POTENȚIAL TURISTIC GENERAL

Lector dr. Elena Bogan

1. Conceptul de: potenţial turistic, resursă, ofertă şi patrimoniu turistic, turism

(Melinda Cândea, Elena Bogan)

2. Potențial turistic natural (preluat după Silviu Neguț)

3. Potențial turistic antropic (preluat după Aurel Gheorghilaș)

4. Forme şi tipuri de turism (Melinda Cândea, Elena Bogan)

Conceptele de potenţial turistic, resursă şi atracţie turistică, fond turistic, patrimoniu turistic

Organizaţia Mondială a Turismului şi alte organisme de profil din cadrul Comunităţii

Europene consideră că p o t e n ţ i a l u l t u r i s t i c al unei ţări sau zone este dat de ansamblul

componentelor naturale, culturale şi socio-economice care exprimă posibilităţi de valorificare

în plan turistic, oferă sau dau o anumită funcţionalitate teritoriului şi constituie premise pentru

dezvoltarea activităţilor de turism. Astfel, un anumit spaţiu geografic prezintă interes din

punct de vedere turistic în măsura în care oferă resurse turistice naturale sau antropice, resurse

ce - în urma unor amenajări specifice - pot fi puse în valoare, intrând în circuitul turistic intern

sau internaţional.

Componentele mediului natural sau cele ale mediului antropizat, prin valoarea lor

calitativă sau cantitativă, estetică sau cognitivă, pot deveni ,,atracţii turistice", constituindu-se

în adevărate ,,resurse" turistice pentru industria turistică.

Conceptul de a t r a c ţ i e t u r i s t i c ă, considerat de unii sinonim cu resursă

turistică, exprimă cu precădere latura afectivă, cognitiv-estetică a diferitelor elemente din

structura potenţialului turistic, care produc impresii de o intensitate deosebit de puternică,

influenţând, în mod direct, anumite segmente ale cererii turistice. Turiştii vor fi atraşi de

imaginea, măreţia, originalitatea, unicitatea, frumuseţea unor componente ale potenţialului

turistic (cascadă, chei, versanţi abrupţi, picturi deosebite, clădiri impozante, elemente

floristice etc.), încercând emoţii mai mult sau mai puţin puternice.

Noţiunea de r e s u r s ă t u r i s t i c ă este mult mai complexă şi mai completă,

incluzând (pe lângă atracţiile turistice pretabile pentru vizitare) şi elemente naturale sau

antropice care pot fi valorificate direct în activităţile turistice ca ,,materie primă", generând

diferite forme de turism (izvoarele minerale şi nămolul favorizează turismul balnear; vântul,

zăpada, oglinzile de apă generează turism sportiv; diferitele tipuri de bioclimat şi aerul ozonat

- turismul climateric; agricultura montană - agroturismul; satele - turismul rural etc.).

Conceptul de resursă turistică a fost introdus în ultimele decenii, când turismul a

devenit o adevărată ,,industrie" şi care, ca orice activitate economică, se bazează pe

exploatarea şi valorificarea unor resurse. Prin conţinutul, specificul şi valoarea sa orice

resursă turistică poate deveni, în timp şi spaţiu, ,,punct de atracţie" pentru piaţa turistică.

În paralel cu ,,potenţialul turistic" sau ,,resursă turistică", circulă şi termenul de f o n d

t u r i s t i c - ca totalitatea resurselor naturale, social-culturale şi istorice de valorificare

turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potenţiale a unui teritoriu (C. Zwizewski şi colaboratorii,

1978), de care se leagă prezenţa sau absenţa activităţilor turistice. O. Snak (1976) îl numeşte

o f e r t a t u r i s t i c ă p r i m a r ă, premisa esenţială în amenajarea turistică a unei zone şi

în dezvoltarea anumitor forme de turism.

Potenţialul turistic al unei ţări constituie, într-adevăr, oferta turistică primară

(potenţială) care împreună cu structurile turistice existente (structura de primire şi

infrastructura specifică) alcătuiesc o f e r t a t u r i s t i c ă r e a l ă sau p a t r i m o n i u l t u

r i s t i c, la acesta adăugându-se, nu în ultimul rând, şi factorii generali ai existenţei umane:

ospitalitatea, obiceiurile, varietatea şi calitatea serviciilor prestate pentru buna desfăşurare a

activităţilor turistice.

Noţiunea de patrimoniu turistic are şi o accepţiune juridică. Pentru a asigura

conservarea unor importante monumente naturale sau antropice a fost aprobată Convenţia

pentru protejarea patrimoniului natural şi cultural al omenirii (1972) sub egida UNESCO,

prin care statele participante desemnează „moştenirile cu valoare extraordinară şi universală”

obligându-se să asigure protecţia lor sub toate aspectele.

Oferta turistică reală prezintă o serie de caracteristici specifice printre care se impun:

Rigiditatea- are o anumită poziţie geografică, o localizare bine definită, fără a putea fi

transferată în alte areale sau zone turistice, sau fără a putea fi deplasată spre

consumator;

Eterogenitatea- dată de varietatea şi marea diversitate genetică a componentelor din

structura ofertei;

Diferenţierea conţinutului ofertei pe categorii diferite de turişti în funcţie de vârstă,

preferinţe, posibilităţi financiare etc.

Oferta turistică reală (patrimoniul turistic), alături de cererea turistică (necesarul de

consum turistic) se constituie în componentă a pieţei turistice, între cele două componente

existând relaţii de interdependenţă

Mulţi autori includ în potenţialul turistic şi infrastructura turistică, structurile de

primire şi serviciile complementare, punând semnul egalităţii între potenţialul turistic şi

patrimoniul turistic.

Există deci o mare diversitate de opinii şi controverse în ceea ce priveşte definirea

noţiunii de potenţial turistic. De asemenea, există o serie de încercări de estimare a

potenţialului turistic al unui teritoriu prin formule matematice, prin valori cifrice - care, în

opinia noastră, sunt foarte subiective, deoarece aprecierea ,,cantitativă" a ,,calităţilor" ce

caracterizează elementele potenţialului turistic este arbitrară, dependentă de opţiunea

personală.

