Vamesii Vazduhului si Judecata particulara – Predica la inmormantare0 comments

Posted by Călăuză Ortodoxă on Jun 17, 2009 in Duminici si Sarbatori | 0 comments

XSalut utilizatorule de Google! Dacă găseşti acest articol folositor te rog să te abonezi la RSS pentru a fi la curent cu ultimele noutăţi de pe blog. Posts relating to "predici la inmormantare". « Hide related posts

IPS Bartolomeu este înmormântat joi 3 februarie 2011 – Noutăţi ÎPS Bartolomeu Anania va fi înmormântat joi, la Catedrala din Cluj Bartolomeu, funeralii pe ecrane-gigant Basescu s-a recules la catafalcul IPS Bartolomeu....

Părintele Lavrentie Sovre – Greu e calugar Renumit pentru calitatile sale duhovnicesti si pentru puterea rugăciunii sale, Părintele Lavrentie de la Mănăstirea Frasinei a fost toata viata...

Fotografii de la înmormântarea Părintelui Petroniu Tănase Parintele Petroniu Tanase care ultimii 33 de ani din viata i-a petrecut în obstea româneasca a Schitului Podromu din Muntele...

Să ne rugăm pentru sănătatea lui: IPS Bartolomeu, transportat înapoi în țară în stare gravă – nu poate fi operatMitropolitul Clujului IPS Bartolomeu Anania va fi readus in tara, luni seara, cu un elicopter medical. De asemenea, cardiologii austrieci apreciaza...

Despre luarea Crucii si urmarea lui Hristos IPS Bartolomeu Anania - Luarea Crucii si urmarea lui Hristos ...

“Şi (trupul) ca pulberea să se întoarcă în pământ cum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu Care l-a dat” (ECCLESIAST 12,7).

Mare şi înfricoşător este ceasul morţii.Un mare adevăr cunoaştem fiecare dintre noi şi anume acela că vom muri. Bineînţeles căci cauza morţii este păcatul strămoşesc. Acest adevăr reiese din gura dumnezeiescului Apostol Pavel care zice: “Deci precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa moartea a trecut la toţi oamenii, căci toţi au păcătuit în el” (ROMANI 5,12); “Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu viaţă veşnică în Hristos Iisus Domnul nostru” (ROMANI 6,23).

Un alt adevăr tot aşa de mare cunoaştem: Nu ştim când vom muri. Aici, Domnul nostru Iisus Hristos ne avertizează, zicând: “Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului” (MATEI 25,13). Conform celor relatate reiese că atunci când a sunat ceasul ieşirii noastre din lume, sufletul se retrage din trup şi se adună înspre cap. De aceea,

pentru cei ce au dus o viaţă duhovnicească intensă, li se înseninează faţa cu o lumină neobişnuită. La mulţi dintre sfinţii nevoitori ai pustiei, în vremea ieşirii sufletului din trup (căci conform ECCLESIAST 12,7, moartea este despărţirea sufletului de trup), le străluceau feţele ca soarele.

Sufletul e o făptură spirituală care nu are îngrădirea pe care o are trupul. În momentul morţii o conştiinţă împăcată răsfrânge o faţă senină, pe când o conştiinţă tulburată răsfrânge o faţă îngrozită; de aceea Înţeleptul Solomon zice: “Adu-ţi aminte de Ziditorul tău în zilele tinereţii tale, înainte ca să vină zilele de restrişte şi să se apropie anii despre care vei zice: N-am nici o plăcere de ei” (ECCLESIAST 12,1); “…şi te temi să mai urci colina şi spaimele pândesc în cale şi capul se face alb ca floarea de migdal şi lăcusta sprâncenă se face grea şi toţi mugurii s-au deschis, fiincă omul merge în locaşul său de veci şi bocitoarele dau târcoale pe uliţă” (ECCLESIAST 12,5).

MARE ESTE TAINA MORŢII.Desfacerea sufletului de trup se face în vreme de trei zile pământeşti, începând de la momentul pe care-l numim MOARTE. Slujba înmormântării corespunde cu dezlegarea deplină a sufletului de trup. La ieşirea din CORTUL PĂMÂNTESC (căci aşa putem numi trupul pentru suflet), sufletul trece în lumea asemenea cu el, a făpturilor nevăzute, fie îngerii buni – dacă a fost bun, fie cu îngerii căzuţi (diavolii) – dacă faptele lui au fost rele. Dacă pe pământ erau ceasuri, zile şi ani, dincolo este un veşnic “ASTĂZI”, o veşnicie luminoasă pentru sufletul care a dobândit sfinţenia, sau o veşnicie întunecoasă, neagra veşnicie, pentru sufletul care a iubit stricăciunea.

ACUM DĂ SUFLETUL DE DATORIA CUNOAŞTERII.Dacă sufletul n-a ajuns pe pământ, s-au n-a vrut să ajungă la desăvârşita cunoştinţă de sine însuşi, el trebuie neapărat, ca fiinţă spirituală, să se cunoască dincolo de mormânt. Sufletul trebuie să-şi dea seama de ceea ce şi-a câştigat; trebuie să-şi recunoască şi să-şi pronunţe judecata, înainte de a-l judeca Dumnezeu. Mare greşeală fac cei îşi doresc moartea când se află în suferinţă, crezând că în urma morţii, vor scăpa de tot, unii ajungând chiar să-şi pună capăt zilelor prin suicid sau sinucidere, alţii, în unele sate, chiar creştini ortodocşi fiind, susţin şi se contrazic cu preoţii că nu este viaţă dincolo de moarte. Pe pământ sufletul avea ajutorul Harului dumnezeiesc din Sfintele Taine, care-l ajuta să se cunoască şi să-şi judece purtarea. Dincolo nu se mai poate cunoaşte pe sine însuşi prin propria lui libertate, căci misiunea de a-i descoperi sufletului starea sa de stricăciune o au îngerii căzuţi. Demonii, stăpânii răului pe pământ, au să-i dea acum pe faţă toate faptele sale rele, pe care sufletul şi le va recunoaşte şi se va teme cumplit.

Prin recunoaşterea aceasta va preveni judecata lui Dumnezeu, cea asupra sa. Deci toate greşelile mărturisite la duhovnic, cu inimă înfrântă şi smerită şi pentru care el şi-a făcut canonul fiind în trup, nu se mai află ca piedică în cale, la trecerea printre cumpliţii vameşi ai văzduhului, căci puterea lui Dumnezeu lea şters pe acestea din cărţile lor. La această înfricoşată cercetare a sufletului stă de faţă şi îngerul păzitor pe care l-a primit la Botez (de aceea vai cei ce nu-şi botează copiii căci nu au primit înger păzitor), care însoţeşte sufletul în toată călătoria sa.

VĂMILE VĂZDUHULUI sunt pentru sufletele de mijloc, care mai văd faţa lui Dumnezeu, chiar dacă vor fi osândite. Vrăşmaşii lui Dumnezeu, ATEII, care se înnebunesc, zicând cu ură că nu este Dumnezeu (PSALM 13,1; 52,1), nu mai trec prin vămi, ei fiind cu totul fiii pierzării. Sufletul acestora îl trag din trup cu silă mare o droaie de diavoli şi osânditul suflet n-

are nici măcar mângâierea să vadă de departe faţa îngerului păzitor, mai ales dacă necredinciosul acela era dintre cei botezaţi (căci cei nebotezaţi nici măcar nu au înger păzitor). Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat cu totul pierzării, aşa nu se apropie îngerii răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca un şuvoi de foc. Acum, sufletul se închină lui Dumnezeu, nu prin credinţă, ci prin vedere, după cum spune Mântuitorul: “Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (MATEI 5,8).

Cunoştinţa trebuie să fie deplină, pentru stadiul în care se află acum sufletul. De aceea este condus de înger să vadă Raiul, fericirea drepţilor, răsplata faptelor bune, dar mai ales e condus să-şi vadă faptele sale bune pe care le-a făcut, sau pe care le-ar fi putut face şi nu le-a făcut. Acum va pricepe sufletul ce înzestrare îi dăduse Tatăl şi ce putea să facă, iar din acestea, cât a făcut. Acum cunoaşte care-i era măsura dată lui de Dumnezeu şi cât a împlinit-o el.

În a noua zi de la moarte sau a şasea de la îngropare sufletul se reîntoarce la Dumnezeu şi I Se închină. Pe pământ, Biserica face rugăciune a noua zi pentru cel ce s-a mutat de la noi. Cunoscuţii şi rudeniile de pe pământ, în obştea Bisericii fiind, ridică rugăciune către Dumnezeu ca să fie rânduit în ceata îngerilor buni. De la aceasta a doua închinare a sufletului, din porunca lui Dumnezeu, sufletul merge să vadă şi iadul, suferinţele păcătoşilor, scrâşnirea dinţilor, focul cel veşnic, întunericul cel mai dinafară. Dincolo nu e timp ca la noi, ci VEŞNICIA. Totuşi călătoria aceasta prin iad, ţine ca la 30 de zile pământeşti. În vremea aceea sufletul cunoaşte cu de-amănuntul plata păcatului, urmările rele pe care le-a făcut el. Dacă s-a pocăit de ele (în sensul ortodox prin spovedanie, nu în sensul sectar al cuvântului), se va teme mai puţin; dacă nu s-a pocăit de ele şi l-a prins moartea în ele, îngrozirea lui va fi mai cumplită. Acum îşi cunoaşte “locul” după dreptate, în care are să se muncească şi tremură de frică.

FRICA DUPĂ MOARTE ESTE MAI MULT MAI MARE CA ÎN TIMPUL VIEŢII.După vederea iadului, sufletul se întoarce pentru a treia oară să se închine Domnului. Acum e lămurit. A văzut binele şi răul. Acum nu mai vorbeşte ca pe pământ că nu există Rai şi Iad. Acum nu mai zice ca hoţul fără de minte: “Nu cred că există temniţă!”. Şi fiindcă nu crezi, urmează că nu există? Dar dacă există, ce te faci? Dacă crezi că este iad şi – să zicem, prin absurd, că nu este – n-ai pierdut nimic. Dar dacă este? Te-ai pierdut pe tine însuţi, ai pierdut totul!

A PATRUZECEA ZI DUPĂ MOARTE ARE LOC JUDECATA PARTICULARĂ A SUFLETULUI.De aceea a PATRUZECEA ZI DUPĂ MOARTE, Biserica se roaga pentru suflet prin Sfânta Liturghie şi Parastas, ca sufletul să-şi găsească odihnă în Împărăţia lui Dumnezeu. AMIN!

BIBLIOGRAFIE:-1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ; Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti;-2. BOCA, Ieromonah Arsenie – CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI – Tipărită cu binecuvântarea Prea Sfinţitului Dr. TIMOTEI SEVICIU, Episcopul Aradului şi Hunedoarei; Ediţia a V-a îngrijită de Preot Conf. Dr. SIMION TODORAN şi Monahia ZAMFIRA CONSTANTINESCU; Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului – 2006.

de Preot Gheorghe Salagian

Îndurerată familie şi mult întristat auditoriu,

viaţa noastră de zi cu zi este un mare dar de la Dumnezeu. Faptul că suntem, că privim, că iubim sau că suntem îndureraţi ca astăzi este darul pe care îl primim, cu multă iubire, din partea lui Dumnezeu.

Ziua de acum, ca orice zi a vieţii noastre, e o pregătire pentru veşnicie. Noi mergem spre cer şi nu spre niciunde.

Un tânăr, cel pe care l-am avut copil, frate, văr sau prieten, care până mai ieri era împreună cu noi…azi ne-a lăsat singuri.

El s-a îndreptat spre Cel care este Iubire şi Lumină, Cuvânt şi Viaţă.

În numai câteva cuvinte vom încerca să exprimăm condoleanţele noastre familiei îndurerate, în această zi tristă, la pierderea singurului lor fiu…Dar vom încerca şi să ne alinăm sufletul, prin arătarea a cât de important este sufletul nostru pentru noi dar şi a rolului nostru de oameni care mergem spre cerul lui Dumnezeu.

Pentru un creştin ortodox lucrul cel mai de preţ este sufletul său. Sufletul nostru este lucrul prin care arătăm, în primul rând, că suntem ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul Său.

Orice lucru pe care îl facem trebuie să ţină cont de sănătatea sufletului nostru şi pentru a ţine cont de suflet orice lucru pe care îl facem trebuie să fie făcut din iubire şi recunoştinţă.

Dacă avem iubire atunci ne punem în legătură cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, ca unii care iubim şi ca unii care ştim importanţa sufletului nostru.

Un singur suflet valorează cât o întreagă lume şi o întreagă lume cât un suflet omenesc. Pentru că Hristos Dumnezeu a mers după oaia cea pierdută, după umanitate şi a adus-o la turma Sa, prin jertfa Sa pentru noi.

Iubind sufletul nostru devine subtil, devine subtil pentru iubire. Ne spiritualizăm iubind. Şi acest lucru se întâmplă pentru că legătura dintre sufletul şi trupul nostru este indestructibilă.

Omul este trup şi suflet şi nu numai trup sau nu numai suflet. Odată cu moartea trupul nostru redevine pământ iar sufletul nostru se înalţă la Creatorul său.

Tradiţia Bisericii noastre aminteşte de existenţa a 24 de vămi prin care sufletul trebuie să treacă şi de o judecată particulară, care are loc la 40 de zile după moarte.

