Minciuna şi simularea la şcolarul mic.

Modalităţi de intervenţie educativă pentru optimizarea conduitei morale.

-lucrare metodico-ştiinţifică pentru obţinerea gradului didactic I-

Cuprins

Argument.......................................................................................................................... 4

Capitolul I:Morală şi moralitate; simulare şi disimulare; minciună

I.1. Morală şi moralitate la şcolarul mic............................................................................... 6

I.2. Minciună, simulare şi disimulare – delimitări conceptuale.............................................. 13

I.2.a. Minciuna............................................................................................................... 13

I.2.b. Simularea şi disimularea......................................................................................... 19

Capitolul II: Dezvoltarea morală a şcolarului mic

II.1.a. Personalitatea şcolarului mic................................................................................... 26

II.1.b. Bazele psihologice ale formării conştiinţei şi conduitei morale a şcolarului mic................................................................................................................................ 34

II.2.Minciuna şi simularea – comportamente deviante ale şcolarului mic............................... 39

Capitolul III: Modalităţi de intervenţie educativă pentru diminuarea comportamentelor imorale

III.1.Valorile morale – instruire şi educaţie morală ............................................................ 49

III.2.Modalităţi de intervenţie educativă............................................................................. 59

Concluzii....................................................................................................................... 73

Bibliografie.................................................................................................................... 77

Anexe............................................................................................................................ 80

Cap. I: Morală şi moralitate; minciuna; simulare şi disimulare

I.1. Morală şi moralitate la şcolarul mic

Moralizarea fiinţei umane este una dintre sarcinile educaţiei dintotdeauna. În şcoală se

urmăreşte formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale ale coplului şi modul în care

le poate îmbogăţi. Apoi, aceste atitudini, aptitudini, conduite ale copilului trebuie corelate sau

îmbinate cu ceea ce numim generic morală socială, deoarece copilul va deveni parte a societăţii

în care t|ăieşte, se va supune sau nu valorilor societăţii.

Se remarcă prezenţa complementară a două tipuri de morală în spaţiul existenţial al

copilului:

- morala heteronomă = morală în care domină raporturile de constrângere, autoritarism,

obligativităţi severe impuse din exterior.

- Pe măsură ce copilul se apropie de adolescenţă, se dezvoltă stadiul al doilea: morala

autonomă = o morală a cooperă|ii, în care ansamblul regulilor de convieţuire emană

din aspectul mutual, din trăirea interioară intensă a sentimentului de egalitate,

echilibru – sursa internă a sentimentului de datorie, a cerinţelor de cooperare.

Comportamentul moral se învaţă. Performantele sale sunt diminuate în cazul elevilor cu

discernământ scăzut sau a acelora care cresc într-un mediu social care oferă modele

comportamentale străine de valorile morale acceptate.

Achiziţionarea comportamentului moral rămâne exterioară stărilor de conştiinţă dacă în

munca educatorulkui nu se respectă principiul activismului, în conformitate cu care copilul

trebuie să devină participant la procesul propriei lui formări morale.

Conştiinţa morală este axată pe două domenii: componenta cognitivă – se referă la

informarea cu conţinutul şi cerintele valorilor, normelor şi regulilor morale, iar pentru ca aceste

elemente ale moraliţăţii sociale să devină comportamente ale moralităţii se impune ca elevul să

cunoască şi să înţeleagă notele definitorii, sensul unor interdicţii, permisiuni şi „chemări”

adresate personalităţii; componenta afectivă – se referă la dezvoltarea sensului acestor norme şi

reguli ce se face treptat, în funcţie de complexitatea lor şi de capacitatea de înţelegere a

educabilului.

Asupra dezvoltării morale a şcolarului mic şi a copilului în general există teorii

dezvoltate de Jean Piaget, Kohlberg şi Gordon Allport.

Educaţia este un mod de organizare a influenţelor mediului socio-uman asupra

individului. Copilul devine om social numai prin educaţie. prin intermediul educaţiei omul îşi

însuşeşte limbajul social, cultura generală şi comportamentul moral-cetăţenesc, îşi formează

concepţia despre lume, îşi dezvoltă potenţialul creator şi se pregăteşte pentru integrarea socio-

profesională. Iată de ce este foarte important pentru toţi factorii educaţionali să cunoască

temeinic personalitatea copiilor, gradul său de educabilitate, şi pe această bază să structureze

întregul proces educaţional.

I.2. Minciună, simulare şi disimulare – delimitări conceptuale

I.2.a. Minciuna

Minciuna este o formă de administrare eficientă a ficţiunii, de plonjare motivată în ireal,

de îndepărtare prin limbaj sau gestică de la ceea ce îndeobşte este recunoscut ca existent, ca

adevărat, ca valoare.

Editarea unei minciuni presupune o maturitate a conştiinţei, o gândire de tip simbolic, o

decentrare şi o dedublare subiectivă, o dezvoltare minimală a limbajului. Cele mai dese minciuni

ale fiinţei umane sunt antrenate prin limbaj, întrucât acestea sunt cele mai economicoase. Este

mai uşor să ascunzi sau să te ascunzi în spatele cuvintelor. Te trădezi mult mai uşor prin mimică

sau gestică. Mâinile sau faţa noastră sunt mai sincere, mai transparente.

