Paleoliticul in spatiul actual al Romaniei

INTRODUCERE ÎN STUDIUL PALEOLITICULUI.

PERIODIZAREA GEOLOGICA

CARACTERISTICI ALE MEDIULUI NATURAL

Geologia, stiinta care studiaza, printre altele, istoria pamântului, a împartit evolutia pamântului în mai multe etape: paleozoicul sau era primara, mezozoicul sau era secundara si neozoicul care corespunde erei tertiare si cuaternarului. Dintre aceste etape, face obiectul interesului nostru doar ultima, respectiv cuaternarul, pentru ca la nivelul acestei etape este semnalata apartia omului, motiv pentru care etapa se mai numeste si perioada homozoica sau antropogena. La rândul lui, cuaternarul are doua mari subdiviziuni: pleistocenul sau diluvium si holocenul sau actualul, care se diferentiaza net una de alta prin caracteristicile climei. Pleistocenul se caracterizeaza prin mari variatii climatice, iar holocenul prin stabilizarea climei. Începuturile cuaternarului, implicit ale pleistocenului, sunt greu de stabilit, neexistând o concordanta între pareri. Cea mai optimista cifra este de 5 milioane de ani, cea mai pesimista de 1, 8 milioane de ani.

Pleistocenul (pleistos= cel mai si kainos= vechi), din punct de vedere climatic, se caracterizeaza printr-o succesiune de perioade glaciare, caracterizate printr-o clima foarte rece, care se numesc stadii si perioade de usoara încalzire a climei, perioadele interglaciare sau interstadii, per ansamblu clima ramânând rece pe întreg parcursul pleistocenului. Fara îndoiala ca schimbarile climatice au fost urmate automat de modificari ale faunei si florei, care, la rândul lor, au influentat in chip semnificativ evolutia demografica.

În Muntii Alpi au fost puse in evidenta, initial, 4, mai nou 6 perioade glaciare, care au primit, de cele mai multe ori, numele unor afluenti ai Dunarii din sudul Germaniei:

1. Biber

2. Donau

3. Günz- 1.200.000-700.000

4. Mindel- 650.000-350.000

5. Riss- 300.000-120.000

6. Würm- 80.000-15.000

urmate de Tardiglaciar- 15.000-10.000

Desi initial a existat tendinta de-a generaliza pentru tot spatiul Europei aceste stadii glaciare, s-a dovedit ca ele au doar o relevanta stratigrafica locala, valabila doar în centrul Europei.

Pentru zona nordica a Europei (Germania, Polonia, Pen. Scandinavica) s-au stabilit trei stadii glaciare, care poarta denumirea unor râuri din aceasta zona:

1. Elster

2. Saale

3. Vistula

Azi exista mai multe scari geocronologice regionale care desemneaza variatiile climei. Pentru spatiul nostru este notabila, în cuaternarul de început, modificarea reliefului prin înaltarea arcului carpatic cu 1000 m, care are drept urmare retragerea apelor Lacului Getic din Oltenia, sudul Moldovei, Muntenia si Câmpia Pannonica. Pe teritoriul ta|rii noastre, se pare ca au existat doua glaciatiuni care corespund în linii mari cu glaciatiunile Riss si Würm din Europa Centrala. Urmele acestor doua glaciatiuni sunt morenele si circurile glaciare în care, mai apoi, au aparut lacurile glaciare din Retezat, Parâng, Bucegi, Fagaras, Muntii Rodnei. Pentru România o încercare de schema geocronologica de evolutie a climei, corelata cu alte zone ale Europei, a facut Marin Cârciumaru, care are în vedere, insa, doar perioada post 120.000 (deci este post Riss ).

Studiile asupra climei din pleistocen au dus la concluzia ca, în timpul stadiilor glaciare, pe teritoriul Romaniei de azi, temperatura medie a lunii iulie era de 8,7 grade. Interstadiile sunt perioade de ameliorare a climei care se caracterizeaza prin peisaj silvestru, iar stadiile glaciare sunt caracterizate de un peisaj de stepa-tundra.

PALEOLITICUL (1.400.000/1.200.000-15.000)

Pleistocenul din periodizarea geologica corespunde în linii mari cu ceea ce arheologii numesc paleoliticul. Pentru reconstituirea primei epoci istorice din evolutia omului, paleoliticul, arheologia are neaparata nevoie de sprijinul altor stiinte, precum:

1. paleoontologia- care studiaza organismele vegetale si animale care au populat pamântul de-a lungul erelor geologice (ea are mai multe stiinte componente : paleobotanica, paleozoologia, paleoantropologia, paleoecologia)

2. palinologia- are drept obiect de studiu polenul si sporii fosili si actuali, pe baza carora se poate reconstitui flora de la un anumit moment dat. La baza acestei reconstituiri stau diagramele polinice. Ele nu duc doar la reconstituirea florei ci si la reconstituirea climei.

3. etnografia si etnologia au o mare importanta pentru reconstituirea relatiilor interumane si a practicilor magico-religioase.

In 1837 Christian Thomsen a folosit pentru prima data termenii de epoca a pietrei, epoca bronzului si epoca fierului, punând bazele unei periodizari care avea în vedere materia prima dominanta a unei epoci. Termenul de paleolitic, ca si cel de neolitic, se foloseste din 1865, deoarece s-a facut remarca ca, în evolutia uneltelor de piatra, se pot distinge, dupa tehnica de confectionare, doua etape distincte: a pietrei prelucrata prin cioplire, denumita paleolitic si a pietrei slefuite, neoliticul. Deci, criteriul de definire al epocii este materia prima folosita pentru confectionarea uneltelor (piatra) ca si tehnica de prelucrare utilizata. Azi se admite ca aceasta epoca ar cuprinde, în linii mari , intervalul cuprins între 1.800.000/1.200. 000-15.000, deci ar corespunde pleistocenului din geologie, fara a-l acoperi integral. Data de început nu trebuie absolutizata, deoarece paleoliticul nu a început concomitent în toate zonele lumii, dar si pentru ca exista controverse cu privire la momentul în care se poate vorbi de om. Raspunsurile la întrebarea ce este omul ? sunt destul de diferite. Creatorul teoriei evolutioniste, Darwin, credea ca locul omului este în regnul animal si ca el este supus legilor evolutiei, la fel ca si restul animlelor. Azi teoria evolutionista, care sustinea evolutia hominidelor din primatele pongide, este în mare criza nu numai pentru ca nu s-au gasit verigile de legatura care sa ateste evolutia neîntrerupta, dar si pentru ca analizele moderne pe baza de ADN nu reusesc sa surprinda o filiatie neîntrerupta nici macar între homo sapiens si hominidele care i-au premers. Hominidele, spre desebire de primate, au unele caracteristici care le individualizeaza: dentitia redusa, mai ales incisivii, statiune bipeda, o mai mare capacitate a cutiei craniene si a encefalului. Se admite ca se poate numi om acel individ care-si produce intentionat, repetat si cu anticipare de forma, în functie de utilitate, uneltele. Altii adauga acestei conditii si aparitia graiului articulat si a unor manifestari de sensibilitate umana. Desigur ca, în functie de raspunsul la aceaste întrebare, difera si momentul considerat a fi începutul paleoliticului.

1. Cel mai vechi hominid este considerat a fi Australopithecul care apare sub 3 forme diferite. Ultima, Australopithecus Robustus este chiar contemporan cu Homo habilis.

2. Homo habilis avea o capacitate craniana de 650-750 cm3 si avea zona Broca (zona 44), unde se localizeaza functia limbajului, destul de bine dezvoltata. Nu se deosebeste de Australopithec doar prin encefalizare ci si prin microdentitie si talia mult mai lunga. El are o viata sociala complexa, cunoaste deja focul si face progrese notabile în preprarea hranei. Encefalizarea se datoreaza, cel mai probabil, masticatiei mai usoare care a avut drept consecinta schimbarea dentitiei si a scheletului facial.

3.Contemporan cu Australopthecus Robustus si homo habilis este si homo erectus care nu este sigur ca evolueaza din homo habilis desi, dupa o perioada de contemporaneitate, îi supravietuieste acestuia. El are un început de grai articulat, dar, pentru a se face înteles, se completeaza cu gesturi.

4. Neanderthalul urmeaza lui Homo erectus si este inrudit cu acesta. Are un prognatism dezvoltat, oase si articulatii masive si este destul de scund, in jur de 1,60 m. Prezenta azotului in procente mari in oase, indica o alimentatie bazata pe carne. Se stie despre el ca vorbeste, dar are unele deficiente: nazalizeaza si are dificultati de pronuntie a unor vocale precum i si u. Nu se stie daca foloseste sintaxa si daca poate transmite gânduri complexe. Neanderthalul are comportamente complexe si o sensibilitate evidenta caci practica înmormântarile, se exprima simbolic prin folosirea culorilor, este preocupat de adunarea unor piese exotice: scoici, pietre colorate, flori.

5. Homo sapiens s-a dovedit, prin analize de ADN, ca nu are legaturi genetice cu Neanderthalul, dar are legaturi cu homo erectus. Cei doi au fost contemporani o vreme pe la 40.000-34.000, dupa care Neanderthalul a disparut fara urmasi. S-a crezut initial ca a fost exterminat de Homo sapiens. Azi se crede ca Neanderthalul a murit de moarte buna, datorita imposibilitatii de hibridizare cu Homo sapiens si, mai ales, datorita slabei dotari din p.d.v. biologic, mai precis datorita faptului ca avea o natalitate foarte scazuta si un procent ridicat de mortalitate. Ca urmare, ar fi disparut în decursul a 30 de generatii, aproximativ 1000 de ani. Avantajul biologic al lui Homo sapiens l-a facut învingator. La acesta se adauga si avantaje de alta natura: este mult mai abil, se adapteaza mai usor, este mai mobil, are putere de anticipare si de planificare. Are o infatisare mai placuta decat Neanderthalul, o inaltime de 1,75-1,80 m, oase lungi si articulatii mai fine. La baza alimentatiei sale sta in continuare carnea, la care se adauga pestele, dar si tuberculii si alte vegetale, avand o alimentate mai variata si mai sanatoasa decat inaintasul sau.

Patria initiala a omului a fost Africa de Est si Sud, mai precis Etiopia (Valea Omo si Hadar), Kenya si Tanzania (Oldoway). Pentru Africa, data de început a paleoliticului trebuie împinsa spre 2.300.000. De aici a început ocuparea unui spatiu din ce în ce mai mare, în masura în care conditiile climatice si de mediul o permiteau.

PALEOLITICUL INFERIOR (1800.000/1.200.000-120.000)

Paleoliticul a fost împartit în trei etape distincte: inferior, mijlociu si superior. Prima etapa este si cea mai lunga, ea fiind contemporana cu glaciatiunile Biber, Donau, Günz, Mindel si Riss.

Ce se întîmpla insa în Europa? Desi exista unelte comparabile cu cele descoperite în Africa, nu se gasesc resturi osoase. Homo habilis apare aici mai târziu decât în Africa, pe la 1.700.000-1.500.000. Se crede ca originea lui este e cautat în Africa. Cele mai vechi fosile umane au fost descoperite în Spania, Franta si Italia.O mare parte a continentului european, zona centrala si estica, este înca acoperita de ghetari si este nepopulata deocamdata. S-au descoperit doar foarte putine urme fosile în Ungaria, Cehia si Slovacia. Aceasta zona este mai bine populata doar începând cu paleoliticul mijlociu. Pentru începuturile paleoliticului în Europa se vehiculeaza cifre optimiste care-l plaseaza începând cu 1.800.000. În general, paleoliticul din România a fost aliniat la cel european, mai ales la cel francez, asa se face ca nomenclatura culturilor a fost preluata cvasi-total. Ca data de început a epocii, noul tratat de Istoria romanilor alege 1.400.000. Cercetarea paleoliticului din România, din pacate, nu a ajuns la performantele înregistrate în Franta. Au fost studiate tipologic uneltele si tehnicile de debitaj, dar sunt putine studiile care au drept obiect întelegerea comportamentului uman. Tratatul de istorie nou aparut nu aduce noutati mari, iar epoca în general este mai schematic tratata decât în vechiul tratat, cel aparut în 1960.

In România exista o descoperire considerata de unii cercetatori ca fiind cea mai timpurie, dar care a deschis o serie de discutii în contradictoriu. Descoperirea a fost facuta la Bugiulesti, pe valea Oltetului (azi Tetoiu-jud. Vâlcea). S-au descoperit resturi osteologice provenite de la peste 20 de specii de animale, atât ierbivore, cât si carnivore. Oasele nu s-au gasit în conexiune anatomica, deci nu este vorba de animale sucombate si ramase pe loc, mai mult, ele erau zdrobite, drept pentru care C-tin si Dardu Nicolaescu Plopsor s-au grabit sa le denumeasca maciuci, strapungatoare, racloare, deci unelte, piese care poarta interventie umana. Unele oase ar fi fost zdrobite doar pentru a se extrage din ele maduva. Speciile respective, printre care se numara cai, maimute (primate cercopitece), cervide, girafa, rinocer, antilopa, urs, linx caracterizeaza o etapa foarte timpurie în Franta, villafranchianul, databila in jur de 1.800.000-1400.000 (datare pe baza de paleomagnetism), drept pentru care s-a admis un început al paleoliticului in Romania foarte timpuriu. Argumentatia se bazeaza pe descoperirea unor hominizi (homo erectus sau homo habilis) în spatii apropiate României, în Georgia (databil la 1.700.000) sau în Ungaria-la Verteszölös. Alte exemplare se cunosc de la Terra Amata din Franta, Torre in Pietro din Italia. Totusi, descoperirea este mai mult decât discutabila, am zice dubioasa si nu

constituie nici pe departe un argument solid pentru o datare timpurie a paleoliticului în România. Problema nu este ca la 1.400.000 nu este atestat la noi nici un hominid, ci ca oasele nu sunt asociate cu unelte din piatra cioplita de tipul celor care caracterizeaza etapa veche a paleoliticului in alte spatii. Este, drept urmare, mult mai probabil ca aceste oase sa fi fost sparte de carnasiere, asa cum cred o parte dintre specialistii epocii.

Cele mai vechi unelte din piatra cunoscute pâna în prezent provin din zona cuprinsa între Olt si Arges. Cea mai cunoscuta statiune este cea de pe Valea Dârjovului, un afluent al Oltului. Aici, începînd cu 1954, au fost descoperite în jur de 200 de unelte din silex si cuartit, unele unifaciale, altele bifaciale, care par a fi foarte timpurii, încadrabile în ceea ce se numeste cultura de prund, cea mai veche cultura paleolitica. Tot de aici provin, însa, si piese care sunt încadrabile în paleoliticul mijlociu. Cultura de prund sau a galetelor prelucrate se dateaza, în mare, în paralel cu glaciatiunea Günz, deci in intervalul 1.200.000-700.000 (galetul este un fragment de roca rotunjit si slefuit datorita rularii lui de catre apele râurilor). Din pacate, uneltele de pe Valea Dârjovului nu provin dintr-un strat de cultura, ci au fost adunate din aluviuni, deci sunt în pozitie secundara sau remaniate. Ele nu sunt asociate cu resturi de fauna care ar putea facilita o datare corecta. Tipologic, aceste unelte par a apartine culturii de prund, adica sunt realizate prin percutie directa, care are drept urmare desprinderea unor aschii de pe nucleu. Unealta propriu-zisa este cea ce ramâne din nucleu.

Cultura de prund este urmata, în Europa, de abbevillian, acheulean si clactonian. A doua jumatate a paleoliticului inferior din Romnia prezinta analogii de dezvoltare, în mare vorbind, cu restul Europei care se caracterizeaza prin aparitia uneltelor bifaciale care sunt folosite în paralel cu cele unifaciale. Descoperirile toate se maseaza în sudul Romaniei pe V. Dârjovului, Oltului si Valea Oboga (jud. Olt). Cea mai importanta descoperire a fost facuta în Pestera Liliecilor de la Gura Dobrogei, unde uneltele se aflau in situ, în asociere cu resturi de fauna. Dupa o perioada care s-ar putea caracteriza prin conservatorism si stagnare, spre sfârsitul paleoliticului inferior se constata diversificarea, standardizarea si specializarea uneltelor, ca si aparitia unor noi tehnici de cioplire: bloc contra bloc (sau pe nicovala) si tehnica Levallois. Ultima dintre tehnici este considerata a reprezenta chiar o revolutie in materie de prelucrare a pietrei. Ea consta în prelucrarea nucleului înainte de a se trece la desprinderea de aschii, prelucrarea nucleului tinînd seama seama de forma dorita pentru aschie. Avem deci de-a face cu o preconcepere a formei uneltei. În fapt preconceperea formei nu este o revolutie caci si anterior nucleul de silex expus prelucrarii era ales în functie de unealta dorita. Elementul de noutate este doar prelucrarea prealabila a nucleului. Important este si faptul ca, daca initial s-au folosit o serie de roci ca materii prime, cum ar fi galetele, tuful vulcanic, jaspul, cuartitul, silexul, acum începe o selectie riguroasa a rocilor, fiind preferate acelea care

cliveaza usor si care au un clivaj controlat, silexul în special, care prezenta si avantajul ca are o duritate destul de mare. Drept urmare, în vecinatatea depozitelor de roci, apar ateliere sau asezari sezoniere de unde se colecteaza si unde se prelucreaza materia prima. Uneori aceste ateliere se afla la destul de mare distanta de asezarea de origine, deci trebuie remarcat efortul depus de omul paleolitic pentru depistarea depozitelor de roci si procurarea materiei prime. Sunt cazuri, în Franta de exemplu, când atelierul se gasea la 80 de km distanta de asezare. Descoperirile tarzii din România au fost încadrate în cultura numita premusteriana. Premusterianul este atestat la Ripiceni-Izvor, Mitoc pe Prut, Valea Lupului. Multimea descoperirilor de pe Prut este usor explicabila: aici omul paleolitic avea la dispozitie o mare cantitate de materie prima, de buna calitate, silexul de Prut.

OMUL IN PALEOLITICUL INFERIOR

Pentru paleoliticl inferior, sunt atestati prin descoperiri osteologice Australopithecul si Homo habilis în Africa, pithecantropul în Asia si homo habilis în Europa.

Homo habilis cunoaste focul de pe la 600.000-400.000, dar nu stie sa-l produca, îl ia direct din natura. Faptul este dovedit de descoperirea unor vetre de foc la Chou Kou Tian (China). Formele de organizare sociala sunt mai mult banuite decât cunoscute. Omul traieste în grupuri nu foarte mari, pentru care s-a folosit initial termenul de hoarda sau turma, ulterior cel de ceata. El este incapabil sa traiasca solitar, datorita faptului ca mediul natural îi este destul de ostil (animale periculoase), iar el cunoaste tehnici de vânatoare destul de rudimentare, care-i pun viata în pericol. Vânatoarea este o activitatea colectiva bazata mult pe haituirea animalelor, foarte probabil cu foc, împingerea vânatului spre prapastii sau locuri mlastinoase. Este posibil sa se fi folosit si capcanele.Adesea erau alese ca victime animalele batrâne, ranite sau puii, care erau mai usor de capturat.Se evita contactul direct cu animalul de mari dimensiuni. El este atacat doar dupa ce a devenit inofensiv. În timp ce în vestul Europei se prefera dintre animale renul, în estul Europei si la noi se vâneaza, mai ales, mamutul si ursul de pestera. În cautarea vânatului, aveau loc pendulari sezoniere dictate de migratia vânatului.

Activitatile umane cele mai importante sunt vânatoarea, culesul si prelucrarea pietrei. Vânatoarea este apanajul barbatilor, iar culesul fructelor, semintelor si tuberculilor al femeilor, deci functioneaza diviziunea pe sexe a muncii. Este greu de stiut care este raportul exact între vânatoare si cules. Ponderea celor doua activitati este variabila de la o zona la alta. Este logic si foarte probabil ca, în timpul perioadelor glaciare, culesul avea o pondere neglijabila în asigurarea subzistentei. Si la populatiile azi pimitive, în zonele arctice, vânatoarea asigura subzistenta, în timp ce populatiile din zonele cu clima calda au un regim

alimentar în care predomina sau au o pondere nare vegetalele. Animalele vânate erau consumate integral, fara a se face rezerve de hrana. Economia este considerata a fi de tip pradalnic (sau ocupativ), dar nu trebuie înteleasa a fi fost fara discernamânt, animalica. Timpul afectat muncii pare a fi destul de redus, doar de 2-4 ore zilnic, exact atât cât era necesar pentru asigurarea hranei. Functioneaza deci legea efortului minim. Natura pare a fi fost destul de darnica, motiv pentru care paleoliticul este adesea considerat a fi un Paradis terestru.Probabil ca o mare parte din timpul liber era afectat unor activitati cultice. Pentru compensarea insuccesului la vânatoare se pescuia sau se adunau scoici, dar ele asigura în foarte mica masura subzistenta. Ca activitati adiacente, trebuiesc enumerate culegerea rocilor de pe terase sau din albiile râurilor, depistarea unor substante colorate, ocru spre exemplu, folosit în activitati magico-religioase, prelucrarea pieilor, sugerata de existanta unor unelte specializate (racloare si razuitoare), confectionarea îmbracamintii si încaltamintei. Densitatea de locuire este mica, ca urmare comunitatiele au acces liber la resursele naturale: vânat, roci, radacini. Omul este foarte mobil în spatiu datorita faptului ca economia de tip pradalnic duce la epuizarea potentialului cinegetic al zonei. Însasi clima, anotimpurile, pot provoca deplasari dintr-o zona într-alta. Nu se deplaseaza pe spatii foarte largi, ci, în general, pe raze ce nu depasesc 20-30 km, rar 80 km. Ei revin ciclic în locurile ce le sunt prielnice. Locuiesc atât în aer liber, cât si în pesteri. S-a facut adesea presupunerea ca pesterile au fost accesibile doar dupa cunoasterea focului care permitea luminatul cavernelor si alungarea animalelor care salasuiau în interior. De fapt, oamenii n-au locuit niciodata adânc în interiorul pesterilor, ci doar în gura lor, preferându-le pe acelea cu gura expusa spre soare. Interiorul pesterilor a fost utilizat mai ales pentru activitati ritualice sau pentru înmormântari.Unele asezari sunt cât de cât stabile, altele sunt sezoniere, fie ca sunt de vânatoare, fie de exploatare si prelucrare a pietrei. Se alegeau pentru asezari cursurile de apa (pentru aprovizionarea cu apa potabila) si terenurie nisipoase care absorbeau usor apa pluviala. În cadrul asezarii, un loc important îl detine vatra care este fie simpla, usor adâncita în sol, fie înconjurata de pietre. În imediata ei apropiere se afla un spatiu rezervat activitatilor domestice si depozitarii uneltelor, iar separat un spatiu de dormit.

Domeniul relatiilor sociale este putin cunoscut, mai mult intuit. Grupurile umane erau solidare caci tipul de economie o cerea (periculozitatea vânatorii, imperfectiunea uneltelor). Functiona egalitarismul, iar membrii inactivi (copii, batrâni, infirmi) erau sustinuti de grup. S-a banuit o promiscuitate a relatiilor sexuale. Morgan credea ca, initial, sexul a fost întîmplator, dupa care s-a trecut la casatoria pe grupe. Un pas înainte s-ar fi facut când a aparut interdictia relatiilor sexuale între parinti si copii si între frati, în fine, mai tarziu, s-ar fi ajuns la familia pereche. Este la fel de probabil ca în cadrul grupului sa fi existat

deja familiile monogame. Orice discutie pe aceasta tema este inutila si presupunerile nu se bazeaza pe argumente solide.

Viata spirituala este aproape necunoscuta. Sunt banuite practici magico-religioase, dar nu prea sunt documentate. Este atestat în unele zone canibalismul- la Chou- Kou Tian-, dar nu se poate preciza daca are scop alimentar sau ritual. Ulterior pare a deveni o practica ritualica, legata de cultul stramosilor si al craniului.

PALEOLITICUL MIJLOCIU (120.000/100.000-35/30.000)

Este o epoca mult mai scurta decât cea anterioara, care acopera interstadiul Riss-Würm si o mare parte a glaciatiunii Würm. Principala cultura din spatiul actual al României este musterianul (denumirea vine de la Le Moustier - o pestera din Franta).In România exista mai multe faciesuri musteriene:

1. Un facies caracteristic Moldovei, reprezentat prin statiunile de la Mitoc-Valea Lupului si Ripiceni-Izvor, care are analogii cu musterianul cunoscut de pe Valea Nistrului. Asezarile au straturi groase de cultura (5 m la Ripiceni, 12 nivele) fapt datorat bogatiei de materii prime (roca în principal, mai precis silex de Prut). Se cunosc complexe de locuire caracterizate prin adaposturi- paravan în forma de arc, construite pentru protectia împotriva vânturilor de E-NE. Au avut circa 2 m în înaltime si erau construite din oase lungi, defense de mamut si crengi, sprijinite la baza de pietre. Ele erau acoperite de piei de animale si nu aveau acoperis. În interiorul lor au fost descoperite vetre de foc. Paravane asemantoare se cunosc de la Molodova si Chetrosu, din Basarabia. Uneltele sunt realizate, cum era si firesc, din silex de Prut.

2.Un facies tipic zonei Carpatice, caracterizat prin locuirea pesterilor: Nandru- Pestera Curata si Pestera Spurcata, Ohaba Ponor-Pestera Bordu Mare, Baile Herculane-Pestera Hotilor, Borosteni- Pestera Cioarei, Baia de Fier- Pestera Muierii. Pesterile au depuneri groase de 1,5-2 m, semn ca au fost locuite foarte multa vreme, uneori cu întreruperi. Este posibil ca locuirea frecventa în pesteri sa fie semnul unei raciri a climei. Se foloseste pentru unelte mai mult cuartitul, o materie prima de mai proasta calitate, dar care este mai frecventa în zona decât silexul.

3. Un facies tipic Dobrogei, reprezentat prin descoperirile de la Mamaia-sat, Castelu, Nazarcea, Poarta Alba, Pestera, Ovidiu. El prezinta asemanari cu faciesul musterian din Bulgaria.

CARACTERISTICI ALE PALEOLITICULUI MIJLOCIU

Creatorul musterianului este Neanderthalul, atestat si la noi prin descoperirea a trei falange de la un picior în Pestera Bordu Mare de la Ohaba Ponor. Spre sfârsitul perioadei apare si homo sapiens care vine de undeva din Africa subsahariana. Cei doi au trait o vreme în paralel (40.000-33.000), fara a avea conflicte caci populatia era scazuta numeric (dupa unele estimari cam 10-12.000 de indivizi în întreaga Europa). Neanderthalul nu a progresat foarte mult din punct de vedere al uneltelor si a fost mai static. A disparut in jur de 35.000-33.000 fara a avea urmasi. În aceasta etapa sunt atestate primele unelte din os. Fiind mai usor de prelucrat, osul ofera o mai mare libertate de creatie, drept urmare se diversifica si se specializeaza mult uneltele. Desigur ca cele mai multe unelte sunt, în continuare, din piatra. Tipice acestei epoci sunt vârfurile musteriene ( care pot fi folosite drept cutite de mâna, dar si ca vârfuri de lance), piesele denticulate si gratoarele de forma literei D. Tehnica de confectionare cea mai raspândita este Levallois. Aparitia unor unelte monofunctionale sugereaza ca au loc fenomene de diviziune a muncii (altele decât diviziunea pe sexe). Probabil ca apar fenomene de calificare a unor indivizi pentru anumite operatii. Creste randamentul la vânatoare prin folosirea lancii si sulitei, a bolasului si a curselor. În general se evita contactul direct cu vânatul. Se vâneaza mai ales ierbivore: mistret, mamut, cal, rinocer, cervide, mai rar ren sau antilope. Exista multe carnivore: urs, hiena, leu, pantera, dar nu par a fi vânate. Exceptie fac doar ursii. Se constata o specializare zonala: este vânat mamutul la Ripiceni, calul la Ohaba Ponor si ursul în Pestera Muierii de la Baia de Fier (183 exemplare). Se crede ca specializarea zonala este urmarea delimitarii stricte a teritoriului locuit de grupurile umane. Unii cercetatori vorbesc chiar de aparitia triburilor la acest nivel. Fenomenul de teritorializare a grupurilor umane este consecinta cresterii demografice si are drept urmare aparitia faciesurilor culturale mai sus amintite, dupa o lunga perioada de timp în care cultura materiala a fost destul de unitara. Faciesurile culturale dovedesc ca între grupele umane apar granite, iar ideile circula pe spatii limitate. Este greu de spus daca teritoriul era într-un fel marcat sau cu ce era marcat. Cele mai probabile par a fi fost limitele naturale (râuri, munti, vai). Este clar ca vânatoarea selectiva (a unui anumit animal) este dictata de potentialul faunistic al zonei, dar si de tehnicile si armele de care dispune un anumit grup uman. În timp, apare un fel de dependenta a grupurilor de o anumita specie. Fenomenul de teritorializare duce si la un grad mai avansat de sedentarizare decât în epoca anterioara sau macar de micsorare a razei spatiului în care grupurile umane penduleaza. Un aport din ce în ce mai are în asigurarea subzistentei încep a-l avea pestele si scoicile. Culesul semintelor, fructelor si radacinilor are, în continuare, un rol neglijabil, complementar. Acum se ajunge la producerea artificiala a focului prin frecare sau percutie, ca urmare sunt ocupate masiv si zonele cu clima mai rece. In unele zone ale lumii, cadavrele defunctilor nu mai sunt abandonate, apar primele morminte. In spatiul nostru ele nu sunt inca atestate la acest nivel cronologic. Mortii sunt acoperiti cu pietre sau cu flori (la

Shanidar). Este momentul în care omul constientizeaza moartea. Ca si în epoca anterioara, exista forme de canibalism, de aceasta data si în Europa (Bavaria). Unii cercetatori cred ca ginta bazata pe legaturi de rudenie constituie forma de agregare sociala a acestei epoci.

PALEOLITICUL SUPERIOR (35/30.000-15.000)

Aceasta etapa corespunde cu o parte din glaciatiunea Würm (etapa mijlocie si finala). În spatiul actual al Romaniei evolueaza doua culturi: aurignacianul si gravettianul oriental.

AURIGNACIANUL (35/30.000-24/23.000)

Denumirea culturii vine de la Aurignac (pestera din sudul Frantei). Cultura nu începe în acelasi timp peste tot. Aurignacianul exista în Moldova într-o vreme în care în pesterile carpatice mai exista un musterian tardiv. Se dezvolta pe fond local, musterian. Cele mai importante statiuni din aurignacianul timpuriu sunt Mitoc-Malu Galben, Ripiceni -Izvor si Ceahlau- Cetatica I, toate din Moldova. Piesele tipice sunt uneltele pe aschii: lame denticulate, racloare, burine. Începând cu aurignacianul mijlociu creste numarul siturilor adaugandu-se: Dârtu (in Muntii Ceahlau), Cremenea- Sita Buzaului (in Tara Bârsei), Ciumesti si Remetea (în NV Romaniei). În faza finala apar statiuni si în sudul tarii, la Cernica, Lapos, Giurgiu-Malu Rosu, Vadastra, Ciuperceni. Din Banat se cunosc statiunile de la Cosava, Românesti si Tincova. În aceasta din urma zona se simte o influenta central-europeana prin filiera austriaca (grupul Krems-Willendorf). Este vorba de unele unelte tipice Europei Centrale, cum sunt lamele Dufour si vârfurile Krems si Font Yves. Aurignacianul se termina mai repede în Moldova, unde este urmat de gravettianul oriental, dar dureaza mai mult în sudul tarii, unde nu exista gravettian. În Europa, epoca se caracterizeaza mai ales prin dezvoltarea industriei osului. La noi se cunosc mai ales varfuri de sulita din os.

GRAVETTIANUL (24/23.000-15.000)

Este bine atestat, mai ales în în Moldova la: 1. Mitoc-Malu Galben; 2. Ceahlau-Dârtu; 3. Bistricioara-Lutarie; 4. Cotu Miculinti. În cea din urma statiune a fost descoperit un atelier de prelucrare a osului si a coarnelor de cerb, folosite pentru producerea de harpoane si de ciocane- târnacop. Sunt tipice locuirile în aer liber, pesterile fiind doar accidental locuite. Sunt atestate colibe prevazute cu vetre de foc. Pentru prima data se constata un interes sporit pentru preocupari extraeconomice. Apar primele obiecte de podoaba ca si obiecte ce fac obiectul artei preistorice.Cele mai vechi amulete sunt cele de la Mitoc-Malu Galben (una din silex, alta din os). Se cunosc pandantive din canini

de lup si vulpe si din incisivi de cerb. De la Lapos se cunoaste o statueta. Europa de vest se caracterizeaza printr-o explozie a artei rupestre. De la noi se cunoaste o singura pestera cu peretii pictati, Pestera de la Cuciulat, de pe Valea Somesului, jud. Salaj , unde, într-o sala (3,70 x 2,50), a fost descoperit un perete pictat pe care erau reprezentate un cal si o felina. Atribuirea culturala, deci si datarea (în jur de 10.000) nu sunt foarte sigure pentru ca nu s-a gasit si o depunere arheologica. Apar îndoieli si datorita realismului reprezentarilor de la Cuciulat caci, în epoca, în vestul Europei, sunt tipice reprezentarile foarte schematice. În restul Europei, arta este deja bine reprezentata prin figurinele de fildes de la Vogelherd-Germania (cal) si Geißsen Klösterle (elefant, om). Gravettianul din Moldova prezinta asemanari cu cel de pe Nistru si Ucraina de vest, cel din Maramures si Oas cu cel din Ucraina transcarpatica si Slovacia. În Europa sunt tipice vârfurile La Gravette.

În Banat exista si un facies local numit paleolitic cuartitic care caracterizeaza zonele înalte, cu pesteri: Herculane- Pestera Hotilor si Climente I. Populatia acestui facies este interesata de vanarea ursului de pestera.

OMUL ÎN PALEOLITICUL SUPERIOR

Tipic paleoliticului superior este homo sapiens-sapiens (omul de Cromagnon), urmasul direct al lui homo sapiens. De aceasta data el este atestat si la noi, prin câteva descoperiri de resturi fosile:

1. Baia de Fier-Pestera Muierii- craniu, mandibula de femeie de 40-45 ani

2. Giurgiu-Ostrovu Mocanu- frontal descoperit în aluviuni, deci fara context

3. Pestera Cioclovina- craniu de femeie de 30-40 ani

4. Pestera La Adam- mugure dentar al unui copil de 6 ani

5. Pestera Ciurului de la Izbuc, în Muntii Padurea Craiului- amprente de picioare: femeie, barbat si copil, peste care s-au suprapus amprente de urs.

Daca în epocile anterioare pescuitul era o activitate ocazionala, în paleoliticul superior creste importanta lui. Acum apare si o unealta specializata: harponul. Desigur ca se folosesc si alte metode de pescuit: cu mâna, cu maciuca sau cu sulita. Pasarile, de asemenea, ocupa o pondere mai mare în asigurarea subzistentei. Frecvent vânatoarea este de tip manipulativ. Ea nu are ca scop uciderea animalului, ci capturarea lui si stocarea în tarcuri. Un indiciu în acest sens ar fi unele picturi rupestre din Franta care indica folosirea lassoului pentru capturarea cailor. Apar, asadar, primele forme de stocaj, în ideea ca animalele respective sa fie consumate în perioade când lipseste vânatul. Este, în fapt, un

pas important pe drumul domesticirii animalelor, pas care a fost facut, probabil, ca urmare a teritorializarii grupurilor umane si a îngustarii arealului de vânatoare, care se reduce la spatiul restrâns din jurul asezarilor. Ca forma de organizare sociala, se crede ca este indubitabila existenta tribului care are în proprietate un teritoriu strict delimitat.

Bibliografie:

1. Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra cioplita descoperite pe

teritoriul României, Bucuresti, 1970.

2. Florea Mogosanu- Paleoliticul din Banat, Bucuresti, 1968.

3. Alexandru Paunescu- Ripiceni-Izvor. Paleolitic si mezolitic. Studiu

monografic, Bucuresti, 1993.

4. Ligia Barzu- Paradisul pierdut, Bucuresti, 1993

5. Istoria romanilor (Academia Romana), vol. I, Bucuresti, 2001

Mezoliticul in spatiul actual al Romaniei

EPIPALEOLITICUL SI MEZOLITICUL (15.000-7000/6500)

Aceastei etape ii corespund tardiglaciarului (15.000-10.000), dar si începutului holocenului. Au loc, începând cu 15.000, schimbari climatice, existand o tendinta generala de încalzire. Acest lucru contribuie la modificarea faunei si florei. Dispar unele animale, altele se retrag spre zonele alpine.Pentru etapa de tranzitie de la paleolitic la neolitic se folossc doi termeni: mezolitic si epipaleolitic. De ce doi termeni ? Leroi Gourhan si Michel Brezillon au facut precizarea ca dezvoltarea în aceasta etapa cronologica este inegala. Unele grupuri umane, obisnuite cu vânarea unei anumite specii, nu se pot adapta la noile conditii de clima si de fauna si, dependente de specia cu pricina, o urmaresc în deplasarile ei. Alte grupuri, mai flexibile, încearca sa se adapteze la noile conditii si compenseaza lipsa vânatului prin pescuit, adunarea de moluste, recoltarea unor graminee salbatice, cu alte cuvinte incearca sa gaseasca solutii.Termenul de epipaleolitic vine sa precizeze o mai pregnanta legatura a acestei epoci cu paleoliticul decât cu neoliticul, în sensul ca economia este

tot una de tip pradalnic. Populatiile mezolitice tind deja spre o economie de tip productiv, în sensul ca îsi manifesta predilectia pentru unele graminee salbatice a caror cultura o întretin si pentru anumite animale salbatice pe care le captureaza, hranesc si întretin în tarcuri.

EPIPALEOLITICUL (15.000-9.500)Principalele grupuri culturale epipaleolitice sunt grupul swiderian, grupul epigravetian si grupul tardigravettian sau romanello-azilian.1. GRUPUL SWIDERIANAcest grup ocupa o zona restrânsa din România, fiind atestat doar în zona înalta din Muntii Ceahlaului, la altitudini care depasesc 1000 m. Se cunosc statiuni în Cheile Bicazului si doua statiuni de pe Ceahlau: Bardosu si Scaune. Este posibil sa fi existat mult mai multe situri, dar, având în vedere altitudinea lor ridicata, sa nu fi fost depistate. Grupul este intrusiv venind, pe la 13.000, antrent în urmarirea vânatului, de undeva din Polonia. Se pare ca patria lor initiala era însa Germania. În urmarirea vânatului, unele grupe swideriene au mers spre Pen. Scandinava, altele pe cursul superior al Niprului si al Volgai. Cea mai tipica piesa a acestui grup este vârful pedunculat din silex, deci cunosteau deja arcul cu sageti.2. GRUPUL EPIGRAVETTIAN

Este atestat în Moldova, estul Munteniei si Dobrogea în statiunile de la Malusteni, Ripiceni-Izvor si Castelu. Se dezvolta din fondul local si se caracterizeaza prin microlitizarea accentuata a uneltelor.3. GRUPUL TARDIGRAVETTIAN SAU ROMANELLO-AZILIANEste atestat pe Valea Dunarii, în zona Cazanelor, în Pesterile Climente I si II, în Pestera Veterani si în adapostul Cuina Turcului de la Dubova. Este si el un grup intrusiv care vine din nordul Marii Adriatice, din zona italica, fie pe uscat, prin Austria si Ungaria, pe Valea Dravei si Savei, fie pe cale maritima si apoi prin Muntenegru. Grupul se caracterizeaza prin unelte microlitice geometrice (trapezoidale, triunghiulare si în forma de semicerc) în proportie de 98 %, la care se aduga obiecte ornamentate din os ( o falanga de cal decorata), pandantive din dinti de animale perforati, cochilii perforate. Purtatorii lui colectioneaza si ocrul rosu. Datele 14C situeaza acest grup între 12.000-10.000.