Şi cele pe care le vrea Dumnezeu, în ultimă instanţă, se petrec cu cel adormit.

Fiul dv. era omul care nu uita pe nimeni şi care nu era nepăsător faţă de nimeni. Tot ce făcea, făcea cu inimă bună şi milostivă. Toţi îl respectam şi îl iubeam. Chiar şi cei care îl pizmuiam, de fapt, în cugetul nostru îl iubeam.

Iar astăzi…când el nu se mai bucură împreună cu noi…e multă tăcere. Din noi parcă s-a rupt ceva odată cu plecarea lui…deşi fiecare îl avem în inimă. Însă trebuie să nu uităm că Dumnezeu îi ia la El de foarte tineri tocmai pe cei pe care îi iubeşte mult.

Dumnezeu, Cel care a văzut cu adevărat inima Lui l-a luat la Sine.

Fiindcă, iubiţii mei, cu fiecare dintre noi se va petrece acest lucru la un moment dat… să vărsăm o lacrimă pentru el. O lacrimă plânsă de către sufletul nostru şi o rugăciune din tot cugetul pentru fratele nostru ne ajută şi pe noi şi pe el.

Vă rog să nu-l uităm! Uitarea este un chin prea greu pentru toţi. Nimeni nu vrea să fie singur şi părăsit. Nimeni nu vrea să fie fără prieteni, fără un sprijin în nevoie.

El are nevoie de rugăciunea noastră. El are nevoie de neuitarea noastră. El va rămâne cu noi atâta timp cât noi ne amintim de el cu drag.

Şi iubirea nu uită niciodată…Amin!

*

2. 1. Cum îmi presupun auditoriul?

Ca preot…iei contact cu familia celui adormit  înainte de înmormântare şi de aceea…intuieşti cu ce fel de familie ai de-a face şi cam cine ar veni la înmormântare.

Eu m-am transpus în această predică în faţa unei familii modeste intelectual şi financiar, pentru care cuvintele sunt scumpe şi de aceea trebuie să fie precise…

2. 2. Surpriza auditoriului

Orice predică are auditoriul ei. La un moment dat putem avea un plan de predică…făcută pentru un anume auditoriu…şi la înmormântare să vină alt auditoriu. Atunci trebuie să improvizezi, să extinzi ideile sau chiar să schimbi cu totul planul.

De aceea trebuie să fim pregătiţi să ne ajustăm şi planul şi ideile pe care le exprimăm…cu contextul pe care îl avem.

2. 3. Ce faci în condiţii incomode?

Ca spre exemplu: te blochezi, uiţi o idee, îţi vine să plângi, eşti indispus sau enervat de un anumit lucru…

Dacă te blochezi, dacă nu ştii cum să începi…trebuie să nu pierzi contactul vizual cu publicul. El te va ajuta să îţi exprimi durerea, în contextul înmormântării sau bucuria în contextul cununiei.

Dacă ai uitat planul sau dacă nu mai ştii ce e bine să spui în primul rând…trebuie să începi cu partea a doua a tratării, cu aplicarea vizavi de eveniment şi apoi, când te redresezi, vorbeşti de o latură teologică a momentului.

Dacă îţi vine să lăcrimezi la înmormântare…e un semn bun: oamenii vor empatiza cu tine. Plânsul face parte din predică în acest context.

Dacă eşti indispus sau enervat…trebuie să nu priveşti la detaliul care te irită.  Te distanţezi interior de el şi încerci să fii sobru. Trebuie să dai aparenţa de om stabil pe tine…pentru ca să poţi să continui.

INMORMANTAREA

    Biserica Ortodoxa ne invata ca moartea este despartirea sufletului de trup. Sfanta Scriptura (Biblia) arata ca atunci cand "omul merge la locasul sau de veci", trupul trebuie "sa se intoarca la pamant cuma a fost, iar sufletul sa se intoarca la Dumnezeu Care l-a dat" (Eccleziastul 12, 5-7). Bogat sau sarac, rege sau rob, intelept ori analfabet, toti parasim aceasta viata intr-o zi si ne prezentam inaintea lui Dumnezeu Care ne va judeca, randuindu-ne rasplata cuvenita. Dar, legatura celor morti cu cei vii nu inceteaza, ci ea se mentine prin rugaciune neincetata pe care Biserica o face pentru sufletele raposatilor, pastrand comuniunea de iubire si nadajduind in invierea tuturor la sfarsitul veacurilor

    Cand un crestin a murit, rudele acestuia de multe ori trec prin momente de deruta, intrucat apar pareri si traditii diferite in legatura cu datinile ce inconjoara ceremonia inmormantarii.

    Pentru a evita atat confuziile, dar si superstitiile si datinile fara sens ori care nu au legatura cu credinta crestina ortodoxa, am insemnat cele ce urmeaza, folosind lucrarile mentionate in bibliografia de la sfarsit, incercand astfel sa sprijinim familia decedatului.

    Nu ne vom ocupa aici de problemele socio-administrative care angajeaza alte institutii (Oficiul starii civile, medicul specialist in eliberarea documentului de constatare a decesului, administratia cimitirului etc.), ci numai de aspectele in care Biserica si slujitorii sai sunt implicati.

    Povatuirile au mai mult caracter practic, intrucat nu ne-am propus - si nici nu este cazul - o abordare teologica a mortii si ceremonialului inmormantarii.

Ce trebuie sa facem?

    Moartea unuia dintre crestini, este, fireste, prilej de indurerare si de intristare. Cand se intampla decesul, familia trebuie sa anunte preotul parohiei din care

decedatul face parte, solicitand slujitorului bisericesc toate informatiile necesare. Preotul este cea mai autorizata persoana la care membrii familiei trebuie sa apeleze. Astfel si preotul isi ia masurile cuvenite pentru a implini cum se cuvine slujbele de pomenire si inmormantare. De la biserica se vor solicita doliul, un sfesnic, lumanari, tamaie, carbune pentru ars tamaia, toiagul (o lumanare mare de ceara curata in forma de colac), o cruce (de obicei din ceara), o icoana. De asemenea, se fixeaza cu preotul data si ora inmormantarii si orele potrivite pentru slujbele de seara, premergatoare inmormantarii (cina sau stalpii). Clopotarul bisericii, la soroacele cunoscute, va trage clopotul bisericii, "pentru a vesti si celorlalti membri ai parohiei ca unul dintre ei a plecat pe calea vesniciei, indemnandu-i sa se roage pentru acesta".

    Trupul mortului este spalat (scaldat) cu apa curata, care aminteste de apa Botezului prin care cel raposat a devenit membru al Bisericii, este imbracat apoi cu haine noi si curate (inchipuind vesmantul ce nou al nestricaciunii, cu care vom invia la ziua Judecatii) si este pus in sicriu, cu privirea spre rasarit (intrucat de acolo va veni Hristos la invierea tuturor).

    Pe piept i se pune o icoana sfintita cu chipul Mantuitorului, al Maicii Domnului sau al sfantului pe care decedatul l-a avut ca patron spiritual (pentru a arata ca respectivul crestin isi da duhul intru Hristos) si langa mainile care stau incrucisate pe piept (dreapta peste stanga), toiagul care se aprinde atunci cand preotul slujeste.

    Trupul e acoperit apoi cu o panza alba, aratand ca raposatul se afla sub acoperamantul lui Hristos.

    La capatul mortului se aseaza sfesnicul in care rudele si cunoscutii care vin pana la inmormantare aprind lumanari, rostind rugaciunea scurta "Dumnezeu sa-l (sau s-o) ierte!"

    Atat lumanarile care se aprind in sfesnic ori se tin in maini de catre cei prezenti, in timpul slujbei, ca si toiagul care arde pe pieptul mortului simbolizeaza candelele aprinse ori lumina faptelor bune cu care crestinul va intampina pe Hristos la Judecata de Apoi. Lumanarea este si calauza sufletului pe calea spre vesnicie, risipind intunericul mortii si apropiindu-se de Hristos Care a spus: "Eu sunt Lumina lumii: cel ce Imi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Evanghelia dupa Ioan 8, 12).

    Deasupra usii de la intrarea in casa se aseaza o panza de doliu (de culoare neagra) care ramane acolo pana la pomenirea de 40 de zile.      

De retinut:

    Nu este potrivit si nici ingaduit ca pe icoana ori pe trupul mortului sa se aseze bani de catre rude si cunoscuti. Cei care doresc sa sprijine baneste familia indoliata pot sa o faca punand banii pe o tava care se poate aseza langa sicriu ori in alta parte a casei.

    In traditia populara s-a incetatenit obiceiul ca, de la moarte pana in ziua inmormantarii, sa se acopere oglinzile din casa cu o panza alba, sa se rastoarne oalele cu fundul in sus si altele.  Aceste practici - care sunt, evident, superstitii stravechi - ar avea darul de a impiedica intoarcerea defunctului sau poposirea lui mai indelungata in casa unde a trait si, eventual, a murit.

    Rudele apropiate ale decedatului poarta pe reverul hainelor o panglica mica de culoare neagra, numita doliu. De regula, acest doliu se poarta 40 de zile ori un an. In semn de intristare, barbati nu se barbieresc pana la pomenirea de 40 de zile, iar femeile, in semn de jale, pana la inmormantare isi lasa parul capului despletit. Hainele de ceremonie ale celorlalti trebuie sa evite culorile vii, tipatoare, nepotrivite cu sobrietatea momentului.

    De la moarte pana la inmormantare salutam pe membrii familiei (cand mergem la casa celui decedat ori cand plecam de acolo, precum si la biserica, cu ocazia slujbei inmormantarii) cu cuvintele "Dumnezeu sa-l ierte!" sau, daca este femeie, "Dumnezeu s-o ierte!"

    Acelasi este salutul cu care ne adresam si cunoscutilor sau strainilor pe care-l gasim adunati langa trupul raposatului.

    Aceste cuvinte de salut inlocuiesc pe cele de buna dimineata, buna ziua, buna seara, la revedere, noapte buna! etc., care nu se folosesc in astfel de momente.

    Daca decedatul este prunc (pana la varsta de 7 ani), cuvintele de adresare, in acest caz, sunt: Dumnezeu sa-l odihneasca! (ori s-o odihneasca!).

PRIVEGHERE  SI  STALPI  (CINA)

    In zilele de pana la inmormantare, preotul este chemat de familie, de regula, dupa-amiaza, pentru a savarsi slujba "stalpilor" sau cina. Aceasta slujba este o rugaciune scurta (numita bisericeste panihida) pentru sufletul celui raposat, la care se adauga citirea unor carti din cele patru Evanghelii.

    Pentru aceasta, se pregatesc din vreme cadelnita sau catuia in care se aprinde carbune si se pune tamaie, precum si o coliva (de obicei, din fructe, cozonac, biscuiti etc.), un pahar de vin si mancare, pe care preotul le va binecuvanta la vreme.

    Colivia facuta din grau fiert, indulcit cu miere sau zahar, inchipuie insusi trupul mortului, deoarece hrana principala a omului este graul. Ea este totodata o expresie materiala a credintei noastre in nemurire si inviere, fiind facuta din boabe de grau, pe care Domnul Insusi le-a infatisat cu simboluri ale invierii trupurilor: dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant si sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi intru nestricaciune (I Cor. 15, 36). Dulciurile si ingredientele care intra in compozitia coliviei reprezinta virtutiile sfintilor sau ale raposatilor pomeniti, ori dulceata vietii celei vesnice, pe care nadajduim ca o va dobandi mortul.

    In timpul cat preotul savarseste slujba, arde si toiagul asezat pe o farfurioara ori tavita pe pieptul mortului, la baza icoanei.  

De retinut:

Unii credinciosi pregatesc tamaia cu care se va tamaia decedatul in obiecte improvizate (linguri, cani, farfurii, cutii de conserve etc.), ceea ce nu numai ca este inestetic si nepractic, dar constituie si o lipsa de respect pentru cel decedat. Pentru a se evita astfel de situatii, este indicat sa se cumpere de la biserica ori de la magazinele specializate o catuie (obiect destinat pregatirii tamaiei si tamaierii) sau sa se confectioneze un astfel de obiect, cu deosebita grija, de un meserias priceput.

Nu este potrivit apoi ca, pentru a arde tamaia, se se foloseasca drept "foc" sau "jar" spirt, hartie, capete de lumanare, lemne ori alte materiale inflamabile. Acestea, prin ardere, scot fum si miros neplacut, anihiland mirosul aromat al tamaiei si afectand respiratia celor prezenti. Cel mai potrivit este sa se procure carbune special pentru cadelnita si catuie.

In timpul slujbei inceteaza orice alta activitate, iar cei prezenti pastreaza linistea si o atitudine evlavioasa, rugandu-se impreuna cu preotul pentru sufletul celui raposat. Nu se vorbeste, nu se fac gesturi, nu se rade. De asemenea, fiind moment de rugaciune, membrii familiei trebuie sa-si impuna o retinere de a plange zgomotos ori cu vorbe, pentru a nu perturba randuiala slujbei. Cei care tin lumanari aprinse in maini sa fie atenti sa nu aprinda hainele celor din jur si sa aiba grija sa nu curga ceara pe jos, fie ca sunt in casa, la capela mortuara sau in biserica.

Daca in ziua respectiva este zi de post, mancarea trebuie sa fie de post, asemenea si alimentele folosite la alcatuirea coliviei. Pentru a nu gresi, este bine sa ne uitam in calendarul bisericesc, intrucat sunt

si perioade de dezlegare la anumite mancaruri de dulce, ori sa intrebam preotul.