Potenţialul turistic (P) rezultă - în opinia lui P. Cocean (1996), din asocierea spaţială a

fondului turistic cu baza tehnico-materială aferentă şi, sintetic, el se poate exprima prin

formula:

P = F + Bm

(unde P - potenţial turistic, F - fond turistic, Bm - baza tehnico-materială). Pentru estimarea

cantitativă a însuşirilor fondului turistic autorul propune un model de atribuire de indici

valorici, pornind de la următoarele criterii:

- modul în care obiectivul turistic se constituie în unicat pe plan local, regional,

naţional sau internaţional;

- valenţele turistice încorporate în obiectivul turistic;

- modul în care satisface şi timpul cât satisface cererea turistică;

- condiţiile de favorabilitate sau restrictivitate a punerii în valoare.

Orice resursă turistică, naturală sau antropică, prezintă pentru turist şi pentru

activitatea turistică în ansamblu o anumită valoare: peisagistică, estetică, recreativă, cognitivă

sau instructiv-educativă.

Clasificarea potenţialului turistic

Diversitatea resurselor turistice, gradul lor de valorificare în actul turistic, intensitatea

cu care sunt atrase în circuitul turistic etc. fac ca potenţialul turistic să fie clasificat după o

serie de criterii (M. Grigore, 1974):

- Criteriul genetic evidenţiază două mari categorii de potenţial turistic: unul natural

(relief, clima, ape, vegetaţie, faună) şi altul antropic - care, la rândul său, reuneşte resursele

turistice antropice materiale (obiectivele istorice, religioase, culturale, sportive, etnografice

etc.) şi activităţile şi manifestările antropice cu funcţie turistică;

- Criteriul funcţionalităţii divizează potenţialul turistic în: potenţial turistic funcţional

sau activ, intrat în circuitul turistic al unui teritoriu şi potenţial turistic latent sau disponibil -

reuneşte acele componente naturale sau antropice ale unei regiuni (zone) care, din anumite

motive, nu au devenit elemente de polarizare turistică;

- Criteriul capacităţii (volumului) diferenţiază potenţialul turistic total (absolut) -

care vizează, pe de o parte, intrarea în circuitul turistic a tuturor componentelor dintr-un

teritoriu, iar pe de altă parte exploatarea la parametri maximali posibili a componentelor,

precum şi un potenţial turistic relativ - constituie doar o parte a potenţialului turistic dintr-un

teritoriu dat, care poate funcţiona şi independent ca element de atractivitate turistică;

- Criteriul limitei de consum evidenţiază un potenţial turistic inepuizabil - format din

acele resurse turistice ale căror capacitate de exploatare turistică nu poate fi epuizată

(teoretic): condiţiile climatice, relieful, apele etc.), alături de un potenţial turistic epuizabil -

care include componentele epuizabile în decursul timpului (elemente faunistice, floristice,

monumente istorice, obiective arheologice etc.).

În mod curent, în turism se operează cu potenţialul turistic natural şi potenţialul

turistic antropic, fiecare tip avându-şi propriile criterii de identificare, propria structură şi

forme specifice de exprimare şi valorificare în teritoriu.

TIPURI ŞI FORME DE TURISM

1. Aspecte generale

Valorificarea peisajelor naturale şi a bunurilor culturale reprezintă un proces istoric

îndelungat, prin care, treptat, resursele şi obiectivele de interes major, cu valoare excepţională,

au fost puse în evidenţă prin diverse forme de turism.

Astfel, primele resurse puse în valoare au fost cele montane (pentru recreere şi

odihnă), urmate de cele balneare sau litorale, fapt demonstrat şi de vechimea unor staţiuni

turistice. Ulterior au fost create condiţii pentru valorificarea unor bunuri culturale prin

înfiinţarea primelor muzee şi colecţii particulare. Tot mai mult mănăstirile şi bisericile cu

obiecte de cult deosebite devin puncte importante de atracţie turistică.

Din dorinţa de a pune în valoare cât mai multe obiective istorice, religioase, culturale,

etc. cu dispersie mare în teritoriu, au fost construite numeroase structuri turistice; care să vină

în întâmpinarea turismului de tranzit. După anul 1990, dezvoltarea relaţiilor politice şi

amplificarea schimburilor comerciale au impus modernizarea unor structuri turistice la nivel

de 4 şi 5 stele, pentru turismul de reuniuni şi afaceri. Există condiţii reale ca în România să se

diversifice formele de turism practicabile, în strânsă corelaţie cu resursele existente.

Turismul, ca modalitate de valorificare a potenţialului turistic şi ca fenomen în

continuă mişcare, comportă trei faze cu caracter ciclic şi de durate diferite:

- deplasare de la reşedinţă spre zona turistică preferată;

- consumarea timpului liber disponibil la destinaţia turistică;

- revenirea la activităţile cotidiene, care marchează închiderea circuitului (a ciclului).

Segmentul spaţio-temporal intermediar este cel mai important, deoarece în cadrul

acestuia se produce, în mod nemijlocit, impactul turist – obiectul şi scopul deplasării sale, cu

influenţe reciproce.

Modalitatea de petrecere a timpului liber, la destinaţia turistică, poate fi abordată şi

analizată din multiple unghiuri de vedere. În funcţie de o serie de criterii de abordare a acestui

aspect, se pot surprinde şi analiza categorii diferite de turism, cu individualizare în tipuri şi

forme.

2. Tipuri şi forme de turism

2.1. Tipul de turism defineşte fenomenul şi apare ca o sumă de însuşiri fundamentale

ce se intercondiţionează pe un anumit spaţiu, într-o perioadă de timp determinată. Tipurile se

stabilesc pe baza unor criterii (motivaţia individului, scop, destinaţie etc.), au caracter istoric,

nu dispar prin substituire cu altele decât în cazuri de excepţie şi pentru o perioadă determinată

(Susan, 1980).

În literatura de specialitate există numeroase încercări de a defini şi clasifica turismul

şi activităţile turistice, dar se poate afirma că tipurile de turism reprezintă conţinutul, în timp

ce formele de turism reflectă caracteristicile desfăşurării turismului, structura mediului care

le-a generat, adică structura societăţii omeneşti, modalităţile de acoperire a motivaţiilor şi

posibilităţile tehnico – economice de procesare a fenomenului turistic. (Hunziker şi Krapf,

1941; Swizewski şi Oancea, 1976; Boniface şi Cooper, 1994 etc.)

