Facultatea de Psihologie și Științele Educației Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic Nivel II, seria a II-a, an univ. 2014-2015

SOCIOLOGIA EDUCAŢIEI - PORTOFOLIU –

1. ANALIZA UNUI CONCEPT

Devianţa şcolară

2. REFERAT

Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală

3. REZUMAREA UNUI STUDIU

Studiu privind fenomenul de violenţă în mediul şcolar din jud. Dolj,

realizat în perioada 21-26 sept. 2011

4. STUDIU DE CAZ

Studiu de caz C.R., 15 ani, elev în clasa a VIII-a la o şcoală

gimnaziala din mun. Constanţa

Filip Irina Cerasela

0

I. Analiza unui concept

Devianţa şcolară

1. Delimitări conceptuale

Termenul de devianţă a fost utilizat pentru prima dată de către sociologii americani T. Sellin ca „ansamblul comportamentelor îndreptate împotriva normelor de conduită sau a ordinii instituţionale” şi de către R. Merton, care consideră devianţa drept „o reacţie normală a oamenilor normali in condiţii anormale”1.

Aşadar, devianţa desemnează ansamblul comportamentelor ce incalcă normele existente într-o cultură dată, norme ce corespund unor roluri şi statusuri bine definite şi prin aceasta ameninţă echilibrul sistemului social.

Devianţa este definită în orice dicţionar de specialitate ca fiind „un tip de conduită care iese din normele admise de o soecietate dată”2 sau „o formă de comportament caracterizat printr-o distanţare semnificativă de la normele sociale stabilite pentru statutul social respectiv”3.

S. Rădulescu propune următoarele criterii care să ajute la definirea acestui concept4: - criteriul statistic – devianţa este o abatere semnificativă de la media comportamentelor celorlalţi membri ai comunitaţii; - criteriul normativ – devianţa reprezintă o incălcare a normelor sociale care sunt standardele principale de adecvare a conduitei umane la exigenţele societăţii; - criteriul magnitudinii şi al gravităţii actului deviant – comportamente deviante sunt considerate numai acelea care se abat in mod semnificativ de la aşteptările celorlalţi şi al căror grad de periculozitate reclamă intervenţia forţelor de ordine, a justiţiei sau chiar a instituţiilor corecţionale; - criteriul medical – devianţa se manifestă la persoane cu tulburări de comportament apărute pe fondul deficienţelor fizice sau psihice (in special psihotice sau psihopaţii), din această cauză individului lipsindu-i capacitatea de a distinge intre bine şi rău, precum şi cea de a respecta normele sociale; - criteriul reacţiei sociale – devianţa depinde de punctul de vedere al publicului, care o defineşte şi care utilizează diferiţi indicatori în caracterizarea unui comportament ca fiind deviant sau nu. Indiferent care dintre criterii ar fi utilizat, reprezentând un tip de comportament care se opune celui mediu, normal, convenţional sau conformist, prin încălcarea unor norme scrise sau nescrise ale societăţii, termenul devianţă este utilizat in două accepţiuni distincte5: - în raport cu normele sociale si culturale (definiţia socială);

1 Rădulescu S., 1994, pag. 9, din Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012 2 Dicţionar de psihiatrie, 1998, pag. 185, din Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012 3 Dicţionar de psihologie socială, 1981, pag. 79, din Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012 4 Rădulescu S., 1998, pag 22-27 - Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, pag.15, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012 5 Durkheim, 1974, pag. 105, din Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012

1

- în raport cu codurile legale formale (definiţia legală sau juridică). Acţiunile care sunt prohibite prin coduri legale formale şi în cazul cărora există pedepse

pentru cei care le comit sunt considerate devianţe din punct de vedere legal, constituind clasa delictelor, autorul unui delict fiind delincvent.

Prin urmare, devianţa legală reprezinta delincvenţa. Conceptul psihologic de delincvenţă juvenilă este foarte elastic şi trebuie aplicat cu multa precauţie, căci, de multe ori, comportamentele ce ar putea fi etichetate drept delincvenţe nu sunt decât forme de revoltă ale adolescentului impotriva unei autorităţi prea dure, inflexibile, a adultului.

Refuzul autorităţii parentale, agresivitatea, imaturitatea afectivă, sensibilitatea excesivă, pot fi manifestări pasagere caracteristice vârstei adolescentine.

Devianţa şcolară este abaterea de conduită în raport cu normele şi valorile şcolare care reglementează rol-statusul de elev.

Ca alternative psihologice putem să definim devianţa şcolara ca tulburare de comportament sau comportament deviant. 2. Cauzele comportamentului deviant

Andrea Fabian6 descrie trei categorii de teorii: biologice, psihologice si sociologice. 1. Potrivit teoriilor biologice, comportamentul deviant nu este înnăscut, existând totuşi

premise pentru violenţă sau comiterea unor acte delictuale încă din momentul naşterii. Se consideră că existenţa unor microleziuni cerebrale, unde bioelectrice cerebrale modificate, alimentaţie insuficientă, tulburări hormonale, ar putea determina anumite tulburări de comportament.

Altă explicaţie ar fi că tinerii cu un IQ redus abandonează şcoala şi săvârşesc delicte. S-a demonstrat, de asemenea, că unele substanţe din ciocolată, cafeină şi caşcaval prin

anumiţi produsi sintetici cresc gradul de hiperactivitate chiar si la copiii nondelincvenţi. 2. Teoriile psihologice incearcă să explice comportamentul deviant la copii prin

structura lor psihică aflată în plin proces de formare şi de căutare a propriei identităţi. O parte dintre cauzele considerate răspunzatoare pentru apariţia unui asemenea

comportament ar fi deficienţele conştiinţei, imaturitatea afectivă, socializarea inadecvată în timpul copilăriei.