Dupa plecarea preotului este bine, daca se face priveghere de toata noaptea, sa se citeasca, de catre credinciosii mai evlaviosi, din Sfintele Evanghelii si Psaltirea.

Nu se fumeaza, nu se fac glume, nu se rade, nu se spun povesti, ci se pastreaza o atitudine solemna.

Unii credinciosi, in situatia cand decedatul  nu s-a spovedit si nu s-a impartasit sau nu i s-a aprins lumanarea atunci cand si-a dat sufletul, solicita preotului ca la ectenie (rugaciunea de pomenire) sa adauge "mort nespovedit, neimpartasit si fara lumanare". Intr-adevar, Biserica ne invata ca "trecerea cuiva din viata fara spovedanie si fara grijanie (adica ultima impartasire, inainte de a-si da sufletul) este socotita, pe drept cuvant, nu numai ca o mare paguba pentru sufletul celui raposat, ci si un mare pacat pentru cei ai lui, ramasi in viata, daca lucrul s-a petrecut din vina sau nepurtarea lor de grija". Asadar, astfel de mentiuni in cadrul slujbei trebuie evitate, intrucat accentueaza vinovatia decedatului sau a rudelor pentru lipsa de grija fata de suflet.

Dincolo de aceste situatii, in cazul cand moartea s-a produs accidental, iar decedatul cand era in viata se spovedea si se impartasea, editiile mai noi ale catehismului ortodox ingaduie, fara a fi obigatoriu, ca atunci cand se face pomenire sau parastas pentru astfel de morti, numele lor sa fie insotit de aratarea "mort neimpartasit si nespovedit", iar uneori si "fara lumanare".

RITUALUL INMORMANTARII

    In ziua si la ora stabilite de comun acord cu preotul pentru inmormantare, rudele pregatesc tamaia si ofera preotului si cantaretului cate o lumanare aprinsa.     Dupa slujba ce se oficiaza la casa decedatului (ori la capela sau casa mortuara), se organizeaza procesiunea de inmormantare, care ramane aceeasi pana la cimitir.     Convoiul mortuar se aranjeaza astfel: in frunte merge un credincios cu crucea (care va fi pusa la capatiul mortului); urmeaza cei ce poarta coliva si vinul, pomul cu darurile ce se impart saracilor (simbol al vietii si al mortii, inchipuind raiul in care se doreste a ajunge sufletul mortului), cei cu coroanele (daca sunt), purtatorii de sfesnice, cantaretul si preotul, carul mortuar (dricul) cu sicriul, rudele mortului si ceilalti participanti.     Pe drum, pana la biserica si apoi pana la cimitir, se canta "Sfinte Dumnezeule" funebru de catre cor sau credinciosi, sub conducerea cantaretului.     Cand convoiul ajunge la anumite raspantii de drumuri ori in locurile legate de

viata si activitatea decedatului sau in dreptul unei biserici, preotul zice in dreptul sicriului ectenia pentru morti.

De retinut:  

Obiceiul de a sparge o cana sau un vas atunci cand decedatul este scos din casa pentru inmormantare este pagan si exprima mentinerea unei superstitii care denota ignoranta.

Fanfara la inmormantare este un obicei strain de traditia ortodoxa, care n-a admis cantarea instrumentala in cult. (A se vedea Hotararea Sf. Sinod nr. 9117/1953 la sfarsitul acestei carti). De multe ori, astfel de formatii canta piese muzicale populare, romante, marsuri, care sunt in total dezacord cu sobrietatea evenimentului inmormantarii. Astfel de practici dovedesc lipsa de seriozitate a celor care le solicita si putinul respect ce-l poarta celor decedati. Indeosebi, in perioadele celor patru mari posturi din an, trebuie evitata cu desavarsire angajarea unei fanfare la inmormantare.

In timpul slujbei din biserica se va pastra aceeasi atmosfera de liniste, de reculegere si de rugaciune.

Celor prezenti li se impart lumanari aprinse (uneori insotite de o batista, o panza alba sau un prosop, precum si un covrig, un mar, un colacel etc.), de sufletul celui raposat. Cei ce primesc aceste daruri sunt datori sa spuna "Dumnezeu sa-l ierte" sau "Bogdaproste!" (cuvant slav, incetatenit la noi, dar care in traducere inseamna tot "Dumnezeu sa-l ierte!") Aceste formule inlocuiesc pe cea obisnuita de "multumesc" ori frantuzismul "merci" care nu se folosesc in asemenea ocazii. Lumanarile si darurile trebuie impartite inainte de inceperea slujbei, pentru a nu perturba desfasurarea randuielii de inmormantare.

Unii credinciosi atentioneaza persoanele insarcinate cu oferirea lumanarilor, adesea chiar in timpul slujbei, sa nu dea si rudelor apropiate ale celui decedat. Practica aceasta este nefondata. Oferirea si primirea lumanarii aprinse reprezinta credinta comuna in "Lumina - Hristos" care calazueste sufletul decedatului pe calea vesniciei. Cu atat mai mult, rudele apropiate sunt chemate sa se adauge celor ce marturisesc aceasta credinta si sa poarte in maini simbolul "Luminii celei neapuse".

La sfarsitul slujbei, membrii familiei si ceilalti credinciosi, saruta icoana aflata pe pieptul mortului, iar cei mai apropiati ca rudenie, mana ori fata mortului, aceasta reprezentand sarutarea cea mai de pe urma. Gestul acesta, semnul iertarii si al impacarii prin care ne luam

ramas bun de la cel ce pleaca dintre noi, se face in perfecta ordine si liniste, intrucat ne aflam in locasul bisericii si nu trebuie deranjata atmosfera slujbei de inmormantare.

Practica de a lipi pe crucea din mana mortului o moneda este pagana si trebuie parasita. Cu acest ban se credea in mitologia anticilor ca mortii platesc luntrasului Caron trecerea peste Stix (un fluviu al infernului). A atasa un ban de Sfanta Cruce reprezinta o impietate si perpetuarea unei superstitii pe care orice crestin ortodox autentic nu o poate sustine.

Cand preotul citeste rugaciunea de dezlegare, unii credinciosi, nefiind atenti la sensul cuvintelor, se reped sa dezlege panglica cu care sunt legate picioarele mortului. Gestul acesta trebuie evitat, ridicarea piedicii urmand sa se petreaca nu in biserica, ci la cimitir, pe marginea gropii. Preotul, de fapt, se roaga astfel: "Dezleaga, Doamne, pe adormitul robul Tau (aici ii spune numele) de pacatul sufletesc si trupesc", iar a doua rugaciune: "Si-i iarta lui toate cate a pacatuit cu cuvantul, cu lucrul sau cu gandul, dezleaga-l si de legatura pusa in orice chip asupra lui, cu care el insusi din manie sau din alta pricina s-a legat pe sine..."

Deci, este limpede ca preotul nu se roaga pentru dezlegarea piedicii de la picioare, ci pentru dezlegarea pacatelor.

Coliva, vinul, colacul si capetele se vor aduce in biserica unde raman pe parcursul slujbei inmormantarii. In coliva, colac si in capete se aprind lumanari, arzand tot timpul slujbei.

Coroanele si pomul raman la usa bisericii.

Barbatii vor intra in locasul sfintei biserici cu capul descoperit.

La capataiul celui decedat se aseaza unul sau doua sfesnice, in care cei prezenti aprind lumanari.

La organizarea convoiului funebru se obisnuieste ca, dupa cruce, cineva sa poarte fotografia indoliata a celui decedat sau icoana cu patronul numelui.

Atunci cand se fac opriri pentru a rosti preotul ectenia, unii credinciosi desemnati din vreme asaza sub carul mortuar ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite ori inaintea acestuia bucati de panza alba numite poduri sau punti. Ele reprezinta "vamile vazduhului", peste care trebuie sa treaca sufletul celui decedat, in ascensiunea sa spre tronul de judecata al lui Dumnezeu si au menirea de a uni cele vazute cu cele nevazute. Tot acum se impart daruri si bani celor saraci, spre pomenirea celui raposat.

Daca vreunul din membrii familiei sau un alt credincios (prieten, coleg de serviciu etc.) doreste sa tina un cuvant la catafalcul celui decedat, trebuie sa ia legatura cu preotul slujitor care-i va indica momentul cel mai potrivit pentru aceasta.

Pentru economia de timp a celor prezenti (unele rude sunt venite de la mari departari) si pentru faptul ca un cortegiu funerar nu trebuie sa fie un prilej de fala ori de parada, este indicat sa se evite plimbarile lungi cu acest prilej, alegandu-se drumul cel mai scurt spre cimitir.

Exista si o alta intelegere gresita in legatura cu traseul de parcurs de la casa decedatului la biserica si de acolo la cimitir.

Toti stiu ca cel decedat se duce "pe dtumul fara de intoarcere". Aceasta expresie inseamna, in fapt, ca mortul nu se mai intoarce, evident, acasa (exista chiar o zicala populara - "mortul de la groapa nu se mai intoarce"). Multi insa considera ca expresia "drumul fara intoarcere" ar insemna ca nu trebuie sub nici un chip sa te intorci cu mortul pe acelasi drum. De aici, o serie intreaga de complicatii, incercandu-se itinerare greoaie, care consuma timpul si supun pe cei indoliati pe parcurgerea pe jos a unor distante mari de drum, accentuandu-le, inutil, oboseala. Pentru a evita astfel de situatii, cei care se ocupa cu organizarea ceremonialului este bine sa se sfatuiasca, in prealabil, cu preotul.

Mai dainuie pe alocuri si superstitia ca in prima zi a saptamanii - luni -  nu este bine sa se faca inmormantare ("pentru ca e inceputul saptamanii si ar muri toti din casa"). Fireste ca o atare "credinta" este falsa si nu trebuie luata in considerare, inmormantarea putand sa se faca in orice zi a saptamanii.

LA CIMITIR

    Dupa incheierea slujbei prohodului din biserica se porneste, in aceeasi procesiune, catre cimitir. Pe marginea gropii, preotul rosteste ultima ectenie si se canta "Vesnica pomenire". Inainte de acoperirea sicriului, cei ce n-au putut sa-si ia ultimul ramas bun pot sa o faca acum, sarutand icoana de pe pieptul celui decedat si, dupa caz, mana acestuia. Preotul apoi savarseste tot ritualul de ingropare (varsa undelemn si vin peste cel decedat, pecetluieste groapa) si binecuvanteaza coliva si darurile care se impart la cimitir.

De retinut:  

Icoana de pe pieptul mortului se ia de catre rude si se duce acasa, ea folosindu-se, de regula, si la pomenirea de patruzeci de zile

(Panaghia). De asemenea - desi nu este obligatoriu - si toiagul poate fi luat acasa si aprins la zilele de pomenire pentru cel decedat.

Acum se scoate - de catre rude - piedica de la picioarele mortului care se lasa in sicriu.

Florile care au fost puse in sicriu este potrivit sa se stranga si, dupa acoperirea mormantului, sa fie asezate deasupra, ele amintind de frumusetea raiului.

Pomul (ramura de copac) impodobit cu fructe, dulciuri, covrigi etc., care s-a purtat inaintea cortegiului mortuar, se infige la mormant langa cruce, dupa ce a fost golit de bunatatile din el, care se dau de pomana.

Tot acum se impart, pentru sufletul raposatului, diferite daruri. De preferat ca aceasta milostenie sa se indrepte catre strainii nevoiasi.

S-a incetatenit traditia ca, dupa astuparea mormantului, sa se dea "peste groapa", de pomana, o plapuma (ori o patura), perne, o caldare cu apa, o ganie vie etc. Toate acestea nu au decat o singura semnificatie: milostenia pentru sufletul celui raposat, care nu trebuie sa treaca neaparat de la cel ce da catre cel ce primeste peste mormant, gestul neimplicand nici o rezonanta si neavand nici o incarcatura religioasa.

Familia si asa incercata de durere nu trebuie sa faca excese in ceea ce priveste pregatirea de inmormantare. Un astfel de trist eveniment nu trebuie transformat in prilej de fala sau intr-o intrecere in a face pregatiri cat mai multe si cat mai scumpe. Trebuie pastrata masura in tot ceea ce intreprindem, preocupandu-ne mai mult de rugaciunea pentru sufletul celui decedat, decat de mese imbelsugate si daruri costisitoare. Nu cosciugul (sicriul) scump, nici multele coroane sau jerbe ori mancarurile rafinate si abundente trebuie sa preocupe familia, ci rugaciunea profunda de care sufletul decedatului are nevoie, caci se pregateste de intalnirea cu Dumnezeu.

Cel mai potrivit este, in astfel de situatii, sa se faca milostenii (adica sa se dea de pomana) din alimente si haine crestinilor care traiesc o viata grea in azilurile de batrani orfanilor, vaduvelor, caselor de copii, asociatiilor de handicapati, intr-un cuvant, strainilor care efectiv au nevoie si se bucura de o haina ori de o farfurie de mancare.

Daca inhumarea se face intr-un mormant din care s-a dezgropat o alta persoana decedata mai inainte, osemintele aceleia se aduna de catre gropari, se curata si se aseaza intr-un saculet de panza alba. Preotul, la mormant, va stropi cu vin si undelemn si aceste oseminte, care apoi se ingroapa, de regula, la picioarele celui decedat de

curand. Familia trebuie sa aiba grija sa pregateasca o coliva pentru sufletul celui ale carui oseminte au fost reinhumate, care se va binecuvanta de preot la cimitir, pomenindu-i si aceluia numele, dupa randuiala.