Încă din anul 1939, Poser amintea ca tipuri de turism: turismul de recreere vara, de

sporturi de iarnă, de tratament, de recreere la distanţă scurtă şi de tranzit; iar în 1976, în ţara

noastră, Swizewski C. şi Oancea D. menţionează şi descriu:

tipuri structurale de turism (montan, sportiv, cultural, comercial);

tipuri dinamice (de circulaţie, de tranzit şi drumeţie);

tipuri staţionare (cu sejur scurt, mediu, lung).

Frecvent, în literatura de specialitate sunt menţionate ca tipuri: turism de recreere şi

agrement, de îngrijire a sănătăţii (balnear sau curativ), cultural, social, educaţional, de afaceri

(Fig.41). Pe acelaşi spaţiu geografic se pot practica mai multe tipuri de turism în funcţie de

resursele de care dispune spaţiul respectiv.

Turismul de recreere şi agrement: valorifică calităţile estetice, de mare atractivitate

ale peisajelor naturale, scopul principal al turismului de recreere fiind schimbarea peisajului.

El are, în România, caracter sezonier, cu două vârfuri ale cererii turistice în cele două sezoane

extreme. Durata este variabilă, predominând turismul de durată scurtă (week-end) sau de

durată medie. Se efectuează la distanţe diferite, în funcţie de posibilităţile materiale ale

turiştilor şi este practicat de turişti proveniţi din cele mai diferite clase şi medii sociale şi de

toate grupele de vârstă.

Turismul de îngrijire a sănătăţii (balnear) este considerat cel mai vechi tip de

turism,care necesită o infrastructură specializată şi dotări speciale, un personal calificat şi

prezenţa obligatorie a unor elemente de potenţial balnear (ape minerale şi/sau termale, mofete,

nămoluri, aerosoli, saline etc.). Datorită amenajărilor existente se poate practica pe tot

parcursul anului, polarizând, în general, persoanele vârstnice, dar şi adulte, numărul acestora

fiind mai redus, condiţionat de capacitatea de cazare şi posibilităţile de tratament ale

staţiunilor.

Turismul cultural – este generat de obiective turistice aparţinând patrimoniului

cultural, concentrate cu precădere în oraşele mari ale ţării. Specificul acestui tip de turism este

dat de faptul că se adresează anumitor categorii ale populaţiei (elevi, studenţi, intelectuali);

atrage populaţia urbană şi populaţia rurală; duratA este limitată la un timp scurt sau mediu; se

desfăşoară pe distanţe variabile, în funcţie de cererea şi poziţia spaţială a obiectivului turistic.

Acest tip de turism este practicat frecvent de turiştii aflaţi în tranzit, care nu utilizează prea

mult infrastructura turistică. (Dinu Mihaela, 2003, pg.256). El cuprinde şi călătoriile şi

participările la festivaluri de artă, răspunzând motivaţiei de cunoaştere, contactării marilor

galerii sau colecţii etc.

Turismul social – este destinat celor cu venituri modeste şi celor care beneficiază de

sistemul asigurărilor sociale, prin care este subvenţionat costul unor produse turistice. La

ultima întrunire a Adunării Generale şi a Congresului B.I.T.S. (Biroul Internaţional al

Turismului Social) de la Montreal, din 9 – 15 septembrie 1996, tema principală dezbătută a

fost turismul social, care a demonstrat că acesta este forma cea mai accesibilă pentru cele mai

largi segmente de turişti, care se adresează mai ales familiilor cu copii, cu venituri modeste,

persoanelor de vârsta a treia, tinerilor cuprinşi în diferite forme de învăţământ, sau aflaţi în

primii ani de activitate profesională, persoanelor cu handicap sau nevoi speciale.

Turismul educaţional – cuprinde activităţile turistice organizate în scopuri educative,

în general pentru grupa de vârstă tânără, aflată la vârsta la care trebuie să înveţe (elevi,

studenţi). Turismul are însă o latură educativă la orice vârstă ţi pentru toate categoriile de

turişti.

Turismul pentru cumpărături (shopping) se practică, în special, în regiunile

transfrontaliere şi cele turistice renumite, în marile oraşe cu galerii şi centre comerciale, în

magazine mici, renumite pentru anumite produse şi chiar la comercianţii ambulanţi. A luat un

avânt deosebit după 1990, fiind un tip de turism nou în cazul României.

2.2. Forme de turism

Formele de turism sunt proprii tuturor tipurilor de turism, deţinând ponderii diferite în

carul fiecăruia. Ele sunt într-o continuă schimbare, datorită dezvoltării societăţii. Numeroasele

posibilităţi de valorificare a resurselor turistice au condus la conturarea unor forme de turism

principale, din care ulterior au derivat şi alte forme secundare, care au cunoscut traiectorii de

dezvoltare proprii. În literatura de specialitate s-au cristalizat diferite clasificări ale formelor

de turism, în funcţie de numeroase criterii:

Unul dintre criteriile cele mai importante de abordare este cel legat de motivaţia

deplasării. În funcţie de acest criteriu se disting: un turism balneoclimateric, condiţionat de

prezenţa unor factori naturali de cură (climatici sau hidrologici), a unor amenajări

caracteristice, prin intermediul cărora se valorifică aceşti factori; turism de recreere, care este

un tip reprezentativ, determinat de polarizarea turiştilor către componente ale cadrului natural;

turismul cultural este generat de obiective sau complexe de obiective de origine antropică şi

se remarcă prin mobilitate, dinamism şi un mare grad de dispersie; turismul complex îmbină

toate cele trei categorii amintite şi este stimulat de existenţa unei oferte turistice de mare

valoare şi diversitate.

