povestea unei rate

49
POVESTEA CELOR ŞAPTE RAŢE de Vladimir Colin Au fost odată şapte raţe. Prima era şchioapă, a doua era chioară, a treia avea ciocul strâmb, a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă, a cincea era cam jumulită de pene, a şasea n-avea coadă, iar a şaptea era niţel cam surdă.Dar ce-are a face? Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume! Toată ziua se certau între ele: -Eu sunt cea mai frumoasă! -Ba eu! -Ba eu! Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege, au hotărât să meargă toate şapte la un judecător drept, judecătorul chibzuiască şi să hotărască de partea cui e dreptatea. S-au dus întâi la motan. -Dragă motanule, care-i cea mai frumoasă dintre noi? Motanul le-a privit şi le-a răspuns: -Miau! Bine, bine, dar ce înseamnă “miau”? Raţele nu ştiau. S-au dus atunci la câine: -Dragă câine, vrei tu să ne spui care-i cea mai frumoasă dintre noi? Şi ce înseamnă vorba “miau”?

Transcript of povestea unei rate

Page 1: povestea unei rate

POVESTEA CELOR ŞAPTE RAŢEde Vladimir Colin

Au fost odată şapte raţe. Prima era şchioapă, a doua era chioară, a treia avea ciocul strâmb, a patra avea o aripă mai lungă decât cealaltă, a cincea era cam jumulită de pene, a şasea n-avea coadă, iar a şaptea era niţel cam surdă.Dar ce-are a face?

Fiecare dintre cele şapte raţe credea că e cea mai frumoasă din lume! Toată ziua se certau între ele:

-Eu sunt cea mai frumoasă!-Ba eu!-Ba eu!Dacă au văzut şi au văzut că nu se pot înţelege, au hotărât să

meargă toate şapte la un judecător drept, judecătorul să chibzuiască şi să hotărască de partea cui e dreptatea.

S-au dus întâi la motan.-Dragă motanule, care-i cea mai frumoasă dintre noi?Motanul le-a privit şi le-a răspuns:-Miau!Bine, bine, dar ce înseamnă “miau”? Raţele nu ştiau. S-au

dus atunci la câine:-Dragă câine, vrei tu să ne spui care-i cea mai frumoasă

dintre noi? Şi ce înseamnă vorba “miau”?Câinele le-a privit şi le-a răspuns:-Ham!Bună treabă! Acum erau şi mai încurcate… S-au dus la bou.-Dragă boule, vrei tu să ne spui care-i cea mai frumoasă

dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele “miau! şi “ham”?Boul le-a privit şi le-a răspuns:-Mu-u-u!Nu mai pricepeau bietele raţe nimic! S-au dus la vulpe.-Dragă vulpe, vrei să ne spui tu care-i cea mai frumoasă

dintre noi? Şi ce înseamnă vorbele “miau”, “ham” şi “mu-u-u”?Le-a privit vulpea, s-a lins pe bot şi, pentru că avusese de

multe ori de-a face cu tot soiul de raţe şi le învăţase graiul, le-a răspuns:

Page 2: povestea unei rate

-Dragele mele, frumoase sunteţi toate deopotrivă. Dar, credeţi-mă, nu-i mare lucru! Totul e să fii gustoasă…

Cele şapte raţe au început îndată să se certe:-Eu sunt cea mai gustoasă!-Ba eu!-Ba eu!-Nu vă certaţi,le spuse vulpea. Doar aţi venit

la mine, judecătorul cel mai drept…Vreţi să ştiţi care-i cea mai gustoasă?

-Vrem! Vrem! măcăiră raţele, îmbulzindu-se toate şapte.Şi vulpea înghiţi prima raţă, cu pene cu tot!-Mda! spuse ea, lingându-se pe bot. Gustoasă, nimic de zis…-Eu sunt mai gustoasă! strigă însă o altă raţă.-Da? Nu vreau să fiu nedreaptă cu nici una dintre voi,

răspunse vulpea.Şi înghiţi şi a doua raţă. La fel făcu şi cu a treia, a patra, a

cincea, a şasea şi a şaptea.Dar,chiar în botul vulpii, raţa a şaptea a început să strige:-Spune, spune! Aşa-i că eu am fost cea mai gustoasă?Vulpea o înghiţi cât te-ai şterge la ochi, se linse pe bot, apoi

grăi:-Gustoase ca gustoase, raţelor, dar proaste ştiu că aţi fost

toate şapte.

Exerciţii pentru înţelegerea textului

1. Cuvinte noi: cu tâlc - cu subînţeles, cu rost, cu socoteală, din care desprindem o învăţătură

2. Răspunde la întrebări:a) Despre cine este vorba în această poveste?

________________________________________________________________________________________

Page 3: povestea unei rate

b) Ce credea fiecare din cele şapte raţe?____________________________________________________________________________________________________________

c) Care au fost judecătorii la care s-au dus raţele?____________________________________________________________________________________________________________

d) Cum le-a făcut vulpea dreptate?____________________________________________________________________________________________________________

e) Ce învăţătură se desprinde din această poveste?____________________________________________________________________________________________________________

Desteptaciunea prostilor, de Vladimir Colin

Data: 04 May 2009Autor: AnideScoala.ro

Doi proşti s-au întâlnit cândva la cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost şi le făcea satul de râs. Celălalt se suise într-o căruţă în care se mai înghesuiseră nouăzeci şi nouă de proşti. Căruţa cu proşti se rupsese

de greul prostiei şi proştii se împrăştiaseră care încotro, umplând lumea pân-n ziua de azi...

— Bună vreme, om cu minte, spuse aşadar primul prost văzând că se întâlneşte cu unul care, deşi soarele ardea, purta două căciuli şi trei cojoace.

— Mulţumesc dumitale, om cu scaun la cap, răspunse al doilea, băgând de seamă că drumeţul ce-i dăduse bineţe purta pe cap un scaun cu fundul spart.

Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proştii că se întâlniseră doi oameni de nădejde

Page 4: povestea unei rate

şi hotărâră să-şi urmeze calea împreună, iar, dacă merseră ce merseră li se făcu sete.— Bună ar fi acum, nişte apă, spuse cel dintâi.

— Phiii! Tare bună, încuviinţă al doilea. Bună de tot...

Şi, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni aşezate, cine ştie de ce, una lângă alta.— Vezi ? Eu am să beau dintr-asta, spuse prostul cu două căciuli şi trei cojoace, oprindu-

se lângă una dintre fântâni.— Oare cealălaltă n-o fi având apă mai bună ? întrebă prostul cu scaun la cap.

Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială, şi izbindu-se cu palma peste frunte, grăi:

— Ştii că ai dreptate ? Păi, atunci din care să bem?— He-he, râse cel cu scaun la cap, te-nvăţ eu. Am zis că a doua are apă mai bună? Iacă,

bem dintr-a doua!Dar prostul cuminte, cu două căciuli şi trei cojoace, căzu parcă şi mai tare pe gânduri.

— Aşa-i, pare lesne de zis, răspunse el după o vreme, dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a?

Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare şi n-o închise decât după ce strigă:— Vai de mine! Şi ce-i de făcut?

— Iaca, măcar că sunt cuminte şi umblu iarna-vara cu două căciuli şi trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun, vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?

Şi amândoi uscându-se de sete, rămaseră să cugete. Oftau şi cugetau. Cugetau şi trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea.

— Frate-meu, auzi ?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte.— Dară eu! îi ţinu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am şi murit de-a binelea ...Dar

cum să bem aşa, ca proştii!  Nu-i ruşine ?— Drept! Aşa-i. Ca proştii nu putem bea, spuse al doilea prost, izbucnind în hohote de

plâns.— Nu mai plânge, că-mi sfâşii inima, rosti atunci cel dinţâi, plângând cu lacrimi cât

bobul de strugure. Ce păcat că nu suntem mai proşti, strigă deznădăjduit prostul cuminte. Am bea şi noi ca proştii, şi gata...

Prostul cu scaun la cap căzu sfârşit lângă ghizdurile uneia dintre fântâni.— Numai ca să ne răpună cu zile au săpat, te miri ce ticăloşi, două fântâni taman aici. Şi

două... Una nu le-ajungea ?Prostul cuminte se prăbuşi lângă ghizdurile celeilalte şi prinse a răcni ca din gură de şarpe

:— Ajutor! Săriţi, oameni buni!... Murim de sete! Dar, cum se aflau departe de sat nimeni

nu-1 auzi.

Prostul îşi luă atunci rămas bun de la viaţă şi închizînd ochii îşi propti capul în ţărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine ştie cui.

— Bogdaproste! îşi spuse uşurat şi, lipăind încetişor, să nu-l simtă tovarăşul, bău toată apa aia verzuie.

Dar, să vezi comedie, tot aşa făcu şi prostul cu scaun la cap, care găsi şi el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare.

Page 5: povestea unei rate

— Hai, frate-miu, să mergem, rosti atunci înviorat prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase!

— Că bine zici, frăţioare, răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni...

 Şi, încântaţi că nu băuseră ca proştii, cei doi înţelepţi îşi urmară drumul cărând două

căciuli, trei cojoace şi un scaun cu fundul spart.

Cel ce nu i-a întâlnitRog să-mi scrie negreşit.

Salcami in floare, dupa Ion Agarbiceanu

Data: 25 Feb 2009Autor: AnideScoala.ro

 

În fiecare primăvară, Petrişor şi Ancuţa mureau de teamă că s-au uscat salcâmii peste iarnă. Toţi pomii din grădina lor înfloreau, înverzeau, numai salcâmii înălţau braţe negre în văzduh. Păreau o arătare urâtă şi de spaimă. Cireşii, prunii, vişinii, merii, perii se împodobeau cu puzderia de flori albe ori trandafirii şi, când bătea vântul dinspre grădină, mireasma lor umplea ograda, numai salcâmii, la bătaia vântului, nu făceau decât să-şi scuture păstăile uscate, care nu căzuseră peste iarnă.

În toată dimineaţa, când ieşeau în curte, copiii se apropiau de salcâmi şi, când vedeau întâii muguri şi întâiele frunzuliţe, chiuiau de bucurie şi alergau să spună în casă vestea cea mare...

Lângă gardul deasupra căruia străjuiesc de-a lungul salcâmii este o laviţă înnegrită de ploi, de vânturi şi de soare, pe care a făcut-o tatăl celor doi copii, bădicul Ionaş, să stea la umbră în căldurile mari, de vară. Petrişor şi Ancuţa şed aici însă de îndată ce înfloresc cei dintâi ciorchini albi.

Ciorchinii, ca de struguri, cei mai mulţi încă verzi, atârnă deşi, plecând crengile salcâmilor. Puţine albine zboară însă pe la cei înfloriţi. Din zi în zi înfloresc mai mulţi struguri albi, si într-o bună dimineaţă copiii nu se mai aud unul pe altul de zumzetul albinelor. Toate florile erau bătucite de ele, iar printre flori şi frunze zburau roiuri.

Cântecul lor îi îmbăta pe copii cu dulceaţă, ca şi aroma tare a florilor de salcâm, şi ei, de la o vreme, se simţeau ameţiţi, nu mai priveau în sus, în salcâmi, ci şedeau pe laviţă cu mâinile în poală, cu un zâmbet larg pe faţă.

