Prof.Coordonator : Alupoaie Raluca

Educația Formalǎ,Non-Formalǎ şi Informalǎ

Realizat de : Cozma Mǎdǎlin Danalachi Iulia Dornescu Andreea Marin Dragos Stefanucǎ Mona-Lisa Verdeş Lavinia

1.INTRODUCERE

Educațiaeste un fenomen care a aparutodatǎcu societateaumanǎşicare a suferitpeparcursuldezvoltǎriisocietǎțiio serie de modificǎri. De la acțiuneaempiricǎde pregǎtirea tinereigenerațiipentruviațasocialǎşipânǎla acțiuneafundamentatǎdin epocamodernǎ, educațiaa parcurs un drum lung devenindo stiințǎautenticǎ, cu legitațişistatutpropriu.

In paralel cu evoluțiaconceptualizǎriieducațieis-au impus la nivel conceptual, strategic şiacționaltermeninoilegațide diversificareasurselorinfluențeloreducaționale. Din perspectivaeducațieipermanenteinvǎțǎmântulapareca o etapǎimportantǎin formareaindividului, dar nu singura. Pornind de la conceptual de invǎțareşiprinechivalențacu acesta, in a douajumatate a secolului XX Coombs şiAhmed au diferențiattreitipuri de educație: formalǎ, nonformalǎi informalǎ.

2.EDUCAŢIA FORMALǍ Transformările petrecute de-a lungul timpului din planul

vieţii economico-sociale au avut influenţe majore în cadrul educaţiei în genere şi educaţiei formale, în particular.

Conform lui Philip Coombs educaţia formală este “sistemul educaţional structurat ierarhic şi gradat cronologic, pornind de la şcoala primară şi până la universitate, care include, în plus faţă de studiile academice, o varietate de programe de specializare şi instituţii de pregătire profesională şi tehnică cu activitate “full-time”.

Termenul „educaţia formală” îşi are originea în latinescul “formalis” care înseamnă “organizat”, “oficial”. În acest sens, educaţia formală reprezintă educaţia oficială. Astfel ea cuprinde totalitatea activităţilor şi a acţiunilor pedagogice desfăşurate şi proiectate instituţional (în grădiniţe, şcoli, licee, universităţi, centre de perfecţionare), în cadrul sistemului de învăţământ, în mod planificat şi organizat pe niveluri şi ani de studii, având finalităţi educative bine determinate. Ea se realizează “în cadrul unui proces de instruire realizat cu rigurozitate, în timp şi spaţiu: planuri, programe, manuale, cursuri, materiale de învăţare.”

De la Roma şi Grecia Antică la Evul Mediu şi până în prezentul caracterizat de o atmosferă de libertate totală (cel puţin aparent) în gândire, în educaţia copiilor şcoala a avut şi are un rol esenţial.

Etimologic, termenul de şcoală îşi are originea în grecescul „skhole” , cu sensul de răgaz, pauză , timp petrecut de vechii greci în agora ( piaţă civică a oraşului ), pentru a schimba informaţii, veşti, anunţuri, dar şi loc în care tinerii şi copiii se adunau pentru a primi o instrucţie sistematică.

Şcolile au apărut ca o consecinţă a creşterii complexităţii organizării sociale.

Educaţia formală este explicată pe baza unor obiective clar definite, iar procesul educaţional se caracterizează prin intensitate, concentrare şi continuitate. Ţelul acestui tip de educaţie este de a informa elevii prin cunoştinţe noi, familiarizarea cu tehnici educativi, care le va da indivizilor o anumită independenţă educativă. Dezideratele majore ale educaţiei formale cuprind asimilarea sistematică şi organizată a cunoştinţelor din diferite domenii de interes cultural-ştiinţific, practic şi tehnologic şi folosirea acestora în vederea dezvoltării personale şi a inserţiei optime în viaţa activă a societăţii, prin formarea şi stimularea capacităţilor intelectuale şi aptitudinale, a priceperilor şi deprinderilor, a atitudinilor şi convingerilor. Totodată se urmăreşte inzestrarea individului cu metode şi tehnici de muncă intelectuală şi dezvoltarea pe cât posibil a inteligenţei sociale şi emoţionale.