Curentul psihanalitic pune un accent deosebit pe experienţele copilului în primii trei ani de viaţă cand ia contact cu aproximativ 60% din totalul experienţelor cu care se va confrunta pe parcursul intregii sale existenţe.

În condiţiile în care experienţele trăite în această perioadă au o conotaţie negativă sunt mari şanse ca frustrările acumulate să refuleze mai târziu, îmbrăcând forma unor comportamente deviante.

3. Teoriile dezvoltării morale incearcă să explice manifestările inadecvate ale comportamentului elevilor prin insuficienta lor maturizare si autonomie morală.

Însă atingerea autonomiei morale nu este condiţionată doar de influenţele factorilor sociali ci şi de cele ale particularităţilor psihoindividuale şi de vârsta ale persoanei.

Alte teorii studiază legăturile patologic-anxioase între anumiţi factori din mediul familial si tulburările de comportament. Cercetările au arătat că o parte semnificativă a comportamentelor deviante se produc pe fondul lipsei afecţiunii si atenţiei materne, conflictlui dintre părinţi etc.

Aceleaşi studii arată că absenţa fizică a mamei are efecte negative asupra dezvoltării psihoemoţionale a copilului, in timp ce efectele pricinuite de lipsa tatălui sunt minime.

4. Reprezentanţii teoriei sociale sunt de părere că, de multe ori, comportamentul deviant este invăţat de elev prin imitare socială, astfel că, într-un grup în care comportamentul agresiv a ajuns

6 Andrea Fabian, 2006, pag. 55-83, din Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012

2

să devină aproape o normă, fiecare individ va fi nevoit să o respecte pentru a fi in continuare acceptat.

Această teorie funcţionează cel mai bine la vârsta adolescenţei, când nevoia acceptării şi integrării individului într-un grup de apartenenţă este foarte pronunţată.

Această trebuinţă îi face pe mulţi tineri să încalce legile sociale doar din dorinţa de a fi valorizaţi de cei din jur. De aceea, este esenţial ca parinţii si profesorii să se asigure asupra caracterului moral al anturajului frecventat de copiii/elevii lor, încercând să limiteze cât mai mult contactul acestora cu persoanele cu o moralitate discutabilă.

Teoriile sociologice ale devianţei de comportament încearcă să explice fenomenul prin prisma influenţelor sociale, economice, culturale, la care este expus individul pe parcursul întregii sale existenţe.

Potrivit acestor teorii, mediul cultural de provenienţă a tinerilor, apartenenţa la o anumită etnie, clasă socială din care ei şi familiile lor fac parte, statutul lor socio-economic etc. sunt cauze care ar putea conduce către un comportament deviant. De exemplu, apartenenţa la o clasă socială inferioară sau la un grup dezavantajat il poate determina pe un tânăr sa recurgă la fapte ilegale pentru a-şi satisface aceleaşi nevoi care sunt specifice tuturor, indiferent de provenienţa acestora.

3. Specificul devianţelor de comportament in şcoală Şcoala este mediul socio-educaţional în care copiii îşi petrec cea mai mare parte a timpului

şi de care sunt legate cele mai multe activităţi până la majorat. De altfel, potrivit unor estimări, şcoala este instituţia socială care implică numărul cel mai

mare de persoane, aprox. 25% din populaţia ţării. În acest sens, în şcoala elevul trăieşte o gamă extrem de variată de experienţe de natură

psihosocială, educaţională, culturală etc. Totodată, problemele cu care un elev se poate confrunta în şcoală sunt numeroase, dar acest

aspect are şi o latură pozitivă, prin aceea că il pregătesc pentru viaţa adultă. În şcoală elevul cunoaşte un număr foarte mare de persoane (profesori, elevi, parinţii

acestora, personal didactic şi nedidactic), fiecare dintre acestea având propria personalitate şi conduită în raport cu şcoala, cu cerinţele ei si cu cei din jur.

Diversitatea aceasta de caractere face ca şi paleta comportamentelor participanţilor la actul educaţional să fie variată, mergând de la normalitatea statistică (media celor mulţi) până la extremele comportamentale, de la comportamente dezirabile din punct de vedere legal şi moral, la atitutini incompatibile cu normele şcolare şi sociale7.

Tulburările de comportament la vârsta şcolară reprezintă abaterile de la normele şcolare insistuite pe fondul unor cauze endogene care afectează funcţiunea psihică normală a individului.

Principalele manifestări ale tulburărilor de comportament sunt cele neurosomatice, caracteriale, psihopatice si psihotice.

Aşadar, categoria conceptuală imediat subordonată noţiunii de „comportament deviant” este „devianţa şcolară”.

Devianţa şcolară este „ansamblul comportamentelor prin care elevii încalcă normele şi valorile şcolare”.

Particularitatea acestui termen este dată de faptul că face trimitere strict la abaterile elevilor de la conduitele şcolare prescrise prin regulamente, pe fondul unor cauze de natură biologică, psihologică sau socială.

Comportamentul deviant presupune abaterea persoanei de la normele şi valorile grupului social în care traieşte şi îşi desfăşoară activitatea.