Alte criterii utilizate în identificarea modalităţilor de practicare şi a efectelor acestora,

se impun ca paleative la criteriul analizat anterior. Astfel, în funcţie de provenienţa turiştilor

există un turism intern, practicat de turiştii autohtoni, în interiorul teritoriului naţional sau un

turism internaţional, cuprinzând turiştii proveniţi din alte ţări, având ca destinaţie România,

motivaţii diferite şi areale turistice preferate;

În funcţie de modalitatea de organizare există un turism neorganizat, individual sau

de grup restrâns (familie) care solicită servicii turistice la destinaţie şi un turism organizat, de

grup, în condiţiile când se recurge la serviciile unei firme de intermediere (tur operatori), prin

intermediul căreia se procură seturi de servicii rezervate în devans, de la destinaţia turistică;

mai există un turism semiorganizat, combinaţie dintre cele două, când persoana sau grupul se

deplasează în ţara de destinaţie, procurându-şi o parte din servicii de la firme de specialitate.

In funcţie de regimul circulaţiei turistice, aceasta se poate desfăşura continuu, pe tot

parcursul anului, fiind caracteristic cu deosebire staţiunilor balneoturistice cu regim

permanent de funcţionare, sau cu regim discontinuu sau sezonier, legat de practicarea unor

anumite activităţi dependente de condiţiile naturale predominant climatice. Este caracteristic,

în acest sens, turismul estival - legat cu deosebire de destinaţiile litoral-maritime sau turismul

de practicare a unor sporturi dependente de stratul de zăpadă.

La destinaţie, turistul petrece un sejur mai lung sau mai scurt, astfel încât durata

sejurului devine un alt criteriu de clasificare în trei mari categorii: turism de sejur de lungă

durată, care este legat de staţiunile balneoturistice şi se caracterizează prin durate ale sejurului

între 20 şi 30 de zile şi chiar mai mult; turism de durată medie, incluzând sejururi între 10 şi

20 de zile, legat tot de staţiunile balneoturistice, în special a celor climaterice montane şi

marine şi turism de scurtă durată, pe două, trei zile, la distanţe mici şi medii, şi practicat

deseori la sfârşit de săptămână (turism de weekend).

Alte criterii, care prin aplicare conduc la surprinderea şi altor tipuri de turism, sunt

cele legate de gradul de mobilitate, criteriul structurii de vârsta, criteriul distantei parcurse

de la reşedinţă până la destinaţia turistică etc.

In cadrul acestei diversităţi de practicare, ţinând de motivaţii şi celelalte criterii, se disting

câteva modalităţi de bază de practicare a turismului, care se impun prin tradiţie, forme de

exteriorizare, impact complex asupra arealelor implicate şi gradul diferenţiat de contribuţie în

amenajarea turistică a spaţiului şi în organizarea teritorială generală.

Deci, principalele criterii de clasificare sunt:

• zonele de origine sau provenienţă a turiştilor;

• numărul de turişti participanţi (individual sau de grup);

• modul de desfăşurare (turism organizat, turism liber);

• durata sejurului (sejur scurt, mediu, lung);

• sezonalitatea (continuu, discontinuu);

• tipurile de transport folosite (rutier, feroviar, aerian);

• vârsta şi structura socială a turiştilor (turism pentru tineret, vârsta a treia, familişti);

• situaţia şi veniturile turiştilor (turism de lux, turism de masă).

Alte criterii, secundare, se referă la direcţiile fluxurilor turistice (turism receptor,

turism emiţător), structura unităţilor de primire (turism de caravană, turism de campare).

Criteriul provenienţei, a originii turiştilor delimitează două forme esenţiale de

turism, si anume: turismul intern şi cel internaţional.

- Turismul intern (naţional) este practicat de populaţia proprie unei ţări, care se

deplasează la nivelul teritoriului naţional, pentru sejururi şi vacanţe. În ţările cu o puternică

industrie turistică turismul intern ocupă ponderi între 60 – 80% din totalul circulaţiei interne

(Franţa, Spania, Germania, Grecia, Olanda, Cehia, Polonia etc.). Importanţa turismului intern,

cu multiple forme de manifestare, rezidă din impactul acestuia asupra vieţii sociale, culturale,

economice, care permite valorificarea optimă a resurselor turistice şi a forţei de muncă

existente.

Rolul turismului intern se evidenţiază îndeosebi în perioadele când fluxul turistic

internaţional este mai scăzut, din cauza unor factori economici, politici sau de altă natură. El

permite ca cetăţenii să-şi cunoască propriile valori naturale şi culturale, punctele de maximă

atracţie turistică.

- Turismul internaţional (extern) reprezintă deplasarea turiştilor în afara graniţelor

ţării de origine, pentru un timp mai mare de 24 de ore. El cuprinde, deci, atât vizitele

cetăţenilor străini într-o ţară, cât şi plecările cetăţenilor autohtoni, în scopuri turistice, în afara

graniţelor ţării; acesta poate fi deci receptiv (activ, de primire) şi emiţător (pasiv, de

trimitere). Există câteva motivaţii majore care determină circulaţia internaţională a turiştilor:

dorinţa de a cunoaşte locuri noi, de a trăi experienţe noi;

aglomeraţia existentă în staţiunile turistice interne, sau lipsa de servicii de calitate în

ţara de origine;

preţurile atractive practicate de multe ţări cu potenţialul turistic ridicat;

existenţa unor obiective naturale şi culturale de excepţie, înscrise în Patrimoniul

Cultural Mondial;

manifestarea unei atitudini de snobism, pentru a-şi ridica prestigiul social;

alte motivaţii secundare (studiu, practicarea unor sporturi anume).

La nivelul ţării se pot înregistra două direcţii de bază a fluxurile turistice:

flux turistic de sosiri, ce generează turismul receptiv;

flux turistic de plecări, cu rezultanta – turism emitent.

Pentru turismul de primire, teritoriul unei ţări este locul de sosire al turiştilor proveniţi

din alte ţări. Pentru turistul de plecări o ţară poate furniza turişti către alte destinaţii din ţările

vecine sau mult mai îndepărtate.

Turismul internaţional joacă un rol esenţial în echilibrarea balanţei de plăţi valutare,

prin aportul semnificativ de încasări valutare şi participă, prin export indirect de servicii

turistice, la echilibrarea raportului dintre exporturi şi importuri.

Criteriul volumului de participanţi Numărul de turişti care pot participa la derularea unui produs turistic conturează

existenţa turismului individual şi de grup. Această a doua formă este mult mai solicitată de

turişti, oferind multe avantaje sub raportul acordării unor facilităţi de tarife, sau chiar unele

gratuităţi.