MEZOLITICUL Sunt încadrate în aceasta etapa cultura tardenoisiana si cultura Schela Cladovei.1. TARDENOISIANUL (8.000-6.500)Se dezvolta în Moldova (Erbiceni, Ripiceni-Izvor), SE Transilvaniei (Cremenea-Sita Buzaului), NV. Romaniei (Ciumesti), Dobrogea (Medgidia, Albesti, Cuza Voda). Moldova si Dobrogea au similitudini de dezvoltare cu zona nord-pontica, iar NV Transilvaniei cu Slovacia. În Moldova se constata interesul pentru vanarea mistretului si a calului, iar în NV Transilvaniei pentru caprioara si mistret. Caracteristica pentru NV Transilvaniei este folosirea intensa, ca materie prima pentru unelte, a obsidianei, o sticla naturala, care provine din zona Tokay, din Ungaria.2. CULTURA SCHELA CLADOVEI (8500-6.500)

Cultura a fost identificata relativ recent, în 1965, prin sapaturile realizate de Vasile Boroneant în localitatea eponima. Azi se cunosc situri atât în

România (Ostrovu Corbului, Ostrovu Mare, Ogradena, Veterani, Pescari, Ostrovu Banului, Schela Cladovei), cât si în Serbia (Padina, Lepenski Vir, Vlasa). Sunt preferate pentru locuire malurile joase ale Dunarii, cu soluri usoare, nisipoase. Cultura e evidentiaza prin unelte de proasta calitate si putin diversificate tipologic, realizate din cuart si cuartit. Se crede ca grupul a evoluat fie din grupul romanello-azilian, fie din paleoliticul cuartitic din Banat. Are foarte multe unelte din os si corn, de buna calitate: plantatoare, scormonitoare, sapaligi, vârfuri de sulite. Unele obiecte din os sunt chiar decorate prin incizii. Economia se bazeaza pe vânatoare (cerb, caprioara, mistret, castor, lup, vulpe, hydruntin-magar salbatic- si iepure). Este atestat si canis familiaris, cainele domestic. Oamenii pescuiesc, culeg cochilii de melci si de scoici si fac un fel de pseudocultivare foarte primitiva a unor graminee salbatice, de fapt întretin plante care cresc spontan. Pentru macinatul cerealelor sunt folosite râsnite din piatra. Sunt sedentari, probabil datorita interesului evident pentru gramineele salbatice pe care au tot interesul sa le recolteze. Au locuinte cu fundatii din piatra. Sunt atestate vetre ovale si rectangulare, înconjurate de pietre. În ultimul nivel de locuire de la Ostrovu Corbului au fost descoperite cele mai vechi morminte, cunoscandu-se în jur de 36 de schelete din aria culturii. Este vorba de indivizi de talie înalta, robusti, tipici reprezentanti ai protoeuropoizilor, morti de moarte violenta: prin lapidare sau decapitare. Doi au sucombat datorita faptului ca au fost strapunsi de varfuri de sageti. Sunt înmormântati în pozitie chircita. Se crede ca ei sunt o davada a aparitiei primelor conflicte intertribale. Se banuieste ca atacatorii ar fi populatii intrusive, sudice si deci ca neolitizarea acestei zone s-ar fi facut prin violenta si chiar prin exterminarea populatiei locale de catre noii veniti. Cultura se individualizeaza mai ales prin frecventa unor bolovani sculptati care reprezinta fete antropomorfe sau zoomorfe. Cei mai multi au fost descoperiti in statiunea de la Lepenski Vir.

CONCLUZIIEpoca este una de progres chiar si pentru populatiile mai greu adaptabile. Aparitia arcului cu sageti face mult mai putin periculoasa vânatoarea. Ea devine, incepand de acum, o activitate individuala. Pentru haituirea vânatului este folosit pentru prima data un animal domestic: câinele, atestat în jur de 12.000 pentru prima data la Shanidar, iar pe la 10.000 în Germania (descoperiri recente indica chiar o domesticire mai timpurie pe la 14.000 in China). Împutinarea vânatului sau retragerea lui spre zonele cu clima rece duce la cresterea ponderii hranei vegetale în alimentatie, mai ales a gramineelor în stare salbatica. Recoltarea gramineelor nu mai este haotica ci sistematica, ducând la o mai mare sedentarizare a populatiilor care întretin aceste graminee si care sunt obligate sa astepte coacerea lor. În unele zone orientale, Shanidar de exemplu, apar silozuri pentru depozitarea acestor

graminee, deci rezerve de hrana pentru anotimpul friguros. Se constata un spor demografic, dar si aparitia unor afectiuni dentare ca urmare a cresterii ponderii hranei vegetale, cariile (atestate pentru prima oara în cimitirul de la Shanidar). În confectionarea uneltelor constatam tendinta de microlitizare a pieselor. Microlitele sunt de fapt piese foarte mici, componente ale unor unelte. Avantajul este acela ca uneltele astfel compuse se pot repara si refolosi, piesa microlita defecta fiind eliminata si înlocuita cu alta. Un alt element de noutate este folosirea unei roci noi, obsidiana care prezinta avantajul ca, în spartura, este foarte taioasa. În unele zone ale Europei, Anglia sau Ciclade, apar noi tehnici de exploatare a rocilor, cu ajutorul puturilor, deci de la acest nivel se poate vorbi deja despre minerit. Nu în ultimul rând, trebuie amintit ca, in aceasta perioada, apar primele mijloace de deplasare pe apa, monoxila si pe uscat, saniile si schiurile. Ele deschid perspectiva dezvoltarii schimburilor pe distante mari. Interesant este ca se vehiculeaza materii si obiecte fara importanta economica: chihlimbarul de la Marea Baltica, scoicile Dentalium din Golful Persic, obsidiana din Insula Melos, destinata, in principal, confectionarii podoabelor.

Piatra ca materie prima si tehnici de prelucrare

MATERII PRIME SI PRELUCRAREA LOR IN EPOCA PIETREI

MATERII PRIME

Tipica pentru întreg paleoliticul ca materie prima este piatra. În paralel, mai ales din paleoliticul mijlociu, s-au folosit osul si cornul. Fara îndoiala ca o mare parte dintre unelte au fost din lemn, dar ele nu s-au pastrat.

Initial au fost folositi bolovanii rulati din albiile râurilor, galetele, fara a se manifesta un interes aparte pentru o anumita roca. Ulterior au fost folosite mai ales rocile care se prelucrau usor, adica care clivau la lovire, desfacându-se în aschii si mai ales acele roci care aveau clivaj regulat si, deci, controlabil. Cele mai utilizate roci au fost silexul, obsidiana, cuartitul.

Silexul (cremenea) este o roca silicioasa care se gaseste sub forma de bulgari sau de lentile în rocile calcaroase (depuneri de calcar sau de creta). De obicei, aceasta roca nu a fost exploatata în mine, ci s-au adunat bolovanii de silex gasiti pe vaile unor râuri. Roca se caracterizeaza prin duritate destul de mare (7), clivaj regulat, spargere concoidala (cu valuri concentrice), luciu sticlos. Aschiile au marginile foarte taioase. Culoarea difera de la un depozit la altul. Cel mai adesea

are nuante cafenii, cenusii, dar exista si variante galbene sau roz. Silexul a fost folosit înca din paleoliticul inferior, utilizarea continuând pâna la sfârsitul epocii bronzului. Cele mai importante depozite de silex din spatiul actual al României se gasesc pe Prutul Mijlociu, în nordul Moldovei (silexul de Prut), în sudul Dobrogei (silexul de Medgidia), în Banat, pe Bega Superioara, în Muntii Poiana Rusca (silexul de Faget), la est de Valea Prahovei (silexul de Lapos). Uneori au fost folosite si varietati de silex din Platforma prebalcanica (in sudul Olteniei) sau silex de Nistru.

Obsidiana este o sticla naturala, de origine vulcanica. Are textura vitroasa si este translucida. Se caracterizeaza prin duritate 6-6,5, clivaj controlabil si spartura concoidala. Este o roca saraca în apa (maxim 2,5 %). Are diverse culori: neagra- violacee, neagra-cenusie, cenusiu- alburie. Aschiile au marginile si mai taioase decât ale silexului. In timp ce în Bazinul Mediteraneean obsidiana exista în cantitati mari, la noi se gaseste rar, în depozite mici în M. Poiana Rusca, în SE Muntilor Apuseni, Maramures sî in Muntii Persani. Ea începe a fi folosita doar în paleoliticul superior, fiind mai frecventa în neolitic, mai ales în aria culturii cu ceramica liniara. Piesele de obsidiana sunt mai numeroase în Transilvania, rare în Banat si foarte rare în teritoriul extracarpatic. Se pare ca o mare parte a pieselor din Transilvania sunt realizate dintr-o obsidiana de import adusa din NE Ungariei si estul Slovaciei, din zona Tokay-Prešov. Cele mai multe piese din obsidiana sunt microlitice. Raritatea acestei roci ca si frumusetea ei au facut ca, adesea, sa fie considerata o piatra semi-pretioasa, motiv pentru care în neolitic se foloseste de multe ori pentru confectionarea unor podoabe, mai ales pandantive.

Cuartitul este o roca metamorfica care contine cuart. Ea se formeaza prin recristalizarea gresiei. Are textura compacta. Datorita unor nervuri intrusive, are clivaj neregulat, motiv pentru care pisele din cuartit sunt mai rar folosite si mai grosiere. De la prelucrarea ei ramân multe deseuri. Roca este folosita începând cu paleoliticul mijlociu, mai ales în Banat, în aria culturii musteriene, în paleoliticul superior si în mezolitic, în aria culturii Schela Cladovei.

Alte roci utilizate sporadic au fost gresiile, sisturile negre, tuful vulcanic sau chiar unele varietati nenobile de

roci semipretioase cum ar fi jaspul sau calcedonia, dar folosirea celor din urma este accidentala.

Atelierele de confectionare a uneltelor se afla, de obicei, în zonele cu materii prime. Ele pot fi recunoscute lesne datorita cantitatilor foarte mari de rebuturi de debitaj. Alteori prelucrarea se face în asezirile de resedinta, unde se gasesc mai ales piese finite, mai putine deseuri. Se pare ca între comunitati nu a prea circulat materia prima, ci, mai degraba, piesele finite. Aceasta datorita faptului ca toate aveau acces liber la materia prima, iar transportul rocilor la mari

distante era dificil. Doar pentru obsidiana este presupusa circulatia materiei prime la distante mai mari. La noi este dovedita doar folosirea obsidianei din zona Tokay-Presov si este presupusa, doar pentru Banat, folosirea obsidianei venita din Insula Melos.

TEHNICILE DE PRELUCRARE A PIETREI

Tehnicile de prelucrare a pietrei au fost reconstituite prin observatii etnografice asupra indienilor din Mexic, papuasilor sau australienilor, dar si prin unele experimente moderne facute mai ales de paleoliticieni din Franta.

Tipica paleoliticului este cioplirea care se putea face fie prin percutie, fie prin presiune pectorala. Slefuirea, ca tehnica, este de data mai recenta ca si perforarea, ele aparând pentru prima data în neolitic. Cioplirea presupune o lovire intentionata a unui nucleu în vederea desprinderii de aschii. Se poate folosi ca unealta atat nucleul din care au sarit aschii, cat si aschiile desprinse de pe nucleu. Initial s-au folosit ca unelte doar nucleele, ulterior ele au fost înlocuite tot mai mult cu uneltele pe aschii care valorificau aproape integral materia prima. Pentru cioplire este nevoie de cel putin doua elemente: un nucleu de silex, care se va prelucra si un percutor din piatra cu care se loveste nucleul. Locul unde se izbeste nucleul cu percutorul se numeste plan de lovire. Aschia desprinsa are doua fete, una, cea dinspre nucleu, care prezinta o mica umflatura, numita concoid, si striuri care reprezinta urmele transmiterii undei de soc. Acesta este reversul piesei. Aversul este partea exterioara care, de obicei prezinta pe ea linii, muchii de la desprinderile anterioare de pe nucleu. Talonul se afla în partea aschiei unde s-a aplicat lovirea, deci este o parte a planului de lovire.

Percutia poate fi directa sau indirecta. Percutia directa poate fi simpla, pe nicovala, sau bipolara. Percutia directa se face cu un percutor care se tine în mâna dreapta si cu care se loveste nucleul care se tine în stânga. Percutia pe nicovala sau bloc contra bloc este tot o percutie directa, dar percutorul este fix. El se aseaza pe pamânt si se izbeste de el nucleul. Se desprind, în acest fel, aschii care sunt mai groase decât în cazul percutiei directe simple. Aceasta tehnica a aparut în clactonian, la sfarsitul paleoliticului inferior. Percutia bipolara presupune trei elemente. In afara de percutor si nucleu se foloseste o nicovala pe care este asezat nucleul. Tehnica este folosita mai ales atunci când nucleul este de mici dimensiuni.

O revolutie în tehnica de prelucrare s-a realizat la finele paleoliticului inferior, în acheulean când a început a fi utilizata o tehnica numita Levallois. Ea presupunea o preparare a nucleului înainte de a se trece la desprinderea aschiilor. Mai precis, în functie de forma dorita pentru aschii (triunghiulare, dreptunghiulare, rombice), se prepara suprafata exterioara a nucleului. Aschiile apoi desprinse aveau aceeasi forma.

Percutia indirecta apare în paleoliticul superior. Ea este indirecta pentru ca, în plus fata de cele trei elemente, apare, între percutor si nucleu, o dalta sau un poussoir din os, corn sau lemn. Este necesara decalotarea nucleului de silex în prealabil.

Cioplirea prin presiune pectorala a fost utilizata mai ales pentru prelucrarea obsidianei, începând cu paleoliticul superior. Tehnica a fost reconstituita dupa observatiile facute în sec. 17 asupra unor indieni din Mexic. Inainte de a se trece la cioplire, obsidiana suferea un tratament termic. Bulgarele era introdus într-o baie de nisip incins la 200-300 grade C. Rolul baii era acela de a deshidrata roca, fapt ce facea ca ea sa fie mai fin cristalizata, sa aiba o granulatie mai fina. Ca poussoir se foloseste o pârghie din lemn care, la un capat, este despicata si în despicatura se introduce o dalta din os, iar la celalalt capat este bifurcata pentru

a putea fi impinsa cu pieptul. Nucleul de silex este tinut strins intre picioare care au rol de menghina.

O alta tehnica este tehnica retusarii. Lamele desprinse de pe nucleu prin diferite tehnici, pentru a deveni unelte, trebuie sa treaca prin operatiunea de retusare. Adica se aplica pe marginile lamei lovituri succesive cu un percutor, lovituri care duc la desprinderea unor solzisori foarte mici si subtiri. Amprenta ramasa pe lama dupa desprinderea solzisorilor se numeste retusa. Retusarea poate avea scopuri diferite. Retusa de fasonare este retusa care transforma lama bruta în unealta. Se pot executa si retuse de acomodare care urmaresc sa elimine din lama acele portiuni care pot rani, la utilizare, mâna. Retusele pot fi clasificate dupa mai ulte criterii: dupa unghiul de lovire, dupa directia de lovire (dinspre avers spre revers sau invers), dupa dispunerea lor pe piesa :continua, discontinua, marginala, pe întreaga fata, pe ambele fete ale piesei.

TIPURI DE UNELTE DIN PIATRA

In timp, se remarca trecerea de la unelte masive, pe nucleu, la unelte mici, pe aschii sau chiar la unelte microlitice, adica, potrivit conventiei, sub 4 cm lungime. Procesul de microlitizare este specific finalului paleoliticului superior si epipaleoliticului. Microlitele nu sunt unelte în sine, ci sunt parti componente ale unor unelte. Folosirea lor prezinta un mare avantaj. Unealta compusa din microlite poate fi reparata prin înlocuirea microlitei defecte. Cele mai folosite unelte au fost burinele, utilizate pentru zgâriere si gravarea osului, lemnului si cornului, varfurile de diferite tipuri (foliacee, Font Yves, Krems, La Gravette) care, în functie de sistemul de înmanusare, puteau fi folosite ca varfuri de lance sau ca pumnale (din paleoliticul mijlociu), razuitoarele, folosite pentru prelucrarea pieilor, desprinderea pieilor si a grasimilor, strapungatoarele, utilizate ca sfredele sau ca varfuri de sageti, piesele denticulate, utilizate pentru taisul secerilor sau fierastraielor, varfurile pedunculate (în epipaleolitic) care sunt folosite ca varfuri de sageti, topoarele cioplite (în neolitic), cutitele curbe (in epoca bronzului).

Bibliografie:

Alexandru Paunescu- Evolutia uneltelor si armelor din piatra cioplita descoperite pe teritoriul României,

Bucuresti, 1970.

Neoliticul pe teritoriul Romaniei

NEOLITICUL PE TERITORIUL ROMANIEI (6600-3800/3700)

Neoliticul, epoca nouă pietrei, este o epocă în care se schimbă radical relaţia om-mediu. Schimbarea climei, mai precis incalzirea si stabilizarea ei, in jur de 10.000, a modificat radical modul de viata al oamenilor in aceasta etapa cronologica. Numele epocii subliniază un fapt remarcabil, dar care nu este însă cel mai important: acela că în această epocă se foloseşte o nouă tehnică de prelucrare a pietrei, şlefuirea, dublată de perforare. Materia primă de bază pentru confecţionarea uneltelor rămâne, în continuare, piatra. Vechea tehnică a cioplirii continuă să fie utilizată. De o importanţă capitală este insa trecerea de la economia de tip prădalnic, ocupativ, la cea productivă, prin apariţia şi dezvoltarea unor ocupaţii cu totul noi:

1. cultivarea primitivă a plantelor;

2. domesticirea şi creşterea animalelor;

3. mestesugurile casnice: impletitul, torsul tesutul, olaritul

4. mestesugurile specializate: metalurgia aramei şi a aurului si olaritul

Drept urmare, vechile ocupaţii: culesul, vânătoarea şi pescuitul trec pe plan secundar, având însă, în continuare, o anumită pondere, procentual din ce in ce mai redusa, în asigurarea mijloacelor de subzistenţă. Raportul dintre cele două ocupaţii devenite de bază, cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, este variabil de la o arie culturală la alta, dar şi în timp. În general, economia neolitică s-a axat pe cultivarea plantelor, doar la sfârşitul eneoliticului şi, mai apoi, în epoca de tranziţie se înregistrează

o tendinţă de marire a ponderii creşterii animalelor în detrimentul cultivării, datorită pătrunderii în spaţiul est european a unor populaţii intrusive, crescătoare de vite în turme mari, populaţii venite din stepele nord-pontice.

CONSECINTELE PROCESULUI DE NEOLITIZARE

Consecinţele apariţiei economiei productive sunt multiple, dar le vom aminti doar pe cele mai importante:

1. Scăderea dependenţei omului faţă de natură şi capriciile ei;

2. Multiplicarea mijloacelor de subzistenţă, care inseamna o epocă mai prosperă, ce se caracterizează printr-un sensibil spor demografic, dar şi printr- o oarecare creştere a duratei medii de viaţă.

3. Trecerea pe plan secundar a vechilor ocupaţii, vânătoarea sau pescuitul şi dezvoltarea, cu precădere, a cultivării a dus la o mai mică mobilitate în spaţiu, la fixarea comunităţilor umane în spaţiu, fenomen care devine mai evident în ultima parte a neoliticului, când se poate vorbi de o sedentarizare totală.

4. Habitatul cunoaşte modificări notabile. Sunt abandonate cvasi-total peşterile, se dezvoltă aşezările stabile constituite din locuinţe, de obicei de suprafaţă, solide, durabile, confortabile, generoase prin spaţiul destinat locuirii.

5. Se modifică radical tipul de alimentaţie, fapt ce are o serie de consecinţe pentru gradul de sănătate al comunitatilor umane. Schimbările sunt în general benefice, dar se constată şi urmări negative (apariţia cariilor dentare, spre exemplu, datorată consumului repetat de cereale).

6. Au loc modificări în plan religios, sunt abandonate vechile divinitati protectoare ale vanatorului si vanatului, fiind acum adorate cu precădere divinităţi protectoare ale ogoarelor şi ale fertilităţii, deci legate de noile ocupaţii.

7. Apar stereotipii de înmormântare a defuncţilor, care se constituie în obiceiuri funerare, iar spre finele neoliticului se răspândeşte practica înmormântărilor extra muros, în spaţii strict delimitate, in cimitire.

8. Noul tip de economie are şi un puternic impact ecologic. Nevoia de terenuri cultivabile, în condiţiile unei agriculturi primitive, de tip extensiv, a dus la un amplu proces de deforestizare.

9. Se constată, de asemenea, ca omul devine mai activ decat in epocile anterioare, acorda mai mult timp muncii, creşte efortul fizic şi timpul acordat activităţilor care au menirea de a asigura subzistenţa.

Neoliticul reprezintă o altă atitudine faţă de natură şi faţă de viaţă în general, este o stare psihică nouă care se caracterizează printr-o preocupare constantă pentru viitor.

PERIODIZAREA NEOLITICULUI

Pentru neoliticul de pe teritoriul României au fost definite următoarele etape:

1. Neoliticul timpuriu (6600-5500)- cu culturile Cârcea-Gura Baciului (în Oltenia şi vestul Transilvaniei intracarpatice), Starcevo-Criş (pe aproape întreg teritoriul României, mai puţin Dobrogea şi NV Transilvaniei) şi Ciumeşti- Pişcolţ (în NV Transilvaniei).

2.Neoliticul dezvoltat (5500-5000)- cu cultura ceramicii liniare (în nordul României), Vinca timpurie (în Banat şi Oltenia), Lumea Nouă (în Transilvania), Dudeşti (în Muntenia), Hamangia, faza incipientă (în Dobrogea)

3. Eneoliticul care a fost divizat în eneolitic timpuriu (5000-4500) şi eneolitic târziu (4500-3800/3700). Denumirea vine de la latinescul eneus= aramă. Termenul este sinonim cu cel de chalcolitic care vine de la grecescul chalkos=aramă. Eneoliticul timpuriu este reprezentat de culturile Boian (centrul şi sudul Munteniei), Vădastra (între Olt şi Jiu), Hamangia (Dobrogea), Stoicani-Aldeni (zona de curbură Carpaţilor, sudul Moldovei), Precucuteni (Moldova),Vinca-Turdaş (Transilvania şi Banat). In eneoliticul târziu evolueaza culturile Cucuteni-Ariuşd (Moldova şi jumătatea estică a Transilvaniei), Sălcuţa (Oltenia), Gumelniţa (Muntenia şi Dobrogea), Tiszapolgár-Româneşti (Banat şi Crişana) şi Bodrogkeresztúr-Gorneşti (la vest de Muntii Apuseni), Decea Mureşului (Transilvania), Cernavoda I (pe linia Dunării).

ORIGINILE NEOLITICULUI ÎN SPATIUL ACTUAL AL ROMÂNIEI

G. Childe, în 1929, a introdus în literatură termenul de revoluţie neolitică, termen care presupune că în noua epocă se face un salt uriaş, brusc şi rapid. Termenul este destul de discutabil. Sigur că, comparând trăsăturile generale ale celor două epoci, paleoliticul şi neoliticul, cea de-a doua pare revoluţionară prin multiplele elemente de noutate. Totuşi, trecerea de la paleolitic la neolitic a fost un proces complex şi de lungă durată. În Orientul Apropiat, Mijlociu şi în Africa de NE cultivarea şi domesticirea s-au realizat într-un interval larg de timp, care corespunde mileniilor 9-7. De altfel, domesticirea este un proces complex, de durată. A trecut mult trimp pănă au fost domesticite toate animalele de bază. Mai mult, in Orient a existat un neolitic aceramic ( la Hacilar, Catal Hüyük, Jerichon), deci nu toate trăsăturile noii epoci au apărut concomitent. În alte zone, apariţia noilor ocupaţii este concomitentă şi bruscă. Este, de obicei, cazul continentului european, implicit şi al zonei noastre. Aceste constatări au făcut să se vorbească despre existenţa unor centre nucleare de invenţie, de unde, mai apoi, noile invenţii s-ar fi răspândit destul de rapid, fie prin deplasări de populaţii, fie prin procese de acculturaţie, prin preluarea de idei, modele , artefacte din aproape în aproape. Ca centre primare de invenţie, deci donatoare, au fost acceptate a fi fost Orientul Apropiat şi Mijlociu pentru mileniile 9-7, Japonia şi China, dar numai pentru ceramică, pentru mileniile 8-7 şi America Centrală pentru mileniile 5-2. Cel mai apropiat centru de invenţie faţă de Europa şi de noi este cel din Orient, drept pentru care se caută originile neoliticului european în această zonă. Contribuţii ştiinţifice mai noi admit posibilitatea pluralităţii nucleare, adică consideră că ar fi putut exista şi alte centre de invenţie în Europa, acolo unde paleofauna şi paleoflora dispunea de specii şi soiuri care se pretau cultivării şi domesticirii, deci acolo unde au fost depistaţi în stare sălbatică strămoşi ai unor animale si plante cunoscute, la nivelul neoliticului timpuriu, sub formă domestică sau cultivata. Ce i-a determinat pe oameni să ajungă la cultivare şi domesticire, deci la conceptul de rezervă? Cel mai probabil schimbările climatice (incalzirea climei) din epoca postglaciară, care au dus la dispariţia unor animale sau la retragerea altora spre zonele cu climă rece, fapt care a dus la diminuarea resurselor de vânătoare.

În ceea ce priveşte termenul pus în circulaţie de Childe, acela de revoluţie neolitică, el este azi depăşit. În centrele de invenţie trecerea nu a fost deloc bruscă. Faptul că a existat neolitic aceramic este o dovadă. Cultivarea se pare că a apărut prima. Si în cazul cultivării şi în cazul domesticirii au existat o serie de etape intermediare, care au presupus familiarizarea cu soiurile sălbatice şi o tot mai mare apropiere faţă de animalele sălbatice. Termenul de revoluţie poate fi, eventual, acceptat pentru acele spaţii unde neolitizarea s-a realizat prin colonizare. Aici animalele domestice, plantele şi ceramica au apărut toate deodată şi brusc. Este paradoxul neoliticului, căci asistăm la o revoluţie exact în acele spaţii in care populatiile nu au făcut nici un pas concret şi nici un efort, nu şi-au adus nici un aport inventiv care să grăbească trecerea la neolitic.

Se constată că în mezolitic, in spatiul actual al Romaniei, a existat o singură cultură care ar fi putut, eventual, evolua în sens neolitic, Schela Cladovei (dezvoltata in partea de sud a Banatului), în arealul căreia este atestat pentru prima dată un animal domestic, câinele , ca şi interesul pentru o graminee în stare sălbatică, din specia cerealia. Termenul de cultivare este însă prea pretenţios, mai potrivit este să spunem că populaţiile Schela Cladovei întreţineau o vegetaţie spontanee de tip cerealia. Se pare, însă, că această cultură nu a evoluat în sens neolitic. Adică nu au fost constatate elemente de continuitate între cultura ei materială şi cultura materială a neoliticului timpuriu din această zonă. Gramineele cunoscute şi cultivate în neoliticul timpuriu din spaţiul actual al României ca şi mare parte a animalelor domestice nu-şi au strămoşi în această zonă, patria lor de origine fiind una orientală sau sud-balcanică. Mai mult, cea mai veche ceramică neolitică din România, aparţinând culturii Cârcea-Gura

Baciului, prezintă asemănări de formă, tehnică de ornamentare şi motive decorative (pictură cu linii şi buline albe) cu ceramica de tip proto-Sesklo din Grecia şi cu ceramica Karanovo I din Bulgaria. Drept urmare, azi este împărtăşită cvasi- total teoria conform căreia neoliticul din spaţiul nostru este un fenomen de import, datorat unui proces de roire şi migraţie pornit din sudul Peninsulei Balcanice a unei populaţii care, în urma unui spor demografic, a plecat spre nord, în căutare de noi terenuri care se pretau cultivării. Aceste populaţii ar fi adus cu ele tehnica de confecţionare a ceramicii, seminţe şi ar fi venit însoţită de animale gata domesticite. Se vorbeşte de mai multe valuri de migraţie dinspre sud. Primul ar fi dus la apariţia culturii Cârcea-Gura Baciului, cea mai timpurie cultură neolitică, care a evoluat în Oltenia, SV Transilvaniei, ajungând până în zona Clujului. Populaţia creatoare a acestei culturi a venit din Grecia, înaintând pe văile râurilor şi traversând Bulgaria. Al doilea val de populaţii sudice a dus la formarea culturii Starcevo-Criş. Aceste populaţii au traversat NE Jugoslaviei şi au pătruns mai întâi, pe Valea Dunării, în Banat, Oltenia şi o parte din Muntenia. Din Banat s-au extins spre Crişana si Transilvania, iar mai apoi au trecut prin pasurile Carpaţiulor Orientali spre Moldova, ocupând un spaţiu extrem de larg, aproape întregul areal al României de azi (exceptie fac Dobrogea si NV Transilvaniei), la care se adaugă spaţii din fosta Jugoslavie şi Ungaria.

ECONOMIA NEOLITICA

CULTIVAREA PLANTELOR

Cultivarea plantelor este ocupaţia de căpătâi, care asigură baza alimentaţiei. Se cultivă, în primul rand, o serie de cereale:

1. grâul (lat. triticum)- sunt atestate în zona noastră: triticum monococcum, dicoccum, vulgare, compactum, aestivum, spelta şi durum. Grâul este cultivat în toate ariile culturale.

2. orzul (lat. hordeum vulgare);

3. secara (lat. secale)- atestată mai ales în sudul României, în arie Gumelniţa;

4. meiul (lat. panicum miliaceum);

5.ovăzul (lat. avena sativa)

6. hrişca

7. borceagul

Dintre leguminoase sunt atestate bobul, mazărea, lintea, iar dintre plantele tehnice cânepa şi inul. Dintre pomii fructiferi este atestat doar mărul în aria Cucuteni.

Cu privire la soiurile de cereale cultivate, trebuiesc făcute câteva observaţii. Triticum monococcum il are ca strămoş pe triticum böeticum, care a exista în stare naturală în Orient, Caucaz şi în sudul Peninsulei Balcanice. Iniţial a fost cultivat în Asia Mică, de unde cultura lui s-a răspândit pe spaţii foarte largi, graţie faptului că a fost un soi nepretenţios, care s-a adaptat extrem de bine la orice condiţii de relief, între 0-2000 m. Azi, acest soi a fost abandonat. Triticum dicoccum a existat în stare sălbatică doar în Iordania şi Israel. Se cultivă şi astăzi, fiind un soi care s-a adaptat foarte bine în zonele cu relief înalt. Triticum aestivum şi

compactum sunt hibrizi ai primelor două soiuri. Orzul (hordeum) este cunoscut în stare sălbatică (hordeum spontaneum) în Asia Mică, Liban, Palestina, Iran şi Irak, deci originea lui este tot orientală. În general, soiurile cultivate la nivelul neoliticului nu au antecedente locale, nu au existat în stare sălbatică în spaţiul nostru, fapt ce se constituie într-un argument pentru teoria neolitizării ca fenomen de import.

Privitor la cultivare trebuiesc făcute câteva observaţii foarte importante. Iniţial, adică la nivelul neoliticului timpuriu, se fac experimente în materie de cultivare, în sensul că se cultivă pe aceeaşi tarla mai multe soiuri de grâu, semn că nu se cunoşteau foarte bine calităţile fiecărui soi şi modul în care se adaptează acestea la factorii de mediu, climă, condiţii de umiditate şi relief. Prin cultivarea concomitentă, comunităţile îşi asigurau, indiferent de capriciile vremii, un minim de cereale. În timp, se acumulează experienţă şi se fac observaţii riguroase asupra fiecărui soi în parte, drept urmare se abandonează soiurile nepotrivite, fiind selectate şi cultivate doar cele care se adaptează perfect la condiţiile de relief şi climă ale unei zone date. Spre exemplu, în neoliticul final, în arie Gumelniţa, comunitatile se fixează la triticum vulgare, iar în aria culturii Cucuteni din Moldova soiurile agreate sunt triticum compactum şi vulgare.

Uneltele folosite pentru cultivare sunt destul de primitive: plantatorul, săpăliga din corn de cerb, de aceea termenul cel mai potrivit este cel de grădinărit. Spre sfârşitul neoliticului se bănuieşte că ar fi apărut deja un plug primitiv din lemn, numit aratru. Există doar puţine indicii în acest sens: o statuetă de lut care pare a reprezenta o vită înjugată, care a fost descoperită în aria culturii Tripolie din Basarabia; câteva oase de bou castrat provenite din aria culturii Vădastra (neolitic mijlociu) despre care se crede că a fost castrat în ideea de a fi folosit ca animal de tracţiune. De asemenea, se cunosc unele unelte din corn de cerb care ar fi putut fi folosite drept brăzdare pentru aratru. La acestea se adaugă faptul că, în eneolitic, populaţiile sunt total sedentarizate, semn că fuseseră găsite soluţii pentru o profitabilă exploatare a solului. Desigur că nu avem certitudinea ca soluţia a fost aratrul, tot atât de bine putea fi descoperirea asolamentului sau a îngrăşmântului natural. Având în vedere că uneltele au fost destul de primitive, au fost exploatate mai ales solurile afânate, nisipoase, numite uşoare, care, de obicei, nu sunt foarte bogate în substanţe nutritive.

Metodele de cultivare sunt la fel ca şi uneltele, adica destul de primitive. Cultivarea repetată a aceluiaşi lot, cu aceeaşi plantă, ducea la epuizarea solurilor, fapt care explică semisedentarismul neoliticului timpuriu, adică frecventa strămutare a vetrei satului, desigur nu la distanţe foarte mari, ci intr-un areal ingust cu care comunitatile erau familiarizate. Pentru defrişarea pădurilor, care acopereau spaţii foarte largi, a fost folosit focul. Este posibil ca paiele rămase după recoltare să fi fost şi ele incendiate mai ales că este încetăţenită şi azi părerea falsă că incendierea resturilor de vegetaţie duce la îngrăşarea pământului. Azi s-a demonstrat că urmările incendierii pot fi pozitive doar un an ( arderea duce la creşterea procentului de potasiu din sol) şi că repetarea acestei operaţiuni la nesfârşit duce la epuizarea solului. Se bănuieşte că, spre finele neoliticului, s-ar fi cunoscut deja rotaţia culturilor şi lăsarea pămâtului în pârloagă, deci asolamentul şi că aşa s-ar explica, mai degrabă, sedentarizarea totală. Spre exemplu cultivarea unor leguminoase, precum bobul şi mazărea, pe un teren epuizat are urmări benefice pentru sol care se îmbogăţeşte cu azot. Arheologia nu are mijloace pentru a stabili dacă s-au folosit îngrăşminte pentru îmbunătăţirea calităţilor solului. Este, totuşi, foarte probabil să fi fost folosit bălegarul în acest sens. Cât priveşte îmbunăţirile funciare de tipul irigaţiilor, cunoscute din Mesopotamia sau Egipt, nicăieri în Europa ele nu sunt atestate atât de devreme. Doar în Spania se cunosc din chalcolitic, deci spre finele neoliticului.

Gramineele erau recoltate fie prin smulgere cu tot cu tulpina, dupa care erau legate si transportate spre asezari in baloti, fie prin taierea cu secera. Este atestata o secera realizata din corn, care avea un jgheab in care erau fixate microlite din silex, lipite cu rasini, care constituiau taisul secerei. Uneori se recoltau in prima faza doar spicele si abia ulterior si paiele. Acest lucru este sugerat de faptul ca uneori ceramica neolitica contine ca degresant exclusiv pleava ramasa dupa recuperarea boabelor.

Nu avem nici o informaţie cu privire la lotificarea suprafeţelor cultivate, cum există pentru Mesopotamia (canale de irigaţie) sau China (fântâni). Terenul cultivat era situat în afara aşezărilor, nu departe de ele. Casele sunt prea concentrate în spaţiu ca să permită cultivarea intravilană. Loturile cultivate, pe de altă parte, nu puteau fi foarte departe de aşezări pentru că nu erau cunoscute încă mijloacele de transport terestru (carul). Nu se ştie dacă pământul era exploatat în devălmăşie, de întreaga comunitate, sau de către familiile individuale. În general, este credibila idea ca participau la activităţile agricole toţi membri valizi ai colectivităţii, indiferent de sex sau vârstă. Apariţia aratrului este posibil să fi dus la propulsarea bărbatului în activităţile de cultivare mai mult decât înainte.

DOMESTICIREA SI CRESTEREA ANIMALELOR

De un real folos pentru studierea domesticirii si cresterii animalelor este paleozoologia, care poate stabili specia si varsta de sacrificare a animalelor pe baza studierii resturilor osteologice. Mai nou, studierea ADN-ului permite stabilirea arborelui genealogic al speciilor domestice actuale. Toate animale domestice au fost domesticite pentru prima dată în Orient, inclusiv câinele despre care s-a crezut că ar fi apărut mai întâi în Europa. Azi este o certitudine că pe la 12.000 fusese deja domesticit la Shanidar, în Irak, precum şi în Iran, ori din Europa se cunoaste doar din jurul anului 10.000. Studii de data recenta aduc noutatea ca el ar fi existat deja in jur de 15-14.000 in Estul Asiei. Zona orientală de invenţie cuprinde Iranul (Ali Kosh), Irakul (Shanidar), Anatolia (Hacilar, Can Hasan), Siria (Ras Shamra), Palestina (Jerichon). Domesticirea ca proces este foarte greu de reconstituit, motiv pentru care azi avem mai multe scenarii posibile. Unul dintre acestea ar fi adoptarea de pui de animale de catre comunitatile de vanatori. Acest scenariu este de admis mai ales in cazul cainelui, animal care era util vanatorilor. Un alt scenariu presupune gestionarea animalelor salbatice si vanarea selectiva a animalelor, spre exemplu a celor batrane sau a celor aflate in exces. Tot pe baze logice se presupune că între vânătoare şi domesticire au existat câteva etape intermediare, care, desigur, nu pot fi confirmate pe cale arheologică. Aceste etape ar fi:

1. urmărirea animalelor domestice în deplasările lor;

2.supravegherea, păzirea turmelor aflate în stare de libertate;

3. îngrădirea turmelor în ţarcuri şi asigurarea hranei acestora;

4. înmulţirea turmelor în stare de captivitate.

Practic este foarte dificil de stabilit momentul în care un animal a devenit domestic. Domesticirea duce in timp la modificari morfologice si comportamentale ale animalelor datorita selectiei controlate de catre om. Dintre modificarile morfologice pot fi enumerate cele ce tin de talia animalelor, de culoare, atrofierea coarnelor. Printre modificarile comportamentale ar fi de amintit in primul rand comportamentul pasnic in prezenta omului, care trebuie sa fi fost importanta, dar si altele, spre exemplu scaderea vitezei de deplasare. Se

consideră că o etapă importantă în domesticirea animalelor este momentul în care se constată o riguroasă selecţie a speciilor şi apar stereotipii la vârsta de sacrificare a animalelor, în funcţie de animal, fapt care oferă posibilitatea perpetuării speciei, dar şi exploatarea la maxim a unui animal (ne gândim la folosirea animalului nu numai pentru carne, ci şi pentru obţinerea unor produse secundare, derivate).

Cainele are trei posibili stramosi: lupul, coyotul si sacalul. Analizele recente de ADN indica lupul ca stromosul cel mai probabil si indepartat al cainelui.

Oaia a fost domesticită în Orient, în intervalul 9000-8000, pornindu-se de la muflonul roşu, atestat în Asia Mică, Iran şi Cipru. O specie de muflon (muflonul de Corsica) care s-a pretat domesticirii a trăit şi în sudul Europei, în Corsica, Sardinia, Sicilia, Spania şi Grecia, dar nu este încă sigur că ea ar fi fost domesticită independent de centrele orientale. Cea mai veche oaie domestică este atestată la Shanidar, în Irak.

Capra a fost domesticită în jur de 7000, se pare în Palestina. O specie de capră sălbatică, care se preta domesticirii, a trăit şi în Europa. De precizat este faptul că la capră procesul de domesticire nu este ireversibil, mai precis o capră domesticita poate redeveni sălbatică.

Porcul domestic este cunoscut pe la 7000 la Ras Shamra (Siria), cam la aceeasi data in China, la 6500 la Jarmo şi la 6200 la Nea Nikomedia (în Grecia).

Tot în mileniul al 7-lea este atestat şi boul domestic în Grecia de nord. Strămoşul său sălbatic, bos primigenius, a existat în paleolitic în întreaga Europă, inclusiv in spatial nostru.

Calul va fi târziu domesticit, în intervalul 4000-3000, cel mai probabil pe la 3500, în Asia Centrală. Cea mai optimista data ar fi in jur de 4000, estimata pentru Ukraina.