Page 6: povestea unei rate

Salcâmii înalţi, cu toate crengile plecate de greutatea florilor, păreau nişte candelabre uriaşe cu atâtea lumini câţi struguri albi aveau, şi în ei se ţesea zborul şi zumzetul necurmat al muştelor de aur, ca un imn de slavă a unor fiinţe aeriene, nevăzute. Mireasma florilor albe părea a unei tămâi nespus de fină, care nu mai încăpea în coroana salcâmilor, ci se varsă şi umple lumea întreagă...Pe uliţa lor nu mai erau alţi salcâmi. Cât ce înfloreau cei din curtea lui Ionaş, se strecurau în curte copii din vecini să vadă şi ei minunea. Unii mai mărişori, alţii numai cât ulcelele aduşi de mână de ceilalţi, se grămădeau pe laviţă, în jurul ei.Copiii sug din flori şi privesc în salcâmi.

 Cum se ţes albinele, cum se grăbesc de pe o floare pe alta, cum intră în câte una, de aproape nu se mai văd, cum rămân mai mult sau mai puţin nemişcate după câtă dulceaţă află.- Măi Niculiţă, zice de la o vreme Petrişor, către un copil din vecini care avea stupi. Măi Niculiţă, tată-tău de ce nu pune salcâmi în curte?- Ştiu eu? Ar putea să pună. De ce întrebi?- Pentru că şi albinele voastre vin la salcâmii noştri. Niculiţă, băiat mai mărişor, zâmbi.- Le cunoşti?- Nu le cunosc, dar de bună seamă vin, că vi-e stupina aproape.- Păi, dacă poţi, opreşte-le să nu mai vină. Eu nu le pot opri. Petrişor rămase zăpăcit. Nu înţelegea cum i-a venit să-i pună o asemenea întrebare lui Niculiţă, şi acum îi era ciudă pe sine însuşi...

Când rămânea singur, băiatul ridica fruntea la salcâmi şi începea a recita nişte versuri pe care i le-a spus mai de mult bunica:

Harnicile lucrătoare Cât ce iasă sfântul soare Şi se uită pe răzoare Şi pe luncile în floare, Prind să zboare  Poposind din floare-n floare...Lasă-n coşniţi cupe pline,   Auritele albine Grabnice şi darnice, După miere fug mereu Muştele lui Dumnezeu... Le ştiu versul numai eu!

Povestea ursului cafeniu, de Vladimir Colin

Data: 22 Jun 2010Autor: AnideScoala.ro

Page 7: povestea unei rate

Urşii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune urşi albi (dar, fireşte, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte pricini, îl rog să-mi dea de ştire şi să nu mă mai lase să scriu minciuni ). Aşa...Ei, şi iată că printre urşii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs cafeniu, un urs mare şi frumos, care venea tocmai din munţii noştri. Cum a ajuns el la pol să nu mă întrebaţi, că nu ştiu. Ce ştiu e că s-a pomenit acolo şi că a început să caşte ochii la munţii de gheaţă şi la focile care se zbenguiau pe ei.

- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, şi toate surorile ei începură să chicotească, să hohotească şi să se prăpădească de râs.- E mânjit tot!- De la gheare pân' la bot!- Vai, vai, ce caraghios!- Parc-a fost muiat în sos!

Uite-aşa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în jur gata să râdă şi el de ursul cel murdar (pentru că urşii, se ştie, se spală pe dinţi în fiecare dimineaţă şi seară, ba mai fac şi baie) când, spre marea lui mirare, nu văzu niciun urs.- Nu cumva râdeţi de mine? întrebă el supărat.- Păi de cine, măi Martine?- Eu sunt curat, spuse şi mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi dimineaţă.

Dar focile nu-l crezură şi râseră mai departe, aşa că bietul urs îşi luă tălpăşiţa, mormăind. Şi nu merse el cine ştie cât, că se întâlni cu nişte urşi albi.- Fraţilor! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreţ un urs alb.- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul. De ciudă, bietul Martin simţi că-i dau lacrimile.- Dar bine, fraţilor, nu vedeţi că sunt urs, ca şi voi?-Urşii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, şi fără a-1 mai învrednicii cu o privire, toţi urşii albi plecară, legânându-şi îngâmfaţi blănurile.

Martin se aşeză pe un sloi şi începu să plângă.- Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură? se întreba el. Vai, ce urşi răi trăiesc printre munţii de gheaţă!

Şi cum plângea aşa, un pinguin se apropia încetişor.- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urşii albi mă dispreţuiesc şi râd de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toţi urşii sunt cafenii.Pinguinul era o pasăre tare isteaţă.- Şi numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine!Îl duse pinguinul într-un loc ferit şi, cât ai bate din palme, aduse o bucată  de săpun.- Ia săpuneşte-te bine, de sus şi până jos! îl îndemnă el pe Martin.

Page 8: povestea unei rate

- Şi tu? se supără ursul. Le-am spus şi focilor că sunt curat. M-am spălat chiar azi-dimineaţă!- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta.... Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă şi prinse a se săpuni. De mânios ce era se frecă bine, bine, bine, şi - iată - curând toată blana îi era plină  de clăbuci albi şistrălucitori.- Aşa, destul, spuse pinguinul.Martin lăsă jos săpunul şi voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl opri.- Stai! Rămâi aşa!

Apoi îl luă de mână şi-l duse în mijlocul urşilor albi.- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.- Ce blană albă! se minună al doilea.- Şi ce mândru străluceşte în soare! şopti al treilea. Bietul Martin nu mai înţelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea care i-o făceau urşii albi, că nici nu-şi bătu capul să înţeleagă. Ii mulţumi pin guinului şi rămase printre urşii albi cu care jucă „bâz" şi „baba-oarba", uitând de toate.

Deodată însă, un munte de gheaţă se apropie de sloiul pe care se jucau.- Fugiţi! Fugiţi! strigă un pui de urs şi se aruncă în apă, înotând voiniceşte.

Urşii se opriră din joacă, văzură muntele şi pricepură că se va ciocni de sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheaţă. Speriaţi, săriră în apă şi se depărtară degrabă, în vreme ce Martin - neobişnuit cu viaţa de la pol-  rămase pe sloi. Când înţelese ce primejdie îl paşte voi să sară şi el în apă. Chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice:- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!Nici unul dintre urşii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, nici unul nu cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi şi începu să caute ursuleţul. Îl află pe o movilită de zăpadă şi-l luă în braţe, dar în clipa aceea se auzi un troznet cumplit şi muntele de gheaţă izbi sloiul.Totul pârâia, se prăbuşea, valurile ţâşniră înalte cât muntele. Cu puiul în braţe şi ferindu-l de bucăţile de gheaţă, mari cât o casă, Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de suliţele de gheaţă. Dar puiul era nevătămat.O lespede grea îl împiedica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu vai sparse lespedea şi, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte primejdii.

Mama ursuleţului se repezi să-i mulţumească, dar, când ajunse lângă Martin, încremeni. Şi la fel încremeniră şi ceilalţi urşi albi. Clăbucii de săpun din blana lui Martin se topiseră în apă, şi ursul nostru era din nou cafeniu ...- Alb sau cafeniu, eşti un urs bun şi viteaz, spuse mama ursuleţului, văzâd cum puiul se prinsese cu lăbuţele de gâtul lui Martin. Îţi mulţumesc...Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...    - Nu blana îl face pe urs, încuviinţară şi ceilalţi urşi albi, adunându-se în jurul lui Martin şi strângându-i care mai de care laba.Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-şi împodobească blana cu clăbuci  de săpun

Page 9: povestea unei rate

(treabă care l-a bucurat straşnic căci săpunul uscat îi pricinuia mâncărimi cumplite şi-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce nu era deloc frumos şi nici plăcut nu era).

Cât a rămas printre urşii albi s-a bucurat de cinste şi prietenie, iar când s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveştile pentru copii, şi a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin şi-n ziua de azi:

Crezi că-mi pasă că te ştiu Negru, alb sau cafeniu?Inima să-ţi fie dreaptă. Eu te judec după faptă!

Intaiul drum, de I. Agarbiceanu

Data: 23 Aug 2010Autor: AnideScoala.ro

 

Flutură rar câte un fulg de nea prin văzduhul sur. Se opresc pe-o clipă nehotărâţi, apoi coboară iar şi iar se opresc. Parcă le pare rău după înălţimea din care vin, se simt străini în lume şi se tem de ce vor afla, jos pe pământ.Uneori îi prinde o undă de vânt şi-i mătură de nu se mai văd şi trece o vreme până ce îndrăznesc să coboare alţii. Ii mărură şi din curte, de pe pământul îngheţat PE CARE s-au aşezat, uşor, ca nişte scame de pene.

Nu e frig. A fost înainte cu câteva zile, pâna a îngheţat tina. Acum e bine. Se tot încearcă să ningă şi nu poate. Se pare că iarna şi-a uitat din anul trecut să-şi scuture cojocul.

Lelea Anuţa e necăjită tare. Copilul cel mic, sugaciul, orăcăie ca o broască în leagăn. I-a dat să sugă, dar n-a vrut. Îşi încreţeşte şi-şi strâmba obrăjorii şi strigă tare, parcă speriat.Îl ridică iar din leagăn şi-i dă sânul plin şi alb, dar broscoiul se fereşte, se învineţeşte la obraz, şi zbiară din răsputeri. Aşa o fierbe de azi-dimineaţă.- Ce te doare, puiule, ce te doare? Of, Doamne! De ce or mai avea durerişi copiii?

Îl pune iar în leagăn şi Ioniţă, frăţiorul cel mare, se şi repede să-l legene în locul mamei sale, cuprinsă de trebi, cât nu mai ştie unde-i este capul.- Haia, haia! Haia, haia! mormăie cadenţat copilul.- Mai încet, mai încet, Ioniţă, că-l răstorni. Leagănul se balansează, uneori, să ajungă cu fundul deasupra. Ioniţă mormăie şi mai tare

Page 10: povestea unei rate

şi cât poate el de gros, să acopere plânsul sugaciului, să-şi poată vedea mamă-sa de lucru.- Haia, haia! Haia, haia! Rar, aruncă ochii pe fereastră. Parcă ninge mai bine. Vântul ţiuie uneori în streaşina lungă, şi fluieră scurt prin horn, şi atunci flacăra din vatră se tupilează pe-o clipă, se topeşte repede, coborând pe tăciuni, ca şi când ar vrea să se stingă. Dar în clipa următoare învie iar.

Leagănă cu putere, cu străduinţă mare. Poate adoarme cel mic. El vede şi  simte că mamă-sa e îngrijorată, dar de la o vreme îi vine greu şi lui să mai audă plânsul frăţiorului: parcă i-a intrat prin urechi pâna în mijlocul capului.- Grijeşte, mă, că-l dai peste cap! Leagănă mai incet. Cum să legene mai încet? De la o vreme se uită cu duşmănie la cel ce zbiară mereu.Mamă-sa iasă şi vine şi iar iasă. Are treabă în tindă, în cămară, prin curte după lemne. A făcut foc în camera dinainte şi aici fierbe şi mâncarea pe vatră. Rar priveşte şi ea prin geam: ninge rar şi acum. Rar, dar vântul se înteţeşte.Într-un târziu, sugaciul a adormit.- Încet, Ioniţă, de tot încet!Ioniţă ar lăsa bucuros leagănul şi s-ar duce la fereastră să vadă cum ninge. Dar dacă se deşteaptă şi plânge iar? Aşa e de bine în cameră, în liniştea mare ce s-a pus. Priveşte cu încântare jocul flăcărilor pe vatră, deasupra lemnelor înnegrite. Par când săbiuţe ascuţite, când săbii late, când fuioare despletite. Şi  rar vântul fluieră prin horn şi parcă scuipă în foc.