- Turismul individual este practicat de persoane particulare cu posibilităţi materiale

mai bune, de familii sau în grupuri de 2 – 4 persoane. Turiştii folosesc, de cele mai multe ori,

mijloacele de transport proprii. Aceştia se preocupă de a-şi cumpăra toate pachetele de

servicii de care au nevoie în derularea programului propus. În aceste situaţii costurile

vacanţelor şi a sejururilor este cu mult mai ridicat şi, în unele cazuri, implică şi suportarea

unor riscuri legate de siguranţa călătoriilor.

Motivaţia poate fi diferită: tratament, odihnă, cunoaştere, practicarea unor sporturi,

agrement etc. În general, turismul particular apelează la unităţi de cazare cu confort sporit şi la

servicii „personalizate”; acestei forme de turism îi aparţine şi turismul de lux, practicat de

oamenii de afaceri şi demnitari.

- Turismul de grup este mult mai solicitat, fiind practicat de un număr mai mare de

turişti, care pot beneficia de o serie de înlesniri financiare.

Există un control mult mai eficient asupra derulării fluxurilor turistice, care sunt

continue şi mai bine conduse, determinând o mai bună exploatare a structurilor turistice.

Turiştii sunt degrevaţi de preocuparea de a-şi organiza şi planifica derularea programului

turistic, beneficiind de multe comodităţi în petrecerea vacanţei.

Criteriul modului de desfăşurare (organizare)

În desfăşurarea programelor turistice, agenţiile de turism şi tour-operatorii se preocupă

ca în cadrul produselor turistice care le lansează pe piaţă să ofere o gamă mai completă de

servicii turistice. Pentru a atrage cât mai mulţi clienţi aceştia îşi diversifică oferta prin

segmentarea pachetelor de servicii oferite. Din acest punct de vedere există un turism

organizat (controlat), semiorganizat şi liber (neorganizat) – în grup sau individual.

Formele organizate şi semiorganizate de turism în ţara noastră includ:

călătoriile charter cu avioane închiriate la un preţ global, în care se includ serviciile

de bază (transport, cazare şi masă) şi programele de agrement;

aranjamente I.T. (Inclusive Tour) în cadrul cărora transportul se face cu navele

aeriene, pe curse regulate, în preţul global fiind incluse (în afara transportului)

serviciile de bază şi agrementul;

aranjamentele „Packagc-Tour" pentru automobilişti, cu itinerare stabilite în

prealabil, în preţurile forfetare fiind cuprinse cazarea şi masa;

croazierele fluviale şi maritime, în grup, pe nave, în preţul global fiind cuprinse

cazarea, masa, agrementul la bord, programele de vizitare în teritoriu şi, bineînţeles,

transportul;

aranjamentele combinate „Free and Drive", individuale sau pentru grupuri, cu

folosirea combinată a mijloacelor de transport (avion + automobil) pe o anumită

durată, cu circuit la alegere, în preţ intrând şi cazarea şi demipensiunea;

călătorii combinate „Rail-route" pentru automobilişti, cu autotrenuri rapide (în

componenţa cărora sunt cuprinse vagoane şi transportul automobilelor în vagoane

speciale, până la staţia convenită, de unde deplasarea este continuată, cu automobilul

propriu, pe trasee alese. (Ionescu I.).

Pentru primele două forme de turism agenţii de turism sunt preocupaţi de derularea, în

condiţii cât mai bune, cu servicii complete şi atractive a produselor turistice vândute

clienţilor. Prin facilităţile acordate, mai ales pentru turiştii cu venituri medii, comoditatea

serviciilor puse direct la îndemâna clienţilor, prin mai buna utilizare a capacităţilor de cazare

şi alimentaţie această formă de turism va avea întotdeauna perspective de dezvoltare în viitor.

Turismul neorganizat (necontractual) s-a dezvoltat mai ales în ultimele două decenii,

ca urmare a creşterii duratei vacanţelor şi a veniturilor individuale, a modernizării şi creşterii

vitezei de deplasare a mijloacelor de transport.

În cadrul acestei forme de turism clientul are libertatea de a-şi alege propriul circuit

sau destinaţie turistică, mijlocul de transport folosit şi poate cumpăra pachetul de servicii care

îl preferă. Turiştii care utilizează această modalitate de a-şi organiza sejurul sau vacanţa aduc

venituri mult mai substanţiale ţării de primire, participă la valorificarea mai complexă a

structurilor turistice şi asigură reducerea sezonalităţii turistice în anumite staţiuni şi localităţi

turistice.

Din punctul de vedere al touroperatorilor dar şi al prestatorilor există însă şi unele

inconveniente, mai ales în vârf de sezon, când cererile turiştilor individuali nu pot fi

satisfăcute în totalitate, spaţiile fiind deja ocupate de către turismul organizat şi semiorganizat.

Criteriul sezonalităţii

Se bazează pe procesul de desfăşurare a cererii turistice de-a lungul unui an. În acest

context sezonalitatea este determinată de factori climatici şi de dotarea, respectiv calitatea

serviciilor turistice.

Prin prisma acestui criteriu se conturează mai multe forme de turism:

- turismul continuu (permanent) – care este practicat în staţiunile balneare cu dotări

ce permit un regim permanent şi în marile centre urbane, unde spaţiul citadin oferă toate

facilităţile de vizitare şi sejur. Există solicitări mai mari din partea turiştilor pentru perioada

concediilor şi a vacanţelor şcolare şi studenţeşti;

- turismul discontinu (sezonier) – care este practicat îndeosebi în staţiunile montane

pentru sporturi de iarnă (1 noiembrie – 30 aprilie), în cele balneare de interes local cu regim

sezonier, cele de litoral (15 mai – 15 septembrie) şi este, de fapt, împărţit într-un turism de

vară şi unul de iarnă, fiecare cu particularităţile sale. Intensitatea fluxurilor turistice are

fluctuaţii la nivelul celor două sezoane. Astfel, vara lunile cele mai solicitate sunt iulie şi

august, iar iarna, decembrie şi ianuarie.

Turismul de vară este legat de zonele montane împădurite, de durata strălucirii

soarelui, plaje, oglinzi de apă etc; are un pronunţat caracter de masă, condiţionând practicarea

sporturilor nautice în aer liber (înot, pescuit, surfing, caiac – canoe, croaziere, vânătoare etc.).