In spatial actual al Romaniei existau în fondul genetic bos primigenius , sus scrofa şi calul sălbatic, dar, în pofida acestui fapt, în zona noastră nu s-a ajuns la domesticirea lor de catre comunitatile locale. Pe teritoriul nostru, primele animale domestice, excepţie făcănd căinele cunoscut inca din mezolitic, apar cu cea dintâi cultură neolitică: Cârcea-Gura Baciului. O statistică făcută pe resturile osteologice din stratul cel mai vechi de la Cârcea indică 76 % animale domestice, iar alta, de la Gura Baciului, 96 %. Procentele foarte ridicate de oase provenite de la animale domestice indică o trecere bruscă de la vânâtoare, ca forma de asigurare a subzistentei, la creşerea animalelor domestice, fără etape intermediare. De asemenea, acest procent arată că vânătoarea a fost abandonată cvasi-total. În neoliticul romănesc nu se cunoaşte nici o cultură în aria căreia ponderea vânătorii să fi fost mai mare decât cea a creşterii animalelor.

A existat o ierarhie a animalelor domestice, procentual vorbind, care este valabilă pentru toate culturile neoliticului, cu foarte puţine excepţii. Cele mai numeroase au fost bovinele, urmate de ovi-caprine, porcine şi câini. O excepţie este înregistrată în faza a II-a a culturii Sălcuţa, fază în care predomină ovi-caprinele, urmate de porcine şi doar pe ultimul loc se situeaza bovinele. În general, creşterea numărului de porci indică o sedentarizare totală.

Se constată o preocupare pentru selecţia speciilor de animale în funcţie de zona de relief, fiind alese acelea care se adaptează cel mai bine la condiţiile de mediu. Vârsta de sacrificare este foarte importantă pentru că ea precizează modul în care este exploatat un animal. Porcul este întotdeauna sacrificat în jurul vârstei de un an, când atinge maximul de greutate. Creşterea lui

după această vârstă este inutilă pentru că sporurile în greutate sunt de aici încolo neglijabile. Oaia întâlnită în neoliticul românesc are 60 cm la greabăn şi are ca strămoş pe ovis orientalis. Oaia este sacrificată la o vârstă cuprinsă între 4 -10 ani, fapt ce indică că ea este folosită şi pentru lapte şi lână şi că este asigurată şi perpetuarea speciei. În cazul bovinelor, vârsta de sacrificare diferă in primul rand în funcţie de sex. Femelele sunt sacrificate la vârste mai avansate decât masculii, care sunt sacrificaţi în momentul în care ajung la greutatea maximă. Doar după ce bovinele au început a fi folosite ca animale de tracţiune, a crescut vârsta de sacrificare a masculilor care, in prealabil, erau castraţi. Castrarea bovinelor este atestată prima data la nivelul culturii Starcevo-Criş.

În ceea ce priveşte calul, deşi s-a făcut afirmaţia că în aria culturii Vădastra ar fi fost descoperit deja din neoliticul dezvoltat un cal domestic de talie mică, utilizat la călărie, descoperirea este singulară, neconfirmată de alte descoperiri şi foarte îndoielnică. Nu există alte atestări de cal domestic la acest nivel cronologic, ba chiar în epoca de tranziţie ele sunt foarte puţine în Europa. De abia în epoca bronzului calul a fost folosit altfel decat pentru hrana.

BIBLIOGRAFIE:

Dumitru Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România, în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961.

Eugen Comsa- Neoliticul pe teritoriul Romaniei. Consideratii, Bucuresti, 1987.

Mestesugurile in neolitic

MESTESUGURILE IN NEOLITIC

OLARITUL

APARITIA CERAMICII.

Cifra avansată pentru apariţia ceramicii în Orientul Apropiat (Fenicia-Byblos, Iran şi Siria) ca şi în Japonia se situează în jur de 8000 i.e.n., deci ceva mai târziu, comparativ cu cultivarea plantelor sau creşterea animalelor. Asadar, în Orientul Apropiat a existat şi un neolitic aceramic. Fără îndoială că omul, înainte de-a fi inventat ceramica, a folosit recipente din alte materiale: din piatră, din lemn scobit, coşuri împletite din nuiele, poate şi lutuite ca să poată adăposti lichide, realizate din fructe cu coajă lemnoasă, burdufuri din piele sau chiar tigve de animale. Ceramica se bănuieşte că a apărut mai întâi la populaţii cultivatoare de plante, pentru că ele erau mai stabile în spaţiu, cele de păstori, fiind nomade, preferau recipiente uşoare şi incasabile, realizate din lemn sau piele. Prin urmare, apariţia ceramicii este legată de sedentarizarea comunităţilor umane. Pe teritoriul nostru nu a existat neolitic aceramic, deci ceramica a aparut deodată cu cea mai timpurie cultură neolitică: Cârcea- Gura Baciului.

IMPORTANTA CERAMICII

Ceramica este pentru arheolog extrem de importantă, fiind artefactul pe baza căruia au fost definite grupele culturale cunoscute până în prezent precum şi ariile lor de răspândire. De asemenea, pe baza tipologiei ceramicii şi a evoluţiei ei în timp, au fost periodizate toate aceste culturi. De o deosebită valoare este ceramica pentru surprinderea unor legături interculturale, a unor relaţii de schimb sau chiar a unor mişcări de populaţii, toate putand fi puse in evidenta prin surprinderea unor tipuri ceramice intrusive in anumite spatii. Pe baza studiului ceramicii pot fi depistate centrele de olari ca şi arealul deservit de acestea. De asemenea, studiul ceramicii poate da informaţii despre viaţa cotidiană a unei epoci: nutriţie şi rafinamente culinare sau despre viaţa religioasă, ştiut fiind faptul că o serie de vase au fost folosite exclusiv în oficierea unor ritualuri religioase (vasele pentru libaţii sau de ofrandă, vasele antropomorfe şi zoomorfe). Calitatea ceramicii poate fi expresivă şi în departajarea indivizilor din punct de vedere al statutului social. Gustul artistic sau lipsa lui, atunci când este vorba de forme ceramice, motive sau tehnici decorative utilizate, poate indica deosebiri în ceea ce priveşte prosperitatea unei comunităţi sau a unui grup din cadrul acesteia. Ceramica poate fi şi un mijloc de datare, prin folosirea a două metode fizice:

1. Metoda arheomagnetică, care se bazează pe faptul că lutul ars are o proprietatea importantă: aceea de a memora, pe durata răcirii, câmpul magnetic al locului în care are loc procesul de ardere. Drept urmare, metoda arheomagnetică poate fi utilizată numai pentru obiecte din lut ars care au rămas pe loc după ardere ca, de exemplu, oale găsite în cuptoare de ars ceramica sau pe vetre, pereţi din lut ai unei locuinţe care a ars şi apoi s-a prabuşit pe loc.

2. Metoda termoluminiscenţei. Ceramica se încălzeşte la o temperatura de aproximativ 500 grade, fapt ce duce la reactivarea elementelor radioactive conţinute de ceramică sau absorbite din sol (ca uraniu 238, potasiu 40, thoriu). Reactivarea duce la apariţia unei raze de lumină care este măsurabilă. Statuetele de la Hacilar (66 de piese) au fost supuse unei analize de acet fel şi s-a ajuns la o concluzie de-a dreptul neaşteptată: 40 erau falsuri recente.

Ambele metode sunt costisitoare şi, din pacate, nu există laboratoare în România pentru aplicarea lor.

Apariţia ceramicii nu este importantă doar pentru arheologie, ci, în primul rând, pentru viaţa cotidiană a comunităţilor neolitice. Apariţia ei a schimbat hotărâtor alimentaţia, deoarece noile recipiente au făcut posibilă fierberea şi prăjirea şi folosirea unor alimente care nu sunt comestibile în stare naturală. Vasele au permis depozitarea în bune condiţii a rezervelor de hrană, a cerealelor şi lichidelor, ca şi transportul lor la mari distanţe. În procesul de fabricare a ceramicii s-au acumulat, prin experienţe repetate, numeroase cunoştiinţe tehnologice cu privire la reglarea arderii, sistemul de construcţie a cuptoarelor, care au putut fi aplicate ulterior în alte domenii, in chip special în prelucrarea metalelor.

CERAMICA NEOLITICA

Studiul ceramicii, indiferent de epoca, presupune cunoasterea:

1. pastei şi a materiilor prime folosite pentru frământarea ei

2. procedeelor de

modelare

3. tipologiei formelor ceramice

4. tehnicilor şi ustensilelor de ornamentare

5. motivelor decorative

6. procedeelor de ardere

STUDIUL PASTEI SI DEGRESANTILOR

Pasta se poate studia cu ochiul liber, dar şi cu ajutorul microscopului petrografic, cel din urmă putând ajuta la depistarea depozitelor de argilă utilizate. Mai există o metodă de studiu: bombardamentul cu raze beta. Examinarea cu ochiul liber este, desigur, metoda cea mai la îndemână şi cel mai des utilizată, asta doar după ce ceramica a fost bine spălată şi a fost îndepărtată crusta calcaroasă care s-a depus pe ea în urma zacerii în sol cu ajutorul unui detartrant, cel mai adesea o soluţie slabă de acid acetic sau clorhidric (10%). Materia primă de bază este lutul sau argila care se amesteca, bineinteles, cu apă. La acestea se adaugă degresanţi, care au rolul de-a asigura elasticitatea vasului şi de a împiedica fisurarea lui dupa

evaporaea apei. Toate aceste materii prime se amestecă bine şi se frământă, până când se obţine o pastă perfect omogenă. Cei mai vechi şi cei mai răspândiţi degresanţi la nivelul neoliticului au fost pleava şi paiele tocate. Este de precizat că degresantul are un rol hotărâtor pentru calitatea vaselor. Astfel, prin folosirea paielor şi a plevii, se obţinea o ceramică destul de grosolană, care nu prea putea fi decorată, drept pentru care aceşti degreasanţi fie au fost abandonaţi în favoarea altora, fie au fost găsite soluţii (de exemplu acoperirea suprafeţei vasului cu un strat subţire de lut) pentru a se depăşi acest impas. De regulă, pleava este caracteristică mai ales neoliticului timpuriu şi mai ales vaselor mari, de provizii, de gătit sau de transport. Pentru obţinerea unei paste intermediare sau fine s-au folosit alţi degresanţi: nisipul amestecat cu pietricele, nisipul fin, cernut, calcarul pisat, cochiliile de scoici sau de melci pisate, cioburile mărunţite provenite de la vase sparte, iesite din uz.. Nisipul cu pietricele sau cioburile pisate dau, de regulă, o pastă intermediară, iar nisipul fin, cernut, o pastă de bună calitate. Pasta intermediară era utilizată cel mai adesea pentru recipiente în care se gătea sau din care se mânca, iar pasta fină pentru recipiente de cult sau vase din care se mânca sau se bea. Cochiliile de scoici sunt folosite mai ales în aria culturii Hamangia din neoliticul dezvoltat, cultură care se dezvoltă în Dobrogea, unde exista din abundenţă această materie primă. De asemenea, cochiliile de melci şi scoici sau calcarul cochilifer au fost degresanţii cei mai utilizaţi la sfârşitul eneoliticului şi în perioada de tranziţie la epoca bronzului.

TEHNICILE DE MODELARE A CERAMICII.

Studiul atent al exteriorului şi interiorului vasului, a modului în care a crăpat vasul (de obicei în locurile de îmbinare, de sudură, care sunt mai vulnerabile) poate aduce indicii cu privire la tehnica de modelare. Există, în principal, 3 tehnici:

1. frământarea unui boţ de lut şi scobirea lui, tehnică folosită la vasele de dimensiuni foarte mici, mai degrabă miniaturale.

2. tehnica au columbin. Se realiza mai întâi fundul rotund şi plat al vasului peste care se aşezau colăcei din lut cu diametru variabil. Ultima operaţie era netezirea peretilor atât la exterior , cât si in interiorul vasului.

3. Construirea vasului din fâşii, din benzi de argilă, care se lipeau de fundul vasului.

Desigur că, în timp, apar şi alte tehnici de modelare: cu roata olarului sau prin turnarea în tipare. În spaţiul nostru roata olarului, deşi era cunoscută în Grecia încă din epoca bronzului, apare târziu, pe la 450 i.e.n, deci în epoca La Tène. Tiparele sunt atestate pentru prima oară tot în La Tène. În neolitic au fost folosite în exclusivitate doar primele trei tehnici de modelare.

Iniţial vasele au toate fundul drept. Ulterior apar şi vase cu fundul plan-concav, fapt care indică folosirea unui suport uşor curbat, care facilita rotirea vasului şi-l expunea mai puţin la deformări cu ocazia realizării decorului, căci nu mai era rotit vasul, ci suportul. Acesta trebuie sa fi fost şi un prim pas care a dus mai târziu la apariţia roţii olarului.

Cine modela vasele? În general se admite că, la început, deci când olăritul nu era un meşteşug specializat, ci unul casnic, vasele erau modelate şi decorate de femei. Unele vase ale culturii Boian, date spre expertiză la Institutul de medicină legală, unde au fost examinate amprentele digitale, par a confirma această ipoteză. Pentru ceramica de uz gospodăresc,

realizată în casă, arsă pe vatră, este cel mai probabil ca femeile să fi fost cele care realizau vasele, pentru că ele ştiau cel mai bine de ce au nevoie în gospodărie. Totuşi, este mai greu de admis că, atunci când se poate vorbi despre olărit ca meşteşug specializat, adică în eneolitic, tot femeile ar fi fost cele care se ocupau în exclusivitate cu el. Asta pentru că meşteşugarii produc mari cantităţi de oale, fapt ce presupune operaţii dificile de scoatere a materiei prime, de frământare a lutului, aprovizionare cu combustibil pentru întreţinerea arderii, cunoştinţe speciale legate de folosirea şi reglarea cuptoarelor. Se poate vorbi deci de olărit ca de un meşteşug specializat în momentul în care apar cuptoarele de ars ceramica, indivizi care se ocupă doar de această activitate şi în momentul în care sunt viziblie seriile ceramice, deci când apar anumite stereotipii sau canoane de modelare şi de decorare. Fără îndoială că olăritul ca meşteşug casnic nu a dispărut decât foarte târziu, în evul mediu, existând în paralel cu cel specializat şi asigurând minimul necesar în materie de oale pentru o gospodărie.

FORME CERAMICE IN NEOLITIC

Există, pe parcursul neoliticului, o mare varietate de forme ceramice, de la o zonă la alta, de la o cultura la alta, de la o etapă la alta. Forma este desigur dictată de funcţionalitatea vasului: vas de provizii, de gătit, de mâncat, de transport, de băut, de cult, cu rol funerar. În arheologie este absolut obligatorie descrierea vaselor şi alcătuirea unei tipologii a formelor ceramice tipice pentru o aşezare, pentru o necropolă, pentru o cultură. Descrierea ceramicii (ca şi tipologia ei) trebuie să fie foarte obiectivă şi precisă, pentru a putea fi uşor înţeleasă. Este un deziderat care este, însă, greu de atins, deoarece nu s-a găsit încă un limbaj comun sau, dacă s-a găsit, nu este întotdeauna sau întru totul respectat. Se pot remarca mai multe tendinţe atunci când se denumesc şi se descriu vasele;

1. Denumirea formelor ceramice prin folosirea unor termeni care denumesc ceramica grecească, de genul vas de tip lekithos, krater, kantharos, amforă, etc. Acest sistem nu poate fi consecvent aplicat din mai multe motive: exista de multe ori vase care nu-şi găsesc corespondent de formă în ceramica grecească sau asemănarea de formă a unor vase cu forme ceramice greceşti este uneori foarte aproximativă şi forţată' fapt ce creează cititorului imagini false. Descrierea este impresivă şi subiectivă, avantajul ar fi doar acela că descrierea este expeditivă.

2. Folosirea în descriere a unui limbaj geometric: vas semisferic, sferic, tronconic, bitronconic, cilindric, ovaidal, conic, etc. Acest mod de descriere prezintă marele avantaj că este uşor de vizualizat şi este mult mai obiectiv. În plus, face posibilă descrierea tuturor părţilor componente ale vasului: fund, trunchi, gât, torţi. Inconvenientul este acela ca descrierea nu este foarte rapida si poate deveni plictisitoare pentru cititor.

3. Descrierea prin asocierea unei forme ceramice cu obiecte contemporane. Este cea mai expeditivă, dar şi cea mai defectuoasă metodă pentru că este total subiectivă şi greu de înţeles. Se folosesc termeni ca vas în formă de pepene, în formă de borcan, în formă de sticlă, în formă de sac, etc. Termenii au ambiguitate: ce fel de pepene ? (sferic sau ca o minge de rugbi?), ce fel de borcan sau de sticlă?, etc.

O descriere corectă trebuie să aibă în vedere toate părţile componente ale vasului: fund, partea inferioară a corpului, partea superioară a corpului, umărul, gâtul, buza, torţile, apucătoarele sau proeminenţele.

Cele mai

frecvente vase în neolitic sunt vasele mari de provizii, bolul, cupa cu picior, diferite tipuri de pahare, castroanele semisferice sau bitronconice (unele suspendate pe suporturi cilindrice), mai rar amforele. Ca forme mai deosebite pot fi amintite vasele duble, de tip binoclu, tipice culturii Cucuteni, vasele zoomorfe, frecvente în aria culturii Gumelniţa, vasele antropomorfe sau cu capac antropomorf din aria culturilor Vinca si Gumelnita.

TEHNICI DE ORNAMENTARE A CERAMICII IN NEOLITIC

Sunt atestate la nivelul neoliticului destul de multe tehnici de decorare a ceramicii, unele general valabile pentru toate ariile culturale, altele tipice doar unora dintre ele.

1. incizarea- constă în zgârierea peretelui crud al vasului cu ajutorul unui obiect ascuţit din os, lemn, sau metal. Este o tehnică comună tuturor culturilor neolitice, motiv pentru care exemplificarile sunt inutile.

2. excizarea- este o tehnică tipică mai ales neoliticului dezvoltat, in special culturilor Vădastra şi Boian. Consta în sculptarea în peretele crud al vasului cu ajutorul unei ustensile de forma unei spatule. Drept urmare apar ornamente adâncite, care, ulterior, se umplu cu o substanţă, de obicei albă, mai rar roşie, care contrastează cu fondul vasului, scotand in evidenta motivul ornamental.

3. Incrustarea cu materii colorate- este tehnica mai sus amintită, aproape întotdeauna asociată cu excizia, deci tipică în primul rând culturilor Vădastra şi Boian, dar şi culturii Hamangia.

4. Barbotinarea este o tehnică foarte răspândită în neolitic. Constă în formarea unei băi din amestec de lut cu apă, de consistenţa unei smântâni, în care apoi se scufundă vasele modelate şi zvântate. În urma acestei operaţiuni, pe pereţii vasului se depune un strat subţire de lut, care se numeşte angobă sau slip. Tehnica este folosită pentru a acoperi porii vaselor şi pentru a uniformiza suprafaţa vasului, mai ales dacă degresantul a fost pleava, în vederea decorării. Uneori, amestecul de lut cu apă este mai dens, cu mult lut, de consistenţa noroiului. În acest caz, vasul nu se mai cufundă, ci este stropit cu acest amestec, după care, cu degetele, se uniformizează suprafaţa vasului. De obicei sunt tratate în această manieră vasele de gătit, stratul gros de lut având proprietăţi termorezistente. Totodată, vasele tratate în acest fel, fiind mai zgrunturoase, sunt si mai puţin alunecoase si mai usor de manipulat in bucatarie.

5. Impresiunea sau imprimarea constă în apăsarea peretului crud al vasului cu diferite obiecte care-şi lasă amprenta pe perete si se constituie in element de decor. Operatiunea se poate face cu pieptenele, cu măturica, cu şnurul, cu scoica (tipic pentru Hamangia, folosindu-se scoica cardium), cu rogojini sau ţesături (cultura Tisa), cu unghia (Starčevo-Criş, Gumelniţa), cu degetul.

6. Lustruirea- tehnică care are ca scop acoperirea porilor vasului şi înobilarea suprafeţei vasului care, prin lustruire, capătă un luciu metalic. Se face cu pietre sau cu lustruitoare din lut, de forma unei ştampile.

7. Canelarea este tot un fel de lustruire, dublata de presare. În urma acestei opeaţiuni iau naştere pe pereţii vasului un fel de pliuri adâncite. Tehnica s-a folosit mai ales în ariile culturilor Dudeşti, Vinča-Turdaş, Cucuteni.

8. Pictarea s-a utilizat mult în neolitic, dar mai ales in eneolitic. Ea poate fi realizată înainte sau după ardere. Cea realizată după ardere se numeşte pictură crudă. De obicei pictarea se realiza înainte de ardere pentru simplul fapt că, prin ardere, era mai rezistentă. Pictura

monocromă este frecventă pe ceramica culturilor Cârcea-Gura Baciului, Ciumeşti, Starčevo-Criş, deci la inceputul neoliticului. Pictura policromă, cu alb, roşu şi ciocolatiu este tipică culturilor Ariuşd, Precucuteni şi Cucuteni. În aria culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa s-a practicat pictura cu grafit.

9. Stampilarea se realizează cu ajutorul unei stampile din lut cu care se apasă pe peretele crud al vasului. Tehnica este utilizată pentru motive decorative mai complicate, care trebuiesc repetate în câmpul vasului de mai multe ori, în chip identic.

10. Decorul plastic constă în adăugarea de pastă suplimentara pe peretele vasului, după modelare. Cel mai adesea se adaugă brâuri în relief, proeminenţe sau butoni.

Uneltele folosite pentru decor sunt scoica, pieptenele, măturica, vârfuri ascuţite din os, rotiţa, pintaderele.

MOTIVE DECORATIVE PE CERAMICA NEOLITICA

Cele mai frecvente motive utilizate pe ceramica neolitică sunt:

1. Liniile unghiulare (Starčevo-Criş)

2. Meandrul (Vădastra)

3. Romburile concentrice (Vinca)

4. Dinţii de lup (Vădastra)

5. Triunghiurile haşurate

6. Tabla de sah (Boian)

7. Spirala dinamică (Cucuteni)

8. Motivele în căpriori

9. Spicul de grâu (Starcevo-Cris)

10. Parantezele (Gumelniţa)

11. Portativul muzical (cultura cu ceramică liniară)

12.

Bulinele (Cârcea-Gura Baciului)

13. S-urile îmbucate

14. Reţelele de linii

15. Motivul ochiului (Cucuteni)

16. Triskelion-ul (Cucuteni)

Tipic neoliticului este decorul strict geometric. Lipsesc motivele vegetale, iar cele antropomorfe sau zoomorfe sunt foarte rare şi tot de esenţă geometrică, aparand doar pe ceramica cucuteniana.

REGULILE DE DISPUNERE A DECORULUI

Se constată unele stereotipii de poziţionare a decorului, variabile de la o arie culturală la alta sau în funcţie de mărimea şi funcţionalitatea vasului:

1.pe întreg corpul vasului (oroarea de vid)- in arie Cucuteni;

2. în părţile mai expuse privirii, adica in partea superioară a vasului sau pe diametrul maxim, decorul fiind organizat în benzi, frize sau celule ornamentale

3. in arie Cucuteni, se constata adeseori prezenta decorului chiar si in interiorul vasului, atunci cand el are gura larga.

Principii de dispunere a decorului:

1. simetria- repetarea aceluiaşi motiv de mai multe ori- caracterizeză toate culturile neolitice

2. asimetria- este destul de rară, fiind tipică doar culturilor Precucuteni, Ariuşd şi Cucuteni

ARDEREA CERAMICII IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului s-au practicat diferite tipuri de ardere şi s-au folosit instalaţii mai mult sau mai puţin complicate. Se cunosc şi vase care au fost doar expuse la soare, dar ele sunt foarte puţine tocmai datorita faptului ca nu au rezistenţă, se fărâmă.

1. Cele mai simple instalaţii de ardere au fost vetrele casnice deschise. Sunt tipice mai ales neoliticului timpuriu, dar continuă să fie folosite pe tot parcursul neoliticului, mai ales pentru ceramica nepretenţioasă: vase de provizii sau de gătit. Temperatura de ardere pe vatra este scăzută, ca atare ceramica este de proastă calitate, arderea este inegală, ca urmare vasele sunt pătate, unele părţi ale vasului sunt arse incomplet sau chiar crude, alte sunt supraarse.

2. Cuptoarele simple, cu o singură cameră, sunt instalatiile cele mai răspăndite. Ele sunt puţin adâncite în sol, au formă tronconică sau calotiformă şi prezintă o uşa de acces. Partea aflată deasupra nivelului de călcare are pereţi din lut. Cuptorul este prevăzut cu două deschizături: una laterală, jos (de acces), pe unde se introduc lemnele şi alta în partea superioară, care asigura circulatia aerului in cuptor. Aceste orificii pot fi astupate. Cuptoarele au diametrul de aproximativ 2 m şi înălţimi care sunt sub 1 m. Astfel de cuptoare se cunoasc de la Cârcea, Tărtăria si Ariuşd, din faza Cucuteni A. Temperaturile obţinute în aceste cuptoare nu depăşesc 500 de grade.

3. Cuptoarele cu doua camere sunt rare şi nu se cunosc decât din aria culturii Cucuteni. Apariţia lor este o dovadă sigură că olăritul este deja un meşteşug calificat. Un astfel de cuptor se cunoaşte de la Glăvăneştii Vechi- din faza Cucuteni B. De obicei, cuptoarele sunt plasate la periferia aşezărilor sau înafara lor, aproape de o sursă de apă. Cuptoarele de acest

tip au o groapă de acces (numita groapa olarului). Camera inferioară se numeşte focărie. Aici se introduce combustibilul. În camera superioară se ard vasele. Cele două camere sunt despărţite de un grătar perforat care permite circulaţia aerului. Focăria are o gaură de alimentare, iar camera superioară un orificiu care poate fi acoperit.Grătarul se sprijină fie pe un picior cilindric, fie pe un perete median perforat. Cuptorul este rotund în plan şi tronconic în secţiune, cu pereţii uşor boltiţi. Acest cuptor prezintă multiple avantaje. De exemplu, se pot obţine temperaturi cuprinse între 500-1000 grade. Mai mult de atat nici nu este nevoie pentru că la 1175 de grade lutul se vitrifiază. Doar pentru arderea vaselor pictate cu grafit sunt necesare temperaturi foarte înalte, de circa 1050 grade. Arderea poate fi reducătoare sau oxidantă, după cum orificiile sunt astupate sau deschise, deci se poate regla arderea. Grătarul elimină contactul direct dintre vase şi combustibil, ca atare arderea este egală, completă, vasele nu mai prezintă pete. Înainte de folosire, cuptorul era foarte bine încins, operatiune care putea dura o zi intreaga.

Culoarea vaselor depinde în primul rînd de tipul de ardere: arderea reducătoare, fără oxigen, dă o ceramică de culoare cenuşie până la negru, iar cea oxidantă nuanţe roşu. Există şi alţi factori care pot influenţa nuanţa: tipul de argilă, apa şi oxizii pe care aceasta îi conţine, temperatura de ardere sau timpul de ardere.

PRELUCRAREA METALELOR IN NEOLITIC

La nivelul neoliticului este confirmată de descoperirile arheologice folosirea sau chiar prelucrarea unor metale, mai ales a aurului şi cuprului. Se cunoaşte chiar şi o piesă de plumb la Sălcuţa, dar acesta este un metal folosit doar accidental.

PRELUCRAREA AURULUI

Cea mai veche piesă din aur, o banală sârmă, datează din eneoliticul timpuriu şi a fost descoperită la Boian. Cele mai multe piese de aur se datează în eneoliticul final şi aparţin culturilor Bodrogkeresztúr, Gumelniţa şi Cucuteni. Este vorba de circa 130 de piese, dintre care peste 100 aparţin tezaurului de la Moigrad, din aria culturii Bodrogkeresztúr. Tezaurul a fost descoperit în împrejurări necunoscute şi a fost achiziţionat de Muzeul din Cluj în 1912 de la un negustor. El este eterogen, cuprinzând piese din mai

multe epoci. Au fost atribuite neoliticului 105 mărgele care au formă bitonconică sau de butoiaş, doi idoli en violonşi 4 idoli antropomorfi, cu braţele în cruce. Unul dintre cei 4 idoli este de mari dimensiuni şi cântăreşte 750 g. Piesele din aur sunt, în marea lor majoritate, cum era şi de aşteptat, podoabe: ace, pandantive de tip saltaleoni sau alte tipuri care reprezintă foarte schematic silueta umană. Majoritatea pieselor gumelniţene sunt pandantive en violon, care seamănă până la identitate cu piesle din aceeaşi arie culturală din Bulgaria (acolo numita Karanovo VI), spre exemplu cu cele de la Hotnica. Analiza metalografică a pieselor gumelnitene din România dovedeşte că la confecţionarea pieselor s-a folosit aur nativ, cules din albiile râurilor, cu un procent scăzut de argint. Având în vedere că aurul din Apuseni are un conţinut ridicat de argint (25 %), fapt care-i conferă o culoare albă, este foarte probabil ca aurul să provină din Tracia sau Macedonia. Identitatea de formă cu piesele din Bulgaria ar încuraja chiar ideea că sunt piese provenite din ateliere sudice, deci importate. Trebuie remarcată marea cantitate de piese de aur din două necropole din Bulgaria, prima de la Durankulak, a doua de la Varna. Necropola de la Varna aparţine culturii Karanovo VI, pandantul culturii Gumelniţa de la sud de Dunăre. În necropolă au fost descoperite în jur de 3000 de obiecte din aur, care cântăresc aproximativ 6 kg. Pe lângă pandantive, se remarcă

foarte multe aplici pentru îmbrăcăminte ca şi foiţele de aur folosite pentru acoperirea unor părţi ale trupului:ochii, faţa sau mâinile. Pentru piesele de la Moigrad nu există o analiză metalografică, dar, judecand dupa culoarea aurului, nu este exclus ca ele să provină din ateliere locale şi să fie realizate din aur transilvănean.

În ceea ce priveşte tehnicile de prelucrare, trebuie remarcat că aurul este prelucrat la rece, prin ciocănire, în urma căreia se obţine o foiţă subţire, care este decupată în forma dorită. Urmează o lustruire a piesei. Cele mai multe piese sunt nedecorate, există, însă, şi piese decorate cu puncte sau cerculeţe în relief, realizate cu ajutorul unui poinson, tehnică numită au repoussé.

METALURGIA ARAMEI IN NEOLITIC

Datele pe care le avem cu privire la prelucrarea aramei arată că acest metal a fost folosit pentru prima dată în mileniul al 7-lea la Ali Kosh , Catal Hüyük si Ergani (Anatolia). Este vorba de aramă nativă, care a fost prelucrată prin ciocănire. Probabil că în aceeaşi tehnică au fost prelucrate şi piesele timpurii de la noi. Ulterior s-a ajuns la reducerea aramei din minereuri complexe de cupru, prin procese nu foarte complicate, căci reducerea presupunea temperaturi destul de scăzute de circa 700-800 de grade. Primele tipare apar în Orient în mil. al 6-lea.

Arama este atestată pentru prima dată în spaţiul nostru în neoliticul timpuriu, în aria culturii Starcevo-Criş prin descoperirea unei sule la Balomir, jud. Hunedoara. Iniţial minereurile de cupru erau colecţionate pentru culoarea şi luciul lor şi folosite pentru confecţionarea mărgelelor. Nu este exclus ca minereurile frumos colorate să fi fost colecţionate şi pentru tatuaje sau în scopuri cosmetice. Este cazul malachitului sau azuritului. Până în eneolitic, piesele din cupru sunt foarte puţine şi, de obicei, de mici dimensiuni, majoritatea piese de podoabă: ace cu dublă volută, inele de buclă, mărgele, mai rar străpungătoare sau cârlige de undiţă. Este clar deci faptul că raritatea acestui metal îl face să aibă in neolitic mai degrabă regimul unui metal preţios şi exclusiv un rol ornamental.

În mileniul al 5-lea, în eneolitic, are loc o evidentă dezvoltare a metalurgiei cuprului în spaţiul sud-est european, fapt dovedit de apariţia unui număr destul de mare de piese masive din cupru în ariile culturilor Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa, Bodrogkeresztúr-Gorneşti şi Tiszapolgár-Româneşti. Un fenomen asemănător se constată şi în nordul Bulgariei, în timp ce în staţiuni neolitice celebre din Grecia, precum Dikili Tash, Dimini sau Sesklo, piesele masive din cupru sunt o raritate. Sunt mai frecvente patru categorii de piese: toparele plate (pană sau ic), doua tipuri de topoare cu gaură transversală ( respectiv topoarele-ciocan şi topoarele cu braţe în cruce) şi târnăcoapele. Cu privire la funcţionalitatea acestor piese au existat mai multe supoziţii. G. Childe credea că târnăcoapele şi topoarele au fost utilizate la exploatările de minereu şi de sare, Marton Roska credea că au fost folosite la tăierea şi prelucrarea lemnului, iar Ion Nestor a emis ipoteza că topoarele cu braţe în cruce au fost, mai degrabă, topoare de luptă, iar restul pieselor, având în vedere că arama este foarte moale, ar fi putut fi, mult mai

probabil, însemne de demnitate, de putere, apanaje ale unor persoane cu un statut social înalt. Nu este exclus nici chiar ca ele să fi fost lingouri folosite în schimburile dintre comunităţi. O cercetătoare din Bulgaria, Henrieta Todorova, a analizat 200 de piese masive din cupru din aceasta perioada şi a constatat că 90 % dintre ele sunt noi, nu au nici o urmă de întrebuinţare, doar 10% avănd vagi urme că ar fi fost utilizate. Supoziţia că piesele masive din cupru nu ar fi unelte se bazează şi pe faptul că majoritatea pieselor provin din morminte, mai ales de bărbaţi, doar foarte puţine au fost descoperite în aşezări. Cel mai adesea, piesele de arama descoperite în aşezări sunt banale străpungătoare. Pe lângă aceste patru categorii de piese, mai apar, dar destul de rar, pumnale sau străpungătoare. Topoarele şi târnăcoapele din arama descoperite pe teritoriul României au făcut obiectul unui studiu complex, fiind adunate şi încadrate tipologic, cele cunoscute până în 1974, în volumul Äxte und Beile aus Rumänien (Topoare si securi din Romania) II, din seria PBF, nr. IX/5, publicat de Alexandru Vulpe. Se cunosc peste 300 de piese, cele mai multe provenite din Transilvania, Crişana şi Banat. Foarte multe sunt descoperiri izolate (peste 200 de piese), urmează piesele descoperite în depozite, aşezări şi morminte. O descoperire de excepţie a fost făcută pe teritoriul Rep. Moldova, în aria culturii Precucuteni, faza III. Este vorba de depozitul de topoare de la Cărbuna care continea 343 de piese. Analiza metalografică a unor piese din Oltenia şi Muntenia, din ariile culturilor Sălcuţa şi Gumelniţa, a dus la concluzia că aceste piese sunt făcute din cupru provenit din Tracia, poate chiar piesele finite provin din ateliere sudice. Deocamdată este dovedită producerea locală doar a topoarelor de tip pană prin descoperirea a două valve de turnare (tipare) în aşezarea de la Căscioarele. Indicii pentru o producţie locală ar mai fi si pentru toparele cu braţe în cruce de tip Târgu Ocna, care reprezintă o variantă tipologică originală, atestată doar în spaţiul Transilvaniei şi Moldovei, semn ca originea lor trebuie cautata aici. Ar mai fi şi alte indicii care duc spre supoziţia că ar fi existat ateliere în spaţiul nostru, ca de exemplu o descoperire din nivelul Sălcuţa de la Ostrovu Corbului, unde au fost descoperite vase arse secundar care aveau în interior urme de zgură de cupru. Foarte probail erau creuzete folosite la turnarea metalului. În plus, teritoriul României este şi foarte bogat în zăcăminte de cupru, precum cele din sudul Banatului, Oltenia (Baia de Aramă), Maramureş, Nordul Dobrogei, SE Transilvaniei (Bălan). Este posibil ca atelierele de prelucrare a aramei, date fiind posibilităţile de transportare a minereului foarte rudimentare, sa se fi aflat în imediata vecinătate a locurilor de extracţie, de obicei locuri cu relief înalt, motiv pentru care ele sunt mai greu de depistat de cercetarile arheologice moderne. Deocamdata nu avem dovezi de exploatare a resurselor interne de minereu de cupru, in ciuda faptului ca resurse exista. Este posibil ca multe din piesele finite să provină din ateliere sudice. La vremea aceasta există dovezi de exploatare a minereurilor de cupru doar la Rudna Glava, în Serbia şi la Aibunar, în Bulgaria. Exploatarile de la Aibunar, aflate într-o zonă de dealuri cu altitudini de 300-400 m, imbraca forma unor şanţuri. În aceste şanţuri a fost descoperită ceramică neolitică care sugerează că ele funcţionează deja pe la 5100/5000 i.e.n. Pentru exploatarea minereurilor s-au utilizat topoare masive din piatră, mai puţin târnăcoapele din cupru. Nu au fost descoperite locurile de reducere, ceea ce este sigur insa este ca reducerea nu s-a realizat în aşezările din apropiere. În jurul minelor de la Aibunar au fost cercetate 7 aşezări neolitice, in toate au fost descoperite piese din cupru, dar în niciuna nu s-au aflat instalaţii de reducere a minereului, fapt care întăreşte ipoteza că reducerea se făcea foarte aproape de locul de extracţie. Este sigur că în Bulgaria au existat şi alte locuri de extracţie, căci analizele metalografice au dovedit că arama provine din cel puţin patru locuri de extracţie diferite.

Arama prezintă avantaje şi dezavantaje. Printre avantaje: se reduce uşor, se prelucrează uşor, se topeşte la 1085 de grade, este maleabilă. Dezavantajele majore sunt că este foarte vâscoasă în stare incandescentă, drept pentru care se toarnă destul de greu în tipare şi există riscul să se formeze bule de aer în interiorul pieselor.Totodată, arama este foarte moale

şi se deformează uşor. Pentru obţinerea pieselor din aramă au fost folosite două proceede de turnare: metoda cerii pierdute, care prezenta dezavantajul că modelul de ceară putea fi utilizat o singură dată şi turnarea în tipare monovalve sau bivalve din piatră sau din lut. Metoda cerii pierdute presupune realizarea obiectului dorit din ceara. Acesta era apoi imbracat intr-o pelicula de lut, pastrandu-se un orificiu. Prin acesta din urma se turna metalul incandescent care topea ceara si apoi ii lua locul. Dupa racire, se spargea carcasa de lut. După turnarea şi răcirea pieslor se mai făceau eventuale operaţiuni de retuşare. Este neîndoielnic că prelucrarea aramei la nivelul eneoliticului s-a făcut de către meşteri specializaţi, procesul tehnologic fiind destul de complicat. Este destul de probabil că ritualuri magice însoţeau acest proces.

BIBLIOGRAFIA:

Vladimir Dumitrescu- Arta preistorica în România, Bucuresti, 1974.

Vladimir Dumitrescu- Arta culturii Cucuteni, Bucuresti, 1979.

Vladimir Dumitrescu- Arta neolitica în România, Bucuresti, 1968

Eugen Comsa- Neoliticul pe teritoriul Romaniei. Consideratii, Bucuresti, 1987

Habitatul si necropolele in neolitic

HABITAT SI NECROPOLA IN NEOLITIC

HABITATUL

Economia de tip productiv a determinat o mai mare stabilitate în spaţiu a comunităţilor umane, ajungandu-se la sedentarizare totala spre sfarsitul epocii . Sunt abandonate definitiv aşezările în peşteri si se generalizează aşezările în aer liber. Regula de bază, care funcţionează în poziţionarea unei aşezări, regulă valabilă nu numai în neolitic, ci pe tot parcursul preistoriei, este amplasarea asezarilor in vecinătatea unei surse de apă potabilă: apă curgătoare sau izvor. În rest, nu se pot face afirmaţii care să fie valabile pentru toate culturile, toate zonele de relief sau pentru întreg intervalul cronologic.

Poziţionarea aşezărilor este variabilă. Printre locurile preferate se numără terasele joase sau înalte ale raurilor, lunca Dunării, ostroavele. În unele arii culturale, Starcevo-Criş din Moldova, Precucuteni, Cucuteni, există şi aşezări de înălţime, situate pe boturi de deal.

