spirit civic, a fost numit inspector cu alarmarea.135

132 Documentul a fost publicat de L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în secolul al XIX-lea, în B.C.M.I., 1-4, 1994, p. 31. 133 E. Roman, op. cit., p. 8. 134 Muzeul de Istorie Sibiu, Co lecţia Engber nr. 746; Idem, Colecţ ia Fischer nr. 7273; Idem, Colecţ ia grafică documentară nr. 17862. 135 Zur Geschichte des Feuerlöschwessen. Festgabe zum 25 jährigen Jubiläum Freiwillingen Feuerwehr in Hermannstadt, Sib iu, 1898, p. 53.


Costumul, casca şi însemnele pompierilor

voluntari erau impresionante. În anii 30 ai

secolului XX ei au fost dotaţi cu echipament

modern. Albumul editat în 1933, la 50 de ani de la

înfiinţarea formaţiunii, a păstrat imagini cu

maşini-cisternă, pompe şi scări acţionate mecanic.

(Fotografiile 49, 50, 51)

Fotografia 50 Scara pompierilor (imagine din curtea Primăriei) Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 27118

Fotografia 49 Coiful pompierilor Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 2258


Fotografia 51 Pompa folosită de pompieri (imagine din curtea Primăriei) Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 27121

În perioada interbelică maşinile pompierilor erau alimentate de la un bazin din tablă

scos din pământ în timpul săpăturii arheologice. (Fotografia 52) Din anul 1936 formaţia de

pompieri a fost militarizată, iar remiza de la Primărie desfiinţată.

Administratorul Primăriei

În 1545 era pomenită soba din casa

administratorului. Menţiunea documentară sugerează

un spaţiu de locuit distinct. O informaţie indirectă, de la

începutul secolului al XVIII-lea, ne îndeamnă să credem

că o amenajare specială pentru administrator era în

vecinătate, pe Spinarea Câinelui. O plănuită tranzacţie

dintre Magistrat şi comite din anul 1713 se referă la o

bucată de pământ din grădina Primăriei. În schimbul ei

administratorul primea un teren în Măierime.136

Schimbul nu a avut loc.

În 1657, fiind cetăţean al oraşului, Frank

Andreas, administratorul de meserie blănar, cu

136 Herbert, Der Haushalt, B, p. 482.

Fotografia 52 Gura bazinului de apă folosit de pompieri


domiciliul în vecinătate, în strada Măcelarilor (Mitropoliei), locuia în propria casă. La

Primărie era probabil un spaţiu de serviciu.

Christian Reichert şi-a început cariera politică în Centumvirat. Din 1659 a devenit

administrator (hopner) al Primăriei, poziţie care i-a deschis calea spre funcţii tot mai înalte,

până la cea de primar.137

La ceremoniile de instalare a comitelui

administratorul încheia potrivit rangului cortegiul

oficialităţilor.138 În 1888 cunoaştem alt personaj care pe

lângă funcţia de comisar avea atribuţii de îngrijitor al

atelajelor, de inspector cu alarmarea în caz de incendiu, de

custode al muzeului. El se numea Carl Platz şi a locuit din

1887 în vecinătate, pe strada Măcelarilor.139 (Fotografia

53)

Alimentarea cu apă

O eventuală baie cu aburi avea nevoie de apă. În

cursul cercetării arheologice de la Primăria Veche nu am

găsit urma evidentă a unei fântâni de adâncime. Pe terasa

de sus existau două astfel de fântâni: una în Piaţa Mică,

alta la ieşirea din Piaţa Mare spre strada A. Iancu. Ca şi

fântâna din Piaţa Aurarilor ele aveau un caracter public.

Dovada unei instalaţii de aducţiune a apei apare totuşi în fotografiile sau desenele de la

sfârşitul secolului al XIX-lea ce redau curtea Primăriei Vechi. Dimensiunile şi forma

acoperişului nu sunt concludente pentru identificarea tipului de fântână. Un lucru este sigur:

amenajarea din lemn din 1865 nu poate acoperi o groapă rotundă. (Fotografia 1) Acelaşi lucru

nu se poate spune despre acoperişul de mai târziu, de după 1888. (Fotografia 54)

Cercetarea arheologică a identificat traseul conductei de apă, din lemn de stejar, doar

în grădina casei. (Fotografia 55) Bazinul din tablă, aflat lângă remiză, a fost însă racordat la o

instalaţie de apă.

137 Albu, Inschriften Hermannstadt, p. 240. 138 Herbert, Der innere Rath, p. 375. 139 Adressbuch der K. frein Stadt Hermannstadt und deren Umgebung, Sibiu, 1887, p. 160.

Fotografia 53 Carl Platz, custode al Camerei armelor Muzeul de Istorie Sibiu, Nr. inv. GD 30709


Fotografia 54 Curtea Primăriei cu fântâna Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17862

Fotografia 55 Urma conductei de apă şi fundaţia „corpului de legătură” din S II


CAPITOLUL VI

EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI

Sediul Primăriei a cunoscut o viaţă politică, socială, chiar culturală, care se poate

reconstitui doar fragmentar. Evenimentele sau întâmplările mărunte documentate istoric

evidenţiază legăturile fireşti dintre comunitate şi „cinstiţii domni”.

Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari

Alegerea înalţilor funcţionari se făcea în zile diferite, de obicei la sfârşitul sau

începutul anului. În cazuri de deces se organizau alegeri extraordinare.

Din 1721 se trecea la sistemul votului secret, în urnă. La alegerile din acel an au

participat Centumvirii şi Magistratul, cu excepţia primarului în funcţie, bolnav. Cei dintâi

alegeau un orator140 dintre şase candidaţi care au primit asentimentul Magistratului. Acesta îi

va reprezenta în prezidiul alegerilor. (Fotografia 56)

Fotografia 56 Scaunul oratorului

140 Scaunul oratorului din 1806 se păstrează în colecţ ia Muzeu lui Naţional Brukenthal, nr. inv. AD 255.


Primarul fiind absent, comitele a depus simbolic cheile de la camera sfatului, de la

arhivă, de la conservator (cămara oraşului?) şi sigiliile.

Prezidiul care conducea alegerile avea o componenţă de drept: comitele, oratorul,

notarul şi patru cetăţeni în vârstă care reprezentau breslele oraşului. Dintre cei votaţi, primarul

ales prima dată la 17 octombrie 1716 a obţinut cele mai multe voturi. Thomas Schmidt von

Scharffenbach, se pare un nobil nu prea iubit la Sibiu, a obţinut pentru a doua oară după

perioada 1708 - 1714 funcţia de jude scăunal cu 63 voturi. Michael Czekelius a avut 117

voturi şi a fost ales villicus. Johann Georg de Wette fusese ales notar la 20 decembrie 1720,

astfel că s-a putut ocupa de organizarea alegerilor. După numărarea voturilor, noii aleşi au

depus jurământul de credinţă, apoi au mers la casa primarului unde nu s-au sfiit să amintească

soţiei acestuia că şi ea are obligaţii faţă de comunitate.141

Muzeul de Istorie sibian păstrează urna pentru votarea Magistratului. Ea este o cutie

lungă, pictată pe toată suprafaţa, prevăzută cu urechiuşe pentru sigilare. Cele 15 deschizături

pentru introducerea votului sunt marcate cu ornamente şi numere. În interior, ascunse de o

scândură glisantă, sunt 15 sertare în care se păstrau voturile. Starea actuală de degradare a

urnei se datorează folosirii îndelungate. (Fotografia 57)

Fotografia 57 Urna de vot pentru alegerea Magistratului Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. M 5934

Ospeţele Magistratului, urme arheologice

Varietatea şi calitatea obiectelor din ceramică şi sticlă descoperite în groapa din

pivniţă au ridicat o altă problemă: a existat sau nu la Primăria din Sibiu o cârciumă a Primăriei

(Ratskeller), aşa cum era în oraşele din Germania?142 Nu există nici o sursă documentară care

să ateste un asemenea spaţiu. Subsolul era folosit ca închisoare, iar camerele de la etaj aveau

141 Herbert, Der innere Rath, p. 355-357. 142 O astfel de trinkstube a fost pomenită într-o inscripţie din anul 1578 în localul primăriei din Torgau; vezi, G.


alte destinaţii. De altfel, este dificil a ne imagina o cârciumă într-o instituţie reprezentativă a

unei societăţi austere. Şi totuşi, la ce erau folosite în instituţia supremă a oraşului atâtea oale şi

căni din lut, unele de lux şi piese de sticlărie ?

Analiza statistică a ceramicii moderne descoperite în groapa de la Primăria Veche

arată că se foloseau în primul rând formele nesmălţuite, de bucătărie. Din categoria aceasta

procentul oalelor depăşeşte 50%. La procentul mare al cănilor nesmălţuite -38%- se adaugă

acela al cănilor smălţuite -78% din totalul vaselor smălţuite.143 Tăvile cu orificii de scurgere a

grăsimii, castroanele, farfuriile smălţuite şi bogat ornamentate arată că în Primărie, cel puţin

la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor, se făcea mâncare şi se ofereau

mese. (Planşa a XVIII-a) Inventarierea unui număr mic de piese smălţuite din categoria

ceramicii „habane”, care sugerează pretenţiile mesenilor, nu este destul de sugestivă.

Comercializarea ceramicii habane a fost interzisă în mediul săsesc pentru a proteja producţia

locală, dar prezenţa pieselor de la Primăria Veche nu se poate explica prin existenţa unei

cârciumi şi nici prin confiscarea urmată de aruncarea lor.144

Obiectele din sticlă aveau utilităţi diferite. Din cele 100 de piese identificate din

materialul arheologic recoltat din fosta latrină 15 sunt sticle de pivniţă, 12 căni de băut, 16

pahare şi cinci castroane, adică aproape jumătate din formele descoperite au fost folosite

pentru mese, în special pentru băutură. Alte 14 sticle pentru oţet puteau fi de asemenea

folosite în bucătărie. (Planşele a XIX-a, a XX-a, Fotografia 58)

Fotografia 58 Căni din sticlă descoperite la Primăria Veche

Glaser, Die Rekonstruktion des Rathauses in Torgau, în Denkmalen in Sachsen, Weimar, 1979, p. 215. 143 S. Galea, Ceramica modernă descoperită la Primăria Veche din Sibiu - analiza statistică, în B.C.M.I., 1-4,1997, p. 66. 144 H. Klusch, Keramikfunde aus dem 17. und 18. Jahrhundert im Alten Rathaus, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 61.


Planşa a XVIII-a Vase din lut folosite la Primărie


Planşa a XX-a Pahar gravat din sticlă descoperit la Primăria Veche

Cafeaua şi pipa domnilor consilieri

Între alte multe obiecte întregi sau întregibile găsite în „incineratorul” din subsolul

Primăriei Vechi am recuperat 17 ciubuce de pipă (inventariate cu numerele M. 8088-8093 şi

M 8168-8178)145 şi o ceaşcă smălţuită, cu decor marmorat. Ciubucele prezente în număr mare

dovedesc că funcţionarii Primăriei fumau. Ipoteza consumului de cafea, având în vedere

perioada în care a fost folosită ceaşca, începutul secolului al XVIII-lea, trebuia confirmată. La

Viena fusese deschisă prima cafenea în 1685. Nu există o informaţie scrisă despre deschiderea

145 H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa IV, 1-8.

Planşa a XIX-a Pahare şi cană din sticlă descoperite la Primăria Veche


primei cafenele în Sibiu. Emil Sigerus, bazându-se pe o ordonanţă a Primăriei de închidere a

unor cafenele în 1738 ca urmare a efectelor ciumei, afirmă că în Sibiu se consuma cafea în

primul sfert al secolului al XVIII- lea.146 Ceaşca din categoria ceramicii habane, de lux, şi

altele de calitate inferioară demonstrează că se consuma cafea şi la Primărie.147

Dacă cafeaua era de puţin timp cunoscută şi era consumată numai de persoanele din

înalta societate, tutunul ajunsese un pericol public, astfel că în 1721 a fost interzis fumatul în

curţile ţăranilor.148 Desigur, interdicţia nu se referea la funcţionarii Primăriei, care fumau din

pipe cu ciubuce frumos ornamentate. (Fotografia 59)

Fotografia 59 Ciubuce de pipă descoperite la Primăria Veche

146 E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 130. 147 H. Klusch, op. cit., p. 62, planşa I, 3 şi planşa II, 5. 148 În inventarul Muzeului de Istorie din Sibiu se află o pungă de tutun făcută cadou lui Georg Birthälmer în 1636. Ea este cea mai veche piesă din muzeu care dovedeşte folosirea tutunului în Sib iu (Muzeul de Istorie Sib iu, nr. inv. M. 5540).


Leacuri şi parfumuri la Primărie

Mai multe obiecte găsite în săpătură arheologică -flacoane, recipiente mai mari şi

baghete din sticlă- aduc în discuţie posibilitatea existenţei unei mici „farmacii” în sediul

Magistratului. Datarea susţinută de numărul relativ mare al pieselor (15 butelii pentru

farmacie, 18 flacoane mici şi o baghetă din sticlă) poate fi limitată la perioada de utilizare a

lor: de la mijlocul secolului al XVII- lea până la începutul secolului al XVIII- lea.

Este perioada când medicul oraşului era plătit de comunitate, când ei ocupau şi alte

funcţii înalte în conducerea oraşului, dar când exista şi o farmacie a comunităţii. (Fotografia

60, Planşa a XXI-a)

În unul din flacoanele de sticlă din inventarul pomenit s-a păstrat un amestec

odorizant. El se compunea din ceară de albine, un exudat răşinos de conifere şi din ambră,

ultima folosită şi pentru mirosul plăcut.149

149 Analiza a fost efectuată de Natalia Deac, chimist la Muzeul Brukenthal.

Fotografia 60 Cană cu toartă (carafina)

Planşa a XXI-a Vase din sticlă:1 – sticlă de băut, 2 – cană cu toartă, 3 – 4 pahare cu picior, 5-6 flacoane de farmacie


Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor

Administratorul Primăriei avea în dotare o suliţă, având între alte responsabilităţi,

probabil, pe cea a pazei. Salariul lui la începutul secolului al XVIII- lea este comparabil cu cel

al primului colector de impozite.150 În 1657 în Sibiu erau 47 de soldaţi însărcinaţi cu paza

întregului oraş. Tot de Magistrat erau plătiţi 27 de trabanţi şi 14 cavaleri.

Conducerea paznicilor de noapte ai oraşului era încredinţată în evul mediu unui

vigiliarum magister, plătit de Primărie. Organizarea pazei oraşului cădea în sarcina

vecinătăţilor.151 Beţivii erau luaţi de pe străzi de paznicii de noapte şi, dacă nu puteau fi duşi

acasă, erau transportaţi la Primărie.152

Paza de noapte a pompierilor a fost organizată începând din 1880 la Primărie153, acolo

unde era remiza, iar administratorul clădirii fusese numit inspector cu alarmarea.

Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi

La începutul secolului al XVIII- lea ciuma a lovit de mai multe ori oraşul. Prima

epidemie a fost semnalată în 1706. În 1710 se încearcă a se potoli răspândirea bolii cu post şi

rugăciuni, apoi se limitează slujbele religioase. Abia în 1718 se declară stinsă epidemia.

După 20 de ani, ciuma a reizbucnit cu mai mare putere. Atunci au murit 948 de

oameni, iar guberniul s-a mutat la Mediaş.154 În oraş funcţionau de mult timp medici plătiţi de

comunitate. Andreas Teutsch, medic din Sighişoara, fusese primar până în 1711. La îndemnul

lor au fost luate măsuri de carantină. Teama era atât de mare încât au fost interzise chiar

slujbele în biserică.

În iarna grea dintre anii 1738 şi 1739 sfatul oraşului nu a mai funcţionat. Fără

conducere, panica s-a accentuat. Locuitorii, indiferent de rangul social, erau dispuşi la orice

sacrificiu pentru a scăpa de molimă.

Posibilele surse de contaminare de la Primărie au fost aruncate şi arse în fosta latrină,

ea însăşi sursă de infecţii. Locul a fost apoi dezinfectat cu var. Atunci au fost închise toate

cafenelele, sălile de biliard şi de jocuri din oraş.155 Datarea unei căni din groapă în 1721 arată

perioada în care ea a putut fi aruncată.

150 H. Herbert, Der Haushalt, A, p. 125. 151 Fabriţ ius Dancu, op. cit., cap. 40, f. p. 152 Instrucţiunile date paznicilor de noapte se găsesc la E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1928, p. 135. 153 Zur Geschichte des Feuerlöschwessen, Sib iu, 1873, p. 53-54. 154 E. Sigerus, Cronica oraşului Sibiu, p. 33-34. 155 Nu există alte relatări despre astfel de măsuri rad icale. Era obligatorie doar arderea hainelor şi a obiectelor folosite de ciumaţi (cf. H. Herbert, Die Gesundheitspflege in Hermannstadt zur Zeit Karls VI, în Programm des evangel. Gymnasiums AB, 1892 - 1893, p. 19). Despre închiderea caselor de d istracţii: loc. cit., p. 31.


Pentru a întreţine arderea, orificiul de aerisire de la parter a fost prelungit până în

subsol. În acest fel a fost dezafectată latrina medievală. Probabil nici ospeţe dese nu au mai

avut loc. Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea provin informaţiile despre mesele

festive organizate de comiţi la alegerea lor în diferite săli din oraş. Niciodată nu a fost

pomenită Primăria ca gazdă a unei mese festive.

Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie

Scrijeliturile în piatră reprezentând animale, scuturi de meşteri, nume de persoane şi

anii „iscăliturii” sunt evidente în primul rând pe coloanele loggiei, un loc ascuns de ochii

lumii, dar totuşi reprezentativ. La inscripţiile observate după 1990 au fost adăugate cele

consemnate înainte de acest an constituindu-se astfel un corpus.156

Grafiti au valoare documentară limitată contextual la locul unde s-au găsit şi la

posibilitatea de identificare a autorului. Pe un stâlp al loggiei au fost zgâriate mai multe semne

şi iniţiale ale unor probabili meşteri care au lucrat la Casa Altemberger. Ele au fost

interpretate ca fiind un semn de meşter însoţit de anul 1498, un scut de meşter cu iniţialele VD

şi o posibilă ligatură interioară. Informaţiile bibliografice trebuie amendate: scutul aparţine

formelor baroce, iar semnele din interior nu au legătură cu fazele timpurii ale construcţiei.

Şirul de monograme datate, aflate pe ancadramentul intrării în casa turnului, are de

asemenea o valoare istorică relativă. Ele demonstrează că accesul direct în casa scărilor

turnului, pentru a ocoli intrarea fastuoasă de la parter, exista înainte de 1665, data menţionată

de cel ce s-a iscălit de trei ori S(teinmetz ?) M. Caligrafia numelui şi desenul alăturat

îndreptăţesc supoziţia că era un meşter pietrar.157

Primul spectacol pentru domnii magistraţi

Noul sediu al Primăriei, cumpărat şi restaurat în 1545, a găzduit la 24 februarie 1579

primul spectacol de teatru din Sibiu.158 Evenimentul a avut loc iarna, ceea ce ne îndreptăţeşte

să presupunem că locul de desfăşurarea a fost sala de întrunire a consilierilor, spaţioasă şi

încălzită. Un motiv pentru această reprezentaţie ar fi fost alegerile locale, care în multe cazuri

se desfăşurau la începutul anului.

Subiectul reprezentaţiei a fost foarte probabil luat din Biblie. Piesele cu caracter

156 Albu, Die Inschriften Rathuas, p. 32-35. 157 În lista locuitorilor oraşului din 1657 nu există un meşter pietrar cu iniţ iala numelui M. (cf. Albrich, op. cit., p. 289). 158 H. Herbert, Die reformation in Hermannstadt und Hermannstädter Capitel, Sib iu, 1883, p. 46.


religios au fost interpretate de elevi ai şcolii de comedie. După Reformă ele erau apreciate de

public la început în Germania şi apoi în restul spaţiului de limbă germană.159

159 E. Sigerus, Vom alten Hermannstadt, Sibiu, 1922, p. 167.


CAPITOLUL VII

REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI

ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ

Funcţia reprezentativă a clădirii destinată funcţionarilor celui mai important oraş

săsesc al Transilvaniei medievale şi moderne a determinat reparaţii curente sau de amploare.

Amenajările interioarelor trebuiau să ţină pasul cu moda şi să ofere confort. Înnoirile în

interiorul sau exteriorul clădirii au marcat semnificativ cumpăna secolelor.

Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII-lea

În jurul anului 1700, clădirea Primăriei a intrat într-un nou proces de amenajare a

interioarelor şi a acoperişului.

De la acea restaurare se păstrează o uşă

scundă, decorată cu ornamente florale pictate,

purtând iniţialele meşterului şi anul pictării: 1702.160

(Planşa a XXII-a)

Camera învecinată la nord cu turnul- locuinţă a

primit atunci un tavan casetat şi pictat cu motive

florale, apropiate stilistic de cele pe care le regăsim

pe tăblia uşii.161 (Planşa a XXIII-a )

Cu toate greutăţile provocate comunităţii de

epidemii, reparaţiile au continuat. În 1727 a fost

montat un steag din tablă pe nou reparatul acoperiş al

clădirii.

160 Uşa se păstrează la Muzeu l de Istorie Sib iu, nr. inv. 5219. 161 I. Sedler, Tavanul casetat din Primăria Veche, mărturie a dorinţei de reprezentaţie socială a burgheziei transilvănene de la sfârşitul secolului al XVII-lea, în B.C.M.I., 1-4, 1997, p. 24.

Planşa a XXII-a Uşă pictată datată 1702


Planşa a XXIII-a Tavanul casetat de la Primăria Veche. Încercare de reconstituire a ornamenticii (după I. Sedler, op. cit., p. 26, fig. 2)

Pentru refacerea podurilor şi a altor lucrări de extindere a spaţiilor de serviciu între

1714-1733, a fost cheltuită suma de 580,04 florini, mai mult decât pentru ridicarea în 1735 a

hanului din faţa Porţii Turnului (Burgertor).162

Grădina amenajată iniţial ca loc de odihnă a primit în 1770 un adăpost pentru

secretarul judiciar. La sfârşitul secolului al XVIII- lea au fost inventariate reparaţii în sala

mare(Comunitäts Zimmer) la tavan, sobă, ferestre.163

Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea

Transformări şi amenajări de la începutul secolului al XIX-lea transpar din scrisoarea

lui Carl Platz, interesat în 1888 să fie pusă în valoare camera cu arme. El a motivat

abandonarea în urmă cu 70 de ani a gangului spre turnul- locuinţă de putrezirea podelei. În

zona învecinată turnului- locuinţă a apărut în timpul cercetărilor arheologice un strat de arsură,

162 H. Herbert, Der Haushalt, B, p. 491. 163 Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U. 8, foaia 1.


datat cu o monedă din anul 1800. După acest incendiu a fost părăsit traseul galerei din lemn

de la etaj.164

Frecvenţa reparaţiilor din interiorul clădirii în secolul al XIX-lea este ilustrată de

informaţia documentară potrivit căreia podelele casei cancelariei superioare au fost înlocuite

în 1828 şi apoi în 1887. În "casa cancelariei superioare" au fost montate în 1887, după o

reparaţie, trei ferestre şi o uşă.165 (Anexa 4)

Trecerea casei învecinate dinspre strada Măcelarilor în proprietatea Primăriei a făcut

necesară amenajarea unui spaţiu acoperit şi pavat cu cărămizi. Aspectul actual al camerei

notate 88, după numerotarea veche a Primăriei, cameră adosată clădirii de pe strada

Măcelarilor, lasă să se vadă existenţa unor arce deschise, din cărămizi, cu ziduri fără

fundaţie.166 Prin spaţiile boltite se comunica cu curtea casei de pe strada Măcelarilor.167

La cumpăna secolelor XIX şi XX, Magistratul a pus în aplicare un proiect de mărire a

spaţiului prin achiziţionarea unei clădiri de pe strada Măcelarilor, de adaptare a spaţiilor vechi

la noile cerinţe ale relaţiilor cu contribuabilii şi amenajările începutului de secol: un nou

sistem de canalizare şi folosirea unor noi latrine, introducerea reţelei de curent electric.

În fapt, în perioada amintită a fost pus în practică un proiect ambiţios de modernizare a

ansamblului de construcţii din Oraşul de Sus prin refuncţionalizarea unor spaţii ca pasaje de

trecere şi amenajări bancare sau comerciale. Atunci s-a ridicat pe locul a trei clădiri medievale

din Piaţa Mare clădirea pentru Bodencreditanstalt şi drumul de acces spre terasa superioară,

demolându-se aşa numita "Capela Sf. Iacob" şi Turnul Preoţilor.

Clădirea Primăriei a suferit însă cele mai mari transformări, o adevărată restaurare, la

sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX. Casa dinspre strada Măcelarilor nr. 4,

cumpărată de administraţia oraşului, a fost destinată funcţionarilor ce aveau în grijă pieţele.

Spaţii deosebite au primit în clădirile de pe această stradă poliţiştii şi poştaşii. La parterul aşa

numitului "corp de legătură" din Primăria Veche a fost deschisă o uşă dinspre curtea mare.

Lucrările prevăzute în proiect pentru subsol (demolarea unor bolţi, umplerea unei pivniţe) au

164 Ipoteza a fost exprimată în Fab ini, Vechea Primărie, p. 9. Documentul la care se referă autorul nu pomeneşte însă de incendiu. 165 Este posibil ca lintoul cu blazonul lui Johannes Lulay să fi fost tot atunci înlocuit. El a intrat în anul 1888 în patrimoniul Muzeulu i Brukenthal împreună cu un alt ancadrament din aceeaşi perioadă drept un cadou al Magistratului. În 1840 a fost amenajată o casierie pentru impozite (Arhivele Naţionale, Sibiu, Acte fasciculare. U VIII, p. 2). 166 Compararea probelor de mortar a d iferitelor structuri de zidărie d in camera 4 amenajată în perioada modernă, folosind însă o zidărie mai veche, nu evidenţiază d iferenţe în calitatea mortaru lui. 167 Clădirea în forma ei actuală a apărut după 1845, an când în planul oraşului, lip ite de corpul clădirii Primăriei, se observă trei loturi. În clădirea al cărei steag de tablă poartă anul 1867 se păstrează elemente decorative din secolul al XVIII-lea (vezi tabelul - anexă din teza de doctorat, A. Derer, Arhitectura barocă în Transilvania - studiu de caz: oraşul şi zona Sibiu, Institutul de Arhitectură ”Ion Mincu”, Bucureşti, 1998).


vizat spaţiul dezafectat încă din secolul al XVIII- lea şi umplut cu resturi de la bucătărie şi

veselă.168

La etaj se impunea redeschiderea intrării de la capătul culoarului exterior refăcut în

1888, după ce în 1876 arhiva devenise instituţie publică. Lângă holul de intrare în arhiva

publică a fost amenajat un closet. Nevoia de spaţiu a dus la închiderea loggiei chiar înainte de

această restaurare.

Unele intenţii ale proiectului din 1896 (de exemplu refacerea intrării în curtea a doua

prin gangul de trecere) nu s-au realizat din motive economice şi din nevoia de spaţiu. Alte

prevederi ale proiectului, cum a fost înlocuirea ancadramentelor originale cu deschideri din

ghips, au fost criticate. (Anexa 3) Ulterior ele au fost recuperate şi donate muzeului.169

Etapele procedurale care au premers, însoţit şi evaluat lucrările de reparaţii şi

reamenajări s-au derulat pe parcursul anilor 1896-1903. După întocmirea în 1896 a proiectului

şi devizului pentru „lucrările de adaptare” la casele învecinate de pe strada Măcelarilor şi

Spinarea Câinelui a urmat evaluarea şi apoi cumpărarea celei dintâi. Între timp s-a întocmit

proiectul pentru amenajarea vechiului sediu al Primăriei. În 1898 a fost emisă cererea

oficiului de construcţii către Magistrat şi s-a elaborat devizul pentru lucrările de la clădirea

Primăriei. Un act care stabilea condiţiile de licitare a fost semnat la 23 iunie 1899. Lucrările s-

au desfăşurat destul de rapid, astfel că în 1903 a fost întocmit devizul final al lucrării. La 8

august 1903 a fost semnat un protocol pentru verificarea lucrărilor la sediul Primăriei şi la

casa de pe strada Măcelarilor.

Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX

Începând din anul 1967 şi până la inaugurarea în 1988 a expoziţiei de istorie

contemporană, Primăria Veche ar fi trebuit să beneficieze de interesul specialiştilor. Despre

campania de cercetări arheologice cu informaţii transformate în folclor local nu merită decât

să amintim.

Din perspectiva cunoaşterii istoriei monumentului s-a pierdut o ocazie unică.

Informaţiile potrivit cărora s-a demontat un coş rotund, s-au scos podelele nu sunt de mare

folos dacă nu ştim cum arătau vechile pavimente. Din săpătura arheologică din 1984 a fost

168 Arhivele Naţionale Sibiu, Fondul Magistratul oraşului şi scaunului Sibiului, Primăria Municipiului Sibiu, U, 52. p. 48. 169 Ibidem, p. 25. O parte d in fragmentele de ancadramente demolate au fost recuperate şi donate Muzeului Brukenthal, nr. inv. M. 7818-7825.


recuperată o cărămidă hexagonală170, dar cum erau vechile pavaje (este greu de crezut că nu s-

au păstrat urme, chiar firave ale acestuia) nu vom putea şti. Din nefericire, amenajarea

stratului de beton, suportul actualului pavaj din cărămizi, a distrus urmele vechi. Nu vom şti

dacă instalaţia numită vaporar nu se referea la un sistem de circulaţie a aerului cald.

Într-o fotografie de epocă se vede un arc de cărămizi deasupra unui ancadrament

renascentist. (Fotografia 61) Prin decaparea pereţilor am fi putut afla dacă a fost o deschidere

anterioară sau este un simplu arc de descărcare pentru fereastra mare din sala de reuniuni a

Primăriei.

Fotografia 61 Reparaţii la Primărie Muzeul de Istorie Sibiu, nr. inv. GD 17846

Pierderea informaţiilor istorice este de altfel deplânsă de arhitectul care a preluat

conducerea şantierului după 1971.171

Este utilă analizei istorice doar informaţia că zidurile turnului de incintă au suferit

reparaţii sau că au fost evidenţi pigmenţii de culoare pe consolele din piatră. Regretăm că

protejarea minunatelor piese de artă decorativă din loggie nu a intrat în atenţia restauratorilor.

De altfel, scrijeliturile de pe stâlpii loggiei au fost ignorate, cu toate că sunt surse istorice.

Pentru sănătatea monumentului era nevoie de drenarea apei. În cursul săpăturilor

arheologice, începând chiar din 1984, s-a dovedit că terenul era îmbibat cu apă. Urmarea a

fost firească: apa s-a infiltrat în ziduri până la etajul întâi, iar tencuiala din exteriorul clădirii a

170 Muzeului de Istorie Sib iu, nr. inv. A 9799.


căzut. Sursa principală a umezelii din ziduri, defecţiunile la reţelele de canalizare şi aducţiune

a apei potabile, a fost temporar îndepărtată. Drenajul actual, amenajat în anul 2005 la 3-4

metri distanţă de zid, poate limita pătrunderea apei la fundaţii.

Contribuţia arhitectului în procesul restaurării a fost judicioasă atunci când s-a

schimbat faţada corpului de sud-vest şi a fost binevenită când s-a refăcut ultimul turn al

etajului. Desenul liniaturilor care imitau asizele din pietre de talie este vizibil în grafica

documentară a monumentului (Fotografia 61) sau la alte case din Sibiu. Ornamentul este însă

mai degrabă caracteristic etapei de reamenajare a clădirii de la mijlocul secolului al XVI- lea.

171 Fabini, Vechea Primărie, p. 10.


CAPITOLUL VIII

MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE

Ca să scape de „trecutul burghezo-moşieresc”, administraţia locală a plecat din

Primăria Veche în 1947. Împreună cu alte case importante din centrul istoric, clădirea şi-a

pierdut personalitatea devenind ”fond locativ de stat”. Camerele au fost recompartimentate,

dar nu s-a distrus mare lucru. Aici au primit repartiţie de locuinţă chiar tineri muzeografi de la

Muzeul Brukenthal. Clădirea nu a murit.

Interesul ulterior pentru restaurarea clădirii s-a înscris într-o politică generală de

protecţie a monumentelor şi de deschidere spre Occident prin intermediul comunităţii săseşti.

Refuncţionalizarea ca sediu al Muzeului de Istorie a fost firească. Piesele colecţiilor de istorie

erau îngrămădite împreună cu cele etnografice şi cu colecţia de artă în spaţiul Palatului

Brukenthal. Camerele din palat fuseseră destinate de baronul Brukenthal doar expunerii

obiectelor de artă. Între timp colecţiile s-au îmbogăţit, iar spaţiul de depozitare nu a putut ţine

pasul cu ritmul creşterii. În aceste condiţii, expoziţia de arheologie a primit doar parterul

Palatului Brukenthal, cu săli întunecoase şi multă igrasie. Lapidarul a beneficiat de un spaţiu

special amenajat în curtea a doua, inaccesibil vizitatorilor. Multe piese valoroase -donariul de

la Biertan, vasul de aur de la Biia, steaguri, arme şi armuri, piese din sticlă- au fost luate de

muzeele din capitală. Cele mai valoroase sunt încă la Bucureşti.

În 1988, după 20 de ani de şantier, clădirea Primăriei Vechi a devenit gazda secţiei de

istorie a Complexului Muzeal Naţional Sibiu cu o expoziţie menită a ilustra, după un model

şablon, „evoluţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri până astăzi”. Tematica este

discutabilă fiind vorba despre o dialectică a progresului pe baza luptei de clasă şi a

exagerărilor naţionaliste. Avantajele expunerii pieselor de arheologie, a colecţiei de arme, a

unor piese din perioada medievală şi modernă într-un spaţiu istoric, după principii de

conservare riguroase, sunt indiscutabile. Reacţia comunităţii faţă de muzeu a fost pozitivă.

Grupuri numeroase de elevi, militari şi excursionişti au vizitat muzeul până în 1989.

Colectivul secţiei a organizat în 1988 Sesiunea naţională de rapoarte arheologice.

Mai presus de ideologii, piesele muzeale sunt martorii istoriei. În secolul al XIX-lea şi

până la doilea război mondial custozii le-au organizat în colecţii, după anul 1947 fiind puse în

valoare de muzeografi, specialişti recunoscuţi pe plan naţional. Generaţia de aur a muzeului

(Nicolae Lupu, Nicolae Branga, Anamaria Haldner, Thomas Nägler) a devenit nucleul de

profesori ai Facultăţii de Istorie din Sibiu. În 1989 colectivul secţiei de istorie era format din


muzeografi specializaţi pe perioade istorice: Dumitru Popa, şef de secţie şi arheolog pentru

perioada preistorică şi clasică; Petre Beşliu, arheolog medievist (Martin Rill, arheolog -

medievist emigrase cu puţin timp înainte); Elene Roman, muzeograf specialist în arme

medievale; Oltea Dudău, muzeograf- numismat; Mihai Racoviţan şi Cornel Lungu (primul

director al Muzeului de Istorie după 1990) muzeografi specialişti în istorie modernă; Mihai

Sofronie, muzeograf specialist în istoria modernă şi istoria ştiinţei şi tehnicii; Claudia

Cerchez, muzeograf specialist în istoria contemporană. Conservator şi specialist în probleme

ale istoriei moderne era Lucian Giura.