Turismul de iarnă vizează cu precădere zona montană şi submontană, polarizând

doritorii de practicare a sporturilor de iarnă, a „plajei de creastă”, vânătoarea, participarea la

sărbătorile de iarnă în zonele etnografice în care obiceiurile şi tradiţiile s-au conservat. În

cadrul acestei forme de turism este inclus şi turismul practicat la sfârşit de săptămână din

zonele periurbane sau din staţiunile apropiate de aşezările urbane mari.

De asemenea, există opinii care identifică şi descriu şi turismul de primăvară, respectiv

de toamnă. În timpul primăverii există condiţii de acoperire a unor motivaţii cum ar fi:

Sărbătorile Paştilor, înflorirea narciselor, a liliacului, sărbătorile legate de oierit, deschiderea

pescuitului etc. În timpul toamnei începe culesul viilor (turismul uval), peisajele îşi schimbă

culorile, se sărbătoreşte batalul, au loc marile târguri zonale pentru aprovizionarea cu butoaie,

putini şi vite etc.;

- turismul liber (de circumstanţă) se derulează în funcţie de propriile motivaţii ale

turiştilor, sau în funcţie de anumite evenimente ştiinţifice, culturale, sportive, religioase

(congrese, concursuri, olimpiade, festivaluri muzicale, târguri, expoziţii naţionale şi

internaţionale, vânătoare, hramuri, pelerinaje, expediţii etc.);

După durata sejurului

Durata sejurului este în funcţie de timpul liber al turiştilor, veniturile acestora şi

atractivitatea şi accesibilitatea destinaţiei turistice.

Pe baza acestui criteriu se pot deosebi trei forme de turism:

- turism de lungă durată care se practică în staţiunile balneare şi montane îndeosebi,

de turiştii de vârsta a treia sau de către tineri şi copii în cadrul vacanţelor. El poate să includă

sejururi de 30 zile şi mai mult. Această formă de turism presupune servicii de foarte bună

calitate, la preţuri atractive, care să permită fidelizarea clientelei;

- turism de durată medie – se practică pe o durată de până la treizeci de zile, dar cel

mai des de 21 de zile, care corespunde tratamentelor balneare sau de punere în formă (fitness).

La nivelul celorlalte tipuri de staţiuni turistice sau localităţi există posibilitatea unor sejururi

mai lungi, cu condiţia ca serviciile de agrement şi divertisment, animaţia să fie foarte variate

şi bine organizate;

- turism de scurtă durată – se desfăşoară pe perioada de 2 – 3 zile, îndeosebi, la sfârşit

de săptămână, sau cu prilejul unor manifestări culturale, sportive, sărbători religioase (în

forme de pelerinaj) etc.

Criteriul mijloacelor de transport utilizate

Transportul reprezintă una din componentele de bază ale prestaţiei turistice; el asigură,

în principal, deplasarea turiştilor de la locul de reşedinţă la locul de petrecere a vacanţei,

asigură mobilitatea turiştilor în teritoriul de sejur şi contribuie (transporturile speciale mai

ales) la împlinirea actului turistic.

Rolul căilor de comunicaţie, de toate tipurile, în turism este deosebit, deoarece prin ele

şi cu ajutorul lor se valorifică potenţialul turistic, este stimulată sau inhibată activitatea

turistică şi amenajarea turistică a spaţiilor geografice.

Căile de comunicaţie şi mijloacele de transport - rutiere, fluviale, maritime etc. – nu

constituie elemente de potenţial turistic dar polarizează, orientează şi canalizează fluxurile

turistice spre obiectivele ce constituie patrimoniul turistic, având o dublă funcţie - transportul

turiştilor, dar şi transportul de bunuri care au menirea de a satisface diferite trebuinţe ale

turiştilor.

Atragerea unui număr cât mai mare de turişti este mult influenţată de reţeaua de căi de

comunicaţie cu care este dotată fiecare ţară. Densitatea acestora, înzestrarea tehnică,

modernizarea mijloacelor de transport, diversitatea şi calitatea serviciilor oferite constituie un

punct forte în determinarea turiştilor pentru alegerea unei destinaţii turistice. Turiştii, în

funcţie de posibilităţile materiale, timp disponibil, folosesc toate categoriile de transport

existente: feroviar, rutier, aerian, naval sau pedestru, dar şi transport pe cablu, cu animale

(ponei, cai – pe munte, câini – pe zăpadă).

La ora actuală cele mai folosite mijloace de transport sunt cele feroviare şi rutiere,

datorită mutaţiilor intervenite în urma modernizării lor.

- Turismul feroviar. Transporturile feroviare au devenit principalul mijloc de

transport în preajma celui de-al doilea război mondial şi îşi păstrează şi azi acest loc.

Utilizarea trenului ca mijloc de transport a avut şi are pentru turişti, o însemnătate majoră din

următoarele motive:

a condus la apariţia şi dezvoltarea turismului de masă;

a determinat lărgirea spaţiului turistic intern şi internaţional, prin apariţia unor noi

zone de destinaţie, localizate, în special, în vecinătatea căilor ferate;

a contribuit substanţial la creşterea vitezei de deplasare şi la amplificarea fluxului de

circulaţie;

a înlesnit, prin preţurile practicate, creşterea volumului de pasageri, susţinând turismul

social, printr-o serie de facilităţi financiare şi prin introducerea trenurilor turistice, care

fac legătura direct între locurile emitente şi destinaţie.

Transporturile feroviare se situează pe primul loc în privinţa siguranţei de circulaţie, a

certitudinii de funcţionare (mai puţin influenţate de condiţiile meteorologice şi de stările

anotimpuale etc.).

Prin orarul fix de circulaţie şi prin punctualitatea regimului este agreat de turişti,

asigurând şi posibilitatea unor transbordări. Prin transport feroviar turistul este avantajat şi din

alte motive: posibilitatea de a se odihni (ziua şi noaptea - vagoane de dormit), de a lua masa în

siguranţă, posibilitatea de a vedea diverse locuri (vizibilitate sporită) etc.

În sezoanele de vârf pot fi introduse în circulaţie garnituri suplimentare, trenuri

speciale cu opriri extrem de limitate.