POMENIREA DUPA INMORMANTARE

    Familia celui decedat cheama la masa, dupa inmormantare, pe cei care au luat parte la ceremonie, rude, cunoscuti si, indeosebi, pe cei care au ajutat la pregatirile de inhumare.     Dupa oficierea slujbei si binecuvantarea ofrandelor de mancare si bautura, cei prezenti sunt datori sa manance cu cuviinta si cu rugaciune in gand, pentru cel decedat. Nu se vorbeste fara rost, nu se fac glume, nu se rade, dar nici nu se mananca si nici nu se bea intocmai ca la nunta. In loc de "noroc!" sau alta urare, atunci cand se gusta din pahar, se zice "Dumnezeu sa-l ierte!" (sau s-o ierte!), iar cand se primesc un vas, imbracaminte etc. de pomana, nu se zice multumesc, ci "Dumnezeu sa primeasca".     Obiceiul de a varsa vin din pahar la pomana trebuie sa dispara. Cine varsa vin pe covoare dovedeste nu numai ca se tine de obiceiuri paganesti, dar este lipsit de buna-cuviinta, murdarind fara rost covorul ori altceva acasa sau la biserica.     Cand cineva pleaca beat de la pomana, a pacatuit atat acela, dar si cel care i-a dat bautura peste masura.     Milostenia cea mai primitiva este cea facuta celor lipsiti, infirmilor, bolnavilor, batranilor neajutorati, celor care nu pot munci, familiilor nevoiase cu multi copii, celor abandonati in casele sau leaganele de copii.     Cand decedatul face parte dintr-o familie fara posibilitati materiale, este potrivit ca rudele sa apeleze la preot care le va ajuta din fondurile bisericii si va angaja Comitetul parohial, obtinand cele necesare din donatiile credinciosilor. Astfel, familia nu se va simti umilita, intrucat a apelat la marea familie a parohiei, iar preotul si credinciosii au posibilitatea de a implini porunca dragostei crestine, care trebuie vadita prin fapte concrete in astfel de situatii.

De retinut  

Cei care se intorc de la inmormantare, intrucat urmeaza sa ia parte la masa, sunt asteptati de gazda cu apa de spalat pe maini. S-a incetatenit obiceiul ca persoanele care se spala sa nu se stearga, pentru ca "nu se sterge". Fireste ca aceasta practica este lipsita de sens. Ea, probabil, tine de o anumita strategie a familiei care cu greu poate oferi mai multe prosoape de sters atunci cand cei poftiti la masa sunt in numar mare.

Trebuie avut in vedere faptul ca, daca ziua de pomenire cade in post, toate mancarurile trebuie preparate numai de post. Prin aceasta se

dovedeste pastrarea credintei autentice, iar pe de alta parte, rugaciunea conjugata cu postul este mai puternica. Se mai aud uneori voci care spun ca ar trebui sa se faca si mancare de dulce, pentru ca "mortului nu-i placea mancarea de post". Aceasta este o viziune necrestina asupra relatiei pe care noi, cei vii, o pastram cu cei decedati, prin rugaciune si prin post. Mortul nu mananca, nu  bea, pentru ca sufletul este imaterial, iar "Imparatia lui Dumnezeu - spune Sfantul Apostol Pavel - nu este mancare si bautura" (Romani 14, 17).

Deci, se cuvine a pastra si respecta cu sfintenie randuiala Bisericii, apelandu-se permanent la sfatul competent al preotului.

POMENIRILE DE DUPA INMORMANTARE

    Biserica ne invata ca viata omului nu se sfarseste o data cu moartea trupului. De aceea, crestinii nu-si uita mortii dupa ingroparea lor, ci se preocupa de rugaciuni pentru ei si de pomenirea numelui lor. Soroacele de pomenire individuala a mortilor in Biserica Ortodoxa sunt urmatoarele:  

La 3 zile dupa moarte (care coincide, de regula, cu ziua inmormantarii), in cinstea Sfintei Treimi si a Invierii din morti a Mantuitorului a treia zi.

La 9 zile dupa moarte, "ca raposatul sa se invredniceasca de partasia cu cele 9 cete ingeresti si in amintirea ceasului al 9-lea, cand Domnul, inainte de a muri pe cruce, a fagaduit talharului raiul pe care ne rugam sa-l mosteneasca si mortii nostri".

La 40 de zile (sau sase saptamani), in amintirea Inaltarii la ce a Domnului, care a avut loc la 40 de zile dupa Inviere, "pentru ca tot asa sa se inalte si sufletul raposatului la cer".

La trei, sase si noua luni, in cinstea Sfintei Treimi.

La un an, dupa exemplul crestinilor din vechime care anual praznuiau ziua mortii martirilor si a sfintilor, ca zi de nastere a lor pentru viata de dincolo.

In fiecare an, pana la 7 ani de la moarte, ultima pomenire anuala amintind de cele 7 zile ale creatiei.

De retinut:  

Spre a nu gresi in privinta pregatirilor pentru aceste pomeniri, cel mai indicat este sa se ia legatura, in prealabil, cu preotul. Acest lucru este necesar intrucat trebuie stabilite, de comun acord, data si ora savarsirii pomenirii.

De obicei, soroacele nu se fac in orice zi a saptamanii, ci mai ales martea, joia si sambata.

POMENIREA DE 40 DE ZILE (RIDICAREA PANAGHIEI)

    La pomenirea de 40 de zile, numita pe alocuri slujba de ridicare a Panaghiei, pe langa celelalte, se pregatesc o icoana si un colac. Din colac, preotul va scoate particica pe care o va aseza apoi pe icoana si din care va imparti spre gustare rudelor decedatului.     - Referitor la darurile care se dau de pomana, se obisnuieste ca, la 40 de zile si un an, sa se dea diferite lucruri si mai ales imbracaminte si incaltaminte, obiecte de uz casnic etc. Binecuvantarea acestor daruri, indeosebi de haine, se face de catre preot printr-o rugaciune speciala aflata in Molitfelnic. Exista obieciul indatinat sa se imparta de fiecare data farfurii cu mancare, cani sau pahare si linguri sau furculite: sase, douasprezece, douazeci si patru. Randuielile bisericesti nu prevad nimic in aceasta privinta si fiecare poate da cat crede de cuviinta, numarul acestora neavand nici o influienta asupra starii sufletesti a celui raposat.     - Familia trebuie sa aiba grija ca raposatul sa fie pomenit cat mai mult cu putinta in cadrul Sfintei Liturghii. De aceea, dupa pomenirea de 40 de zile, este bine sa se dea preotului un pomelnic pentru patruzeci de zile (numit sarindar), ori pentru un an, pe care acesta sa-l pomeneasca la toate sfintele liturghii pe care le savarseste in sfanta biserica.     - In legatura cu zilele de pomenire a mortilor, exista grija ca ele sa fie respectate cu sfintenie la momentul in care se implinesc aceste soroace. Daca una din ele cade intr-o zi sau perioada in care, conform randuielilor bisericesti, nu se fac pomeniri de morti, atunci este bine ca slujba respectiva sa se faca mai inainte pentru ca, atunci cand vine sorocul respectiv, slujba sa fie deja savarsita. Este deci indicat ca ea sa se faca inainte, si nu dupa sorocul de pomenire. Referitor la aceasta problema, iata sfatul unui liturghist cu autoritate in Biserica Ortodoxa Romana (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula): "Toate soroacele de pomenire a mortilor incep a se calcula din momentul mortii, si nu de la inmormantare. Din momentul mortii, sufletul intra in grija lui Dumnezeu Care randuieste, conform invataturii noastre de credinta, judecata particulara: <<...precum este randuit oamenilor o data sa moara, iar dupa aceea sa fie judecati>> (Evrei 9, 27). Aceasta judecata care priveste mai ales sufletul, fiindca trupul va fi judecat doar la invierea cea de obste si la Judecata Viitoare sau A Doua Judecata, nu are in vedere daca trupul este inmormantat sau nu. Aceasta tine de cultul mortilor si de grija si respectul pe care cei vii le arata fata de cei morti.     Parastasul de 40 de zile, care este si cel mai important dintre soroacele de pomenire a mortilor, se calculeaza totdeauna de la moartea celui credincios. In

principiu este bine ca soroacele de pomenire a celor raposati sa le savarsim exact in ziua in care ele se implinesc, de la moartea celui pomenit. In situatii speciale sau daca familia doreste sa faca pomenirea cu mancare de dulce, iar sorocul cade in post, sau probleme de familie sau sociale ne obliga sa nu putem savarsim pomenirea exact in ziua in care cade, atunci este bine ca sjujba respectiva sa se faca inainte, si nu dupa trecerea sorocului. Cat priveste parastasul de 40 de zile, care in traditia ortodoxa inseamna ziua in care sufletul se prezinta la judecata particulara, acest soroc, daca nu este indeplinit chiar in a 40-a zi, este bine sa fie savarsit mai inainte, pentru ca sufletul sa mearga inaintea lui Dumnezeu cu plusul nostru de rugaciune si de milostenie, care sa fie sa sa atarne in favoarea lui. Caci aceastga este rostul rugaciunii si al milosteniei pentru cei morti, adica de a mijloci pentru ei si a le usura pacatele, prin rugaciunile si faptele noastre de mila. Nu consideram ca este o greseala mare sau o pagubire pentru cei raposati, nici daca sorocul se face dupa trecerea datei respective, caci importante sunt rugaciunea si milostenia care se fac pentru cei raposati, si mai putin data. Mai grav este daca nu ne rugam deloc pentru ei, din nepasare, nestiinta sau necredinta. Dar pentru impacarea constiintei noastre, este bine sa savarsim pomenirea inainte de implinirea sorocului.".     Tipicul cel Mare si Pravila bisericeasca (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevad o singura exceptie: daca decesul se intampla in mijlocul saptamanii din Postul Mare, "acestuia nu i se face pomenirea cea de a treia zi pana vineri seara, cand se va face parastasul lui. Iar sambata cea viitoare a saptamanii a doua, i se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile se face cand i se vor implini numarul zilelor lui. Iar prinoasele si pomenirea lui se incep de la Duminica cea noua (a Tomii) pana la implinirea zilelor celor 40".

ATENTIE !

    Nu se fac parastase in urmatoarele zile si perioade din cursul anului: a) Duminicile de peste an, pentru ca duminica, amintind ziua Invierii Domnului, e zi de bucurie, iar nu de intristare. b) In cele douasprezece zile dintre Nasterea si Botezul Domnului. Chiar daca in unele biserici se fac parastase duminica, cel putin in duminicile Penticostarului, adica in cele dintre Pasti si Rusalii, nu se cuvine nicidecum sa se faca parastase, pentru a nu se intuneca bucuria praznicului cel mare al Invierii. c) De la lasatul secului de carne pana la sambata intai din Postul Mare, sambata Sf. Teodor. d) Din sambata Floriilor pana in Duminica Tomii. e) La praznicele imparatesti sau sarbatori mari.

In timpul Postului Mare, nu se face parastas in zilele de rand (luni, marti, miercuri, joi, vineri), deoarece in aceste zile nu se face liturghie obisnuita sau deplina.

Este de dorit ca pomenirile sa se faca  legate de savarsirea Sfintei Liturghii, aceasta fiind cea mai importanta slujba de mijlocire pentru cei morti. Daca nu este posibil de fiecare data, cel putin la 40 de zile, la un an si la sapte ani ar fi de dorit ca parastasul sa urmeze dupa Sfanta Liturghie.

La intocmirea sau scrierea pomelnicului nu este nici nevoie si nici recomandat sa se adauge "la pomenirea de noua zile, 40 de zile, un an, sapte ani etc." Cartile de cult nu prevad asa ceva si nici slujitorii nu trebuie sa adauge nimic in plus, ca si cand ar trebui sa atragem atentia Mantuitorului asupra sorocului de care este vorba.

In fiecare din sambetele Postului Mare, pentru cei decedati dupa sarbatoarea Sfintei Invieri din anul precedent, rudele "poarta capetele", adica fac pomeniri pentru sufletul acestuia, aducand la biserica prescuri (capete), coliva si vin. Preotul, cu acest prilej, savarseste slujba parastasului.

Obiceiul, practicat in unele parti de tara, de a se deshuma mortii la sapte ani si a se reinhuma cu slujba speciala nu este prevazut in cartile de sjujba. Oricum, slujba care se face atunci nu este cea a inmormantarii, ci a parastasului.

Pentru toate astfel de pomeniri este nevoie de coliva, colac, vin si lumanari. Celelalte daruri sunt in functie de posibilitatile celor care fac pomenirea.

Contrar unei pareri raspandite in popor, sa se stie ca se poate face coliva de grau fiert si in perioada dintre Sf. Pasti si Pogorarea Sf. Duh.

Daca zilele de pomenire coincid cu pomenirea altor raposati, este bine ca sjujba sa se faca in comun si nu separat, caci cu cat rugaciunea are caracter colectiv, cu atat este mai puternica.