7 Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, pag.38-43, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012

3

Devianţa şcolară este un fenomen extrem de complex, normele şcolare evoluând o dată cu societatea, fiind introduse unele noi (privind violenţa şcolară, vandalismul, consumul de substanţe psihoactive) în vreme ce altele s-au mai „diluat” o dată cu democratizarea societăţii.

Ca o concluzie, sunt câteva criterii în baza cărora se poate încadra un comportament deviant al elevilor în categoria devianţelor şcolare8:

- comportamentul este inadecvat vârstei şi nivelului de dezvoltare a elevului; - comportamentul este periculos atât pentru elevul care l-a generat cât şi pentru cei din

jur; - comportamentul generează dificultăţi de integrare şcolară şi socială; - devianţele comportamentale pot produce un stres suplimentar pentru persoanele cu

care elevul respectiv vine mai des in contact; - comportamentul este contrar normelor şcolare si sociale.

4. Forme de manifestare ale devianţei şcolare

Într-o şcoala, între agenţii educaţionali (manageri, profesori, personal didactic auxiliar şi medidactic, elevi) se stabilesc relaţii de cooperare în vederea îndeplinirii scopului comun: realizarea procesului instructiv-educativ.

O parte din comportamentele şcolare ale elevilor sunt dezirabile şi primesc votul de încredere al celorlalţi agenţi educaţionali, iar altele sunt respinse, considerate deviante de la normă.

Altfel spus, comportamentul deviant este rezultatul unei etichete puse de cei din jur, pentru încălcarea de către elevi a normelor şi valorilor şcolare dincolo de pragul de toleranţă al factorilor educaţionali cu putere de decizie (manageri, cadre didactice).

Indisciplina, ca formă minoră de manifestare a comportamentului şcolar deviant, se poate produce fie în sensul incălcării voluntare a normelor şi dispoziţiilor şcolare, fie dimpotrivă, în sensul neimplicării elevului în activităţile didactice şi în viaţa şcolară.

Relaţiile pasive în timpul orelor de curs, refuzul de a participa, de a răspunde, de a crea, de a trăi afectiv evenimentele din jur sunt cunoscute în literatura de specialitate ca şi comportament şcolar evazionist9.

În şcoală, comportamentul evazionist al elevilor se caracterizează prin implicarea superficială sau chiar nonimplicarea totală a elevilor in activitaţile didactice şi extradidactice propuse de către profesori, pe fondul unei motivaţii inadecvate pentru educaţie şi al orientarii spre alte activităţi considerate mai atrăgătoare.

Formele de manifestare a comportamentului şcolar evazionist sunt multipe, variind de la cele mai uşoare, respectiv lipsa de interes şi pasivitatea elevilor în timpul lecţiilor până la cele mai grave, părăsirea temporară sau definitivă a educaţiei, înaintea finalizării cu diploma de absolvire a ciclului şcolar început.

Fuga de la şcoală presupune părăsirea temporară a instituţiei de invăţământ, ca expresie a dezinteresului sau chiar a protestului faţă de şcoală, sau cu scopul de a participa la anumite evenimente care se desfăşoară concomitent cu programul didactic, pentru a fi impreună cu prietenii etc.

Dacă se produce doar ocazional, fenomenul nu reprezintă un pericol mare pentru elev sau pentru şcoală, dar totuşi nu trebuie subestimat, întrucât poate constitui preambulul unor comportamente evazioniste mult mai grave.

Astfel, absenteismul masiv poate conduce la abandon şcolar, care poate fi definit ca fiind o părăsire prematura a şcolii, înaintea finalizării studiilor.

8 Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, pag. 196, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012 9 Blândul Valentin Cosmin, Psihopedagogia comportamentului deviant, pag.121-127, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012

4

Cauzele cele mai frecvente ale abandonului şcolar sunt de ordin economic, sociocultural (nivelul de educaţie al familiei), psihologic (reacţiile emoţionale la un eventual eşec şcolar), respectiv pedagogic (calitatea vieţii în şcoală).

Fuga de la şcoală, absenteismul şi abandonul şcolar sunt într-o interdependenţă strânsă şi directă, fără însă a fi obligatorie atingerea stadiului final.

Măsurile de prevenire şi corectare se impun de la primele semne, o excelentă modalitate fiind implicarea lor în activitatea şcolară şi extraşcolară, învăţarea prin cooperare, care tinde să promoveze relaţii interpersonale pozitive între colegi şi o bună stare de spirit în rândul tuturor elevilor.

La polul opus al conduitelor evazioniste în şcoală se gasesc conduitele agresive, prin care un elev face rău celor din jur sau chiar propriei persoane.

Copiatul, formă specifică de inşelăciune care încalcă prima şi poate cea mai importantă normă din Regulamentul şcolar, care stipulează datoria elevilor de a-şi insuşi cunoştinţele şi de a-şi forma deprinderile prevăzute în programele disciplinelor de învăţământ.

Copiatul poate fi incadrat în categoria conduitelor agresive, deoarece aduce prejudiciu profesorului cât şi grupului, şi anume clasa.

Cei care copiază nu sunt întotdeauna cei cu rezultate foarte slabe, ci sunt şi cei interesaţi de note mai mari, din dorinţa personală de a avea note bune, cât şi pentru a evita conflictul cu familia, în cazul unor note slabe.

Fuga de acasă reprezinta o conduită gravă, cu un înalt risc delincvenţial şi de victimizare, nu atât prin ea insaşi, cât prin consecinţele pe care le antrenează.

Astfel, cei care fug de acasă traiesc un şoc, speranţele lor de aventură şi de fericire fiind contrazise de realitate.