Lelea Anuţa începe odată să caute cu înfrigurare prin solniţa agăţată într-un  cui. Nu află ce caută, o ia din cui, o întoarce cu capul în jos şi o scutură pe masă. Nu se scutură decât câteva fire de sare. Trece în tindă, caută în oale, intră în cămară, răscoleşte pretutindeni şi iar vine. E neliniştită, îngrijorată.- Măi Ioniţă, n-ai văzut tu pe undeva sarea?- În solniţă, mamă.- Nu mai este în solniţă. S-a isprăvit.- Poate în tindă, în oala de fier, cea crăpată.- Nu mai este nici acolo.Copilul se gândeşte: unde a mai văzut el sare? Dar nu-şi aduce aminte să fi văzut într-alt loc.- N-am cu ce săra nici mămăliga, nici mâncarea. Ce să fac? Aş da o fugă până la prăvălie, dar mă tem că se va deştepta copilul.

La gândul să rămână cu cel din leagăn, Ioniţă se acri de tot. Ce să fac dacă se va trezi urlând? Alta era cu mamă-sa acasă: putes să plângă cât de tare, nu se temea de vreo primejdie.- Să mă duc să cer împrumut de la vecina, mamă!- Du-te şi vino repede.Dar vecina nu avea, chiar acum o pusese în fasole şi mămăligă, pe care a avut-o.Şi nu avea nici cealaltă vecină.- Va veni tatăl tău de la pădure şi nu pot face mâncarea. Şi necăjită, lelea Anuţa începu să caute iar. Nu află nimic.

Page 11: povestea unei rate

 - Ştii ce mamă? Niţă doarme acum şi nelegănat, mă duc eu la prăvălie să cumpăr sare.- Tu?- Ştii că am mai fost şi cu dumneata.- Cu mine ai fost, dar singur nu. Singur nu ştii nici unde e prăvălia.- Ba ştiu. Cunosc casa. Are table verzi la fereşti.- Are, da' pân-acolo, prin câte hudiţe trebie să treci? Te vei rătăci şi nu vei mai veni nici acasă.Ioniţă zâmbi.- Cum să nu ştiu? Las' pe mine. Dă-mi bănuţii şi o traistă şi îndată-s cu sarea acasă.Ce să facă mamă-sa? Nu se îndură să-1 lase pe cel din leagăn. Era bolnăvior, de bună seamă, şi trebuie să vadă şi de mâncare.

Îşi aruncă ochii pe fereastră. Ningea mai des, cu fulgi mari, lânoşi. Vântul se mai potolise.- Ia-ţi pieptarul şi îmbracă-ţi clicinul cel bun. Ia-ţi şi căciula. Copilul se repezi să se îmbrace.Mamă-sa deschise lada şi adună din lădiţa ei, cu mare silă, douăzeci de bani de aramă. Căută o traistă mică şi i le dădu lui Ioniţă.- Să-ţi iei şi bâta, să nu-ţi iese în drum vreun câne.- Mi-o iau, zise curajos copilul, aruncându-şi traista după cap. Îmbrăcat, cu căciula în cap, părea mai mare de cinci ani trecuţi câţi avea.Banii de aramă îi legă mamă-sa în colţul năfrămuţii lui cu rândunele şi i-o puse în buzunarul clicinului.- Aici sunt douăzeci de bani, Ioniţă. Tu să-i dai năfrămuţa lui jupânul şi-i va număra el. Să-i spui numai atâta: m-a trimis mama să-i dai sare de banii legaţi aici.- Păi, eu nu pot spune: să-mi dai sare de douăzeci de bani? Ioniţă se simţi jignit.- Da', mamă şi ştiu şi numără şi până dincolo de douăzeci.- Ştii cu greşeli.- Acum nu mai greşesc. Dumneata nu m-ai auzit de mult cum număr.- Bine, bine! Tu să dai năframa jupanului, să dezlege banii şi să-i numere el. N-ar fi ruşine să-i numeri tu şi să greşeşti?Lelea Anuţa ieşi cu el din tindă, să-l ducă până la portiţă. Dar cum ieşi în curte - alta îngrijorare: ningea tot mai tare.- Măi Ioniţă, eu zic să nu te mai duci tu nicăieri.- Ba mă duc!- Dar nu vezi cum ninge?- Las' să ningă, doar îs cu căciula! Bâta avea zdravănă, cu măciucă, o bâtă de corn, călită la foc de tatăl SĂU. Să poftească să se ia vreun câne de el!Porni pe uliţă la vale, spre vatra satului, unde era prăvălia, iar mamă-sa se grăbi în casă la cel din leagăn. Nu mai era aşa de îngrijorată.Dacă se va încurca pe hudiţe, îi va arăta vreun om unde e prăvălia. Apoi, de! Copilul era mărişor acum. Frig nu era. Vântul încetase aproape.

Page 12: povestea unei rate

Cu bâta în mână, cu trăistuca după grumaz, loniţă mergea vârtos prin zăpada moale care abia albise uliţa. În urma lui rămâneau urme negre, căci zăpada i se lua pe tălpile opincuţelor.Uliţa era pustie. Ţipenie de om nici prin curţi. Nici un lătrat de câne. Era o linişte şi o pace, cât lui Ionică îi părea că aude fâsâitul fulgilor de nea, care cădeau tot mai deşi şi se roteau uneori ca un potop de fluturi.Se silea să-şi amintească prin câte hudiţe trebuia să treacă până la prăvălie. Prin vreo patru, ba chiar prin vreo cinci, căci în vatra satului uliţele erau scurte şi se încrucişau mereu. Mai avea, uliţa lor era tare lungă.Înaintea unei portiţe văzu un câine mare, ciobănesc, unul alb, miţos şi îşi strânse bine bâta în mâna. Dar câinele nu-i avu grija, părea că nici nu-l văzuse Şedea liniştit în coadă şi se uita şi el cum ninge. Părea că pacea şi liniştea din văzduh intrase şi în el.După ce trecuse de el, Ioniţă mai înturnase o dată capul peste umăr: câinele era nemişcat la locul lui.

Dar cum începu să ningă de tare! Şi văzduhul parcă se cobora tot mai jos. Se opri o clipă să scuture căciula: mai gros de un deget era stratul de zăpadă ce se aşezase pe fundul ei.Se văzu deodată o încrucişare de uliţe. Pe care să apuce?Vezi că uliţele şi casele albite de zăpadă nu mai semănau cu cele pe care le văzuse el când a fost cu mamă-sa la prăvălie: ajunsese parcă pe un tărâm nou. Totuşi, nu stătu mult la gânduri şi porni pe una. Nu merse douăzeci de paşi şi nimeri într-alta, care cârmea la stânga. La capătul ei intra într-o uliţă mai largă, apoi în alta strâmtă de tot. Asta se înfunda într-o poartă. Nu! pe-aici nu fusese cu mamă-sa. Se întoarse şi tot orbecăind prin zăpada ce cădea acum ca o perdea, se trezi iar în uliţa pe care venise.

Începu să asude. Nu-i era cald, dar începu a se teme că nu va afla prăvălia. Porni înapoi şi intră într-altă uliţă, pe care nu fusese încă. Dacă ar fi fost, i s-ar fi cunoscut paşii, căci acum lăsa urme adânci în zăpadă.Nu era ţipenie de om, nu zbura nici o pasăre, nu cucuriga nici un cocoş, nu lătra nici un câine. Numai zăpada cădea în perdele tot mai dese şi lumina se micşora, deşi încă nici amiază nu era.Ioniţă se opri şi îşi încorda din nou gândurile. Deodată îi veni în minte că de-a stânga prăvăliei, nu prea departe, era biserica. Vezi bine! Cum nu s-a gândit până acum?Va căuta să vadă turnul, dar cum nu ştia unde se află, nu ştia în ce parte să-1 caute. Aşa că se învârti încet în jurul lui şi privi în toate părţile.Dar nu se vedea mai departe de-o aruncătură de băţ. Sus, perdeaua dezăpadă era parcă şi mai deasă.    Începu să asude şi mai tare. Va mai afla prăvălia?Porni cu hotărâre pe altă uliţă şi ajunse într-o nouă înfundătură. El era singura vietate care se mişca pe drum, alb tot în potopul de ninsoare care sporea mereu.Oamenii erau prin case, prin grajduri, făceau prin şuri mestecături de fân şi paie pentru vite. Toată lumea era mulţumită că ninge, că au scăpat de gerul sec. Pacea tainică ce cobora o dată cu ninsoarea intrase în toţi.

Cum trecu de vreo trei ori pe aceleaşi uliţe, atrase atenţia unui bătrân care privea prin fereastra unei case. Cine să fie copilul ăsta care se tot învârte pe-aici? Când îl văzu iar,

Page 13: povestea unei rate

ieşi în drum.- Ce-i cu tine, mă Prâsleo? Ce cauţi pe-aici?- Că nu mă cheamă Prâslea, ci Ioniţă, suspină copilul, care era gata de mult să plângă.- Fie şi Ioniţă! Ce cauţi?- M-a trimes mama după sare şi nu aflu prăvălia.- Ai mai fost la prăvălie?- Am fost cu mama, dar atunci nu era zăpadă şi acum nu mai cunosc uliţele.- Dacă-i aşa, vino după mine.- Bucuros, Ioniţă zâmbi şi porni după bătrân. Nu-i mai păsa pe ce uliţe trece. Îndată se trezi înaintea prăvăliei.- Ei, acuma ştii?

Copilul îşi uită să-i mai mulţumească bătrânului şi intră repede în prăvălie.În odăiţa ticsită de rafturi şi de miresmele diferite ale mărfurilor, în aerul acela ciudat pe care Ioniţă nu-l mai uitase de când a fost întâia oară la prăvălie cu mamă-sa, copilul se simţi parcă mai în putere.Jupanul de după tarabă îi zise, ridicându-şi barba lungă şi albă de pe o carte groasă în care citise:- Mă copile, ieşi şi te scutură afară de zăpadă, nu aici.Ioniţă ieşi şi se minună ce strat gros de nea se pusese pe fundul rotund al căciulei şi pe mânecile clicinului. Opincile încai erau hăbucite cu zăpadă până la curelele ce-i înfăşurau gleznele.- Să faci bine să-mi dai sare de douăzeci de bani, vorbi Ioniţă intrând şi intinzându-i jupânului năfrămuţa pe care o scoase din buzunar.- Ce vrei cu batista asta?- Acolo-s banii legaţi într-un colţ. Jupânul luă năfrămuţa cu rândunici, dezlegă colţul, luă banii de aramă şi-i numără.- Nu-s, numai optsprezece, zise jupanul cu un zâmbet viclean în colţul gurii.- Ba-s douăzeci!- De unde ştii tu?- Păi, mama i-a legat acolo.- Si i-a numărat ea?- Mi-a spus că a legat douăzeci de bani să nu-i pierd până la prăvălie.- Aşadar nu i-ai numărat tu? -Nu!- Vin şi-i numără aici pe tarabă, şi vei vedea că sunt numai optsprezece.- Douăzeci trebuie să fie, aşa mi-a spus mama şi ea ştie număra şi nu minte. Zâmbetul se înteţi pe obrajii jupanului cât se mai vedeau în barbă.- Vino şi numără-i, să nu zici că te-am înşelat. Ioniţă nu se apropie de tarabă.Vine vreme că tu nu ştii număra până la douăzeci!- Ba ştiu şi după douăzeci.- Dacă ştii, vino şi-i numără!Copilul se apropie de tarabă şi începu a număra banii, tot luând câte unu! din grămadă şi punându-i deoparte pe scândură.- Vezi că-s douăzeci? zise el triumfător. Doar mama nu minte!- Mie mi-au ieşit numai optsprezece, zâmbi jupanul. Hai să-i mai număr o dată.