În regiunile muntoase, greu accesibile, s-au construit căi ferate speciale care asigură

accesibilitatea spre locurile mai dificile, iar în ultimul timp sunt folosite pentru turism şi

liniile ferate forestiere.

Transporturile feroviare au şi neajunsuri pentru turism, care se referă la:

neacoperirea unor regiuni cu linii ferate;

accesibilitatea în teritoriu limitată;

cheltuieli suplimentare pentru ca turistul să ajungă la staţiile de cale ferată, iar apoi la

locul de destinaţie şi cazare;

viteza de transport încă destul de redusă în unele cazuri;

orarul fix care, în multe situaţii, este dezavantajos.

La noi în ţară, transportul turistic pe cale ferată este asigurat de către S.N.C.F.R. şi

Departamentul C.F.R. din ministerul de resort.

- Turismul rutier polarizează o mare parte a turismului intern şi internaţional, fiind

deosebit de dinamic.

Transporturile rutiere au revoluţionat mobilitatea geografică a omului. Era

automobilului se manifestă şi în fenomenul turistic. Pentru turism sunt semnificative

mijloacele de transport individuale (autoturisme până la 8 locuri), autobuzele (mărimi diferite)

şi microbuzele (14-20 locuri).

Transporturile rutiere au prezentat pentru turism noi posibilităţi de manifestare şi

diversificare a formelor de activitate:

au condus la apariţia unor noi tipuri şi forme de turism;

au contribuit la amplificarea turismului de distanţă mică, a celui de week-end şi a

turismului itinerant;

au deschis căi de pătrundere spre cele mai greu accesibile locuri;

de prezenţa lor sunt legate noi forme şi baze de cazare (moteluri, campinguri, case

particulare);

asigură o mai mare mobilitate turiştilor;

contribuie la amplificarea turismului internaţional.

Cea mai mare frecvenţă anuală a călătoriilor în străinătate se înregistrează la posesorii

de autoturisme. Transporturile rutiere au atras, prin dezvoltarea reţelelor rutiere (în special a

autostrăzilor), prezenţa unor echipamente auxiliare necesare traficului turistic (dotări şi

servicii auto, dotări şi servicii pentru dirijarea circulaţiei, pentru călători etc.).

Teritoriul României este brăzdat de o adevărată reţea de căi rutiere - suportul

transporturilor rutiere - formată din şosele internaţionale ce asigură tranzitul turiştilor străini

spre obiectivele turistice preferate; şosele naţionale cu rol deosebit în derularea circulaţiei

turistice pe ansamblu; căi rutiere locale care uşurează accesul către obiectivele turistice mai

greu de vizitat datorită izolării; drumuri forestiere - care, în general, urmăresc văile, facilitând

penetraţia spre obiective turistice greu accesibile.

Turismul rutier oferă o gamă variată de forme organizate ca: autoturismul – apreciat

de turismul în familie sau grupuri mici; cicloturismul şi motociclismul – practicate îndeosebi

vara; turismul cu autocarul sau cu microbuzul – este pentru grupuri mai mari de persoane sau

grupuri de specialişti.

- Turismul naval este practicat de turiştii cu venituri mari, în special, desfăşurându-se

cu ajutorul navelor fluviale sau maritime, sub forma croazierelor. Turismul care apelează la

transporturile navale beneficiază de o serie de avantaje:

capacitatea mare a mijloacelor de transport;

costul relativ redus în raport cu alte mijloace;

comoditatea maximă;

şansa de a lega diferite regiuni de pe Terra, separate între ele prin mări şi oceane.

Există şi factori restrictivi în utilizarea turistică a mijloacelor de transport navale:

fluctuaţii, în funcţie de anotimp, din cauza îngheţurilor, a scăderii nivelului apelor, a

furtunilor puternice;

prezenţa pragurilor şi cascadelor pe marile fluvii ş.a.;

din punct de vedere turistic, transporturile fluviale se disting printr-o rigiditate de

factură naturală, ele asigurând un agrement doar în vecinătatea lor şi nu asigură

legătura între emitenţă şi destinaţie.

În cadrul transporturilor maritime se diferenţiază: transporturile pe mările deschise,

care asigură legătura între diferite ţări (Marea Neagră, Marea Mediterană) şi transporturile

transoceanice, care prezintă avantaje mari deoarece urmăresc rutele cele mai scurte între

zonele pe care le leagă. Vapoarele de lux au fost foarte mult căutate în preajma celui de-al

doilea război mondial şi revin, din ce în ce mai pregnant, în turismul internaţional actual, prin

croazierele de lux.

- Turismul realizat cu ajutorul transporturilor aeriene. Transporturile aeriene, deşi intrate în arena circulaţiei mult mai târziu, s-au impus rapid din mai multe motive:

viteza ridicată de zbor care asigură acoperirea în timp scurt a unor distanţe foarte mari;

confortul ridicat;

folosirea celor mai scurte rute;

numărul redus de accidente ş.a.

Datorită îmbinării acestor caracteristici, transporturile aeriene sunt tot mai mult

solicitate de turişti, aceasta chiar în condiţiile manifestării unor dezavantaje:

puternica dependenţă de condiţiile meteorologice;

costul ridicat al călătoriilor;

posibilităţi reduse de cunoaştere a peisajelor survolate;

capacităţile de transport relativ limitate.

În ultima perioadă de timp, transporturile aeriene au venit în sprijinul turismului şi

turistului prin:

îndesirea frecvenţei zborurilor pe rutele cu solicitare mare;

creşterea capacităţii (350-400 persoane pe aeronavă) de transport;

creşterea siguranţei de zbor;

practicarea reducerii tarifelor la călătoriile în grup din perioadele de sezon;

folosirea curselor charter spre destinaţii turistice;

creşterea distanţelor fără escală ş.a.

În ultimul timp se intensifică transporturile cu elicopterul, mai cu seamă pe distanţe

mici, în zonele accidentate sau greu accesibile.

Transportul turistic cu avionul (în sistem „charter" sau pe curse regulate) este asigurat

de companiile aeriene interne sau externe.