TIPURI DE ASEZARI

În neoliticul timpuriu aşezările nu sunt fortificate. Au doar şanţuri împrejmuitoare care asigură securitatea animalelor domestice în faţa atacului animalelor sălbatice sau sunt facute pentru a ingradi deplasarea animalelor domestice in afara arealului locuit. În eneoliticul timpuriu, o data cu culturile Boian şi Stoicani-Aldeni, apar tot mai multe aşezări fortificate artificial sau natural, iar fenomenul capătă intensitate mai ales în eneoliticul final, în

arie Cucuteni. Cele fortificate natural sunt amplasate pe boturi de deal care asigură supravegherea zonei limitrofe, dar şi securitatea, fiind înconjurate de râpe. Alte aşezări au sisteme artificiale de apărare: şanţuri adânci, valuri de pământ, palisade. Elementele de fortificatie au o dispunere circulară sau sunt amplasate doar în zonele mai expuse unor atacuri. Printre aşezările fortificate pot fi amintite:

1.Târpeşti- cultura Precucuteni;

2. Traian- Dealul Viei- cultura Cucuteni-asezare fortificata cu un şanţ adânc de 2 m şi lat de 4-5 m.

3. Ghindăreşti - cultura Gumelniţa- cu un sistem de apărare mai rar, sofisticat şi solid, format dintr-o palisadă constituită din pietre acoperite cu lut;

Un tip de aşezare specific mai ales eneoliticului, care este caracteristic zonelor de câmpie, este aşezarea de tip tell, obisnuita in aria culturilor Hamangia, Gumelniţa, Sălcuţa, Stoicani-Aldeni. De regulă, aceste aşezări se prezintă sub forma unor movile artificiale, aparute ca urmare a unei locuiri de lungă durată. Deci ele sunt urmarea sedentarizării totale. Au, drept urmare, mai multe straturi şi depuneri groase de 4- 5m. Cel mai mare tell cunoscut din România este cel de la Hârşova, care are o depunere de 12 m.

Suprafaţa aşezărilor este variabilă, mai ales în timp. Caracteristice neoliticului timpuriu sunt aşezările de mici dimensiuni, cu 5-6 locuinţe. În eneolitic, mai ales în arie Cucuteni-Tripolie, apar aşezări de dimensiuni mari, precum aşezarea din faza A 2 de la Truşeşti, care numără 93 de locuinţe şi care este aşezarea cea mai mare cunoscută până în prezent în spaţiul nostru. Din aria aceleaşi culturi, dar din Ucraina (Kolomišcina), se cunosc şi aşezări care au sute de locuinţe, asezari care pot fi considerate a fi deja proto-urbane. Aşezările de dimensiuni mari sunt suspectate a fi fost eventuale centre tribale sau centre de cult, deci cu functionalitati suplimentare.

Structura internă a aşezărilor este destul de puţin cunoscută datorită faptului că există foarte puţine aşezări care au fost cercetate integral. Unele au o dispunere a caselor în cerc, cu o piaţă centrală (Târpeşti), altele au casele aliniate in şiruri, dupa cum exista si aşezări în care nu a fost remarcată o ordine oarecare de amplasare a locuinţelor. Unele sate au locuinţele rarefiate în spaţiu, altele, cele de tip tell, care nu oferă o suprafaţă de locuit prea mare, au locuinţele foarte dense. Din arie Cucuteni, dar din Ucraina, se cunosc sate cu case dispuse in mai multe cercuri concentrice şi o retea radiala de ulite.

TIPURI DE LOCUINTE

Ca urmare a procesului de sedentarizare, colibele şi adăposturile din peşteri sunt înlocuite cu locuinţe elaborate, mai durabile, mai spaţioase, prevăzute cu anexe care vin să asigure confortul si necesitatile cotidiene. Tipurile de locuinţe ne sunt cunoscute ca urmare a cercetarii unor resturi de locuinţe, dar şi datorită descoperirii unor modele miniaturale din lut de locuinţe în ariile culturilor Gumelniţa, Stoicani-Aldeni sau Sălcuţa. Sunt uilizate atât locuinţele de tip bordei, cât şi locuintele de suprafaţă, ultimele fiind mai frecvente în a doua parte a epocii. Bordeiele sunt îngropate aproximativ 1 m în sol, au formă rotundă, cu diametre de 3-6 m si au o o groapă cu treapte de acces, acoperiş de formă conică, sustinut de un stâlp central. În interior sunt prevăzute cu o vatră, mai rar cu un cuptor. Sunt atestate şi laviţe din pământ cruţat

Locuinţele de suprafaţă sunt rectangulare, cel mai adesea cu o singură încăpere. În ariile culturilor eneolitice- Gumelniţa, Petreşti, Cucuteni- sunt frexcvente , totusi, si locuinţele cu două încăperi. Există şi locuinţe prevăzute cu pridvor la intrare. Acoperişul este în doua sau patru ape, facut din paie, trestie sau papură. Casele au înălţimi de aproximativ 2 m şi sunt dotate cu ferestre rotunde sau ovale care, probabil, erau acoperite cu băşici de porc. Pereţii sunt construiţi din pari, uniţi prin împletituri de nuiele sau trestie şi acoperiţi cu lut amestecat cu pleavă. Podeaua este din lut sau pământ bătătorit. Există şi locuinţe care au pereţii pictaţi în aria culturii Gumelniţa, la Căsciorele, Radovanu si Petru Rareş. Ca anexe, în centrul locuinţei se află o vatră pe pat de pietre sau de cioburi, uneori prevăzută cu gardină. Unele locuinţe au şi cuptor.

Un alt tip de locuinţă, tot de suprafaţă, este prevăzut cu o podea-platformă, constituită din trunchiuri despicate de copaci, acoperite cu lut. Tipul este cunoscut din ariile culturilor Boian, Vădastra, Cucuteni si Petreşti.

Gh. Lazarovici crede că, în aşezarea neolitică de la Parţa, aparţinând culturii Vinca, au existat chiar şi locuinţe cu etaj. Este greu de crezut pentru că tehnic erau dificil de realizat, apoi ele ar fi presupus o densitate mare de locuire într-un spaţiu limitat. Daca aşezarea ar fi fost de tip tell poate ar fi fost mai credibilă această ipoteză.

PRACTICI FUNERARE

Obiceiurile de înmormântare sunt inegal cunoscute, de la o cultură la alta. De regulă, se practică inhumaţia, existând doar o singură excepţie: necropola de la Suplacu de Barcău (jud. Bihor), necropolă care aparţine culturii Herpály, tipică Ungariei, care este atestată doar sporadic in spatial nostru, în Crişana. Mormintele se constituie din gropi simple, de formă ovală sau rectangulară. Poziţiile de depunere a defunctului sunt: intinsă pe spate (tipică culturii Hamangia şi fazei timpurii Boian) sau chircită (spre exemplu în arie Gumelniţa sau în fazele II şi III ale culturii Boian). În ultimul caz, cand chircirea este pronunţata, se presupune că s-a recurs şi la legarea defuncţilor. Poziţia chircită se crede că ar sugera fie poziţia foetus-ului în uter, fie poziţia cea mai comună de somn, ceea ce ar duce la o interpretare a morţii ca un somn prelungit. Chircirea poate fi pe dreapta sau pe stânga. În aria culturii Bodrogkeresztúr funcţionează chiar o regulă foarte strictă, dictată de sexul defunctului: femeile sunt depuse pe stânga, iar bărbaţii pe dreapta. Sunt destul de frecvente inmormântările de cranii sub podeaua locuinţelor (Căscioarele, Gumelniţa sau în arie Cucuteni) sau depunerea de schelete dezarticulate (arie Cucuteni, de obicei decapitate). S-ar putea ca, în aceste cazuri, să fie vorba de sacrificii aduse zeilor. Lângă cadavre se depun uneori si ofrande. Pentru neoliticul timpuriu nu se cunosc necropole. In aceasta etapa, mormintele se află în interiorul aşezărilor, între locuinţe sau, mai ales în cazul copiilor, sub podeaua caselor, în zona vetrei. De multe ori, schelete sau părţi de schelete au fost descoperite în gropi menajere sau în şanţul de protecţie al aşezării. Există şi situaţii în care morţilor le este destinată o parte a aşezării neutilizată sau o parte dezafectată (necropola neolitică de la Gomolava (Serbia) sau Andolina) Pentru neoliticul timpuriu şi o mare parte a celui dezvoltat se constată că nu există reguli stricte de înmormâtare. Inventarele funerare sunt deocamdată sărace. Cea mai timpurie necropolă este cea de la Cernica, din faza Bolintineanu a culturii Boian, deci din eneoliticul timpuriu. Ea numără în jur de 500 de morminte, fiind şi cea mai mare necropolă neolitică din România. Alte necropole se cunosc de la Cernavodă (circa 400 morminte) şi Durankulak (800 de morminte, dintre care 276 apartin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI- Gumelniţa), la Vărăşti (126 morminte) şi Varna (281 morminte) ale

culturii Gumelniţa, doua necropole la Iclod (ale grupului Iclod). Inventarele funerare sunt, la nivelul neoliticului, inexistente sau foarte sărace: un vas, lame de silex, topoare de piatră, mărgele sau pandantive, brăţări din Spondylus, ofrande de carne, ocru depus pe cadavru sau sub cadavru, sub formă de pulbere sau de bulgări. În arie Starcevo-Criş este frecventă acoperirea craniului sau a părţii superioare a corpului cu un fragment ceramic de mari dimensiuni. Cu un inventar mai bogat sunt mormintele din necropolele de la Iclod, care au 1 până la 12 vase. Tot aici este frecventă depunerea ocrului pe schelete sau în vase. Trebuie remarcat faptul că apariţia necropolelor extramuros este un fenomen izolat în Peninsula Balcanică, care caracterizează mai ales zona Dunării Inferioare şi Bulgaria de est. Numărul mic al mormintelor datate în neolitic vine în dezacord cu estimările demografice, fapt ce i-a făcut pe unii cercetători să emită ipoteza că doar o parte din populaţie era selectată pentru înmormântare. Printre necropolele de excepţie trebuiesc amintite cele de la Cernavoda, Sultana, Durankulak şi Varna. Nu numai că în toate acestea au fost descoperite piese de aur, dar în unele dintre morminte inventarul funerar era foarte bogat. La Cernavoda sunt frecvente podoabele din melc Spondylus, de obicei brăţări, sau din scoică Dentalium. Adesea apar topoare de piatră dispuse în poziţie funcţională, lângă mâna dreaptă sau lângă cap. Frecvent au fost descoperite în morminte statuete antropomorfe sau capete de animale domestice. Necropola de la Durankulak numără în jur de 800 de morminte dintre care 276 aparţin culturii Hamangia, restul culturii Karanovo VI (numele bulgar al culturii Gumelniţa din România). Si în această necropolă au fost descoperite statuete antropomorfe, uneori câte 4 într-un mormânt, cel mai adesea depuse sub capul sau pe pieptul defunctului. Ele apar atât în morminte de bărbaţi, cât şi în morminte de femei.

Necropola de la Varna este un caz special. Ea a fost descoperită în 1972 şi a fost cercetată în anii '70 şi '80. Cimitirul are o suprafată de 1200x 600 m. Din cele 281 de morminte, 70 erau avariate, iar 211 bine conservate. Dintre acestea din urmă, 23 nu aveau inventar, 170 aveau între 1-10 obiecte de inventar, iar 18 erau foarte bogate (8,5 %). Cifrele ar putea fi expresia unei structuri sociale. Unele morminte nu au schelete, sunt cenotafuri, adica nmorminte simbolice. Apariţia cenotafului indică obligativitatea înmormâtării chiar şi pentru defuncţii ale căror cadavre nu s-au găsit. Interesant este că toate cenotafurile sunt bogate sau chiar foarte bogate. Au fost constatate aici deosebiri de tratament între adulţi şi copii şi între femei şi bărbaţi. Astfel,

majoritatea pieselor din cupru sau aur provin din morminte de bărbaţi. Cele mai sărace inventare s-au găsit in mormintele de copii, deci inmormântarea pare a fi un prilej de exprimare a diferenţelor de statut social din cadrul comunităţii. Dintre morminte se remarcă M 43, al unui bărbat de 40-50 de ani. Acesta avea în inventar peste 1000 de piese. Dintre acestea amintim 890 mărgele de aur, 52 de aplici de aur pentru îmbrăcăminte, 16 inele de aur, 11 cercei sau belciuge, accesorii din aur pentru arc şi topor, două discuri de aur, aşezate pe picioarele mortului. Aurul din mormant cantărea in jur de 1,5 kg.

BIBLIOGRAFIE:

Eugen Comsa- Neoliticul pe teritoriul Romaniei. Consideratii, Bucuresti, 1987

Douglass W. Bailey, Ivan Panayotov, Prehistoric Bulgaria, 1995

Religia in neolitic

RELIGIA NEOLITICA

Nu există îndoială că populaţiile din neolitic aveau un sistem religios coerent, mult mai complicat decât ni-l imaginăm noi astăzi, intim legat de activităţile economice principale. Se crede că, în comparaţie cu paleoliticul, s-au schimbat radical trăirile religioase, datorită faptului că destinul uman nu mai este legat de vânătoare ci, de acum încolo, de cultivarea plantelor, drept urmare vegetaţia devine un obiect de solidaritate mistică. De pe la 7000 i.e.n. apar în Orient, la Hacilar (Anatolia), Catal Hüyük (Anatolia), Jerichon (Jordania), reprezentări plastice feminine, fenomen cu care ne vom întălni şi în spaţiul balcanic.

Reconstituirea religiei neolitice se bazează, în esenţă, pe studiul plasticii antropomorfe şi zoomorfe, al altor obiecte folosite în ritualuri religioase, al sanctuarelor şi al complexelor de cult. Reconstituirea bazată doar pe izvoare arheologice este dificilă şi incompletă. Izvoare scrise nu există, drept urmare cercetrea se loveste de piedici insurmontabile, care fac imposibilă reconstituirea integrală a religiei neolitice. Ne referim la faptul că aceasta, adeseori, se exprimă prin gesturi sacre, dans, cântec, pantomimă, tatuaj sau costum sacru care nu pot fi suprinse pe cale arheologică. In consecinta, omul neolitic riscă să rămână neînţeles. Sunt evidente unele tendinţe de simplificare, prezente adesea în literatură, care vorbesc despre un unic cult, cel al Marii Zeiţe. Pentru a înţelege mai bine gândirea religioasă a oamenilor neolitici se apelează frecvent la populaţiile retardate economic, care trăiesc în condiţii analoage şi care au fost studiate etnografic. Mai există şi un alt demers, care pleacă de la religia unor popoare antice despre care există izvoare scrise, pornindu-se de la ideea că religiile antice conservă vechi credinţe, au rădacini comune mai vechi. Acest demers pentru reconstituirea religiilor neolitice este destul de riscant şi intră în contradicţie cu afirmaţiile care pun în evidenţă o discontinuite care ar fi avut loc în Europa, cândva la sfârşitul

eneoliticului, datorită unui fenomen amplu de migraţie, în urma căruia ar fi pătruns în acest spaţiu populaţiile indoeuropene, populatii care trebuie ca au avut propriile lor credinte religioase care puteau sa le inlocuiasca, sa le estompeze sau sa se suprapuna peste cele vechi, deci sa le contamineze. În concluzie, in ciuda eforturilor depuse, reconstituirea fenomenului religios este riscantă, supusă greşelii, incompletă şi in mare parte ipotetică.

PLASTICA ANTROPOMORFA

Toate culturile neolitice, începând cu prima, au reprezentări antropomorfe. Se cunosc statuete antropomorfe încă din cel mai vechi nivel de la Cârcea. Predomină net, la nivelul neoliticului, reprezentările de femei, dar există şi reprezentări de bărbaţi ( circa 5%) sau reprezentări de androgini (rar, în aria Cucuteni, mai mult banuite decat dovedite). Se cunosc şi exemplare de statuete duble: de sex diferit (celebrii "Indrăgostiţi" din arie Gumelniţa), mamă cu sugar în braţe (Rast- cultura Vinca- sau in arie Cucuteni), mamă cu fiică (Rast, macheta de sanctuar de la Truşeşti).

Fără îndoială că reprezentările plastice diferă de la o cultură la alta. Neoliticul timpuriu se caracterizează mai ales prin schematismul modelarii. La acest nivel nu prea există modelări standard. Începând cu cultura Starcevo-Criş, modelarea este mai riguroasă, mai realistă, fiind redate cu destul de mare precizie detaliile anatomice. Din neoliticul dezvoltat şi eneoliticul tipuriu, mai ales în culturile Hamangia, Vădastra, Boian, Precucuteni, se observă apariţia unor canoane de modelare care sunt strict respectate. Statuetele sunt redate cu precadere în două poziţii: în picioare sau în poziţie şezândă, cu picioarele sub şezut. Se acordă o mare importanţă detaliilor anatomice sexuale: sâni, fese, triunghi sexual, şolduri. De multe ori statuetele feminine prezintă steatopigie (modelarea accetuată a şoldurilor), un bun exemplu in acest sens fiind cele din aria culturilor Boian, Vădastra si Hamangia. Capul şi detaliile feţei nu par a fi importante. Adesea capul lipseşte (aria culturii Hamangia) sau detaliile feţei sunt foarte vagi şi total inexpresive. Statuetele multor culturi au braţele retezate pe lângă umeri , avand forma unor cioturi, adesea perforate, semn că piesele puteau fi fixate pe un suport. Există şi câteva piese în poziţii de odihnă, meditative, aşa zişii "Gânditori" de la Târpeşti sau de la Cernavodă, piese care care sunt mai expresive şi din punct de vedere al gesturilor.Tot în neoliticul dezvoltat încep să apară reprezentările masculine, dar ele rămân rare. Cultura Vinca are reprezentări plastice mai speciale. Este de remarcat schematismul în modelare, fiind două tipuri de statuete mai frecvente: cele prismatice şi cele în formă de coloană. Detaliile anatomice, cu excepţia triunghiului sexual, par a fi destul de neimportante. Se pune un mare accent pe faţă. Foarte multe statuete au o mască triunghiulară sau pentagonală pe faţă, mai rar în mână (Liubcova). În eneoliticul târziu, cultura cu cea mai bogată plastică este Cucuteni, care se caracterizează prin foarte multe modelări standard. Canonul diferă de la o etapă la alta. Iniţial este preluat modelul precucutenian, cu solduri dezvoltate, ulterior apar reprezentările foarte schematice de tip en violon sau statuetele foarte zvelte, cu capul perforat. Sunt foarte bine reprezentate numeric în faza A statuetele în poziţe şezândă, adeseori asociate cu scaune sau tronuri miniaturale din lut. Există şi destul de multe reprezentări masculine, caracterizate prin portul unei centuri sub talie şi a unei diagonale pe piept, sau reprezentări considerate a fi androgine. Cultura Gumelniţa surpriunde pentru că nu are modelări standard în lut, piesele având caracter de unicitate. Doar reprezentările antropomorfe din os, cu funţionalitate de pandantive, sunt standardizate. La nivelul neoliticului există şi statuete feminine de excepţie. Am aminti motivul zeiţei gravide- prezent la Pazardjik- in arealul culturii Karanovo VI sau aşa zisa "zeiţă-broască", probabil în poziţie de naştere. Majoritatea pieselor sunt de mici dimensiuni, modelate din pasta fina. Pentru piesele culturii Cucuteni s-a făcut afirmaţia că ar avea în pastă cariopse de cereale. Rămâne de văzut dacă seminţele apar accidental sau

intenţionat. Există şi statui sau busturi de statui de mari dimensiuni, montate pe socluri, care fac parte din ansambluri arhitectonice de cult. Se cunosc mai ales din ariile culturilor Vinca (sanctuarul de la Parţa) şi

Cucuteni.

Contextele în care au fost descoperite statuetele antropomorfe sunt foarte importante, ele putând aduce precizări cu privire la funcţionalitatea pieselor. Foarte multe

piese nu au, din păcate, contexte precizate. Numeroase exemplare provin din stratul de cultură al unor aşezări sau din gropi. Pentru arie Cucuteni s-a făcut observaţia că acestea din urmă (cele din gropi) sunt întotdeauna piese fragmentare, drept pentru care se crede că erau desacralizate. Spargerea putea fi accidentală, dar şi intenţionată, având loc după terminarea unei ceremonii în care statuetele au fost folosite în chip de recuzită. Alte statuete provin din contexte profane, mai ales din locuinţe, de obicei din zona vetrei, a cuptorului sau a altarelor cruciforme din aria Cucuteni. De asemenea, contextul poate fi unul sacru. Din arie Cucuteni se cunosc multe statuete care au fost descoperite în sanctuare, dispuse pe laviţe sau podiumuri din pământ cruţat, lângă râşniţe sau vetre. În fine, trebuie amintit si că unele statuete provin din contexte funerare. Doar în două arii culturale ne întâlnim cu practica depunerii de statuete în morminte: cultura Hamangia (necropola de la Cernavodă şi Durankulak) şi ultima subfază a culturii Cucuteni (faza B3- in necropola de la Vâhvatinţi)

(Pentru cunoasterea in detaliu a reprezentarilor antropomorfe din aria culturii Gumelnita si a modului in care ele au fost interpretate se poate folosi http://www.cimec.ro/Arheologie/gumelnita/cd/default.htm)

INTERPREAREA STATETELOR ANTROPOMORFE

Interpretarea statuetelor rămâne, de cele mai multe ori, ipotetică, fără prea mari şanse de confirmare, piesele fiind considerate adesea a avea un cod pierdut. Există tot felul de atitudini în literatura arhologică faţă de plastica antropomorfă. Spre exemplu, in perioada stalinista şi chiar post- stalinista, cercetătorii ruşi considerau figurinele antropomorfe drept jucării pentru copii. Religia, exlusă din comportamentul omului contemporan şi considerată un opiu pentru

popor, era exclusă sau îi era diminuat rolul şi atunci cand era vorba de comportamentul omului preistoric. De foarte multe ori, tot ceea ce este plastică antropomorfă feminină, fără deosebire de context, este interpretat mecanic ca fiind expresia unui cult al fertilităţii şi fecundităţii, care trebuie să fi avut un rol proeminent în neolitic, o dată cu apariţia cultivării plantelor şi a domesticirii animalelor. Din literatura romănească, la Eugen Comşa este evidentă această atitudine, el considerand că plastica antropomorfă feminină are drept obiect de reprezentare Marea Zeiţa Mamă. Există însă şi atitudini mai curajoase şi nuaţate, desigur foarte expuse unor critici sceptice. In general, s-a încercat reconstituirea gândirii religioase şi a panteonului neolitic din două direcţii opuse, cronologic vorbind. Pierre Lévêque, spre exemplu, crede că mitologia grecească poate fi cheia descifrării religiei neolitice, pentru că rădăcinile ei trebuie să coboare mult în timp, pana in perioada preistorica. Ca atare, spune el, sansa noastra de a cunoste religia neolitica porneste de la cunoasterea si intelegerea religiei grecesti. Marija Gimbutas dimpotrivă, crede că a existat o continuitate între religia şi simbolurile religioase paleolitice şi cele neolitice, în ciuda faptului că tipul de economie este fundamental altul. Autoarea ignoră faptul că cele dintâi reprezentări plastice apar în Orient, unde nu există antecedente din paleolitic, iar în Europa Centrală, unde există reprezentări antropomorfe în paleolitic, nu există o plastică neolitică antropomorfă timpurie, iar pictura rupestră tipică paleoliticului dispare fără urmă. Ca atare nu prea exista elemente de continuitate intre cele doua epoci nici in Orient, nici in Europa. Ea reconstituie chiar un panteon neolitic reprezentat prin destul de multe zeităţi, de obicei de sex feminin, cum ar fi: Zeiţa-pasăre- un hibrid cu cap de bufniţă, Zeiţa-şarpe, Zeiţa-peşte, Zeiţa naşterii şi a vieţii, Zeiţa gravidă, Zeiţa regenerării şi transformării. Sunt total neclare atributele şi atribuţiile acestor zeiţe care, de multe ori, par sa se suprapuna. După aceeaşi autoare, zeii masculini sunt puţini. De obicei principiul masculin este reprezentat de un animal sălbatic (taurul sau bucraniul sau numai cornul, de exemplu) sau de reprezentările de phalusuri. În general, discursul autoarei este destul de slab argumentat şi a dat naştere unor interpretări forţate, surse de inspiraţie pentru tot felul de diletanţi. O altă atitudine este cea a lui Vladimir Dumitrescu care este foarte rezervat şi care, de fapt, ocoleşte definirea religiei neolitice. V. Dumitrescu se refugiază în studiul dintr-o perspectivă artistică a plasticii antropomorfe şi zoomorfe, drept urmare publică mai multe cărţi pe această temă: Arta preistorică în România, Arta neolitică în România, Arta culturii Cucuteni. Autorul abuzează prin descrieri nesfârşite, urmate de prea puţine concluzii despre credinţele religioase. Greşeala lui Vladimir Dumitrescu este aceea că integrează în ceea ce se numeşte artă piese antropomorfe cu modelare canonică, care sunt clar răspunsuri la o comandă religioasă şi care limitează cvasi- total libertatea de creaţie a artistului, piesele devenind de fapt nişte produse meşteşugăreşti, artizanale care nu au nimic comun cu obiectul de artă, care, prin definiţie, presupune unicitatea. În general, autorul este adept al teoriei ex oriente lux, deci consideră că neoliticul european este tributar Orientului, care are, din toate punctele de vedere, un avans cronologic de doua milenii. Potrivit lui, spaţiul balcanic este indisolubil legat de Asia Mică şi Orient în general. Drept urmare, religia neolitica din Romania are, dupa Vladimir Dumitrescu, similitudini cu cea din Orientul Apropiat.

O atitudine interesantă şi nuanţată faţă de plastica antropomorfă neolitică o are, în literatura romănească mai nouă, Dan Monah. El face un meritoriu efort de înţelegere a religiei neolitice, pornind de la artefactele arheologice şi contextul lor de descoperire. Are o atitudine creatoare, dar care uneori rămâne vizibil dependentă de interpretările Mariei Gimbutas, ale lui Melaart sau ale lui Mircea Eliade, ultimul cercetător al religiilor dintr-o perspectivă etnoculturală, care a studiat foarte puţin artefactele arheologice. Totuşi, are o gândire pozitivă şi mai prolifică în planul ideilor, care îndeamnă la descifrarea plasticii antropomorfe în funcţie de contextul arheologic, în funcţie de sexul, dimensiunea, detaliile anatomice sau gestica

statuetelor. Există bănuiala că unele statuete nu-i reprezintă neapărat pe zei, ci poate pe muritori în poziţie de adoraţie. În această categorie ar intra mai ales statuetele cu braţe îndoite din cot şi ridicate în sus. Vadimir Dumitrescu excludea posibilitatea să fie vorba de adoratori pentru că, spunea el, toate statuetele sunt feminine, fapt ce ar duce inevitabil la concluzia că bărbaţii sunt lipsiţi de fervoare religioasă. Statuetele androgine au fost considerate de Dan Monah ca reprezentând o divinitate primordială care avea capacitatea de autoreproducere. Piesele de mici dimensiuni, din os sau din aur, au avut în mod clar funcţionalitate de pandantive şi se bănuieşte că au fost folosite pentru caracterul lor magic, pentru calităţile lor apotropaice. Piesele perforate sugerează că ele erau fixate pe suporturi sau pereţi. Piesele din morminte ar putea fi puse în legătură cu o divinitate protectoare a morţlor. Decorul unor statuete cucuteniene a fost interpretat de Gh. Buţureanu ca indiciu de tatuaje, de alţii ca aducând aminte de feşele în care erau înfăşurate mumiile egiptene sau ca indicând muşchii, detaliile anatomice si piesele de vestimentaţie. Iată, deci, că interpretările sunt foarte deosebite si atunci cand este vorba de decorul statuetelor.

Se crede ca sistemul religios neolitic era unul dual, bazat pe două principii contrare şi complementare: cel masculin şi cel feminin. Principiul masculin este mai puţin pregnant si adesea se ascunde sub reprezentări de tauri, coarne, phalusuri. Dualismul ar fi dovedit de reprezentările androgine si de scenele de hierogamie (frecvnte în arie Cucuteni, la Truşeşti spre exemplu). Potrivit lui Mircea Eliade, androginia ar exprima totalitatea şi coincidenţa contrariilor. Principiul feminin este redat mai explicit prin statuete antropomorfe feminine, dar şi prin simboluri: rombul, spre exemplu. Legătura reprezentărilor feminine cu fertilitatea ar fi sugerata prin reprezentări de femei gravide, în poziţie de naştere sau cu o ramură pe pântec (arie Cucuteni), dovadă că pantecul este asimilat cu glia fertilă. O altă ipostază ar fi aceea de femeie strămoaşă. Este vorba de reprezentările de femei bătrâne, cu sânii căzuţi. Se spune adesea că principiul masculin ar fi secundar deoarece, procentual, reprezentările masculine sunt puţine şi par a avea o poziţie subordonată. Principiul masculin este redat pars pro toto, prin convenţie. Adică sub formă de coarne, phalusuri, bucranii. Este greu de crezut că principiul masculin ar fi fost socotit secundar. În fond, biologic vorbind, principiul masculin este mai prolific decât cel feminin, continuitatea speciei bazându-se pe existenţa a cât mai multor femei. Fără îndoiala că religia s-a împletit cu magia. Printre ritualurile magice de la nivelul neoliticului se număra depunerile de bucranii în gropi, în ariile Boian şi Precucuteni. Reprezentările de animale sunt legate şi ele de practici magice pentru succes la vănătoare sau pentru sporirea turmelor.

ALTE PIESE DIN RECUZITA DE CULT (PARAPHERNALIA)

Au fost identificate o serie de pise care au fost utilizate ca recuzită în ceremonii religioase:

1. Piese de mobilier miniaturale din lut. Cele mai frecvente sunt măsuţele cu patru picioare sau scaunele şi tronurile, tipice, mai ales, pentru culturile Starcevo-Criş şi Precucuteni. Adesea scaunele Precucuteni au spătare modelate în formă de coarne, posibil o întruchipare a simbolului masculin.

2. Altare miniaturale- arată exact ca măsusuţele, dar au o cupă fixata în centru.

3. Zuruitori din lut, modelate adesea în formă de păsări, cu pietricele în interior. Sunt destinate unor ceremoni însoţite de muzică. Se cunosc mai multe piese din aria culturii Gumelniţa.

4. Phalusuri din lut. Se cunosc din arie Cucuteni. Se crede că erau folosite în cursul unor orgii sacre, în oficierea unor ritualuri pentru fertilitate.

5. Machete de construcţii (de case sau sanctuare sau hambare). Se întâlnesc în ariile culturilor Vinca (8 buc. la Turdaş), Cucuteni (Kolomišcina, Popudnia, Šuškova), Gumelniţa, Stoicani Aldeni. S-a crezut că sunt machete de case, cu caracter profan sau căsuţe ale spiritelor protectoare sau ale strămoşilor. Nicolae Vlassa a lansat ipoteza că sunt recipiente pentru păstrarea unor rezerve intangibile de cereale, deci un fel de hambare simbolice, în care se păstrau seminţele în ideea de a fi sacralizate în cadrul unor ceremonii religioase care aveau ca scop asigurarea fertilităţii solului. Ideea i-a fost sugerată de unele ritualuri cunoscute din Grecia clasică. Asfel, se ştie că exista o sărbătoare patronată de zeiţa Athena în care erau arse cereale pe vatră. Cenuşa rezultată era apoi amestecată cu seminţele destinate însămânţării. Tot din Grecia se cunoaşte o sărbătoare numită Kalligenia, în cinstea Demetrei, ocazie cu care se proceda într-un mod similar . În aria culturii Cucuteni se cunosc nişte reprezentări de sanctuare deschise, fără acoperiş, la Ghelăieşti şi Podei-Tg. Ocna. Sunt circulare , iar în interiorul lor au fost descoperite statuete, tronuri, jertfelnice si râşniţe. Sunt considerate a reprezenta casa ideală, locuinţa familiei celeste.

6. Vase pentru libaţii. Aceste vase sunt prevăzute cu un cioc sau o ţeavă.

7. Vase antropomorfe care fie că sunt modelate în forma trupului uman, fie au figurate pe gât detalii anatomice ale feţei umane. Cele mai spectaculoase vase antropomorfe se cunosc din aria culturii Gumelniţa (Zeiţa de la Vidra, vasul de la Sultana). Din aceeaşi arie se cunosc multe vase care sunt susţinute de reprezentări antropomorfe. Din aria culturii Cucuteni provin suporturi de vas de tip horă: Frumuşica, Ipoteşi, Larga Jijia, Traian. Sunt de obicei 6 siluete feminine, foarte stilizate, înlănţuite într-un dans ritual . O altă serie de vase sunt vase comune care au însă pe ele reprezentări în relief de siluete umane, redate foarte schematic. Le-am aminti în chip special pe cele din aria culturii Cucuteni care reprezintă scene de acuplare (celebrul vas de la Brânzeni).

CLADIRI DE CULT

Cel mai vechi sanctuar a fost descoperit de Gh. Lazarovici în aria culturii Vinca, la Parţa (jud. Timiş). De fapt este vorba de două sanctuare suprapuse, unul de 12,5x 7 m, altul de 11x 6, 6 m. Cel de-al doilea ar fi avut doua incaperi: asa zisa camera a altarului si o camera destinata ofrandelor. In camera altarului se aflau doua statui lipite, una feminina si alta masculina, cu cap de taur, deci un cuplu pus in legatura cu fertilitatea. În interiorul sactuarului au mai fost descoperite vetre portative, tăvi pentru ofrande, vase de cult antropomorfe şi zoomorfe. Unul dintre peretii sanctuarului avea un orificiu prin care se face afirmatia ca ar fi patruns soarele in ziua solstitiului de primavara si de toamna si ar fi luminat perfect altarul, motiv pentru care sanctuarul ar fi fost si un fel de calendar solar, indirect agrar.

De la Căscioarele se cunosc alte două sanctuare. Primul, cel mai vechi, aparţine fazei Spanţov a culturii Boian. Este o clădire cu doua încăperi, de 16 x 10 m, cu pereţii pictaţi. În interiorul clădirii au fost descoperite două coloane tronconice din lut, de aproximativ 2 m înălţime, pictate, care au fost refăcute în 3 rânduri. Despre coloane se crede că nu au avut funţionalitate arhitectonică, Vl. Dumitrescu întemeindu-şi pe ele ipoteza existenţei unui cult al coloanei, privită ca axă a lumii, ca mijloc de legătură între pământeni şi divinitate. Pe acelaşi loc, probabil devenit deja sacru, a existat şi un sanctuar mai tărziu, care a aparţinut culturii Gumelniţa. Aşadar şi la Parţa şi la Căscioarele locul destinat sanctuarului este folosit o lungă perioada de timp, o dată folosit în acest scop el devine sacru. Alte sanctuare se cunosc din ariile culturilor Precucuteni, Petreşti şi Cucuteni. Din arie Precucuteni este de amintit sanctuarul de la Sabatinovka, de formă rectangulară, prevăzut cu un cuptor, lângă care au fost descoperite 5 râşniţe şi 5 statuete feminine antropomorfe. Pe o latură a sanctuarului se afla o laviţă din pământ cruţat pe care au fost găsite 16 statuete feminine, tronuri miniaturale din lut şi vase. O altă piesă interesantă, aflată în interiorul sanctuarului, este un tron din lut în mărime naturală. Din arie Petreşti se cunosc sanctuare la Ghirbom şi Pianul de Jos. In arealul culturii Cucuteni s-au descoperit mai multe clădiri sau complexe de cult. La Mărgineni a fost dezvelită o clădire care avea în interior un cuptor terminat în partea superioară cu un suport ce purta un cap antropomorf din lut. La Truşeşti-Tuguieta, din 93 de constructii se crede că 6 au fost clădiri de cult pentru că în inventarul lor au fost descoperite statui monumentale din lut.

O altă serie de descoperiri au fost interpretate ca fiind machete ale unor construcţii de cult. Ele se cunosc din aria culturii Gumelniţa- la Căscioarele-, dar mai ales din arie Cucuteni-Tripolie. În această din urma arie culturală există atât modele de sanctuare acoperite, ca de exemplu cel de la Kolomişcina, cât şi deschise, fără acoperiş, ca cele de la Popudnia, Šuškova şi Ghelăieşti. Ele au în interior statuete antropomorfe, râşniţe, vetre cruciforme (jertfelnice), cuptoare. Piesele au fost interpretate atât ca locuinţe profane (Vl. Dumitrescu), cât şi ca locuinţe ideale ale familiei celeste (Marija Gimbutas, Dan Monah). Alte descoperiri din arie Cucuteni au fost interpretate ca fiind complexe de cult. La Ghelăieşti, spre exemplu, au fost descoperite într-o clădire 6 vase dispuse în cerc, având în centru un vas aşezat cu fundul în sus, sub care se aflau 4 statuete antropomorfe. 4 statuete acoperite cu un vas, asociate cu un vas de libaţii, sunt cunoscute de la Buznea, iar la Văleni au fost descoperite pe podeaua unei locuinţe 5 phalusuri din lut. Toate acestea au fost considerate a fi complexe de cult.Există şi amenajări destinate cultului în cadrul unor locuinţe. Spre exemplu, la Poduri (cultura Precucuteni) a fost identificat un vas depozit, care conţinea 13 tronuri miniaturale din lut şi 21 de statuete antropomorfe, care erau acoperite cu paie. Se crede că este vorba de piese de cult care erau depozite în intervalul dintre două ceremonii religioase.

Apariţia sanctuarelor este un semn că gândirea religioasă se constituie într-un sistem coerent, este un indiciu al apariţiei zeilor comunitari sau tribali. Nu este desigur exclus ca, în continuare, să existe si zei casnici, protectori ai casei sau familiei.

MANIFESTARI CU CARACTER RELIGIOS

Este clar că o serie de gesturi religioase nu au lăsat urme identificabile arheologic, fapt pentru care ele ne rămân necunoscute. Printre formele de manifestare religioasă au fost, totuşi, identificate unele, precum ofrandele de întemeiere a unor construcţii. Ele sunt dovedite de descoperirea unor depozite de vase depuse în gropi, peste care au fost ridicate mai apoi clădirile. Există chiar unele situaţii, în arie Cucuteni, care au fost interpretate a fi sacrificii umane pentru întemeierea unor clădiri. Sub o locuinţă de la Glina, din aria culturii Boian, a fost descoperit un schelet de copil care e considerat tot o ofrandă de întemeiere.Tot printre manifestările rituale trebuiesc amintite dansurile. Practicarea lor este sugerată de figurine antropomorfe suprinse în paşi de dans-la Ipoteşti ( cultura Cucuteni-figurină masculină) sau de vasele de tip horă. Este apoi bănuită desfăşurarea unor

ceremonii în care muritorii purtau măşti prin care se identificau cu zeii în cadrul unor spectacole dramatice care reactualizează timpul primordial sau care interpretează mituri cosmogonice. Practica este bănuită mai ales pentru arealul culturii Vinca, în aria căreia au fost descoperite foarte multe statuete care poartă o mască pe faţă. Ritualurile orgiastice pentru fertilitate şi fecunditate sunt sugerate de descoperirea, mai ales in aria culturii Cucuteni, unor phalusuri din lut sau de redarea pe unele vase a unor scene de acuplare.

BIBLIOGRAFIE:

Eugen Comsa, Neoliticul pe teritoriul Romaniei. Consideratii, Bucuresti, 1987

Eugen Comsa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitica, Bucuresti 1995.

Vladimir Dumitrescu, Arta preistorica în România, Bucuresti, 1974.

Vladimir Dumitrescu, Arta culturii Cucuteni, Bucuresti, 1979.

Vladimir Dumitrescu, Arta neolitica în România, Bucuresti, 1968.

Maija Gimbutas, The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B.C. Mythes, Legends and Cult Images, London, 1974.

Gheorghe Lazarovici, Florin Drasoveanu, Zoia Maxim, Parta. Monografie arheologica, Timisoara, 2001.

Dan Monah- Plastica antropomorfa a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra-Neamt,

1997.

Radian Romulus Andreescu, Plastica antropomorfa si zoomorfa gumelniteana,

http://www.cimec.ro/Arheologie/gumelnita/cd/default.htm

Epoca de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului

EPOCA DE TRANZIŢIE DE LA NEOLITIC LA EPOCA BRONZULUI (3800-3500 a. Chr.)