Din 1990 secţia de istorie a Muzeului Brukenthal a devenit Muzeul de Istorie. Ca

urmare a unor discuţii colegiale, expoziţiile au fost restructurate, îmbinând criteriul firesc al

conţinutul colecţiilor cu cel cronologic. Au dispărut astfel sectoarele de expoziţie dominate de

fotografii.

O reconstituire de interior medieval a pus în valoare camera de la primul etaj al

turnului- locuinţă. Piesele reprezentative pentru breslele sibiene au luat locul expoziţie

omagiale în sala mare a clădirii. Sectorului de arheologie i s-a ataşat expoziţia Arheologia

medievală ca urmare a intensei preocupări în acest domeniu. În decursul timpului, publicul a

avut ocazia să vadă expoziţii permanente cu piese de sigilografie, medalii, bancnote, expoziţii

temporare cu piese deosebite (monede de aur, geme şi camee) sau cu realizări ale cercetării

istorice şi arheologice. Colectivul de specialişti -muzeografi şi conservatori- a suferit

schimbări prin pensionări, transferul de la alte secţii ale muzeului, transferul în învăţământul

superior, noi angajări. Cu alte cuvinte, noua funcţie a clădirii a prins viaţă.

Zidurile vechi au îmbrăcat haine noi. Intrarea în curtea clădirii printr-un gang boltit

este banală, chiar dacă pe faţadă se pot citi numele fostei instituţii publice şi inscripţia aşezată

în cinstea lui Iosif al II- lea. Odată ieşit din gang, peisajul arhitectonic se schimbă radical.

Pereţii au fost zugrăviţi recent cu o culoare deschisă, ţiglele acoperişului înnoite, astfel că

întreg ansamblul desfăşurat în jurul spaţioasei curţi interioare este luminos. În diagonală se

înalţă pe cele trei nivele turnul de locuinţă cu bovindou. Din dreapta, se repede spre el o

cursivă (un pod din scânduri sprijinit pe console din piatră cu forme rotunjite), mărginită de o

balustradă din fier forjat. După alţi câţiva paşi în curte zăreşti scările monumentale ce se

opresc în faţa ancadramentului intrării în corpul principal, surmontat de blazonul lui Johann

Lulay. Ferestrele cu ancadramente gotice te însoţesc pe scări şi pe podina din scânduri până la

turn. Accesul direct în scara turnului, spre etajul doi, este asigurat de o intrare cu ancadrament

din piatră profilată simplu.

Condus spre spaţiul cel mai important de la etajul turnului- locuinţă, vizitatorul este


impresionat de blazoanele şi ancadramentele ce străjuiesc intrarea. În camera cu stâlp central,

a stăpânilor casei, se păstrează şemineul şi spaţiul intim al bovindoului.

Fiind transformată în muzeu, clădirea are un circuit obligatoriu la etaj. Accesul se face

din gang, în dreapta, pe scări moderne, spre etaj. Până la turnul- locuinţă spaţiile nu oferă

nimic spectaculos. Dincolo de acesta însă, intri în volumetria intimă a camerei de locuit cu

vatră de foc şi tavan casetat; mai departe, o nouă cameră spaţioasă, cu bovindoul spre Oraşul

de Jos şi, la sfârşit, ocupând tot colţul clădirii, camera mare a consilierilor.

La parter, în partea stângă a intrării, se văd camere mici, a căror destinaţie s-a

schimbat de-a lungul timpului. Corpul de clădire din faţă, ce adăpostea cândva remiza

pompierilor, este spaţiu pentru expoziţii temporare. Cel din dreapta, odinioară camere de

locuit, găzduieşte astăzi expoziţia de arme şi armuri. Încăperile au fost recent zugrăvite, iar

profilele ancadramentelor puse în valoare de pigmenţii de culoare.

La subsol se coboară din expoziţia de arme. În stânga este o încăpere mică, probabil o

viitoare expoziţie despre torturile în evul mediu. La capătul scărilor se desfăşoară un spaţiu

mare, cu firidă în zid. Spre dreapta sunt încăperi folosite din secolul al XVI- lea pentru

încarcerarea prizonierilor. În stânga, alte spaţii înguste duc spre ieşirea în grădina casei numită

Grădina Martirilor. În realitate, aici erau interogaţi toţi prizonierii, hoţii, vrăjitoarele,

sodomiţii sau luptătorii pentru drepturile conaţionalilor.

Grădina a fost spaţiul exterior intim al familiei. Loggia cu console în formă de busturi

şi măşti umane este o capodoperă a artei goticului târziu. Între figurile din piatră se regăsesc

probabil chipurile lui Thomas Altemberger, ctitorul casei şi Andreas Lapicida, meşterul zidar.

În pod se ajunge de pe casa scărilor turnului- locuinţă. Podul corpurilor principale oferă

un spaţiu vast, generos pentru amenajări. Acolo se poate vedea frontonul unui corp de casă,

pus pe seama construcţiei finalizate astfel într-o primă etapă. Tot acolo sunt coşurile de fum şi

ieşirea unei guri de aerisire. Scheletul din lemn al instalaţiei scripetelui pentru sacii cu cereale

se mai păstrează. Avem ocazia să vedem extradosul bolţii refăcute a turnului de apărare. Din

alt loc se poate urca în podul corpurilor de la sud-est şi sud-vest. El a închis frontoanele

caselor dinspre strada Măcelarilor (actuala stradă a Mitropoliei).

Dinspre Oraşul de Jos masivitatea construcţiei dominată de turnul- locuinţă peste care

se vede turnul bisericii de comunitate creează o senzaţie copleşitoare. Astfel, clădirea asigură

o intrare triumfală în Oraşul de Sus.


L’ANCIENNE MAIRIE DE LA VILLE DE SIBIU

RÉSUMÉE

Le volume sur l’Ancienne Mairie de la ville de Sibiu comprend les informations

archéologiques du premier volume et les autres données archéologiques et historiques

accumulées ces 5 dernières années.

Les recherches archéologiques se sont déroulées sporadiquement avant 1985 et avec

insistance depuis.

L’intérêt accordé à la recherche de l’histoire de l’Ancienne Mairie est du à

l’importance du bâtiment par ses fondateurs et ses habitants et en même temps par l’ensemble

architectonique considéré comme une des plus impressionnantes constructions gothiques

civiles en Transylvanie à la fin du Gothique et au début de la Renaissance.

Les traces archéologiques antérieures à la construction de l’Ancienne Mairie sont

consistantes et remarquables en tenant compte de sa position près de l’église paroissiale et du

mur de défense.

Au bord de la terrasse a existé une habitation préhistorique avec des traces de bois

brûlé et des fragments de céramique appartenant à la culture Cotofeni.

Le terrain au bord de la terrasse était marécageux, peu propice, preuve étant les traces

de plantes de découvertes dans le sous sol du bâtiment au sud est et le fossé rempli de terre et

de fragments de céramiques médiévales. La position stratégique dominante, par rapport à la

vallée de la rivière Cibin a compensé la nature du terrain et a déterminé son occupation depuis

la période préhistorique et médiévale.

Les plus anciennes traces archéologiques médiévales font partie d’une construction en

matériaux légers (poutres avec argile). Au bord de la terrasse a existé, à une époque lointaine,

antérieure ou, au plus tard au XIVe siècle, une habitation avec un plancher creusé, aux

dimensions de 5 x 5,50 m et une fosse creusée à l’un des angles. La construction a été

incendiée et dans le sol on a trouvé des restes de solives carbonisées, de grands morceaux de

terre cuite et plusieurs fragments de céramiques faisant partie de céramiques de luxe et de

cuisine.

De la strate incendiée de la construction de bois, on a récupéré des fragments d’os

appartenant à deux femmes et un enfant. L’hypothèse de la destruction du bâtiment par les

Tatars en 1241 est plausible. La certitude de la date de la destruction est encore manquante.

Apres l’incendie de la construction en bois, le terrain en pente a été nivelé.


Dans la grande cour de l’Ancienne Mairie ont été trouvés dans une fosse aménagée à

coté de l’actuel «corps de liaison», les restes d’un aménagement en terre cuite, de forme

circulaire. La proximité du mur du bâtiment confirme l’hypothèse de l’antériorité d’un

aménagement, où on utilisait l’alliage dans lequel prédominait le cuivre fondu, ce qui avait

nécessitait un grand espace de manœuvre.

Le niveau duquel a démarré l’aménagement, date du médiéval. Les analyses sur le

métal de l’Institut de Physique Atomique de Bucarest ont démontré que les restes d’alliage

découverts à proximité de l’aménagement de terre cuite font partie d’une installation qui

produisait des cloches d’église ou des canons. La forme circulaire et la proximité de l’église

paroissiale font penser à la fabrication de cloches. Les dimensions de l’aménagement de terre

cuite ont conduit vers les informations en archives: une des premières cloches de l’église,

connue par des documents de la deuxième moitié du XIVe siècle: la cloche de l’horloge avec

un diamètre inférieur de 1,48 m et hauteur de 1,26 m. La comparaison avec le morceau du

moule exposé au musée de la ville de Budapest n’est pas assez explicite. Dans le cas de la

découverte de la Hongrie médiévale, on voit des traces de noyau de coulée et aussi des rigoles

entre lesquelles passait l’alliage fondu. La situation du reste de terre cuite de Sibiu est moins

concluante. On n’a gardé que le probable base du noyau de coulée. C’est étrange que l’on

n’ait récupéré que si peu de fragments du corps du supposé moule et aucun fragment avec

inscription. Un autre trait de caractère différentie l’installation de Sibiu: alors que dans les

traités de spécialités, on précise que l’alliage fondu coulait d’un récipient situé en surface,

dans l’Ancienne Mairie, on a trouvé à la surface, à proximité immédiate d’une installation

profonde, seulement un foyer de terre cuite avec traces de l’alliage utilisé pour le tournage des

cloches. Le foyer était incliné vers le trou avec le moule d’argile.

L’aménagement d’argile a été trois fois découvert, pour l’ultime fois en 2006, lors de

l’installation du système de drainage.

Nous espérons que les générations futures, intéressées à la promotion de l’histoire

locale pourront récupérer ce qu’il reste dans le sol.

Plusieurs hypothèses ont été émises quant à la période et aux étapes de constructions

de l’Ancienne Mairie, toutes partant de l’existence de corps de bâtiments aux volumes

différents ou à partir de détails d’architecture (profils d’encadrement, clef de voûte, console).

La corroboration des informations archéologiques, nombreuses et précises, avec celles des

archives, inédites, sans négliger les éléments architectoniques mènent à une reconstitution

crédible. L’analyse historique reconnaît la qualité de fondateur du bâtiment au maire et juge

royal Thomas Altemberger, qui a dominé la vie politique de la ville et de l’université Sach


entre 1470-1491. Seule une personnalité avec une autorité incontestable pouvait initier un tel

plan de construction dans une zone importante sociale et stratégique. D’autre part, il faut

mettre en évidence la contribution de Affra de Ocna Sibiului, épouse de Thomas Altemberger

à l’édification de la maison. L’installation des blasons de Affra au coté de celui de Thomas

Altembrger dans des lieux significatifs (loggia, entrée de la tour), sa présence après 1491 dans

les registres de comptes du magistrat de la ville, son supposé mariage avec des hauts

fonctionnaires comme Johan Lulay qui a fait installé le blason sur l’accès principal, tout cela

démontre la contribution de la noble dame à l’édification du bâtiment. De plus, l’édification

en matériaux durables antérieures à la maison Altemberger dont les traces sont visibles dans

la cave actuelle et sur les plans plus anciens est due probablement à Nicolae de Ocna Sibiului,

qui a eu le rôle de vice-voïvode.

Le bâtiment élevé pour une première étape, probablement entre 1470 (année du

mariage de Thomas Altemberger avec Affra) et 1491, année de la mort du magistrat Thomas,

a englobé des structures de maçonnerie plus anciennes: la tour de la porte et le mur d’enceinte

afférent, d’autres aménagements telle la cave réutilisée comme latrines.

Les supposées latrines se sont enfoncées à partir d’un aménagement en pierre, elles

sont crépies avec des traces de feu. Une niche dans le mur en pierre, dans une position qui

parait étrange de nos jours, démontre une utilisation initiale difficile à préciser. L’hypothèse

de l’existence dans cet endroit d’un fabricant de monnaie ne peut être prouvée avec des

arguments directs, bien que les maires de la ville de Sibiu en avaient la qualité de fermiers.

L’analyse métallographique a montré que les scories trouvées dans la cour du bâtiment, aux

environs de l’aménagement circulaire de terre cuite, ne contenaient pas d’alliage utilisé pour

la fabrication des monnaies émises à Sibiu.

Les recherches archéologiques ont montré qu’il a existé un type de fondation avec des

arches de briques qui se soutenaient sur des poteaux de pierre à la tour -habitation, considérée

par plusieurs historiens de l’art comme la partie la plus vieille du bâtiment, dénommé corps

Lulay (le mur qui descend vers la terrasse d’en bas, bordant le jardin de derrière) mais aussi

aux murs des corps sud-est et sud ouest. Les structures de maçonnerie mentionnées se

retrouvent dans la partie de la maison où sont les blasons des fondateurs, là où les caves ont

des murs latéraux de pierre et des voûtes en briques. L’hypothèse de l’existence d’un projet

unitaire de construction, qui avait comme éléments prépondérants, symboliques, la tour de

défense plus ancienne, cette fois ci sans utilité et la neuve, une significative tour -habitation,

est soutenue par les informations du terrain.

Dans la zone de la tour de l’enceinte de défense, nous supposons que le corps massif


du début de la famille Altemberger est devenu plus tard salle de conseil. Le, ainsi nommé

«corps de liaison», a été rehaussé jusqu‘au toit du premier étage par un segment qui le lie à la

tour- habitation et continue vers le nord avec une fondation de pierre découverte par

l’archéologie et avec la loggia qui porte le blason modifié de Altemberger, avec le sabre,

nouvelles attributions du juge royal et même le buste-console de magister civium, qui ferme

vers le nord l’espace privé de la loggia.

La cour principale est fermée, vers le sud ouest et sud est, de murs massifs, soutenus

en terre par des structures d’arches en briques. Les espaces voisins de la tour -habitation

étaient aussi aménagés pour être utiles aux chevaux. Ainsi, on peut expliquer la strate massive

de restes végétaux trouvés là. Dans la période Altemberger la tour-habitation était accentuée

par l’entrée gardée par des encadrements aux sculptures compliquées, avec bow-windows et

cheminées.

Si le blason de Lulay a été replacé où il était initialement, nous rejoignons ceux qui

pensent que l’étage central en direction de la ville du bas a été en bonne partie construit du

renommé dirigeant sibien.

D’alors, le centre de gravité du bâtiment se dirige vers le nord, où apparait un espace

de réception, immense dont l’entrée était fastueuse grâce à ses dimensions et les détails de

l’encadrement de pierres. Le passage du bâtiment de l’époque gothique à la Renaissance a

laissé des traces aussi à l’intérieur. Un panneau de porte a été gravé avec une scène qui met en

premier plan Hercule avec une massue, représentation qui nous fait penser à Marcus

Pemphlinger, le dernier propriétaire du bâtiment, comité royal, renommé chef d’armées qui a

dépensé sa fortune soutenant l’armée, plus qu’en entretenant la maison. Mais le dessin est

daté des années 1500.

En crayonnant l’étape de construction, nous nous permettons de nous interroger sur la

destination des espaces intérieurs. De mode certain, le rez-de-chaussée de la tour et le

segment du corps adossé vers le nord ont été utilisés en habitation, chauffée par deux

aménagements: une grande cheminée dans la tour-habitation et un foyer placé dans une pièce

voisine. Du XVIIIe siècle, proviennent des informations documentaires sur le chauffage par

des poêles en terre cuite de la grande salle de l’étage appelée Landtagsaal.

Le rez-de-chaussée était réservé aux activités domestiques. Les nobles occidentaux

tenaient les chevaux au rez-de-chaussée des tours-habitations. Il serait normal que Thomas

Altemberger ait procédé de même. Adossée à la tour, il y a une petite pièce avec conduit de

fumée d’un grand diamètre. L’hypothèse de l’existence d’un lieu pour préparer les repas est

accessible. Au nord, on trouve une grande pièce avec les fenêtres vers la Ville du Bas qui


communique, directement ou par l’intermédiaire d’autres espaces, avec le jardin d’agrément,

avec la cave et les latrines supposées. On présume que s’y trouvait le lieu où on servait les

repas. La maison avait une cave spacieuse et un grenier avec lucarne. Un endroit pour cuisiner

peut être le foyer de l’étage. Dans ce cas, au rez-de-chaussée, il y avait un four à pain,

aménagement souvent rappelé par des documents à Sibiu.

La proposition de division des espaces est prétentieuse, seulement à première vue,

parce que, dans le dernier quart du XVe siècle, la société des patriciens de Sibiu était

émancipée au contact des nouvelles valeurs culturelles promues en Occident. Dans ce

contexte, aménager des latrines, avec une grande fosse, auxquelles avaient accès les

propriétaires de l’intérieur de la maison est une réalité crédible. Cela ne nous intéresse pas que

ces latrines aient été ordonnées par Thomas Altemberger ou Johannes Lulay. La technique de

construction d’une enceinte de briques part du sous sol d’une maison et s’enfonce à 7,5

mètres, en utilisant des arcs-boutants dans la structure des murs en briques. Le cabinet des

latrines était aéré par une ouverture pratiquée dans le mur jusqu’au toit. L’aération a été

descendue jusqu’au sous-sol lorsque les latrines ont servi de lieu d’incinération de la vaisselle

infectée par la peste.