Omul minte şi prin actele pe care le întreprinde, printr-o conexiune interesată a gesturilor

şi comportamentelor sale. Nu-i nevoie să mai apeleze la cuvinte. Reuşeşti să minţi în deplină

tăcere. Poţi foarte bine să induci în eroare acţionând într-un anumit mod, exagerând sau alternând

semnificaţiile unor acte sau îmbinându-le şi articulându-le astfel încât să se creeze impresiile

dorite. Minţim gesticulând, râzând, mirându-ne, înfuriindu-ne, bucurându-ne, ... minţindu-ne.

Pentru copilul mai mare şi pentru adolescent obiceiul de a minţi este un simptom care

poate indica fie o suferinţă afectivă, fie refuzul de a se integra, în realitate, fie o anumită

disarmonie în dezvoltarea personalităţii sale, ce poate fi generatoare de tulburări mai grave în

viitor. Minciuna la această vârstă trebuie considerată ca un „rebut” în relaţiile copil – mediu.

Motivările sunt variate: pentru a evita o pedeapsă, pentru a-şi crea un avantaj, din plăcere, pentru

a ajunge în centrul atenţiei adulţilor etc.

De regulă, minciunile copiilor de până la cinci ani nu sunt conştiente, interesate şi nu

implică anumite calcule deliberate pentru obţinerea unor profituri oarecare. În cazul copilului

şcolar şi al adolescentului, obiceiul de a minţi devine într-adevăr o problemă, trădând fie o

carenţă afectivă, fie un mod specific de fugă de realitate, fie o dizarmonie constitutivă cu caracter

patologic. Pentru educator, sarcinile în această situaţie ar fi: crearea unui climat de comuniune

afectivă şi încredere reciprocă, evitarea suspiciunilor simultan cu dezvăluirea inteligentă a

adevărului, chiar dacă se dovedeşte dureros pentru tânăr, oferirea acelei părţi a adevărului care

poate fi înţeleasă etc.

La copil, distincţia dintre adevărat şi fals, apoi între adevăr şi minciună, este progresivă.

Pentru Piaget, înainte de 6 ani, copilul nu face distincţia între minciună, activitate ludică şi

fabulaţie. Treptat, după vârsta de 8 ani, minciuna îşi va dobândi dimensiunea internaţională. Între

aceste două etape, de-o parte fiind prevalentă activitatea ludică, fabulaţia şi fantasma, înainte de

6 ani, iar de cealaltă parte aflându-se minciuna intenţionată, după 8 ani, se situează o perioadă în

care adevărul şi falsul sunt distincte, dar minciuna se confundă cu greşeala.

În plan clinic, în mod clasic se disting, la copil, trei tipuri de minciună: minciuna

utilitară, minciuna compensatorie, mitomania.

Minciuna utilitară corespunde foarte direct cu minciuna adultului: a minţi pentru a

obţine un avantaj sau pentru a evita o neplăcere poate să apară ca o conduită la îndemână, al

cărui exemplu îl constituie disimularea sau falsificarea notei de la şcoală. Atitudinea copilului în

faţa minciunii depinde în parte de comportamentul adultului, în special al părinţilor. Foarte

adesea adulţii mint copilul devalorizându-şi astfel propriul cuvânt.

Minciuna compensatoare traduce nu căutarea unui beneficiu concret, ci căutarea unei

imagini pe care subiectul o crede inaccesibilă sau pierdută: îşi inventează o familie mai bogată,

mai nobilă sau mai savantă, îşi atribuie merite şcolare, sportive sau războinice... În realitate,

această reverie este banală şi normală, cel puţin în copilăria mică şi când ocupă un loc rezonabil

în imaginarul copilului.

Mitomania este gradul extrem al acestei reverii fabulatorii.

I.2.b. Simularea şi disimularea

În sens larg, comportamentul reprezintă maniera specifică prin care subiectul uman este

determinat să răspundă printr-un ansamblu de reacţii la solicitările de ordin fizic sau social care

vin din ambianţă, căutând ca prin aceasta să se adapteze la situaţiile nou intervenite.

Simularea include toate mijloacele înşelătoare de alterare a imaginii, foarte multe dintre

acestea încrustate adânc în societatea postmodernă. Arta simulării include practici ca exagerarea,

pretenţia şi ipocrizia. Societatea vizuală în care trăim urăşte adevărul şi iubeşte aparenţele.

Disismularea este acţiunea de a face să „nu” părem exact cum suntem în realitate.

Conduita sau comportamentul simulat este o încercare de a se ascunde sau falsifica sensul

unei realităţi. Persoana în cauză dă intenţionat un răspuns verbal străin aceluia pe care îl

gândeşte, exteriorizând sau mascând o expresie ce nu se potriveşte cu aprecierea, atitudinea sau

sentimentul autentic încercat. Simularea nu este o simplă eroare, ea se caracterizează prin

intenţionalitate. Este o „greşeală” intenţionată, învăluită şi susţinută pragmatic.