NOTIUNEA DE EPOCA DE TRANZITIE SI CRONOLOGIA EI

Prin epoca de tranziţie se înţelegea, până nu demult, spaţiul cronologic cuprins între sfârşitul culturilor eneolitice ( Cucuteni, Sălcuţa, Gumelniţa) şi începutul culturilor din bronzul timpuriu (Monteoru, Glina- Schneckenberg, Periam-Pecica), cu alte cuvinte o etapă care este altceva decât neoliticul, dar care nu poate fi denumită încă epoca bronzului. În anii '60, când a apărut primul tratat de Istoria României, acestei epoci i se afecta un spaţiu foarte îngust de doar 200 de ani, cuprins între 1900-1700. La vremea cu pricina, datarea în ani calendaristici se baza pe cronologie de contact, neexistând date C14 sau dendrocronologice. S-a ajuns la această datare mai ales pe baza relaţiilor care puteau fi stabilite între spaţiul nostru şi succesiunea straturilor de la Troia, incetatenindu-se ideea că începutul epocii ar coincide cu sfârşitul Troiei I, iar epoca ar fi paralelă cu Troia II-IV . Culturile care mobilau acest spaţiu erau complexul Horodişea-Folteşti-Cernavoda II (în Moldova, NE Munteniei şi Dobrogea), cultura amforelor sferice (într-un spaţiu restrâns din Moldova), Cultura Baden (în vestul României) şi cultura Coţofeni, cu o arie mai mare de răspândire (Oltenia, o parte din Muntenia, Banat, Transilvania). Cu timpul, pe măsura înmulţirii cercetărilor de teren, au fost definite ca aparţinând epocii de tranziţie o serie de culturi şi grupuri noi, mult prea multe

pentru acest interval cronologic, care a devenit mult prea strâmt. În plus, pentru datarea culturilor, au început a fi folosite tot mai frecvent metode moderne, fizico-chimice. Aceste datări noi nu corespundeau deloc cu cele până atunci admise a fi corecte, fiind mult mai timpurii. Iniţial ele au fost ignorate sau privite cu reticenţă, mai ales în condiţiile în care metodele nu erau înţelese sau nu erau încă foarte bine puse la punct, de multe ori existând erori de datare care erau adesea folosite ca contraargumente de cei care erau neîncrezători în aceste metode. (Vl. Milojćić, spre exemplu, si-a manifestt totala neincredere in metoda de datare 14 C). Totuşi, după un timp, s-a admis că epoca de tranziţie trebuie extinsă şi s-a datat intr-o manieră de compromis între 2600/2500-2000. Această datare este şi azi adesea folosită. In continuare, există în literatura arheologică discuţii în contradictoriu cu privire la această epocă. În esenţă se pune întrebarea dacă mai este necesară mentinerea acestei epoci în schema de evoluţie preistorică. Într-un articol din 1974, urmat apoi si de alte articole pe aceeasi tema, Alexandru Vulpe considera că noţiunea "epocă de tranziţie" exprimă, de fapt, neputinţa arheologilor de a stabili o graniţă precisă între neolitic şi epoca bronzului, ea este doar un compromis care încearcă să tempereze discuţiile în contradictoriu pe tema atribuirii unor culturi neoliticului sau epocii bronzului. Având în vedere reacţia altor cercetători (Petre Roman, spre exemplu), acelaşi autor, în 1979, admite utilizarea în continuare a acestei etape in desfasuratorul cronologic al preistoriei acestui spatiu, dar crede că această epocă de tranziţie este o etapă la care se va renunţa pe măsura avansării cercetărilor. Propunerea lui Al. Vulpe, susţinută şi în articole recente, este aceea de a se ralia cronologia românească la cronologia egeeană, ceea ce ar însemna că epoca bronzului în spaţiul actual al Romăniei ar începe cam în acelaşi timp cu helladicul timpuriu în Grecia, adică la o dată în jur de 3500 a. Chr. , dată care, pentru spaţiul nostru, înseamnă sfârşitul culturilor eneoltice. Petre Roman, cercetător al acestei epoci, consideră aventuroasă această propunere şi consideră că ea nu rezolvă problemele de delimitare a neoliticului de epoca următoare. El pune, spre exemplu, întrebarea, unde am încadra cultura Cernavoda I care este contemporană cu sfârşitul culturilor Gumelniţa, Sălcuţa şi Cucuteni, dar are o cultură materială care este net diferită de cea tipică eneoliticului. Sincronizarea începutului epocii bronzului cu începutul helladicului, spune el, nu se bazează pe argumente solide. Cele mai recente articole ale lui Al. Vulpe pledează pentru ideea de a se considera începutul epocii brozului momentul constituirii blocului Baden-Coţofeni, moment care s-ar plasa pe la 3500, ceea ce ar presupune că acest grup trebuie eliminat din epoca de tranziţie în care fusese plasat anterior. Culturile anterioare acestui bloc, adică Cernavoda I - III, Celei, Folteşti, Horodiştea, Gorodsk, Usatovo, Herculane II, Cheile Turzii, ar rămâne culturi ale epocii de tranziţie, chiar dacă unele sunt paralele în timp cu culturile eneolitice. Al. Vulpe nu precizează care este momentul cronologic în care începe această epocă de tranziţie, ci doar că ea se termină la 3500. Deci, în final, Al. Vulpe păstrează această epocă intermediară, dar extrage din ea culturile Baden şi Coţofeni care sunt caracterizate de o cultură materială tipică epocii bronzului. Părerea profesorului Vulpe nu este împărtăşită de toată lumea şi există diverse alte propuneri privind conţinutul epocii de tranziţie sau datarea ei. În literatură adesea pot fi întâlnite estimări între 2600-2000 pentru epoca de tranziţie. Dacă acceptăm opinia lui Al. Vulpe, începutul epocii ar trebui plasat, cel mai probabil, pe la 3800 a. Chr.

CARACTERISTICILE GENERALE ALE EPOCII DE TRANZITIE

Epoca de tranziţie este considerată a fi fost o epocă de instabilitate, caracterizată prin pătrunderi de valuri succesive de populaţii, majoritatea de sorginte estică, venite din spaţiul de stepă aflat la nord de Marea Caspică şi de Marea Neagră, de pe cursurile inferioare ale Volgăi, Donului, Niprului şi Nistrului. Unii cercetători cred că aceste populaţii pot fi identificate cu indo-europenii. Problema indo-europenilor este vastă şi cei 200 de ani care s-

au scurs de când antropologi, lingvişti, arheologi si etnografi încearcă să o rezolve, fără a se ajunge la un consens, ne obligă la maximă prudenţă. Problema este, în primul rând, una de esenţă lingvistică. S-a constatat că pe un teritoriu vast, cuprins între India şi Atlantic, se vorbeau limbi înrudite între ele, drept pentru care a fost emisă ipoteza că a existat un popor străvechi (aşa numit indo-european) care vorbea o limbă străveche, din care apoi au evoluat celelalte limbi atât de înrudite între ele. Odata emisa aceasta ipoteza, următorul pas a fost identificarea patriei de origine a acestui popor, care trebuia să fi fost şi expansiv în spaţiu. S-au emis foarte multe ipoteze, fără ca vreouna să fi fost solid argumentată. Patria de origine a fost identificată a fi fost în Pen. Scandinavă, în zona Europei Centrale, zona pontică sau dunăreană, Armenia, Asia Centrală, Pamir. Deci nu se ştie, nici pănă azi, unde ar putea fi plasata. În acestă situaţie, identificarea populaţiilor estice pătrunse în spaţiul nostru acum, in epoca de tranzitie, cu indo-europenii, care nu ştim dacă au existat ca nucleu iniţial, nu ştim de unde şi încotro au plecat, este aventuroasă, mai ales în condiţiile în care, chiar dacă ar fi fost vorba de o o deplasare a acestora, trebuie să admitem că ei au întâlnit în calea lor o serie de populaţii pe care ori le-au asimilat şi influenţat, ori le-au împins spre alte zone, antrenându-le în migraţie, sau de la care au împrumutat elemente de civilizaţie materială. Oricum, arheologia, în lipsa unor izvoare scrise, nu are capacitatea de-a surprinde diferenţe lingvistice, ci doar diferenţe de civilizaţie materială, de obiceiuri funerare, de exteriorizare în plan material a credinţelor religioase. Ori diferenţele în aceste planuri nu presupun nicidecum în mod obligatoriu diferenţe etnice sau lingvistice.

Mişcărilor de populaţii care au afectat spaţiul nostru sau cel SE european li s-au consacrat mai multe studii. Am remarca din literatură doi autori care au în vedere toată această perioadă: P. Roman (un studiu din 1981, din revista SCIVA) şi Maria Gimbutas, cercetătoare din SUA, care a scris mai multe articole pe această temă , care au fost traduse şi adunate într-un volum numit Civilizaţie şi cultură, apărut în 1989. Cei doi autori prezintă un adevărat scenariu al acestor pătrunderi, amândoi considerând că noii veniţi sunt indo-europenii, care au afectat în valuri succesive spaţiul de SE al Europei. M. Gimbutas foloseşte pentru aceste populatii intrusive termenul de populaţii kurganice. P. Roman plasează aceste mişcări de populaţii între 3500-2000 a. Chr., în timp ce M. Gimbutas consideră că începutul lor este de plasat pe la 4200 a. Chr., dată mult mai credibilă dacă avem în vedere datele 14C , tot mai numeroase in ultimul timp.

Primul val (cel de la 4200 a. Chr. dupa la M. Gimbutas, respectiv 3500 la P. Roman) ar fi afectat zona noastră într-un moment în care în Moldova se apropia de sfărşit faza A 4 a culturii Cucuteni, în Muntenia se încheia faza A 2 a culturii Gumelniţa, în Oltenia cultura Sălcuţa se afla în faza a IV-a, iar în Transilvania evoluau culturile Tiszapolgár (Româneşti) şi Petreşti. M. Gimbutas crede că noii veniţi sunt populaţii Srednîi Stog II, plecate de pe Niprul Inferior. Venirea lor se face simţită arheologic prin apariţia unei specii ceramice noi (denumita Cucuteni C) proastă calitativ, care foloseşte ca degresant cochiliile de scoici şi melci pisate sau calcarul mărunţit. În plus, apar nişte sceptre din serpentin sau diorit, şlefuite, care au forma unor capete de animale, cel mai adesea de cai. Ele sunt atestate la Fitioneşti, Casimcea, Sălcuţa, Fedeleşeni, în România, dar şi în fosta Jugoslavie si Bulgaria. Patria lor de origine este undeva pe Volga inferioară. P. Roman consideră că această primă penetraţie nu a fost foarte puternică, dar avut unele repercursiuni asupra culturilor locale, cu intensitati diferite de la o zonă la alta. Cultura Cucuteni pare a fi fost foarte puţin afectată, de altfel populaţia ei pare a fi fost destul de numeroasă, iar aşezările erau bine fortificate. Se crede că intruşii au fost toleraţi, iar cultura Cucuteni a continuat să existe pe parcursul fazelor A-B, B1 şi B 2. În restul României se produc, totuşi, unele transformări. Populaţiile Gumelniţa îşi modifică arealul de locuire, abandonează Dobrogea şi zonele joase din Câmpia Munteniei,

refugiindu-se pe doua direcţii: spre N, către zona colinară sau spre V, afectând spaţiul de locuire Sălcuţa. Are loc o reacţie în lanţ: populaţiile Sălcuţa se refugiază pe ostroavele de pe Dunăre, coboară pe Morava spre Macedonia şi Albania sau se îndreaptă spre Transilvania; purtătorii culturii Lengyel, din Ungaria, se refugiază pe Dunăre în sus, spre Polonia şi Germania. Spaţiul abandonat de populaţiile Gumelniţa este ocupat de noii veniţi care pun bazele unei culturi de coloratura estica numită Cernavoda I. În Transilvania, se constată dispariţia unor culturi precum Petreşti şi Tiszapolgár şi formarea unei sinteze culturale- Salcuta IV-Herculane II-III-Cheile Turzii-, care ar putea fi expresia unui proces de unificare culturală, de reactie solidara a populatiilor eneolitice locale. Ceramica pictată decade, se mai practică pictura doar după ardere (pictura cruda). Tot în Transilvania apare un grup cultural nou, care, judecând după inventarele funerare, este intrusiv- grupul Decea Mureşului-, care are un pandant şi în Ungaria, în Campia Tisei -grupul Csongrád. Grupul este posibil să fi fost de nomazi sau seminomazi căci nu i se cunosc aşezările, ci doar mormintele. Ele sunt plane, de inhumaţie, cu schelete în poziţie întinsa pe spate si au un inventar neobişnuit pentru această zonă: depuneri de ocru, obiecte mărunte din cupru, podoabe din scoici unio, măciuci din piatră, lame din silex. Interesant este că ceramica depusă în morminte este de factură locală. În concluzie, în urma primului val se formează în sudul Romaniei o cultură nouă, intrusivă, Cernavodă I, care, cronologic vorbind, aparţine eneoliticului, dar care, prin cultura materială, prezintă afinităţi cu culturile epocii de tranziţie. Ca urmare a contactului cu populaţia locală, această cultură, spre finele ei, va avea deja o coloratură locală. Nu este clar locul de origine al acestei populaţii. Unii cred că este vorba de o populaţie paşnică şi sedentară de la periferia sud-estica a culturii Cucuteni, care a fost forţată să se deplaseze de presiunile nomazilor, M. Gimbutas crede că sunt nomazi. Nu se ştie dacă acest prim val aduce, pe langă sceptrele din piatră în formă de cal, şi calul sau el este adus doar de valul al doilea.

Un al doilea val de migratori are un impact mult mai mare şi afectează în temelii civilizaţia neolitică, ducând la dispariţia ei. Acest val este datat de M. Gimbutas pe la 3400/3200, iar de P. Roman în jur de 2700/2600. Amândoi sunt de acord că spaţiul actual al României a fost invadat pe doua direcţii, dinspre N şi dinspre E. În timp ce M. Gimbutas crede că acum începe epoca bronzului, P. Roman consideră că acum începe epoca de tanziţie. Dinspre nord, primele populaţii care pătrund sunt cele cu amfore sferice, venite din Podolia, fiind şi ele împinse, la rândul lor de la spate de populaţiile de sorginte estică numite Gorodsk. Populaţiile cu amfore sferice ocupă o zonă restrânsă din NV Moldovei, situată între Carpatii Orientali, Valea Siretului şi Tazlău. Ulterior, apar şi populaţiile Gorodsk care ocupă ce mai rămăsese neocupat din Moldova, suprapunându-se peste populaţiile Cucuteni. Din contopirea esticilor cu autohtonii va apărea cultura Horodiştea-Erbiceni. Alte popualaţii estice, Usatovo, penetrează prin zona gurilor Dunării şi afectează Dobrogea, Muntenia şi Oltenia. Din mixtarea cu localinicii şi cu populaţiile Cernavoda I apare cultura Cernavoda III, care ocupă toată zona de câmpie limitrofă Dunării, Banatul şi Crişana. Mai târziu şi treptat înaintează pe Dunăre spre centrul Europei. Este afectat şi NE Bulgariei, unde apare cultura Ezero. M. Gimbutas crede că a fost afectat chiar sudul Pen. Balcanice, considerând că 33 de morminte tumulare descoperite în Insula Leukas sunt o dovadă in acest sens, mai ales că în inventarele funerare apar pumnale şi sunt atestate şi sacrificii umane cu ocazia inmormantarilor. Un val de întârziaţi estici vor ocupa ceva ma târziu Dobrogea, în detrimentul populaţiilor Cernavoda III, punând bazele culturii Cernavoda II. Se crede că acest al doilea val, cel usatovian, a adus cu siguranţă calul, bronzurile arsenizate, noi tipuri de construcţii funerare, carul (cunoscut de la Storojevaja Mogila, pe Nipru Inferior), noi zei. Cel de-al treilea val, dupa M. Gimbutas, este cel al mormintelor tumulare- Yamna (înseamnă groapă)-, care în literatura arheologică

din Romănia este încadrat deja în bronzul timpuriu si caruia i se mai spune cultura catacombelor.

Venirea populaţiilor noi are urmari de natura economica caci schimbă raportul dintre cultivare şi creşterea vitelor, în detrimentul cultivării. Se manifestă o preferinţă pentru ovi-caprine şi bovine. Cel mai probabil, al doilea val aduce şi calul şi carul. Se constată dispariţa aşezărilor de tip tell, caracteristice zonei de câmpie în eneolitic. Cu mici excepţii, aşezările au straturi subţiri de cultură, sunt de dimensiuni reduse, cu doar câteva colibe, sunt de scurtă durată, de multe ori de tip sălaş/cenusar (zolniki). Treptat, dispare ceramica pictată. Dacă iniţial se mai păstrează pictura tricromă, ulterior ea devine monocromă, iar apoi dispare cu totul. În primele faze ale culturilor Horodişea-Erbiceni şi Folteşti se mai practică pictura tricromă. Ceramica are ca degresant tipic scoica pisată sau calcarul, este prost modelată, cu multe asimetrii si stangacii, nedecorată sau, eventual, decorată cu şurul sau cu caneluri, este prost arsă. Decade in mod vizibil plastica antropomorfă, treptat idolii feminini sunt înlocuiţi cu cei masculini, poate zei ai soarelui, tunetului şi cerului, adesea reprezentaţi ca zei războinici, agresivi, înarmaţi cu pumnale. Plastica sufera si din punct de vedere artistic o evidenta decadere. Dispar canoanele de modelare, simboluri ale unităţii de credinţă religioasă. Piesele masive din cupru, precum topoarele ciocan, topoarele plate, târnăcoapele, topoarele cu braţe în cruce, dispar fara urma. Locul lor este luat de piese mărunte din cupru sau bronzuri arsenizate, cele mai multe fiind podoabe. Cea mai importantă dintre piesele noi este pumnalul, prima armă în adevăratul sens al cuvântului, care apare încă din epoca eneolitică, poate ca urmare a celor dintâi pătrunderi de populaţii intrusive. Ea deschide seria dezvoltării fără precedent a armelor în epoca următoare, semn că apar frecvente conflicte intercomunitare. Aceste piese sunt aduse din zona caucaziană (nu sunt produse locale) unde sunt atestate primele bronzuri arsenizate. Ele se vor continua tipologic în epoca bronzului. Carul (cea mai veche descoperire este carul miniatural din necropola de la Budakalász, din aria culturii Baden, dar există roţi miniaturale mai timpurii) ca şi calul domestic constituie premisele cele mai importante pentru abandonarea autarhiei neolitice, pentru creşterea mobilităţii în spaţiu şi dezvoltarea schimburilor coerente la mare distanţă. Apar obiceiuri de înmormântare noi. Începând cu al doilea val, sunt atestate mormintele tumulare. Tot ca elemente de noutate pot fi amintite ringurile din piatră din jurul mormintelor, menhirii (la Casimcea), mormintele în cistă. Inventarele funerare sunt mai bogate, mai ales în cazul defuncţilor bărbaţi, care este clar că sunt războinici, fapt dovedit de maciuci, topoare de luptă sau pumnalele depuse în morminte. Practica presărării cu ocru a cadavrului este mai frecventă. Nu sunt de trecut cu vederea nici sacrificiile funerare de sotii, copii sau servitori, atestate atât la populaţiile cu amfore sferice, cât şi la cele estice. Asa cum arată înmormântările, noua societate este

marcată de puterea bărbatului într-o măsură mult mai mare decât înainte. Este posibil ca aristocraţia războinică să deţină rolul conducător. Apar diferenţe majore între membri grupurilor umane, evidenţiate de frecventele sacrificii (fără îndoială că nici eneoliticul nu a fost pe deplin o societate egalitară, căci trebuie că existau sacerdoţi sau meşteşugari specializaţi, cu un statut aparte în cadrul comunităţii). Cei sacrificaţi nu pot fi decât prizonieri de război sau robi. Adesea li se depune in morminte doar capul. Sceptrul în formă de cap de cal pare a fi simbolul autorităţii. Au loc schimbări notabile în sfera credinţelor religioase, altfel nu se poate explica împuţinarea statuetelor antropomorfe feminine şi înlocuirea lor cu cele masculine. Zeiţele par a fi înlocuite cu zei cu atribute războinice, la fel ca şi populaţiile care-i adoră. Se crede despre ei că sunt zei uranieni: ai cerului, soarelui, tunetului.

CULTURILE EPOCII DE TRANZITIE

CULTURA CERNAVODA I

Această cultură se formează după prima penetraţie de populaţii estice, prin dizlocarea populaţiilor Gumelniţa din Dobrogea, E Munteniei, S Moldovei şi NE Bulgariei, care sunt împinse spre nord şi vest. Noii veniţi sunt crescători de animale (ovi-caprine şi bovine, mai rar cai), dar trăiesc şi din vânătoare, pescuit şi cultivarea plantelor. Unii cercetatori cred că ar fi fost, initial, o populaţie stabilă, dar că ar fi fost dizlocata si obligata sa migreze de populaţii nomade, de crescători de animale. Această cultură evoluează în paralel cu Cucuteni A4, A-B şi B, este contemporană cu Troia I şi asimilează elemente de civilizaţie locală, drept pentru care primeşte in timp o coloratură locală. În staţiunea eponimă, cea de la Cernavoda- Dealul Sofia, au fost identificate trei straturi, pe care se bazează periodizarea culturii în trei etape. Aşezarea era apărată de Dunăre şi de viroage naturale. Pentru a putea fi locuit, dealul a fost terasat. În prima şi ultima fază, aşezarea a fost fortificată. Alte situri se cunosc de la Cascioarele, Olteniţa şi Ulmeni.

Aşezările sunt plasate în locuri cu apărare naturală. Au atat locuinţde suprafaţă durabile şi de mari dimensiuni, cât şi colibe. Ceramica are ca degresant scoicile pisate şi este decorată cu şnurul. Printre formele ceramice se pot observa şi unele de tradiţie Gumelniţa. Purtatorii culturii au foarte puţine obiecte din cupru şi arme, fapt destul de ciudat pentru nişte cuceritori.

CULTURA CERNAVODA III-BOLERÁZ

Cultura Cernavoda III-Boleraz ocupă spaţii foarte largi : din Romania, sectorul de campie ce se află de-a lungul Dunării, Câmpia Banatului şi Crişana. Ea este atestată de-a lungul Dunării şi în Serbia, Ungaria, Slovacia şi chiar în Polonia de sud. Petre Roman spune că aceasta cultura nu este omogenă şi că reprezintă un conglomerat etnic, datorită faptului că noii veniţi, populaţiile Usatovo, se suprapun peste grupe etnice diferite. Afirmaţia este discutabilă. Dacă nu are omogenitate se pune intrebarea de ce a fost definită ca fiind o cultură? Grupele etnice diferite nu pot fi probate pe cale arheologică, ca urmare afirmaţia nu se bazează pe nici un argument.

Aşezările sunt nefortificate, locuinţele nu sunt prea solide. Ceramica se caracterizează mai ales prin forme globulare şi decor canelat. Se cunosc reprezentări plastice atat feminine, cat şi masculine. O statuetă masculină de la Cernavodă are reprezentat un pumnal incizat pe piept. Morţii sunt îngropaţi în aşezări, chirciţi, adesea presăraţi cu ocru. Petre Roman afirmă că purtătorii acestei culturi au controlat principalele căi de comunicaţii din SE Europei: Dunărea, culoarul Vardar-Morava, care făcea legătura cu Grecia şi Troia. Se presupune, in consecinta,

si un monopol al drumurilor comerciale si comertului. În Oltenia şi Banat, cultura a fost urmată de culturile Coţofeni şi Baden, dar nu se ştie ce s-a petrecut cu ea în Muntenia. Pentru Oltenia au mai fost definite doua grupuri culturale post Cernavoda III, care au fost plasate tot în perioada de tranziţie: Celei şi Orlea- Sadovec. Grupul Celei este atestat doar la Celei şi Siliştioara în Romania, iar în Bulgaria la Nova Zagora şi în Peştera Devetaki . La Celei au fost surprinse 6 nivele de construcţie si au fost dezvelite cateva locuinţe de suprafaţă. Printre formele ceramice se remarcă vasele de tip askos şi castroanele cu buza teşită oblic. Nu este exclusă posibilitatea ca unele morminte din necropola timpurie de la Zimnicea să aparţină acestui grup. De la Celei se cunosc şi podoabe de aur. Grupul Orlea-Sadovec este atestat şi în Bulgaria şi este considerat a fi de origine sudică, la formarea căruia şi-a adus contribuţia cultura Ezero din Bulgaria. Azi nu este nicidecum lămurită problema acestor două grupuri cu arii de raspandire mult prea mici. Este posibil ca, de fapt, să fie vorba de un singur grup sau să reprezinte amandoua o etapă incipientă a culturii Coţofeni.

CULTURA AMFORELOR SFERICE

Această cultură s-a dezvoltat pe un spaţiu foarte larg care cuprinde Polonia, partea estică a Germaniei, Slovacia, Ucraina, zone în care este atestată mai ales prin morminte megalitice. Pe teritoriul nostru, purtătorii acestei culturi pătrund din Podolia, cultura fiind deja într-o fază finală. Cultura a fost identificată prin săpături în anii '50 de către Dinu Marin. Este ocupată mai ales zona de NV a Moldovei, cuprinsă între Carpaţii Orientali, Siret şi Tazlău. De pe urma acestor populaţii au rămas mai ales morminte, precum cele de la Dolheştii Mari, Grăniceşti şi Preuteşti. Mormintele sunt în gropi căptuşite şi acoperite cu dale din piatră (ciste). De obicei, cistele conţin mai multe schelete chircite (1-7 la noi, 3-10, în spaţiul de origine). De cele mai multe ori este vorba de înmormântări simultane, dovadă că se practicau sacrificiile umane (soţie, copii, servitori). Inventarul funerar, mai ales al defunctului bărbat, este foarte bogat: topoare din silex lustruite, lame de silex, aplici, brăţări şi catarame din os ajurate şi incizate. Tipice culturii sunt amforele globulare cu 4 torţi sub buză, decorate cu şnurul. Economia se baza în principal pe creşterea transhumantă a animalelor, dar este practicată şi agricultura. Nu se şie cum a dispărut această cultură. Spaţiul ocupat de ea este ulterior locuit de populaţiile Horodiştea-Erbiceni II. Probabil purtătorii ei au dispărut treptat, covârşiţi numeric de populaţiile vecine. Este posibil ca aceasta cultura să fi avut contribuţii genetice la formarea culturii Schneckenberg din Transilvania de SE, în a cărei arie de dezvoltare sunt documentate, de asemenea, morminte în cistă.

COMPLEXUL CULTURAL HORODIŞTEA- ERBICENI- FOLTEŞTI

Unii cercetători separa cultura Horodiştea -Erbiceni din Moldova de cultura Folteşti din NE Munteniei, alţii vorbesc despre un singur complex, cele două culturi fiind foarte asemănătoare din punct de vedere al culturii materiale. Horodiştea şi Erbiceni sunt aşezări din jud. Botoşani, respectiv Iaşi. Iniţial cultura a fost atestată doar la est de Siret, ulterior, în faza a II-a, a ocupat şi zona de la vest de Siret, adică fostul spaţiu locuit de populaţiile cu amfore sferice. Sunt documentate trei faze (Horodistea II=Erbiceni I).

Aşezările (Horodiştea, spre exemplu) sunt fortificate de multe ori sau ocupă poziţii dominante. Locuinţele au, uneori, podea din dale de piatră. Se cunosc şi colibe. Inventarul aşezărilor se caracterizează prin multe oase de animale: ovi-caprine, bovine, porci, foarte rar cai, dovadă că sunt crescători de animale. Atât ceramica, cât şi plastica antropomorfă sunt, mai ales în prima fază, de tradiţie cucuteniană. Pictura este insa, monocromă. Degresantii obişnuiti sunt cochiliile de scoici şi melci ca şi calcarul, toate pisate. Se foloseşte şi decorul

prin impresiune cu şnurul. Mormintele sunt plane, de inhumaţie. Nu se ştie ce a dus la dispariţia acestei culturi. Se bănuieşte că pătrunderea populaţiilor tumulare Yamna ar fi fost cauza. Alţii cred că ea a continuat să existe discret şi la începutul epocii bronzului, dar si-a schimbat obiceiul de inmormantare, practicand inhumatia sub tumuli.

Cultura Folteşti are, in mare, aceleaşi caracteristici. Siturile mai importante sunt aşezările de la Folteşi şi Stoicani. Se crede că unele morminte de la Brăiliţa i-ar putea aparţine.

CULTURA CERNAVODA II

Cultura Cernavoda II incepe ceva mai târziu decât Cernavoda III, dar cele doua culturi au si momente de contemporaneitate. Se presupune chiar ca ar fi exisitat conflicte între cele două pentru ocuparea sectorului dunărean cuprins între Olteniţa şi Hârşova. Este atestată în E Munteniei, Dobrogea şi pe litoralul nordic al Bulgariei, până la Burgas. Cultura se formează pe un fond Cernavoda I, peste care se suprapun populaţii Usatovo. La Varna sunt atestate locuinţe lacustre. Purtătorii acestei culturi sunt foarte preocupaţi de asigurarea subzistenţei, fapt pentru care pescuiesc, culeg scoici, vânează cervide. Cresc ovicaprine şi bovine. Au atât morminte de inhumaţie plane, cât şi tumulare.

BIBLIOGRAFIE:

Petre Roman- Forme de manifestare cultural din eneoliticul tarziu si perioada de tranzitie spre epoca bronzului, SCIVA 32, 1981, 1, p.21-42.

Marija Gimbutas, Civilizatie si cultura. Vestigii preistorice in sud-estul european, Bucuresti, 1989.

Alexandru Vulpe, Spatiul egeo-anatolian si Europa sud-estica in lumina unei revizuri a cronologei epocii bronzului, in Memoriile Academiei Romane, Sectia stiinte istorce si arheologie, Ser.IV 21, 1996 91997), p. 33-47.

Aexandru Vulpe, Consderatii privind inceputul si definirea perioadei timpurii a epocii bronzului in Romania, in Vlad Nistor, Daniela Zaharia (coord.), Timpul istoriei. Memorie si patrimoniu I, in honorem emeritae Ligiae Barzu, Bucuresti, 1997, p. 37-49.

Epoca bronzului pe teritoriul Romaniei

EPOCA BRONZULUI (3500-1200/1100 i.e.n.).

CARACTERISTICI GENERALE ALE EPOCII

MISCARILE DE POPULATII IN EPOCA BRONZULUI

Pe parcursul epocii bronzului, spaţiul nostru mai este afectat în două rânduri de penetraţii de populaţii estice, care au o economie bazată pe păstorit. Primul val este cel al populaţiilor Yamna şi se datează la începutul epocii. Este afectată in special jumătatea estică a României, mai ales spaţiul extracarpatic, prezenţa noilor veniţi fiind semnalata prin descoperirea unor morminte care au groapă cu trepte, sunt captuşite cu rogojini şi sunt acoperite cu bârne. Adesea mormintele sunt acoperite de tumuli. Cel de-al doilea val este constitut din populaţiile Sabatinovka, care pătrund tot dinspre est, dar spre sfârşitul epocii bronzului, ducând la formarea în spaţiul nostru a două culturi de coloratură estică: Noua, în Moldova şi Podişul Transilvaniei, şi Coslogeni, în Muntenia şi Dobrogea. Dinspre Europa Centrală par a se fi mişcat spre SV populaţiile cunoscute sub numele de Hügelgräberkultur (prescurtat HGK), în traducere cultura mormintelor tumulare. Cercetarea maghiară ( István Bóna, Amalia Mozsolics, S. Foltiny) consideră că înaintarea acestor populaţii a provocat şi deplasarea altor populaţii pe care le-au găsit în cale. Din Ungaria este foarte afectată Transdanubia (teritoriul de la vest de Dunăre), de unde dispare cultura cu ceramică incrustată. Dispar şi alte culturi ale epocii bronzului din Ungaria şi România: Periam-Pecica (din zona de vărsare a Mureşului), Vatina (din Serbia şi Banat), Verbicioara (din Oltenia şi sudul Banatului). Se pare că populaţiile cu ceramică incrustată din Transdanubia s-au deplasat în jos, pe Dunăre, ducând la formarea grupului Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj în sudul Ungariei şi Croaţia şi a culturii Zuto Brdo-Gârla Mare în nordul Serbiei, Banatul jugoslav, sudul Banatului românesc şi zona dunăreană a Olteniei, unde au fost înlocuite culturile Vatina şi Verbicioara. În Banat se formează o nouă cultură, Cruceni-Belegiš care pare a avea şi elemente preluate de la culturile cu ceramică incrustată şi elemente HGK. În ciuda acestor evidenţe, cercetarea românească nu împărtăşeşte teza migraţiei, spunând că spaţiul nostru nu a fost afectat de populaţiile HGK. Totuşi sunt elemente de cultură materială de tip HGK în Banat, Crişana şi la Târgu Mureş. În ceea ce priveşte culturile cu ceramică incrustată care apar pe ambele maluri ale Dunării, unii cercetători, precum Bernhard Hänsel, cred că s-a răspândit doar o modă ceramică şi nu şi populaţia care o producea. Totuşi este greu de crezut că moda ceramicii incrustate cu pastă albă a murit la ea acasă (adica in Transdanubia), dar s-a răspâdit în alte spaţii în forme identice. Pe linia Dunării se răspândeşe şi un nou rit de înmormântare, incineraţia, urmată de depunerea resturilor cinerare în urne. Apar piese din Europa Centrală precum brotlaibidolii din lut (idolii în formă de pâine), zuruitorile aviforme sau vasele aviforme. În aria culturii Zuto Brdo-Garla Mare se dezvoltă (fără precedente în bronzul mai timpuriu local) plastica antropomorfă care pare a pleca de la modele ale grupului Szeremle-Bijelo Brdo. Cum cele mai multe dintre aceste piese sunt piese de cult, înseamnă că se schimbă şi credinţele religioase, inclusiv credinţele despre moarte şi imaginea despre viaţa de dincolo. Deci nu este vorba doar de schimbarea unei mode ceramice, ci de schimbari de esenta, inclusiv la nivelul

vietii spiritale, motiv pentru care teza inaintarii unor populatii pe Dunare in jos nu poate fi cu usurinta ignorata.

ECONOMIA

În general există un echilibru între agricultură şi creşterea vitelor. Doar în ariile unor culturi din bronzul timpuriu şi târziu (Yamna, Noua, Coslogeni) pare a predomina creşterea vitelor, ca urmare a pătrunderii celor două valuri stepice, Yamna şi Sabatinovka. În general, se constată o adaptare a economiei la zonele de relief. Culturile Baden şi Periam-Pecica erau în principal cultivatoare de plante, ambele evitând alte forme de relief decât câmpia. Populaţiile Coţofeni au ocupat toate formele de relief şi s-au adaptat la orice condiţii de mediu. Unele populaţii, cele ale culturii Wietenberg sau Monteoru, au fost atrase doar de zona de podiş sau de deal şi au practicat mai mult creşterea vitelor. Pe lângă aceste două ocupaţii care asigură subzistenţa, pot juca un rol destul de important şi vechile îndeletniciri, precum pescuitul sau vanatoarea care au fost practicate in chip clar în aria culturii Gârla Mare, care s-a dezvoltat de o parte şi de alta a

Dunării, într-o zonă cu multe lagune fluviatile, bogate in peste si pasari de balta..

ASEZARILE

Amplasarea este, la fel ca şi în neolitic, lângă o sursă de apă potabilă. Sunt locuite toate zonele de relief. Tipurile de aşezări sunt foarte diverse, de la o cultură la alta sau de la o zonă de relief la alta.

Aşezarea de tip tell, frecventa in neolitic, există acum doar în doua arii culturale, Periam-Pecica şi Otomani. Ambele aşezări eponime ale culturii Periam- Pecica au mai multe straturi de cultură, 9 respectiv 16, ultima având o depunere de 4 m grosime, semn că a fost locuită o perioadă foarte lungă de timp.

Aşezările de tip cetăţuie sunt caracteristice culturilor Wietenberg (Wietenberg, Lemnia, Turia) Otomani (Barca) şi Monteoru (Sărata Monteoru- aşezare în pantă cu 13 nivele de locuire, Cândeşti, Fitioneşti, Năeni.) Ele sunt situate pe înălţimi apărate natural, dar au şi fortificaţii

suplimentare. Sisteme interesante de fortificaţii, foarte elaborate, au fost semnalate mai ales în aria culturii Monteoru. La Sărata Monteoru şi Fitioneşti fortificaţia era constituită dintr-un zid de piatră, legată cu pământ. La Sărata a fost dezvelit şi un turn asa-zis de supraveghere. La multe dintre aşezările din ariile acestor culturi se fac chiar paşi spre urbanism. Multe dintre ele au o acropolă cu o clădire solidă, eventual şi o clădire de cult (Sărata Monteoru), iar în arie Monteoru sunt frecvente terasările pantelor pentru a putea fi locuite, căci erau foarte abrupte.

Aşezările de tip sălaş, zolniki sau cenuşar sunt tipice culturilor din bronzul târziu- Noua, Coslogeni, grupul Govora. Sunt aşezări cu straturi superficiale de cultură, tipice pentru păstori. Se caracterizează prin depuneri de cenuşă şi multe oase de animale domestice. Locuinţele sunt de tip colibă, foarte puţine şi rarefiate în spaţiu.

Tipurile de locuinţe sunt destul de puţin cunoscute. Par a continua sa existe atat bordeie, cat si, mai ales, locuinţe rectangulare de suprafaţă, făcute în tehnica tradiţională. Printre clădirile mai deosebite, trebuiesc amintite cele de tip megaron atestate la Pecica (cultura Periam-Pecica), Balej (aria culturii Gârla Mare, dar din Bulgaria) şi Sălacea (cultura Otomani, faza a II-a). Acest tip de clădire a avut, cel mai probabil, funcţionalitate de sanctuar.

Un caz mai special îl reprezintă unele aşezări şi locuinţe din aria culturii Vatina. La Mošorin-Feudvar, în zona Titel, a fost săpată o aşezare care avea case cu aceeaşi orientare, de 5-6 x10-12 m, foarte înghesuite, distanţa dintre ele fiind de aprox. 1 m. Existau desigur şi uliţe, având în vedere dispunerea foarte riguroasă a locuinţelor. Foarte interesant este că unele locuinţe aveau pereţii decoraţi cu un fel de stucatură în relief. Au fost descoperite ancadramente de uşi, formate din linii verticale şi orizontale în relief, ca şi fragmente de coloane încastrate în zid, dar uşor ieşite în afară. Alte reliefuri de pe pereţi sunt formate din romburi concentrice. Pereţi cu decor reliefat se cunosc şi de la Corneşti, din aria aceleeaşi culturi. O friză spiralică în relief au avut şi pereţii exteriori ai sanctuarului de la Sălacea, din aria culturii Otomani.

OBICEIURI FUNERARE

A.F. Harding, un cercetător britanic, afirmă, vorbind la modul general despre epoca bronzului în Europa, că în această epocă s-a crezut mai mult în nemurire decât în neolitic. Dovada ar fi mulţimea necropolelor şi obligativitatea înmormântării chiar şi atunci când trupul defunctului nu a fost recuperat. Inmormântarea era, probabil, paradoxal, o procedură pentru eliminarea morţii sau de negare a ei, itreg ritualul venind sa asigure accesul spre o alta lume. În majoritatea ariilor culturale par a se contura prescripţii de ritual care se respectă întocmai. Necropola este situată în afara aşezărilor şi este privită ca o lume diferită de cea a viilor, dar şi ca un loc al strămoşilor. Statutul social al indivizilor se conservă şi după moarte şi se subliniază de cei rămaşi în viaţă cu ocazia ceremoniei funerare. În epocă se folosec atât inhumaţia, cât şi incineraţia. Inhumaţia caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi mijlociu, incineraţia devine rit dominant în bronzul târziu. Ea cucereşte teren, răspândindu-se de la vest

spre est, apărând mai întâi în zonele vestice ale României. Incineraţia sugerează că, de acum incolo, conservarea trupului nu mai este obligatorie, ba chiar incinerarea trupului oferă sufletului şansa de a se elibera mai repede de carcasa perisabilă. Există culturi care-şi fac o regulă din inhumaţie: Periam-Pecica, Zimnicea Plovdiv, Coslogeni, Tei, altele din incineraţie: Nir, Gârla Mare, Cruceni-Belegiš, Suciu de Sus, Bistreţ-Işalniţa, dar si culturi birituale: Monteoru, Otomani, Wietenberg, Noua, poate si Verbicioara. Biritualismul practicat în aceeaşi arie culturală, ne face să credem că între credinţele religioase ale inhumanţilor şi incineranţilor nu este, totuşi, o prăpastie, aşa cum adesea se crede.