Après 1545, le bâtiment a bénéficié de sa transformation en siège du premier magistrat

de la ville, du siège et parfois de l’université Sach. Le vieux bâtiment d’habitation a du

s’adapter aux nouvelles fonctions, accueillir les séances du magistrat, les séances du tribunal,

les archives, les prisonniers. Et au XIXe siècle, au moins, les bureaux des fonctionnaires. Le

bâtiment sera agrandi vers le sud- est et sud-ouest en divisant la parcelle vers la rue des

Bouchers afin de garder les documents qui continueront à croître au XVIe siècle, de conserver

les céréales qui constitueront les reserves stratégiques de la ville et pour abriter les chevaux.

La liste de 1545 avec les dépenses du Magistrat mentionne des sommes pour aménager la

prison, des espaces pour réunion et autres dépenses de construction. Une grande somme a été

aussi utilisée en 1585 pour des constructions dans la Mairie. La supposition que cette somme

ait été utilisée pour l’extension du bâtiment est confirmée en 1574 sur l’emblème peint sur la

façade d’une maison voisine, rue des Bouchers. La conclusion normale en pensant à cette

période est que la parcelle de la maison de la rue des bouchers a été divisée, occasion pour le

Magistrat d’obtenir une bande de terrain sur lequel il a fait construire un corps de bâtiment qui

a continué à fermer la cour intérieure. Plus tard, dans le bâtiment de la mairie une façade a été

incluse et les fenêtres bouchées de la rue de la maison de l’angle, avec un fronton que

l’architecte Hermann Fabini date des années 1300. En 1545, la salle de réunion a été

«modernisée» en utilisant des draperies de qualité, en réparant et agrandissant la toiture. Nous


attirons l’attention sur une console en forme de bouche à canon avec son projectile, cet

ornement avec le contrefort en arc vers l’Echine du Chien est la réalisation des maîtres

tailleurs de pierre de la seconde moitié du XVIe siècle.

Le bâtiment de la mairie a été utilisé aussi pour des représentations théâtrales, pour les

processions d’installation des hauts fonctionnaires, pour les rassemblements des centumvirs

au conseil intérieur et extérieur, organe de conduite de la ville, pour les activités de vilicus,

administrateur de la ville qui avait les attributions de construction et de police, pour garder les

armes de la ville et pour protéger les fonctionnaires en cas de révolte de la population. Les

épidémies de peste et les repas ont laissé des traces archéologiques. La découverte dans la

fosse des latrines d’un grand nombre d’objets en verre et en céramique, de luxe et de cuisine

ainsi de pharmacie mettent en lumière, pour ces dernières, deux réalités spécifiques des «élus»

de la ville. Nous pensons que la vaisselle a été jetée dans les latrines et brûlée après une

épidémie de peste du début du XVIIIe siècle.

La domination des Hasbourg amène peu de modification: l’inscription qui glorifie

Joseph II montre que, l’entrée actuelle et suivant le plan définitif du bâtiment, tout est en

cours lors de la venue de l’empereur en 1773. Dans la petite cour, on a aménagé une petite

guérite pour torturer les prisonniers. Nous ne savons pas quand a été aménagée la fontaine de

la cour. Nous ne savons pas non plus de quand datent les lignes qui imitent les pierres de taille

des bâtiments romans. Leurs associations avec des motifs végétaux en plusieurs endroits de

Sibiu, la conservation des crépis à l’extérieur des bâtiments souvent réparés, plaident pour une

période post-médiévale. A la fin du XVIIe siècle, a été monté un plafond avec des cases

peintes «du corps de liaison» et en 1702, une porte peinte.

Une des forces de la société médiévale repose sur la justice qui s’est imposée par ses

punitions. Il est significatif que le panneau qui glorifie les vertus de la justice, pièce provenant

de la mairie, soit daté de 1545 et soit installé probablement dans la grande salle à l’étage ou au

rez-de-chaussée. Plus bas, les caves ont servi de prison. Aux endroits pour les poutres des

portes, une poutre en bois encastré duquel les prisonniers étaient liés probablement par des

chaînes, s’ajoute aux informations des archives, des bibliographies et aux objets conservés

dans le musée. Dans des cas spéciaux, les prisonniers étaient entassés, par sécurité, à l’étage

supérieur de la tour -habitation.

Une nouvelle étape d’extension vers le sud-est, comprenant alors tout le bâtiment dans

la rue de l’Eglise Métropolitaine, se situe à la fin du XIXe siècle, déterminée par la

modernisation de la société, de l’apparition de services distincts-police, pompiers-et de

l’ouverture du premier musée de la ville sous forme d’une chambre d’armes à l’étage de la


tour. Le besoin d’espace pour la mairie a conduit à murer la loggia. Des réparations ont été

effectuées dans la cave après désinfection de la prison. Nous ne se savons pas quand on a

renoncé au dernier étage de la tour-habitation, devenu inutile et difficile à entretenir. Il a été

refait à l’occasion des restaurations dans les conditions spéciales des années 60/80 du XXe

siècle.

Dans les dernières années, le bâtiment a souffert de l’humidité ce qui a imposé des

travaux particuliers. A cette occasion, les fouilles archéologiques ont pu s’étendre dans des

endroits non cherchés, devenant alors exhaustives. Les ouvriers ont été convaincus

d’aménager un endroit pour visionner quelques segments de fondation à l’intérieur d’une

pièce et de drainer le terrain autour d’aménagements souterrains d’argile. Les fouilles lors du

drainage et la canalisation de la grande place n’ont pas révélé de conduite en bois sur le tracé

de la fontaine figurant sur le graphique de la fin du XIXe siècle. Le tracé de la conduite a

cependant été mis en évidence dans la petite cour, descendant le long du Trou au Lion vers la

Ville du Bas.

Le lecteur est invité à visiter le bâtiment et les collections du Musée d’Histoire, faisant

partie du Musée Bruckenthal.

Avec toute sa charge historique des 700/800 années d’existence, le bâtiment avec ses

vestiges archéologiques et sa nouvelle fonction, devient un vrai palais aux souvenirs. Les

expositions changent, les murs ont été crépis et la couverture changée. Cette récente étape de

restauration peut apporter plus de lumière et d’espérance dans un espace chargé des ombres

de l’histoire.

Traducere de Louis Guermond


THE OLD TOWNHALL IN SIBIU

THE BUILDING, THE PEOPLE, THE MUSEUM

Abstract

The edition of the tome on the archaeology of The Old Townhall includes the

archaeological information contained in the first volume and other historical and

archaeological data gathered during the past five years. The archaeological research at The

Old Townhall was carried out intermittently before the year 1985 and consistently after that.

The interest given to researching the history of The Old Townhall is due to the importance of

the building, through its founders and its inhabitants, and also to the importance of the

ensemble, regarded as one of the most impressive instances of civil architecture from the late

Gothic to early Renaissance period, in Transylvania.

The archaeological remains foregoing the construction of Old Townhall are quite

consistent considering their setting close to the town church and the defensive wall of the city.

On the edge of the terrace a prehistoric habitation was discovered, yielding burn traces and

ceramic fragments belonging to the Cotofeni Culture. The ground on the edge of the terrace

was once marshy, unfavourable for habitation, fact proven by the traces of weeds discovered

in the basement of the south-east body of the structure. The strategic position, dominating the

Cibin valley compensated with the nature of the terrain.

The oldest medieval archaeological traces belong to a structure built out of light

material (wooden beams joined together with clay). On the edge of the terrace there was

during an early period, probably the 14th century, a storehouse with a deepened floor,

measuring 5,50 m x5 metres and having a cavity dug out at one corner. This structure was

burned down and in the ground the traces of the charred beams were discovered, as well as

great chunks of burned clay along with ceramic fragments from kitchen and luxury pottery

items.

Out of the burned stratum there were recovered bone fragments belonging to two

women and one child. After the burning of the wooden structure the sloping terrain was

levelled.

In the large courtyard of The Old Townhall, in hole dug out near the present-day

“connecting body” of building, was discovered the remains of a circular clay structure. The

actual stratigraphic connection with the building was cut out by a modern-day heating

installation ditch. The closeness to the building wall endorsed the hypothesis of pre-existence


of this structure, that was used to handle molten alloy and needed maneuvering space. The

time level of this prior structure is medieval. The metal analysis performed at The Atomic

Physics Institute in Bucharest, revealed that the alloy traces found in the vicinity of the clay

structure belonged to a medieval outfit that produced church bells or cannons . The round

shape and the closeness to the town church led to the hypothesis of the manufacturing of a

church bell. The dimensions of the circular clay structure allowed the endorsement of the

hypothesis of the existence of a mould used to cast one of the first church bells recorded in the

documents from the second half of the 14th century: “the clock-tower bell”, measuring 1.48

metres in lower diameter and 1.26 metres in height. The comparison to the mould fragment in

the exhibition of The Budapest City Museum is not clarifying enough. In the case of the

discovery from medieval Hungary there are visible traces of the cope, where the molten alloy

was cast, as well. The circumstances of the fragment of the clay mould found in Sibiu are less

conclusive. All that was preserved is the presumed base of the clay core. It is odd though that

there were but few fragments of the presumed mould recovered and none bore any inscription.

Another feature that differentiates the bell casting pit found in Sibiu from the classical models

is: where the specialized treaties indicate that the molten alloy was poured from a crucible

placed on the surface, we found at The Old Townhall, in the immediate vicinity of the depth

outfit, only a clay flue bearing traces of the same alloy used in casting the bells. The flue was

atilt towards the pit with the clay mould. The circular clay structure has been uncovered three

times, the latest in the year 2006 to be equipped with a draining system. We hope that future

generations, more interested in promoting local history, may be able to recover what was left

in the ground.

Several hypotheses have been issued on the time period of construction and its stages,

all of which starting with the existence of some other structures around, or with architectural

details. The corroboration of a plethora of precise archaeological data with the archive data,

without ignoring the architectural data led to a credible reconstituted image. The historical

analysis endorses as founder of the Townhall building the mayor of the city and Royal judge,

Thomas Altemberger, who dominated the city politics and The Saxon University between

1470 and 1491. Only a person of such uncontested authority could initiate a construction plan

of such proportions in an area of social and strategic importance. On the other hand we need

to bring in relief the contribution of Affra , Thomas Altemberger’s wife, to the erection of the

building even after his death. The setting of the Affra coat of arms at important sited in the

building (the loggia, the bow window, the tower entrance), the records of her name after 1491

the city magistrate’s account books, her alleged marriage to a high city official, such as


Johannes Lulay who set his own coat of arms over the main entrance, prove the noble Lady’s

contribution to the establishing of the Townhall building.

The first stage of the erection of the building, probably between 1475 (the year of

Thomas Altemberger’s marriage to Affra) and 1491, the year of his death, included the

erection of older structures: the gate tower and the abutting enclosure wall, and a masonry

structure, later probably turned into a latrine. The assumed latrine was dug out starting from a

structure from plastered stones, bearing burn traces. A niche in the stone wall placed in an odd

position illustrates an initial usage difficult to conjecture today. The assumption of the prior

existence of a mint cannot be demonstrated through direct evidence, even if the city mayors

had also the ministry of Tenant of the Mint. The metal analysis proved that the slag found in

the courtyard and around the circular structure did not contain the alloy used in manufacturing

the coins issued in Sibiu. The archaeological research showed that the residence tower,

believed by many art historians to be the oldest part of the building (the so-called “Lullay

corpus”) –the wall descending towards the lower terrace, abutting the back garden), and the

walls from the south-east and south-west bodies have a type of foundation made of brick arcs

supported stone posts. The masonry structure mentioned above is placed in the part of the

house where the founders’ coats of arms are found. The hypothesis of a single construction

project that included as symbolic elements the older defensive wall (unused at that time)

along with the new one, and a symbolic residence tower, is supported by the data on the

terrain. In the area of the tower pertaining to the defensive enclosure was, we assume, started

the building of the massive body that was later converted into The Council Room. The so-

called “connecting-body” was erected up to the roof of the first floor on a segment abutting

the residence tower and followed to the north by the stone foundation (archaeologically

unveiled) and by the loggia, that bears the coat of arms of Altemberger (further evolved as a

result of his new ministry as Royal Judge) and the console-bust of magister civium. The

courtyard was enclosed to the south-west and to the south-east by massive walls, supported by

brick arc- like structures. The spaces near the residence tower were arranged for the horses.

We can thus explain the massive layer of plant remains found there. In the Altemberger

period the accent lay on the residence tower with entrances guarded by enframed decorations

in relief with elaborate sculptures, with a bow window and a fireplace.

Because the coat of arms of Lulay was placed in initial spot, we assume that the upper

floor of the body to the side of the lower-city was finished by the famous Comit of Sibiu.

From now on the most important part of the building moves to the north, where a large,

representative welcoming space is built, with a fastidious entrance- as a result of its size an


the details on the framed decorations. The passage of the building’s architectural style left

traces on the interior as well. A door pane was engraved with a scene having Hercules with a

club in the close-up image, a representation reminding us of the last owner of the building, the

royal Comit, Marcus Pemfflinger, famous army general, who preferred to spend his fortune to

equip his army rather than maintaining his house. In fact, we can accept the hypothesis of the

finishing of the residence ensemble along with the one with representative functions during

the Lulay period can be endorsed until new information arise. We can thus wonder what the

interior space was meant for. The first floor of the tower and of the segment behind it to the

north were certainly used as housing spaces, as they were heated by two fireplaces: a large

one in the residence tower and a smaller one placed in an adjoining room. Beginning with the

18th century we have documentary information of the heating using a terracotta tiled stove, of

the large room on the first floor, the Landtagsaal.

On the ground floor the spaces were meant for domestic activities. The noblemen kept

their horses on the ground floors of all towers in the city. It would have been only natural that

Thomas Altemberger has done the same. Behind the tower was a small chamber that still

retains a large diameter chimney place. In this case the assumption of the existence of a place

for cooking food, or baking bread, is quite at hand. To the north there is a large chamber with

windows opening towards the lower city that used to be directly linked through other spaces

to the leisure garden, to the cellar and the assumed latrine. We presume that this was a

socializing space. The house had a large cellar and an attic with a skylight window.

The proposed partition of the spaces in the house is intricate only at first glance, as in

the last quarter of the 15th century the aristocracy in Sibiu becomes emancipated in contact

with the new cultural values promoted in Western Europe. In this context, the arranging of a

latrine with access directly from the inside of the house is a plausible reality. We are however

less interested whether the latrine was built by Thomas Altemberger or Johannes Lulay. The

technique used for building a brick enclosure that starts in the basement of a house, and

deepening further 8.5 metres, using discharge arcs built in the structure of the brick walls, is

quite impressive. The latrine booth was ventilated through an opening in the wall up to the

roof.

After the year 1545 the building was turned into residence of the City Magistrate, the

county, and sometimes of the Saxon University. The old housing building needed to suit its

new functions: hosting the magistrate’s meetings, the trials, the archive and the prisoners.

There were also, at least in the 19th century (when they were first recorded in the documents),

offices for the civil servants. The building was extended during the 16th century towards the


south-west and the south-east (reducing the Mitropoliei Street- formerly Macelarilor- lot) to

harbour the ever increasing number of documents, the cereals that constituted the city’s

strategic reserve and the horse shelters. The expense list of the city magistrate in the year

1545 makes mention of the expenses for the arranging of a prison space, a meeting space and

other construction expenses. A large sum is used again in 1585 for building expenses at the

townhall. The assumption that this sum of money was spent to extend the building was

confirmed to have taken place at the date of 1574, mentioned on the escutcheon of a tailor

painted on the front of a neighbouring house on the Macelarilor Street. The natural conclusion

is that during the above mentioned period the plot of the house on Macelarilor Street was

reorganized, which led to an opportunity for the Magistrate to obtain a strip of land where he

built an extension of the building. Later on the front of the house in the corner of the street

was built into the Townhall building and the windows with a fronton dated by the architect

Hermann Fabini around the year 1300 were walled up. In 1545 the meeting room was restored

using foreign cloths, and the roof was mended and then extended. A console in the form of a

cannon barrel with its projectile on the muzzle is also worth mentioning. This ornament along

with its arc abutment is the work the stone-masons in the second half of the 16th century. The

laboratory analysis showed that the raw material used to manufacture the abutment does not

belong to the same quarry as the lime-stone used for making the decorations belonging to the

late gothic period.

The Townhall was also used for theatrical representations, for the precessions of

appointment of high city officials, for the meetings of the Hundertmanschaft, of the interior

and exterior council (both administrative institutions of the city); it was also connected to the

activity of the Villicus (administrator of the city who was also head of the city police), to the

safekeeping of the city’s weapons, to the popular uprisings as a result of discontentment with

the work of the city’s civil sevants, to epidemics and to celebrations. These two latterly

mentioned historical occurrences are illustrated by the discovery in the latrine pit of a large

number of glass objects, luxury ceramics, kitchenware, and also pharmaceutical vials. We

assume that these recipients were dumped into the latrine and cremated after an outbreak of

pestilence that occurred in 1738-1739.

The Habsburg rule brings little change: the inscription praising Joseph II indicates that

the present-day entrance (also the only entry gate into the courtyard) had already been built

this way when the emperor visited in 1773. In the small courtyard a booth was arranged for

torturing the prisoners. We don’t know when the well in the courtyard of the Townhall was

fitted. Nor do we know an accurate date for the building of the linings imitating the vault-


stones of Romanic buildings. Their association with vegetal motifs in several sites from Sibiu,

the use of painted plaster for frequently repaired buildings indicates a post-medieval

construction period. At the end of the 17th century the building was fitted with the painted

ceiling from the “connecting body”, and in 1702 a painted door was installed.