Pentru a explica mai bine sensul educaţiei formale (formalizată sau instituţionalizată) putem spune ca este o educaţie în care rolurile de profesor şi elev sunt bine definite şi în care o latură acceptă responsabilitatea celeilalte; educaţia primită în şcoală, opusă celei acumulate independent sau în timpul serviciului. Educaţia sistematică ce se continuă în general în instituţii şcolare, făcând parte din sistemul educativ.

Educaţie instituţionalizată, structurată în mod ierarhic, gradată cronologic, organizată şi condusă de la centru (Ministerul Educaţiei Naţionale). Aceasta urmăreşte să realizeze dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi angajarea sau participarea afectiv-emoţională a educatului.

Trăsăturile caracteristice ale educaţiei formale rezultă din caracterul său oficial: - este institutionalizată, realizandu-se în instituţii destinate acestei activităţi în

cadrul sistemului de invatamant; - este proiectata riguros sub aspectul finalitatilor, continutului si temporal sub

forma documentelor scolare cu caracter oficial; - este organizata sub forma activitatilor instructiv-educative concrete in

cadrul procesului de invatamant; - este dirijata de un corp profesional specializat , specialisti pe domenii de

studiu si persoane investite special cu facilitarea invatarii pentru o categorie de beneficiari cu un statut complementar- elevi, studenti;

- este reziliata intr-un cadru pedagogic determinat, cu metode si mijloace de predare, invatare si evaluare cu functii pedagogice precise;

- este intotdeauna evaluata social, potrivit unor criterii sociopedagogice riguroase si vizeaza cunoasterea atat a rezultatelor activitatii instructiv-educative, cat si a procesului educational;

- este generalizata, permitand accesul tuturor indivizilor la valorile si experienta umanitatii;

- este prioritara din perspectiva politicilor nationale privind dezvoltarea resurselor umane, fiind principala tinta a politicilor educationale.

Educaţia şcolară reprezintă o perioadă de activitate intensivă, urmărind cu precădere formarea persoanei. Educaţia formală durează 15 – 20 de ani şi că ea nu reprezintă mai mult decât o introducere în sfera culturii şi a pregătirii iniţiale pentru educaţia permanentă, care se va extinde de-a lungul vieţii. Ea se adresează în primul rând copilului, persoana aflată în dezvoltare, la care învăţarea trebuie să alterneze cu perioade de repaus sau vacanţe.

Însuşirea sistematică a cunoştinţelor angajează într-un plan mai larg autoritatea şcolii şi pe specialiştii care concep şi conduc procesul de educaţie. Realizarea educaţiei în mod competent presupune întotdeauna prezenţa şi acţiunea unui personal anume pregătit, personalul didactic. Acesta este alcătuit din specialişti pe domenii, capabili de a realiza corelaţiile necesare unei formări a elevilor în perspectiva finalităţilor educaţiei.

O caracteristică importantă a educaţiei formale o constituie acţiunea de evaluare care este administrată în forme, moduri şi etape anume stabilite pentru a facilita reuşita şcolară, succesul formării elevilor. Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine fiecărui cadru didactic, în timp ce evaluarea practică în cadrul educaţiei nonformale şi mai ales în cadrul celei informale cade automat în sarcina celui care învaţă, uneori pe calea unui contact brutal, sau confirmarea de către realitate a acţiunilor sale, a calităţii cunoştinţelor sale sau a gesticii sale profesionale.

Prin intermediul acestei forme de educaţie, “în timpul anilor de studii, individul este introdus progresiv în vastele domenii ale existenţei umane”. Aceasta permite asimilarea cunoştinţelor ca un sistem, oferind concomitent “un cadru metodic al exersării şi dezvoltării capacităţilor şi aptitudinilor umane”. Educaţia formală devine astfel “un autentic instrument al integrării sociale”.