Cei care fug de acasă şi de la şcoală nu au deprinderi profesionale, de regulă nu au bani, un adăpost, un plan organizat de acţiune şi de aceea riscă să fie exploataţi, abuzaţi fizic, sexual, iar pentru a supravieţui ajung să practice diverse activităţi delincvente.

Arta de a supravieţui a fugarilor constă în a putea dormi în locuri improprii, în furtul de alimente, în prostituţie şi în consumul de droguri. Cu cât perioada de viaţă pe stradă este mai lungă, cu atât creşte probabilitatea de a deveni o victimă a exploatării.

Fumatul şi consumul de alcool încep să devină din ce în ce mai prezente în rândul elevilor, în pofida campaniilor duse împotriva acestor fenomene, la nivel naţional şi internaţional.

Consumul de droguri reprezintă de asemenea un alt fenomen care a cunoscut o amploare deosebită în ultima perioadă.

De aceea, se impun programe de prevenire a consumului de tutun, alcool, droguri în rândul elevilor, care să-i informeze şi să-i conştientizeze asupra pericolelor pe care un asemenea comportament le are asupra stării lor de sanatate fizică şi psihică.

Depresia la copii şi adolescenţi se poate manifesta prin adaptări dificile la viaţa de elev, dificultăţi de relaţionare cu grupul, până la izolarea şi retragerea persoanei din lumea reală în una imaginară, în care problemele se pot rezolva uşor, ajungându-se uneori până la suicid, ca formă extremă a cedării în faţa problemelor specifice vieţii.

Sinuciderea este un comportament patologic de autosuprimare voluntară a vieţii, fără ca individul să fie în vreun fel constrâns de cei din jur, el pregatindu-şi minuţios circumstanţele în vederea atingerii scopului propus.

Familia, şcoala, grupul de prieteni sunt cei care, observând anumite semne, indicii de depresie majoră, trebuie să ia rapid măsuri pentru eliminarea factorilor potenţiali cauzatori ai comportamementului suicidar.

5

Bibliografie

• Blândul Valentin-Cosmin – Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012;

• Liceanu Aurora, Sâncan Doina-Ştefana, Călugăru Daniela -– Viaţa mea, un „joc” serios,

Program Educaţional coordonat de Fundaţia pentru Pluralism şi sprijinit de MECT, Bucureşti, 2007;

• Sells P. Scott – Adolescenţi scăpaţi de sub control, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005

6

II. Referat

Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală

1. Delimitări conceptuale Violenţa este una dintre formele de manifestare a devianţei şcolare. În sensul cel mai larg, violenţa este definită de Organizaţia Mondială a Sănătăţii drept

“ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii asupra altei persone, asupra unui grup ori comunităţi care antrenează/riscă să antreneze un traumatism, deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie respectiv privaţiuni.”

Violenţa în şcoală este un fenomen destul de prezent, îmbrăcând o diversitate mare de forme de manifestare.

Violenţa şcolară se referă doar la conduitele elevilor înmatriculaţi, care au loc în perimetrul şcolar sau în imediata lui apropiere şi generează traume fizice ori psihice asupra victimei.

Se impune, aşadar, a fi facută distincţia între violenţa şcolară şi alte forme de manifestare a comportamentului violent, săvârşite de minori, care nu au statutul de elevi şi care nu sunt produse în incinta sau în proximitatea instituţiei de învăţământ, chiar dacă efectele lor sunt similare.

Această definiţie exclude situaţiile accidentale, cu excepţia cazurilor în care acestea se produc cu bună ştiinţă şi cu intenţia de a face rău.

Violenţa include însă acele situaţii în care un individ face abuz de putere în relaţia cu celalalt, folosindu-se de statutul său pentru a-l intimida, ameninţa, ori din contra, pentru a-l neglija sau chiar ignora.

Violenţa în mediul şcolar îmbracă o diversitate mare de forme de manifestare. Concret, „potenţialii autori ai comportamentului violent şcolar sunt persoane care au un

statut fizic sau social superior în raport cu victima şi, prin urmare, relaţia cu aceasta se bazează în primul rând pe putere. Din acest punct de vedere, autorii unor astfel de comportamente ar putea fi elevi co-vârstnici sau având o vârstă mai mare, superior dezvoltaţi din punct de vedere fizic şi emoţional faţă de victimă, sau chiar unele cadre didactice care abuzează de forţa şi statutul lor ”10. Formele de manifestare a violenţei şcolare sunt extrem de variate: exprimare inadecvată sau jignitoare, poreclirea, tachinarea, ironizarea, imitarea, ameninţarea, hărţuirea, bruscarea, împingerea, lovirea, rănirea, provocarea de stricăciuni, furtul, violul si altele.

2. Analiza fenomenului de violenţă în şcoală Conform unui studiu al UNICEF România, realizat împreună cu Ministerul Educaţiei,

Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul de Criminalistică, în anul şcolar 2006-2007, peste 75% dintre unităţile şcolare se confruntă cu problema violenţei în şcoli.

Rezultatele acestui studiu au fost făcute publice în cadrul seminarului „Şcoala spune NU violenţei! Modalităţi de prevenire a violenţei în şcoală”, organizat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile.

Ancheta a mai arătat că nu doar elevii sunt agresaţi, ci şi 80% dintre profesori au de suportat nu doar violenţe verbale, ci uneori chiar şi agresiuni fizice.

Studiul UNICEF vorbeşte despre un procent de 35% dintre profesorii chestionaţi care au fost victime ale înjurăturilor şi de sub 10% care au suportat agresiuni fizice, sub o formă sau alta.