One of the pillars of the medieval society in Sibiu was justice established through a

practice of penalties. The tablet that praises the virtues of justice (an item originating from the

Townhall and dating from 1545) had probably been fitted in the large room upstairs or the one

on the ground floor. Lower, the cellars were used as prison. The niches for sustaining the

beams formerly built into the wall, probably used for chaining prisoners, add to the

information found in the archive, in the bibliography and museum kept objects. In special

cases the prisoners were certainly crowded in the upper floor of the residence tower.

A new stage of extension towards the south-east, this time including the entire

building, was set at the end of the 19th century, being caused by the modernization of society,

by the appearance of separate police, archive and firefighting departments, by the appearance

of the first town museum in the form of a Weapon’s Room at the upper floor of the tower.

The need for space for the departments of the townhall led to even the loggia being walled-up.

After the prison was no longer used repairs were undergone in the cellar. We don’t know

when upper floor of the tower was given up because of its uselessness and difficult

maintenance. It was rebuilt during the restoration undergone at standards specific to the

period during the 60s and 70s of the 20th century.

The building was damaged in recent years by dampness which called for further

repairs to solve the problem. On this occasion the archeological research extended becoming

exhaustive. The constructors conceded to arrange a show case inside room 12 to reveal a

piece from the foundation of the house and to drain the place around the underground clay

structure. In the ditches dug out for draining and sewerage there wasn’t found though the

large wooden pipe on the line of which the well that the 19th century graphic representation

recorded. The pipe’s line was marked though in the small courtyard going down near The

Lion Pit towards the lower city.

Therefore we invite the reader to visit the building and the exhibited collections of

History Museum, part of The Brukenthal Museum. With all its historic charge of 700-800

years, the building, its historic artifacts and its new function has become a true palace of

memories.

Traducere de Adrian şi Viorel Savu


DAS ALTE RATHAUS IN HERMANNSTADT

ZUSAMMENFASSUNG

Die gegenwärtige Ausgabe des Bandes über die Archäologie des Alten Rathauses

umfängt sowohl die im ersten Band enthaltenen archeologischen Informationen wie auch die

in den letzten fünf Jahren erforschten Archäologischen und historischen Daten.

Im Alten Rathaus wurden bis 1985 nur sporadisch archäologische Ausgrabungen

unternommen; seither wurden solche systhematisch betrieben. Das Interesse für die

Erforschung der historischen Vergangenheit des Alten Rathauses ist der historischen Rolle

dieses Gebäudes, seiner Gründer und Bewohner, wie auch diesem architektonischen Komplex

als eines der wertvollsten städtischen Baudenkmäler der siebenbürgischen Gotik und

Frührenaissance zuzuschreiben.

Die der Erbauung des Alten Rathauses vorangehenden archäologischen Spuren sind

recht zahlreich. Das ist durch die Lage in der Nähe der Stadtpfarrkirche und der

Festungsmauer zu erklären. Am Rande der Terrasse befand sich eine Vorhistorische

Bewohnung deren aus Brandresten und Kersmikscherben bestehende Spuren der

Coţofenikultur angehören.Uberreste von Unkraut weisen darauf hin das der Boden am Rande

der Terrasse sumpfig und also ungeeignet war. Solche Reste wurden im Keller des süd-

östlichen Traktes entdekt. Nur die strategische, das Zibinthal beherrschende Lage hat dazu

geführt dass diese Gegend während der Vorgeschichte und dem Mittelalter bewohnt war.

Die ältesten mittelalterlichen archäologischen Spuren sind die eines aus leichtem

Material (mit Lehm überzogene Balken) hergestellten Gebäudes.In einer frühen Zeitspanne,

wahrscheinlich im 14. Jh., stand am Rande der Terrasse ein Wohngebäude dessen vertiefter

Fussboden 5,50 x 5 m gross war und an einer Ecke eine Grube enthält. Dieses Gebäude war

abgebrannt worden; in der Erde blieben Spuren der verkohlten Balken, grosse Stücke

karbonisierten Lehms und zahlreiche Keramikscherben sowohl von Luxus-als auch von

Kochgeschirr. In der dem Brand zugehörenden Schichte wurden Knochenreste zweier Frauen

und eines Kindes gefunden.Nach dem Brand war die Stelle geschichtet worden.

Im grossen Hof des Alten Rathauses wuden im einer Grube in der Nähe des jätzigen

„Verbindungstraktes“‚ die Überreste einer kreisförmigen Lehmkonstruktion entdeckt. Ihre

stratigraphische Stellung zum Gebäude wurde von einem aktuellen Thermophizierungsgraben

zerstört. Die Nähe der Lehmkonstruktion zur Mauer des Gebäudes gerechtfärtigt die

Annahme das dieses Lehmgebilde in dem man auch Legierungsschlacke fand,älter als das


Gebäude sein muss. Die Schichte aus der das Gebilde verarbeitet wurde gehört dem

Mittelalter an. Die metalographische Analyse die im Bukarester Institut für Atomphysik

unternomen wurde zeigt zeigt dass die in der Konstruktion gefundene Legierung aus einer

Glocken-und Kanonengiesserei stammen muss. Die Kreisform der Konstruktion wie auch die

Nähe der Stadtpfarrkirche erlaubten die Vermutung dass sie zum Gessen einer Kirchenglocke

gedient haben könnte. Die Aussmaasse der kreisförmigen Lehmkonstruktion erlaubten die

Hypothese dass es sich um die Überreste einer Form in die eine der ersten Kirchenglocken

gegossen worden ist: die durch Urkunden der 2. Hälfte des 14. Jh. bekannten „Uhrglocke“ mit

einem Durchmesser von 1,48 m und einer Höhe von 1,26 m. Ein Vergleich mit dem im

Städtischen Museum in Budapest befindlichen Bruchstück einer solchen Form ist nicht

Aufschlussreich. Bei der Budapester Form sind sowohl der Kern als auch der Mantel,

zwischen denen die gaschmolzene Legierung gegossen wurde, erhalten. Das ist nicht der Fall

bei der Hermannstädter Form, bei der nur die vermeintliche Basis des Kernes erhalten ist. Es

ist merkwürdig dass nur wenige Bruchstücke der vermeintlichen Gussform und keines,das

eine Inschrift enthält, geblieben sind. Auch ein anderes Merkmal unterscheidet die

Hermannstädter Konstruktion von der klassischen: die dem Glockengiessen gewidmete

Fachliteratur unterstreicht dass die geschmolzene Legierung aus einem an der Oberfläche

befindlichen Topf zwischen Mantel und Kern in die Form rann; im Alten Rathaus wurde an

der Oberfläche nur eine Lehmfeuerstelle mit Spuren der Legierung die zum Glockengiessen

benützt wurde gefunden. Diese Feuerstelle war zur Grube mit der Giessform geneigt.Wärend

der archäologischen Forschungen wurde die kreisförmige Lehmkonstruktion drei Mal

freigelegt,das letzte Mal im Jahre 2006. Wir hoffen dass zukünftige Forscher genügend

Interesse an der Weiterführung der Forschungen zur Geschichte der Stadt,die sich noch in der

Erde befindenden Reste entdecken werden.

Über den Anfang und den Perioden der Aufbauung des Alten Rathauses gibt es

mehrere Hypothesen; sie sind durch das Vorhandensein von mehreren Bauten und die

Verschiedenheit der stilistischen Merkmale der Architektur und deren Ausschmückung

entstanden. Durch Vergleich der zahlreichen und genauen Erkenntnissen der archäologischen

Forschung mit bis vor Kurzem noch nicht bekannten Urkunden,wobei die architektonischen

Merkmale ebenfalls beachtet wurden,gelang eine glaubwürdige Rekonstituirung. Die

historische Forschung befürwortet dass der Bürgermeister und Königsrichter Thomas

Altemberger,der zwischen 1470 – 1491 die Politik der Stadt und der Universitas Saxonum

leitete, Gründer des Gebäudes war.Nur eine bedingungslos machtvolle Persönlichkeit hätte in

einer sozial – und stratägisch so wichtigen Zone die Errichtung eines so grosszügig


angelegten Gebäudes bestimmen können. Andererseits muss auch der Beitrag der Ehefrau

Altembergers,Affra von Salzburg, schon zur Lebenszeit ihres Gatten zur Erbauung dieses

Hauses unterstrichen werden. Ihr Familienwappen wurde neben dem ihres Mannes an den

wichtigsten Teilen des Hauses eingebaut (Loggia‚ Erker, Eingang zum Turm); Ihr Namen

erscheint in den Rechnungen des Stadtmagistrats im Jahre 1491; nach dem Tode Thomas

Altembergers scheint sie den hohen Würdenträger Johannes Lulay, dessen Wappen über den

Haupteingang eingemauert wurde, geheiratet zu haben;das alles beweist dass die adlige Frau

zur Erbauung des Alten Rathauses beträchtlich beigetragen hat.

Die erste Etappe der Bauarbeiten am Alten Rathaus fanden wahrscheinlich zwischen

den Jahren 1475,das Datum der Eheschliessung Thomas Altembergers mit Affra von Salzburg

und 1491, das Todesjahr des Magisters Thomas, statt. Einige Überreste älterer Gebäude

wurden in den neuen Mauern eingeschlossen, zum Beispiel am Torturm und an der alten

Ringmauer. Ebenfalls ältere Mauerfragtmente wurden später zu einem Abort ausgebaut.

Dieser wurde an einer älteren Steinstruktur ausgeschachtet, an der Brandspuren sichtbar sind.

Eine in die Mauer vertiefte Nische deren Stellung unlogisch scheint lässt ihre ursprüngliche

Verwendung schwer vermuten. Die Meinung dass an dieser Stelle eine Münzprägerei

funktionierte, kann nicht bewiesen werden, obwohl bekannt ist dass der Hermannstädter

Bürgermeister auch Pächter einer solchen war.Die höher erwähnte metalographische Analyse

zeigt dass die in der kreisförmigen Lehmstruktur enthaltene Schlacke nicht die Legierung der

in Hermannstadt geprägten Münzen hat.

Die Ergebnisse der archäologischen Forschungen zeigen, dass der Typus der

Grundmauern mit auf Steinpfeilern gestüzten Backsteinbögen an mehreren Gebäudeteilen

vertreten ist;diese sind: der Wohnturm,der von einigen Kunsthistorikern als der älteste Teil

des Ganzen betrachtet wird, dann der „Lulaytrakt” (die Mauer zum Abhang der Terasse,die

den hinteren Garten begränzt), und auch die auern der süd – östlichen und süd – westlichen

Bestandteile des Gebäudes. An diesen Stellen befinden sich übrigens die Wappen der

Gründer.Die Hypothese dass dem Gebäude ein einheitliches Projekt vorausging,laut dem die

Akzente des Baukomplexes der Torturm, der zur Zeit nicht mehr funktionsfähig war, und der

Wohnturm sein sollten, entspricht auch den Ergäbnissen der archäologischen Forschung. Wir

vermuten dass die Bauarbeiten mit einem massigen Gebäude an der Nähe des Wehrturmes

begann,daraus später der Ratsaal ausgebaut wurde. Der sogenannte „ Verbindungstrakt”

wurde bis zum Dach des ersten Stockwerkes errichtet,und zwar vom Wohnturm aus nach

Norden. Da befindet sich eine Loggia, in der auch der Wappen Altembergers,in dem auch

symbolisch seine Würde als Bürgermeister dargestellt ist. Eine Konsole der Loggia ist als


Büstenbildniss eines Magister Civium gestaltet. Im Süd – Westen ist der Hof von dicken,

durch Backsteinbögen gestüzte Mauern,begrenzt. Die an den Turm grenzenden Flächen

sollten wahrscheinlich für Pferde bestimmt sein; man hat hier massive archäologische

Schichten die Gräserreste enthalten entdeckt. In der von Altemberger geleiteter Bauzeit fällt

die Betonung des Ganzen auf dem Wohnturm mit seinen sehr schön geschmückten Tür – und

Fensterstöken, mit seinem Erker und seinem Kamin.

Falls Johannes Lulays Wappen sich an seiner ursprünglichen Stelle befindet, nehmen

wir an dass das Stockwerk des Gebäudes an der zur Unterstadt weisenden Seite diesem

berühmten Hermannstädter Comes zu verdanken ist. Ab dieser Zeit wird der nördliche Teil

des Gebäudes betont, wo der grosse Empfangsaal steht. Der neue Eingang ist reich

ausgeschmückt. Stilistisch ist diese Bauetappe durch den Übergang von Spätgotik zur

Frührenaissance charakteristisch.Die Gestaltung der Zimmer entspricht ebenfalls dieser

Kunstrichtung. Eine Tür trägt eine eingravierte Szene:Herkules mit seinem Streitkolben; diese

Figur erinnert an den königsgrafen Markus Pempflinger,bekannt eher als Heerführer als als

Politiker und der sein Vermögen gröstenteils der städtischen Armee überlieferte. Wir müssen

uns aber,bis zur Entdekung neuer Informationen,damit abfinden dass die Vollendung des

Wohn- und Amtgebäudes der Tätigkeit Lulays zugeschrieben werden kann. So kommt man

auch zur Frage der Bestimmung der Innenräume. Es ist sicher dass der erste Stock des Turmes

und des anliegenden nördlichen Traktes als Wohnung benüzt war: da befinden sich zwei zur

Heizung bestimmte Kamine’ein grosser im Turm und ein kleinerer in einem anliegendem

Zimmer. Urkunden des 18. Jh. Beweisen, dass der grosse Saal, „Landtagsaal“ durch

Kachelöfen geheizt wurde.

Das Erdgeschoss war den wirtschaftlichen Tätigkeiten gewidmet. Zurzeit wurden die

Pferde des Adels im Untergeschoss der Türme untergebracht. Bei Thomas Altemberger kann

es ebenfalls so gewesen sein. An dem Turm befindet sich ein Raum der auch jetzt noch einen

grossen Rauchfang enthält.Man kann schlissen,dass hier das Essen zubereitet oder das Brot

gebacken wurde. Weiter nördlich befindet sich ein grosser Raum dessen Fenster zur

Unterstadt zeigen und der direkt oder vermittelt mit dem Hausgarten verbunden ist, wie auch

mit dem Keller und dem Abort. Das Haus besass einen geräumigen Keller und einen durch

Dachlucken beläuchteten Hausboden.

Im letzten Viertel des 15. Jh. passt sich das Hermannstädter Patriziat immer mehr der

Kultur und den Sitten des Westens an. So ist auch das Vorhandensein eines Abortes der den

Hausbesitzern den Zugang direkt aus der Wohnung ermöglicht, glaubwürdig. Es ist nicht so

wichtig ob Altemberger oder Lulay diesen Raum bestellt hat; beeindruckend ist aber die


Ausschachtung einer 8,50 m tiefen Senkgrube im Inneren des Erdgeschosses: die Verputzung

stüzt sich auf Bögen aus Backstein. Der Abort wurde durch einen Schacht der der bis zum

Dach reicht gelüftet.

Nach dem Jahre 1545 wurde das Gebäude Sitz des Stadtmagistrats, des Stuhles und

manchmal der Universitas Saxonum. Das alte Wohnhaus musste seinen neuen Funktionen

angepasst werden: die Sitzungen des Magistrats beherbergen, als Gerichtssaal dienen, Räume

zum unterbringen des Stadtsarchivs zur Verfügung stellen, und nicht zulezt auch als

Gefängniss fungieren. Für das 19. Jh. sind Arbeitszimmer für die Angestellten urkundlich

erwähnt. Zum Aufbewahren der amtlichen Papiere, deren Anzahl im 16. Jh. Beträchtlich

gewachsen war, zum Unterbringen des strategischen Vorrats an Getreide, um Pferdeställe

bauen zu können wurde das Gebäude durch die Einschliessung einer Parzelle an der

Fleischergasse in seinen südwestlichen und südöstlichen Teilen vergrössert. Das Verzeichniss

der Magistratsrechnungen im Jahre 1545 erwähnen die Ausgaben zum Imstandsetzen des

Gefängnis, der Sitzungsäle und für andere Bauarbeiten. 1585 wurde neuerdings eine grosse

Summe für Bauarbeiten ausgegeben. Die Vetrmutung dass es sich wieder um die

Vergrösserung des Gebäudes handelt, ist durch folgende Tatsachen gerechtferigt: An der

Strassenseite eines Nachbarhauses in der Fleischergasse befindet sich ein Gemälde das das

Datum 1576 und ein Schneidermeisterzeichen darstellt. Es ist zu schliessen dass in der

erwähnten Zeitspanne die Baufläche dieses Hauses verkleinert wurde, bei welcher

Gelegenheit der Magistrat ein Stück Boden für den Erbau einer Einheit des Alten Rathauses

erwarb. Später wurde das Eckhaus, das ein Stufengiebel besass und, nach der Meinung des

Architekten Herrmann Fabini um 1300 erbaut worden war, dem Alten Rathaus eingegliedert;

die Fenster wurden zugemauert.

1545 wurde der „Landtagsaal” modernisiert; man verwendete ausländische Stoffe, und

das Dach wurde repariert und vergrössert. An der Strassenseite ist eine Konsole in der Form

eines eine Kugel enthaltenden Kanonenmundes. Diese wie auch der massige Sützpfeiler ist

den Steinmetzen der Mitte des 16. Jh. zuzuschreiben. Die Laboranalyse zeigt dass das

Material aus dem Pfeiler-und Konsole gearbeitet sind, aus einem anderen Steinbruch stammt

als die spätgotischen Steinmetzarbeiten.