Cu toate că educaţia formală este generalizată şi indispensabilă ea înregistrează câteva critici şi limite:• centrarea pe performanţele înscrise în programe lasă mai putin timp liber imprevizibilului şi studierii aspectelor cotidiene, cu care se confruntă elevii,• există tendinţă de transmitere-asimilare a cunoştinţelor în defavoarea dezvoltării-exersării capacităţilor intelectuale şi a abilităţilor practice,• cufundarea într-o calmă monotonie şi erodarea prin rutină a practicii didactice,• orientarea predominantă spre “informare şi evaluare cumulativă a proceselor instrucţionale”• • lipsa iniţiativei elevilor şi slaba participare a părinţilor în

activităţile şcolare, fapt ce conduce şi la o comunicare defectuoasă între aceşti agenţi pedagogici importanţi,

• dotarea materială şi tehnică insuficientă a sălilor de clasă şi a laboratoarelor din şcoală care nu mai satisfac cerinţele tot mai crescute ale elevilor conexaţi în permanenţă la noi mijloace de transmitere, prelucrare şi actualizare rapidă a informaţiilor.

Dezvoltarea educaţiei formale are loc în contextul depăşirii interpretărilor clasice conform cărora i se atribuie educaţiei formale rolul prioritar. Orientările postmoderniste evidenţiază expansiunea educaţiei nonformale cu preluarea unor sarcini de educaţia formală, diversificând activităţile şi stimulând în mai mare măsură motivaţia participanţilor.

În ideea deschiderii şcolii faţă de problematica lumii contemporane sunt propuse următoarele modalităţi menite să înlăture treptat carenţele semnalate la nivelul educaţiei formale:• descongestionarea materiei şi crearea ocaziilor tot mai numeroase de afirmare a talentelor şi a intereselor tinerilor, prin creşterea şi diversificarea ofertei de opţionale şi de alternative educaţionale,• şanse reale pentru fiecare unitate de învăţământ de a-i determina propriul curriculum (prin curriculum la decizia şcolii),

• posibilitatea utilizării flexibile a segmentului neobligatoriu din programe în funcţie de nevoile locale de educaţie şi formare,

• asigurarea sinergiei dintre învăţarea formală, nonformală şi informală, în sensul deschiderii şcolii înspre influenţele educative nonformale şi informale şi găsirea modalităţilor optime de articulare între acestea,

• armonizarea politicilor şi practicilor privind instruirea iniţială, şi continuă (asigurarea calităţii şi continuităţii prin conţinutul curriculum-ului, evaluare şi recunoaştere) şi regândirea tuturor nivelurilor şi structurilor învăţământului din prespectiva educaţiei permanente,

• integrarea rapidă a noilor tehnologii comunicaţionale în procesul de învăţământ.

Noile orientări postmoderniste postulează lărgirea sferei de aplicabilitate a conţinuturilor şi a dezideratelor educaţiei formale în sensul cuprinderii şi a următoarelor finalităţi, realizabile printr-o strânsă corelare cu celelalte forme ale educaţiei:• stimularea şi dezvoltarea capacităţilor cognitive complexe (gândirea divergentă, gândirea critică, gândirea laterală – capacitatea de a privi şi a cerceta lucrurile în alt mod, de a relaxa controlul gândirii),