La aceste zile de pomenire individuala a celor raposati, Biserica a stabilit zilele de pomenire generala a mortilor si anume: sambata dinaintea duminicii lasatului sec de carne sau a Infricosatoarei Judecati, numita si Mosii de iarna si sambata dinaintea Pogorarii Duhului Sfant sau Mosii de vara, la care traditia a adaugat si Mosii de toamna (intre 26 octombrie si 8 noiembrie), ziua de 6 august, Pastele blajinilor (luni si marti, dupa Duminica Tomii) si Joia Inaltarii, in special pentru eroi, ca si ziua hramului bisericii.

    Toate aceste zile de pomenire, individuala sau colectiva, sunt momente de vie si profunda comuniune cu cei raposati. Ele trebuie respectate si cultivate, caci prin

aceasta intretinem viu cultul mortilor si legatura cu pamantul sfant al tarii care acopera osemintele lor.

ALTE RANDUIELI SI POVATUIRI

Pentru cei ce au raposat fara lumanare (adica nu li s-a putut aprinde si pune in mana o lumanare cand si-au dat sufletul), in preziua Sfintelor Pasti se da la altar o lumanare mare (numita faclie), adesea impodobita cu o panza alba ori un prosop, pe care preotul o aprinde de la Pasti pana la Inaltare, la ceremoniile din sfantul locas. Unii crestini practica aceasta randuiala in fiecare an, pana la pomenirea de sapte ani.

Lumanarile folosite la slujbele de inmormantare si de pomenire a mortilor sunt o jertfa si, ca orice ofranda adusa lui Dumnezeu, trebuie sa fie curata. De aceea, crestinii trebuie sa evite procurarea si folosirea lumanarilor din comertul de stat ori de la persoane particulare, intrucat in majoritatea covarsitoare a cazurilor fabricarea lor se face fara a respecta procesul tehnologic conservat de Biserica, folosindu-se deseuri petrolifere si diversi inlocuitori care prin ardere provoaca fum inecacios  si toxic. In acelasi timp, multi din cei ce fabrica in clandestinitate lumanarile sunt necredinciosi si lucreaza in conditii de neglijenta si insalubritate. De aceea, amintind si faptul ca fabricarea lumanarilor de cult este monopol bisericesc, credinciosii au indatorirea sa foloseasca numai lumanari de la pangarele parohiale, intrucat sunt produse la atelierele specializate ale Episcopiei, de oameni cu frica lui Dumnezeu si in conditii care le confera calitatea de dar potrivit pentru jertfa.

Pentru pruncii morti pana la varsta de sapte ani, pentru diaconi si preoti de mir, precum si pentru arhierei si calugari, slujba inmormantarii este diferita.

Pentru toti decedatii care se inmormanteaza in Saptamana Luminata (intre Sf. Pasti si Duminica Tomii), slujba inmormantarii se face dupa o randuiala speciala.

Celor care urmeaza a fi incinerati (adica li se ard trupurile in crematoriu) nu li se savarsesc nici slujba inmormantarii si nici slujbele de la soroacele de pomenire a celor morti, randuite de Biserica. (Vezi Hotararea Sf. Sinod din anul 1928, la sfarsitul acestei lucrari).

Celor care s-au sinucis cu buna stiinta si in integritatea facultatilor mintale nu li se savarseste nici o slujba si sunt ingropati la marginea cimitirului, intr-un loc anume destinat.

Pentru sinucigasii iesiti din minti se savarseste slujba inmormantarii pe marginea gropii, dupa un ritual redus. Nu se trage clopotul si nu se tin cuvantari. (Vezi hotararea Sf. Sinod nr.506/1949 la sfarsitul acestei lucrari).

Crucea de la mormant care se "ridica", de regula, dupa pomenirea la 40 de zile ori de la un an de la moarte, inlocuind pe cea de lemn, se sfinteste la cimitir de catre preot, printr-o slujba speciala. Pentru aceasta se vor pregati la mormant un vas cu apa curata, busuioc, lumanari, tamaie, o coliva si putin vin. Unii credinciosi acopera crucea cu o panza alba, inainte de a se stropi de catre preot cu agheasma, panza aceea fiind data apoi de pomana. Obiceiul este profan si se practica la dezvelirea unor monumente, sculpturi ori placi comemorative. Asadar, prezenta panzei nu este absolut necesara.

Mormintele trebuie ingrijite de rudele decedatului in permanenta (nu numai la anumite zile de pomenire a mortilor). In legatura cu aceasta, sa luam aminte ca unii crestini se silesc a face din morminte adevarate case ori palate luxoase. Se cheltuiesc bani multi pentru marmura, pentru feronerie si grilaje de lux, dar se uita milostenia care trebuie sa fie grija de capatai pentru cei ce gem sub greutatea lespezilor lustruite, sub povara lanturilor nichelate, incorsetati in adevarate cutii de beton si mozaic. De multe ori, langa aceste morminte se aliniaza altele pline de balarii si de negrija noastra. Crestineste este ca si mormintele vecine, chiar daca nu apartin familiei, sa ne preocupe curatindu-le de buruieni, fiindca responsabilii lor directi au uitat de cei morti sau le neglijeaza cu vinovatie.

Timp de 40 de zile, dupa traditie, arde la piciorul crucii candela si mormantul se tamaiaza (de una din rude ori de la o persoana desemnata in acest scop). Pararea ca rudele apropiate nu au voie sa mearga la mormant sau sa tamaieze groapa pana la pomenirea de 40 de zile este incorecta si trebuie parasita.

La pomenirea de 7 ani nu se dezgroapa osemintele, dupa cum se practica pe alocuri, ci se face doar slujba parastasului. Odihna celor raposati nu trebuie deranjata cu atat mai mult, cu cat preotul, la inmormantare, a insemnat groapa zicand: "Se pecetluieste mormantul acesta pana la A Doua Venire a Domnului".

Pentru alte datini, obiceiuri, traditii si practici locale (in masura in care Biserica le accepta) trebuie sa se ia legatura cu preotul de enorie, asa cum am mai spus.

Suntem datori insa, ca niste buni crestini, sa facem precum ne-a invatat Biserica noastra Ortodoxa, imdepartand obiceiurile si datinile omenesti si indeplinind, pentru folos sufletesc, povatuirile ei.

HOTARARI

ALE SFANTULUI SINOD AL BISERICII

ORTODOXE ROMANE  

Hotararea luata in sedinta din 15 iunie 1928, privind incinerarea

1. Preotii sa previna din vreme pe enoriasi, atragandu-le atentia ca, in cazul cand cineva dintre ei ar voi sa se incinereze, Biserica la va refuza orice asistenta religioasa;

2. Inainte de oficierea slujbei de prohodire a unui mort, preotul respectiv sa aiba grija sa se informeze pe langa familia mortului, la care cimitir se va inmormanta cel decedat;

3. Celor ce totusi au fost incinerati sau se vor incinera sa li se refuze orice serviciu religios, atat la moarte, cat si dupa moarte".

Hotararea nr.506, din 1949, privind inmormantarea sinucigasilor (B.O.R., nr. 7-10, 1949, p. 177-178)

    "Slujba inmormantarii sinucigasilor <> sa fie facuta numai de catre un singur preot si nu in locasul sfintei biserici, ci pe marginea gropii, iar preotul sa poarte numai epitrahilul, savarsind slujba dupa ritual redus.     Sa nu se traga clopotele si sa nu se tina cuvantari".

Hotararea nr. 9117, din 1953, referitoare la folosirea cantarii instrumentale la inmormantari (B.O.R., nr. 6, 1954, p. 656-657)

    "Folosirea cantarii din intrumente muzicale la inmormantari se lasa la aprecierea chiriarhirilor, spre a o rezolva de la caz la caz, acolo unde acest obicei este introdus, cu conditia sa nu prejudicieze solemnitatea si atmosfera de evlavie a slujbei".      

Bibliografie selectiva  

1. Pr. Ioan Gh. Chirvasie, Cum sa cinstim mortii, Barlad, 1938.2. Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica speciala, Bucuresti, 1990.

3. Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Bucuresti, 1992.

4. Pr. prof. dr. Ene Braniste, Liturgica generala, Bucuresti, 1993.

5. Pr. dr. Gheorghe Paschia, Buna-cuviinta crestina, Malovat, 1996.

6. Pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Traditie si innoire in slujirea liturgica, vol. I, Galati, 1996; vol. II, Galati, 2001.

PARENEZĂ LA ÎNMORMÂNTARE

Intru odihna ta, Doamne, unde toti sfintii tai se odihnesc,

odihneste si sufletele adormitilor robilor Tai, ca Tu singur

esti fara de moarte.

Întristată familie, cucernică asistenţă,

Crestinismul e religia care ne spune despre ce vom face in viata vesnica, adica ne pregateste pentru ceva vesnic, caci moartea inseamna sfarsitul vietii pamantesti precum si inceputul celei vesnice. La moarte, sufletul e condus de ingeri, el este selectat si se alatura locuitorilor cerului. Cerul e cu siguranta un loc si cu certitudine se afla sus fata de orice punct fata de fata pamantului si iadul se afla cu certitudine jos, in maruntaiele pamantului, dar aceste locuri si locuitorii lor nu pot fi vazute de catre oameni pana nu se deschid ochii spirituali. Durerea noastra ar fi fost nesfarsita si fara consolare daca viata ar fi fara sens si sfarsitul sau ar fi moartea. Omul a fost creat pentru nemurire si prin invatatura sa, Hristos a deschis portile imparatiei lui Dumnezeu a facut vesnicia pentru cei ce au crezut in El si au trait intru dreptate.

A fost voia Domnului să-l cheme la Sine pe creştinul Ion, ca să-l răsplătească pentru

toate ostenelile din viaţa sa pământească. Cu toate că credem şi mărturisim acest lucru,

întristarea s-a aşternut peste sufletele noastre, ale tuturor, dar mai ales ale celor din

familie, întristare datorată despărţirii care, omeneşte vorbind, este dureroasă. De aceea,

pentru mângâiere şi încurajare, am invocat cuvintele Scripturii Noului Testament, pe care

le-aţi auzit. Dacă în Vechiul Testament, se puteau auzi mărturisiri de genul „oare morţilor

vei face minuni, sau cei morţi se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine?” (Psalm LXXXVII,

11), aşadar un motiv de tristeţe pentru moartea cuiva, în Noul Testament avem

încredinţarea că cei morţi în Domnul, adică creştineşte, sunt fericiţi! Sau, cum

mărturiseşte un sfânt părinte al Bisericii, Atanasie cel Mare, drepţii n-au nici o moarte,

ci o trecere la viaţa de veci. Sfântul părinte a grăit aşa pentru că ştia cuvintele

Mântuitorului: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă

(Ioan V, 24).

Această mutare este spre odihnă binemeritată, aşa cum ne încredinţează cuvântul auzit

la început, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei. Căci am auzit cântarea:

Deşertăciuni sunt cele omeneşti. Câte nu rămân după moarte! Nu merge cu noi bogăţia, nu ne însoţeşte mărirea... Dar ce ne însoţeşte, totuşi, dincolo? Doar faptele bune însoţesc

sufletul peste pragul dintre cer şi pământ. Ele sunt aducătoare de odihnă binemeritată

pentru cei ce au ostenit cu râvnă în ogorul Domnului, după cuvântul dumnezeiesc al

Mântuitorului: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi!

(Matei XI, 28).

Iubiţi credincioşi,

Am săvârşit slujba înmormântării, după rânduiala noastră creştină ortodoxă. Am

săvârşit, adică toţi ne-am rugat. Slujba n-a fost făcută doar de preot şi cântăreţi, ci de

către toţi cei de faţă. Prin însăşi prezenţa d-voastră, prin florile aduse, prin lumânările

aprinse, prin lacrimi şi închinăciuni, prin ascultarea cu atenţie a rugăciunilor şi cântărilor.

Prin rostirea din tot sufletul a creştinescului Dumnezeu să-l ierte. Prin toate acestea, aţi

slujit şi d-voastră.

Iată, avem în mijlocul nostru pe cel care cu puţin mai’nainte vorbea cu noi, iar

acum se petrece spre întâlnirea cu cei dragi, adormiţi întru Domnul. Suntem datori în

aceste clipe să ne amintim de viaţa sa pământească, măcar în datele ei mai importante:

obârşia, copilăria, tinereţea şi şcolile prin care a trecut, căsătoria, îndeletnicirile, copiii,

ataşamentul faţa de sfânta biserică, frumoasele relaţii cu cei din jurul său. Ne vom

călăuzi, în înfăţişarea scurtei biografii de un precept înţelept, care îndeamnă: de morţi,

numai de bine (“de mortuis nihil nisi bene”).

Viaţa omului se aseamănă, într-un fel, cu anotimpurile anului... Astfel, răposatul

întru Domnul a trecut prin primăvara copilăriei, prin vara tinereţii, prin toamna

maturităţii, iar la urmă prin iarna bătrâneţii, a neputinţelor, dar şi a înţelepciunii. Dvs.

cei din familie îi cunoaşteţi mai bine decât noi firul vieţii, cu bucuriile şi necazurile pe

care, ca orice om, le-a avut. Cu o purtare exemplară, cu muncă cinstită şi credinţă tare în

Dumnezeu, s-a dovedit biruitor. El a murit nu ca un învins, ci ca un învingător, ridicânduse prin virtute, deasupra patimilor acestei lumi, întărit de cuvântul Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (IoanXVI, 33). În contextul acestui cuvânt ne amintim de un minunat exemplu, dat de Avva Iosif din Pateric: „S-au adunat fraţii odată la Avva Iosif şi şezând ei şi întrebându-l se bucura el, şi cu toată osârdia le zicea: eu împărat sunt astăzi. Căci am împărăţit peste patimi!” .