Im Alten Rathaus haben Theatervorstellungen stattgefunden,dort spielten sich

verschiedene Festlichkeiten ab, dort hielten die Hundertschaften und die Innen – und

Aussenräte ihre Sitzungen, dort war auch das Amt des Villicus, Verwalter des Stadt dem auch

das Polizeiamt unterordnet war, dort wurden auch die Waffen der Stadt aufbewahrt. Allerhand

Erreignisse spielten sich im – und um das Alte Rathaus ab: Aufstände der Bevölkerung gegen


die Stadtleitung oder während der Epydemien und auch verschiedene Feste. In der Senkgrube

fanden die Archäologen zahlreiche Überreste von Glas, Keramik, Luzus, Küchen – und

Apothekergegenständen. Diese Funde weisen auf noch zwei Gebiete des gesellschaftlichen

Lebens im Alten Rathaus. Wir vermuten dass diese Gefässe und das Geschirr nach einer

Pestepydemie Anfang des 18. Jh. in den Abort geworfen und verbrannt wurden.

Die Eingliederung Siebenbürgens ins Habsburgische Reich brachte nur wenige

Änderungen am Alten Rathaus mit sich. Die Inschrift über dem jätzigen Eingang, eine

Verherrlichung des Kaisers Joseph des II-ten zeigt,dass dieser Eingang und dementsprächend

die Einschliessung des Hofes zu dieser Zeit (1773) bereits beendet war. Im kleinen Hof wurde

eine Kammer wo die Häftlinge gefoltert werden sollten gebaut. Wir wissen nicht wann der

Brunnen ausgehoben wurde, wie auch wann die Quadernimitation an den romanischen

Mauern aufgetragen wurde. Die Tatsache dass solche Ornamente andernorts zusammen mit

Blattornamenten oft angewendet wurden und zwar auf oftmals verputzten Mauern weist auf

eine spätere,nicht mehr mittelalterliche Zeit. Ende des 17. Jh. wurde eine bemalte

Kassettendecke in einem Zimmer des Verbindungstraktes eingebaut und 1702 eine bemalte

Tür.

Eine der wichtigsten Behörden des Mittelalters war das Gericht,das sich durch die

erteilten Strafen durchsetzen konnte. Aus dem grossen Saal des ersten Stockes oder des

Erdgeschosses stammt eine Tafel deren Inschrift die Vorzüge des Gerichtes preist. Tiefer

unten, im Kellergeschoss, befand sich das Gefängniss. Die zur Einfürung der Pfähle

bestimmten Aussparungen an den Türen und ein eingemauerter Pfahl dienten zur befestigung

der Ketten der Gefangenen. Dies und ähnliches bestättigen zahlreiche zahlreiche Urkunden,

aber auch verschiedene, jäzt im Museum aufbewahrte Gegenstände. Unter besonderen

Umständen wurden die Häftlinge zur Sicherheit im höchsten Stockwerk des Turmes

eingepfercht.

Ende des 19. Jh. Wird das Alte Rathaus noch einmal vergrössert, indem man das

ganze Eckhaus in der Fleischergasse einzog. Diese letzte Bauetappe ist der erneuten

Modernisierung der städtischen Behörden zuzuschreiben: es wurden Sonderdienste gegründet

wie Polizei, Feuerwehr, Archiv des ersten städtischen Museums (eine Waffenkammer im

ersten Stock des Turmes). Um mehr Raum zu gewinnen wurde die Loggia sogar zugemauert.

Da das Gefängniss im Alten Rathaus abgeschafft war,unternahm man Reparaturen im Keller.

Wir wissen nicht genau wann man auf das letzte Stockwerk des Turmes verzichtete; dieses

war jedenfalls schwer imstand zu halten und unnütz. Es wurde erst durch die Restaurierung

der 60 – 80 – ger Jahre wieder aufgebaut.


In den letzten Jahren hat das Gebäude unter Feuichtigkeit zu leiden. Man musste

Sanierungsarbeiten unternehmen. Dadurch wurden archäologische Forschungen an Stellen die

noch nie durchsucht gewesen waren, ermöglicht. Durch eine Glassplatte kann man jetzt ein

Stück der alten Grundmauer betrachten (im Zimmer nr. 12). Die Stelle rund um die

Lehmstruktur wurde ebenfalls saniert. Bei den Sanierung – und Kanaliesierungsarbeiten ist

das Holzrohr an dem,wie ein Stich des späten 19. Jh. Zeigt, der Brunnen angelegt war,leider

nicht zu Tage getreten; dafür ist dessen Spur im kleinen Hof sichtbar.

Wir laden den Leser zu einem Besuch des Alten Rathauses und des historischen

Museums ein Mit seiner 700 – 800 schweren historischen Last ist das Alte Rathaus zu einet

Stätte der Erinnerungen geworden.

Traducere de Anamaria Haldner

Traducerile au fost sponsorizate de „S.C. PAWO S.R.L.”


ANEXA 1

CHELTUIELILE MAGISTRATULUI PENTRU REAMENAJAREA CASEI

ALTEMBERGER ŞI TRANSFORMAREA EI ÎN SEDIU AL PRIMĂRIEI

AN Sibiu, Fond Magistratul Oraşului şi Scaunului Sibiu. Socoteli economice. Socotelile

villicului. N. 11

p. 91 - 1545

Joannis Frank villici Civitatis Cibinien[sis] super omnibus perceptis et extradatis Civitatis

Cibinien(sis) in Anno D-ni MDXLV

p. 141 [-143]

Extradata ad novum Consistorii domum [summa summarum f 83 d 73]

Ittem In octava sequen[] Dominica[m] Junoca (?), pro Eductione sterquilini feru[m]q[ue],

atq[ue] reiectame[n]ta Curie f 1 d 24

…pentru ducerea bălegarului, fierului şi a altor lucruri aruncate din curte…

In octava sequen[] D[omi]nicam Judica, pro Eductione reiectamentorum fecindq[] et

sterquilior[]q[] ex Curia f 0 d 42

…pentru ducerea lucrurilor aruncate, fecalelor şi a bălegarului din curte…

Pro una Vectura Cementi, ad Refectionem maioris vaporarii duorum [?] Consulum Atq[ue]

Arenaru[m] f 0 d 74

Pentru un transport de mortar şi nisip la refacerea saunei celor doi consuli…

Ductis Vecturis repleture, pro Pavimento Turris f 0 d 36

Transportul de umplutură la pavajul turnului…

Ductis 5 Vecturis Calc[] e porta Consulu[m] ad Novum Consistorium f 0 d 20

Ducerea a cinci transporturi de var de la Poarta Ocnei la noua casă a sfatului…

De Laterib[] 100, ab Georgio Pistori, [] accept[as] ut idem ducerent[] in Novum Consistorium

f 0 d 2

Ducerea de 100 cărămizi ….la noua casă a sfatului

M[a]g[ist]ro Nicolao Murario, qui cum famulo suo in Novo Consistorio reficien[] labora[]rint

dietas 22 f 2 d 95

Meşterului zidar Nikolaus care cu ajutorul său a lucrat la reparaţii la casa nouă a sfatului 22

zile…


M[a]g[ist]ro Bartholomeo Mensatori, pro Nova Janua facta, ad Carcere[m] f 0 d 45

Meşterului tâmplar Bartholomeus, pentru noua uşă de la închisoare…

Pro una Vectura Argille ad Novu[m] Fornace[m] f 0 d 8

Pentru un transport de lut la noul cuptor…

Amplius pro Vectura Asseru[m], infra Porta[m] Novi [Con]sistorii sternen[dem] f 0 d 3

Pentru un transport de scânduri, pentru podirea sub poarta noii case a sfatului…

Ad idem pro Vectura Magnor[um] Lignoru[m] f 0 d 4

În acelaşi scop pentru un transport de lemne mari…

Ad idem claviculos f 0 d 14

În acelaşi scop, cuie…

Pro Corrigio, applican[] pannu[m] in Vaporar[] f 0 d 8

Pentru curelele de fixat postavul în saună…

Martino seratori, pro clavib[us] universorum Habitacionum, Mensarum, Scriniorum et

Portar[ium] Cathenarumq[ue] carcerum Refectione f 3 d 50

Lăcătuşului Martinus pentru refacerea închizătorului tuturor camerelor, meselor, dulapurilor,

porţilor şi lanţurilor închisorii…

Pro Scandulis (Cachen) pro tegendo turri 104 f 1 d 20

Pentru104 şindrile la acoperirea turnului…

Amplius ad idem 2 Magnis Lignis stratoriis (Wandth ruetten) f 0 d 56

În plus, la acelaşi pentru două lemne mari de acoperit la coamă…

Amplius 16 lignis (Keffer) ad idem f 0 d 35

În plus pentru 16 lemne la acelaşi (acoperiş)…

Ad stranie[n]tum Pavimenti, ductione[m] Arene f 0 d 32

Pentru aşezarea pavajului, pentru aducerea de nisip…

Amplius ad idem 2 duct[is] Vectur[em] Laterum a Porte Consul[um] f 0 d 12

În plus pentru două transporturi de cărămizi de la Poarta Ocnei…

Empt[] pec[ie] Mediocris Ferri, ad craticilas carceru[m], in Consistorio f 0 d 90

O bucată mijlocie de fier pentru gratiile închisorii din casa sfatului…

Amplius Minoris Ferri pec[ie] 4, ad idem f 0 d 28

În plus patru bucăţi de fier mici la aceleaşi (gratii)…

Amplius pro pec[ie] 2, Mediocris ferri f 0 d 20

În plus, pentru două bucăţi mijlocii de fier…

Pro lignis 2, ad Carce[r]e[m] empt[] f 0 d 14

Pentru două lemne la închisoare…


Lad[is]lao Fabro qui Craticilas in Carcerib[] fecit f 0 d 40

Fierarului Ladislau care a făcut gratiile la închisoare…

Petro Murario laboran[] in cancellis, gegelter f 0 d 25

Zidarului Petrus care a lucrat la gratii…

Pro Laterib[us] duct[is] tectoriis 3900 f 0 d 70

Pentru ducerea de 3900 ţigle de acoperiş…

p. 142

Martino seratori, pro cathenulis ad Horrei p[ar]ata[m] in Consistorii domo p[re]parat[am] f

0 d 24

Lăcătuşului Martinus, pentru confecţionarea lanţurilor montate la depozitul de grâne din

Primărie…

Amplius Eid[em] pro Cathenis in carcere[m] f[a]ct[is] f 0 d 90

Aceluiaşi, pentru lanţurile de la închisoare…

Pro ducta Arena, ad Reficien[dem] tectum 8 Vectur[] f 0 d 88

Pentru nisipul adus la refcerea acoperişului, 8 transporturi…

Pro Parvo fornace Laterum a Paulo Burchgreff Ex quib[] 700 ad [Con]sistorium, reliqui ad

Muru[s?] Civitat[is] p[er]vectis f 2 d 50

Pentru un cuptor mic din cărămizi de la Paul Burchgreff, din care 700 pentru casa sfatului,

restul la zidul oraşului…

Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60

Pentru transportul acelora…

Pro Minori fornace Laterum, a Georgio Zaydn[er] partim ad Consistorium p[er]tin[]q[] ad

Civitt[] […] f 2 d 50

Pentru un cuptor mic de cărămizi de la Georg Zaydner, în parte pentru casa sfatului, restul

pentru oraş…

Amplius proVecturis earund[em] f 0 d 60

Mai mult pentru transportul acelora…

Pro 13 pec[ie] ferri minoris, quoru[m] 9 sunt pro clavib[us], et 4 infra porta[m] affixissa f 0

d 91

Pentru 13 bucăţi de fier mici, din care 9 pentru zăvoare şi 4 aplicate în partea de jos a porţii…

Amplius Zigaris, claviclos facien[] bibal[] f 0 d 7

Mai mult, ţiganilor pentru cuiele făcute…

Dietariis duobus diebus in Consistorio Habit[acionem] eorum 9 f 0 d 90

Celor 9 zilieri pentru 2 zile în camere Primăriei…


Petro Muratori, in Superiori domus laboran[] f 0 d 50

Zidarului Petrus care a lucrat în casa de sus…

Martino Seratori pro tribus clavib[us] ad maiorem Portam p[re]parat[], alysq[] f 0 d 70

Lăcătuşului Martin pentru 3 zăvoare confecţionate la poarta mare…

Jacobo Jung et Benedicto Murator[um], qui in tecti apice laborarut[], dietas 6 ex (?) f 1 d 35

Zidarilor care au lucrat 6 zile în vîrful acoperişului…

Magistro Petro Lignifabro, laboran[] in tegen[] turri, cum famulo Sumrinq?[] – Molitori f 3

d 15

Meşterului dulgher Petrus care a lucrat la acoperirea turnului, cu sluga sa…

Jacobo Muratori, Reficienti bedelli Habitacione[m] et cetera in ibi f 0 d 25

Zidarului Jacob pentru refacrea locuinţei... şi altele acolo…

Pro ferri pec[ie] 1, ac Vectura Arene f 0 d 15

Pentru o bucată de fier şi un transport de nisip…

Pro lateribus tecti, a Mag[ist]ro Valentino accept[] 3890 f 7 d 25

Pentru ţigle de acopriş, luate de la meşterul Valentin…

Amplius proVectura eorund[em] f 0 d 76

În plus, pentru transportul aceloraşi…

Bartholomeo Mensatori, fabrican[] Vinbraculu[m] ante fenestra[] f 0 d 32

Tâmplarului Bartholomeus pentru confecţionarea de… în faţa ferestrelor…

Jacobo Muratori laboran[] in domo Bedelli f 0 d 25

Zidarului Jacobus care a lucrat la casa Bedelus

Emptis 8 Plect[] pro Apicula f 0 d 40

Livrarea de 8 împletitori pentru vârfuleţe…

Martino seratori, pro Vinclis p[re]parat[] ad tectu[], ante magna[] fenestra[]

Consistorii f 0 d 70

Lăcătuşului Martin pentru ferecături la acoperiş, deasupra marii ferestre a casei sfatului…

Pro Phalanga in igne[m] supponenda lignis, (ein Brand eissen) ferru[m] ad id. f 0 d 34

Pentru un căţel de vatră…

Empta integra pec[ie] panni Wratislavien[sis], et rursus ulnas 17, ad Parietas Consistorii f 8

d 9

Pentru livrarea unei bucăţi de postav de Breslau şi încă 17 coţi pentru pereţii casei sfatului…

Bartholomeo Mensator[i], pro scamnis parietalibus, et subsebliis, in Consistoriu[m] fattis f 4

d 25

Tâmplarului Bartholomeus pentru bănci şi scaune în casa sfatului…


p. 143

Benedicti pictori, qui Fenestras Clatratas Novas et antiquas Refiendo f 3 d 73

Pictorului Benedictus pentru ferestre cu ochiuri noi şi refacerea celor vechi…

Amplius Eidem pro tabulis Junonandis f 1 d 0

Aceluiaşi pentru tabla Junonei…

Amplius eid[em] pro coloracione Fornacis f 0 d 40

Aceluiaşi pentru vopsirea şemineului…

Pro [con]fortacione Januaru[m] et fenestraru[m] (zw beschlagen) f 0 d 32

Pentru aplicarea ferecăturilor la uşi şi ferestre…

Pro scilindris 1000 ad turrim f 1 d 0

Pentru 1000 de şindrile…

Pro Vellere pan(v?)iu (scherr? Wall) ad fornace[m] f 0 d 29

Pentru postavul de lână de la şemineu…

M[a]g[ist]ro Valentino Lutifigulo pro fabrica Fornacis f 8 d 50

Meşterului olar Valentinus pentru confecţionarea sobelor…

Amplius eid[em] pro Refectione fornac[] in Domo Hopnery f 0 d 26

Aceluiaşi pentru refacerea sobei din casa administratorului…

M[a]g[ist]ro Martino Seratori pro Novo cancello, ad Camera[m] ante [Con]sistoriu[m]