• formarea şi dezvoltarea inteligenţelor multiple, prin capacităţi specifice inteligenţei lingvistice (ce implică sensibilitatea de a vorbi şi de a scrie, include abilitatea de a folosi efectiv limba pentru a se exprima retoric, poetic şi pentru a-i aminti informaţiile), inteligenţei logice-matematice (ce constă în capacitatea de a analiza logic problemele, de a realiza operaţii matematice şi de a investiga ştiinţific sarcinile, de a face deducţii), inteligenţei spaţiale (care se referă la capacitatea, potenţialul de a recunoaşte şi de a folosi pattern-urile spaţiului, capacitatea de a crea reprezentări nu doar vizuale), inteligenţei interpersonale (capacitatea de a înţelege intenţiile, motivaţiile, dorinţele celorlalţi, creând oportunităţi în activitatea colectivă), inteligenţei intrapersonale (capacitatea de autoînţelegere, autoapreciere corectă a propriilor sentimente, motivaţii, temeri), inteligenţei naturaliste (care face omul capabil să recunoască, să clasifice şi să se inspire din mediul înconjurător), inteligenţei morale (preocupată de reguli, comportament, atitudini),

• consilierea elevului/studentului în procesul de autocunoaştere şi autodescoperire a propriilor capacităţi şi limite, a înclinaţiilor şi a aptitudinilor speciale şi dezvoltarea pe această bază, a capacităţii de autoevaluare a propriei personalităţi.

Avantajele principale ale educaţiei formale sunt reprezentate de posibilitatea realizarii unei evaluării individualizate de tip formativ şi dezvoltarea sistematică a deprinderilor de muncă intelectuală ale celui care se educă. “Evaluarea în cadrul educaţiei formale revine cu deosebire fiecărui cadru didactic şi instituţiei în ansamblu” (Cozma, 1988, pag.79).

Dezavantajele: centrarea excesivă pe realizarea competenţelor prevăzută de programa şcolară şi restrângerea libertăţii de acţiune a elevilor , fapt ce poate conduce la apariţia dezinteresului, plictiselii sau monotoniei (Constantin Cucoş, 1996, pag.35).

3.EDUCAŢIA NON-FORMALǍ

Educaţia non-formală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în afara clasei (activităţi extra, para şi perişcolare) sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative. Acţiunile incluse în acest perimetru se caracterizează printr-o mare flexibilitate şi vin în întipărirea intereselor variate individuale ale elevilor, cu efecte formative (Cozma, 1998, pag.50).

Această educaţie a existat dintotdeauna, ceea ce este nou astăzi în legătură cu această manieră de a educa rezida în organizarea ei planificată. In unele situaţii, educaţia non-formală poate fi o cale de ajutor pentru cei care au şanse mai mici de a accede la o şcolarizare normală: săraci, izolaţi, locuitori din zonele retrase, analfabeţi, tineri în derivă, persoane cu nevoi speciale (Lansheere, 1992, pag.566).

Educaţia nonformală este definită astfel: educaţia primită în afara şcolii sau în afara anilor afectaţi prin

statutul şcolarităţii („Dicţionarul intenaţional al educaţiei”) educaţia care are loc în afara şcolii :de exemplu, prin influenţa

mediului familial, al grupurilor de prieteni şi al mediului de viaţă ( Terry G. Page et al., 1977);

educaţia urmărită în afara sistemului şcolar, într-o manieră regulată sau intermitentă; educaţia nonformală poate fi considerată ca un ansamblu de mijloace extraşcolare de a dobândi cunoştinţele generale sau calificări profesionale („Terminologia învăţământului tehnic şi profesional, 1978);

orice activitate educativă structurată într-un cadru nonşcolar (diferite organizaţii ale tinerilor, cluburi, asociaţii dicerse, ONG-uri etc.) ( „Vocabularul educaţiei”, 1979);

orice activitate organizată în mod sistematic, creată în afara sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare a subgrupelor specifice populaţiei- atât copii, cât şi adulţi (Coombs şi Ahmed, 1974);

o realitate educaţională mai puţin formalizată sau neformalizată, dar întotdeauna cu efecte formative ) C. Moise, T. Cozma);

reprezintă ansamblul acţiunilor pedagogice proiectate şi realizate într-un cadru instituţionalizat extradidactic constituit ca "o punte între cunoştinţele asimilate la lecţii şi informaţiile acumulate nonformal( Văideanu, George).