Page 14: povestea unei rate

Şi-i mai numără sub supravegherea lui Ioniţă.- Stai, că ai zis cinsprezece de două ori. Jupanul râse.- Se poate să ai tu dreptate, că omul bătrân mai iute greşeşte.- Păi, am dreptate, jupâne! Dar nici eu nu mint, ca şi mama.- Şi zici că ştii număra şi după douăzeci?- Ştiu până la o sută. Mama nu mă crede, da' eu ştiu. M-a învăţat Mitruţ, un copil vecin cu noi care umblă la şcoală.- Eu nu te cred! Eşti prea mic să ştii număra pâna la o sută. Hai să auzim. Ioniţă îşi uită şi de sare şi de ninsoare şi începu a număra. Era vorba deambiţia lui.- Bravo, măi copile! Ştii bine. Nu mă mir că aşa de mic te-a trimis mamă-ta după sare pe o vreme ca asta!

Jupânul îi luă trăistuca, îi măsură sarea şi i-o puse pe tarabă.Până luă Ioniţă traista după cap, jupanul căută prin câteva rafturi şi-i dădu o fluierice roşie de zahăr. Dar era chiar fluierice, bătrânul o probă: fluiera ascuţit.Mai văzuse Ioniţă astfel de fluierici pe la copii, dar el nu avusese niciodată. O luă în mână, o privi cu admirare, apoi deziluzionat o întinse peste tarabă jupânului.- Nu mai am alţi bani, zise el supărat.- Nu trebuie nici un ban. Ţi-o dau pentru că ai ştiut numără până la sută. Copilul stătu pe gânduri. - Ia-o, mă Ioniţă, dacă ţi-o dă jupânul, ce mai stai pe gânduri, vorbi la spatele lui un om care intrase între timp în prăvălie.Copilul se întoarse şi-1 văzu pe Ionu Linii, un om de pe uliţa lor, care avea în mână o sticlă unsuroasă.Ioniţă întinse cu neîncredere mâna şi luă fluiericea.- Ăsta-i un copil deştept, zise jupanul; câtu-i de mic şi mi-a numărat până la o sută.- Păi, seamănă cu mamă-sa, care-i deşteaptă foc, răspunse omul, în vreme ce jupanul îi umplu sticla cu gaz.Ioniţă mulţumi jupânului şi ieşi din prăvălie cu Ionu Linii.Ningea, şi acum? Potop! în câteva clipe se albiră amândoi.-N-am mai pomenit aşa ninsoarea se miră rumânul.Ce noroc că venise şi el la prăvălie! Acum chiar că nu ar mai fi ştiut pe unde se iese în uliţa lor.Numai ei doi înaintau pe drum, prin amarnica ninsoare: curgeau, nu alta, fulgii lânoşi, mari şi grei, cât aproape se înnoptase.- Da' cum de-ai venit tu la prăvălie, măi Ioniţă?- Păi, tata-i la pădure şi copilul cel mic plânge tare, se vede că-i bolnav, zice mama. Şi ea n-a putut veni.- Da' văd că ai bâtă bună!- Păi, cum! Dacă mi-ar fi sărit un câine în drum?- Să n-ai grijă, că acum câinii zac în culcuşurile lor şi miroasă zăpada.- O miroasă? se miră copilul.- Păi, cum! Să vadă ce fel de iarnă se va pune! Una slabă sau una geroasă. Câinii cunosc după mirosul celei dintâi zăpezi...

Page 15: povestea unei rate

Olio! Dar cum se schimbase şi casa, şi şura, şi curtea, şi gardul lor, şi acoperişul portiţii, de când a plecat el la prăvălie! Gata să nu le mai cunoască. Mamă-sa îl aştepta tare îngrijorată.- De ce ai stat atât de mult, măi copile'? Mă temeam că te-ai rătăcit şi nu mai afli prăvălia, pe ninsoarea asta.In loc de răspuns, Ioniţă îşi scoase trăistuca cu sare de după cap, o puse pe masă, apoi duse la gură, întors către perete, fluiericea cea roşie de zahăr şi o probă. Un ţiuit ascuţit răsună în cameră.- Ce-a fost asta? îl întrebă maică-sa. El îi arăta fluiericea.- Mi-a dat-o jupânul, fără bani, pentru că i-am numărat până la o sută.- Ai numărat tu?- Păi, cine altul, că eram singur cu jupanul în prăvălie.Şi Ioniţă avea o singură părere de rău: că nu putea şi cel din leagăn să sufle cu fluiericea pe care i-o tot punea în gură.

Papadia (File din cartea naturii)

de Ion Agarbiceanu

 

 

 

Deoarece primavara intarziase foarte mult, vanturile de la miazanoapte se dezlantuiau din ce in ce mai mult, profitand de absenta anotimpului brodat cu ghiocei.

Iarna i-a declarat raboi primaverii si, in cele din urma dupa o lupta catastrofala ce parca a despicat cerul in doua, primavara a iesit biruitoare, slabita de puteri, dar cu zambetul pe buze.

Natura s-a retrezit la viata si odata cu ea si papadia. Anicuta a descoperit aceste flori din intamplare.Intr-o dimineata, privindu-le cu mare atentie a observat ca si albinele se aflau in polenul florilor, lucru care I s-a parut si mai interesant si mai unic spre deosebire de celelate flori.

Fetita, nemaivazand asemenea flori de aur, s-a dus degraba la fratele sau si l-a anuntat si pe acesta ca au inflorit banutii galbeni.

Micuta a aflat ca acele flori se numesc “papadie”. Neparandui-se frumos un astfel de nume pentru niste flori ca scoase din rai, se duse la bunica ei, intreband-o daca acela este numele adevarat al florilor galbene.

Page 16: povestea unei rate

Spre deznadejdea ei, Anicuta s-a suparat cumplit cand a aflat una ca asta si i-a pus ea un nume florilor, un nume secret dar care vroia sa  ramana de acum inainte florilor : luminite.

Dar, intr-o seara, fetita a vazut ca florile nu mai erau in gradina. S-a suparat cumplit si s-a dus la bunica ei pentru a-I spune ca florile au disparut. Bunica i-a explicat ca papadiile nu disparusera si ca vor reveni maine dimineata odata cu albinele doar ca acum, dupa apus, ele nu mai au floarea deschisa si ca sunt inchise intr-un capacael verde.

Noaptea, la culcare, cu parul ei bucalat, de culoarea spicului de grau, Anicuta  parea ea insasi o floare de luminita.

FILE DIN CARTEA NATURII.Ion Agarbiceanu

Din cuprins:• Ciocarlia

• Roitul stupilor• La secere

• La fan• Talharul

• Turturelele• Culesul porumbului

• Strajerul• Ninge

• Vanturile• La sanius

• Poganiciul• Nepoata lui Mos Mitrut

• Bourelul• Papadia

• Salcamii in floare• Linga rau

• In fauriste

← Team workContribuţia Tribunalului Penal Internaţional pentru Rwanda la dezvoltarea Dreptului Internaţional →

Au înnebunit salcâmii de-atâta primăvară

mai 18, 2008 prin ciofuletz Un comentariu

    Rate This

Page 17: povestea unei rate

Mirosul de salcâm nu-l pot compara cu nimic în lume. E o plăcere nebună să stau pe o bancă în parc, sub un salcâm înflorit. Nu ştiu exact de unde vin acest sentiment, dar bănuiesc că a început în copilărie, când am citit un eseu sau o “compunere” (cum se numeşte în clasele primare) a lui Ion Agârbiceanu “Salcâmi în

floare”. M-a inspirat atât de tare această scriere atunci, încât am rămas iată cu o pasiune imensă pentru aceşti ciorchini albi, fini, cu un miros pur şi simplu îmbătător. Credeam k n-o să reuşesc să simt din nou acelaşi miros al tinereţii înainte să plec, dar iată că norocul a fost de partea mea. Am pornit azi la amiază în expediţie prin centrul capitalei, în căutare de salcâmi înfloriţi. Era poate mai uşor să merg într-un parc şi să fac o grămadă de poze, dar… de ce să fie simplu când poate să fie complicat? M-am plimbat în special în partea veche a oraşului şi urmăream ca un spion

din filmele de acţiune unde se ascund victimele. Salcâmii sunt nişte copaci impozanţi, cresc mari, puternici, şi eu căutam cu disperare un copăcel mic să-l fotografiez aşa cum îmi place mie. Ei… ca în fiecare situaţie, există părţi bune şi părţi rele. Am dat numai peste arbori imenşi, şi la un moment dat, să nu zik că efortul a fost în zadar, zăresc un salcâm mic care abia aştepta să-l iau în seamă. A urmat mai apoi o sesiune foto, dar evident că nu a fost singura vedetă. Nu am ignorat nici unul din magnificii mirosului cu ale lor “candelabre albe” (aşa cum scriam eu într-o compunere prin clasa a treia sau a patra). Deci, iată o mică parte a rezultatelor obţinute

Ads by Google

eu stiu "povestea ceasului cu inima", de vladimir colin.pe scurt : un ceasornicar batran a gasit un ceas de aur si pietre scumpe care nu

functiona deoarece n-avea pitic (ceasurile pe timpul acela erau puse in miscare de un pitic cu ciocanel ). deoarece batranul avea acasa un pitic fara ceas , deoarece un om

gras calcase pe acesta , a dat o noua slujba piticului , sa dirijeze noul ceas . apoi a

Page 18: povestea unei rate

pus ceasul in vitrina , pt a-l recunoaste pagubasul si a-l lua inapoi . insa a trecut pe acolo imparatul , si desi ceasornicarul i-a explicat ca nu-i apartine , imparatul i-a

cumparat ceasul. l-a pus in sala tronului si s-a petrecut un lucru ciudat : de cate ori venea vreun boier sa se planga de tarani , timpul de o ora pe care i-l acorda imparatul se scurgea intr-o clipa , iar cand venea un om sarman sa-si planga

necazul , timpul nu se mai sfarsea . boierii au fost nemultumiti si l-au convins pe imparat ca ceasul e defect si are nevoie de reparatii , drept urmare a ajuns din nou la

batranul ceasornicar . acesta , deschizandu-l , a vazut ca piticul harnic lucra , dar deoarece avea inima si el , tinea cu oamenii nevoiasi si scurta sau lungea timpul in

functie de dreptate. si cum si ceasornicarul avea inima nu stia ce sa faca . intr-un tarziu , afland ca in oras a mai venit un ceasornicar , a dus ceasul la el . acesta , om rau , a inlocuit piticul cu inima , cu un pitic de fier , care putea lucra la fel de bine ca

si piticii adevarati , insa neavand inima timpul curgea egal . boierii au fost foarte multumiti , si , in timp , toti piticii s-au mutat din ceasuri , ramanand in locul lor , cei

de fier . povestea se incheie asa: " ceasuri cu pitic nu se mai cunosc decat in povesti...si ceasuri cu inima ,tot asa ...da, dar n-avem fiecare cate o inima?"

comentariul il faceti voi !(povestea in original o gasesti intr-o "antologie de texte literare pt clasele 1-4 ", coperti albastre , de vreo 300 de pagini-nu-i stiu autorii , dar

se mai gaseste prin librarii)numai ganduri bune !