f 14 d 0

Meşterului lăcătuş Martin pentru nouă gratii la camera din faţa casei sfatului…

summa summarum facit f 83 d 73

Text transcris şi tradus de Florin Blezu


ANEXA 2

LISTA CU FUNCŢIONARII SUPERIORI AI PRIMĂRIEI

ORAŞULUI SIBIU ÎNTRE 1545 ŞI 1745

Anul Jude regal Jude scăunal Primar Villicus Notar 1545 Johannes

Roth Andreas Byrkner

Petrus Haller

Johannes Frank

Lucas Trapoldinus

1546 Johannes Roth

Andreas Byrkner

Petrus Haller

Petrus Nörinperger

Christiannus Pomarius

1547 Johannes Roth

Johannes Frank

Martinsu Weys

Petrus Nörinperger

Christiannus Pomarius

1548 Johannes Roth

Andreas Byrkner

Martinus Weys

Matthias Ponczler

Thomas Bomelius

1549 Johannes Roth

Andreas Byrkner

Martinus Weys

Matthias Ponczler

Thomas Bomelius

1550 Johannes Roth

Martinus Pilgram

Petrus Haller Augustinus Hedwig

Thomas Bomelius

1551 Johannes Roth

Andreas Byrkner


Thomas Bomelius

1552 Johannes Roth

Andreas Byrkner


Thomas Bomelius

1553 Johannes Roth

Augustinus Hedwig

Andreas Byrkner

Georgius Bydner

Thomas Bomelius

1554 Johannes Roth

Augustinus Hedwig

Petrus Haller Georgius Bydner

Thomas Bomelius

1555 Johannes Roth

Augustinus Hedwig

Petrus Haller Georgius Bydner

Emanuel Trapoldinus

1556 Johannes Roth

Augustinus Hedwig

Petrus Haller Georgius Hecht

Jonannes Rhysus

1557 Petrus Haller Andreas Byrkner

Augustinus Hedwig

Petrus Lutsch Jonannes Rhyssus

1558 Petrus Haller Andreas Byrkner

Augustinus Hedwig

Petrus Lutsch Jonannes Rhyssus

1559 Petrus Haller Franciscus Bayer

Augustinus Hedwig

Petrus Lutsch Jonannes Rhysus


Augustinus Hedwig

Simon Miles Jonannes Rhyssus


Augustinus Hedwig

Simon Miles Jonannes Rhyssus

1562 Petrus Haller Simon Miles Augustinus Hedwig

Michael Herman

Jonannes Rhyssus


Michael Herman

Michael Siglerus


Petrus Lutsch Michael Siglerus



Michael Herman

Michael Siglerus

1566 Petrus Haller Matthias Ponczler

Simon Miles Michael Herman

Michael Siglerus

1567 Petrus Haller Matthias Ponczler

Simon Miles Lucas Klein Michael Siglerus

1568 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael Siglerus

1569 Petrus Haller Petrus Lutsch Simon Miles Lucas Klein Michael Siglerus

1570 Augustinus Hedwig

Petrus Lutsch Simon Miles Seruatius Weidner

Michael Siglerus


Georgius Hecht

Simon Miles Seruatius Weidner

Michael Siglerus


Georgius Hecht

Simon Miles Blasius Rhaw

Michael Siglerus


Georgius Hecht

Simon Miles Blasius Rhaw

Michael Siglerus


Georgius Hecht

Simon Miles Thomas Frank

Johannes Rewel


Georgius Hecht

Simon Miles Thomas Frank

Johannes Rewel


Blasius Rau Simon Miles Michael Birthalmer

Johannes Rewel

1577 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Michael Birthalmer

Johannes Rewel

1578 Albert Huet Blasius Rau Georg Hecht Johannes Waida

Sebastianus Czumpolius

1579 Albert Huet Johannes Wayda

Blasius Rau Blasius Weys Sebastianus Czumpolius

1580 Albert Huet Blasius Weys Blasius Rau Johannes Bayr

Sebastianus Czumpolius

1581 Albert Huet Blasius Weys Johannes Waida

Johannes Bayr

Michael Hann

1582 Albert Huet Blasius Weys Johannes Waida

Emericus Bildner

Michael Hann

1583 Albert Huet Johannes Bayr

Johannes Waida

Emericus Bildner

Michael Hann


Johannes Waida

Valentinus Repser

Michael Hann


Johannes Waida

Valentinus Repser

Michael Hann

1586 Albert Huet Emericus Bildner

Johnnes Bayr Lucas Engetter

Michael Hann

1587 Albert Huet Emericus Bildner

Johnnes Bayr Lucas Engetter

Michael Hann

1588 Albert Huet Lucas Engetter

Johnnes Bayr Daniel Weis -

1589 Albert Huet Lucas

Engetter Johannes Bayr

Daniel Weis Michael Hann



Johannes Bayr

Galus Lutsch Michael Hann


Johannes Bayr

Gallus Lutsch

Michael Hann


Johannes Bayr, Johannes Wayda

Gallus Lutsch

Michael Hann

1593 Albert Huet Lucas

Engetter Johannes Wayda

Martinus Dobringer

Michael Hann

1594 Albert Huet Gallus Lutsch

Lucas Engetter

Martinus Dobringer

Michael Hann


Lucas Engetter

Petrus Kamner

Michael Hann


Lucas Engetter

Petrus Kamner

Michael Hann


Johannes Wayda

Martinus Dobringer

Johannes Weidnerus


Johannes Wayda

Martinus Homlescher

Johannes Weidnerus


Lucas Engetter

Benedictus Schelkensis

Jonannes Roth


Lucas Engetter

Benedictus Schelkensis

Daniel Trapoldins


Lucas Engetter

Laurentius Lotz

Johannes Roth


Lucas Engetter

Laurentius Lotz

Daniel Trapoldinus


Lucas Engetter, Paulus Paulinus

Laurentius Lotz

Johannes Roth

1604 Albert Huet Georgius

Enyetter Gallus Lutsch

Petrus Schelker

Johannes Roth

1605 Albert Huet Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Petrus Schelker

Johannes Roth

1606 Albert Huet Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Kolomannus Gottsmeister

Johannes Roth

1607 Albert Huet, Daniel Malmer

Daniel Malmer apoi Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Gregorius Emerici

Johannes Roth

1608 Daniel

Malmer Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Gregorius Emerici

Johannes Roth

1609 Daniel Malmer

Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth

1610 Daniel Malmer

Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth

1611 Daniel Malmer

Georgius Enyetter

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth


1612 Daniel Malmer

Georgius Enyetter apoi Petrus Schelker

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth

1613 David

Weyrauch apoi Koloman Gottsmeister

Petrus Schelker

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth

1614 Koloman

Gottsmeister Petrus Schelker

Gallus Lutsch

Petrus Kamner

Johannes Roth apoi fraţii Simonis

1615 Koloman Gottsmeister

Petrus Kamner

Johannes Roth

Johannes Waida

Stephan Simonis


Petrus Kamner

Johann Roth Paulus Ludovici

Johannes Funccius


Paulus Ludovici

Johann Roth Michael Lutsch

Stephan Simonis


Paulus Ludovici

Michael Lutsch

Andreas Jungling

Stephan Simonis


Paulus Ludovici

Michael Lutsch

Andreas Jungling

Stephan Simonis


Paulus Ludovici

Michael Lutsch

Johannes Schwarz (Fekette)

Stephan Simonis

1621 Koloman

Gottsmeister Paulus Ludovici

Michael Lutsch

Johannes Schwarz (Fekette)

Stephan Simonis

1622 Koloman

Gottsmeister Paulus Ludovici

Michael Lutsch

Leonardus Telman

Stephan Simonis


Johannes Schwartz

Paulus Ludovici

Leonhardus Telman

Stephan Simonis


Johannes Schwartz

Paulus Ludovici

Christophorus Vngleich

Johannes Reisner


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Christophorus Vngleich

Johannes Reisner


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Johannes Reisner

Valentinus Franck


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Johannes Reisner

Valentinus Franck


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Georgius Franck apoi Lucas Leo

Valentin Seraphin

1629 Koloman

Gottsmeister Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Lucas Leo Valentin Seraphin


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Michael Agnethler

Valentin Seraphin


Johannes Schwartz

Michael Lutsch

Michael Agnethler

Valentin Seraphin



Johann Reisner

Johann Schwartz

Valentin Frank

Valentin Seraphin


Paulus Ruffinus

Johann Reisner

Valentin Frank

Valentin Seraphin

1634 Valentin Seraphin

Michael Agnethler apoi Paulus Ruffinus

Valentin Seraphin apoi Michael Agnethler

Georgius Werder

Valentin Seraphin

1635 Valentin

Seraphin Paulus Ruffinus

Michael Agnethler

Georgius Werder

Valentin Seraphin


Georgius Werder

Michael Agnethler

Petrus Kreutzer

Johann Reissner junior


Georgius Werder

Johann Reissner

Petrus Schnell

Johannes Reissner


Georgius Werder

Michael Agnethler

Valentin Laurentii

Johannes Reissner junior


Lucas Leo Michael Agnethler

Tobias Sifft Johannes Reissner junior

1640 Michael Agnethler

Lucas Leo Valentin Frank

Tobias Sifft Johannes Reissner junior


Valentin Laurentii

Valentin Frank

Daniel Vhr Johannes Reissner junior


Valentin Laurentii

Valentin Frank

Daniel Vhr Johannes Reissner junior


Tobias Sifft Valentin Frank

Johann Lutsch



Tobias Sifft Johann Reisner

Johann Lutsch


1645 Valentin Frank

Daniel Uhr Johann Reisner

Michael Theil


1646 Valentin Frank

Daniel Uhr Johan Reisner

Laurentius Rosenauer


1647 Valentin Frank

- Johann Lutsch



1648 Valentin Frank

- Johann Lutsch




1649 Johann Lutsch

- Tobias Sifft - Johannes Reissner junior

1650 Johann Lutsch

Michael Theil

Tobias Sifft Jacob Kapp Johann Simonis

1651 Johann Lutsch

Michael Theil

Johann Reisner

Jacob Kapp Johann Simonis

1652 Johann

Lutsch Micheal Theil

Johann Reisner

Michael Schwartz

Johann Simonis

1653 Johann Lutsch

Jacob Kapp Johann Reisner

Michael Schwartz

Johann Simonis

1654 Johann Lutsch

Jacob Kapp Johann Reisner

Andreas Meltzer

Johann Simonis

1655 Johann Lutsch

Jacob Kapp Laurentius Rosenauer

Andreas Meltzer

Johann Simonis

1656 Johann Lutsch

Andreas Meltzer


Georg Klein Johann Simonis

1657 Johann Lutsch

Jacob Kapp Andreas Meltzer

Georg Klein Johann Simonis

1658 Johann Lutsch


Thomas Haass

Johann Simonis

1659 Johann Lutsch


Thomas Haass

Johann Simonis

1660 Johann Lutsch


Geog Schelker

Johann Simonis

1661 Johann Lutsch apoi Andreas Fleischer

Jacob Kapp Jacob Kapp Georg Schelker

Johann Simonis

1662 Andreas

Fleischer Jacob Kapp Johann

Simonis Michael Artz Johann

Simonis 1663 Andreas

Fleischer Jacob Kapp Johann

Simonis Michael Artz Johann


Fleischer - Jacob Kapp - Johann


Fleischer Michael Artz

Jacob Kapp - Christoph Gotzmeister

1666 Andreas Fleischer

Melchior Hermann

Johann Simonis

Valentin Röhrich

Christoph Gotzmeister


Melchior Hermann

Johann Simonis

Valentin Röhrich



Melchior Hermann

Mathias Semriger

Johann Haupt (Scheuerer)



Melchior Hermann

Mathias Semriger

Johann Haupt (Scheuerer)



Johann Haupt

Mathias Semriger

Andreas Waldhüter



Johann Haupt

Mathias Semriger

Andreas Waldhüter




Johann Haupt Valentin Röhrich

Georg Armbruster



- Valentin Röhrich

Georg Armbruster



- Mathias Semringer

Christian Reichert



- Mathias Semringer

Christian Reichert


1676 Andreas Fleischer apoi Mathias Semriger

Melchior Hermann

Georg Armbruster

Bartholomeus Ruffinus

Johann Weinhold

1677 Mathias

Semringer Melchior Hermann

Georg Armbruster

Bartholomeus Ruffinus

Johann Weinhold

1678 Mathias Semringer

Christian Reichert

Johann Haupt Johann Binder

Johann Weinhold

1679 Mathias Semringer

Christian Reichert

Johann Haupt Johann Binder

Johann Weinhold

1680 Mathias Semringer, Georg Armbruster

Christian Reichert

Johann Haupt

Johann Herberth

Johann Weinhold

1681 Georg

Armbruster Christian Reichert

Johann Haupt

Johann Herbert

Johann Weinhold

1682 Georg Armbruster

Christian Reichert

Johann Haupt

Michael Haass

Valentin Frank


Christian Reichert

Johann Haupt

Michael Haass

Valentin Frank


Andreas Waldhüter

Christian Reichert

Mathias Henning

Valentin Frank

1685 Johann Haupt Andreas Waldhüter

Christian Reichert

Mathias Henning

Valentin Frank

1686 Johann Haupt, Valentin Frank

Andreas Waldhüter

Christian Reichert

Gabriel Hendler

Johann Wayda

1687 Valentin

Frank Andreas Waldhüter

Christian Reichert

Gabriel Hendler

Johann Wayda

1688 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Franz Bischoff

Johann Wayda

1689 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Franz Bischoff

Johann Wayda

1690 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Tobias Fleischer

Johann Zabanius

1691 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Johann Lutsch

Johann Zabanius

1692 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Johann Lutsch

Johann Zabanius

1693 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Johann Lutsch

Johann Zabanius


1694 Valentin Frank

Michael Spökelius

Christian Reichert

Georg Meltzer

Johann Zabanius

1695 Valentin Frank

Johann Zabanius apoi Peter Weber

Johann Zabanius

Georg Weiss

Georg Franck von Franckenstein

1696 Valentin

Frank Petre Weber Johann

Zabanius Johann Stenczel Beuchel

Georg Franck von Franckenstein

1697 Valentin Frank,Johann Zabanius

Petre Weber Johann Zabanius

Johann Stenczel Beuchel

Johann Hosmann

1698 Johann

Zabanius Petre Weber Johann

Zabanius Johann Stenczel Beuchel

Georg Reussner

1699 Johann

Zabanius Petre Weber Johann

Zabanius Christian Haass

Georg Reussner

1700 Johann Zabanius


Christian Haass

Georg Reussner



Christian Haass

Georg Reussner


Johann Stenczel

Peter Weber Georg Franck von Franckenstein

Georg Weber

1703 Johann

Zabanius apoi Peter Weber

Johann Stenczel

Peter Weber Georg Franck von Franckenstein

Andreas Teutsch

1704 Peter Weber Johann

Stenczel Andreas Teutsch

Johann Graffius

Samuel Vest

1705 Peter Weber Johann Stenczel

Andreas Teutsch

Michael Kessler

Samuel Vest



Michael Kessler

Samuel Vest



Michael Kessler apoi Peter Binder

Samuel Vest

1708 Peter Weber Thomas

Schmidt von Scharffenbach

Andreas Teutsch

Thomas Conrad

Samuel Vest

1709 Peter Weber Thomas

Schmidt von Scharffenbach

Andreas Teutsch

Thomas Conrad

Samuel Vest

1710 Peter Weber

apoi Andreas Teutsch

Thomas Schmidt von Scharffenbach

Andreas Teutsch

Thomas Conrad

Samuel Vest


1711 Andreas Teutsch

Thomas Schmidt von Scharffenbach

Andreas Teutsch apoi Johann Hossmann von Rothenfeld

Thomas Conrad apoi Michael Fabritius

Samuel Vest apoi Simon Baussner

1712 Andreas

Teutsch Thomas Schmidt von Scharffenbach

Johann Hossmann von Rothenfeld

Michael Fabritius

Michael Czekelius

1713 Andreas



Michael Fabritius

Michael Czekelius

1714 Andreas

Teutsch Thomas Schmidt von Scharffenbach apoi Georg Meltzer


Andreas Jeckell

Michael Czekelius

1715 Andreas

Teutsch Georg Meltzer


Andreas Jeckell

Michael Czekelius

1716 Andreas

Teutsch Georg Meltzer apoi Andreas Jeckell

Johann Hossmann von Rothenfeld apoi Georg Meltzer

Johann Abrahami

Michael Czeckelius apoi Johann Kinder

1717 Andreas

Teutsch Andreas Jeckell

Georg Meltzer

Johann Abrahami

Johann Kinder


Andreas Jeckell

Georg Meltzer

Johann Abrahami

Johann Kinder


Andreas Jeckell

Georg Meltzer

Johann Abrahami apoi Johann Seiverth

Johann Kinder

1720 Andreas

Teutsch Andreas Jeckell

Georg Meltzer

Johann Seiverth

Johann Kinder


Andreas Jeckel apoi Thomas Schmidt von Scharffenbach

Georg Meltzer

Johann Seiverth apoi Michael Czekelius

Johann Kinder apoi Johann Georg Vette

1722 Andreas


Georg Meltzer

Michael Czeckelius

Johann Georg Vette



Thomas Schmidt von Scharffenbach apoi Michael Czeckelius

Georg Meltzer

Michael Czeckelius apoi Jacob Sachs von Harteneck

Johann Georg Vette

1724 Andreas

Teutsch Michael Czeckelius

Georg Meltzer

Jacob Sachs von Harteneck

Johann Georg Vette

1725 Andreas


Georg Meltzer

Jacob Sachs von Harteneck apoi Johann Kinder

Johann Georg Vette

1726 Andreas


Georg Meltzer

Johann Kinder

Johann Georg Vette


Michael Czeckelius

Georg Meltzer

Johann Kinder apoi Stephan Waldhüter

Johann Georg Vette

1728 Andreas


Georg Meltzer

Stephan Waldhüter

Johann Georg Vette apoi Peter Binder


Michael Czekelius apoi Jacob Sachs von Harteneck

Georg Meltzer

Stephan Waldhüter apoi Andreas Kissling

Peter Binder

1730 Andreas

Teutsch Jacob Sachs von Harteneck

Michael Czekelius

Andreas Kissling

Peter Binder

1731 Simon

Baussner von Baussner


Michael Czekelius

Andreas Kissling

Peter Binder

1732 Simon



Michael Czekelius

Andreas Kissling

Peter Binder

1733 Simon



Michael Czekelius

Andreas Kissling

Peter Binder

1734 Simon


Johann Kinder

Michael Czekelius

Andreas Krauss

Peter Binder apoi Johann Georg Reissner von Reissenfels

1735 Simon Baussner von Baussner

Johann Kinder

Michael Czekelius

Andreas Krauss apoi Andreas Hermann

Johann Georg Reissner von Reissenfels



Johann Kinder

Michael Czekelius

Andreas Hermann



Johann Kinder

Michael Czekelius

Andreas Hermann



Johann Kinder

Michael Czekelius

Andreas Hermann apoi Daniel Klockner


1739 Simon


Johann Kinder apoi Stephan Waldhütter von Adlershausen

Michael Czekelius apoi Johann Kinder von Friedenberg

Daniel Klockner apoi Johann Georg Vette


1740 Simon



Johann Kinder von Friedenberg apoi Stephan Waldhütter von Adlershausen

Johann Georg Vette

Johann Georg Reissner von Reissenfels apoi Martin Friedrich Leonhard

1741 Simon



Stephan Waldhütter von Adlershausen

Johann Georg Vette

Martin Friedrich Leonhard

1742 Simon

Baussner von Baussner apoi Michael Czekelius von Rosenfeld



Johann Georg Vette apoi Jacob Abrahami von Eherenburg

Martin Friedrich Leonhard apoi Johann Kissling

1743 Michael

Czekelius von Rosenfeld



Jacob Abrahami von Eherenburg

Johann Kissling

1744 Michael

Czekelius von Rosenfeld



Jacob Abrahami von Eherenburg

Johann Kissling

1745 Michael

Czekelius von Rosenfeld apoi Stephan Waldhüter von Adlershausen

Jacob Sachs von Harteneck apoi Andreas Hermann

Stephan Waldhütter von Adlershausen apoi Daniel von Klocknern

Jacob Abrahami von Eherenburg apoi Daniel von Rittern

Johann Kissling


După Fr. Zimmermann, Chronologische Tafel der Hermannstädter Plebane,

Oberbeamten und Notare in den Jahren 1500-1884, în Archiv des Verein für Siebenbürgische

Landeskunde, XIX, 3, 1884, p. 534-550.