Simularea se realizează prin diferite strategii: inventare, exagerare, diminuare, adiţie,

omisiune, substituire, transformare, tăcere etc. Ea se poate prezenta în diverse ipostaze:

*simularea totală, în care falsitatea este prezentă pe întreg parcursul manifestării

comportamentale;

*simularea intercalată cu anumite frânturi de adevăr;

*simularea prin omisiunea voită a informaţiei veridice;

*prezentarea unei variante sau ipoteze, greu verificabile, ca fiind adevărul însuşi;

*recurgerea la demonstraţii incongruente din punct de vedere formal (substituirea unei

gândiri logice cu una pasională);

*utilizarea abuzivă a unor demonstraţii care nu concordă sau nu sunt relevante pentru

situaţia concretă prezentată;

*persiflarea adevărului prin mimică, gestualitate, dând de înţeles că ceea ce se spune este

fals;

*exagerarea sau absolutizarea unor aspecte neimportante în defavoarea esenţialului;

*adăugarea la mesajul transmis a unor conotaţii negative ce ţin de profilul caracterial al

emitentului;

*prezentarea unui adevăr ca şi cum acesta ar fi o minciună şi a unei minciuni ca şi cum ar

fi un adevăr;

*crearea deliberată a unei derute interpretative prin joncţiunea dintre adevăr şi falsitate,

inducându-se prin aceasta dezinteresul interlocutorului pentru a mai cunoaşte ceva.

Comportamentul disimulat vizează ansamblul manifestărilor noastre prin care ascundem

adevărata înfăţişarea a unui lucru sau desfăşurare a unui eveniment.

Comportamentul simulat (lat. Simulatio = prefacere) vizează manifestările prin care

facem să pară adevărat ceea ce în realitate nu este, prin care vrem să creăm o impresie falsă.

A educa înseamnă a adăuga noi date la natura intimă a copilului; a educa presupune,

totodată, a te lupta cu ceea ce este de prisos, a îndepărta excrescenţele spiritului, a dezvăţa

ndividul de obişnuinţe potrivnice creşterii sale. Oricum am privi lucrurile, educaţia presupune

intervenţia „ne-naturală”, crearea unui orizont ideatic în numele căruia actul paideic se

întemeiază, întrebuinţarea unor artificiii metodice de schimbare – desigur benefice – a naturii

umane.

Educatorul poate fi vizat şi ca un simulant: al atotcunoscătorului, al stăpânirii situaţiei sau

al sinelui. El trebuie să joace, uneori, rolul imperturbabilului, al înţeleptului, al prietenului. Pe de

altă parte, elevii sunt puşi în situaţia de a se adapta unei situaţii oarecum artificiale, cea creată şi

regizată de profesor.

Cap. II: Dezvoltarea morală a şcolarului mic

II.1.a. Personalitatea şcolarului mic

Personalitatea în formarea micului şcolar

Personalitatea cuprinde toate trăsăturile îndeosebi psihice relativ stabile şi durabile ale

omului, trăsături şi particularităţi care determină în mod constant conţinutul activităţii lui.

Personalitatea se formează în mod deplin în jrul vârstei de 20-25 de ani. Asta înseamnă că

în etapa şcolară mică, noi vom surprinde numai unele laturi ale personalităţii, care de-abia încep

să se contureze. Caracteristic pentru mica şcolaritate este momentul evolutiv în care se manifestă

accentuat trăsăturile înnăscute ale personalităţii (temperamentul) şi unele predispoziţii legate de

particularităţi ale aparatelor senzoriale. La această vârstă, trăsăturile dobândite (de caracter) au o

pondere redusă. O altă caracteristică a formării personalităţii copilului în etapa micii şcolarităţi

este faptul că, datorită particularităţilor de vârstă, dezvoltarea pe latură afectivă este mai

puternică în raport cu dezvoltarea pe latura raţională.

Se înţelege că educaţia din primele clase ale şcolii constituie o etapă decisivă în

formarea personalităţii. Sprijinirea activităţii instructiv-educative pe receptivitatea copilului,

influenţarea lui la momentul potrivit ţinând seama de fiecare latură, asigură o dezvoltare din ce în

ce mai ritmică şi mai unitară a personalităţii.

Rolul trebuinţelor, al motivelor şi al stimulărilor în dezvoltarea personalităţii copilului

Ca fiinţă umană, copilul are numeroase nevoi, unele biologice, altele de natură psihică şi

socială. Resimţirea acestor nevoi ca urmare a reflectării lor în conştiinţă poartă numele de

trebuinţe. La vârsta şcolară mică, acţionează în continuare pe prim plan o serie de trebuinţe fizice

prin care se menţine echilibrul organismului: trebuinţa de hrană, trebuinţa de somn, de mişcare,

de evitare a durerii.