Educaţia nonformală, îşi are începuturile încă din timpul fondării educaţiei. O caracteristică nou apărută la acest tip de educaţie, este rolul de mijlocitor pentru cei care nu au acces la educaţia formală. Acest tip de educaţie conţine majoritatea influenţelor educative, care au loc în afara clasei. Acestea sunt activităţi extradidactice sau activităţi opţionale sau facultative. Educaţia nonformală are un caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ. Acţiunile educative, care sunt plasate în cadrul acestui tip de educaţie, sunt flexibile, şi vin în întîmpinarea diferitelor grupuri sociale, particular pentru fiecare persoană.

Este caracterizată prin:- răspunderea concretă la cerinţele fixate;- permite momente de abstractizare, prin extragerea de cunoştinţe din viaţa practică;- scoate din educaţie, funcţia de predare, lăsând loc funcţiei de învăţare;- elevii sunt implicaţi în proiectarea, organizarea şi desfăşurarea acestor activităţi;-are caracter facultativ sau opţional;- nu se pun note, nu se face o evaluare riguroasă;- permite punerea în valoare a aptitudinilor şi intereselor copiilor şi tinerilor;

- permite o mare varietate de forme, flexibilitate sporită a formelor, cunoaşte modalităţi diferite de finanţare;- facilitează promovarea muncii în echipă şi a unui demers pluri sau interdisciplinar; -accentuează obiective de tip formativ-educativ.

Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:

• valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional;

• oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai flexibil şi mai deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;

• participare voluntară, individuală sau colectivă;

• modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor - gama largă de activităţi pe care le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să participe;

• dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni activi; pe lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate în care se încadrează proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi organizatorice, capacităţi de autogospodărire, de management al timpului, de gândire critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;

• un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc. Obiectivele pedagogice specifice educaţiei nonformale completează resursele educaţiei formale la nivelul unor coordonate "de vocaţie" aşa cum precizează Viviane Landsheere:- sprijinirea elevilor, studenţilor, adulţilor etc. cu şanse speciale-minime-maxime, de reuşită şcolară, profesională etc; - stimularea dezvoltării personalităţii elevilor, studenţilor etc. şi a comunităţii educative locale, la niveluri de performanţă şi de competenţă superioare, relevante în plan intelectual, moral, tehnologic, estetic, fizic;- valorificarea adecvată a strategiilor de proiectare-realizare a acţiunilor (de formare si de perfecţionare profesională;

- de organizare a timpului liber; de alfabetizare funcţională a grupurilor sociale defavorizate. Educaţia nonformală sprijină, direct şi indirect, acţiunile şi influenţele sistemului de învăţământ prin două circuite pedagogice principale: a) un circuit pedagogic situat în afara clasei: - cercuri pe discipline de învăţământ, cercuri interdisciplinare, cercuri tematice / transdisciplinare; - ansambluri sportive, artistice, culturale etc; - întreceri, competiţii, concursuri, olimpiade şcolare. b) un circuit pedagogic situat în afara şcolii: - activităţi perişcolare,organizate special pentru valorificarea educativă a timpului liber: - cu resurse tradiţionale: excursii, vizite, tabere, cluburi, universităţi populare, vizionări de spectacole (teatru, cinema etc.) şi de expoziţii etc; - cu resurse moderne: videotecă, mediatecă, discotecă; radio- televiziune şcolară; instruire asistată pe calculator, cu reţele de programe nonformale etc; - activităţi paraşcolare- organizate în mediul socio-profesional, ca "soluţii alternative" de perfecţionare, reciclare, instruire permanentă, instituţionalizate special la nivel de presă pedagogică, radio-televiziune şcolară; cursuri, conferinţe tematice - cu programe speciale de educaţie permanentă etc.