Povestea fericirii, de Vladimir Colin

Data: 27 Jan 2009Autor: AnideScoala.ro

 Poveste propusa de Ecaterina Fodorean  

A fost, n-a fost, unii zic c-a fost. Într-o colibă, la malul mării, trăia bătrânul Cadâr. Era un bătrân de treabă, dar veşnic amărât. Şi cum să nu fie, dacă baba îi murise şi nu-i lăsase urmaşi? Cadâr era tot mai gârbov şi, pe seară, când se a-şeza cu picioarele încrucişate sub el, nu avea pe nimeni să-l ajute să se scoale, sprijinindu-l de subsuori. Greu îi venea lui Cadâr să se ridice de jos, şi trist îşi fu-ma luleaua, privind jocul valurilor.    „Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Îşi spunea adese. Oriunde ai apuca-o, te-nţeapă şi doare...”    Într-o noapte se dezlănţui o furtună. Marea mugea ca o cireadă de bivoli şi vântul şuiera fără încetare. Fulgerele se repezeau bezmetice. În coliba lui, Cadâr asculta vuietul furtunii şi se gîndea: ” Dacă ies în zori, am să găsesc pe ţărm lem-ne şi peşti zvârliţi pe nisip. O să fie bine! ”    Dar nu găsi pe ţărm decât un stâlp de piatră. Înfăşurat în ierburi de mare, stâlpul părea împodobit cu haine de mătase.    „Mare noroc, spuse Cadâr. Lemnele le arzi, peştii îi mănânci, dar cu piatra asta ce faci? Pentru o casă n-ajunge, pentru greutăţi de năvod e prea mare...”    Dar Cadâr era un bătrân cu nărav, şi năravul lui era dorinţa de-a afla toate cele. Scărmănându-şi cu degetele bărbuţa ascuţită, se apropie de stâlpul de pia-tră şi începu să înlăture ierburile care-l acopereau.

Page 19: povestea unei rate

    - Allah!    Stâlpul nu era stâlp, era un om de piatră. Şi frumos ca o lună nouă, şi drept ca o trestie, şi tânăr ca feciorul pe care-l dorise Cadâr. La gândul feciorului, lacrimi începură să picure din ochii bătrânului, şi o lacrimă căzu peste fruntea al-bă a omului de piatră. Iar unde căzu lacrima piatra se făcu trandafirie. Dar Cadâr nu vedea nimic, pentru că plângea şi mormăia:    - Vai, vai, bătrâneţea e ca un scaiete! Unde să mai găsesc un fecior? Uite că marea îmi trimite unul, şi-i mort, şi-i de piatră...    Lacrimile lui Cadâr curgeau pe fruntea de piatră şi, unde cădeau, piatra se muia şi se făcea trandafirie, ca pielea de om.    A stat Cadâr din plâns şi a văzut: omul de piatră era alb şi numai fruntea i se făcuse trandafirie. A pus atunci Cadâr mâna şi a simţit: omulde piatră era rece şi numai fruntea i se încălzise. De bucurie a prins Cadâr să sară şi să ţopăie, pâ-nă a început să sufle greu şi a căzut pe nisip. Liniştindu-se, a vrut să ducă la ca-păt schimbarea omului de piatră, dar s-a trezit că nu mai are lacrimi. De unde la-crimi, dacă-i fericit cum n-a fost demult?    A stat de-a chibzuit, apoi a alergat şontâc, şontâc la bordeiul lui, a luat o ceapă şi a început să se frece la ochi. Se freca fără şovăială, aşa că lacrimile au început să-i curgă din nou, dar de astă dată avea grijă să picure toate pe omul de piatră, că de prima dată căzuseră pe nisip şi se irosiseră degeaba!    Când pleopele i s-au umezit de lacrimile lui Cadâr, a deschis omul de pia-tră doi ochi negri şi strălucitori, iar când lacrimile i-au picurat pe buze, a deschis gura şi a spus:    - Plângi, bătrân de treabă, plângi, că nu ţi-o fi plânsul în zadar!    Cadâr cu gura râdea de fericire şi cu ochii plângea, din pricina cepii. Şi cu mirare se uita la omul de piatră care avea acum un cap viu, frumos cum nu se mai văzuse. S-a oprit atunci Cadâr şi a întrebat bănuitor:    - Dar ai să vrei să-mi fii fecior? Ca să ştiu, să nu mă ostenesc de pomană.    A zâmbit omul de piatră şi a răspuns:    - Vreau. Plângi înainte...    L-a scăldat Cadâr în lacrimi, până s-a ridicat din nisip omul de piatră, şi   s-a întins de i se auziră oasele trosnind.    - Tare-am înţepenit!...    A tras aer în piept şi a sărutat mâna zbârcită a lui Cadâr, şoptind:    - Tată...    Din nou l-a cuprins pe Cadâr o fericire nebunească, din nou a prins să sa-ră pe nisip, ca un ţap. Când s-a mai liniştit, a întrebat:    - Cum te cheamă, feciorul tatii?    - Tasin, a răspuns omul de piatră. Mama mea e Aişe, fiica mării, şi neamul nostru nemuritor. Dar un vraci duşman m-a prefăcut în stană de piatră, şi stană trebuie să rămân până ce un om s-ar fi milostivit de mine şi, cu lacrimile lui, m-ar fi dezlegat. Vraciul dinadins mi-a legat soarta de lacrimile unui om, pentru că pe fundul mării, unde trăim noi, nu se află oameni, mai lămuri tânărul. Dar mama mea, Aişe, s-a folosit de furtuna de azi noapte şi m-a trimis pe pământ, unde tu, tată, m-ai mântuit.    Tasin se întoarse apoi cu faţa spre mare şi strigă de trei ori:    - Ibadula, deschide poarta!    La al treilea strigăt apele se mişcară, se desfăcură ca două canaturi, iar Cadâr văzu fundul mării. Pe o pernă de catifea şedea o femeie înaltă şi albastră ca marea. Femeia

Page 20: povestea unei rate

zâmbi şi-şi întinse braţele spre Tasin.    - Vino, spuse omul de piatră şi, luându-l pe Cadâr de mână, păşiră pe fun-dul apei, acolo unde nisipul auriu strălucea ca soarele. Iată, mamă, cine m-a dez-legat de blestem, adăugă tânărul, împingându-l înainte pe Cadâr.    Femeia albastră se ridică în picioare şi, sărutând mâna bătrânului, rosti câteva vorbe care semănau cu foşnetul valurilor liniştite:    - Nu suntem bogaţi, Cadâr, dar cere-ne ce vrei. Pentru binele pe care ni   l-ai făcut, aproape că nu poţi căpăta răsplată...    - Ce să cer? răspunse Cadâr. Doar să găsim un cadiu şi să scriem un contract de căsătorie...    - De căsătorie? Cu cine?    - Cu cine, dacă nu cu tine, femeie albastră? râse Cadâr. Tasin e fiul tău, şi-acum e şi al meu...    Au râs de gândul năstruşnic al bătrânului, şi Cadâr a râs cel mai tare.    - N-am nevoie de altă răsplată, vorbi el apoi. Feciorul meu Tasin îmi ajun-ge.    Femeia albastră îl rugă pe Cadâr să-i îngăduie lui Tasin să vină din când în când s-o vadă şi bîtrânul nu se împotrivi. Aişe, fiica mării, îi dărui atunci lui Ca-dâr o năframă, cusută cu fir scump, după care-i lăsă să plece.    - Arată-mi casa noastră, spuse Tasin când ajunseră la ţărm, iar porţile mă-rii se închiseră în urma lor.    Casâr îl duse la bordeiul lui, în care intrară după ce îşi scoaseră încălţă-rile. Bordeiul lui Cadâr era sărac, şi pe jos se afla o singură rogojină. Încolo, ni-mic...    - Ei, tătucă, spuse Tasin, văd că trebuie să mă apuc de treabă... Dar mai întâi dă-mi de mâncare, să prind puteri.    Îi aduse Cadâr o ceapă, soră cu ceapa cu care se frecase la ochi, îi aduse un bostan.    - Asta-i mâncare? întrebă Tasin. Nu văd pilaf, nu văd salma!... şi luând fru-moasă năframă pe care fiica mării i-o dăduse lui Cadâr o scutură peste rogojină.    Care nu fu mirarea bătrânului, văzând şi pilaf şi salma! Fără multă vorbă, se apucă să mănânce. Tatăl şi fiul aveau în faţă două străchini cu mâncare, dar cu cât luau din pilaf, cu atât creştea muntele de orez din strachină. Au mâncat o zi şi o noapte, fără să sfârşească nici pilaful, nici salmaua...    - Te-ai săturat? întrebă Tasin.    Cadâr apucă un ultim bob de orez, îl înghiţi şi spuse mulţumit:    - Acum, cu bobul ăsta, m-am săturat.    Tasin acoperi atunci străchinuţele cu frumoasa năframă dăruită de fiica mării, şi străchinuţele pieriră de parcă n-ar fi fost. Cadâr începu să caşte, dar Ta-sin îi vorbi aşa:    - Tătucă, văd că ţi-e somn. Culcă-te. Eu sunt pus pe fapte mari, aşa că nu pot dormi.. Ce-ţi doreşte inima?    - Feciorul meu Tasin, bucuria mea, răspunse Cadâr, inima-mi doreşte un singur lucru, dar se spune că nu-i uşor de găsit. Inima-mi doreşte fericirea.    Tasin rîmase pe gânduri. Pe vremea aceea nu se auzise de fericire, că viaţa oamenilor era tare ticăloasă. Cererea bătrânului îl umplu de mirare.    - Ce este fericirea? întrebă el.    - Se spune, cuvântă Cadâr, că fericirea e tot ce-ţi poate dori unul mai de preţ. Dacă are fericirea asta, nu mai doreşte nimic...    - Şi unde se află fericirea? mai întrebă Tasin.

Page 21: povestea unei rate

    - Vezi, oftă Cadâr, asta n-aş putea spune. Poate că ştie padişahul...    - Şi unde stă padişahul? întrebă pentru a treia oară Tasin.    - În Cetatea Veche, dincolo de Marea Albastră, pe Insula Galbenă. Dar, feciorul meu Tasin, padişahul e hain, nu primeşte pe oricine, iar dacă-l primeşte nu-i spune decât ce vrea el...    Îşi luă rămas bun Tasin şi Cadâr se culcă pe rogojină, iar, cum se culcă, pe dată adormi. Dar Tasin nu dormea.    Se duse la malul Mării Albastre şi strigă de trei ori, aşa cum mai strigase:    - Ibadula, deschide poarta!    Porţile mării se deschiseră şi Tasin începu să păşească pe nisipul moale de pe fund. Mama lui, Aişe era albastră, dormea, aşa că n-o deranjă. Merse o noapte, o zi, şi încă o noapte, şi încă o zi. Dar cine-ar putea povesti câte-a văzut în drumul lui? A văzut peşti mari şi peşti mici, a văzut delfinii negri, arapii mărilor, a văzut meduze moi şi colorate, a văzut stele de mare. Şi câte, câte altele n-a văzut! Pe seară a ajuns la Insula Galbenă.     Era o insulă de piatră, o insulă care semăna cu o lămâie uriaşă. Iar în vârful insulei se vedea Cetatea Verde, iar în Cetatea Verde, zidit din piatră verde, se înălţa palatul padişahului.    Se învârti Tasin în jurul insulei, pereţii de piatră erau  netezi ca nişte oglinzi şi nu putea urca pe ei. Ce era de făcut?    Ocolind pentru a doua oară insula, zări o crăpătură chiar acolo unde se iz-beau valurile, spărgâdu-se într-o fremătare înspumată. Îşi vârî degetele în crăpă-tura de piatră şi îndată se simţi apucat. O putere uriaşă îl trăgea în crăpătura în-gustă. Se miră când îşi dădu seama că trupul lui trecea prin pereţii care i se pă-rură atât de apropiaţi, iar mult timp să se mire nu avu. Se trezi curând într-o încă-pere cât o moschee.    Era toată de piatră galbenă şi piatra strălucea şi arunca focuri galbene, lu-minând ca zece sori la un loc. De teamă să nu orbească, Tasin închise ochii  şi-i deschise iar, puţin câte puţin.    Încăperea era goală. Dar în mijlocul ei, pe pardoseala de piatră, se afla un câine mare, cu blana albă.    - Tu m-ai adus aici? strigă Tasin, şi câinele îşi mişcă bucuros coada, dând din cap.    Voinicului i se păru că dulăul e gata să-i spună ceva, dar se auzi un sunet de gong. Câinele tresări şi pieri.    Rămas singur, Tasin cercetă încăperea de piatră şi, găsind o uşă, o des-chise.  Merse printr-un coridor, urcă şi coborî nenumărate scări, până la urmă se opri în dreptul unei uşi. Auzea cântece îmsoţite de tobe. Deschise uşa.    Se afla într-una din încăperile padişahului. Sultanul şedea pe o pernă de catifea verde, alături de vizirul lui, iar în faţa lor jucau patru roabe aduse din ţări îndepărtate, o roabă albă, o roabă galbenă, una neagră şi o alta roşie.    La zgomotul uşii deschise de Tasin, sultanul se întoarse.    - Cine eşti? strigă padişahul scoţând hangerul.    - Am de spus o taină padişahului, pentru care am să capăt de la el o lămu-rire, grăi cu îndrăzneală Tasin.    - Nu-l crede, lumină a luminilor, strigă vizirul, care era un om rău. Porun-ceşte mai degrabă să vină gâdea.    Pădişahul era spanchiu. Îl privi pe vizir, dar ochiul lui era aţintit asupra lui Tasin.    - Bine, spuse el. Taie-i capul!