Se cunosc foarte multe necropole din epoca bronzului, unele de dimensiuni uriaşe. Nizña Myšla, din Slovacia (1500 de morminte, cultura Otomani), Tiszafüred, din Ungaria (1000 de morminte, cultura Otomani), Sarata Monteoru (4 necropole, cultura Monteoru), Cândeşti (aproximativ 1200 de morminte, cultura Monteoru).

Mormintele de inhumaţie sunt fie plane, fie tumulare (tumul= movilă mare de pământ). Cele tumulare caracterizează mai ales bronzul timpuriu şi populaţiile de sorginte estică. E greu de spus dacă apariţia tumulului în spaţiul nostru se datorează penetraţiei unor populaţii estice sau dacă este vorba doar de o idee preluata, venită dinspre est . În general, tumulul, chiar dacă invetarul funerar este modest, este considerat un indiciu că defunctul este un personaj cu statut social înalt, prentru că efortul de ridicare movilei funerare este mare şi presupune efortul comunitar, deci moarte respectivului individ afecteaza nu numai familia, ci intreaga comunitate. Tumulul este şi un semn de loc sacru (al strămoşilor) şi are rol de magnet, în sensul că atrage după sine alţi tumuli, nu neapărat contemporani. Gropile mormintelor sunt simple gropi rectangulare sau ovale, gropi căptuşite cu dale de piatră (morminte în cistă tipice culturii Schneckenberg), morminte cu catacombă (in arie Monteoru, fazele timpurii), sau morminte cu treaptă, acoperite cu bârne. În general, gropa în care se depune trupul poate fi asimilată cu un container, un spaţiu care se constituie intr-un fel de casa a mortului. Mormintele odata închise, nu se mai deschid. În felul acesta este exclus contactul dintre vii şi morţi şi sunt respectaţi strămoşii.

Mormintele de incineraţie au gropi rotunde în plan si tronconice în secţiune (culturile Cruceni-Belegis, Gârla Mare). Doar în aria culturii Suciu sunt acoperite de tumuli, restul fiind plane. Resturile cinerare se depun în urne, în gramezi, direct pe sol, sau sunt risipite în groapă.

Orientarea şi poziţia defuncţilor este uneori dictată de reguli foarte stricte. În arie Periam-Pecica a fost observată orientarea şi poziţionarea complementară a celor doua sexe (femeile cu capul la S, bărbaţii cu capul la N, femeile pe dreapta, bărbaţii pe stânga). Pozitia este fie

întinsă pe spate, fie chircită pe dreapta sau pe stânga.

Cantitatea şi calitatea inventarului funerar sunt în strânsă relaţie cu vărsta, sexul şi statutul social al defunctului. În general, mormintele de bărbaţi sunt cele mai bogate şi cele de copii şi senili cele mai sărace. Podoabele caracterizează mai ales mormintele de femei, armele şi uneltele pe cele de bărbaţi. Razboinicul este, totuşi, de puţine ori însoţit de armele sale, spre deosebire de alte epoci (Hallstatt, spre exemplu). Uneori, meştesugarii au lângă ei tipare sau alte unelte definitorii pentru ocapatia lui. S-a observat că, de obicei, în acele arii culturale în care armele apar frecvent în depozite, mormintele nu au arme şi invers. În unele arii culturale au fost determinate inventare standard: în arie Periam -Pecica inventarul se compune din doua vase: un castron şi o cana cu 2 torţi , ambele aşezate în zona capului. În arie Zimnicea-Plovdiv, inventarul se compune dintr-un singur vas, în aria culturilor Cruceni-Belegis şi Garla Mare inventarul standard număra trei vase: o urna, un capac-castron sau castron pentru ofranda alimentară şi o canită pentru ofrande lichide. Nu exista indoiala ca vasele depuse in morminte contineau ceva, o ofranda alimentara sau lichida. Nu este clara motivatia ofrandei, dar, cel mai probabil, ea este partea defunctului din ospatul funerar, destinata ospatarii defunctului in drumul spre o alta lume.

OLARITUL SI CERAMICA

Cei mai frecvenţi degresanţi folosiţi la modelarea lutului sunt cioburile pisate şi nisipul. În aria unor culturi (Schneckenberg sau Montoru) există ceramică care are ca degresant calcarul cochilifer mărunţit. În general, ceramica epocii bronzului este de bună calitate, chiar spectaculoasă prin forme sau motive decorative în cazul unor culturi precum Vatina, Gârla Mare, Suciu de Sus, Wietenberg sau Otomani.

Formele ceramice sunt mult mai variate decât în neolitic. Printre formele ceramice cu totul noi trebuiesc amintite cănile şi ceştile cu foarte multe variante tipologice, care se dezvoltă în toate ariile culturale. Se dezvoltă spectaculos amfora (vas înalt, cu gura îngustă, destinat depozitarii lichidelor), mai ales la culturile incinerante, care o folosesc pentru depunerea oaselor incinerate (Garla Mare, Cruceni-Belegiš). Vasul de tip kantharos - vas cu gura largă, prevăzut cu doua torti, trase din buză- este tipic multor culturi, din bronzul mijlociu sau, mai ales, final: Vatina, Gârla Mare, Govora, Tei, Noua, Coslogeni. Castroanele apar în toate ariile culturale. Mai spectaculoase ca formă sunt castroanele cu 4 lobi din ariile culturilor Vatina, Garla Mare sau Wietenberg sau castroanele cu proeminenţe din aria Otomani. O formă rară, dar interesantă este căucul, tipic culturii Coţofeni. Tavile cu picior sau un fel de fructiere se cunosc din arie Vatina şi Gârla Mare. Dintre formele de uz comun trebuiesc amintite şi asa-zisele tăvi sau tigai de peşte sau vasele de tip pyraunos- un fel de vetre mobile- cunoscute din ariile culturilor Verbicioara,Vatina, Gârla Mare, Cruceni-Belegiš. Dintre vasele de cult, trebuiesc amintiţi askoii (la singular askos= vas asimetric, în formă de burduf sau de raţă)

mai frecvenţi în bronzul timpuriu în ariile culturilor Coţofeni, Baden, Monteoru sau vasele de ofrandă cu fund ascuţit din aria Monteoru. Din aria culturii Gârla Mare atrag atenţia pixidele cu patru proeminenţe perforate, prevăzute cu capace în formă de pălărie de mexican (de la termenul grecesc pixis care înseamnă cutie), care aveau rol de cădelniţe sau cănile aviforme (cu corpul in forma de pasăre de apa) şi unele şi altele frecvente în morminte. Din aceeaşi arie se remarcă zurgălăii din lut cu modelare aviformă, folosiţi în ceremonii cu cântec şi dans, cu rol de castaniete.

Motivele ornamentele sunt aproape exclusiv geometrice. Doar în aria Suciu de Sus sunt atestate şi motive de inspiraţie vegetală. Decorul este întotdeauna simetric, având una sau doua axe de simetrie. Se folosesc adesea frizele sau metopele dispuse pe gâtul sau partea bombată a vasului. Unele vase sunt decorate şi în interior, mai ales străchinile din aria culturii Gârla Mare. Există arii culturale unde ceramica este foarte puţin decorată: Schneckenerg, Periam-Pecica, fazele timpurii Monteoru, Noua, Coslogeni, Zimnicea Plovdiv, iar la polul opus arii culturale cu ceramica foarte împodobită: Wietenberg, Otomani, Gârla Mare, Suciu de Sus. Cele mai elaborate sunt motivele spiralice despre care s-a crezut că sunt de inspiraţie miceniană, la fel ca alte două motive, argonautul şi vârtejul. Ultimele două sunt cultivate mai ales în ariile culturilor Suciu de Sus si Wietenberg. Spirala apare şi pe ceramica Vatina sau Garla Mare. Dintre motivele tipice mai trebuiesc amintite cercurile concentrice, cercurile cu raze, triunghiurile şi romburile haşurate (Tei, Govora, Costişa), S-urile imbucate sub formă de talaz, zig-zag-ul, cârligele spiralice, toate prezente pe ceramica Garla Mare. Meandrul este cultivat în mai mică masură, fiind frecvent doar în ariile Wietenberg şi Gârla Mare.

Ca tehnici de ornamentare se folosesc:

1. incizia- pe

ceramica Vatina, Verbicioara, Monteoru

2. impunsăturile succesive - pe ceramica Gârla Mare

3. impresiunea cu rotiţa - pe caremica Wietenberg, Cruceni-Belegiš (şnur fals)

4. lustruirea- pe ceramica Periam-Pecica,Vatina, Monteoru

5.incrustaţia cu pastă albă- pe ceramica Coţofeni, Gârla Mare, Wietenberg, Tei, Cruceni-Belegis, Vatina. Este tehnica care ia cea mai mare amploare în această epocă

6. ştampilarea- pe ceramica Garla Mare ( se cunosc şi ustensile din lut utilizate în acest sens)

7. decorul plastic în relief se compune din:

-potcoave- in arie Coslogeni,

-proeminenţe - pe ceramica Otomani, Gârla Mare, Cruceni-Belegiş, Suciu de Sus

-protome de păsări şi cornute - la ceramica Gârla Mare, Suciu de Sus

-brâuri în relief- în toate ariile

culturale

-coaste în relief - pe vasele Monteoru sau Otomani

-boabe de linte sau pastile- doar la ceramica culturii Coţofeni

8. canelarea- apare deja din bronzul mijlociu, dar este tipică mai ales bronzului târziu, aparand frecvent pe ceramica Otomani, Gârla Mare, Cruceni-Belegiš, Igriţa, Bistreţ-Işalniţa.

9. excizia, care este foarte rară, practicandu-se doar accidental in aria culturii Gârla Mare

VIATA SOCIALA

Indubitabil că între membri comunitaţilor există deosebiri. Ele sunt relevate de studiul necropolelor şi al inventarelor funerare, uneori cu arme, alteori cu podoabe de aur (spre exemplu în necropola de la Beba Veche, în aria Periam-Pecica), dar şi de apariţa unor fenomene de tezaurizare. Pentru epoca bronzului se cunosc multe tezaure de podoabe şi arme. Printre cele timpurii sunt de amintit cel de la Tufalău (jud. Covasna, in arie

Wietenberg, cu 4 topoare si falere), Măcin (pumnale), Perşinari (12 halebarde, o spadă de aur şi 4 topoare de argint), Tigănaşi (falere, inele buclă, brăţări), Pecica-Rovine (faleră şi tutuli conici), iar dintre cele tărzii : Săcuieni (falere), Vărşand (falere), Adoni, Şmig (falere, mărgele, saltaleoni), Grăniceri (falere). Sacrificiile umane atestate în aria Monteoru sau construcţiile funerare care solicită un mare efort comunitar (tumulii) o sugerează si ele deosebiri majore de statut social. Probabil că in aceasta epoca se conturează o aristocraţie războinică care-şi revendică funcţii de conducere.

CONFLICTELE INTERCOMUNITARE

Demn de remarcat este faptul că epoca bronzului este o perioadă caracterizată prin frecvente conflicte intertribale sau intercomunitare, fapt demonstrat de fortificaţiile frecvente din aşezări, dar mai ales de dezvoltarea fără precedent a armelor precum spada şi toporul de luptă. Cele mai războinice par a fi populaţiile din Transilvania, Crişana şi Maramureş unde au evoluat culturile Wietenberg, Otomani şi Suciu de Sus şi unde au fost descoperite foarte multe depozite de arme. Reprezentările în lut de care uşoare, asemanatoare cu cele de luptă, precum cele de la Dupljaja (localitate din Serbia a culturii Zuto Brdo-Gârla Mare), ar putea fi indicii că în lupte au fost folosite care de luptă, la fel ca în spaţiul micenian. Mulţi cercetători sunt sceptici pentru că relieful ar fi mult prea accidentat pentru folosirea carului de luptă, iar armele de luptă nu sunt adecvate folosirii lor de pe platforma carelor. Armele potrivite pentru posesorii de care sunt arcurile cu săgeţi şi vârfurile de lance sau suliţă, care apar foarte rar în epoca bronzului în această zonă a Europei. Totuşi nu ar fi exclus ca aceste vehicole asa-zis de lupta să fi existat, ele asigurând doar deplasarea pe câmpul de luptă a unor aristocraţi războinici.

GENERALIZAREA CARULUI SI DEZVOLTAREA SCHIMBURILOR

În pristorie, schimburile la mari distanţe s-au lovit de două impedimente majore: lipsa drumurilor şi a vehicolelor de transport. Produsele erau cărate cu ajutorul animalelor de povară, pe schiuri sau sănii si cu ambarcatiuni acolo unde erau ape navigabile. Aceste mijloace prezintă inconveniente, fie că nu sunt rapide, fie nu permit transportarea unor cantităţi prea mari de produse, fie pot fi folosite doar o parte a anului, motiv pentru care anterior epocii bronzului schimbul nu putea sa aiba o amploare prea mare.

Epoca bronzului este epoca în care se poate vorbi cu adevărat de schimburi, datorită faptului că se răspândeşte pe spaţii foarte largi carul cu 4 roţi, aşa-zisul car cu rol economic, tras de două vite. El are cofragul rectangular sau, mai rar, oval. Primele roţi miniaturale din lut apar încă din eneolitic, dar nu este sigur ca ele sunt parti componente ale carului. Cele mai timpurii care miniaturale din lut se cunosc din aria culturii Baden, din bronzul timpuriu. Din epoca bronzului se cunosc miniaturi de care mai ales din ariile culturilor Wietenberg şi Otomani. Roţile sunt iniţial pline, iar prin bronzul mijlociu apare roata prevăzută cu 4-10 spiţe. Roţile cu spiţe sunt atestate mai devreme în zona Volga-Urali şi Armenia. Ele sunt prezente si în ariile culturilor Wietenberg şi Gârla Mare. Apariţia roţilor cu spiţe face carul mai uşor şi face posibilă înlocuirea vitelor cu caii, care asigură o deplasare mai rapidă. Carul tras de boi era foarte greoi, cântărea aprox. 700 kg, se afunda în noroi şi avea o viteză de deplasare de 1,8-2,5 km pe oră. Folosirea calului la tracţiune are drept urmare dezvoltarea pieselor de harnaşament (psaliile, un fel de obrăzare) care fac posibilă înhămarea cailor sau folosirea lor la călărie. Deocamdată nu se pot face deosebiri între piesele de harnaşament folosite pentru călărirea calului şi cele utilizate atunci când calul era folosit la tracţiune. Cele mai timpurii psalii apar la sfârşitul bronzului timpuriu, dar devin frecvente doar în bronzul mijlociu. Ele

sunt de două tipuri: în formă de bară, care sunt mai frecvente si de formă circulară, cu o perforaţie mare, centrală şi alte 2-3 laterale, mai mici. Primul tip este realizat din corn, al doilea mai ales din os. Din medii Vatina şi Otomani se cunosc psalii foarte frumos gravate cu motive geometrice. Psalia în formă de bară este de origine anatoliană sau un tip local. Se cunoaşte din Asia Mică (Kültepe) de pe la 1850-1650. Psalia circulară este de origine estică şi apare mai târziu, fiind atestată mai ales în faza a II-a a culturii Monteoru. A fost puţin utilizată la noi pentru ca, probabil, nu se potrivea cu sistemul de înhămare din această zonă, drept pentru care i s-au adus modificări. Nu se cunosc scăriţe de şa şi nu este atestată nici saua, motiv pentru care calărirea trebuie să fi fost tare incomodă. Este posibil, totusi, să fi fost folosite scăriţe din lemn, care nu s-au păstrat.

Drumurile sunt foarte rar atestate. Din epoca bronzului se cunosc doar în Anglia şi Danemarca, adică din zonele umede, cu mlaştini, unde s-a folosit pentru traversarea acestora material lemnos, sub forma de scanduri sau trunchiuri subtiri de copaci. Modul în care sunt amplasate aşezările ar putea sugera traseul unor drumuri preistorice. Căile de comunicaţii cele mai probabile au fost văile unor ape. Legătura cu Europa Centrală se realiza pe Dunăre, iar cu sudul Pen. Balcanice pe culoarul Vardar-Morava sau Struma -Isker. Mureşul trebuie că a fost şi el o importantă artera de comunicaţie. Este destul de puţin probabil că ar fi existat şi o cale maritimă de legătură cu sudul Pen. Balcanice. Existenţa ei s-ar putea admite eventual pentru bronzul final.

Transporturile pe ape erau mai comode şi mai rapide. La vremea cu pricina se cunoştea deja de multă vreme monoxila, un fel de canoe scobită din trunchiuri de copaci, lungă de 3-16 m. Pentru deplasare se foloseau padele sau prăjini. Ea putea fi folosită doar pentru navigaţia pe râuri şi probabil mai ales pentru pescuit şi comunicaţie între cele două maluri. Tot pentru navigaţie s-au folosit un fel de bărci cu fund plat, de aceea foarte instabile, alcătuite din dulapi de lemn îmbrăcaţi în piele. Unele aveau furcheţi pentru prinderea vâslelor. Din epoca bronzului se cunosc două epave de corăbii care au eşuat pe coastele Asiei Mici, la Ulu Burun şi la Capul Gelidonya. Corăbiile au suprastructuri complicate şi sunt prevăzute cu catarge. Cu ajutorul lor se făcea doar cabotaj (cabotaj= navigaţie pe coastă). Se cunosc corăbii şi din Egipt şi din Scandinavia, unde imaginea lor a fost gravată pe pereţii unor morminte. De asemenea sunt atestate ancorele.

Dezoltarea vehicolelor de transport a facut ca schimburile să nu mai aibă caracter episodic şi întâmplător ca în epocile anterioare. Termenul de schimb este de preferat celui de comerţ, care presupune folosirea monedei. Trebuie subliniat faptul că schimbul, chiar cel de bunuri, nu a avut neapărat caracter economic, comunităţile având posibilitatea să-şi producă singure mijloacele de subzistenţă. Se crede că exogamia a dus la dezvoltarea schimburilor, mai întâi de femei (schimburi matrimoniale), apoi de daruri. Mişcările de populaţii, fără îndoială, că au dus la vehicularea unor bunuri pe spaţii foarte largi (bronzuri arsenizate, pumnale, sceptre în formă de capete de cal). De cele mai multe ori au fost vehiculate produse exotice: podoabe, scoici, însemne de putere, bunuri de prestigiu (arme), fără de care oamenii puteau să trăiască. În aceeaşi categorie se înscrie şi ceramica care adesea este schimbată între comunităţi vecine, deşi fiecare are propria-i ceramică. Aproape sigur nu vasele erau importante, ci conţinutul lor. Nu ştim ce puteau conţine. Sigur nu alimente perisabile. Ar putea fi vorba de condimente, băuturi, eventual peşte sărat sau carne uscată. Au fost vehiculate si bunuri de consum ( care, după o anumită perioadă de întrbuinţare se deteriorau, şi nu mai puteau fi folosite), bunuri de lungă folosintă ( care ,după deteriorare se refoloseau), materii prime (cositor) sau bunuri de valoare legitimate (aurul, chihlimbariul). Printre bunurile cu valoare economică trebuie admise totuşi cositorul sau bronzul, materii prime foarte importante de care nu aveau parte o

serie de populaţii, ca urmare a instituirii accesului controlat la resursele de materii prime. La acestea se adaugă aurul şi chihlimbarul, materii prime foarte preţioase, care veneau sa asigure prestigiul. Aurul nu este doar o materie primă, el este un bun de valoare legitimat, destul de rar. Sunt doar câteva zone în Europa care-l deţin: Irlanda, Munţii Pirinei, Transilvania, Tracia şi Macedonia. Pentru toate aceste materii prime deficitare nu este întotdeauna clar dacă ele au circulat în stare brută sau sub formă de produse finite. Ambra este un clei al pinului (pinus succinifera) care creştea doar în nordul Europei, pe malurile Marii Nordului şi Mării Baltice. Ambra se pare că pleca din Anglia sub formă de piese finite, trecea în Franţa, cobora pe drumuri de uscat până în sud şi apoi ajungea, pe mare, până la Micene. Cositorul si bronzul au circulat sub formă de turte, bare sau lingouri în formă de piele de viţel. Au circulat însă şi piesele finite din bronz. Spade de tip micenian, spre exemplu, au ajuns în Albania, Bulgaria şi Macedonia. Pentru a putea aprecia corect traficul cu obiecte de metal sunt necesare analize spectrale pentru a se preciza originea materiei prime şi analize tipologice pentru piesele finite. De cele mai multe ori este vorba de schimburi ceramice la mici distanţe, între culturi vecine. Este greu de presupus că vasele erau vehiculate goale de la o comunitate la alta. Fără îndoială că schimbul de daruri trebuie să fi fost fost continuat cu trocul, dar nu este exclus să fi existat şi mijloace de schimb cu valoare de etalon, premonetare. Sunt suspectate a fi fost lingourile sub formă de piele de viţel, secerile şi colanele de gât cu capete spiralice. Se admite că, la acest nivel cronologic, este posibilă existenţa unor negustori ambulanţi sau efectuarea unor schimburi la mari distanţe prin verigi intermediare de legătură. Nu în ultimul rând, trebuie amintit că cel mai lesne au circulat, din aproape în aproape, ideile şi circulaţiei lor li se datorează răpândirea unor tehnologii, invenţii sau mode ceramice.

Relaţiile cu Europa Centrală şi Nordică

Se crede că s-au vehiculat dinspre Europa Centrală spre spaţiul nostru mai ales două produse: cositorul şi ambra, ultima venita de la Marea Baltică. Cositorul este o materie pimă deficitară, care, cel mai probabil, era adusă, sub formă de lingouri, din Boemia. La Sinaia este cunoscut un depozit de lingouri. S-a vorbit despre o cale terestră a chihlimbarului care pleca de la Baltica, prin Alpi, spre Italia. Ar fi existat şi o ramificaţie a acestui drum principal, care coincidea cu linia Dunării si care mergea spre zona noasra. Totuşi piesele de chihlimbar din spaţiul nostru (unele piese din aria Periam-Pecica şi Otomani, 5 perle la Sărata Monteoru/Cimitirul nr. 4, şi alte câteva de la Cândeşti) sunt foarte rare şi nu au fost analizate pentru a se şti cu certitudine dacă sunt din ambră de la Baltica. Pentru piesele din aria culturii Monteoru este foarte probabilă o provenienţă locală, având în vedere că există o varietate de chihlimbar în zona Buzăului (la Colti). Ambra de Baltica a circulat, într-adevăr, pe spaţii foarte largi, fie prin pasurile Alpilor, spre Italia şi apoi pe mare, spre Grecia, cale care nu a fost demonstrată deşi a fost presupusă (căci lipsesc piesele din Italia) fie, cel mai probabil, din Anglia (cultura Wessex) spre NV Franţei, apoi pe râul Garronne până în sudul Franţei şi apoi, pe Mediterana, spre Grecia. Această cale este dovedită de descoperirea în Grecia a unor distanţiere din chihlimbar tipice culturii Wessex, deci au circulat mai degrabă piese finite. Piesele din arie Periam-Pecica şi Otomani este posibil să fie din ambră de Baltica. Drumul lung pe care-l străbate chihlimbarul presupune existenţa unui lanţ comercial cu o serie de verigi intemediare.

Dintre produsele din Europa Centrală, care sunt cu siguranţă atestate în spaţiul nostru, cele mai multe apar în aria culturii Periam- Pecica. Este vorba de perlele din pastă sticloasă şi unele piese de podoabă din metal. Din bronzul mijlociu şi târziu sunt de amintit piesele de lut de tip Brotlaibidol (idoli în formă de pâinisoara) cunoscute din Slovacia, Austria şi Italia, Germania de sud (adică ariile culturilor Mad'arovce, Veterov, Polada) care apar si în aria

culturii Gârla Mare. Unele piese de podoabă, precum pandantivele şaibă cu nervuri în relief , prezente în unele depozite din Transilvania sau în aria Gârla Mare, au şi ele o origine vestică. Plastica antropomorfă a culturii Gârla Mare ca şi zuruitorile din lut din aceeaşi arie culturală îşi au originile tot în vest, primele în aria grupului Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj, celelate în aria culturii cu ceramică incrustată din Transdanubia. Având în vedere multitudinea de elemente vestice care apar la Dunărea bănăţeană şi olteană este de presupus, mai degrabă decât comerţul, o scurgere de populaţie din Transdanubia în jos pe Dunăre.

Unele piese din metal din zona Tisei Superioare, precum topoarele de luptă cu disc sau celtul de tip transilvănean au circulat mult spre vest, unele chiar până în Pen. Scandinavă. Spadele de tip Boiu, produse undeva în Ungaria de NE şi NV României, au ajuns la Povegliano în Italia şi în Schleswig şi Holstein, semn ca erau produse de buna calitate.

Relaţiile cu Europa de Est

Încă din bronzul timpuriu, ceramica din Moldova prezintă asemănări cu grupul Edineţ din Moldova. Unele tipuri de morminte cu treaptă semnalează pătrunderi de populaţii Yamna, de sorginte estica. Dinspre est pătrund, mai ales în Moldova, unele tipuri de topoare: celtul de tip estic, cu două tortiţe, produs originar din spaţiul dintre Nistru şi Nipru, unde sunt atestate cele mai multe forme de turnare. Un rol important în vehicularea bunurilor estice trebuie să-l fi avut populaţiile Sabatinovka care pătrund spre sfârşitul epocii bronzului în spaţiul nostru.

Relaţiile cu spaţiul balcanic

Zona noastră a fost suspectată a fi avut strânse relaţii cu sudul Pen. Balcanice, mai ales la nivelul civilizaţiei miceniene, în sec. XV-XIII a. Chr. Unele piese descoperite în spaţiul nostru au fost considerate a fi importuri miceniene sau piese de influenţă miceniană. Printre importurile considerate miceniene de Alexandrina Alexandrescu, Kurt Horedt şi alţi cercetători se numără vreo 15 spade (de la Roşiori de Vede, Medgidia, Drajna, Perşinari, Miecurea Sibiului, Sf. Gheorghe, Alba Iulia) care s-a dovedit, între timp, că sunt de fapt copii după spade de tip A, B sau C 3 din lumea miceniană. Singurele spade miceniene din afara Greciei, spre nord, s-au dovedit a fi trei spade din Albania şi alte trei din Bulgaria, toate de tip A. Importuri miceniene au fost considerate a fi tot felul de piese cu decor spiralic: psalii din os, falere de aur. Falerele de aur de la Grăniceri, Adoni, Nusfalău, Şmig, Tigănaşi, Săcuieni din tezaurele din România s-a dovedit, prin analiză metalografică, că sunt realizate din aur local, unele fiind mai vechi decât piesele miceniene, iar psaliile sau alte obiecte din os decorate sunt si ele mai vechi decât piesele miceniene şi prezintă asemănări destul de multe cu piese anatoliene. Singurele importuri care ar puta proveni din aria civilizaţiei miceniene sunt perlele din pastă sticloasă tărzii, descoperite la Sarata Monteoru care au fost analizate şi par a fi miceniene. Printre piesele de influenţă miceniană au fost considerate a fi şi statuetele din arealul culturii Gârla Mare sau carele cu roţi cu spite atestate, în forme miniaturale, tot în aria culturii Gârla Mare, în staţiunea de la Dupljaja, din Serbia. Legatura lor cu civilizatia miceniana este azi tot mai mult pusa la indoiala. Statuetele par , mai degraba, sa fi evoluat din piese oaecum asemanatoare din aria grupului Szeremle-Bijelo Brdo. Cu siguranţă sudice, cu loc de origine în Bulgaria, sunt topoarele bipene de tip Kilindir-Begunci. Un astfel de topor a fost descoperit la Izvoarele. Celturile de tip sudic, fără torţi, din Muntenia sau Dobrogea, provin tot din ateliere din Bulgaria. Este atestată şi relaţia de schimb pe direcţie inversă.

Printre piesele originare din spaţiul nostru, atestate în sud, trebuie amintită o spadă de tip Boiu-Sauerbrun descoperită la Pella, în Macedonia.

Civilizaţia miceniană a avut legături indubitabile cu Europa, dar pare a fi vorba mai ales de legături maritime, căci importurile sigure sunt constatate mai ales în sudul Italiei (ceramică şi două statuete antropomorfe). Din Europa au ajuns în Grecia fibulele en violon ( la Perati), unele tipuri de spade şi un tipar de Lappenbeil, de tip italic. O legătură martimă cu spaţiul nostru ar fi putut să fi existat la sfârşitul epocii bronzului. Ea este sugerată de legenda argonauţilor care ar fi plecat, în căutarea lânei de aur, din Colchida pe mare, au ajuns în Marea Neagră şi s-au întors spre casă pe Dunăre, fluviu care i-ar fi dus spre Adriatica (?). După Eratostene, expediţia ar fi avut loc la 1225. Lâna de aur ar fi putut fi o metaforă pentru aurul transilvănean. Ideea este foarte interesantă, mai ales că trebuie admis că,

înainte de fundarea Histriei, în 657/656, trebuie că au existat explorări ale ţărmului vestic şi nordic al Mării Negre, fiind greu de admis că grecii s-ar fi aventurat spre un teritoriu total necunoscut. Ideea est încurajată şi de descoperirea unor lingouri în formă de piele de viţel, tipice lumii miceniene si spatiului egeean, la Burgas şi Capul Caliacra, ambele pe ţărmul bulgar al Mării Negre şi ambele în golfuri, adică locuri ideale de popas de noapte, pentru odihnă şi aprovizionare. Legenda argonauţilor arată clar că argonauţii practicau cabotajul şi făceau astfel de popasuri.

Printre piesele insolite descoperite în spaţiul nostru, provenite de la mari distanţe, se numără cochiliile de melci sau scoici exotice care au drept zonă de origine Mediterana sau Oceanul Indian: Cardium, Dentalium, Pectunculus (melc), Colombela rustica, Glycimeris glycimeris, Conus mediterraneus.

În concluzie, au existat cu siguranţă legături ale spaţiului nostru cu civilizatia miceniană, dar nu au circulat atât produse cât idei, iar aceste legături par a fi fost mediate de alte populaţii intermediare, aflate la periferia civilizaţiei miceniene.

BIBLIOGRAFIE:

Tiberiu Bader- Epoca bronzului în nord-vestul Transilvaniei, Bucuresti, 1978.

N. Boroffka- Die Wietenberg-Kultur, Bonn, 1994.

Vladimir Dumitrescu- Necropola de incineratie din epoca bronzului de la Cîrna, Bucuresti, 1961.

Bernhard Hänsel- Beiträge zur Chronologie der mittleren Bronzezeit in Karpatenbecken, Bonn, 1968.

Credinte religioase si piese de cult in epoca bronzului

EPOCA BRONZULUI PE TERITORIUL ROMANIEI

CREDINTELE RELIGIOASE

Credinţele religioase, la fel ca şi în perioadele anterioare, sunt greu de reconstituit. O dată pentru că noi avem o altfel de gândire, apoi pentru că rareori în preistorie au rămas urme materiale care să ateste credinţele religioase.

Ideea generală despre epoca bronzului este aceea că se instalează cultele uraniene, solare. Ca argumente sunt folosite unele motive ornamentale, cosiderate a fi simboluri solare, care apar frecvent redate pe ceramică sau pe piesele din metal: cercurile concentrice, cercurile însoţite de raze, zvastica. Însăşi incineraţia este considerată a fi legată de aceste culte. Ea ar asigura eliberarea rapidă a sufletului nemuritor de trupul efemer, purificarea lui şi înălţarea lui către cer, spaţiu sub controlul zeilor uranieni: ai soarelui, tunetului, fulgerului.

LOCURI DE CULT

Sanctuarele

Una dintre întrebări este unde se află locurile de cult. Teoretic ele ar putea fi oriunde în mediul natural: în peşteri, pe vârfuri de munţi, în apropierea izvoarelor, în crânguri. În intreaga Europă sunt puţine locuri artificiale destinate cultului. Cele mai spectaculoase sunt siturile megalitice din Anglia, Scoţia şi Irlanda care sugerează că cei care le-au făcut aveau şi unele cunoştiinţe de astronomie.

Se cunosc trei sanctuare din epoca bronzului în spaţiul nostru şi in cel apropiat României: la Sălacea- jud. Bihor (cultura Otomani, faza a II-a), Balej- Bulgaria ( cultura Gârla Mare) si Sarata Monteoru- Jud. Buzău (cultura Monteoru) . Un posibil sanctuar ar putea fi si o constructie de tip megaron din asezarea de la Pecica.

1 . Sanctuarul de la Sălacea : Dimensiuni: 8,80 x 5,50. Sanctuarul se compune din trei încăperi care comunicau între ele. Pronaosul avea două coloane. Una dintre încăperi este decorată cu frize cu motive spiralo-meandrice în relief. În interior au fost găsite două platforme de lut, considerate a fi altare fixe, un altar suspendat, un car miniatural din lut şi o barcă de lut. În preajma sanctuarului s-a dezvelit un mormânt de copil, cu scheletul dezarticulat ( interpretat ca sacrificiu de întemeiere a sanctuarului), însoţit de câteva vase.

2 . În Poiana Scoruşului de la Sarata Monteoru a fost identificată o clădire mare, considerată a fi o constructie de cult sau casă tribală. Presupusul sanctuar nu a fost in detaliu publicat.

3. Megaronul de la Balej- a fost descoperit în nivelul al IV-lea al aşezării. Are dimensiunile de 14,30 x 5,70 m şi o orientare E-V. Avea o anticameră şi două camere. Din inventarul megaronului sunt de amintit două piese, care ar putea fi considerate recuzită de cult: un topor miniatural de lut şi o piesă cu utilitate necunoscută care seamana cu o barcă, dar şi piese cu caracter profan. Planul elaborat ar indica o construcţie de cult.

Din aria culturii Wietenberg, faza II, se cunoaşte un loc de cult la Oarţa de Sus.

Peşteri

Peşterile sunt spaţii foarte enigmatice. Ecoul lor poate impresiona şi poate sugera că ele sunt populate de spirite. Aici se ingemaneaza lumina cu întunericul, se întâlnesc şi se despart cele două lumi, a celor vii şi a celor morţi. Ele sunt deschideri spre lumea de dincolo. Adeseori în peşteri s-au făcut înmormântări sau s-au depus piese de ofrandă. Ne întâlnim cu astfel de situaţii în Slovenia, Croaţia, Italia, dar şi în alte părţi ale Europei. În spaţiul nostru, în arealul grupului Igriţa, de la sfârşitul epocii bronzului, au fot descoperite, în Munţii Apuseni din Crişana, o serie de peşteri (Igriţa, spre exemplu) în care au fost depuse ofrande constând din ceramică şi piese de bronz.

Puţurile

În Europa (Germaia şi Anglia, mai ales) puţurile cu adâncimi mari au fost considerate a fi fie fântâni, fie locuri de cult, care, prin adâncimea lor, constituiau un mijloc de comunicare cu lumea de dincolo. Ar putea fi şi una şi alta. În ele, unele de 20 m adâncime, au fost descoperite vase întregi, fapt ce sugerează că nu este vorba de fântâni dezafectate.

PIESE DIN RECUZITA DE CULT

Statuetele antropomorfe

Spre deosebire de neolitic, plastica antropomofă este slab reprezentată la nivelul epocii bronzului. Singura cultură din spatiul nostru care este foarte bine reprezentată din acest punct de vedere este cultura Zuto Brdo-Gârla Mare, la care se adaugă cultura Szeremle-Bijelo Brdo-Dalj din Ungaria şi Croatia. În aria celor două culturi s-au descoperit în jur de 340 piese, dintre care 244 sunt din aria Gârla Mare. Reprezentări plastice din lut există foarte multe în aria civilizaţiei miceniene, post 1390 a. Chr., unde sunt prezente trei tipuri de statuete : Phi (cu braţele lipite de corp şi arcuite spre abdomen), Psi (cu braţele ridicate şi arcuite deasupra capului) şi Tau (cu

bratele dispuse orizontal). Este interesant faptul ca statuetele din arie Szeremle si Garla Mare au modelari oarecum asemanatoare tipologic cu cele miceniene. Astfel, in aria grupului

Szeremle-Bijelo Brdo sunt tipice statuetele de tip Tau, cu bratele orizontale, retezate, de forma unor cioturi, iar in aria culturii Gârla Mare sunt prezente statuete de tip Phi şi Psi. Tipul Phi poate fi cu cap modelat în prelungirea corpului sau asa-zise "cu cap mobil" (de fapt fara cap, dar cu un presupus cap atasabil). Majoritatea statuetelor sunt feminine. Unele au cap de pasăre de apă, precum două statuete descoperite pe cele două care miniaturale din lut de la Dupljaja. Acestea din urmă sunt masculine. Este posibil ca şi celelalte statuete cu cap de pasăre din aria culturii Gðrla Mare să fie tot masculine, dar sunt fragmentare, motiv pentru care nu li se poate determina sexul. Piesele provin atat din aşezări, cat şi din necropole. Cele descoperite in morminte, atât la Cârna-Grindu Tomii, cât şi la Plosca şi Cârna-Ostrovogania (toate necropole din jud. Dolj), provin din morminte de copii.

Interpretarea statuetelor este destul de dificilă. Sunt destul de multe supoziţii, potrivit cărora statuetele ar reprezenta:

1.O divinitate a fertilităţii şi fecundităţii. Ipoteza este destul de puţin probabilă căci reprezentările nu sunt nude şi nu au atributele sexuale subliniate.

2. O divinitate a muzicii. Supoziţia a fost făcută de Dumitru Berciu, care avea în vedere un motiv ornamental în formă de liră care apărea adesea figurat pe statuete, la baza gâtului. Ipoteza trebuie eliminată, căci este vorba de un motiv care iniţial desemna foarte schematic ochii şi nasul.

3. Reprezentări ale defunctului. Această ipoteză este şi ea destul de puţin probabilă căci, adesea, în morminte au fost descoperite două sau chiar trei statuete antropomorfe.

4. Reprezentări ale sufletului celui mort. Ipoteza este plauzibilă pentru statuetele cu cap de pasăre căci, adesea în atichitate, păsarile erau simboluri ale sufetelor călătoare.

5. Reprezentări de adoaratori, deci de muritori aflaţi în poziţie de adoraţie. Ipoteza, destul de credibilă, a fost formulată pentru statuetele cu braţele ridicate deasupra capului, respectiv statuetele de tip Psi.

6. Reprezentări ale unei divintati solare, precursoare a lui Apollo. Această presupunere a fost făcută pentru statuetele masculine, cu cap de pasăre de apă (raţă sau lebădă).

7. Reprezentări de divinitate protectoare a mortilor. Şi această ipotză est destul de puţin probabilă, având în vedere că în unele morminte au fost descoperite mai multe statuete antropomoirfe, in plus statuetele se regasesc si in locuintele asezarilor.

8. Reprezentări de nursă, doică divină, ersatz (=înlocuitor) de mamă, care-l conduce pe defunctul copil spre lumea de dincolo.

9. Reprezentări de servitori ai unor defunctii cu inalt statut social (la fel ca statuetele de tip ushebti din Egipt), inclusiv concubine ale defunctului.

10.Simple jucării din lut, comparabile cu păpuşile de azi.

Statuetele au sigur semnificaţie religioasă căci se remarcă prin modelarea canonică, deci ar trebui să reprezinte zei comunitari şi nu zei din patrimoniul familial. Pare a fi vorba de cel puţin doi zei: unul feminin şi altul, cu cap de pasăre, masculin, care este foarte rar reprezentat. Că ar fi vorba de zei ar sugera-o şi costumul elaborat care pare a fi zeiesc, ceremonial, foarte

împodobit. Piesele de port foarte multe reprezentate pe statuete vin în contrast cu numărul pieselelor de podoabă descoperite în mormintele din această arie culturală.