Satisfacerea trebuinţelor este cu putinţă datorită acţiunii unor motive, prin care se înţelege

reprezentările sau ideile care ne determină la acţiunea de îndeplinire a unei trebuinţe sau a unui

interes. Unii pedagogi susţin că şcolarul va reuşi să asimileze un conţinut de cunoştinţe sau să-şi

însuşească un anumit mod de comportare, numai cu condiţia ca activitatea pe care o va desfăşura

să fie plăcută, atractivă şi accesibilă. Alţii, dimpotrivă, sunt de părere că munca desfăşurată

trebuie să solicite un efort şi să prezinte dificultăţi. Ambele păreri pun în evidenţă factori care

conduc pe copil la o anumită performanţă.

Interesele şi educarea lor la vârsta mică

În formarea şi dezvoltarea personalităţii, o contribuţie superioară în comparaţie cu

motivele activităţii o aduc interesele. Interesele determină şi dinamizează comportamentul

copilului în direcţii mult mai variate. Interesul este orientarea selectivă, cu caracter constant şi

durabil a individului spre însuşirea de noi cunoştinţe, cunoaşterea obiectelor şi fenomenelor şi

desfăşurarea activităţilor.

Noua fază a dezvoltării conştiinţei morale

Conştiinţa morală a şcolarului mic parcurge o fază de trecere către autonomia morală şi

acest proces este puternic susţinut de relaţiile cu colegii şi prietenii în contextul cărora copilul

dobândeşte experienţa elaborării, împreună, de norme, a controlului îndeplinirii lor, a

reciprocităţii în faţa exigenţelor, etc.

Imaginea de sine se cristalizează mai bine.

Imaginea de sine are surse noi de clarificare pe de o parte reprezentate de rezultatul şcolar

şi pe de altă parte de confruntarea şi compararea zilnică şi în diverse situaţii cu cei de aceeaşi

vârstă. Pot avansa mai ales eul spiritual care se confirmă în principal prin prestaţia şcolară şi cel

social care se sprijină pe o viaţă de grup mai largă şi mai persistentă în timp. Însuşirile

individuale ale personalităţii tind să se reliefeze din ce în ce mai mult în comportamentele

acestor şcolari.

II.1.b. Bazele psihologice ale formării conştiinţei şi conduitei morale a şcolarului mic

Educaţia îi permite copilului să-şi croiască propria personalitate constituită din ansamblul

organizat ierarhic al însuşirilor fizice, intelectuale, afective, social-morale şi volitiv-caracteriale.

Studiile de psihologie au recunoscut la copii existenţa a două tipuri de morală: morala

constrângerii şi morala cooperării. Morala constrângerii este morala datoriei pure şi a

eteronomiei: copilul primeşte de la adult consemnele cărora trebuie să i se supună necondiţionat.

Binele este conformarea la aceste reguli, iar răul, neconformarea.

Morala, ca fenomen social, reflectă relaţiile ce se stabilesc între oameni, ca subiecţi reali,

într-un context social delimitat în spaţiu şi timp. Ea este o formă a conştiinţei sociale care include

într-un tot unitar idealul moral, valorile, normele şi regulile morale prin care se reglementează

raporturile omului cu ceilalţi oameni, cu societatea şi cu sine însuşi.

Din scopul educaţiei morale putem distinge două sarcini principale: formarea conştiinţei

morale şi formarea conduitei morale.

Formarea conştiinţei morale include, din punct de vedere psihologic, două componente:

cognitivă şi afectivă. Cea cognitivă se referă la informarea copilului cu privire la conţinutul şi

cerinţele valorilor, normelor şi regulilor morale. Ea se realizează prin instruire morală.

Rolul cunoştinţelor morale este de a-l introduce pe copil în universul valorilor morale, de

a-l face să înţelegă semnificaţia acestora pentru conduita sa, de a-i dezvolta, totodată, capacitatea

de a discerne între valorile pozitive şi cele negative.

Din fuziunea celor trei componente – cognitivă, afectivă şi voliţională – rezultă

convingerile morale. Ele sunt considerate ca fiind nucleul conştiinţei morale a individului,

“adevărate trebuinţe spirituale de comportare morală”.

În timp ce conştiinţa morală include elemente subiective, lăuntrice, ce se exprimă sub

forma scopului, a intenţiei, a modului „cum trebuie” să se comporte copilul, conduita se referă la

rezultatele comportării, la faptele morale, la modul în care se manifestă comportarea.

Primele minciuni adevărate, deseori legate de munca şcolară a copilului îi terorizează pe

părinţi, mai puţin din motive morale şi mai mult pentru că ele dau impresia că acesta le scapă de

sub control.

Experienţa personală morală a micului şcolar rămâne totdeauna limitată şi nu poate oferi

material pentru noi orientări în viitor. Pe de altă parte, şcolarul de vârstă mică nu are capacitatea

de a-şi analiza corect faptele de viaţă, pentru a trage învăţămintele necesare. Depăşind cadrul

experienţei individuale, formarea convingerilor morale, a conştiinţei morale se sprijină pe

experienţa morală elaborată de societate şi pe concluziile ştiinţei acumulate de omenire. Ideile

morale şi convingerile morale, pe baza folosirii experienţei social-istorice morale a omenirii,

orientează multilateral conduita individuală şi oferă motivele care garantează realizarea actului

moral.