Page 22: povestea unei rate

    Într-o clipă se repezi Tasin şi, cu paloşul reteză căpăţâna vizirului. De spaimă, sultanul se făcu verde la faţă ca perna pe care şedea, în timp ce roabele ţipau ascuţit.    - Ce...ce-ai făcut, ticălosule?    - Am îndeplinit porunca padişahului, răspunse liniştit Tasin.    - Ţie trebuia să-ţi taie capul! strigă mânios sultanul. Unde mai găsesc a-cum un vizir?    Tasin râse şi în încăpere se făcu deodată multă lumină.    - Viziri se găsesc pe toate drumurile! Dar, dacă vrei, taie-mi capul.    Voinicul veni lângă sultan şi-şi plecă fruntea. Sultanul scoase hangerul şi izbi o dată, de două ori, de trei ori. Apoi aruncă hangerul, care se strâmbase şi se turtise la vârf.    - Ce-i asta? bâlbâi padişahul. De ce nu mori?    Tasin râdea.    - Ai carnea tare, băiete, se uimi sultanul. Piatră, nu alta.    Dacă ar fi ştiut că Tasin e chiar un om de piatră, nemuritor, s-ar fi mirat mai puţin.    Să lăsăm asta, grăi voinicul. Taina pe care voiam să ţi-o dezvălui e că vizi-rul uneltea să te ucidă, chiar adineauri. De asta l-am şi pedepsit.    - De unde ştii? strigă sultanul.    Tasin se plecă, scoase un sul din buzunarul hainei scumpe a vizirului şi i-l întinse.    - Într-adevăr, spuse sultanul, după ce citi rândurile scrise. Blestematul pre-gătise firmanul care-l numea padişah... Ce vrei ca răsplată?    - Atât: să-mi spui unde se află fericirea.    Sultanul se foi pe perna lui verde şi se uită ciudos:    - Cere-mi ce vrei. Îţi dau aur şi pietre scumpe, îţi dau o raia întreagă, îţi dau roabele astea şi tot ce cuprinde palatul meu, dar unde se află fericirea nu-ţi spun.    - Nu-mi trebuie nimic, răspunse Tasin. Unde se află fericirea?    - Nu-ţi spun, n-auzi?    Tasin se apropie de sultan şi-i atinse braţul drept. Braţul i se împietri.    - Unde este fericirea?    - Nu-ţi spun!    Tasin făcu de piatră şi braţul stâng al sultanului, dar padişahul nu se dădu bătut. Sfârşi prin a ajunge om de piatră. Tasin îl lăsă în sala frumos împodobită şi se întoarse în încăperea de piatră galbenă, unde găsi din nou câinele cu blană albă. Câinele dădu din coadă şi-l apucă de mână, încercând să-l tragă după el.    - Unde mă duci?    Câinele lătră vesel şi-l trase mai departe. Luându-se dupî el, trecu prin săli unde nu se afla picior de om, dar care erau pline de fel de fel de minunăţii, şi a-junse în grădina palatului. Trecu printre pomi de toate soiurile şi se opriră sub un măr uriaş. Câinele începu să scurme cu labele şi scoase la lumină un belciug mare, de fier. Tasin apucă belciugul, trase cu putere, şi un chepeng se deschise. După ce coborâră nişte trepte de lemn, aproape putrezite, intrară într-un gârlici întunecat. Strecurându-se prin chepeng, o rază luci undeva în beznă. Câinele lătră şi se repezi înainte, apoi se auzi un clipocit:    - Aşteaptă afară!    Supunându-se poruncii rostite în şoaptă, voinul ieşi din gârlici, măcar că nu înţelesese cine vorbea. Nu aşteptă prea mult. O fată nespus de frumoasă se arătă în gura chepengului şi urcă treptele.    - Cine eşti! întrebă uimit Tasin.    - Mă cheamă Umie, răspunse fata. Şi-i povesti cum padişahul o furase voind s-o vâre

Page 23: povestea unei rate

în haremul lui, cum se împotrivise şi vizirul cel rău o preschimbase în câine. În cârliciul ăsta e Lacul-de-sub-pământ-care-nu-minte, mai spuse fata. În apa lui toate arată aşa cum sunt, şi eu m-am prefăcut în Umie.    Tasin o ascultă şi-i fremătă inima. Frumoasă era Umie!    Se plimbară tăcuţi prin grădina palatului, depărtându-se de sultanul împie-trit pe perna lui verde. Ajunseră la un lac umbrit de sălcii şi găsiră lângă ţărm o barcă cu vâsle de aur. Se urcară în barcă şi trecură pe celălalt mal. Acolo se sfârşea grădina.    - Umie, vorbi Tasin, va trebui oare să ne despărţim? Abia te-am întâlnit...    Fata râse şi frumoasa ei salbă de la gât sună uşurel.    - Ai uitat pentru ce ai venit în Cetatea Verde?    - N-am uitat, răspunse Tasin. Dar afurisitul de sultan nu mi-a destăinuit unde pot găsi fericirea...    - Şi, dacă ştiu eu?    Voinicul o strânse în braţe.    - Umie...    - Da, cred că ştiu unde se află fericirea. Numai în ţara Van, spuse fata, desprinzându-se din braţele lui Tasin. Acolo e patria mea... E departe ţara Van, Tasin, dar cu papucii de fier putem ajunge într-un ceas.    - Dar de unde luăm papucii?    - Papucii, răspunse Umie, îi putem lua numai de la bătrânul Ali-ochi-zgâr-cit, care are singura pereche aflătoare în lumea întreagă. Să vedem ce ne-o cere în schimb...    Aşa au plecat să-l caute pe Ali-ochi-zgârcit. Era acesta un moşneag care se purta calic, cu o cămaşă ruptă, şalvari peticiţi şi un turban bun mai degrabă de cuib de ciori decât de turban. Şi se purta calic, deşi avea saci cu aur şi pivniţe cu bogăţii adunate din lumea întreagă. Papucii de fier se numărau printre ele.    Când l-au găsit, zgârcitul tocmai sfârşise masa alcătuită din două coji de pâine uscată şi două pahare cu apă.    - Salem! spuseră cuviincios tinerii.    -Salem! mormăi Ali, aruncându-le o privire rea.    Altminteri nu se osteni să-i întrebe ce doresc, şi nici nu-i pofti la masă, cum ar fi făcut un om de treabă.    Tasin însă nu mai părea stânjenit.    - Cinstite Ali, spuse el, am venit la tine pentru o treabă însemnată. Avem nevoie de papucii de fier.    - Papucii? strigă zgarcitul. Care papuci? Şi de ce îmi vorbeşti mie de pa-puci?    - Pentru că numai tu ai singura pereche de papuci de fier care ne trebuie.    Supărat, Ali dădu din mâini:    - Am...n-am nimic! Sunt sărac, sărac lipit...Toată lumea spune: ”Ali are! Du-te şi cere-i lui Ali”. De unde să aibă Ali? Îi dă cineva de pomană?... Măcar de s-ar milostivi careva şi-ar veni cu vorbe plăcute: „Poftim, cistite Ali, am venit să-ţi dau...” Dar nu! Toţi cer, cer, ca şi cum aş fi Allah sau cel puţin Profetul lui, bine-cuvântată-i fie amintirea... N-am! N-am papuci, n-am nimic, vai de bătrâneţele mele...    Umie zâmbi. Tasin râse din toată inima.    - Cinstite Ali, vorbi el, eu am venit să-ţi dau... ce-ai să-mi ceri pe papuci!    - Nu s-ar putea să-mi dai, fără să ceri nimic? întrebă plin de nădejde Ali. Fie-ţi milă de un biet bătrân...

Page 24: povestea unei rate

    - Asta nu, răspunse Tasin. Dar am să-ţi dau mai mult decât aştepţi.    - O, dacă mi-ai da tot ce se poate da, strigă însufleţit bătrânul, dacă mi-ai da marea cu sarea! Eu să am tot şi ceilalţi nimic. Să moară de foame... Ce fru-mos ar fi!    - Bine, spuse încruntat Tasin. Şi, bătând din palme, strigă de trei ori: Iba-dula, pofeşte-ncoa!    Se auzi un muget înspaimântător. La chemarea fiului albastrei Aişe, ma-rea ieşea din matca ei năpustindu-se spre locuinţa lui Ali-ochi-zgârcit. Se rosto-golea val după val şi fiecare-l încăleca pe cel dinainte, grăbind să-l întreacă. Şi a-junseră la ţintă. Îl luară pe Ali pe sus, atât de repede, încât îi căzu turbanul, dar nu destul de repede ca o cioară să nu aibă vreme să-l apuce, cu gândul să-şi fa-că din el cuib pentru pui.    - Destul, Ibadula! strigă iarăşi de trei ori Tasin, iar vuietul se potoli fără veste şi marea se întoarse în adâncurile ei, târându-l cu ea pe Ali, care se putu în sfârşit sătura.    Întovărăşit de Umie, Tasin sparse lacătul atârnat la poarta pivniţei bătrâ-nului zgârcit, şi tinerii intrară. Ce nu le văzură ochii! Saci cu aur, saci cu pietre scumpe aşezate cu socoteală – un sac cu safire, altul cu rubine, altul cu smaral-de, şi tot aşa, câte un sac pentru fiecare nestemată – apoi lăzi cu haine, cu blă-nuri, cu mătăsuri. Găsiră saci cu grâu mucegăit, pentru că Ali n-avea ce face cu grâul pe care-l avea, dar nu se îndura să-l dea nimănui, găsiră tot ce mintea poa-te închipui şi, pe o coloană de piatră, găsiră şi papucii de fier.    Tasin îi puse îndată în picioare, apoi chemă lumea şi începu să împartă bogăţiile din pivniţă. Împărţi cu atâta dreptate, că nimeni n-avu pricini să plângă afară de o babă care căpătase printre altele, nişte şalvari negri, în timp ce i-ar fi dorit roşii. Se găsi cu cine să facă schimb, aşa că plecă şi baba mulţumită!    - Acum, spuse Umie, la drum.    Tasin o luă în braţe şi şopti:    - În ţara Van.    Abia rostise cele trei cuvinte, că se pomeni ridicat în văzduh împreună cu Umie. Zburau amandoi, întrecând în iuţeală rândunicile, zburau peste oraşe, pes-te ape, zburau peste păduri şi peste câmpii, şi priveliştea pe care o vedeau era nespus de frumoasă. Numai că Umie ameţi când privi de sus o turmă de elefanţi, care de acolo nu păreau mai mari decât nişte purici. Îşi lăsă fruntea pe pieptul lui Tasin şi – ce să spun? – nici ea şi nici voinicul nu s-au plâns de întâmplarea cu elefanţii.    Au zburat deci, când deasupra şi când dedesubtul norilor, preţ de un ceas. Iar când s-a împlinit ceasul, au început să coboare uşurel, uşurel, şi s-au oprit drept în mijlocul unui câmp cu maci. Încotro te uitai, vedeai numai flori roşii fre-mătând ca o haină de mătasă pe trupul pământului.    - Unde suntem? întrebă Tasin.    - În ţara mea, răspunse Umie.    - Şi unde-i fericirea, Umie?    Fata îl privi zâmbind şi tăcu.    - Spune, o rugă din nou Tasin.    - Unde anume, n-aş putea să-ţi spun. Dar fericirea, Tasin, e lângă tine, aproape s-o atingi cu mâna...    O lumină neaşteptată se făcu în mintea voinicului. Repezindu-se, o cuprin-se în braţe pe Umie.    - Tu, strigă el, tu! Cum de nu mi-am dat seama? Tu eşti fericirea, Umie?