Teoria "deşcolarizării societăţii" a lui Ivan Iuich propune "patru reţele ale cunoaşterii" caracteristice pentru "noile instituţii educative" de tip nonformal:

a) o reţea de "servicii utilizată în activitatea zilnică " care pun la dispoziţia publicului diferite "obiecte educative": instrumente, biblioteci, laboratoare, săli de expoziţii, săli de spectacol, muzee etc; b) o reţea de "schimburi de cunoştinţe" actualizate, bazată pe "o listă de persoane" dispuse şi capabile de asemenea activităţi;

c) o reţea de comunicare susţinută printr-un organism care "facilitează întrunirile între "semeni" şi înregistrarea dorinţelor în materie de educaţie;

d) o reţea de adrese ale persoanelor profesioniste sau amatoare, capabile de "servicii educative" oferite chiar la nivelul unui "anuar".

Conţinuturile educaţiei nonformale urmăresc desfăşurarea unei activităţi cu caracter formativ, prin excelenţă, dirijate de personalul specializat în strânsă legătură cu părinţii, elevii, organizaţiile nonguvernamentale social-culturale. Conţinutul şi metodologia educaţiei nonformale evidenţiază următoarele note specifice care apar la nivel funcţional-structural pe fondul unui plus de flexibilitate realizat în raport cu educaţia formală şi de deschidere în raport cu educatia informală: a) proiectarea pedagogica neformalizată, cu programe deschise spre interdisciplinaritate şi educaţie permanentă - la nivel general-uman, profesional, sportiv, estetic etc; b) organizaţia facultativă, neformalizată (ONG), cu profilare dependentă de opţiunile elevilor şi ale comunităţilor şcolare şi locale, cu deschideri speciale spre experiment şi inovaţie; c) evaluarea facultativă, neformalizată, cu accente psihologice, prioritar stimulative, fără note sau calificative oficiale.

Aceste note specifice explică avantajele dar şi limitele educaţiei nonformale dependente de incapacitatea momentană a acesteia de validare socială a rezultatelor care "nu conduc decât rareori la o calificare oficială a competenţelor" după Viviane De Landsheere.

Educaţia non-formală datorită caracterului său mai puţin formalizat, prezintă avantajul unui spaţiu instructiv-formativ mult mai flexibil decât cel strict şcolar, oferind astfel individului o mai mare libertate de acţiune, şi permiţând celor care se instruiesc atât o mai bună selectare a informaţiilor şi cunoştiinţelor cât şi o mai bună personalizare a modului de valorificare efectivă a acestora.

Dezavantajul major al educaţiei non-formale este determinat de absenţa unor demersuri evaluative sistematice, fapt ce în absenţa unei autoevaluări riguroase şi obiective poate conduce la serioase rămâneri în urme a beneficiarelor acestor forme de educaţie.

Un alt posibil dezavantaj al educaţiei non-formale este riscul apariţiei, datorită plasării sale în contextul extraşcolar, mai puţin rigid şi formalizat, a unor abordări şi implicari superficiale în activitate a participanţilor la acest tip de realizare a instrucţiei şi educaţiei. Din acest motiv se recomandă o alternanţă judicioasă şi o îmbinare optimă a educaţiei non-formale cu cea formală, în fapt prima urmărind exemplificarea, aprofundarea şi exersarea cunoştinţelor oferite de către cea de-a doua.

Exemple de programe sau de activităţi de educaţie nonformală

1.Activităţi directe în sprijinul instruirii elevilor activităţi individuale

-consultaţia-antrenamentul

activităţi de grup-meditaţia-cercul pe materii-vizita de lucru

2.Activităţi directe în sprijinul educării elevilor formarea competenţelor de organizare-autoorganizare

-atribuirea de sarcini-organizarea clasei de elevi

acţiuni unidisciplinare-excursia de studiu-concursul şcolar, olimpiade-sesiuni de comunicări ştiinţifice

activităţi pluri şi interdisciplinare-cercurile extracurriculare ( tehnologic, cultural, ecologic,

sportiv, umanitar)