II.2. Minciuna şi simularea – comportamente deviante ale şcolarului mic

O discuţie asupra devierilor comportamentale la elevi pretinde realizarea mai întâi a unor

consideraţii asupra termenilor conecşi de „adaptare” – „dezadaptare”.

Există adaptare, spune J. Piaget, atunci când organismul se transformă în funcţie de

mediu, iar această transformare are ca efect un echilibru al schimburilor între mediu şi el,

favorbail conservării sale.

Dezadaptarea şcolară poate fi considerată ca un aspect al dezadaptării sociale. O condiţie

esenţială a adaptării şcolare o reprezintă realizarea concordanţei între cerinţele obiectivelor

instructiv-educative şi răspunsul comportamental adecvat al elevului faţă de acestea. Cu alte

cuvinte, esenţa adapţării şcolare constă în ajustarea reciprocă a procesului de educaţie, pe de o

parte, şi a caracteristicilor de personalitate ale elevului, pe de altă parte.

Manifestările deviante şi cele infracţionale rezultă, de obicei, din interacţiunea unor cauze

individuale şi sociale cu o serie de condiţii favorizante.

Minciuna, teama, reacţia dureroasă a unor elevi faţă de note sau observaţii faţă de

observaţii, trebuie să avertizeze asupra unor factori perturbatori în evoluţia acestora şi să nu fie

sancţionate fără cunoaşterea cauzelor.

Cauze interne şi externe ce stau la baza minciunii la copil

CAUZE INTERNE ALE MINCIUNII CAUZE EXTERNE ALE MINCIUNII

1. Lipsa noţiunii timpului

2. Atenţia insuficient dezvoltată

3. Intervenţia uitării

4. Dorinţa de a impresiona

5. Dorinţa de a-şi crea o lume proprie

6. Complexe de inferioritate

7. Nevoia de afecţiune

8. Nevoia de a-şi îndeplini dorinţe

neastisfăcute

9.Dorinţa de a fi lăudat

10. Nevoia de independenţă

1. Exemplul negativ al părinţilor

2.Evitarea pedepselor şi a consecinţelor

negative, a amenţărilor

3. Severitatea şi indulgenţa excesivă a

părinţilor

4. Şantajul

5. Anturajul

6. Lipsa de unitate a cerinţelor educative

7.Hărţuirea copilului în urma conflictelor

dintre părinţi

8. Rivalitatea fraternă

11. Dorinţa de a testa limitele părinţilor

12. Plăcerea de a minţi

13. Timiditate

14. Laşitate

15. Răzbunare

16. Comoditate/lene

17. Lăcomie

18. Egoism

19. Altruism

20. Curiozitate

9. Neaprecierea meritelor şi a succeselor reale

10. Neîndeplinirea unor obligaţii

11. Obţinerea indirectă a unor informaţii

12. Urzirea unor intrigi

13. Eschivarea de la unele acţiuni

14. Ascunderea unei fapte nedemne

15. Păgubirea materială a celuilalt

Tipuri de minciuni

Pornind de la cele mai frecvente cauze şi scopuri ale minciunii utilizate de copii, A. Berge

(1977),T. Rudică (1981) şi C. Zahirnic (1976) identifică mai multe tipuri de minciună:

Minciuna de apărare;

Minciuna de independenţă;

Minciuna de compensaţie;

Minciuna de seducţie;

Minciuna de agresivitate;

Minciuna de fabulare;

Minciuna de lăudăroşenie;

Minciuna egoistă;

Minciuna altruistă.

Copiii cu vârste cuprinse între 6 şi 12 ani înţeleg atât ce este minciuna cât şi legătura

morală negativă a acestui comportament. Totuşi, copiii pot continua să mintă pentru a testa

regulile şi limitele impuse de adulţi. Atunci când va spune o minciună, copilul va avea motive

pentru a o face. La această vârstă regulile sunt foarte importante, astfel încât trişatul devine mai

puţin important. Teama că părintii le vor dezaproba obiceiul îi va descuraja să mai mintă.

Simulările copilului sunt un fel de „preminciuni” care-l ajută să se adapteze mai bine la

mediu. „Anumite alterări ale adevărului sunt urmarea unor reflexe de apărare sau de adaptare,

destinate să restabilească un echilibru compromis mereu, între copil şi mediul său”.

Cap. III: Modalităţi de intervenţie educativă pentru diminuarea comportamentelor imorale

III.1.Valorile morale

Educaţia morală este acea dimensiune a educaţiei prin care se urmăreşte formarea şi

dezvoltarea conştiinţei şi conduitei morale a personalităţii umane. Paradigma contemporană a

educaţiei morale îmbină cunoaşterea (morală) cu acţiunea (morală) în procesul formării

profilului moral al personalităţii.

Ideea de complexitate a educaţiei morale rezultă din structura fenomenului moral,

alcătuit din componente obiective şi subiective precum: trebuinţele şi relaţiile morale

individuale sau de grup, moravurile şi deprinderile morale, aspiraţiile, voinţa, caracterul

moral; nivelurile constituitive ale comportamentului uman; cooperarea ei cu alte dimensiuni

ale educaţiei; cooperarea ei cu limbajele şi sistemele acţiunii educaţionale.