Conform aceluiaşi studiu s-au înregistrat, în anul şcolar 2006-2007, la nivel naţional, 2.979 infracţiuni în perimetrul unităţilor de învăţământ, la care au participat 3.013 autori, 75,4% dintre aceştia fiind elevi.

Conform unor studii mai recente, violenţa în şcoli este în scădere datorită măsurilor de prevenire luate de conducerile şcolilor şi a monitorizării permanente a elevilor predispuşi a comite acte de violenţă.

10 Valentin Cosmin Blândul - Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012, pag. 198 7

De altfel, în fiecare şcoală există o comisie pentru prevenirea şi combaterea violenţei, constituită din cadre didactice, psiholog şcolar, poliţist de proximitate, reprezentant al asociaţiei de părinţi.

La baza activităţii acestei comisii stă planul operaţional pentru reducerea violenţei în şcoli din anul 2012, elaborat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi M.E.C.T.S.

3. Cauze ale violenţei elevilor

Principalele cauze care duc la comiterea actelor de violenţă de către elevi constau în neglijarea copiilor de către parinţi, slaba implicare a acestora în procesul educaţional, situaţiile de criză din familie, plecarea părinţilor în străinătate, anturajul nepotrivit, lipsa unor modele comportamentale şi nu în ultimul rând, slaba comunicare între cadre didactice şi elevi, informaţiile furnizate de mass-media, ce prezintă numeroase cazuri de violenţă.

Toate acestea se pot explica şi ca problema specifică adolescenţei, manifestate prin tulburări de conştiinţă care apar ca efect al acţiunii comune a factorilor biogenetici şi psiho-sociali şi se exprimă prin diferenţe şi disfunctionalităţi ce ţin de patologia psihicului, fapt care determină o conduită adaptativă inadecvată a individului în societate.

„Tulburările de conduită sunt caracteristice copiilor/tinerilor care au tendinţa de a fi agresivi, cruzi sau răutăcioşi cu cei din jur, aparent fără vreun motiv anume. Acest gen de comportament se poate asocia cu scăderea randamentului şcolar, alterarea relaţiilor interpersonale, incapacitatea individului de a anticipa consecinţele faptelor comise, slaba empatie faţă de problemele altora ş.a.m.d. Cauzele care pot genera tulburări de conduită la copii/tineri ţin, în principal, de carenţele afective şi de socializare cu cei din jur, iar măsurile de ameliorare propun intervenţii psihoterapeutice specializate”11.

4. Forme de manifestare a violenţei fizice în şcoală a) Violenţa fizică între elevi

Acest tip de violenţă se produce mai ales în şcoală deoarece elevii petrec aici o mare parte din zi (5-6 ore), având posibilitatea să se întâlnească atat cu prietenii, cât şi cu „adversarii”.

Comportamentul violent al unor elevi ar putea reprezenta o copie a modelelor oferite de familie. Trăind acasă într-o atmosferă conflictuală şi fiind supuşi diferitelor privaţiuni, unii elevi ar putea avea reacţii violente la şcoală, descărcându-se fizic şi emoţional12.

Toate aceste constatări ne îndreptăţesc să credem că violenţa fizică între elevi nu reprezintă o problemă exclusiv a şcolii dar că prezenţa ei în acest mediu este mult mai relevantă, necesitând măsuri corective energice.

Cercetarea Mihaelei Jigau şi a colaboratorilor săi ne demonstrează faptul că violenţa între elevi este prezentă mai ales în şcoli situate în zonele periferice din mediul urban, şi anume 93%, respectiv cele în care invaţă elevi aparţinând unei mări diversităţi tenice şi culturale, iar cauza generală pare să fie nivelul scăzut de educaţie din familie şi sentimentul de frustrare pe care aceştia îl simt.

Concret, actele de violenţă între elevi ar putea fi cauza nevoii de mişcare excesivă pe parcursul recreaţiilor, lipsa unei culturi a jocului, mulţi copii confundând joaca cu agresivitatea fizică, nevoia de impunere în faţa grupului, provenienţa din medii subculturale sau dezavantajate economice etc.

Aceste conduite sunt determinate de dorinţa exacerbată a unor elevi de a ieşi din anonimat şi de a obţine un statut mai bun în faţa celorlalţi colegi sau prieteni. Numeroşi elevi consideră că pentru a ieşi în evidenţă, forţa şi curajul sunt calităţi esenţiale.

11 Valentin Cosmin Blândul - Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucuresti, 2012, pag. 379 12 Mihaela Jigau, Aurora Liiceanu, Liliana Preoteasa şi colaboratorii – Violenţa în şcoală, Editura Alpha MDN, Bucureşti 2006, pag. 68

8

Dominarea celor din jur, inclusiv prin violenţă fizică, devine un act de bravură pentru respectivii elevi, care nu scapă niciun prilej să se manifeste în acest fel.

Băieţii care nu emană forţă, masculinitate, curaj, riscă să fie marginalizaţi în cadrul colectivului şcolar. De asemenea, atracţia faţă de sexul opus este o componentă foarte importantă la această vârstă. Din acest motiv, unii baieţi ameninţă verbal sau agresează fizic pe toţi cei care reprezintă adversari pentru cucerirea unei fete.

„Inclusiv fetele pot dezvolta un comportament similar, cu menţiunea că în cauzl lor rivalitatea îmbracă forma calomniei şi denigrării rivalei şi mai putin a violenţei fizice. Dacă în cazul baieţilor pare să conteze numărul cuceririlor sentimentale, în cazul fetelor pare să fie mai importantă calitatea relaţiei cu partenerul, atacurile verbale la adresa rivalei ţinând de neacceptarea pierderii persoanei iubite”13.