-serbările şcolare-competiţii culturale-competiţii sportive-expoziţii şcolare-vizite de studiu în ţară sau în alte ţări-ateliere teoretice şi practice (pictură, muzică, fotografie, graffitti, teatru, IT)-activităţi culturale -vizite la muzee, centre culturale-mese rotunde-tabere şcolare-cluburi şcolare-jocuri interculturale (“Derdienii”, “Trenul European”), jocuri de cooperare-discuţii în grupuri mici sau în plen despre probleme care îi preocupă pe tineri la ora actuală-acţiunile organizaţiilor nonguvernamentale ( Crucea Roşie, Salvaţi copiii, Organizaţia Naţională „Cercetaşii României”) prin promovarea de proiecte pe cele cinci piste educaţionale (dezvoltarea fizică, dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea afectivă, dezvoltarea socială, dezvoltarea spirituală).

3.Activităţi indirecte în spijinul educării comemorări sau festivităţi şcoala părinţilor şedinţa cu părinţii consultaţii pentru părinţi invitaţi- personalităţi, reprezentanţi ai unor instituţii culturale,

sportive, medicale, organizaţii socio-profesionale4.Activităţi indirecte în spijinul instruirii amenajarea unor spaţii destinate unei discipline: punctul,

colţul, centrul, atelierul... disciplinei traducerea unor mijloace informatice de predare

În ceea ce priveşte desfăşurarea educaţiei nonformale, L. Srinivasan (1985) distingea patru mari opţiuni metodologice generale:

-centrată pe conţinuturi (sănătate, planing familial, formare agricolă);

-centrată pe probleme ale vieţii cotidiene;-centrată pe conştientizare (în vederea cunoaşterii şi

respectării drepturilor şi libertăţilor individuale);-educaţie umanistă (cultivarea unei imagini corecte despre

sine, a încrederii în capacităţile de iniţiativă, de creaţie, de decizie.

Limitele educaţiei nonformale reflectă fluiditatea structurilor organizatorice focalizate în prea mare măsură asupra obiectivelor pe termen scurt şi asupra "libertăţii" metodologice a educatorilor. Ele comportă, astfel, trei riscuri pedagogice majore:promovarea unui activism de suprafaţă dependent doar de

îndeplinirea obiectivelor concrete;avansarea unui proiect dependent doar de mijloacele tehnice

disponibile, care pot dezechilibra corelaţia funcţională dintre subiectul şi obiectul educaţiei;

eludarea posibilităţilor de validare socială reală a rezultatelor în raport cu "diplomele şi certificatele" obţinute la nivelul educaţiei formale.

neimplicare totală ci doar de suprafaţă a celor care îndrumă aceste activităţi.

Educaţia nonformală oferă un câmp motivaţional mai larg şi mai deschis procesului de formare-dezvoltare a personalităţii elevului, având o capacitate rapidă de receptare a tuturor influenţelor pedagogice informale, aflate, altfel, într-o expansiune cantitativă greu controlabilă. Dezvoltarea educatiei nonformale oferă sugestii şi chiar soluţii pentru depăşirea prelungitei "crize a şcolii".

4.EDUCAŢIA INFORMALǍ

Educaţia informală include totalitatea informaţiilor neintenţionate , difuze, etrogene, voluminoase –sub aspect cantitativ- cu care este confruntat individul în practica de toate zilele şi care nu sunt selectate, organizate şi prelucrate din punct de vedere pedagogic. Educaţia informală ocupă totuşi ponderea ce a mai mare atât în timp cât şi ca influenţe asupra variatelor laturi ale existenţei umane, îmbogăţind semnificativ profilul spiritual al individului. Cercetări relativ recente demonstrează faptul că aproximativ 80% din informaţiile deţinute de către cetăţenii ţărilor avansate din punt de vedere tehnologic le-au provenit acestora pe filiera educaţiei informale. Această formă de educaţie oferă individului o mai mare libertate de acţiune şi posibilitatea de a gestiona optim procesul de formare a propriei personalităţi.