Iubiţi credincioşi,

Biruinţa răposatului întru Domnul şi-a avut izvor în dragostea lui faţa de sfânta

biserică, fapt constatat de noi toţi. Aceasta credem că a fost una din virtuţile definitorii.

Nu numai în duminici şi sărbători, ci şi în multe alte prilejuri, dânsul era nelipsit de la

biserică. Era, cum se spune în limbaj teologic, membru viu al Bisericii. Era o mlădiţă

roditoare în viţa Hristos (Ioan XV, 5), bineştiindu-se că Biserica este Trupul lui Hristos

(Efeseni I, 23). Mulţi neştiutori afirmă, sărmanii: eu nu mă duc la biserică, pentru că o

am în suflet... Sau: eu mă rog acasă, de ce trebuie să mă mai deplasez? Sau: ştiu atâţia

care merg la Biserică, dar se comportă ca nişte necredincioşi...etc. Acestora le aducem

aminte cuvintele Sf. Ciprian: „În afara Bisericii nu există mântuire” şi „Cine nu are

Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”.

În acelaşi duh grăieşte şi Fericitul Augustin: „ În afara Bisericii poţi avea totul în

afară de mântuire. Poţi avea cinstire, poţi deţine Evanghelia, poţi avea credinţa şi sa

predici în numele sfintei Treimi, dar niciodată nu vei putea găsi mântuire decât în

Biserică. Cât despre faptul că şi cei ce frecventează Biserica se comportă uneori ca cei

necredincioşi, ca oameni supuşi greşelii, evocăm cuvintele cunoscutului teolog Origen:

„Cel mai rău membru al Bisericii nu poate fi comparat cu nimeni din adunările

omeneşti”. Biserica îi cuprinde nu numai pe sfinţi, ci şi pe cei păcătoşi, care, oricât de

răi ar fi, au şansa de a deveni – prin strădania corespunzătoare – sfinţi. Avem atâtea

exemple în istoria Bisericii! Aşadar, ferice de credinciosul care iubeşte Biserica, stâlp şi

temelie a adevărului (Tim. III, 15). Ferice de răposatul întru Domnul..., care s-a mutat

acum în Biserica cerească, după ce mai întâi s-a dovedit iubitor al Bisericii pământeşti. În

duhul acestei realităţi înţelegem acum cuvântul scripturistic prin care am început rostirea,

„ Fericiţi cei morţi, cei ce de acum mor întru Domnul...”.

Iubiţi credincioşi,

Sufletul răposatului întru Domnul... se călătoreşte acum spre sălaşurile cereşti, după

ce mai întâi se va înfăţişa, ca tot pământeanul, înaintea Dreptului Judecător. După

mărturiile unor sfinţi părinţi, judecata sufletului, numită şi particulară sau personală, va

avea loc peste 40 de zile. În acest timp noi avem datoria să ne rugăm fierbinte pentru

sufletul său, să-i facem parastasele îndătinate, cu deosebire cel de 40 de zile, totodată să

facem milostenie în numele său. Dar nu numai atât. Faţă de memoria dânsului mai avem

câteva datorii: să-i imităm faptele bune, să-i împlinim sfaturile date nouă mai ales în anii

din urmă, când înţelepciunea s-a împletit cu bogata-i experienţă a vieţii, să împlinim ceea

ce el n-a apucat să mai încheie. Toţi cei de faţă, prin prezenţa noastră, mărturisim regretul

că ne despărţim de el, totodată, mărturisim că dorim reîntâlnirea cu el. Pentru aceasta

este nevoie, desigur, să vieţuim în aşa fel încât Dumnezeu să ne găsească vrednici de o

astfel de reîntâlnire, cu el şi cu ceilalţi dragi ai noştri plecaţi în veşnicie.

Suntem aici şi pentru a-i da creştineasca iertare pentru cele ce în viaţă, ca om, va fi

greşit faţă de noi, dar şi pentru a ne cere noi înşine iertare de la dânsul pentru cele ce i-am greşit. De încheiere, socotim potrivit sa evocăm un fragment dintr-o cântare a slujbei

înmormântării, fragment ce poate fi socotit testament sufletesc al răposatului : „Văzândumă zăcând fără glas şi fără suflare, plângeţi toţi pentru mine, fraţilor şi prietenilor, rudelor şi cunoscuţilor... Şi veniţi toţi care mă iubiţi şi mă sărutaţi cu sărutarea cea mai de pe urmă... Ci vă rog pe toţi şi cu stăruinţă cer vouă, să va rugaţi neîncetat lui Hristos-Dumnezeu pentru mine, ca să nu fiu rânduit, după păcatele mele, la locul de pedeapsă, ci să mă aşeze unde este lumina vieţii”.

Indemnul nostru e sa nu-I uitam pe cei plecati dintre noi, rugaciunile pentru judecatile publice si particulare sunt de mare folos. Cei care ne dorim sa le fim de mare ajutor celor plecati catre cele vesnice, trebuie sa intensificam rugaciunile in sfanta biserica, la mormintele lor, sa facem pomenirile randuite de sfintii parinti, sa facem milostenia cuvenita pentru sufletele lor si sa-l rugam pe milostivul Dumnezeu sa le faca odihna “in loc de verdeata, in loc de odihna, de unde a fugit toate durerea, intristarea si suspinarea”. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Amin.

Predica la instalarea preotului in parohie

„Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi

cărora le veţi ţine, ţinute vor fi!” (Ioan XX, 22-23).

Prea Cucernice Părinte Protoiereu,

Prea Cucernici Părinţi-fraţi,

Iubiţi credincioşi,

Onorata asistenta,

Cuvintele pe care le-am evocat au fost rostite de Mântuitorul Iisus Hristos către

apostolii aleşi de El, după ce mai’nainte le poruncise „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl,

vă trimit şi Eu pe voi!” (Ioan XX, 21). După cum se ştie, sfinţii apostoli, la rândul lor, au

rânduit episcopi, preoţi şi diaconi în cetăţile în care au propovăduit. Slujirea apostolească

deplină a fost continuată, apoi, până în zilele noastre, de cinstiţii episcopi, care, după

cuvenita cercetare, hirotonesc şi trimit preoţi în parohii spre împlinirea întreitei misiuni

de învăţător, sfinţitor şi îndrumător pe calea mântuirii.

Aşa s-au petrecut lucrurile, cu voia Domnului, şi în parohia aceasta, iubiţi

credincioşi, în care mi s-a dăruit bucuria să vă fiu trimis păstor.

Mi-au rămas încă vii în suflet rugăciunile de hirotonire rostite de Prea Sfinţitul...:

„Dumnezeiescul har, cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele de lipsă

le plineşte, rânduieşte pe prea cucernicul diacon... în preot. Să ne rugăm, dar, pentru

aceasta, ca să vină peste el harul Sfântului Duh 22”, întărindu-mă, apoi, şi cu puterea de a

săvârşi Sfânta Taină a Spovedaniei: „...Însuţi şi acum pe robul Tău acesta....care s-a ales

de către mine, deplin fiind întru tot harul, arată-l pe dânsul vrednic de apostoleasca şi

duhovniceasca Ta slujire, prin a noastră smerenie, de a lega şi a dezlega greşelile celor

nevrednici...”23, pe temeiul poruncii date de Mântuitorul: „Oricâte veţi lega pe pământ,

vor fi legate şi în ceruri, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri

(Matei XVIII, 18). Mă simt copleşit de greaua răspundere ce mi s-a încredinţat, dar şi de

bucuria adâncă pe care o trăiesc din clipa hirotoniei. Dau slavă şi mulţumire lui

Dumnezeu pentru darurile revărsate asupra mea şi mă rog Lui să-mi ajute a-mi împlini

misiunea după cuviinţă. Cuvântul meu de mulţumire se îndreaptă, apoi, către toţi cei aleşi

de Dumnezeu să-mi îndrume paşii spre această sfântă slujire. Mai întâi către iubiţii mei

părinţi, aici de faţă, care prin jertfelnicia lor m-au crescut şi m-au îndemnat să urmez

teologia şi pe care îi rog ca şi de acum înainte să-mi fie aproape cu rugăciunile lor. În

acelaşi timp datorez mulţumiri părinţilor mei sufleteşti, profesorii de la Seminar şi de la

Facultate, care – cu timp şi fără timp – mi-au sădit în suflet sfintele învăţături şi

deprinderi teologice, spre a le pune în slujba d-voastră, iubiţi credincioşi. În chip deosebit

adresez recunoştinţa mea Prea Sfinţitului Părinte Episcop... care m-a hirotonit şi mi-a dat

binecuvântarea să fiu preotul d-voastră. Totodată, mulţumesc din toată inima părintelui

protoiereu..., care a avut şi dragostea să vină aici, spre a da mărturie asupra înaltei

hotărâri de a fi numit în această parohie. Îi mulţumesc, de asemenea, pentru cuvintele

calde şi încurajatoare rostite cu acest prilej24. Îngăduiţi-mi acum să mulţumesc şi

celorlalţi oaspeţi, aici de faţă, pentru gestul prietenesc de a fi alături de noi în această

binecuvântată zi.

Iubiţi credincioşi ai parohiei....,

Dumneavoastră vă mulţumesc în chip aparte, pentru căldura sufletească ce mi-aţi

arătat-o din clipa în care am sosit aici. Cu ajutorul Domnului, vom lucra de acum

împreună în ogorul Lui. Ne vom ruga împreună, în această prea frumoasă biserică şi pe la

casele fiecăruia. Dar vom fi alături şi în ostenelile gospodăreşti, mai ales în cele ce ţin

de buna rânduială a sfântului lăcaş, a cimitirului, a troiţelor ş.a.

De aceea vă rog dintru început să fiţi lângă mine, cu rugăciunile, cu sfaturile şi cu

celelalte osteneli, pentru că fără sprijin nu voi putea împlini jurământul pe care l-am rostit

la hirotonie, în faţa sf. altar. Am jurat între altele că în misiunea mea nu am în vedere

decât a lucra cu osârdie pentru mântuirea sufletească a turmei duhovniceşti mie

încredinţată...mai’nainte.

Slujirea preotului are în vedere, aşa cum am pomenit la început, trei laturi:

învăţătorească, sfinţitoare şi pastorală. Ca învăţător mă voi strădui să plinesc

angajamentul rostit în cadrul aceluiaşi jurământ, că „voi conforma neîncetat viaţa mea cu

învăţătura sfintei evanghelii, a sfinţilor apostoli, şi cu toate canoanele şi învăţăturile

sfinţilor părinţi ai Bisericii ortodoxe”. În misiunea sfinţitoare sunt conştient că nu se

poate sluji fără o neîncetată străduinţă de a avea eu însumi o viaţă cucernică, după

îndemnul dat de Sf. Ap. Pavel, îndemn inclus în textul jurământului: „Nu voi uita

niciodată cuvintele Sf. Ap. Pavel, care cere ca preotul să fie fără prihană, bărbat al unei

singure femei, privighetor, treaz, cumpătat, ospitalier, învăţător, nu beţiv, nu bătăuş,

nerâvnitor la câştig urât, ci blând, nesfednic, nelacom, bine chivernisându-şi casa sa...” (I

Tim. III, 2-4).Am rostit şi în faţa d-voastră aceste cuvinte de jurământ, cu rugămintea să măsprijiniţi cu rugăciunile şi sfaturile, spre a le respecta întocmai.

Iubiţi credincioşi,

Evocând aceste fragmente din jurământul pe care l-am depus în ziua hirotoniei, îmi

dau seama încă odată cât de înaltă şi înfricoşată este răspunderea preoţească. Cunoaştem

sfinţi părinţi care au fugit de preoţie, nu spre a se eschiva de slujire, ci din această

conştiinţă a înaltei răspunderi. În cele din urmă au consimţit, numai după îndelungi

insistenţe ale celor din jur, şi văzând câtă nevoie au creştinii de păstori. Aşa s-a întâmplat,

spre exemplu cu sfântul Grigorie de Nazianz, trăitor în secolul al IV-lea, de la care ne-au

rămas astfel de mărturii într-un Tratat despre preoţie25. Grija de a nu greşi, frământările

şi gândurile asupra înfricoşatei răspunderi, l-au făcut să facă mărturisiri care se potrivesc

întocmai şi nouă, preoţilor de azi: „Cu aceste gânduri, spunea Sf. Grigorie, trăiesc ziua şi

noaptea. Acestea-mi topesc măduva, acestea-mi macină trupul şi nu mă lasă să fiu

îndrăzneţ şi să privesc în sus. Acestea-mi smeresc sufletul, îmi îngenunchează mintea,

îmi pun lanţ limbii... Trebuie mai întâi să fiu eu mai întâi curat şi apoi să curăţ pe alţii; să

fiu eu lumină, ca să luminez pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii; să fiu eu

aproape de Dumnezeu, ca să apropii pe alţii; să fiu eu sfânt, ca să sfinţesc pe alţii...” .