Asemenea manifestări se produc, mai ales, în timpul recreaţiilor sau imediat dupa terminarea orelor, în şcoală sau în vecinatatea sa. Atunci elevii au posibilitatea să se intâlnească cu potenţialii lor adversari, în absenţa unei supravegheri stricte din partea cadrelor diactice.

Violenţele fizice se pot manifesta individual, caz în care avem o singura victimă, ori un grup, caz în care avem una sau mai multe victime.

Atunci când intimidările şi atacurile fizice se produc în grup, acesta devine o adevarată bandă de elevi privită ca grup infracţional, care poate săvârşi activităţi infracţionale precum bătăi, vandalism, furturi etc. Violenţa fizică între bandele de elevi are loc acolo unde structura economică şi socială a populaţiei din zone de rezidenţă este reprezentată de comunitaţi mult prea sarace sau dimpotriva, mult prea bogată precum şi de o diversitate etnică şi culturală.

Potrivit Cristinei Neamţu, profilul psihologic al unui elev, posibil membru al unei bande, este următorul14: • rezultate slabe la invăţătură; • absenteism masiv, risc de abandon şcolar; • lipsa hobby-urilor precum şi a preferinţelor pentru petrecerea timpului liber; • provenienţa din familii dezorganizate; • frecvente incidente cu poliţia; • domiciliu în zona de acţiune şi prieteni printre membrii bandei.

Elevii se pot înrola în bandele din şcoală din mai multe motive. Unul dintre ele ar fi legat de nevoia de a se simţi în siguranţă, iar asemenea grupuri organizate pot induce acest sentiment, oferindu-le protecţie până acceptă să fie recrutaţi. Totodată, banda de elevi le poate satisface acestora nevoia de acceptare, de apartenenţă la o formaţiune organizată.

Cei mai vulnerabili sunt elevii care, datorită unor rezultate şcolare modeste, a unor probleme de comportament dar şi a unui mediu familial nefavorabil, sunt respinşi de comunitate iar banda le poate satisface nevoia de acceptare, de afecţiune.

Pentru a preveni toate acestea, familia, profesorii şi specialiştii trebuie să-i consilieze pe elevi, ajutându-i să se autocunoască, să ii cunoască pe cei din jur de aceeasi vârstă, să îşi descopere propriile pasiuni, să se îndrepte catre activităţi dezirabile şi utile pentru dezvoltarea unei personalităţi autonome, creative.

Nu în ultimul rând, crearea unui mediu educaţional autentic şi plăcut poate descuraja producerea unor fenomene de violenţă şcolară.

13 Cristina Neamţu, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003pag. 222-224 14 Cristina Neamţu, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 226

9

b) Violenţa fizică a elevilor faţă de profesori Fenomenul violenţei fizice în şcoală este complex, având determinări şi implicaţii multiple,

fiind adesea expresia violenţei fizice din societate, întrucât copiii şi tinerii transpun în spaţiul unităţii de învăţămant modele ale violenţei întâlnite în comunitate, pe care le pot direcţiona fie către colegi, fie către profesori.

Potrivit cercetărilor realizate de Mihaela Jigau şi colaboratorii săi15, ponderea violenţei elevilor îndreptată către profesori depinde atât de specificul şcolii (gimnaziu, şcoala profesională, liceu) cât şi de locul unde este situată unitatea de învăţământ (urban, rural, central sau la periferia localităţii).

Profesorii cei mai expuşi sunt cei de la şcolile profesionale şi licee, în proporţie de 51%, respectiv din mediul urban, în proportie de 54% şi din şcolile de la periferia marilor oraşe, în proporţie de 48,8%.

În opinia autorilor cercetări16, formele prin care elevii se manifestă violent faţă de profesori sunt: • indisciplina la ore, părăsirea clasei, ignorarea intenţionată a obligaţiilor ce decurg din statutul de elev; • comportamente agresive, verbale şi nonverbale, ce aduc ofensă cadrului didactic, fără a-i pune însă în pericol integritatea fizică sau psihică; • gesturi sau priviri ameninţătoare; • comportamente violente evidente, exercitate verbal şi fizic, împotriva profesorului. În ceea ce priveşte violenţa fizică propriu-zisă a elevilor îndreptată împotriva profesorilor, din fericire, aceasta se manifestă într-o proporţie destul de mică (10%), din totalul cazurilor investigate, într-un top dominat de agresiunile verbale. Personalul didactic, victimă a violenţei fizice a elevilor, este reprezentat in procent de 60% de femei, în vreme ce victimele de sex masculin sunt, în general, profesorii tineri, mai puţin experimentaţi. Un profesor care a căzut victimă a violenţei elevilor are toate şansele să mai fie agresat, comparativ cu profesorii care nu au mai avut astfel de probleme. Nu s-a putut stabili o corelaţie directă intre disciplina predată de un profesor şi riscul ca el să devină victimă a violenţei fizce a elevilor17. O problemă destul de delicată o reprezintă modul în care profesorul ar trebui să reacţioneze la agresiunile fizice din partea elevului. Asigurarea integrităţii corporale a profesorului este firească, dar tehnicile de autoapărare trebuie utilizate cu prudenţă, pentru că dascălul să nu devină din victimă, agresor. Tehnicile de autoapărare au ca principiu de bază neutralizarea atacurilor elevului şi menţinerea sa la o distantă care să nu mai constituie un pericol pentru cadrul didactic. Deşi deocamdată se manifestă într-o proporţie destul de mică, violenţa fizică a elevilor faţă de profesori este un fenomen real, care nu trebuie neglijat. În primul rând, trebuie avut în vedere că violenţa fizică nu apare instantaneu, ci este precedată de violenţă verbală şi nonverbală, exprimată prin conduite precum: gesturi sau priviri ameninţătoare, insulte, jigniri etc., altfel spus, semne premergătoare. De aceea, absenţa intervenţiei timpurii şi eficienţe poate induce elevilor ideea că titul le este îngăduit, iar profesorilor, opinia unui climat de insecuritate în care pot fi oricând victime ale violenţei propriilor elevi.