Page 25: povestea unei rate

    Fata tăcea, zâmbindu-i tot atât de neînţeles.    - Am ghicit?    - Trebui să ştii, Tasin, că fericirea nu se capătă pe ghicite...    Tasin era însă sigur de ceea ce descoperise. Şi când fata îi spuse că nu avea părinţi, şi că deci nu avea unde se duce, se apucă de lucru. Alergă în pădu-re şi, cu un topor împrumutat de la un tăietor de lemne, începu să doboare copa-cii, apoi se apucă să-i cureţe şi să-i cioplească. Din bârne ridică pe dată o căsu-ţă, alcătui un gard şi începu să lucreze un pat, o masă, scaune. Curând, casa fu gata.    - O, Umie, niciodată n-am fost atât de bucuros, strigă Tasin. Asta e, desi-gur, fericirea...    Iscăliră apoi în faţa cadiului şi a martorilor contractul de căsătorie şi se mutară în locuinţă. Totul mergea cum nu se poate mai bine. Tasin se trezea în zori şi o privea pe Umie. Apoi se duceau la hamam (baie la arabi), de unde ieşeau proaspeţi şi plini de voie bună. Dădeau o raită prin suk (piaţă) şi se întorceau la căsuţa lor. Umie pregătea prânzul şi Tasin o privea. Ca două turturele se aşezau apoi şi mâncau, arătându-şi unul altuia bucăţile mai gustoase. Se culcau. Se plimbau. Iar seara Umie lua în braţe un luth şi cânta:

    Decât mesteacănul alb, mai drept e trupul dragului meu,    Decât şoimul, mai viteaz e cugetul dragului meu,    Decât luna rotundă, mai rotundă e faţa dragului meu,    Decât pâinea cea caldă, mai caldă e inima dragului meu.

    Tasin asculta     şi privea. Ciudat! Într-a treia seară începu să se frământe. Umie îl văzu căscând şi acoperindu-şi gura cu palma.    - Ţi-e somn, Tasin?    - Nu, deloc, bâigui voinicul. Eu...    - N-ai găsit fericirea, Tasin? mai întrebă Umie, cu un zâmbet.    Tasin o privi, tuşi, dar, cum minciuna nu-şi putea face loc între ei, spuse:    - Umie, sufletul meu e plin, dar... parcă-mi lipseşte ceva, Umie!    - Caută, Tasin. Poate că fericirea nu stă numai în iubire.    Nerăbdător, voinicul ieşi din casă. Pe cerul plin de stele strălucea o lună mare cât un lighean de aramă.    - Fericirea, mormi Tasin, unde să caut fericirea?    Se duse către câmpul cu maci. Umblă încet printre florile roşii, intră apoi în pădure. În pădure era întuneric şi numai ici colo străluceau făcliile micuţilor licu-rici, de parcă un roi de stele s-ar fi desprins de pe boltă şi ar fi căzut pe pământ. Deodată ajunse într-un luminiş, şi luna lumina cu razele ei ceva ce i se păru un mac uriaş. Se apropie. Şi, care nu-i fu mirarea găsind o piatră roşie. Nu era o piatră de rând, ci una de preţ.    - Un rubin!    Încercă să-l ridice, dar nu izbuti. Rubinul era pe jumătate îngropat în pă-mânt, iar partea care se putea vedea era de mărimea unui viţel.    Tasin alergă spre casă, luă o sapă, împrumută o căruţă şi se întoarse cu rubinul uriaş, care lumina ca un foc mare, cu toate că îl acoperise cu crengi, să nu fie văzut. Ai fi zis că toţi macii de pe câmp se strânseseră la un loc şi împrăştiaseră, sclipind. Într-adevăr, câmpul era acum gol şi trist.    Tasin duse cu greu rubinul în odaie:

Page 26: povestea unei rate

    - Umie, bogăţia e singura fericire. De astă dată am ghicit!    - Aminteşte-ţi, Tasin, răspunse cu blândeţe Umie, că fericirea nu se capă-tă pe ghicite...    Dar Tasin n-o auzea. Cu priviri înflăcărate se uita la minunata piatră scumpă, şi piatra părea că-i răspunde aruncând focuri sângerii prin încăpere.    - Înţelegi, vorbi după o vreme Tasin, acum suntem bogaţi. Putem face tot ce vrem. Am să sparg o bucată de rubin, care pentru mine nu va însemna mai nimic şi care va fi totuşi mai de preţ decât toate averile padişahilor de pe pământ. Umie, s-ar părea că sunt fericit!    Într-adevăr, Tasin apucă în zori un ciocan şi desprinse din rubinul uriaş o bucată cât un cap de om. Potrivind stânca preţioasă adusă din pădure, văzu cu bucurie că lipsa nici nu se cunoştea.    Înfăşură bucata într-o pânză, o puse în coş şi se duse la suk, îndreptân-du-se către dugheana celui mai de seamă giuvaergiu. Negustorul îl pofti înăuntru, îl aşeză pe o pernă, îi dădu dulceaţă şi-l întrebă ce pofteşte.    - Am de vânzare un robin, spuse Tasin.    Ochii negustorului scânteiară. Dar când Tasin deschise coşul şi scoase piatra din pânza în care era înfăşurată, giuvergiului îi scăpă un strigăt şi căzu pe spate, fără suflare. Tasin îl stropi cu apă rece, şi omul deschise ochii.    - Frumosule tânăr, oftă negustorul, de cincizeci de an sunt giuvaergiu aici, în suk, mii de nestemate mi-au trecut prin mână, dar un rubin cât un cap de om n-am mai văzut, nici n-am auzit să fi fost vreodată! Îngăduie să-i chem pe ceilalţi giuvergii din suk...    Peste o clipă negustorul şi alţi nouă giuvaergii intrară în dugheană. Vă-zând rubinul, unii se pierdură cu firea, alţii cântară, alţii plânseră, alţii se mulţumi-ră să-şi frece mâinile. Hotărâră să-şi pună laolaltă averile şi să cumpere nestemata în tovărăşie. Chiar puse la un loc, averile lor nu plăteau decât o parte din rubin, dar Tasin încheie târgul şi se întoarse acasă cu o căruţă care gemea de povara sacilor cu aur.    O îmbrăcă pe Umie în cămăşi cu fir şi şalvari de mătase, mâncară de câte zece ori pe zi, aveau cirezi şi turme de nu le mai puteau socoti, iar sacii de aur erau parcă neatinşi, şi neatinsă părea şi nestemata cea mare. Tasin se îngrăşă şi se plictisea.    - Nu, Umie, spuse el într-o seară. Nici bogăţia nu înseamnă fericire...    - Caută, Tasin, caută...    Luă Tasin un ciocan şi sparse în nenumărate cioburi rubinul cel mare. Împărţi aurul pe care-l mai avea şi, adunând cioburile în saci, le zvârli pa câmp. Unde sărea un ciob înflorea un mac, şi câmpul se acoperea din nou de covorul florilor.     - E mai frumos aşa, spuse Tasin. Dar fericirea unde s-o caut?    Şi porni din nou la drum. Păşea gânditor, nu lua seama nici la zborul pă-sărilor, nici la jocul copiilor.    „Într-adevăr, îşi spuse Tasin, bine a zis tata Cadâr: greu e de aflat ce-ţi doreşte. Uite că fericirea e ca o şopârlă. Alergi după ea şi, când o prinzi, rămâi în mână doar cu o bucată de coadă. Şi cu coada asta n-ai ce face şi fericirea rămâne tot departe...”    Gândind astfel, umbla Tasin pe câmpie, depărtându-se tot mai mult de casă. Ajunse la un râu care-şi rostogolea apele între maluri umbrite de sălcii. Acolo, lângă apă, văzu o colibă. În pragul ei şedea un bătrân cu fruntea înaltă, umbrită de un turban mare, şi bătrânul ţinea pe genunchi un sul desfăcut, din ca-re citea. Tasin fu mirat de liniştea şi pacea care plutea în jurul bătrânului. Mişcat, îl întâmpină cu multă cuviinţă.    - Ce te aduce, fiule, prin aceste locuri unde numai liştea se întâlneşte?    - Caut fericirea, cinstitule înţelept, răspunse Tasin. Dar acum am ghicit. Fericirea se