Iubiţi ascultători,

Cu această conştiinţă şi responsabilitate a sfinţilor părinţi, pe care îi avem preţioase

modele, închei cuvântul meu, mulţumindu-vă încă odată, tuturor, pentru dragostea de a fi

alături de mine. Socotesc potrivit ca acum, la început de drum, să rostesc împreună cu dvoastră Rugăciunea la începerea lucrului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule, Unule-

Născut al Tatălui celui fără de început, Tu eşti Cel ce prin gura proorocului Tău David ai

zis: ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara. Tu ai zis şi prin gura fericitului

Pavel apostolul ; cel ce nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce. Şi iarăşi Tu ai zis cu

preacurată gura Ta: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Doamne, Doamne, ascult din tot

sufletul şi din toată inima dumnezeieştile Tale cuvinte şi cu umilinţă alerg la bunătatea

Ta: ajută-mi mie, păcătosului, cu darul Tău, să săvârşesc lucrul ce încep acum. AMIN.

PREDICA PENTRU SFINTELE PAŞTI

Cu trupul adormind ca un muritor , Imparate si Doamne

a treia zi ai inviat, pe Adam din stricaciune ridicand

si moartea pierzand, Pastile nestricaciunii, lumii de

mantuire!!

Iubiţi credincioşi, cinstitori ai Învierii Domnului,

Astazi este cel mai mare praznic al bisericii lui Hristos si de aceasta sarbatoare atarna mantuirea noastra. Aceasta sarbatoare este cea mai marita si preaminunata pentru ca s-a facut cu a Sa putere dumnezeiasca El fiind insasi invierea si viata. Ca în fiecare an, am rostit şi am cântat împreună Hristos a Înviat şi în această noapte sfântă a Paştelui). Prin această rostire mărturisim, deodată,

două lucruri: credinţa în învierea noastră, aşa precum Domnul nostru Iisus Hristos a

înviat, totodată nădejdea că, o dată cu acest Paşte, vom păşi spre o viaţă mai bună, mai

demnă, atât sub aspect moral, cât şi material.

Să-i mulţumim, aşadar, Domnului că ne-a ajutat să ne învrednicim de participarea

la această preafrumoasă şi sfântă slujbă, că la aceasta oră liturgică suntem lângă o sfântă

biserică.

Iubiţi credincioşi,

Am urcat, începând din Duminica Floriilor, spre Ierusalimul cel duhovnicesc,

treptele Deniilor din serile săptămânii Patimilor. Am fost din nou martorii suferinţelor

Mântuitorului nostru: vinderea, batjocorirea, încununarea cu spini, răstignirea, moartea şi

punerea în mormânt. Am trecut şi noi pe sub Sfântul Epitaf, mărturisind tainic că vrem să

ne îngropăm păcatele şi noi cu Iisus, care S-a lăsat îngropat spre a îngropa păcatele

omenirii, apoi am sărutat Sfânta Cruce, înţelegând că numai printr-o viaţă jertfelnică

putem nădăjdui că vom învia şi noi, precum El a înviat în urma jertfei şi morţii pe

Cruce. Învierea Lui ne umple acum sufletele de bucurie, Paştele fiind cel mai luminos

praznic din calendarul creştin. Dar ce înseamnă, oare, cuvântul „paşte”, rostit atât de des?

Acum 3500 de ani, în valea Nilului din Egipt, poporul evreu se găsea într-o grea

robie, de peste 400 de ani. Prin voia Domnului ei au ieşit din această robie şi, la plecare,

au luat, între multe altele, şi un cuvânt care – nu bănuiau atunci – va primi o consacrare

deosebită. Cuvântul minune era PASAH şi desemna în limba egipteană sărbătoarea

solstiţiului de primăvară, când soarele trecea din emisfera australă în cea boreală.

Propriu-zis pasah însemna trecere şi semnifica biruinţa luminii asupra întunericului. Cu

oarecare transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor

prin Marea Roşie, de la robia egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Adică trecerea de

sub jugul robiei la bucuria libertăţii. Grecii au preluat cuvântul minune, zicându-i

PASHA; aproape la fel i-au zis şi latinii: pascha- pascae. De aici îl are şi limba română,

paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecere de la moarte la viaţă, de la robia

păcatului – prin jertfa şi învierea Domnului – la bucuria vieţii intru virtute.

Iubiţi ascultători,

În fiecare an, în cea mai emoţionantă noapte liturgică retrăim sensul adânc al

acestei treceri, când Hristos Cel înviat ne reaprinde speranţele de trecere de la păcat la

virtute şi la o viaţă mai bună pentru noi şi familiile noastre. Această slujbă impresionantă

ce s-a făcut aici, afară, este doar începutul praznicului. Vă chemăm acum să intraţi cu noi

în Sfântul Lăcaş, să fiţi părtaşi la Sfânta Liturghie, apoi să primiţi paştele, pâinea

binecuvântată, şi să aveţi bucuria slujbei întregi. Chiar dacă trupul vă cheamă, poate, spre

somn sau mâncare, daţi ascultare sufletului, care vă îndeamnă să rămâneţi. Faceţi bucurie

sufletului! Pentru că, iubiţi credincioşi, cinstitori ai slăvitei învieri, aceasta este ziua pe

care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa!

Invierea Domnului este si invierea noastra este sfarsitul si cununa evangheliei lui Hristos.

Daca Hristos n-ar fi murit si inviat pentru noi, moartea si pacatul n-ar fi putut fi biruite si zadarnice ar fi fost viata, credinta si nadejdea noastra.

Astazi, iadul a fost robit si raiul s-a deschis, ingerii canta impreuna cu oamenii biruinta vietii asupra mortii.Deci, sa ne bucuram duhovniceste impreuna cu biserica lui Hristos ca nu mai suntem sub legaturile mortii si ale intunericului.

Trebuie sa participam cu bucurie sufleteasca, multumind lui Dumnezeu ca ne-a invrednicit sa ajungem si anul acesta la Sfintele Pasti si sa-l rugam sa aduca si in inimile noastre sfanta lumina a Invierii Sale celei din morti pentru ca noi sa-l putem preamari prin faptele noastre si rugaciunile noastre. Amin.

Hristos a inviat.

PREDICĂ LA DUMINICA ORTODOXIEI

”Cine nu este cu Mine este împotriva mea,

şi Cine nu adună cu Mine risipeşte!”(Mt.12,30)

Fraţi creştini,

Cât adevăr exprimă cuvintele Mântuitorului! Acestea pot fi considerate ca o sinteză a întregii Sale învăţături. Despre aceasta putem da mărturie cel mai bine noi creştinii ortodocşi, căci toată viaţa noastră trebuie raportată la Hristos Dumnezeu, care S-a făcut om ca şi noi pentru a noastră mântuire. Tot ce facem în afară de Hristos este lucru vremelnic, noi trebuind să ne adunăm comori în cer, unde nici molia nu le strică, nici furii le sapă, nici le fură. Vremelnicia bogăţiilor de aici este scoasă în evidenţă şi de Sfântul Pavel în Epistola către Evrei capitolul 11, care s-a citit astăzi la Apostol, în care spune că Moise şi profeţii n-au ales dulceaţa cea trecătoare a păcatului şi a bogăţiei, ci mai degrabă au ales să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, socotind batjocorirea pentru Hristos mai de preţ decât bogăţiile Egiptului. Aceştia ”prin credinţă au biruit împăraţi, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în războaie, au întors taberele vrăjmaşilor pe fug; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi, iar alşii au fost chinuiţi neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere”. Pentru această înviere suntem noi chemaţi să ne curăţim şi pentru ea Biserica ne pune înainte mai multe metode: credinţa, rugăciunea, postul, faptele bune şi nu în ultimul rând împărtăşirea de Harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine. Prin aceste mijloace întreaga noastră viaţă trebuie să devină un urcuş duhovnicesc care să culmineze cu ajungerea la învierea lui Hristos. Biserica a rânduit unele perioade din fiecare an mai intense de urcuş duhovnicesc, care să revigoreze viaţa noastră spirituală.

Perioada Postului Mare este o astfel de perioada de intensificare, de pregătire, de urcuş duhovnicesc care va culmina cu Învierea lui Hristos. Fiecare săptămână şi fiecare duminică sunt o treaptă în urcuşul nostru spre Înviere. În primul mileniu creştin această primă duminică era închinată, era serbată amintirea lui Moise şi a profeţilor, aceştia fiind consideraţi prima etapă în descoperirea lui Hristos, care au pregătit lumea prin numeroasele lor profeţii, pentru întruparea Mântuitorului. Acest lucru este semnalat şi în Evanghelia de la Ioan care s-a citit astăzi, în care Sfântul Apostol Filip îi spune lui Natanael: ”Am aflat pe Acela despre care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus”. Ulterior în secolul nouă, mai exact la 12 martie 842, această duminică a fost numită a ”Ortodoxiei” pentru a ne aminti de restabilirea cultului sfintelor icoane. Cum bine ştiţi cinstirea sfintelor icoane a fost contestată de către iconoclaşti care o considerau idolatrie. Sfinţii Părinţi au stabilit prin hotărârile celui de-al şaptelea Sinod Ecumenic cinstirea sfintelor icoane. Ei au precizat că nu cinstim materia: lemnul, aurul, ci închinarea noastră se adresează chipului zugrăvit în icoană, adică Mântuitorului, Maicii Domnului sau Sfinţilor care sunt persoane reale, nu chipuri imaginare cum erau idolii. Deci închinare se aduce celui închipuit în icoană, zugrăvit, iar în cazul sfinţilor, cinstim curăţia sfântului, sfinţenia ţi în cele din urmă închinarea noastră este adresată tot lui Dumnezeu, pentru ca El este singurul Sfânt în Sine, sfinţii fiind cei care s-au împărtăşit, au primit din sfinîţenia lui Dumnezeu. Şi astăzi se pare că au apărut noi vrăjmaşi ai icoanelor care vor să-L scoată pe Dumnezeu din şcoli, din instituţii şi treptat, treptat din viaţa noastră. Noi creştinii ortodocşi trebuie să ţinem la identitatea noastră şi să facem tot posibilul ca intr-o ţară cu o majoritate zdrobitoare de ortodocşi, cel puţin declaraţi, să nu biruiască păgânismul.

Putem birui păgânismul doar fiind uniţi şi ajutându-ne unii pe alţii aşa cum au fost înaintaşii noştri două milenii. Acest lucru este mult mai imperios necesar în contextul actual în care se elimină

graniţele şi trăim un dublu exod de populaţie. Pe de o parte din Orient spre Occident, oamenii fiind mânaţi de teroarea comunistă şi de dorinţa de îmbogăţire, iar pe de altă parte din Vest spre Răsărit pentru acapararea bunurilor materiale şi pentru transportul tehnic avansat al capitalismului. Toţi avem beneficii din acest context, numai să ştim să gestionăm situaţia. De aceea noi ortodocşii trebuie să fim uniţi cum am mai spus şi statornici în credinţa noastră ortodoxă. Să-L avem pe Dumnezeu şi să le arătăm celorlalţi valoarea vieţii creştine cu toate componentele ei: viaţă duhovnicească, liturgică şi permanenta raportare la Dumnezeu. Astfel occidentalii au ocazia să cunoască direct valorile ortodoxiei, sa-şi recunoască lipsurile şi mai ales să-şi recapete dimensiunea spirituală a creştinismului pe care ei au pierdut-o. Noi avem un rol major în această lucrare deoarece suntem ţara cu cel mai mare număr de creştini ortodocşi.

O Europă fără Dumnezeu, oricâte beneficii materiale şi sociale ar aduce membrilor ei, este asemenea casei din Evanghelie care a fost zidită pe nisip. O casa a Europei zidită pe stâncă poate fi zidită doar prin raportarea la Dumnezeu şi nu prin excluderea Lui.

Vedem că Apusul îndepărtându-L uşor, uşor pe Dumnezeu, datorită secularizării au adus Raiul pe pământ. Omul e stăpânul acestei lumi, iar banul este zeul suprem căruia i se închină toţi. bogăţia este râvnită din ce în ce mai des. Toţi îşi doresc să ajungă bogaţi sau toţi ne dorim să ajungem bogaţi. acest lucru cumulat cu uitarea lui Dumnezeu devine fatal. Ţin să precizez că bogăţia nu este rea în sine, după cum nici sărăcia nu este virtute în sine. Depinde cum le punem în slujba mântuirii noastre. La fel cum bogatul care se leagă la jugul bogăţiei, se afundă în plăceri şi uită de Dumnezeu, tot aşa şi săracul care nu rabdă sărăcia, nevoile, greutăţile şi cârteşte, îi reproşează lui Dumnezeu este departe de mântuire. Este drept că sărăcia poate mult mai uşor să-l aducă pe om lângă Dumnezeu. Omul sărac se smereşte mult mai uşor, şi în general mai mult atunci când dă de greutăţi, omul îl caută pe Dumnezeu, aleargă la El şi se roagă pentru izbăvire, pentru ajutor, pentru mântuirea din necazuri. Dar şi cel bogat poate să fie credincios, şi atunci bogăţia este o foarte utilă, folositoare şi binecuvântată armă pusă în slujba mântuirii. Un om bogat câte suflete nu poate mângâia? Câte guri nu poate hrăni? Câte trupuri ale celor goi nu poate îmbrăca? Câţi bolnavi şi întemniţaţi nu poate ajuta? Ba chiar comunităţi întregi poate sprijini. Toate acestea în numele lui Hristos împlinesc într-adevăr adevăratul scop al bogăţiei. Având conştiinţa că bogăţia este de la Dumnezeu şi întorcând-o neajutoraţilor, săracilor, oropsiţilor, pe care Însuşi Hristos îi identifică ca fiind fraţi mai mici ai Lui, putem întoarce lui Hristos binecuvântarea dată. Doar aşa putem înainta în virtute prin bogăţie, miluind pe aproapele şi mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru toate.