Există tentative exotice de practicare a turismului aerian pe arii restrânse şi prin

folosirea elicopterului (pentru privelişti aeriene ale unor zone deosebit de pitoreşti,

monumente ale naturii, complexe arheologice etc.), a deltaplanului (pentru sportivi temerari)

sau balonului cu nacelă (pentru persoane cu venituri mari şi cu spirit sportiv deosebit).

- Transporturile turistice speciale sunt folosite în regiunile accidentate şi au menirea

de a „învinge" diferenţele de nivel dintre diversele locuri ce interesează turiştii.

Atât căile ferate de munte cât şi transporturile pe cablu (teleferic, teleschi) vin în

sprijinul turismului montan, al sporturilor de iarnă (schi, bob), pentru cura de altitudine în tot

cursul anului. Aceste forme de transport au devenit o componentă a infrastructurii staţiunilor

turistice de altitudine, contribuind, totodată, la sporirea valorii turistice a locurilor.

După gradul de mobilitate al turiştilor se detaşează:

Turismul de sejur, când turiştii îşi petrec în acelaşi loc mai multe zile de vacanţă sau

concediu (care se poate desfăşura de la peste 30 zile – până la o săptămână) pentru odihnă,

tratament balnear, urmărirea unor manifestări artistice, cultural – sportive, practicarea unui

sport etc. În funcţie de durata sejurului se conturează ca subtipuri: turismul de sejur lung, cu o

durată de peste 30 zile, practicat în cazul balneoturismului medical, sau de către turiştii cu

venituri mari; turismul de sejur mediu, cu caracter de masă şi o durată de 8 – 30 zile, practicat

în timpul concediului de odihnă şi turismul de sejur scurt, practicat – cu precădere – în week-

end-uri, în zonele periurbane sau în zonele de influenţă ale oraşelor (până la circa 120 km de

oraş);

Turismul de circulaţie (itinerant) se poate practica tot în timpul anului, cu un maxim

evident în timpul verii, constând în deplasarea succesivă a turiştilor în diferite centre turistice

sau localităţi, cu popasuri de 1 – 5 zile în acestea. Programul este mai complex deoarece

include diferite circuite, excursii tematice etc.;

Turismul de tranzit cuprinde turiştii care traversează o anumită regiune sau ţară

pentru a ajunge la destinaţie. În prezent cunoaşte o dezvoltare deosebită, datorită creşterii

„mobilităţii” populaţiei cu automobile proprii.

Criteriul structurii pe vârste şi starea civilă În funcţie de vârsta turiştilor există un turism practicat de copii în tabere şcolare, sau

de tineret în tabere de profil sau staţiuni dedicate lor; şi un turism destinat cu precădere vârstei

a treia, specializat, în staţiunile balneare.

Un alt element care influenţează motivaţia unei excursii sau a unui sejur este starea

civilă a turiştilor. Cei cu familie sunt mai interesaţi în a aloca timp şi bani pentru asemenea

activităţi, fiind preocupaţi de starea de sănătate şi educaţia copiilor.

- Turismul pentru copii are în vedere: organizarea unor excursii tematice specifice

diferitelor contingente de vârstă (preşcolari, elevi, liceeni) cu caracter recreativ şi congnitiv,

de cunoaştere; organizarea de tabere şi cantonamente, la care se adaugă – în ultimii ani – şi

schimburile internaţionale reciproce între şcoli, familii, oraşe înfrăţite etc.

- Turismul pentru tineret (18 – 30 ani) se află în atenţia organismelor O.N.U. şi

Consiliului Europei deoarece turismul înseamnă educaţie, cunoaştere, cultură, sănătate,

coordonate ce nu pot lipsi experienţei tinerei generaţii (Ionescu I., pg.67) de asemenea el

impune cultivarea moţiunilor de protecţia mediului, a acţiunilor de ecologizare.

Dacă turismul pentru adulţi (31 – 60 de ani) îmbracă cele mai diferite forme, fiind

practicat cu precădere în sezon (perioada concediilor de odihnă), turismul pentru vârstnici

(peste 60 de ani) se axează, predominant, pe îngrijirea sănătăţii şi îmbracă forma turismului

balnear.

Criteriul particularităţilor sociale ale cererii

Conform acestui criteriu se conturează:

Turismul particular – include persoanele cu venituri mari, care solicită servicii

turistice de lux sau cu înalt grad de confort şi care practică forme mai deosebite de turism

(vânătoare, safari, croaziere, artă şi cultură);

Turismul social – este practicat de contigentele de populaţie cu venituri mici şi

foarte mici (familii cu venituri modeste, elevii, studenţii, pensionarii etc.), parţial fiind

finanţate de sindicate, asigurările sociale, diferite compartimente guvernamentale. S-a

dezvoltat cu precădere după 1950 şi se derulează sub forme organizate, bucurându-se de

anumite facilităţi şi chiar gratuităţi;

Turismul de masă este practicat în zilele de sfârşit de săptămână, în concedii sau

vacanţe, în unităţi de confort modest sau mai redus, pe toată durata unui an, de către

segmentele cu venituri medii şi submedii ale populaţiei.

Criteriul motivaţiei (scopul vizitei)

Acest criteriu se referă la cauzele obiective sau subiective care determină deplasările

turiştilor dintr-o ţară în alta sau dintr-o regiune în alta. Astfel există:

- turism de recreere şi odihnă;

- turism de agrement (cunoaştere, vizitare);

- turism cultural – istoric;

- turism balnear şi de sănătate;

- turism recreativ – sportiv;

- turism cultural;

- turism religios şi de pelerinaj;

- turism de reuniuni (interne şi internaţionale);

- turism ştiinţific şi ecologic.

În ultimul deceniu o dezvoltare deosebită cunoaşte turismul de reuniuni (conferinţe,

congrese, sesiuni ştiinţifice, seminarii) pe cele mai variate teme (politică, cultură, artă, ştiinţă

etc.) şi turismul de afaceri – considerat „întâlnirea cererii cu oferta” în cadrul târgurilor şi

expoziţiilor naţionale şi internaţionale, a tranzacţiilor şi negocierilor, al întâlnirilor de afaceri.

Aceste forme de turism modern se desfăşoară tot timpul anului, necesită spaţii special

amenajate şi dotări de înalt nivel tehnic, precum şi servicii prestate la cel mai înalt nivel etc.