Page 27: povestea unei rate

află, desigur, în învăţătură. Dacă ştii cât mai multe lucruri, nu se poate să nu fii fericit.    Bătrânul zâmbi şi Tasin alergă spre casă, unde începu să strângă tot soiul de însemnări ale înţelepţilor din ţările lumii. A adunat însemnări ale unor oameni de mult pieriţi de pe faţa pământului, a adunat scrieri ale celor mai de seamă gânditori ai timpului. Umie nu mai făcea decât să şteargă praful şi să rânduiască sulurile preţioase, peste care Tasin sta aplecat zi şi noapte. Un an de zile înche-iat a sta şi a tot învăţat şi, pe măsură ce învăţa i se părea că ştie tot mai puţin. Fericirea, de care se credea aproape, îi fugea iară printre degete.    - Umie, strigă el într-o zi, eşti sigură că fericirea se află aici, în ţara Van? Am încercat s-o aflu în toate felurile şi, iată, sunt tot atât de departe de ea ca la început...    - Viteazul meu Tasin, răspunse Umie, fericirea e hărăzită omului şi el o poate găsi oriunde. Dacă te-am chemat în ţara Van, era doar pentru că o cunoşteam mai bine şi ştiam că aici vei găsi mai uşor ceea ce cauţi.    - Dar unde? întrebă Tasin? Unde?    Îşi luă toiagul şi plecă din nou pe drumurile fără capăt ale ţării Van. Merse vreme îndelungată, aşa că toiagul i se toci, ajungând la jumătate. Îşi căută alt to-iag, şi-l toci şi pe al doilea.    Ajunse în creierii unor munţi stâncoşi. Unde îşi întorcea privirea întâlnea numai colţi de piatră, goi şi crăpaţi de vreme. Şi tocmai când se întreba cum să facă rost de un al treilea toiag, văzu că se află lângă un sat. Se întunecase. Ceru găzduire la prima colibă.    Omul care-i deschise era slab şi pielea de cerb pe care o purta se rosese de mult. Privi cu teamă spre Tasin.    - De o viaţă de om trăiesc aici, printre Munţii Albi, şi om dintr-alt sat decât al nostru n-am mai văzut, spuse el cu mirare. Numai în poveştile bătrânilor noştri se spune că ar mai fi pe lume şi alţi oameni, dar niciodată nu i-am crezut...    Se minună voinicul şi întrebă:    - Dar în vale nu coborâţi niciodată?    - Ce să căutăm în vale? răspunse bărbatul slab. Aici e loc destul... Dar intră, călătorule. De odihnit ai să te odihneşti, doar de mâncat n-ai să mănânci, că nimeni din satul nostru nu mai are de-ale gurii.    Îi mulţumi Tasin şi, cum era istovit, se culcă de-a dreptul pe pământ. Dar o mare mirare îl aştepta în zori. Oamenii din satul în care poposise nu cunoşteau focul. Aveau topoare de piatră şi râşniţe de piatră, pluguri de lemn şi ace de os. Află Tasin că în satul lor nu nimerise niciun străin de la începutul începuturilor şi că oamneii trăiau acolo cum se trăise cu mii şi mii de ani în urmă.    Atunci apucă un băţ, îl ascuţi şi-i înfipse capătul ascuţit în gaura unui lemn uscat. Luă apoi băţul între palmele pe care începu să le frece, băţul se roti şi, du-pă o vreme, o şuviţă de fum se ridică din scobitură. Spre marea mirare a oame-nilor adunaţi, Tasin suflă asupra primelor scântei şi le acoperi cu frunze uscate. Peste puţin se ivi o flacără, frunzele se aprinseră, şi Tasin le acoperi cu vrescuri. Curând în satul pierdut flăcările unui foc adevărat se ridicară pentru prima oară spre cerul albastru.    Atras de strălucirea focului, un copil îşi întinse mâna spre limbile roşii, dar scoase un ţipăt şi începu să plângă. De unde să ştie că focul arde, dacă niciunul dintre părinţii, bunicii şi străbunicii lui nu cunoscuseră focul?    Îi învăţă Tasin pe oamenii din satul pierdut să fiarbă legumele, îi învăţă să frigă carnea, dar mai ales îi învăţă meşteşugul topirii fierului. Învăţătura pe care o adunase în anul  cât

Page 28: povestea unei rate

se chinuise cu scrierile înţelepţilor se dovedea aici de tre-buinţă.    Cunoscând fierul, oamenii izbutiră să-şi facă scule bune şi vârfuri de să-geată cu care doborau mai mult vânat. Nici plugul de fier nu semăna cu crăcana pe care o folosiseră înainte şi care abia zgâria pământul. Acum nu se mai întâmpla ca satul să rămână fără făină. Femeile cântau şi scoteau din cuptoare pâini rumene, copiii se jucau fără griji, bărbaţii munceau cu spor şi voie bună.    - Binefăcătorul nostru Tasin, rosti într-o seară omul care-l găzduise pe voinic, de când ai venit la noi, totul e altfel decât a fost. Cum să-ţi mulţumim?    Tasin se gândi o clipă, întrebându-se ce şi-ar putea dori. Apoi, tresărind, îşi aminti de pricina venirii lui în satul din creierul munţilor şi spuse cu un soi de mirare:    - Prietenii mei, dacă vreţi să mă răsplătiţi, spuneţi-mi unde se poate găsi fericirea?    Dar, în timp ce oamenii se sfătuiau între ei, îşi dădu seama că de la o vreme uitase ce căuta şi înţelese că acolo, printre oamenii aceia, se simţea fericit. „Atunci, îşi spuse el, nu cumva...?”    - O, Tasin, binefăcătorul nostru, vorbi gazda, noi nu pricem întrebarea ta. Fericirea noastră eşti tu, că tu ne-ai adus fericirea! De când ai venit printre noi, femeile care plângeau au învăţat să cânte, copiii care se stingeau de foame zburdă, bătrânii care-şi blestemau soarta se strâng în pace, iar bărbaţii muncesc mai spornic şi mai uşor...    Pricepu atunci Tasin că, dând oamenilor fericirea, găsise fericirea şi pen-tru el. Bucuros, îşi luă rămas bun şi se îndreptă spre casă. Toci un toiag pe drum, îl toci şi pe al doilea, iar când să-şi caute un al treilea se trezi în faţa casei sale. În prag îl aştepta Umie:    - Ai găsit fericirea, Tasin?    Voinicul o strânse în braţe. Apoi îşi încălţă papucii de fier ai lui Ali-ochi-zgârcit şi amândoi se ridică în văzduh, plutind în zbor către bordeiul  bătrânului Cadâr.    Îl găsiră mai gârbov şi mai bătrân. Ochii lui slăbiţi îl recunoscură cu greu pe Tasin, dar când o văzu pe Umie, strălucitoare ca luna plină, începu să vadă binişor.    - Unde se află fericirea, Tasin? întrebă Cadâr.    - Lângă tine, tată.    - Aşa ţi-a spus padişahul?    Tasin zâmbi.    - Ştia padişahul de ce nu vrea să-mi destăinuie taina. Când îşi făuresc fericirea, oamenii nu mai au nevoie de niciun padişah. Fericirea omului, tată, stă în fericirea tuturor oamenilor!    Şi Tasin îl întrebă care era cea mai mare durere a oamenilor din partea locului.    - Padişahul din Cetatea Verde şi Gârla Neagră, spuse fără şovăială Cadâr. De cînd mă ştiu, în toată vremea slugile padişahului fură de sting, iar în primăvară şi în toamnă apele se umflă şi se revarsă peste maluri, acoperind câmpuri, târând oameni şi înecând bordeie...     Tasin luă o daulă şi, bătând în ea, adună sfatul obştii. Povesti cum îl schimbase pe padişah în stană de piatră şi îi învăţă pe oameni să facă un zăgaz înalt, ca să împiedice mânia Gârlei Negre. Iar oamenii se apucară de treabă şi, muncind fiecare pentru toţi, aflară fericirea. Atunci s-au născut cele mai frumoase cântece.    Când după ani şi ani Cadâr muri împăcat, Tasin se întoarse cu Umie în adâncurile mării, la Aişe cea albastră, şi acolo au rămas până în ziua de azi. Dacă te uiţi bine în nopţile cu lună, şi dacă apa mării este limpede, se întâmplă să-l vezi pe Tasin, care-şi împărtăşeşte înţelepciunea fiinţelor care trăiesc în mare. Dar fericirea a poposit pe

Page 29: povestea unei rate

pământ, şi pentru asta oamneii nu-l vor uita pe voinicul de piatră însufleţit de bătrânul Cadâr. Nu, niciodată!

    

Pastel demonstratie - Martisor de Ion Pillat

Martisor

de Ion Pillat

 

Ion Pillat (1891-1945) este, asemenea lui Vasile Alecsandri, un iubitor de privelisti pe care le-a “imobilizat” cu talentul unui pictor in poeziile sale.

Poezia “Martisor” face parte din volumul “Limpezimi”, fiind prima din suita de pasteluri in “Calendarul viei”; poetul contruieste un tablou al primaverii, incantator si sugestiv din punct de vedere vizual. Aceasta specie literara se numara printre preferatele lui Pillat care marturiseste “Un pastel devine o partitura”. Cristian Livescu afirma:” In interiorul acestor privelisti sufletesti, <timpul muzical> apare ca o sublimare a timpului real, devenit convenabil in poezie.”

Pastelul este opera lirica in versuri in care poetul descrie un tablou din natura: un anotimp, un peisaj, un moment al zilei sau natura prezentata in timpul unui fenomen atmosferic care se petrece, poetul exprimandu-si in mod direct sentimentele traite fata de acesta.

Titlul poeziei,”Martisor”, reprezinta denumirea populara a lunii martie, cea dintai luna a primaverii in care toata natura revine la viata, lucru care ii trezeste poetului sentimente de bucurie.

Inca de la inceput, el invita cititorul sa ia parte la spectacol, utilizand verbe la persoana a doua, singular:” privesti”,”auzi”,”vezi”,…; precum si forme pronominale personale sau reflexive de persoana a doua singular.” te”,”iti”,”ti”,”in tine”,”tu”. 13294dyr69zle2t

Pillat canta primavara cu elementele si fenomenele specifice ei. Astfel, barza- prima pasare cu datoria de “vestitor”- se intoarce din tarile calde (“Din zbor, intaia barza cum cade pe zavoi”), pe camp poti observa “omul care sapa si plugul care ara”, iar pomii infloresc (“A nins cu nea de floare pe pomii din livezi”). Cucul incepe “sa dea glas padurii”, pretutindeni “dau muguri din vestedele crengi”,”ceru-I limpezit”, lumina domneste peste campie (“Cu apa ei lumina ti-a botezat campia”) si “pe drumurile viei” se aud rasete si chiote.

Si in aceasta poezie este evidentiata legatura om-natura. Vesnicia naturii apare foarte clar exprimata in versurile: “Aceste lucruri simple ce vesnice ce vesnice iti sunt” si “Pe unde-au fost parintii iti duci si tu copiii”.Bucuria acesteia se reflecta si in sufletul poetului care isi exprima in mod direct starea de calm si optimismul prin versul: ”Ce sfanta bucurie descoperi pe pamant”. Cristian Livescu mai afirma:”E preferata acum o <alianta> mai simpla, imitand `pacea omului ce sapa via`, pierderea in ritmul linistit si imuabil al naturii.”: “De fiecare data mai trainic te unesti

Cu farmecul acestor privelisti campenesti”.

“O noua viata astazi de viata veche legi, /Dau muguri pretutindeni din vestedele crengi.” arata ca natura este permanenta, in ciuda trecerii generatiilor: “Ce rasete, ce chiote pe drumurile viei/ Pe unde-au fost paruintii iti duci si tu copiii”. Aceasta legatura dintre om si natura este intarita prin repetitia “de fiecare data”. yl294d3169zlle

Poetul reuseste sa creeze o atmosfera calda, luminoasa, in care albul este elementul-cheie:” pomi ninsi”,”nea de floare”,”iarna lor”.

Page 30: povestea unei rate

Natura este infatisata cu ajutorul imaginilor vizuale construite prin epitete-“pomi ninsi”,”viata veche”,”cer limpezit”,”lucruri simple”-, personificari-“pomii… de pe dealuri ii flutura batiste”,”cu apa ei lumina ti-a botezat campia”,-metafora “nea de floare”,inversiuni-“intaia barza”,”noua viata”,”sfanta bucurie”- dar si prin repetitia locutiunii “de fiecare data”.

Nu lipsesc nici imaginile auditive care contribuie si ele la realizarea acestui “tablou”: ”Galgaietor, din iarba un sipot s-a trezit” (“galgaietor”-epitet personificator), “Ce limpede te cheama un cuc”(personificare),”Auzi pe sub podgorii un caine care latra”.

Poezia este formata din treisprezece distihuri cu rima imperecheata, masura de treisprezece silabe si ritm trohaic.

Dupa cum se observa, Ion Pillat a realizat prin aceasta creatie o opera lirica in versuri in care a descris anotimpul primavara cu notele sale caracteristice.

Exprimandu-si sentimentele de admiratie, de bucurie si de satisfactie fata de aspectele din natura a realizat unul dintre cele mai bune pasteluri ale sale.

Deoarece este o opera lirica in versuri, in care este descris un tablou din natura prin intermediul caruia autorul isi exprima in mod direct sentimentele, poezia “Martisor” de Ion Pillat este un pastel.

Page 31: povestea unei rate
Page 32: povestea unei rate