Să mulţumim, iubiţi credincioşi şi pentru cele bune şi pentru cele mai puţin bune, sau care ni se par nouă mai puţin bune. În cele din urmă toate cele pe care ni le trimite Dumnezeu sunt bune, sunt folositoare, sunt spre mântuirea noastră. Chiar dacă noi nu vedem utilitatea unor necazuri, doar El în atotştiinţa Lui ştie scopul mai apropiat sau mai îndepărtat al tuturor greutăţilor pe care ni le trimite. Cu toţii ştim că de multe ori suntem nemulţumitori faţă de El, fie că nu ne-a dat ce i-am cerut, fie că nu ne-a ascultat rugăciunile la timp, fie ni s-a părut că am fost abandonaţi în necazuri, şi putem da multe şi multe exemple cu fiecare dintre noi. Mulţi dintre noi dacă ducem o viaţă cât de cât creştină, avem pretenţia ca şi Dumnezeu, obligatoriu să se arate binevoitor faţă de noi şi ni se pare că-L avem dator într-un anume fel. Vreau să vă istorisesc o întâmplare foarte concludentă în acest sens:

Într-o familie cu doi copii, părinţii se străduiau din toate puterile să le asigure pruncilor toate cele necesare, cum mulţi dintre dumneavoastră faceţi. Şi munceau din greu părinţii, şi-ntr-o parte si-n alta, şi se zbuciumau, şi făceau tot posibilul ca celor doi copii să nu le lipsească nimic. Şi crescând unul dintre fii, iar părinţii nemaidovedind cu treburile, îi mai lăsau ceva treburi, pe care le-ar fi putut face un copil mărişor, se înţelege. Într-o seară când se întorc părinţii de la serviciu, obosiţi, osteniţi, mama găseşte o listă pe masa din bucătărie. Când citeşte vede că fiul cel mare îi scrisese: pentru că l-am adus pe frăţiorul cel mic de la grădiniţă îmi datorezi un leu. Pentru că i-am dat să mănânce şi l-am culcat la prânz, îmi mai datorezi un leu. Pentru că am spălat vasele în care am mâncat, îmi mai datorezi un leu. Pentru că am făcut puţinele cumpărături pe care m-ai rugat, îmi mai datorezi un leu. Pentru că am învăţat şi am luat un zece la matematică, îmi mai datorezi un leu. În total, îmi datorezi cinci lei. Atunci mama îndurerată întoarce lista făcută de copil şi scrie: Pentru că te-am purtat în pântece nouă luni, şi numai eu şi Dumnezeu ştim cât de greu a fost, îmi datorezi zero lei. Pentru că am suportat durerile de neimaginat ale naşterii, cum numai o mamă poate şti, îmi datorezi zero lei. Pentru că eu şi tatăl tău am vegheat la creştetul tău nenumărate nopţi când ai fost mic, îmi datorezi zero lei. Pentru că şi acum alergăm toată ziua muncind şi zbuciumându-ne, numai ca să vă asigurăm vouă cele necesare, îmi datorezi zero lei. În total îmi datorezi… zero lei.

Aşa face iubiţi credincioşi şi Bunul Dumnezeu cu fiecare dintre noi: ne-a creat din bunătate, ne-a înzestrat cu diferite daruri, ne veghează permanent şi ne dă toate cele trebuincioase. Toate acestea din iubire. şi cât de nerecunoscători ne arătăm noi de cele mai multe ori? Ar trebui să mulţumim totdeauna pentru toate. şi cum putem mulţumi cel mai bine decât ajutându-i pe cei care sunt în nevoi. Pe cei pe care Hristos îi numeşte fraţii Lui mai mici. Doar aşa putem întoarce bunurile primite.

Iată că Biserica ne pune înainte un mijloc foarte comod de a-i ajuta: nici să alergăm pe la spitale, ori prin închisori căutându-i pe cei în nevoi, pe cei goi sau pe cei flămânzi, ci să contribuim fiecare după putere la ceea ce se numeşte Fondul Central Misionar, destinat ajutorării parohiilor mai sărace şi comunităţilor aflate în nevoi.

Cu ce ne întoarcem la casele noastre, din cuvântul de învăţătură, iubiţi credincioşi?

În primul rând trebuie să reţinem că cine nu adună cu Hristos risipeşte, şi să avem tot timpul în vedere vremelnicia lucrurilor materiale şi valoarea inestimabilă a celor spirituale, a sufletului pe care nu-l pot răscumpăra nici bogăţiile din lumea întreagă, după cum ne spune Mântuitorul.

În al doilea rând, să ne facem buni apărători ai valorilor Ortodoxiei, mai ales ai icoanelor care sunt atât de mult hulite astăzi de o mână de păgâni care vor să-şi impună punctul de vedere într-o ţară cu cel mai mare număr de ortodocşi din Europa. Să fim prin viaţa noastră buni mărturisitori ai credinţei, ca văzându-ne cei care nu-l cunosc pe Dumnezeu să-l dorească şi astfel să devenim propovăduitori ai ortodoxiei, punând şi noi o cărămidă la temelia unei Europe cu Dumnezeu.

Şi nu în ultimul rând să continuăm urcuşul nostru spre Înviere, prin post, rugăciune, şi mai ales prin faptele bune ca rod al dragostei faţă de aproapele. Să fim pururi recunoscători faţă de bunurile dăruite de Dumnezeu prin ajutorarea fraţilor mai puţin avuţi, ca prin toate acestea să ne învrednicim de Împărăţia Lui cea cerească, Căruia se cuvine toată slava: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. AMIN.

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

"Indrazneste, scoala-te! Te cheama!" (Marcu 10, 49)

Cuvintele acestea se gasesc in Evanghelia de la Marcu si nu sunt nici cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, nici cuvintele vreunuia dintre ucenici, ci sunt cuvinte ale oamenilor din multime, adresate unui om fara vedere, care aflase ca Domnul Hristos trece pe acolo si-L ruga pe Mantuitorul sa-i dea vedere. Oamenii din multime mai intai l-au dojenit ca sa taca, apoi, dupa ce au aflat ca Domnul Hristos il cheama la El, i-au spus: "Indrazneste, scoala-te! Te cheama!".

Cuvintele acestea reprezinta de fapt intreaga Evanghelie a Mantuitorului nostru Iisus Hristos! Oricare dintre paginile Sfintei Evanghelii este o chemare, este un indemn la incredere, este un indemn la o viata mai presus de viata obisnuita. Ai incredere pentru ca te cheama! Fii cu incredintare in viata pe care o traiesti, caci te cheama Domnul Hristos!

Pilda cu fiul risipitor, care s-a citit astazi din Sfanta Evanghelie de la Luca, este o chemare adresata noua din partea Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Domnul Hristos le-a spus unor oameni care erau in preajma Lui, dintre care unii farisei si altii vamesi, trei pilde pline de incredere: pilda cu oaia cea pierduta, pilda cu drahma cea pierduta si pilda cu fiul risipitor. Toate acestea exprima incredere, pentru ca Domnul nostru Iisus Hristos vrea sa avem incredere, sa traim in aceasta viata cu credinta in El, cu increderea in iubire. Ai incredere, nu-ti pierde credinta, nu te lasa obosit in aceasta viata! Ai incredere in Mantuitorul, ai incredere in Dumnezeu Tatal, ai incredere in Duhul Sfant, ai incredere in rugaciunile Maicii preacurate, ai incredere in bine, ai incredere in mijlocirile sfintilor! Ai incredere, nu te lasa biruit de necazuri, nu te lasa slabit de greutati! Te cheama Domnul Hristos! Te ajuta Domnul Hristos! Scoala-te, nu fi nelucrator si nepasator!

Domnul nostru Iisus Hristos le-a vorbit celor care erau atunci de fata, fariseilor si vamesilor, despre pastorul care-si duce pe umar oaia cea pierduta si cheama pe cei din jurul sau sa se bucure impreuna ca a gasit-o. Apoi spune ca "bucurie mai mare se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta". A mai spus Domnul Hristos o pilda, cu drahma cea pierduta, in care este vorba despre o femeie care a pierdut o drahma, iar cand a gasit-o, dupa ce a scotocit peste tot si a dat de ea, a chemat vecinele si a zis: "Bucurati-va cu mine, caci am gasit drahma pe care o pierdusem" (Luca 15, 9); apoi a spus: "Asa se face bucurie ingerilor pentru un pacatos care se pocaieste" (Luca 15, 10). Iar bucuria care se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste, a infatisat-o Domnul Hristos ca pe un ospat, ca pe ospatul acela pe care l-a facut tatal cel primitor pentru fiul care, dupa ce si-a risipit partea de avere, s-a intors acasa, cerandu-si iertare pentru greselile facute.

Mantuitorul nostru Iisus Hristos a spus lucrurile acestea la masurile omului. El a vrut sa intelegem ca Dumnezeu este Tatal nostru. Dar, in pilda aceasta cu fiul risipitor si cu tatal primitor, a vorbit despre un tata oarecare dintre cei de pe pamant: un tata oarecare a alergat in fata fiului care se intorcea, un tata bun l-a imbratisat pe fiul care se intorcea, un tata bun l-a sarutat, un tata bun a randuit toate cele spre bine.

Domnul Hristos ne face sa ne gandim la faptul ca daca un tata pamantesc poate face asa ceva, cu atat mai mult Tatal Cel ceresc, care este Tatal nostru. Intr-o alta imprejurare Domnul Hristos a zis: "Care tata dintre voi, daca ii va cere fiul paine, oare ii va da piatra? Sau daca ii

va cere peste, oare el ii va da in loc de peste, sarpe? Sau daca-i va cere un ou, ii va da scorpie?" (Luca 11, 11-12); si a continuat: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri daruri bune, cu cat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 13).

Noi stim ca Dumnezeu este Tatal nostru. Avem incredere in Dumnezeu Tatal nostru, stim ca ne cheama Tatal nostru la El, ca ne ajuta sa mergem la El; avem incredere in Dumnezeu, ascultam chemarea Lui, avem siguranta ca ne primeste si ne ajuta.

Gandurile acestea le prezint cu prilejul mutarii de la noi a unuia dintre credinciosii acestei parohii, Savu Popa. A avut si el incredere in Dumnezeu, a strabatut prin viata, a intampinat multe. Credinta in Dumnezeu l-a tinut in liniste sufleteasca in fata imprejurarilor grele pe care numai el le stie care au fost si cate au fost.

S-a intors acasa din valtoarea greutatilor prin care a trecut si a pus temelie pentru o familie de care s-a bucurat de-a lungul anilor. Daca n-a putut el sa-I slujeasca lui Dumnezeu cu slujire preoteasca, l-a invrednicit Dumnezeu sa aiba un copil preot, l-a invrednicit Dumnezeu sa aiba o fiica preoteasa, l-a invrednicit Dumnezeu sa se bucure de familia lui, si noi dam slava lui Dumnezeu pentru aceasta.

De obicei, cand trece cineva din aceasta viata, ne gandim la viata lui cata o stim, ii aducem multumire lui Dumnezeu si zicem impreuna cu toti credinciosii: "Fie numele Domnului binecuvantat, de acum si pana in veac". Dar sa nu uitam ca a fost sprijinit in lucrarea lui de o sotie buna care, lucru extraordinar de rar, l-a asteptat patrusprezece ani pana cand si-a putut implini gandul de a fi impreuna in viata de casatorie. Este un lucru de lauda! De cate ori am ocazia, le spun oamenilor: "Cunosc o femeie la Ocna Sibiului, care l-a asteptat patrusprezece ani pe un baiat cu care voia sa se casatoreasca. Si l-ar fi asteptat si mai mult, daca ar fi trebuit! Si vreme multa, si vreme putina, trece, cand e vorba de un ideal!

Sa ne gandim la lucrurile acestea si sa nu uitam niciodata ca Domnul Hristos ne cheama. Sa avem incredere! Sa avem incredere in ceea ce ne-a spus Mantuitorul!

Mai zilele trecute m-a intrebat cineva: "Parinte, cum explicati faptul ca dumneavoastra sunteti asa de optimist si cum se explica faptul ca atata seninatate izvoraste din cartile dumneavoastra?". Si am raspuns: "Asta se intampla pentru ca eu cred! Cred in Evanghelie, cred in ceea ce a spus Mantuitorul, cred ca El ne cheama, cred ca ne ajuta, cred ca este <bun si iubitor de oameni>, ca este milostiv si iubitor de oameni, ca al Lui este a ne milui si a ne mantui, cred ca Dumnezeul nostru este Dumnezeul milei si-al indurarilor si-al iubirii de oameni".

In aceasta imprejurare, avand incredere in Evanghelie, avand incredere in mijlocirile Maicii Domnului si-ale tuturor sfintilor, il recomandam pe cel ce s-a mutat de la noi, robul lui Dumnezeu, Savu, ca sa fie primit cu dreptii si cu sfintii. Il insotim cu gandurile noastre bune si-l tinem in sufletul nostru. Asa cum l-am avut in viata, il tinem si pe mai departe, si asa il vom avea si in vesnicie.

Cu sentimentele din viata, pe care le pastram si mai departe, ne vom intalni cu el la vreme potrivita, dincolo de lumea aceasta, ca sa-L marturisim pe Tatal pe Fiul si pe Sfantul Duh, Treimea cea de o fiinta si nedespartita. Amin!