În mod uzual, valorile morale sunt identificate cu virtuţile, acele însuşiri morale pozitive

asociate comportamentului individului.

Valorile şi standardele morale laice ale vieţii depind de starea istorică a societăţii şi

starea ei culturală. Ele definesc modul moral raţional de viaţă al omului în relaţie cu altul,

prin adoptarea unui sistem de valori şi norme: libertatea morală, demnitatea, binele, datoria,

solidaritatea, curajul, înpciunea, adevărul.

Conţinutul moralei include un tot unitar format din idealul moral, valorile morale şi

normele şi regulile morale, prin care se reglementează raporturile omului cu ceilalţi oameni, cu

societatea.

Din perspectiva psihopedagogică formarea conduitei vizează atât deprinderi şi

obişnuinţe de comportare morală, cât şi trăsături pozitive de caracter.

Exersarea înseamnă, în acest caz, a-i obliga pe copii să se comporte în acelaşi mod

atunci când un anumit context situaţional se repetă şi solicită credinţe relativ identice.

Familizarizarea de timpuriu a copilului cu sensul unor noţiuni ca: bine – rău; permis –

interzis; minciună – sinceritate; drept – nedrept; cinstit – necinstit etc, reprezintă piatra de

temelie a unei conduite morale şi civice reale la care tinde tânărul în dezvoltarea sa.

Impactul familiei asupra educării morale a copilului

Una dintre cele mai importante funcţii pe care le îndeplineşte familia, ca nucleu

fundamental al societăţii, este funcţia de socializare. Conform acesteia, climatul familial

contribuie la socializarea membrilor familiei, a copiilor îndeosebi, dezvoltând relaţii de

înţelegere, cooperare, respect şi ajutor reciproc, de rezolvare în comun a o serie de trebuinţe

materiale, spirituale, sociale.

Între componentele educaţiei, cea moral civică ocupă un loc deosebit datorită rolului pe

care-l joacă în afirmarea şi integrarea în societate. Comportamentul moral – civic se bazează pe

cunoştinţe, sentimente, convingeri, deprinderi şi obişnuinţe, o voinţă puternică, încât urmărirea şi

formarea acestora pretinde nu numai un program bine articulat ci şi un sistem coerent de metode

şi procedee prin care să putem preveni apariţia unor eventuale obstacole şi să asigurăm realizarea

la nivel ridicat a tuturor obiectivelor urmărite.

Educaţia trebuie să ajute fiecărui şcolar de vârstă mică să-şi dezvolte conştiinţa morală, să

şi-o pună de acord cu faptele, cu exigenţele colectivităţii şi cu conştiinţele altora. Educaţia

morală, orientată spre formarea comportamentelor, presupune întâi ca educatorii să-şi clarifice ei

înşişi scopurile, principiile şi tipul comportamnetal cerut nu numai de comunitate, dar şi de

aspiraţiile individuale ale elevilor.

Domeniul educaţiei moral – civice este delicat şi de aceea cere competenţă şi artă pentru

a soluţiona numeroasele probleme pe care le ridică formarea profilului moral al unui elev.

Aceasta înseamnă că un cadru didactic trebuie să ştie şi să aleagă şi să folosească cu măiestrie

metodele care-i pot oferi şansele cele mai mari de succes. Educatorul nu va uita nici un moment

că această bogată metodologie va trebui să fie permanent însoţită de exemplul său personal, de

atitudinea ireproşabilă din punct de vedere moral şi civic în toate împrejurările. Uneori valoarea

şi eficienţa unei metode este consolidată sau slăbită tocmai de această atitudine personală a

educatorului.

III.2. Modalităţi de intervenţie educativă

Copilul învaţă morala ca pe un ansamblu de reguli transcendente, cu atât mai sacre cu cât

le înţelege mai puţin. Trebuie să fie onest, politicos etc., pentru că „aşa e bine”, „trebuie pentru

că trebuie”. Se poate vorbi, apoi, de o relativizare a valorilor morale în funcţie de consecinţele

faptelor sale, este o faptă bună aceea care îi aduce un câştig, care are consecinte bune şi rea,

aceea care dăunează.

Vine însă un moment în care copilul trebuie să facă propriile alegeri, să separe singur

binele de rău, să decidă pentru el însuşi. Psihologii şi filosofii educaţiei consideră că această

atitudine e specifică preadolescenţei şi este esenţială pentru formarea personalităţii morale.

Momentul în care copilul are consecinţa propriei sale alegeri morale, este un moment al

„trezirii” conştiinţei morale.

Obiectivele educaţiei morale se situează pe următoarele linii: formarea conştiinţei morale

şi formarea conduitei morale

În procesul pedagogic de formare a deprinderilor şi obişnuinţelor, învăţătorul îşi va

orienta preocupările în direcţiile formulării cerinţelor, a exersării propriu-zise, cât şi a controlului

asupra modului în care s-au fixat şi consolidat aceste automatisme. Referitor la formularea

cerinţelor, ele trebuie să fie clare şi precise, pe măsura posibilităţilor de înţelegere şi de realizare

a copilului, individualizate. La aceste vârste un loc important în declanşarea exersării îl are

imitaţia.