15 Mihaela Jigau, Aurora Liiceanu, Liliana Preoteasă şi colaboratorii – Violenţa în şcoală, Editura Alpha MDN, Bucureşti 2006, pag. 50 16 Idem, pag. 77 17 Cristina Neamţu, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 239

10

c) Violenţa fizică a profesorilor faţă de elevi Forme de manifestare a violenţei profesorilor faţă de elevi au loc, de regulă, în şcolile în care

şi elevii sunt violenţi în relaţie cu profesorii lor şi de regulă, în şcoli situate la periferia oraşelor. Dintre formele de manifestare a violenţei profesorilor faţă de elevi, dominanta rămâne

violenţa verbală, manifestată prin atitudini ironice, ţipete, injurii, jigniri, ameninţări, comportamente de care destui elevi „au beneficiat” de-a lungul şcolarizării.

O altă formă este violenţa nonverbală, îndreptată împotriva elevilor care se poate exprima prin refuzul de a comunica efectiv cu aceştia, ori gesturi sau priviri ameninţătoare, atitudini discriminatoare, excluderea de la ore ca urmare a indisciplinei sau neîndeplinirii sarcinilor.

În şcolile din ţara noastră, violenţa fizică a profesorilor faţă de elevi este rar intâlnită, sub 5% în opinia directorilor de şcoli18.

Unele cadre mai apelează, totuşi, la pedepsele fizice administrate elevilor ca la o practică pedagogică validată istoric. Chiar şi unii părinţi susţin acest demers, considerând că dacă la rândul lor au avut parte de asemenea experienţe, atunci nu ar fi nicio problemă că inclusiv copiii lor să fie educaţi la fel.

Fără îndoială că violenţa fizică a profesorilor faţă de elevi nu mai poate fi acceptată, indiferent de argumentele care pot fi aduse.

Uneori însăşi violenţa cadrelor didactice poate genera reacţii de răspuns ale elevilor cel puţin la fel de dure, fapt care, scăpat de sub control, poate conduce la escaladarea fenomenului. Dar şi invers, violenţa elevilor putând genera răspunsuri pe măsura din partea profesorilor, aspect explicabil uman, dar intolerabil deontologic.

Victime ale violenţei fizice a profesorilor pot fi elevii care prin conduitele lor şcolare provoacă, pentru a acumula un capital de simpatie din partea colegilor, conflicte cu profesorii pentru a se răzbuna astfel pe cei pe care nu îi simpatizează19.

Din fericire, însă, violenţa cadrelor didactice îndreptată asupra elevilor este un fenomen destul de rar întâlnit, cum precizăm şi anterior, existând puţine şcoli în care au fost semnalate astfel de evenimente şi numai cu caracter punctual.

Cu toate acestea, mass-media, şi în special televiziunea şi internetul, lasă uneori impresia că asemenea manifestări violente ar reprezenta o practică mai largă în învăţământul românesc.

Nu putem fi de acord cu generalizarea pentru conduitele particulare ale unui număr foarte mic de profesori, dar, în egală măsură, trebuie să respingem orice formă a violenţei îndreptată împotriva elevilor, indiferent de motivele care stau la bază.

d) Violenţa fizică a parinţilor faţă de profesori şi elevi

În relaţia cu profesorii, atunci când sunt nemulţumiţi de atitudinea şi comportamentul unui profesor faţă de copilul lor, cel mai des întâlnite cazuri de violenţă ale părinţilor sunt cele verbale, dar nu lipsesc nici cele nonverbale şi, mult mai rar şi mai grav, cele fizice.

Alteori, parinţii intervin în disputele pe care copiii lor le au cu alţi colegi, agresând verbal sau chiar fizic pe „adversarii” copiilor lor.

Părinţii sunt uneori violenţi cu propriul copil, atunci când doresc să îi dea o „lecţie” publică, în faţa colegilor, pentru un comportament considerat inacceptabil.

Orice formă de violenţă a parinţilor, în raport cu şcoala, constituie o acţiune periculoasă în procesul instructiv-educativ.

Părinţii trebuie să reprezinte un model de autoritate şi de conduită în faţa propriilor copii, de aceea, ca partener educaţional, trebuie să-şi cunoască şi să respecte limitele.

18 Mihaela Jigau, Aurora Liiceanu, Liliana Preoteasa şi colaboratorii – Violenţa în şcoală, Editura Alpha MDN, Bucureşti 2006, pag. 50 19 Cristina Neamţu, Devianţa şcolară. Ghid de intervenţie în cazul problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi, 2003, pag. 238-239

11

Cele mai multe acte de violenţă fizică nu se produc în incinta şcolii, ci în imediata ei vecinătate, zona din apropierea şcolii.