ANEXA 3

ADRESĂ A CONSILIERULUI FRANZ MICHAELIS,

SUPERVIZOR AL LUCRĂRILOR DE LA PRIMĂRIE

Löblicher Magistrat !

Bei der in wenigen Stunden fertig werdenden Umgestaltung einiger Rathhausräume

fällt die Art der Herrichtung der äusseren steinernen Fensterstöcke und des steineren

Thürstockes gegen die Hofgalerie in unangenehmer Weise auf. Die zur Ergänzung

nachgemachten Teile passen wenig, die Verwendung der übriggebliebenen alten, mit

meisterhafter Kunstfertigkeit ausgeführten Teile ist nicht sorgfältig geschehen.

Anstatt den echten, gemetzten Stein vom Unrat zu befreien und das angefügte

Ergänzungsstück möglichst gering in Form und Farbe vom hergestellten Original abstechend

erscheinen zu lassen, ist Original und Ersatz in derber Weise vereinigt und in ebenso derber

allem Geschmack Hohn sprechenden Weise mit dicker, hässlicher Farbe überschmiert

worden.

Der Thürstock war schon gereinigt worden und machte so einen gefälligen

Eindruck,aber auch er musste zur ’’Egalisirung” in angedeuteter Weise herhalten.

Es darf nicht behauptet werden dass eine richtigere Renovirung unmöglich gewesen

wäre. Die bewillgten Kosten sind keine geringen gewesen und Geschmacklosigkeiten sind

immer zu theuer. Für das Anschmieren mindestens und das jetzt notwendig gewordene

Wiederabkratzen hätten die Kosten erspart werden könen.

Es kann nicht Aufgabe eines Nichtfachmannes sein, zu sagen, wie man eine solche

Restaurirung gut machen kann, das zu erforschen ist in vorliegendem Fall entschieden Sache

des löblichen städtischen Bauamtes dem ncht mehr, wie früher nur ein, sondern jetzt zwei

Ingenieure angehören. Aber dass grosse Fortschritte in guter und verhältnismässig billiger

Restaurirung von alten Kunstbauten heute zu verzeichnen sind, ist auch Nichtfachleuten

bekannt.

Die von Gipskomposition gegossenen Teile zeigen schon jetzt bedenkliche Sprünge

und ich möchte darauf nicht wetten, dass bei anhaltend feuchter Witterung die Komposition

nicht bröckelt. Was und wie es in München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln,

Berlin, Hamburg, Dresden,Wien, u.s.w., u.s.w. gemacht wird, lässt sich von Hermannstadt ja


auch erfragen (z. B. geben Kaolin, Bergkreide und Wasserglas, dann Portlandcement und

Wasserglas eine schnell erstarrende, steinharte Masse, denen später keine Feuchtigkeit etwas

mehr anhaben kann, Gipspräparate widerstehen den Witterungseinflüssen auf die Dauer

nicht).

Was der Zweck vorliegender Eingabe eigentlich ist, wird vielleicht gefragt werden.

Nur der Zweck darauf aufmerksam zu machen, wie wenig es dem löblichen Bauamt gelungen

ist, einen Gegenstand der Kunst, wie Hermannstadt äusserst wenige mehr übrig hat, zu

restauriren, damit in der Folge ähnliche Fehler vermieden und die begangenen soweit möglich

verbessert werden.

An unseren grossen Kirche hat der Unverstand die Vernichtung von unersätzlichen

Kunstschätzen verschuldet, jetzt steht unser Rathhaus in Gefahr ähnliche Misshandlungen

durchzumachen. Einigen “praktischen” Herren ist vor Jahren die schmucke Halle im

Hausgärtchen unpraktisch erschienen, so dass sie hat verschwinden müssen, und über den

Dacherker gegen den Hof und den Stützpfeiler gegen das Gymnasium sind auch schon

beängstigende Bemerkungen gefallen.

Hermannstadt, 14. Dezember. 1898

Franz Michaelis

Text transcris de Florin Blezu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu,

Sibiu, f.a., p. 143 – 144.

Onoratului Magistrat

În ceea ce priveşte modificările survenite la mai multe încăperi ale Primăriei, încheiate

în numai câteva ore, felurile în care au fost realizate ancadramentele dinspre exterior ale

ferestrelor şi ancadramentul de uşă din piatră dinspre galeria curţii fac o impresie neplăcută.

Părţile realizate pentru întregiri nu se prea potrivesc, iar folosirea ancadramentelor vechi

existente încă şi realizate la timpul lor cu multă măiestrie nu este tratată cu grija.

In loc de a elibera piatra originală, sculptată, de murdărie şi de a realiza piese necesare

reîntregirii acestora, astfel încât să distoneze în culoare şi formă cât mai puţin posibil cu

originalul, aceasta şi fragmentele adăugate au fost reunite în mod grosolan şi mâzgălite cu o

culoare grosieră şi foarte urâtă încât îşi bate joc de orice gust artistic.

Ancadramentele de la uşi fuseseră deja curăţate şi făceau în felul acesta o impresie

bună, dar şi ele au fost tratate în acelaşi fel prin „egalizare”.


Nu se poate susţine că o renovare corectă ar fi fost imposibilă. Fondurile acordate nu

au fost puţine, dar lipsa de gust este întotdeauna costisitoare. Cel puţin pentru mâzgălire şi

actualmente necesara înlăturare a acestora s-ar fi putut economisi cheltuielile.

Nu poate fi obligaţia unui nespecialist de a spune cum trebuie făcută o restaurare.

Cercetarea unui mod de restaurare este în cazul de faţă fără îndoială sarcina cinstitului oficiu

de construcţii care nu mai are doar un inginer, ci doi. Dar marile progrese întru restaurări bune

şi relativ ieftine ale vechilor construcţii artistice sunt cunoscute şi celor care nu sunt de

meserie.

Părţile turnate în ghips arată deja crăpături suspecte şi nu aş paria că în condiţiile

timpului umed compoziţia nu s-ar fărâmiţa. S-ar putea întreba din Sibiu cum se lucrează la

München, Nürnberg, Rotenburg ob der Tauber, Köln, Berlin, Hamburg, Dresda, Viena (de

exemplu, caolinul, creta, sticla şi cimentul de portland formează o masă care devine repede

tare ca piatra şi nu mai poate fi atacată de umiditate, pe când preparatele din ghips nu rezistă

multă vreme influenţelor climei).

S-ar putea întâmpla să fiu întrebat care este scopul acestei intervenţii ale mele.

Singurul scop este acela de a atrage atenţia asupra felului atât de puţin reuşit în care a izbutit

cinstitul oficiu de construcţii să restaureze obiecte de artă din care Sibiul nu mai posedă prea

multe pentru că în continuare asemenea greşeli să fie înlocuite şi cele deja comise să fie

îmbunătăţite în măsura posibilului.

In ceea ce priveşte biserica, cea mare lipsă de înţelegere a prilejuit distrugerea unor

opere de artă de neînlocuit. Acum Primăria noastră este în pericol de a suporta daune

asemănătoare. Unor domni „pragmatici” frumoasa hală din grădiniţa casei li s-a părut

nepractică aşa că ea a trebuit înlăturată. Şi despre bovindoul dinspre curte şi pilastrul de

sprijin dinspre liceu s-au exprimat deja păreri îngrijorătoare.

Sibiu, 14 decembrie 1898

Traducere de Anamaria Haldner


ANEXA 4

DOCUMENT DESPRE REPARAŢIILE INTERIOARE LA PRIMĂRIE DIN 1828 ŞI

1887

Arhivele Naţionale Sibiu, Acte Fasciculare, U 35

Urkunde, betreffend die Neulegung des Fußbodens im oberen Kanzleihaus, sowie die

Fertigung von 3 neuen Fenster und einer Tür im Jahre 1828

Im Jahr Eintausend und Achhundert und Achundzwanzig ist die obere Kanzlei Haus

neue Fussboden und 3 Fenster auch eine Thür gemacht worden.

Der Kanzelei Düner des Löblichen Magistrat ist der H. Joseph Franzückus Erdelly und

Michael Wolff.

Der Tischler Meister ist Johannes Krafft auf dem Rossen Anger

1828 den 17 Jullius

Hermannstadt

Dieses Schriftstück ist gelegentlich eines neuen Fussbodenlegens am 19 Juli 1887

durch den Tischlermeister Andreas Petrasch gefunden worden und wird in die selbe Stelle

wieder gelegt.

Hermannstadt am 22 ten Juli 1887.

Friedrich Theil

Expeditsleiter.

Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din

Sibiu, Sibiu, f.a., p. 147.

În anul o mie opt sute douăzeci şi opt s-a făcut în casa cancelariei Superioare o nouă

podea, trei ferestre şi o uşă.

Slujbaşul cancelariei, cinstitului Magistrat este dl. Joseph Franziscus Erdely şi Michael

Wolff. Meşterul tâmplar este Johannes Ktafft de pe Rosenanger.

Acest înscris s-a găsit cu prilejul punerii unei noi podele, în 19 iulie 1887, de către

meşterul tâmplar Andreas Petrasch şi este pus în acelaşi loc.


Sibiu, 22 iulie 1887

Friedrich Theil

Şef al biroului de expediţie

Traducere după Liliana Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în

secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.


ANEXA 5

DOCUMENT DESPRE REFACEREA GANGULUI EXTERIOR

LA PRIMĂRIE ÎN ANUL 1888

Arhivele Naţionale Sibiu, Acte fasciculare, U 35, f.5

Der gegenwärtige Magistrat besteht aus folgenden Herrn:

Wilhelm von Hochmeister, Bűrgermeister

Carl Schochterus, Magistratsrath

Josef Drotleff, Magistratsrath und Polizeidirektor

Julius Sigerus, Magistratsrath

Albert Teutsch, Ober Notair

Moritz Angermann, Vice Notair

Unser schriftliches Einschreiten nun, des Carl Platz, Vorstand und Rathhaus

Commisaer welcher auch die Naturae Wohnung im Rathhaus hat, betreffend die Herrichtung

und Adaptierung des im Rathhaushofe befindlichen aufgelassenen Ganges, welcher beiläufig

vor 70 Jahren wegen dem schlechten Zustand und da sämtliches Holzwerk verfault war,

abgetragen, die Adaptierung und Herrichtung dieses Ganges mit Bewilligung des Löblichen

Magistrats und der Löblichen Stadt Communitaet nun gemacht wurde.

Zu dieser Neuherstellung und Adaptierung dieses Ganges hat hauptsächlich der

vielverdiente Herr Magistratsrath und Communal Referent Julius Sigerus bei der

Durchführung das meiste beigetragen.

Ihm gebührt auch der specielle Dank von Seite des Löblichen Magistrats, der Stadt

Communitaet und der Bürgerschaft Hermannstadts.

Dieser Gang führt nun direkt in die schön hergerichtete Rüstkammer und ist auch

zugleich eine Zierde des Rathhaushofes.

Derselbe kostet beiläufig 360 f. Ö. W.

Die Werkmeister bei dieser Arbeit und Herrichtung dieses Ganges waren

nachstehende Herrn:

Fritz Elgyes, Tischlermeister

Josef Robitschek, Steinmetzmeister

Josef Willy, Schlossermeister und


Franz Blaha, Zimmermeister.

Hermannstadt im Jahre des Heils 1888 den 15ten August

Bei einer Hitze im Schatten von 26 Grad und in der Sonne 34 Grad.

Zum Schlusse ein dreifaches Hoch dem Löblichen Magistrat, speciell dem

Magistratsrath Herrn Julius Sigerus

Carl Platz, Vorstand und Rathhaus Commissaer und Custos der Hermannstädter

Rüstkammer und Alarm Inspector der Hermannstädter freiwilligen Feuerwehr.

Text transcris de Gudrun Liane Ittu, în Petre Beşliu Munteanu, Primăria Veche din Sibiu,

Sibiu, f.a., p. 147-148.

Prezentul Magistrat constă din următorii domni: Wilhelm von Hochmeister, primar;

Carol Schochterus consilier al Magistratului; Joseph Drotleff, consilier al Magistratului şi

director de Poliţie; Julius Sigerus consilier al Magistratului; Albert Teutsch, notar-şef; Moritz

Ungermann, vicenotar.

În urma petiţiei scrise a lui Carl Platz, administrator al atelajelor Primăriei, care are şi

o locuinţă la Primărie, privind repararea şi adaptarea gangului părăsit din curtea Primăriei,

care a fost demolat acum vreo 70 ae ani din cauza stării proasate, pentru că lemnăria era

putrezită în acel gang, cu încuviinţarea cinstitului Magistrat a cinstitei reprezentanţe

comunale, a fost făcut din nou.

La efectuarea lucrării de refacere şi adaptare a acestui gang, cel mai mult a contribuit

merituosul consilier al Magistratului şi referent al reprezentanţei comunale, Julius Sigerus.

Lui i se cuvin mulţumiri speciale din partea Magsitratului, a reprezentanţei comunale şi a

locuitorilor Sibiului.

Acum, acel gang frumos duce la frumos amenajata cameră de arme, fiind în acelaşi

timp şi o podoabă a curţii Primăriei.

El a costat în jur de 360 florini valută vieneză.

Meşterii care au făcut această lucrare şi amenajare au fost următorii: Fritz Elgyes

tâmplar, Joseph Robitschek meşter pietrar, Joseph Witty lăcătuş, Franz Blaha meşter dulgher.

Sibiu, în anul Mânturii 1888, la 15 august, pe o arşiţă de 26 grade la umbră şi 34 grade

la soare.

În încheire, un întreit ura cinstitului Magistrat, în special consilierului Magistratului,

domnului Julius Sigerus.

Carl Platz,


Administrator al atelajelor Primăriei, custode al camerei de arme din Sibiu.

Traducere după L. Popa, Două documente despre amenajări la Primăria Veche în

secolul al XIX-lea, în Buletinul Monumentelor Istorice, 1-4, 1997, p. 31.


CUPRINS

CONSIDERAŢII STILISTICE ASUPRA

PRIMĂRIEI VECHI DIN SIBIU, Anamaria Haldner 1

ARGUMENT 5

CAPITOLUL I - PRIMĂRIA VECHE ÎN OGLINDA TIMPULUI 7

CAPITOLUL II - ARHEOLOGIA PRIMĂRIEI VECHI 19

Locuirea preistorică 20

Amenajarea din lemn şi chirpici de pe marginea terasei 21

Urmele unei gropi şi ale unui tipar pentru turnarea unui clopot de biserică 24

Groapa din camera 1 şi amenajările din lemn din camera 88 29

Turnul de incintă 31

CAPITOLUL III - CASA ALTEMBERGER 34

Construirea casei, primii proprietari 34

Destinaţia spaţiilor interioare ale ctitoriei Altemberger 41

În loc de concluzii 50

CAPITOLUL IV - PROPRIETARII ŞI CLĂDIREA

ÎN PRIMA JUMĂTATE A SECOLUL AL XVI-LEA 52

Comitele Johannes Lulay 55

Proprietatea lui Marcus Pemfflinger şi vânzarea ei către Magistrat 55

CAPITOLUL V - PRIMĂRIA ORAŞULUI SIBIU 57

Amenajarea casei ca sediu al Primăriei 57

O nouă contribuţie arheologică: datarea corpurilor-anexă 58

Noua funcţionalitate a spaţiilor 61

Spaţii pentru funcţionari, şedinţe şi ceremonii 61

Arhiva oraşului, a scaunelor săseşti şi a Universităţii 65

Depozitele de cereale, de arme şi grajdurile 66

Închisoarea din subsolurile Primăriei 67

Camera armelor 71

Remiza pompierilor 73

Administratorul Primăriei 75

Alimentarea cu apă 76

CAPITOLUL VI - EVENIMENT ŞI COTIDIAN LA PRIMĂRIA SIBIULUI 78


Alegerea din anul 1721 a înalţilor funcţionari 78

Ospeţele Magistratului, urme arheologice 79

Cafeaua şi pipa domnilor consilieri 82

Leacuri şi parfumuri la Primărie 84

Paza Primăriei, paza oraşului şi alarmele pompierilor 85

Ciuma nu-i ocolea nici pe aleşi 85

Numele meşterilor de pe pietrele din Primărie 86

Primul spectacol pentru domnii magistraţi 86

CAPITOLUL VII - REPARAŢII ALE CLĂDIRII ŞI AMENAJĂRI

ALE INTERIOARELOR ÎN PERIOADA MODERNĂ 88

Reparaţii ale clădirii în secolul al XVIII- lea 88

Reparaţii şi reamenajări din secolul al XIX-lea 89

Restaurarea din a doua jumătate a secolului XX 91

CAPITOLUL VIII - MUZEUL DE ISTORIE DIN PRIMĂRIA VECHE 94

REZUMATE 97

ANEXE 117

Primăria veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul

Documents

Transcript of Primăria veche din Sibiu - casa, oamenii, muzeul