În strânsă legătură cu educaţia morală, educaţia moral - civică (cetăţenească)

dobândeşte în zilele noastre o importanţă din ce în ce mai mare. Cu cât se acordă mai multe

drepturi cetăţenilor, cu atât mai mult li se pretinde să devină mai conştienţi de îndatoriile lor. La

şcoală, cel mai bine se inoculează elevului valorile morale, şi i se formează conştiinţa morală şi

conduita morală în orele de educaţie civică. Acestea trebuie să constituie sursa de interacţiune

între învăţător şi elevi, mijloc de expresie a comportamentului civic în clasă. (vezi Anexa 4)

Prin activităţile de educaţie moral-civică, copiii sunt îndrumaţi şi ajutaţi: să înţeleagă

sensul şi semnificaţia normelor şi a valorilor morale; să sesizeze semnificaţia unor exigenţe,

necesitatea respectării regulilor şi normelor; să analizeze fapte şi împliniri de viaţă, reale şi

posibile, în spiritul normelor şi valorilor morale acceptate de societate; să aprecieze obiectiv

conduita proprie şi a celorlalţi, potrivit unor imperative morale; să accepte norme, valori,

principii etice şi să respecte regulile elementare de convieţuire socială; să înţeleagă notele

esenţiale ale unor trăsături de voinţă necesare în activitatea lor, ca: perseverenţa, consecvenţa,

iniţiativa, curajul şi să asigure concordanţa între vorbe şi fapte; să aprobe fapte, acţiuni proprii şi

ale colegilor care sunt în concordanţă cu normele morale şi civice; să dorească să urmeze

modelele percepute în grupul de copii, în familie, în literatură; să manifeste atitudine de

respingere şi dezaprobare faţă de fapte şi comportamente ce dovedesc necinste, agresivitate, lipsa

de respect faţă de cei din jur, lene, dezordine, indisciplină; să exerseze şi să-şi formeze deprinderi

şi obişnuinţe morale: deprinderea de a saluta, de a spune mereu adevărul, punctualitatea,

respectarea semenilor, respectarea unui regim de muncă, odihnă etc.; să dovedească sentimentul

de colegialitate, de prietenie, al datoriei şi răspunderii, al respectului, al umanismului, al

dragostei şi atitudinii pozitive faţă de muncă şi faţă de patrie; să-şi adapteze comportamentul faţă

de sine, faţă de alţii (copii şi adulţi), faţă de mediu (social şi natural, în împrejurări şi locuri

variate; să ţină seama de opiniile celor din jur şi să aplice criterii elementare de apreciere a

conduitei altora şi de autoapreciere; să manifeste grijă, interes şi să participe activ la protejarea

mediului ambiant natural.

Metode de educaţie morală: explicaţia morală, convorbirea morală, exemplul moral,

povestirea morală, exerciţiul moral, studiul de caz, aprobarea/aprecierea morală, dezaprobarea

morală. Formele de organizare pot fi de la individual la grup. Mijloacele de învăţământ vor fi

alese în funcţie de particularităţile indivizilor, de dotarea instituţiilor.

În afara orelor de educaţie-civică, ce vizează în mod direct formarea morală a elevului, de

multe ori, conduita simulată este folosită de către învăţător în timpul celorlalte ore, deoarece

poate dezvolta creativitatea elevului, sau este necesară pentru acumularea de cunoştinţe.

Spre exemplu, un exerciţiu didactic la orele de literatură (vezi Anexa 2) poate fi realizat

astfel: se prezintă o fotografie cu un copil care fumează şi se face legătura cu fragmentul din

schiţa „Vizită” de I.L.Caragiale, ce-l înfăţişează pe Ionel fumând. Li se solicită elevilor să

exprime atitudini, opinii, valori impuse de o astfel de situaţie.

De asemenea, sunt exerciţii care permit desfăşurarea unui proces de interogare a fiinţei

care este pusă în situaţia de a discerne şi de a alege între bine şi rău, între întuneric şi lumină,

între adevăr şi fals/minciună, între trăire autentică sau imitaţie, între simulare şi disimulare, între

esenţă şi aparenţă. Prin jocul de întrebări şi răspunsuri asumate, se va ajunge la

conştientizarea/depistarea unei probleme şi ulterior găsirea de soluţii pentru depăşirea/rezolvarea

acesteia.

Folosirea călătoriei literare în actul de creaţie induce în organismul elevului starea de

linişte interioară, provoacă libertatea imaginaţiei de a construi lumea metafizicului, a

autoreflexiei, sau chiar de a stabili ingredientele necesare pentru a putea trăi fericiţi. Este posibil

şi exerciţiul imaginării unei lumi nedorite, acţiune care îi învaţă pe elevi să prevadă eşecurile şi

decepţiile. Experienţele „trăite” pot fi consemnate într-un „Jurnal de călătorie”.