Carele miniaturale din lut

Cel mai timpuriu car miniatural din lut se cunoaşte din aria culturii Baden (cultură din bronzul timpuriu), din Ungaria şi a fost descoperit într-un mormânt (la Budakalász). Ceva mai târziu, roţi sau care miniaturale sunt atestate si în ariile culturilor Schneckenberg, Otomani şi, mai ales, Wietenberg. Toate aceste care sunt care cu cofragul rectangular sau oval, cu rol economic, cu două osii şi cu 4 roţi pline. De la Dupljaja, poate dint-un mormânt, provin două care de excepţie- un car cu 2 roţi, cu 4 spiţe, şi un altul cu 3 roţi, tot cu 4 spite, tras de păsări de apă. Pe ambele care de la Dupljaja se afla câte-o statuetă antropomorfă masculină, cu cap de pasăre. Carul cu 3 roţi era

asociat cu o piesă din lut tronconică care a fost interpretată ca fiind o umbrelă sau un disc solar. Despre cele două pesonaje masculine găsite asociate cu aceste care predomină supoziţia, sugerată în 1954 de Sprokhoff, că l-ar reprezenta pe un precursor al lui Apollo Hyperboreanul, divinizat ca zeu al soarelui. Aceasta deoarece există un mit potrivit căruia Apollo ar fi călătorit într-un car tras de lebede spre Helikon, ţara hyperboreenilor sau spre Africa. În plus, statueta de pe carul cu două roţi are pe piept un motiv decorativ în formă de zvastică, considerată a fi un simbol solar, iar a 2-a statuetă, de pe carul cu trei roţi, avea fixat deasupra capului un fel de disc solar. Este sigur că asocierea car-pasăre de apă are o semnificaţie religioasă, altfel este greu de explicat existenţa acestei asocieri atât de mult în timp, până în Hallstatt, la nivelul culturii Basarabi. Statuetele sunt masculine, spre deosebire de alte statuete antopomorfe din aria culturii Gârla Mare, toate indubitabil feminine. O altă intepretare a carului, dată de Trbuhovic, un cercetător sârb, porneşte de la un ritual târziu, atestat în sec. IV p. Chr., de invocare a ploii cu ajutorul carului, datorită faptului că zgomotul produs de deplasarea carului semăna cu cel al tunetului. Având în vedere că multe reprezentări de care (Europa nordică-care figurate pe pereţii mormintelor) sau care adevărate (Sintašta) sau miniaturale au fost descoperite în morminte, este foarte posibil ca acest vehicol să reprezinte vehicolul de deplasare spre lumea de dincolo, iar statuetele cu chip de pasăre să fie o reprezentare a sufletului celui mort, mai ales că în mitologia grecească sufletele celor morţi sunt adesea reprezentate prin păsări (lebede, porumbei, păsări de apă).

Brotlaibidolii din lut

Piesele au formă de pâine şi sunt presupuse a fi idoli cu reprezentare foarte schematica. Din Romania se cunosc piese de acest tip doar din două arii culturale: Otomani-două piese de la Derşida- şi Gârla Mare-24 piese. Piese comparabile c cele din Romania se regasesc si in alte zone din Europa , aprox. 195 de piese de acest tip în ariile culturilor Polada (Italia), Arbon ( SV Germaniei), Unterwölbling (Austria), Veterov şi Mad'arovce din Slovacia, Szeremle (Ungaria). Nu se ştie dacă piesele sunt realmente piese de cult. Unii cercetatori s-au mulţumit a le numi obiecte enigmatice, alţii le-au dat semnificaţii diferite, religioase sau profane. Ele au fost descoperite mai ales în aşezări, rar în necropole. Piesele au fost interpretate a fi:

1. talismane

2. răboaje preistorice

3. piese pentru ştampilarea ambrei, care garantau calitatea sau cantitatea ei

4. pintadere (stampile) pentru decorat ceramica

5. negative pentru obţinerea de ustensile pentru decorat ceramica

6. idoli foarte schematici

Pieselor li s-a dat şi o interpretare numerică: s-ar fi folosit un sistem numeric în bază 12- număr care, la babilonieni (?), era considerat magic, simbol al perfecţiunii.

Unele ornamente care apar pe aceste piese se pare ca au fost realizate cu ajutorul fructelor de nalbă, dar asta nu lamureşte utilitatea pieselor.

Zurgălăii din lut

Apar la noi doar în aria culturii Gârla Mare (15 piese). Sunt recipiente inchise din lut care au pietricele în interior si sunt modelate în formă de broască ţestoasă, pasăre de apă sau hibrizi cu corp de pasăre, cap de cornută, picioare umane. Alte piese se cunosc din Grecia miceniană (Perati, Asine şi Micene), Elveţia, Tansdanubia (cultura cu ceramică incrustată), Polonia (cultura Lausitz). Piesele sunt făcute să producă zgomot, deci trebuie să fie vorba de un echipament ritualic pentru ceremonii care implică muzică şi dans. Au fost interpretate şi ca jucării pentru că au fost descoperite uneori în morminte de copii. Pasărea de apă este cu sigurantă un animal psihopomp, la fel broasca ţestoasă (semnifica poate hibernarea, urmată de trezirea la viată si are o legatură cu reinvierea, căci se cunosc depuneri de carapace de ţestoase în mormintele culturii Aunjetitz).

Topoarele miniaturale din lut

Din epoca bronzului sunt cunoscute topoare miniaturale din lut de mai multe tipuri: topoare- ciocan sau securi duble, asemănătoare topoarelelor din piatră sau din metal (tipul Kilindir-Begunci). Se cunosc descoperiri din ariile culturilor Otomani (Hernádkak- necropolă, mormânt de copil), Schneckengerg (20 exemplare), Wietenberg, Monteoru (1 buc. la Năeni), Gârla Mare (în aşezări precum cea de la Balej- construcţia de tip megaron, o groapă de la Carna-Nasta şi în necropola de la Orsoja -Bulgaria). Toporul dublu- labrys-ul- este frecvent în lumea cretană şi miceniană unde apare, cel mai adesea, în complexe de cult şi morminte (mormântul toporului dublu de la Knossos), mai rar în complexe profane. În spaţiul micenian are dimensiuni diferite, de la forme miniaturale până la forme uriaşe, de 1,20 m. Este din fildeş, aur, argint sau lut. Foarte frecvent, în spatiul cretan sau micenian, toporul este asociat cu coarnele de consacraţie sau cu simboluri astrale: luna, soarele, crucea. Se crede că, iniţial, labrys-ul era instumentul de sacrificare a taurului, dar ulterior ar fi căpătat alte semnificaţii. Apariţia lui frecventă în complexe palaţiale ar sugera chiar că el a devenit ulterior un insemn al regalitaţii. Unii cercetători cred despre labrys ca ar fi o expresie aniconică a unei diviniăţi şi, drept urmare, obiect de adoraţie. Cea mai probabilă divinitate este bănuita a fi una a fulgerului. Totuşi labrys-ul apare frecvent asociat si cu luna şi poate fi şi un simbol al unei zeite a vegetaţiei, precursoare a Demetrei, care apare reprezentată pe sigilii miceniene asezata sub un arbore. Ea are un topor în mână şi primeşte în dar măciulii de mac şi fructe. Două piese de la Cârna- Nasta (jud. Dolj) au figurate pe ele X-uri, semilune şi cercuri concentrice, deci posibile simboluri astrale. Piesele au cu siguranţă un mesaj religios, care este şi foarte longeviv căci şi în Hallstatt sau epoca geometrică în Grecia se cunosc o serie de pandantive cu rol apotropaic, în forma de topor dublu.

Modelele miniaturale de casă

Din epoca bronzului se cunoaşte un model de casă dintr-un mormânt din necropola de la Karaburma (cartier al oraşului Belgrad), din aria culturii Cruceni-Belegiš. Datorită faptului că decorul piesei este incrustat cu alb, se crede că este un import din aria culturii Gârla Mare. Acest model anticipează urnele în formă de casă miniaturală foarte comune în aria culturii Villanova din Italia.

Vasele de cult

Pot fi integrate în această categorie pixidele ( vase de agăţat, care au capac). Sunt atestate în ariile culturilor Periam-Pecica, Monteoru, Vatina, Verbicioara şi Gârla Mare. Apar cu

predilecţie în necropole, mai ales în mormintele mai bogate. Este posibil ca în aceste vase sa se fi ars substanţe aromate, iar vasele sa fi avut funcţionalitatea unor cădelniţe.

Alte vase suspectate a fi de cult sunt asa-zisele vase de ofrandă care sunt tipice culturii Monteoru. Erau un fel de amfore, instabile, căci aveau fundul ascuţit, de aceea se presupune că erau înfipte in pământ. Se găsesc în morminte Monteoru, probabil folosesc pentru depunerea de ofrande.

Pasărea de apă mai apare în culturile epocii bronzului sub forma de askoi (Nagyrev, Monteoru, Periam-Pecica) sau de căni terminate cu protome în formă de cap de pasăre (Gârla Mare) sau vase aviforme (Gârla Mare). Vasele cu protome în formă de cap de pasăre sau aviforme se cunosc din epoca bronzului şi din Israel, Iordania, Egipt, Liban.

BIBLIOGRAFIA:

Vladimir Dumitrescu- Arta preistorica în România, Bucuresti, 1974.

Vladimir Dumitrescu- Necropola de incineratie din epoca bronzului de la

Cîrna, Bucuresti, 1961.

Monica Sandor-Chicideanu- Cultura Zuto Brdo-Gârla Mare. Contributii la

cunoasterea epocii bronzului la Dunarea Mijlocie si Inferioara, Cluj, 2003.

Monica Sandor- Chicideanu, Ion Chicideanu, Contributions to the Study of the Gârla Mare

Antropomorphic Statuettes, Dacia 34, 1990, p. 53-76.

Hallstatt-ul pe teritoriul Romaniei

HALLSTATTUL (1200/1100-450/350)

In 1874, Hans Hildebrand a împartit epoca fierului în doua etape : Hallstatt si La Tène, dupa numele a doua situri, primul din Austria, al doilea din Elvetia.

Prima vârsta a fierului începe la 1200/1100 si se sfârseste la 450 în Muntenia, ceva mai târziu, pe la 350, în teritoriul intracarpatic. Numele epocii (Hallstatt) vine de la o necropola descoperita în Austria, care a avut circa 2000 de morminte, dintre care au fost sapate 1270. A fost ales numele acestei necropole deoarece ea contine multe piese de metal tipice epocii, în ciuda faptului ca necropola acopera doar intervalul 800-400 i.e.n. Epoca a fost periodizata de Paul Reinecke în etapele A, B, C, si D, iar Müller-Karpe a definit subetapele A1 , A2, B1-3. Etapele A si B (fara B 3) ar corespunde Ha timpuriu (1200/1100-800), C-ul Ha mijlociu (800-650), iar D Ha târziu (post 650). De multe ori, perioada Ha A si B a fost privita ca o perioada de tranzitie de la epoca bronzului la epoca fierului, din cauza raritatii pieselor din fier. Trebuie remarcat ca exista diferente de periodizare între Europa Centrala si cea de est. În Europa Centrala, periodizarea a tinut seama de dezvoltarea culturala, motiv pentru care epoca bronzului a fost prelungita pâna pe la 800 a.Chr. când se sfârseste UFK (Urnenfelderzeit), un mare complex cultural din bronzului târziu, caracterizat prin asa-zisele câmpuri de urne ( mai precis mari necropole de incineratie în urna).

CARACTERISTICI GENERALE ALE EPOCII HALLSTATTIENE

CERAMICA

Fenomenul care anunta noua epoca nu este aparitia metalurgiei fierului, cum ar fi fost normal, ci aparitia unei ceramici de alta factura, de culoare neagra, bine lustruita, adesea cu luciu metalic, decorata, cu predilectie, prin doua tehnici: canelarea si imprimarea. Se remarca pentru Ha timpuriu din România existenta a doua mari complexe: cel cu ceramica canelata, în jumatatea vestica a Romaniei si cel cu ceramica imprimata, în jumatatea estica. Ulterior, începând cu Ha mijlociu, ceramica canelata se va raspândi în întreg teritoriul României. Ceramica canelata apare mai întâi în Banat, Maramures si Crisana, în spatiul în care la sfârsitul epocii bronzului evoluasera culturile Cruceni-Belegiš si Suciu de Sus si grupul Igrita, despre care se crede ca au avut o contributie genetica la formarea culturilor hallstattiene timpurii: Bobda- Susani în Banat si Gava-Lapus în NV României. Noua ceramica canelata apare ca urmare a unor impulsuri UFK (Urnenfelderkultur), poate chiar a patrunderii de populatii UFK dinspre Europa Centrala spre est. Ceramica se caracterizeaza prin culoare neagra la exterior si rosie în interior si decorul cu multe proeminente, care nu au rol functional. Astfel de ceramica exista si în Ungaria-cultura Gava- si în Ucraina-cultura Holyhradi. La scurta vreme, ceramica canelata (de tip Gava-Lapus) se va generaliza la spatiul întregii Transilvanii, aparând ceva mai târziu grupurile: Gava- Medias si Gava-Reci. Din Banat, ceramica canelata se raspândeste spre Oltenia, unde cel mai vechi grup hallstattian este grupul Vârtop-Hinova. Si în Moldova de nord este atestat un grup hallstattian cu ceramica canelata, grupul Granicesti. Muntenia (Chitila, Meri, Zimnicea), centrul si sudul Moldovei (grupurile Cozia-Brad, Tamaoani), ca si Dobrogea (cultura Babadag) au ceramica imprimata în hallstattul timpuriu. Grupuri cu ceramica imprimata, asemanatoare celei din România, sunt atestate si în spatiile vecine: grupul Pšenicevo, în Bulgaria si Saharna-Solonceni, în Republica Moldova). Unii istorici au crezut ca este posibil ca ceramica imprimata sa apartina blocului

etnic tracic, iar cea canelata celui illyric. În Hallstattul mijlociu canelura si imprimarea se vor folosi în paralel, uneori pe acelasi vas (spre exemplu pe ceramica culturilor Basarabi si Babadag).

În general, Hallstattul continua fara hiatusuri epoca bronzului. Economia, la fel ca si cea de la sfârsitul epocii bronzului, pare a fi orientata mai degraba spre pastorit decât spre cultivarea plantelor, motiv pentru care asezarile au, de cele mai multe ori, straturi subtiri de cultura, fiind frecvente asezarile de tip salas. Totusi, se remarca în epoca cetatile de refugiu, fortificate cu valuri de pamânt pe schelet de lemn, care sunt tipice mai ales Transilvaniei si care sunt fortificate în ideea de a asigura securitatea locuitorilor si animalelor din mai multe asezari din jur, motiv pentru care ele au dimensiuni foarte mari. Dintre aceste cetati pot fi amintite: Sântana (78 ha), Cornesti (68 ha), Ciceu (30 ha), Huedin, Teleac.

METALURGIA BRONZULUI SI A FIERULUI IN HALLSTATT

La începutul epocii hallstattiene se constata maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului, reprezentata prin depozitele din orizonturile Cincu-Suseni si Turia Jupalnic. Din aceasta etapa dateaza marile depozite de obiecte din bronz de felul celor de la Uioara, Gusterita, Spalnaca si Aiud. Depozitul de la Uioara are 5800 de piese si cântareste în jur de 1100 kg. Noua epoca, Hallstattul, aduce cu sine noi tipuri de piese. Pe la 1200 a. Chr. apare fibula de tip Peschiera. Alte tipuri de fibule specifice acestei epoci sunt fibula Passmanterie, iar mai târziu fibulele ochelari, cele de tip Donja Doljna sau de tip Glasinac. Apar pentru prima oara centurile din bronz, foarte frumos decorate cu motive geometrice. Se dezvolta armele defensive dintre care sunt de amintit coiful si scutul, iar mai târziu cnemida. Dintre

spade se remarca spadele cu cupa la mâner (apar în Ha B) sau cele cu antene. Alte elemente de noutate sunt vasele de bronz: situle (vase asemanatoare unor galeti), cazane cu atase cruciforme si cesti de tip Kirkendrup. În Ha C, din bronz se mai fac doar piese de podoaba si de harnasament, toate celelalte arme si unelte fiind deja realizate din fier.

În sec. XIII-XII apar primele piese din fier in spatiul nostru. Cele mai vechi dintre ele sunt:

1. un celt din fier descoperit în necropola de la Lapus, databil în sec. 13

2. un mâner de cutit, descoperit în depozitul de la Rozavlea III, în Maramures din sec. 13.

3. o spada de fier din Banat, dintr-o localitate necunoscuta.

4. o bratara de fier, descoperita în necropola de la Bobda, din Banat.

5. un pumnal de bronz, cu miez de fier descoperit la Tirol, în Banat.

6. un ac de bronz, cu miez de fier, descoperit în Banat.

7. un cutit de fier de la Cauas- Satu Mare

Este usor de constatat ca cele mai timpurii piese apar în Maramures si Banat. Fara îndoiala ca sunt piese de import. Fierul este cunoscut înca din mil. III, dar primele obiecte sunt din fier meteoritic. Despre o metalurgie a fierului se poate vorbi în Asia Mica, în regatul hittit, in sec. XIV-XII a. Chr. Aici, în Muntii Taurus, erau rezerve mari de minereu de fier. Pâna la caderea regatului hittit, la sfarsitul sec. 12, secretul de fabricatie al noului metal a fost pastrat cu strasnicie, doar ulterior metalurgia fierului s-a raspandit destul de repede pe spatii imense. In difuzarea metalurgiei fierului în spatiul nostru, Vasile Pârvan a crezut ca un rol important l-ar fi avut cimerienii, care, în sec. a VIII-lea, ar fi patruns in spatiul actual al Romaniei si ar fi adus cu ei noul metal si tehnologia lui de fabricatie. Sunt suspectate doua cai de patrundere a metalurgiei fierului: fie prin Caucaz, fie din Anatolia, prin filiera greceasca. Din Grecia ar fi putut patrunde fie pe litoralul Marii Negre, fie pe culoarul Vardar-Morava. Având în vedere ca cele mai timpurii piese de la noi au fost descoperite în Maramures si Banat, nu este exclus sa fi existat si un centru independent de inventie si în centrul Europei, mai ales ca se cunosc si alte piese timpurii în Europa, precum un pumnal descoperit la Ganovce, în Slovacia. Primele dovezi sigure de practicare a metalurgiei fierului în spatiul nostru sunt din sec. al IX-lea. O singura descoperire este foarte timpurie. În tumulul de la Susani, din Banat, a fost descoperita zgura de fier într-un context databil în sec. al XII-lea. E greu de spus cat de credibila este aceasta informatie, dar o dovada sigura de practicare a metalurgiei fierului în sec. IX-VIII provine de la Cernatu, unde a fost descoperit un atelier de mester metalurgist care continea zgura de fier, bare de fier, o lingura de turnat, obiecte de fier si bronz. De la Dervent, din aria culturii Babadag, se cunoaste un cuptor de redus minereul de fier, iar în stratul II al asezarii de la Babadag a fost descoperita zgura de fier. Începand cu Ha mijlociu, obiectele din bronz sunt treptat înlocuite cu cele din fier, mai întâi armele, apoi uneltele, iar în Ha târziu se mai confectioneza din bronz doar podoabe si piesede harnasament. Raspândirea metalurgiei fierului s-a facut destul de greu deoarece procesul de reducere este destul de complicat si necesita temperaturi înalte de reducere, ideal 1500 grade.

Zona noastra are suficiente resurse de minereu de fier în Banat, SE Transilvaniei, Oltenia (Baia de Fier), Dobrogea (Altân Tepe), Moldova (minereu de balta). Au fost preferate pentru reducere minereurile cu un continut ridicat de fier (peste 20-30%), deoarece randamentul de reducere era destul de scazut, în jur de 50 %. S-au folosit cu precadere magnetitul (71 % fier), hematitul (70% fier), limonitul (63% fier), sideritul (48% fier) si calcopirita (46% fier). Pentru reducere se foloseau cuptoare speciale, de forma tronconica, adâncite în pamânt, cu peretii de lut, minereul fiind asezat în straturi intercalate de mangal (un combustibil obtinut prin arderea mocnita a lemnului de conifere). Se pare ca erau folositi si fondanti pentru usurarea reducerii: varul sau zgura provenita de la reduceri anterioare. Zgura începea sa se lichefieze la 1030

grade, iar fierul la 1200-1300 grade. Aceasta temperatura nu asigura, însa, o reducere completa, de aceea randamentul era redus. In urma reducerii, se obtinea o lupa de fier spongioasa, datorita impuritatilor. Pentru prelucrarea lupei, ea trecea prin procese succesive de forjare (calire) si martelare (ciocanire la cald). Se cunosteau si procedee mai rafinate de prelucrare precum supraturnarea, placarea cu aur sau sudura cu bronz.

ARTA AURULUI

Din România se cunosc o serie de tezaure de aur, care sunt însa dificil de datat pentru ca piesele sunt rupte de contextul cultural. În 1980 a fost descoperit la Hinova, în mijlocul unei necropole de incineratie, un tezaur de

aproximativ 5kg, care continea o diadema, bratari, saltaleoni, margele, tutuli, verigi,

mansoane. Tezaurul era depozitat într-un vas bitronconic, canelat tipic Hallstatt-ului timpuriu, drept pentru care credibila o datare a tezaurului in sec.al XII-lea a. Chr. Un alt tezaur databil în sec. 12-10 este un tezaur de vase descoperit la Radeni. El prezinta analogii cu tezaurul de la Valcitran, din Bulgaria.

PRACTICI FUNERARE

In epoca hallstattiana predomina net incineratia, fie în morminte plane, fie în morminte tumulare, dar exista si morminte de inhumatie. Tumulii nu sunt izolati, ca în epoca bronzului, ci constituie adevarate necropole tumulare. Spre deosebire de tumulii din epoca bronzului, cei din Ha sunt de dimensiuni mult mai mici, avand diametre de 5-6 m si au frecvent in structura lor pietre. Cele mai multe morminte sunt direct pe solul antic. Se remarca prin inventare bogate mai ales mormintele de razboinici care au adesea topoare de lupta cu doua taisuri paralele (topoare tracice), vârfuri de sageti, cutitase curbe din fier, mai târziu, in Ha târziu, akinakai, piese de harnasament (psalii si zabale), vârfuri de lance. Dupa toate aparentele, sunt razboinici calareti, fapt ce ne face sa credem ca se schimba radical tehnica de lupta, armele de baza devenind arcul cu sageti si lancea, amândoua potrivite pentru lupta de pe cal. De altfel si izvoarele literare arata ca, începând cu sec. al VI-lea, se înmultesc razboinici traci calari, fapt ce-i face aseamanatori cu scitii. Aceleasi izvoare subliniaza ca tracii sunt mari iubitori si îmblânzitori de cai. Într-un mormânt tumular din sec. al VIII-ea de la Balta Verde, din Oltenia, s-a descoperit sina unei roti de car, probabil un car de lupta.

RELIGIA

Simbolurile religioase (crucea, pasarea de apa, zvastica, toporul bipen) le continua pe cele de la nivelul epocii bronzului, drept pentru care se crede ca religia era de esenta uraniana, continuand traditii vechi, din epoca bronzului. Dintre artefactele cultice de exceptie sunt de amintit cazanele din bronz prevazute cu 4 sau mai multe roti si trase de pasari de apa. Se cunosc doua care din spatiul nostru cel de la Orastie si cel de la Bujoru (Teleorman), ultimul tras de 12 pasari de apa, ambele din medii Basarabi. Se cunosc multe pandantive din metal de forma unor topoare duble miniaturale, care, purtate la gât, aveau rol apotropaic.

INFLUENTE STRAINE

Spatiul nostru a fost supus unor influente straine care au afectat continutul culturii materiale. Ele vin din trei parti: dinspre SV, de esenta illyrica, dinspre sud, din Grecia, fie prin intermediul tracilor sudici, fie prin intermediul cetatilor grecesti intemeiate Pont, si dinspre est, incepand din sec. al VI-lea, ultimele de sorginte scitica.

Illyrii, aproximativ 90 de triburi-neamuri, locuiau în zona Albaniei si a fostei Jugoslavii (avand ca limite la nord Drava, la est Morava). Ritul de înmormântare caracteristic al acestora a fost inhumatia sub tumuli. Printre monumentele arheologice importante care le-au fost atribuite se numara necropola de la Glasinac, din Bosnia. Influenta illyrica este mai evidenta în SV României, în Oltenia de vest, unde au fost descoperite câteva necropole de inhumatie, precum cele de la Basarabi, Balta Verde si Gogosu. Aceste necropole cu greu ar putea fi atribuite etnic. In necropola de la Basarabi, desi este de inhumatie, vasele sunt tipice culturii Basarabi, deci necropola pare a apartine unei populatii tracice . Despre o influenta illrica se poate vorbi si în NV Bulgariei (necropola de la Vraca). Spatiul din Bulgaria, unde apar aceste

influente a fost locuit de tribali despre care izvoarele spun cand ca ar fi illyri, când ca ar fi traci. Este posibil sa fie vorba de niste illyri tracizati. O legenda reprodusa de Appian spune ca unii illyri-antariatii- ar fi migrat la traci. Motivul acestei migratii ar fi fost faptul ca ei au participat la atacarea sanctuarului de la Delfi, din 279, fapt care l-ar fi mâniat pe Apollo, care s-a razbunat pe ei, infectându-le apele cu broaste, care au dus la o molima cumplita, produsa de niste aburi care ieseau din pamânt. Drept urmare, antariatii si-au parasit casele, dar nu i-a primit nimeni, motiv pentru care s-au asezat într-un tinut mlastinos nelocuit al getilor. Evenimentul ar fi avut loc, conform legendei, mult mai târziu, in epoca latene, în sec. 3. La rândul sau, Strabon spune despre antariati ca au fost cei mai viteji dintre illyri si ca i-au supus pe tribali si au domnit peste traci si illyri. Printre piesele de factura illyrica trebuiesc amintite fibulele de tip Glasinac, Donja Doljna si navicella care, ulterior, vor fi masiv folosite si de traci. O alta piesa tipic illyrica este colierul torsionat.

Influenta estica este pusa pe seama unor patrunderi de populatii intrusive estice: cimerienii, în sec. IX-VII, si a unor populatii scitoide, in sec. 7-6. Nu stim daca cimerienii au ajuns vreodata în zona noastra. Potrivit lui Herodot, ei au fost alungati de sciti din patria lor si s-au îndreptat spre sud. Ei sunt atestati de izvoarele akkadiene sub numele de gimmirai, în Asia Mica, înca de pe vremea lui Sargon II (722-705), iar în secolul urmator sunt pomeniti în Asia Mica atât de izvoarele grecesti cât si de cele akkadiene. Dupa sec. al VI-lea dispar din izvoarele scrise. Scitii sunt la origine iranieni, dar sub numele de sciti au fost desemnate populatii eterogene aflate sub stapanire scitica. Herodot vorbeste despre sciti regali, nomazi, plugari si agricultori. Fara indoiala ca, cu timpul, au adaugate scitilor si populatii de agricultori, aflate sub dominatie scitica. Arheologic, un grup estic intrusiv este surprins la noi în zona Transilvaniei, este vorba de grupul Ciumbrud. Un grup care prezinta asemanari cu grupul Ciumbrud exista si în Moldova- grupul Trestiana. Cine se ascunde sub denumirea de grupul Ciumbrud? O atentie speciala a acordat acestui grup Valentin Vasiliev care a publicat în 1980 o carte, Scitii agatârsi pe teritoriul României, carte in care analizeaza cultura materiala a grupului Ciumbrud si face o serie de consideratii de ordin istoric. Unii cred ca purtatorii grupului Ciumbrud sunt agatirsii, care nu sunt sciti (Alexandru Vulpe), altii ca ar fi scitii agatirsi (Valentin Vasiliev). Sunt sigur nomazi, caci nu au decât necropole, lipsesc asezarile si folosesc ceramica de factura locala. Se cunosc peste 225 de morminte ale grupului, cea mai mare necropola fiind dezvelita la Ciumbrud si numarad 26 de morminte. Alte necropole se cunosc la Blaj, Târgu Mures, Aiud, Cipau. Cimitirele sunt de dimensiuni reduse si au, de obicei, morminte plane de inhumatie. Un obicei constant surprins în aceste necropole este acela de a depune în morminte parti de cal (mai frecvent capul si picioarele). Sunt si câteva morminte de incineratie. Adesea cadavrul este acoperit cu ocru sau realgar ( o sulfura de arsen). În mormintele de femei s-a gasit depusa creta. Cele mai multe morminte au ofrande de carne, oaie la femei si bovine la barbati. Inventarele se caracterizeaza prin piese de factura scitica precum aplici cruciforme de tolbe, vârfuri de sageti în trei muchii, oglinzi din bronz, stâlpi de baldachin, akinakai. Lânga ofranda de carne se afla adesea un cutitas de fier. Dintre podoabe se remarca inelele de bucla cu cap conic, margelele de caolin sau din scoici Kauri. Nu par a fi sciti pentru ca nu au morminte tumulare si nu depun cai intregi, cum ne spune Herodot ca se proceda la sciti. Herodot ne da de înteles ca agatirsii, desi sunt inruditi cu scitii, nu trebuiesc confundati cu acestia. Ne spune despre ei ca sunt vecinii estici ai scitilor, îi localizeaza la izvoarele unui râu numit Maris (Mures?) care se varsa in Dunare, aflam despre ei ca sunt gingasi, mari iubitori de aur si ca au nevestele in devalmasie, ca sa nu se certe între ei. Agatirsii refuza sa-i ajute pe sciti pe timpul conflictului cu Darius, ba chiar le interzic acestora sa le calce tara, spre a evita razbunarea lui Darius. Herodot ne da de înteles ca relatiile dintre agatirsi si sciti au fost si mai târziu proaste, regele Spargapeithes, al agatirsilor, asasinându-l pe regele Ariapeithes, al scitilor. Grupul Ciumbrud a fost datat de Valentin

Vasiliev începând cu 600-575, iar de Alexandru Vulpe începând cu 550 si pâna pe la 450. Un grup de aceeasi factura este cunoscut si din Ungaria, grupul Szentes-Vekerzug-Chotin.

Scitii propriu-zisi par a intra in spatiul nostru doar mai târziu. Probabil ca expeditia lui Darius de la 514/512 a barat expansiunea scitica spre est o buna bucata de vreme, desi ea este privita de istoriografia greaca ca un insucces. Ulterior, expansiunea scitica trebuie sa fi fost împiedicata de regii odrisilor sub autoritatea carora s-a aflat cu siguranta Dobrogea. Desigur ca sunt posibile unele incursiuni, raiduri scitice în spatiul nostru. Ele ar fi sugerate de fortificarea unor cetati din nordul Moldovei: Cotnari, Stâncesti, Mosna. Este posibil ca zona de câmpie din sudul Munteniei si Olteniei sa fi suferit de pe urma acestor raiduri si asa sa se explice faptul ca în Ha târziu aceasta zona pare nelocuita, caci nu a fost identificata nici o cultura în acest spatiu. Singura cultura atestata în sudul României în Ha târziu este Ferigile-Bârsesti, care ocupa în exclusivitate zona subcarpatica. De asemenea, si izvoarele scrise (Istorii, Herodot) pomenesc la nord de Dunare, la aceasta vreme, un imens pustiu. Despre o patrundere masiva de sciti, aflam din izvoare, doar la 340, când scitii condusi de regele Atheas patrund în Dobrogea, ei fiind înfrânti de regele Filip II al Macedoniei în 339. Începând din sec. al IV-lea reapar asezarile din zona de câmpie, fapt confirmat si de izvoare. Astfel, la 335, in timpul expeditiei impotriva tribalilor, Alexandru Macedon a trecut Dunarea si a gasit aici o asezare fortificata a getilor.

Influenta scitica asupra civilizatiei materiale a hallstattului târziu consta în adoptarea de catre traci a unor arme de factura scitica, precum pumnalele de tip akinakes si sagetile de fier în trei muchii, a unor piese de harnasament , de pilda aplicile de curele în forma de animale foarte stilizate (cai, feline, ursi, cap de bour). Arta argintului la traci a fost profund influentata de arta scitica si persana, fiind caracterizata de prezenta abundenta a motivelor animaliere. Este posibil si ca unele practici funerare ale aristocratiei tracice, care încep sa apara în sec. V-lea a. Chr. sa fi fost tot de influenta scitica: obiceiul ridicarii de camere funerare, acoperite de tumuli, sacrificiul cailor, ba chiar si sacrificiile umane (sacrificarea sotiei defunctului).

O alta civilizatie care si-a pus amprenta pe dezvoltarea culturii materiale in hallstattul tarziu a fost cea greca. În Dobrogea inflenta s-a datorat întemeierii cetatilor grecesti din Pont, în Muntenia si Oltenia datorita legaturilor cu tracii sudici, mai ales cu odrisii, care au avut mai strânse relatii cu grecii.

Prima colonie greceasca a fost Histria, care, dupa Eusebius Hyeronimus, a fost întemeiata la 657/656 i.e.n.de cate Millet. Callatisul, colonie doriana a Heracleei Pontica, potrivit lui Pseudo-Scymnos, a fost întemeiat pe vremea când în Macedonia a preluat puterea regele Amyntas. Se crede ca este vorba de Amyntas I, care a domnit între 540-498, deci data întemeierii se afla undeva spre sfârsitul sec. al VI-lea. Tomisul este tot o colonie a Miletului si dateza tot in sec. al VI-lea. Nu exista marturii scrise despre intemeiere, dar arheologic se poate stabili momentul. Cauzele colonizarii grecesti, proces care începe în sec. 8, sunt multiple: solul inoportun agriculturii în Grecia, saracirea populatiei, cresterea demografica, concentrarea proprietatilor funciare în mâini putine, dezvoltarea mestesugurilor si nevoia unor piete noi de desfacere a produselor, lupta demosului (negustori, mestesugari, cultivatori) pentru drepturi politice. Toate acestea au dus la expatrierea unui mare numar de greci, de obicei oameni cutezatori sau aventurieri, capabili a-si asuma riscuri, care-si alegeau o capetenie. Relatia initiala a grecilor cu autohtonii a putut fi conflictuala, dar probabil ca, prin daruri si promisiuni, au reusit sa-i induplece pe autohtoni. Nu se stie daca anterior întemeierii au existat puncte de schimb de tip emporia. Initial schimburile s-au facut pe baza de troc si de

mijloace de schimb premonetare- vârfuri de sageti din bronz (descoperite la Histria si Tariverdi). Ulterior cetatile grecesti au batut moneda proprie.

Inflenta greceasca se simte prin patrunderea unor produse de lux (podoabe, stofe, vase din metal) în spatiul autohton. S-a descoperit mai ales ceramica lucrata la roata în arealul culturii Ferigile-Bârsesti, începând cu sec. al VI-lea a. Chr. Uneori autohtonii imita aceasta ceramica, facând-o însa cu mâna. Schimburile dintre parti sunt dovedite de aparitia de monede histriene în diferite asezari autohtone din Moldova si Muntenia, mai ales pe Siret, Prut, Arges si de-a lungul Dunarii. Ca urmare a schimburilor comerciale au fost descoperite o serie de amfore grecesti în care erau aduse uleiul de masline si vinul, amfore care ulterior vor fi imitate si ele de catre geti. Însasi roata olarului va fi preluata tot de la greci, dar aparitia ei marcheaza deja trecerea la o noua epoca, epoca La Tène.

CULTURI HALLSTATTIENE

Cultura Babadag

Aria de raspândire: Este atestata în Dobrogea, NE Munteniei si Sudul Moldovei, în faza de expansiune maxima ( faza a II-a). În faza a III-a, isi limiteaza arealul, fiind atestata prezenta ei doar in Dobrogea.

Originea: dupa Sebastian Morintz, are o origine locala, care mosteneste elemente Monteoru si Coslogeni, iar decorul cu cercuri si tangente prezent pe ceramica s-ar datora unui grup de la Dunare, grupul Insula Banului care a fost datat initial în sec. al XI-lea a. Chr., ulterior în sec. al IX-lea, drept pentru care contributiile sale la geneza culturii Basarabi trebuie excluse.

Asezari: Cultura este cunoscuta aproape exclusiv din asezari: Babadag, Enisala, Beidaud, Gura Canliei, Piatra Frecatei, Topalu. Asezarea de la Babadag are trei straturi de cultura si are o depunere de 1,5 m. Pe baza stratigrafiei din aceasta asezare, cultura a fost împartita în 3 faze. Asezarea a fost fortificata în faza a III-a cu un sant lat de 10-12 m si adânc de 3-4 m.

Morminte: Nu se cunoaste nici o necropola, ci doar morminte izolate, uneori în perimetrul asezarilor. Unele morminte sunt colective. Pare ca se practica atât incineratia , cât si inhumatia.

Ceramica: cultura are un repertoriu redus de forme ceramice care nu se imbogateste de la o faza la alta. Cele mai frecvente forme ceramice sunt amfora, strachina cu buza adusa spre interior, ceasca cu 1-2 torti trase din buza si suprainaltate. Decorul ceramicii, spre deosebire de forme, se imbogateste si se transforma de-a lungul celor 3 faze. În prima faza decorul este realizat prin incizie, în cea de-a doua e realizat prin imprimare, iar în ultima decorul este canelat. Dintre motivele decorative, cele mai frecvente sunt triunghiurile hasurate si cercurile concentrice cu tangente. Decorul prezinta multe asemanari cu decorul grupurilor culturale cu ceramica imprimata din sudul Moldovei, Republica Moldova sau Bulgaria (Pšenicevo, Saharna- Solonceni).

Periodizare si datare: faza I- 1100-1000, faza a II-a-1000-800; faza a III-a-800- pina la colonizarea greaca ( dupa S.Morintz). În faza a III-a evolueaza doar în Dobrogea datorita presiunilor si extinderii arealului Basarabi.

Cultura Basarabi

Cultura sau "fenomenul" Basarabi ocupa un spatiu geografic foarte larg: sudul Transilvaniei, zona de câmpie din Muntenia si Oltenia, sudul Moldovei, Banatul. Se cunosc în jur de 350 de situri, majoritatea asezari. Prezenta ei este documentata si în nordul Bulgariei, sudul Republicii Moldova, nordul Serbiei, Vojvodina, Câmpia Pannonica. Populatiile Basarabi au preferat zonele cu relief de campie, evitând zona de deal si de munte. Sub forma de importuri au fost descoperite materiale Basarabi pâna în Austria. Având în vedere aria de raspândire a acestei culturi, Alexandru Vulpe crede ca ea este expresia arheologica a desprinderii tracilor nordici din masa triburilor tracice. Totusi aria de raspândire cuprinde si nordul Serbiei, care potrivit izvoarelor scrise, este arie illyrica. S-a crezut ca aceasta cultura a evoluat din grupul Insula Bananului, un grup cu ceramica incrustata anterior, destul de putin cunoscut. Marian Guma crede insa ca aceasta cultura are o origine sudica si ca a aparut mai devreme în SV României, de unde s-a extins treptat in restul spatiului romanesc..

Asezarile: se cunosc la Popesti, în Muntenia, Remetea, Valea Timisului si Gornea, în Banat. În Pestera Magura din Bulgaria se crede ca era un sanctuar de vreme Basarabi, caci pestera avea peretii pictati.

Necropolele: majoritatea necropolelor sunt de incineratie: Berzasca, Moldova Veche, Ieselnita în România, Soldanesti în Basarabia, Sofronievo în Bulgaria. Necropola de la Basarabi s-ar putea sa nu fie a acestei culturi, desi ceramica este Basarabi. Mormintele fiind de inhumatie s-ar putea sa apartina unui grup illyric infiltrat, atestat si la Balta Verde si Gogosu. Mormintele sunt tumulare si au manta din piatra.

Ceramica: are atât decor canelat, cât si imprimat sau incizat si apoi incrustat cu pasta alba. A. Vulpe crede ca motivele ornamentale prezinta asemanari cu motivele folosite în epoca bronzului în ariile culturilor Wietenberg, Tei, Gârla Mare si ca au fost transmise prin tesaturi sau sculpturi în lemn. Dintre formele ceramice tipice pot fi amintite strachina cu buza adusa spre interior, strachina cu buza rasfrânta spre exterior si cu picior inalt, cilindric, amfora, cana cu doua torti supraînaltate. Dintre motivele decorative cele mai frecvente sunt spirala, triunghiurile hasurate, s-urile imbucate, retelele de linii sau snurul fals. Pe lânga motivele geometrice, apar, foarte rar, motive zoomorfe foarte stilizate.

Piese de metal: dintre piesele de metal, frecvente în aria acestei

culturi sunt fibulele ochelari, fibulele de tip Glasinac dintre podoabe, iar dintre piesele din fier cutitele lungi de lupta, cu mâner de forma literei T .

Piese de exceptie: Cazanele de bronz cu pasari si roti de la Bujoru si Orastie, cu siguranta piese de cult.

Datare: în timp ce A. Vulpe o împarte în doua faze, M. Guma vorbeste de trei faze. A. Vulpe dateaza cultura în intervalul 800-650, iar M. Guma între 750-600.