Sub aspectul conţinutului, educaţia informală este determinată de caracterul predominant al unuia sau altuia dintre tipurile de valori, activităţi sau preocupări ale mediului ambiental în care educatul îşi duce existenţa, dar şi de propriile lui aspiraţii. Unii rămân sub influenţa culturii umaniste, în vreme ce alţii sunt atraşi de preocupări ştiinţifice, tehnologice, organizatorice.Educaţia informală apare prin excelenţă ca o rezultantă a multitudinii de influenţe venind din aria mediului social. În realitate, viaţa socială a omului se desfăşoară sub un dublu impact: acela al opiniei colectivităţii şi al cenzurării pe care o operează conştiinţa în sine. În cadrul influenţelor de grup, deosebit de acţiunile cu semnificaţie formativă pozitivă (sport, muzică, dans etc.) pot apărea orientări cu atitudini negative, conduite deviante, cu semnificaţie antisocială. Este cunoscută atitudinea infracţională a unor tineri datorată în mod exclusiv actului inducţional din partea unor lideri cu tulburări de caracter care exercită asupra grupului o influenţă negativă.

Trasaturi caracteristice:

spontaneitatea contextului in care experienta educationala se realizeaza, ceea ce genereaza un efect discontinuu si nesistematic al acestora;

-atractivitatea si diversitatea stimulilor educationali care fac ca impactul formativ sa fie relevant si semnificativ pentru subiect;

absenta restrictiilor sau a standardelor, care stimuleaza nevoia de cunoastere autonoma, libera a persoanei;

varietatea continutului informational, acoperind toate domeniile de cunoastere;

caracterul dominant al valorilor promovate, functie de specificul socio-cultural al comunitatii de apartenenta si de aspiratiile morale si spirituale ale subiectului;

efectele “perverse” ale acestor experiente educationale, atunci cand sunt in contradictie cu valorile promovate de educatia formala.

5.CONCLUZIIIn concluzie, se poate lesne observa ca toate cele trei dimensiuni ale educaţiei

au câte ceva specific de îndeplinit (conform Pain, 1990, pag.233).1.Educaţia formală oferă:

-ca demers iniţial, introducerea individului în tainele muncii intelectuale organizate;-posibilitatea de a formaliza cunoştinţele, plecând de la achiziţii istorice şi practici reieşite din acţiune;-recunoaşterea achiziţiilor individuale;-formalizarea si concretizarea achiziţiilor în alte modalităţi educative pe plan social;

2.Educaţia non-formală:-răspunde adecvat la necesităţile concrete de acţiune;-facilitează contactul cu cunoştinte plecând de la nevoile resimţite de educaţie;-oferă un prim moment de abstractizare prin extragerea de cunoştinţe din practică;-demetizează funcţia de predare;

3.Educaţia informală furnizează:-o sensibilizare la contactul cu mediul ambiant;-momentul declanşări unui interes de cunoaştere pentru subiect;-posibilitatea trecerii de la un interes circumstanţial la o integrare mai cuprinzătoare;-posibilitatea unei explorări personale, fără obligaţii sau prescripţii ferme;-o marjă de libertate de acţiune pentru elaborarea unui proiect personal;-posibilitatea de a gestiona propriul proces de formare.

Cele trei forme ale educației contribuie la dezvoltarea personalitǎții tinerilor şi pot contribui la dezvoltarea durabilǎ a societații numai prin intercondiționare şi interdependențǎ in contextul educației permanente.

Acest lucru i-a condus pe unii teoreticieni contemporani ai educației sa adopte o concepție holistica in abordarea problematicii educației.

Potrivit holisticii, intre cele trei tipuri de educație exista relatii de interdependențǎ şi intrepǎtrundere. Astfel educația formalǎ are de câştigat dacǎ reuşeşte sǎ integreze creator multe din influențele specifice educației nonformale şi informale.

Pe de altǎ parte, acumulǎrile educației formale pot contribui la dezvoltarea şi eficacitatea celorlalte douǎ modalitați- nonformalǎ şi informalǎ .

Multumim pentru atentie !