Învăţătorul, în cei patru ani, îi conştientizează de regulile de comportament şi conduită la

orele de educaţie civică *dar şi în celelalte ore, asigurându-se astfel

transdisciplinaritatea/interdisciplinaritatea) şi prin multiple alte activităţi educative. Îi convinge

pe elevi că „Minciuna are picioare scurte”, că „Faptele rele recunoscute sunt pe jumătate iertate”.

Proverbele şi zicătorile, sau citatele şi maximele (vezi Anexa 1) constituie din plin la

formarea personalităţii copiilor, de la cea mai fragedă vârstă prin valoarea estetică şi prin

învăţăturile morale transmise pe cale specifică prezentând modele de acţiune în cele mai variate

împrejurări cu care se confrunţă omul.

Prin intermediul proverbelor şi zicătorilor copiii înţeleg noţiuni cu conţinut pozitiv, ca:

cinstea, hărnicia, răbdarea, bunătatea, curajul, modestia, sinceritatea etc; cele cu conţinut negativ

sunt chiar mai multe decât celelalte deoarece omul învaţă mai repede din rău decât din bine, din

necaz decât din fericire, din situaţii similare cu cele trăite. De aceea fiecărei situaţii în parte i se

poate potrivi o zicătoare sau un proverb.

Încorporat în activitatea didactică, jocul imprimă acesteia un caracter mai viu şi mai

atrăgător, aduce varietate şi o stare de bună dispoziţie, de veselie, de destindere, ceea ce previne

apariţia monotoniei, a oboselii. Jocul fortifică energiile intelectuale şi fizice ale şcolarilor,

generând o motivaţie secundară, dar stimulatorie. Jocul de rol este o metodă activă prin care se

consolidează, se verifică cunoştinţele elevilor, care le îmbogăţeşte sfera de cunoştinţe şi

antrenează capacităţile creatoare ale acestora. Putem considera că jocul este activitatea necesară,

care corespunde cerinţelor de dezvoltare ale copilului, tendinţelor lui de a fi în contact cu adulţii

şi cu alţi copii, de a percepe activ, de a înţelege şi a oglindi lumea înconjurătoare.

Pentru educarea sincerităţii, se poate folosi jocul „Spune adevărul!”

Acest joc urmăreşte viteza de reacţie a copiilor şi promptitudinea cu care aceştia pot face

faţă unor întâmplări, fapte nu tocmai bune, educarea în spiritul adevărului.

Sarcina didactică: să găsească replici cu care să înlăture neadevărul pe care-l cuprind

frazele celui care inventează „minciunile”.

Locul familiei şi al relaţiilor de familie, al atmosferei şi regulilor, stilului şi

caracteristicilor familiei, capătă o nouă pregnanţă. Şcoala creează copilului condiţii directe şi

indirecte de a intui existenţa altor tipuri de familie decât a sa şi de a face comparaţii (vizitele şi

şedinţele cu părinţii, conduita generală a copiilor, relatările lor spontane privind mici libertăţi şi

restricţii, experienţa familiei etc.).

Forme de colaborare a familiei cu şcoala, şi anume :

*Reuniuni de informare a părinţilor cu privire la documentele privind reforma curriculară

(planul cadru pentru învăţământul obligatoriu; programele şcolare; ghidurile de evaluare –

descriptorii de performanţă).

*Consultarea părinţilor la stabilirea curriculumului la decizia şcolii

(extinderi/aprofundări; discipline opţionale); alcătuirea schemelor orare ale clasei şi a

programului şcolar al elevilor.

*Activarea părinţilor prin intermediul Comitetului de părinţi, pentru sprijinirea şcolii în

activitatea de cuprindere la cursuri a tuturor copiilor, de îmbunătăţire a frecvenţei acestora, în

organizarea şi desfăşurarea activităţilor extracurriculare.

*Lecţii deschise pentru părinţi, ateliere de lucrări practice, vizite, excursii, activităţi

sportive, serbări aniversare.

*Întâlniri individuale, consultaţii pedagogice. Cadrul didactic invită pe unul din părinţi cu

scopul de a purta o convorbire pe o temă cu caracter limitat: situaţia la învăţătură, atitudine

negativă, etc. Ea trebuie să aibă caracterul unei analize a situaţiei, a unei consultări asupra

cauzelor şi asupra măsurilor ce vor fi luate.

*Corespondenţa cu părinţii elevilor este utilizată de cadrul didactic mai ales cu familiile

care domiciliază la mare distanţă de şcoală şi vizează avertizarea asupra comportării elevilor,

asupra absenţelor şi abaterilor repetate la disciplină şi rezultatelor modeste la învăţătură şi

purtare.

*Vizite la domiciliul elevilor permit condiţiilor de muncă şi de viaţă ale elevului, modul

de organizare şi petrecere a timpului liber şi de odihnă, unele date importante din viaţa copilului,

capacitatea şi concepţia părinţilor despre educaţie, ce fel de influenţă educativă se exercită asupra

copilului.

*Lectorate cu părinţii.

*Activităţile cu comitetul de părinţi asigură schimbul de experienţă, confruntarea

opiniilor şi căutarea unor soluţii pentru activităţile educative. (vezi Anexa 4)

*Reuniuni comune cu elevii şi părinţii.