Grupul Ferigile-Bârsesti

În etapa finala a Hallstatt-ului, etapa D, se constata în zona subcarpatica, din sudul României, existenta unor grupuri culturale înrudite între ele:

1. Gura Padinei, în zona Romanati

2. Telesti-Dragoesti, în Gorj

3. Ferigile, în Vâlcea, Arges si Prahova

4. Bârsesti, în Vrancea.

5. Eselnita, în zona Portilor de Fier.

Toate aceste grupuri sunt documentate exclusiv în zona de dealuri si sunt atestate doar prin necropole. Cea mai bine cunoscuta este necropola de la Ferigile, publicata de A. Vulpe. La Ferigile au fost descoperite doua necropole, una tumulara, cu 150 detumuli si alta plana, cu 28 de morminte. Toate mormintele sunt de incineratie. Ritualul funerar este destul de divers: exista atât morminte cu urna depusa direct pe solul antic, cât si morminte cu urna depusa în groapa, sau mominte cu cenusa depusa direct în groapa. Deasupra mormintelor se afla 1-3 straturi de piatra si apoi pamânt. Multe morminte sunt de luptatori, având în inventare akinakai, cutite curbe de lupta, cutitase de fier, vârfuri de lance si de sageti, zabale, fibule de tip Glasinac si Donja Doljna. Ceramica, in general de buna calitate, este decorata cu canelura, dar o mare parte din vase sunt nedecorate. Al. Vulpe a datat necropola între 550-400, ultimii 50 de ani fiind afectati necropolei plane. La Bârsesti a fost descoperita o necropola tumulara constituita din 23 de tumuli, care contin atât morminte de inhumatie cat si de incineratie. Mormintele sunt construite direct pe solul antic. La ridicarea tumulilor s-au folosit pietre si pamânt depuse în straturi succesive. În inventar apar akinakai, aplici cruciforme, vârfuri de sageti cu trei muchii, cutite din fier, fibule.

BIBLIOGRAFIA:

Marian Gum|- CivilizaÛia primei epoci a fierului în sud-vestul României,

BucureÕti, 1993.

Bernhard Hänsel- Beiträge zur regionalen und chronologischen Gliederung

der alteren Hallstattzeit an der Unteren Donau, Bonn, 1976.

Attila László- Începuturile epocii fierului la est de CarpaÛi, BucureÕti, 1994.

Valentin Vasiliev- Scitii agatîrsi pe teritoriul României, Cluj-Napoca, 1980.

Alexandru Vulpe- Necropola hallstattiana de la Ferigile, Bucuresti, 1967.

Metalurgia bronzului in epoca bronzului si Hallstatt

METALURGIA BRONZULUI ÎN EPOCA BRONZULUI SI A FIERULUI

Practicarea metalurgiei bronzului de catre o populattie presupune :

1. Existenta minereurilor de cupru si a altor minereuri care contin cositor sau un înlocuitor al acestuia (arsen, antimoniu);

2. Posibilitatea de a depista aceste minereuri;

3. Cunoasterea tehnologiilor de exploatare a minereurilor;

4. Executarea unor operatii preliminare reducerii;

5. Cunoasterea procedeelor de reducere a minereurilor pentru obtinerea cuprului;

6. Alierea, înnobilarea cuprului cu alte metale (cositor=staniu, antimoniu, arsen, plumb);

7. Turnarea aliajului în tipare pentru obtinerea pieselor

Acestea ar fi conditiile si operatiile care trebuiesc cunoscute. Totusi exista zone care nu detin minereuri, nu le exploateaza, nu le reduc si, totusi, ele au creat piese originale din bronz, apelând la importul de materii prime.

Centrele de inventie a metalurgiei sunt Anatolia, Iranul, China, Tailanda si America. Initial s-a practicat, începând din mil. 7, prelucrarea la rece a cuprului nativ prin ciocanire, iar din mil. 5 în Anatolia (la Can Hasan) începe a se prelucra arama la cald, prin turnarea în tipare. Primele bronzuri sunt de fapt pseudo- bronzuri pentru ca sunt aliaje care contin, în loc de staniu, arsen. Ele apar pentru prima data în zona caucaziana si în Anatolia. Se crede ca primele bronzuri sunt aliaje întâmplatoare, deoarece în natura se gasesc minereuri care contin si cupru si arsen. Aceste minereuri puteau fi lesne depistate deoarece arsenul emana un miros tipic, asemanator celui de usturoi. Este posibil ca un centru independent de inventie a metalurgiei bronzului sa fi existat si în Franta unde se cunosc pseudo-bronzuri timpurii, care sunt aliaje ale cuprului cu antimoniul, în zona Frantei fiind frecvente asocierile naturale în minereuri a cuprului cu antimoniul. Pe teritoriul României, primele bronzuri arsenizate apar în epoca de tranzitie de la neolitic la epoca bronzului, deci post 3800 a. Chr. , fiind piese de import din zona caucaziana, aduse în spatiul nostru de populatiile nomade, estice.

MINEREURILE

Cuprul se gaseste în stare nativa sau sub forma unor minereuri, în combinatie cu alte elemente chimice, sub forma de oxizi, sulfuri, etc. Pot fi enumerate :

1. Cupritul= oxid de cupru- Cu2O

2. Calcozina= sulfura de cupru- Cu2S

3.Calcopiritul= sulfura de cupru si fier-Cu FeS2

4.Malachitul=carbonat bazic de cupru - Cu2(OH)2CO3

5.Azuritul, bornitul, brochantitul, covelina, cubanitul, tenoritul, tetraedritul.

Minereurile de cupru exista în multe zone din Europa, dar, din pacate, chiar daca ele au fost exploatate în preistorie, azi nu mai exista dovezile ca ele au fost extrase deoarece exploatarile ulterioare, adica din epoca romana, medievală sau modernă, au distrus, de obicei, urmele de extractie preistorice. În România exista minereuri de cupru în Banat, în Muntii Banatului (Moldova Noua, Ciclova Româna) si Poiana Rusca (Ruschita), în Oltenia ( la Baia de Arama), în Moldova (la Fundu Moldovei), în Apuseni, în Dobrogea ( la Altîn Tepe - malachit), în SE Transilvaniei, in zona Ciuc-Harghita (Balan), în Maramures. La sud de Dunar,e în Muntii Miroc si Stara Planina sunt atestate rezerve bogate de minereuri de cupru. Este important de precizat ca exista si cupru nativ în Banat, la Dognecea, Moldova Noua, Oravita, Sasca Montana, dar si la sud de Dunare la Majdanpeck, Reskovica, Rudna Glava, care puteau fi folosite în conditiile în care unele populatii nu detineau o tehnologie avansata, care sa le permita reducerea minereurilor complexe. Din păcate, cele mai multe minereuri se găsesc în filoane cu adâncime mare. Mai lesne de exploatat trebuie să fi fost minereurile din Banat (Moldova Noua, Sasca Montana, Ciclova, Dognecea) care se găsesc şi în filoane de suprafaţă.

Staniul sau cositorul se gaseste în natura sub forma de casiterit, un oxid al staniului, dar este o materie prima deficitara în intreaga Europa. Este probabil motivul pentru care s-au folosit pentru înnobilarea cuprului alte metale. Rezerve de casiterit sunt atestate în Franta (Bretagne), Anglia de SV, Saxonia si Boemia. La noi nu exista acest minereu decât sub forma unor vagi urme în Munţii Apuseni.

Arsenul (nr. atomic 33) se gaseste în stare nativa sau în combinatii cu sulful, cum ar fi realgarul (minereu de culoare portocalie), arsenopiritul sau auripigmentul (sulfura de arsen, de culoare aurie). Arsenul nativ este atestat la Oravita si Ciclova Româna, în Banat, iar sub forma de compusi exista tot în Banat, dar si în NE Serbiei (Rudna Glava).

Antimoniul sau stibiul se gaseste în natura sub forma unor compusi, cel mai important fiind stibina, o sulfura de antimoniu. Cele mai importante resurse din Romania sunt cele din Maramures.

Plumbul se gaseste sub forma de sulfuri, cea mai importanta fiind galena ( PbS).

Este clar ca, teritoriul actual al Romaniei si zonele limitrofe Romaniei, sub aspectul materiilor prime, ofereau populatiilor traitoare in acest spatiu sansa practicarii metalurgiei, sinugura problema fiind aceea a procurarii prin schimb a cositorului.

IDENTIFICAREA MINEREURILOR

Pentru a putea fi exploatate, minereurile trebuiau mai întâi a fi depistate. Este foarte probabil că erau căutate filoanele de suprafaţă, care apoi erau deosebite şi alese în funcţie de culoare, fiecare având una specifică: malachitul-verde, azuritul- albastru, calcopirita- aurie, cupritul- roşie. Minereurile cu conţinut de arsen ar fi putut fi reltiv usor identificate datorită mirosului lor pregnant de usturoi.

EXTRACTIA MINEREURILOR

Tehnicile de exploatare a minereurilor sunt relative greu de reconstituit pe cale arheologica. Pentru România nu există nici o dovadă directă de exploatare preistorică. Un eventual indiciu indirect ar putea fi doar un ciocan preistoric din piatră descoperit într-o mină auriferă de la

Căraci. Exista putine exceptii pentru Europa, din Tirolul austriac, la Mitterberg, unde este dovedita o exploatare preistorica sau din Serbia (la Rudna Glava) si Bulgaria (la Aibunar), ultimele doua din neolitic. Pornind de la constatările de aici, dar şi de la unele surse scrise din antichitate (Caesar, spre exemplu, care a consemnat modul cum se exploatau minereurile în Galia) procedeele de exploatare pot fi, totuşi, bănuite. Cu siguranţă, oamenii şi-au valorificat experienţa dobândită la extragerea silexului. Problema era că majoritatea filoanelor de minereu de cupru se aflau la adâncime. Mai usor de exploatat par a fi fost filoanele de la Moldova Nouă, Ciclova, Sasca şi Dognecea, care prezentau avantajul că, uneori, erau la mică adâncime. Extractia minereurilor se banuieste a se fi facut prin incendierea zacamântului si stropirea lui cu apa sau cu un acid (acidul acetic= vin). Un indiciu în acest sens ar fi marturiile lui Caesar pentru exploatarile din perioada preromana din Galia. Ca atare, puteau fi exploatate doar zacamintele de suprafata sau de mica adancime. Dupa incendiere si stropire, datorită şocului termic, apareau fisuri în roca si se puteau face cu mai multa usurinta puturi verticale pentru extractie, eventual santuri (pseudo-galerii) cu adâncimi ce puteau ajunge la 20 m sau chiar 40-42 m, cum s-a constatat la Kargaly, în zona Uralilor. Puturile verticale sunt atestate în NE Serbiei, la Rudna Glava, unde se exploata înca din chalcolitic malachitul, care avea în componenta arsen. Alte exploatari miniere se cunosc la Aibunar, lânga Stara Zagora, în Bulgaria, unde s-a exploatat azuritul si malachitul la nivel de Karanovo VI (Gumelnita). La Mitterberg sunt cunoscute puturi si santuri prevazute cu sisteme de ventilatie, santuri care au fost consolidate cu scânduri din lemn, iar dupa exploatare au fost umplute cu muschi si lut spre a impiedica prabusirea peretilor. Iluminarea se facea cu ajutorul tortelor, coborârea era asigurata de scari din lemn, iar scoaterea la suprafata a minereului se facea cu ajutorul unor saci, chiar si acestia conservati. Calculele au relevat ca se foloseau 40 de mineri, asistati de 30 de muncitori care asigurau transportul spre locul de reducere, aflat destul de aproape. Pentru exploatare se foloseau picuri din corn. Santurile sunt atestate în zona asiatica, în mai multe situri din Tadjikistan si, cum am precizat deja, la Kargaly. Tot din Tadjikistan se cunosc topoare de minerit neslefuite, din piatra dura. Pâna în epoca romana nu sunt atestate galeriile subterane.

OPERATII PRELIMINARE REDUCERII

Înainte de reducere, minereurile extrase treceau pin mai multe operatiuni: spalarea, pentru eliminarea componentilor pamântosi, maruntirea, măcinarea si prajirea, pentru deshidratare si eliminarea componentilor pamântosi care mai ramâneau dupa spalare. Prajirea se realiza pe vetre deschise. Astfel de vetre sunt atestate pe Cetatea nr. 1 de la Năeni, jud. Buzău, in arealul culturii Monteoru. Măcinarea se făcea cu ajutorul unor zdrobitoare şi râşniţe din piatră.

REDUCEREA

Procedeele concrete de reducere pot fi cu greu deduse deoarece nu s-au pastrat cuptoare pentru reducerea minereului de cupru, fapt explicabil pentru ca cuptoarele de reducere erau utilizate o singura data, dupa care erau distruse pentru a putea fi recuperat metalul. Nici macar cuptoare distruse nu se cunosc, datorita faptului ca ele erau cu siguranta amplasate departe de asezari, în apropierea locurilor de extractie, de cele mai multe ori zone cu relief înalt, ca atare greu de identificat prin cercetari arheologice de suprafata. Amplasarea în apropierea locurilor de extractie era justificata caci randamentul la reducere era destul de scazut si trebuiau foloste cantitati foarte mari de minereu pentru obtinerea unor cantitati mici de cupru. Mijloacele de transport, carele, nu puteau face fata cantitatilor foarte mari de minereu. În plus, era nevoie si de cantitati mari de combustibil care întretinea arderea, mult mai lesne de procurat în locurile de extractie, caracterizate, de obicei, prin relief înalt, cu peisaj silvestru. Se cunosc cuptoare

de redus minereul doar accidental de la Agados în Niger, databile în jur de 2000, de la Abu Matar, lângă Beersheba, în Israel, de la Vučedol, din Serbia, de la Mitterberg, Ramsau şi Mühlbach din Austria, de la Bedollo, in Italia şi de la Aegina Kolonna. Procesul de reducere poate fi reconstituit prin analogie cu reducerea minereului de fier, practicata mai târziu si de pe urma careia s-au pastrat mai multe cuptoare de redus caci, în timp, fusesera aduse noi perfectionari, care permiteau recuperarea lupei de fier, fara a mai fi necesara distrugerea cuptorului. Cuptoarele (furnalele) trebuie ca aveau peretii grosi, din piatră şi lut si erau, mai mult sau mai putin, adâncite în sol. Erau de forma cilindrica sau tronconica si erau prevazute cu o gură de alimentare în partea superioară şi o perforatie în partea inferioara, prin care se introduceau foalele pentru activarea arderii cu oxigen. Foalele se compuneau din burdufuri de piele, terminate cu o teava din lut, care era întrodusa în orificiul cuptorului. Cuptorul era umplut cu straturi succesive de minereu si combustibil (carbune de lemn, numit mangal). Avea loc o ardere oxidantă care era întreţinută iniţial de cărbune, apoi de sulful conţinut în minereu. Această primă ardere avea ca scop eliminarea sulfului. Se obţinea un produs metalurgic intermediar între minereu şi produs finit, numit mată, care conţinea sulfuri. Primii care se topeau si se zgurificau erau componentii pamântosi care se scurgeau si se depuneau la baza cuptorului. În partea superioară se forma o turtă de cupru, care, după răcire, era recuperată prin spargerea cuptorului.Temperatura de reducere se ridica la 600-900 de grade.

Dupa reducere, cuprul era turnat în tipare de lingouri, piese semibrute care se îndreptau se atelierele de turnare a pieselor finite sau puteau fi destinate schimbului la mari distante. Astfel de lingouri se cunosc sub forma de piele de vitel în lumea egeeana, de topoare bipene sau de torquesuri în Europa Centrala, de bare în Germania. În Franta au circulat lingouri de plumb sub forma de topoare. De multe ori, în spatiul nostru, materia prima a circulat sub forma de turte din bronz plan-convexe. Se cunosc, de asemenea, bare de costior. Nu este exclusa nici posibilitatea ca secerile sa fi fost tot un fel de lingouri. La aceasta supozitie s-a ajuns datorita faptului ca cele mai multe seceri din depozitele de bronzuri nu au urme de folosire, iar numarul pieselor descoperite în asezari este extrem de redus, deci este indoielnica folosirea lor in agricultura. Sub forma de lingouri a circulat atât bronzul, cât si metalele nealiate: cuprul, plumbul, cositorul.

ALIEREA- ANALIZE METALOGRAFICE

Din păcate, prea puţine piese descoperite în spaţiul actual al României au fost supuse unor analize metalografice care să le pună în evidenţă compoziţia. Analizele chimice si spectrale ale pieselor din bronz sunt extrem de importante, pentru ca, pe baza lor, pot fi denisate zonele de extractie sau atelierele producatoare. Primele analize chimice in Europa s-au facut la sf. sec. al XIX-lea. La noi sunt destul de putine analize pe piese din bronz, facute, în anii '30 ai sec. al XX- lea, de Constantin Niculescu-Otin si, mai recent, de Eugen Stoicovici. In ultimii ani s-a creat un laborator pentru analize matalografice si la Muz. National de Istorie din Bucuresti. Analizele realizate, desi putine, au dus, totuşi, la câteva concluzii interesante:

1.La foarte multe piese, mai ales la cele timpurii, nu au putut fi observate stereotipii în ceea ce priveşte procentul de cositor. Se pare că, o lungă perioadă de timp, meşterii locali s-au aflat într-o fază experimentală, de căutare a reţetei ideale.

2. Niculescu-Otin a facut primul observatia ca piesele de provenienta transilvaneana pot fi deosebite de cele extracarpatice prin prezenta, respectiv absenta, argintului din aliaj.

3. Eugen Stoicovici a observat ca piesele din Transilvania au un procent mai ridicat de cositor decât cele din Moldova.

4. Procentul de cositor, iniţial foarte mic, devine mai mare în bronzul mijlociu, semn că s-au găsit mijloace de a se ajunge la resursele de cositor. Se ştie că casiteritul, minereu care conţine cositor, este o materie primă deficitară în multe zone din Europa. Cea mai apropiată sursă de România ar fi Boemia (Slovacia). La noi se găsesc doar vagi urme de acest minereu, la fel în Serbia, unde a fost pus în evidenţă doar la Strumica. Grecia miceniană s-a crezut multă vreme că s-ar fi aprovizionat cu cositor pe cale maritimă, din SV Angliei. Azi este foarte credibilă ipoteza că s-ar fi apelat la zăcămintele din Afganistan sau Asia Centrală.

5. Din putinele analize reise ca erau bine cunoscute de catre metalurgisti proprietatile cositorului, care nu depaseste in aliaj niciodata procentul de 25 %. În general, un bronz de buna calitate are între 5-18 % cositor. Spre deosebire de alte spaţii, la noi nu a putut fi observată o reţetă strictă a bronzului. Reteta miceniana presupunea 9 parti de cupru si o parte de cositor, iar cea egipteana 13 % cositor, restul cupru. Procentul de cositor influenteaza culoarea si calitatile bronzului. Procentul mic de cositor da bronzuri de culoare rosiatica. Pe masura ce creste procentul de cositor, bronzul este mai galben, putând deveni cenusiu când procentul este foarte mare. Cuprul se topeste la 1085 grade, iar cositorul la 283 grade. Deci cantitatea mai mare de cositor din aliaj face ca punctul de topire al aliajului sa fie mai sc|zut. Cositorul influenteaza mult duritatea si rezistenta bronzului.

6. Procentul de cositor variază în funcţie de categoria funcţională a pieselor. Pentru podoabe se constată un procent mai mic de cositor, în timp ce la arme, care trebuiau să fie mai dure, se foloseşte mai mult cositor.

7. Bronzurile cu antimoniu folosesc ca materie prima stibina din Maramures. În general la aceste bronzuri, procentul de antimoniu se situeaza între 6-10 %.

OBTINEREA PIESELOR FINITE

Atelierele de producţie a pieselor finite se aflau, cel mai adesea, în aşezări. Prezenţa lor este dovedită de descoperirea unor tipare, creuzete, linguri de turnare, eventual a unor piese semifinite sau neretuşate. Piesele finite se obtineau fie prin metoda cerii pierdute, fie prin turnarea în tipare din lut sau piatra. Tiparele din piatră erau mai greu de realizat, dar erau mai rezistente, putând fi utilizate pentru turnarea mai multor piese. De multe ori, tiparele descoperite aveau negative de piese diferite şi pe avers şi pe revers. Ele dovedesc ca nu se poate vorbi de o specializare a atelierelor pe anumite produse din metal. Metoda cerii pierdute consta în modelarea piesei dorite din ceara si îmbracarea ei într-o pojghita de lut, pastrându-se un mic orificiu prin care se turna bronzul incandescent. Acesta din urma topea ceara si îi lua locul. Dupa racire, era sparta carcasa din lut si se recupera piesa din bronz. Piesele simple (strapungatoare, dalti, topoare de tip pana) se turnau în tipare monovalve, cele mai complicate în tipare bivalve, iar cele de dimensiuni mari necesitau mai multe tipare (spadele de exemplu) . Pentru turnarea topoarelor cu

disc se foloseau tipare compuse.

RETUŞAREA ŞI DECORAREA

După turnarea pieselor, urma retuşarea. De obicei, cele două valve folosite la turnare nu erau perfect fixate şi etanşeizate, motiv pentru care, la îmbinarea celor două valve, pe piesa din bronz rămânea bronz excedentar sub forma unei excrescenţe, numită bavură. Aceasta se înlătura cu ajutorul unei dălţi sau prin frecarea cu o gresie. Decorarea se realiza cu ajutorul unui dorn.

ISTORICUL CERCETÃRII PIESELOR DE BRONZ

Piesele de bronz din România s-au bucurat de mult interes din partea cercetarii arheologice. Pe plan european apare o colecţie numita Prähistorische Bronzefunde (PBF), care si-a propus publicarea exhaustiva a tuturor categoriilor de piese din bronz, pe tari. Din România au fost publicate, pâna în prezent, secerile (publicate de Mircea Petrescu-Dâmbovita), bratarile (M. Petrescu Dâmbovita), topoarele (in doua volume, de catre Alexandru Vulpe), spadele (Tiberiu Bader) şi fibulele (Tiberiu Bader). Este în lucru volumul consacrat recipientelor din bronz, ce urmează a fi publicate de Tudor Soroceanu.

DEZVOLTAREA IN TIMP A METALURGIEI

În Grecia, metalurgiştii sunt atestaţi de tăbliţele linearului B. Este pomenită o categorie de meşteri numiţi ka-ke-u, care sunt specializaţi în confecţionarea vaselor de bronz. În spaţiul micenian exista un monopol al materiilor prime care era deţinut de wanax. El distribuia materia primă meşteşugarlor care erau dependenţi de palat. Tăbliţele pomenesc şi termenul de ke-ru-sia, care era, probabil, o asociaţie profesionala a meşteşugarilor. Sunt singurele informatii scrise pe care le avem pentru acesti specialisti ai bronzului pentru intreaga Europa. Fara indoiala ca mealurgistii aveau un statut aparte in sanul comunitatilor preistorice. Nu este exclus ca operatiunile de reducere sa fi fost dublate de ritualuri magice.

Piesele din epoca bronzului le continua tipologic pe cele din

epoca de tranzitie, deci, din punct de vedere al metalurgiei, nu exista o discontinuitate între cele doua epoci. Cele mai vechi tipare pentru turnat au fost descoperite la Leliceni, în aria grupului Jigodin. Este vorba de valve pentru turnarea unor topoare cu gaură de înmănuşare transversală. Ateliere timpurii de prelucrare sunt atestate şi în aşezarea de la Pecica, în nivelurile XII-XIV, în aria culturii Periam-Pecica. Bronzul timpuriu se caracterizaza prin utilizarea pseudo-bronzurilor, adica a aliajelor care, în lipsă de cositor, folosesc pentru alierea cuprului: arsen, zinc, plumb.

Tipice bronzului timpuriu sunt, mai ales, piesele de mici dimensiuni, cel mai adesea podoabe: saltaleoni, pandantive de tip lunula, pandantive- pieptene, pandantive în forma de coada de rândunica sau pandantive cordiforme, placute cu capete rulate, aplici in formă de orgă, butoni calotiformi, diferite tipuri de ace (acul cu cap în forma de pastaie, acul cu cap biconic, ace cipriote, ace cu cap rulat (Rollennadel)), bratari simple sau multispiralice, torquesuri. Printre piesele masive se numara unele arme: pumnalul cu placa de înmanusare sau cu limba la mâner, securile plate, toporul plat cu marginile ridicate (Randleistenbeil), topoarele cu prag (Absatzbeil), unele tipuri de topoare cu gaura de înmanusare transversala (Kozarac, Baniabic), vârfurle de lance. Dintre unelte, mai frecvente sunt dalţile şi străpungătoarele. Printre culturile cu mai multe piese de bronz se numara Periam-Pecica. Se cunosc şi câteva depozite de bronzuri, printre care se numără cel descoperit la Ostrovu Corbului, care a fost atribuit culturii Glina.

Din bronzul mijlociu apar ateliere de turnare a pieselor de bronz chiar si în arii culturale care nu beneficiaza de resurse de minereu de cupru, de pilda în aria culturii Tei, la Cernica, semn ca materiile prime circulau si ajungeau si la populatiile dezavantajate aflate departe de resursele naturale. În aceasta etapa se diversifica mult tipologia pieselor din bronz. Apar primele tipuri de spade: Boiu si Apa. O spada de tip Apa a fost descoperita la Pella, în Macedonia, semn ca acest tip de piesa avea cautare şi făcea obiectul schimbului la mare distanţă. Devin mai frecvente vârfurile de

lance, care apar accidental înca din bronzul timpuriu. Cele mai spectaculoase piese sunt, însa, topoarele cu disc, topoare de lupta, care au fost create undeva în zona Tisei Superioare. Piesele timpurii se caracterizeaza prin decoruri spiralice foarte elaborate. Piese provenite din bazinul Tisei au ajuns, pe calea schimburilor, pâna în zona Mării Baltice. Dintre podoabe se remarca bratarile masive cu capete desfacute, uneori terminate cu capete în forma de pecete, bratarile cu capete spiralice, aparatoarele de brat, continuînd sa existe si pandantivele cordiforme. Se diversifica foarte mult tipurile de ace: ace cu cap biconic cu gât perforat, ace cu cap discoidal, ace cu cap în forma de ciuperca. În paralel cu dezvoltarea metalurgiei, creste

considerabil numarul de depozite.

Bronzul târziu se caracterizeaza prin doua tipuri noi de piese: topoarele cu gaura de înmanusare longitudinala de tip celt si secerile cu buton, cu limba la mâner, cu ciot de turnare sau cu spin. Dintre ustensile sunt de amintit pensetele si bricele ca elemente de noutate. Continua dezvoltarea tipologica a acelor. Apar acele cu nodozitati. Se cunosc foarte multe depozite, este vorba de depozitele de tip Uriu-Domanesti (in Transilvania), Rîsesti-Baleni (în Moldova) si Drajna de Jos- Oinac (in Muntenia). Depozitele din seria Uriu -Domanesti din Transilvania, care probabil apartin culturilor Otomani, Suciu de Sus si Cruceni-Belegiš, se caracterizeaza, mai ales, prin arme, cele din seria Risesti-Baleni (cultura Noua) si Drajna-Oinac au în componenta lor mai ales seceri, eventual şi celturi. Cele mai multe piese din bronz provin din Transilvania, din ariile culturilor Otomani, Wiettenberg si Suciu de Sus, unde resursele de materii prime erau mai mari. Se constata schimbul destul de intens de piese finite: astfel celturi de tip transilvanean circula si în teritoriul extracarpatic, mai ales în Oltenia si Muntenia, cu predilectie în zona subcarpatica. Din Dobrogea lipsesc piesele transilvanene, dar apar adesea piese sudice, venite din Bulgaria. În Moldova apar frecvent celturile de tip estic (cu doua torti), venite de peste Prut sau din Ucraina. În Muntenia si Oltenia au fost descoperite des piese de origine sudica, din Bulgaria, mai ales în zona de câmpie.

Maxima dezvoltare a metalurgiei bronzului are loc în Ha timpuriu (Ha A), undeva în intervalul 1200-1100. Caracteristice acestei etape sunt depozitele din seria Cincu-Suseni, care pot fi atrbuite grupurilor Bobda-Susani si Gava-Lapus. Unele depozite din aceasta perioada au în componenta lor mii de piese si cântaresc câteva tone. Este cazul depozitelor asa-numite de turnatorie de la Uioara, Guterita, Spalnaca, Aiud. In aceasta etapa se diversifica tripologic celturile. Dintre

podoabe cea mai importanta piesa noua este fibula, aparuta în Ha A. Cel mai vechi tip este fibula în forma de arcuş de vioara, foarte asemanatoare unui ac de siguranta si ca forma si ca întrebuintare. Ulterior se vor dezvolta noi tipuri de fibule, punându-se un accent mai mare pe latura lor ornamentala, ele având în continuare si un rol utilitar. Printre tipurile spectaculoase ar fi de amintit fibula pasmenterie, iar mai frecventa este fibula în forma de ochelari, tipica pentru Ha B. Tot ca elemente de noutate trebuiesc amintite din Ha A centurile din bronz, cu un spectaculos decor geometric. Ca piese noi din bronz, în Ha B, sunt de amintit spadele cu

cupa la mâner si spadele cu antene. Tot în Ha B apar primele arme defensive: coifurile (precum cel de la Piscolt) si scuturile din piele, cu umbo din bronz. Apar în Ha A, dar mai ales în Ha B si primele recipiente din bronz, căldarile cu atase cruciforme, cestile si situlele din bronz. Din Hallstattul mijlociu, Ha C, în depozite încep sa apara piese din fier, mai ales piese de harnasament (psalii si zabale). Majoritatea armelor, uneltelor si ustensilelor din bronz sunt înlocuite treptat cu piese similare din fier. În Ha C, aproape în exclusivitate, în depozite sunt doar podoabe de bronz. Scade numarul de depozite începând din Ha mijlociu, iar din Ha D este cunoscut un singur depozit de bronzuri, cel de la Drencova.

DEPOZITELE DE BRONZURI

Definiţia depozitului

Prin depozit se întelege o depunere intentionata în pamânt, eventual apa, mlastina sau într-o prapastie, a cel putin doua piese din bronz. Geisslinger, în definiţia dată depozitelor în 1967, excludea din rândul depozitelor piesele descoperite în aşezări sau morminte. Alexandru Vulpe consideră că se poate admite că şi piesele singulare sunt depozite, deoarece este greu de admis ca ele sunt piese pierdute, ci, cel mai probabil, sunt depuse tot intenţionat. Practica acestor depuneri a aparut în eneolitic (depozite de piese de cupru), a continuat in bronzul timpuriu (depozitul de la Ostrovu Corbului), a devenit frecventa în bronzul final si a atins apogeul în Ha A. Se cunosc în spatiul nostru peste 500 de depozite. Practica depunerii de piese din bronz este în regres începând cu Hallstattul mijlociu si dispare în Ha târziu, ultimul depozit datând din Ha D (depozitul de la Drencova).

Clasificarea depozitelor

Depozitele pot fi clasificate în functie de mai multe criterii. După mediul în care a avut loc depunerea pot fi deosebite depozitele uscate (cele descoperite in pământ, pe înălţimi sau in

peşteri) sau umede (descoperite în mlastini, lacuri sau ape curgatoare). Un alt criteriu de clasificare ar fi continutul de piese functionale, putând fi deosebite: depozite de arme, de poadoabe, de unelte, de vase si depozite mixte, care combina doua, trei sau chiar mai multe categorii functionale. Dupa starea de conservare a pieselor, pot fi deosebite depozite formate din piese întregi, noi, depozite din piese întregi, dar cu urme de folosire şi depozite cu piese fragmentare, scoase din uz. Un alt criteriu ar putea fi modul de dispunere: direct în groapă, direct în apă sau în vase de lut sau metal. Numarul pieselor componente si greutatea lor ar putea duce la clasificarea depozitelor în mici, mijlocii şi mari. Franke Stein, încercând o clasificare a depozitelor din sudul Germaniei, in 1977, a deosebit trei categorii de depozite: de materie primă (care conţin turte de bronz, lingouri, coliere cu valoare de lingou), de piese finite (utilizabile), si de piese fragmentare. Swed Hansen împarte depozitele în două mari categorii: depozite pure, care conţin o singură categorie funcţională (respectiv fie numai arme, fie numai unelte, fie numai piese de port, etc) şi depozite mixte. Dupa tipul de asocieri pot fi deosebite depozitele simple (cu o singura categorie functionala), depozite cu asocieri simple (alcatuite din doua categori funcţionale), depozite cu asocieri complexe (care contin 3 sau 4 categorii functionale) si depozite eterogene (care asociaza peste 4 categorii funcţionale).

Pentru zona noastră se poate constata, per ansamblu, că cele mai multe depozite sunt cele formate din arme, urmate de depozitele de piese de port şi mai apoi de cele de unelte. Depozitele care conţin piese de harnaşament, piese din componenţa carului sau depozitele de vase de bronz sunt destul de slab reprezentate procentual.

Depozite simple de arme există în epoca bronzului şi în Hallstatt, dar ating apogeul procentual în Hallstatt B1-B2. Interesant este faptul că se pot observa diferente regionale. Dacă în Transilvania şi Banat, în Bronz D, exista tot felul de arme în depozite, în Sudul României (Oltenia, Muntenia si Dobrogea) exista aproape exclusiv topoare de luptă de tip celt, situaţia fiind foarte asemănătoare cu cea din Bulgaria. În Slovacia, spre exemplu, predomină spadele. Foarte multe spade au fost descoperite si in asa zisele depozite umede din Bronz D, descoperite în Transdanubia (Ungaria, zona de la Est de Dunăre) şi în râul Sava. Varfurile de lance sunt foarte rare in depozitele de epoca bronzului, numărul lor creşte, însă, începând cu Hallstatt A. Din aceste exemple reiese cu claritate că există stereotipii regionale de depunere care este destul de probabil să aibă legatură cu tehnicile de luptă diferite de la o zonă la alta, tehnici care, desigur, se schimbă în timp. Pe de altă parte, par a se contura grupuri de populaţii mai paşnice şi mai războinice. Un lucru extrem de interesant este acela că o serie de topoare cu disc descoperite în Transilvania, care teoretic ar trebui să fie considerate arme, nu sunt finisate sau au lama goală în interior fapt ce le face nefuncţionale, deci ele, in aceste cazuri, nu trebuie interpretate ca arme ci, mai degrabă, ca piese de prestigiu (care fac economie de materie primă).

Piesele de port prezente în depozite au legatură cu modele vestimentare. Se pot constata şi în cazul lor unele diferenţe zonale. În Bronz D, spre exemplu, în Slovacia predomină acele de podoabă, la Est de Tisa brăţările, iar la Vest de Tisa apărătoarele de braţ.

Depunerile de seceri în Bronz D sunt tipice pentru SE Transilvaniei şi pentru Moldova, deci arealului ocupat de cultura Noua, cultura care, foarte interesant, pare a fi a unor populatii crescatoare de animale, care practica in mica masura cultivarea plantelor. În Ha A, ele dispar din Moldova, dar apar, fără a fi prea multe, în Ungaria.

Semnificaţia depozitelor

Întrebarea obsesiva cu privire la aceste depozite a fost care este motivatia acestor depuneri. Din pacate, este greu de dat un raspuns definitiv, valabil pentru toate depozitele pentru că 70 % din depozite au fost descoperite în condiţii rămase neprecizate şi doar 15% provin din săpături arheologice. Au existat mai multe explicatii. Un celebru cercetator german, Paul Reinecke, a emis ipoteza ca depozitele au fost îngropate în pamânt în perioade foarte agitate, de nesiguranta, de conflicte intertribale si razboaie. Proprietarul îngropa piesele din bronz pentru a le pune la adapost si în ideea de a le recupera, dupa trecerea pericolului. Un alt cercetător german, Holste, credea că cele care au provocat masiva îngropare a depozitelor ar fi fost populaţiile Hügelgräber (populaţiile cu morminte tumulare) care, aflate in migraţie dinspre centrul spre E şi SE Europei, ar fi invadat o serie de teritorii, provocând o panică generală. Ipoteza lui Reinecke a fost îmbratisata de majoritatea cercetatorilor din România, începând cu Vasile Pârvan. Printre cei care s-au ocupat de bronzurile din România l-am aminti în chip special pe Mircea Petrescu Dimbovita, autor al unei carti numită Depozitele de bronzuri din România, el fiind acela care a definit seriile cronologice de depozite din România. Desi initial credea ca depozitele au fost ascunse de frica invadatorilor, mai nou M. Petrescu Dîmbovita are o atitudine mai nuantata cu privire la motivele care au dus la îngroparea depozitelor, in sensul ca admite ca ar putea fi votive depozitele de pe inaltimi sau cele din albiile râurilor. Un alt cercetător român care s-a ocupat de studiul depozitelor de bronzuri, Mircea Russu, împartea depozitele din Romania în trei categorii: depozite de turnătorie, formate din piese scoase din uz, care au aparţinut fie unor comunităţi, fie unor meşteri metalurgişti, depozite formate din piese noi, nefolosite (atribuibile unor negustori) şi depozite cu piese întregi, aflate în uz. El consideră ca toate, indiferent de categorie, au fost ascunse din cauza unor conflicte sau pătrunderi de populaţii intrusive. O alta cercetatoare celebra, Amalia Mozsolics, din Ungaria, care a studiat bronzurile din Ungaria şi Transilvania, considera ca cele mai multe depozite au fost ascunse de teama invaziilor, dar admite ca unele ar fi fost depozite de turnatorie si altele depozite votive. În prezent, exista obiectii serioase vis-a vis de ipoteza ascunderii de frică, deoarece unele depozite au fost descoperite în locuri de unde nu puteau fi recuperate: albiile raurilor, prapastii, mlastini, lacuri. Apoi au fost definite serii sucesive de depozite. Daca îngroparea ar fi fost dictata de conflicte, am putea trage concluzia ca epoca bronzului si Hallstatt-ul sunt caracterizate de conflicte permanente. Totodata, multe depozite, mai ales cele din Transilvania, contin arme, ori este ilogic ca o populatie sa raspunda unui atac îngropâdu-si armele. În nordul Europei, unde predomină depozitele umede, s-a admis încă din sec. al XIX-lea că depunerile de bronzuri ar fi depuneri cu caracter sacru. Încet si-a facut loc ipoteza ca şi depozitele uscate ar putea fi ofrande aduse unor divinitati. Ideea a venit pornindu-se de la Iliada unde sunt amintiti razboinici care, pentru succes în lupta, promiteau divinitatilor protectoare diverse daruri, printre ele si piese de metal de valoare sau cu valoare simbolica. De asemenea, adesea în Grecia, în apropierea templelor au fost descoperite adevarate depozite de metale, bothroi sau chalkoteka, constând din piese de metal depuse ca ofrande. Depozitele de mari dimensiuni din România au fost interpretate ca fiind depozite de temple, dar si ca depozite de turnatorie care au apartinut unor mesteri sau unor comuniati, piesele fiind depozitate (tezaurizate) în ideea de a fi retopite. Un argument pentru cea de-a doua supozitie ar fi acela ca, uneori, aceste depozite contin si materie prima neprelucrata, cum ar fi turtele de bronz. Ca ar fi asa ar fi sugerat si de faptul ca piesele sunt fragmentare, uzate , de nefolosit. Totusi, poate functiona si un alt rationament logic: piesele erau intentionat distruse, pentru a nu fi furate divinitatii dupa depunere. Depozitele care contin piese nou-noute, fara urme de utilizare, au fost atribuite de unii cercetători unor negustori itineranti care si-ar fi pus la adapost marfa în împrejurari critice. Aceasta ipoteza este greu de sustinut în acele cazuri în care, la Drajna de Jos spre exemplu, s-a constatat o depunere a pieselor într-o ordine foarte stricta La Drajna secerile din depozit au fost depuse cu mare minutiozitate, ele descriind un disc solar cu raze. Este desigur greu de imaginat ca un negustor

care era amenintat a-si pierde avutul, ar fi recurs la un aranjament studiat al pieselor. Un cunoscut cercetator german, von Brunn, discutând în 1980 despre semnificaţia depozitelor, afirma că depunerea lor este finalul unei ceremonii religioase chiar şi atunci când piesele sunt fragmentare cand, spune el, funcţionează în fapt principiul"pars pro toto".

BIBLIOGRAFIE:

Tiberiu Bader-Die Schwerter in Rumänien, Prähistorische Bronzefunde IV/8,

Stuttgart, 1991.

Sebastian Morintz, Contributii arheologice la istoria tracilor timpurii, vol. I,

Bucuresti, 1978

Mircea Petrescu Dâmbovita- Depozitele de bronzuri din România, Bucuresti, 1977.

Alexandru Vulpe-Die Äxte und Beile in Rumänien, vol. I si II, Prähistorische

Bronzefunde IX/5 si IX/9, München, 1970, 1975.