Elevii, în drumul lor spre casă, pot fi supuşi agresiunilor din partea altor colegi, unor foşti colegi ai şcolii, precum şi a altor persoane din afara şcolii.

Uneori există posibilitatea ca unele conflicte nerezolvate în şcoală să se mute în stradă şi să antreneze şi alte persoane, „grupul de prieteni”, fiind astfel create premisele pentru escaladarea fenomenului.

Pentru asigurarea unui climat de securitate fizică şi psihică a elevilor şi a cadrelor didactice, violenţa şcolară trebuie combătută atât în interiorul cât şi în afara unităţii.

În acest sens, organizarea programului şcolar în aşa fel încât toate cursurile să se termine pe lumina, colaborarea cu autorităţile locale responsabile de menţinerea ordinii publice, cooptarea părinţilor pentru prevenirea fenomenului etc. sunt doar câteva soluţii care trebuie avute în vedere.

5. Măsuri pentru prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală

Opiniile specialiştilor converg în ceea ce priveşte imposibilitatea combaterii tuturor formelor de violenţă şcolară. Cu toate acestea, există nenumărate activităţi concrete prin care orice instituţie şcolară poate ameliora frecvenţa şi intensitatea cazurilor de violenţă în care sunt implicaţi elevii şi cadrele didactice. În acest sens, am distins între activitate de prevenire, prin care întelegem ansamblul acţiunilor care împiedică producerea unor fenomene de violenţă şi activitate de intervenţie, care reprezintă măsurile prin care se împiedică reapariţia unui caz de violenţă ce a avut deja loc.20

În primul caz, şcoala se adresează cauzelor generatoare sau semnelor premergătoare unui astfel de comportament, în vreme ce, în cea de a doua situaţie, şcoala se adresează în mod direct cazurilor de violenţă apărute, prin măsuri punitive sau prin măsuri care combină sancţiunile cu asistenţă.

Aceste două aspecte ale acţiunii şcolii au numeroase puncte de convergenţă şi sunt în egală măsură importante pentru orice strategie instituţională anti-violenţă. Practic, orice intervenţie reuşită asupra unui act de violenţă care apare în spaţiul şcolar este o măsură eficientă de prevenire (a unei situaţii similare viitoare). Este recomandat ca acestea să se trateze separat, având în vedere faptul că se referă la etape distincte ale producerii fenomenelor de violenţă, fapt ce presupune acţiuni şi resurse relativ diferite.

Activităţile antiviolente de la nivelul unităţii de învăţământ trebuie să aibă la bază o strânsă cooperare şi comunicare între toţi actorii implicaţi. Instituţiile şcolare au un rol central în prevenirea fenomenelor de violenţă. Atribuţiile şi responsabilităţile acestora sunt instituite explicit în legislaţia naţională referitoare la drepturile copilului şi la modalităţile de control, prevenire şi intervenţie specifice în cazurile în care minorii sunt victime sau autori ale diverselor acte de violenţă. Violenţa la elevi nu apare instantaneu, ci se structurează pe fondul unui comportament antisocial manifestat în şcoală dar şi în afara ei. Prin urmare, orice masură preventivă trebuie să debuteze cu corectarea acestui gen de comportament. Această intervenţie trebuie să se realizeze cât mai timpuriu, iar familia joacă un rol esenţial în acest sens. Conform „Strategiei de prevenire şi combatere a fenomenelor de violenţă la nivelul instituţiilor şcolare”, program iniţiat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei şi Institutul Naţional de Criminologie, în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetarii, derulat în perioada iunie 2005-iunie 2006, ameliorarea fenomenului de violenţă în şcoală are urmatoarele obiective: • acordarea de asistenţă metodologică principalilor actori de la nivelul şcolii (manageri, cadre didactice, elevi) pentru identificarea fenomenelor de violenţă şi a cauzelor care le generează;

20 Mihaela Jigau, Aurora Liiceanu, Liliana Preoteasa şi colaboratorii – Violenţa în şcoală, Editura Alpha MDN, Bucureşti 2006, pag. 179

12

• întărirea parteneriatului între instituţii cheie cu responsabilităţi în prevenirea şi combaterea fenomenelor de violenţă la nivelul şcolii; • identificarea şi promovarea unor exemple de bune practici la nivelul unităţilor şcolare în domeniul iniţiativelor/proiectelor anti-violenţă. • punerea la dispoziţia şcolilor a unor instrumente de identificare a surselor şi cauzelor violenţei şcolare (chestionare, ghiduri de interviu, anchete în familie etc.) dar şi a unui set de modele pentru activităţi de formare a cadrelor didactice în vederea elaborării unei strategii de prevenire şi combatere a violenţei la nivelul şcolii. Având în vedere obiectivele amintite, se impune un plan de intervenţie sau o strategie anti-violenţă la nivelul şcolii care să prevadă: • instituţionalizarea activităţilor de prevenire şi combatere a violenţei şcolare; • formarea unei perspective coerente, unitare şi predictibile a intervenţiilor la nivelul şcolii; • coordonarea activităţilor de prevenire cu cele de gestiune a violenţei şcolare; • cunoaşterea categoriilor şi a necesarului de resurse pentru desfăşurarea activităţilor anti-violenţă; • atragerea/implicarea tuturor actorilor importanţi de la nivelul şcolii în activităţile anti-violenţă; • realizarea de parteneriate educaţionale, aspect ce trebuie să devină o prioritate a strategiilor orientate către dezvoltarea educaţiei şi combaterea şi prevenirea violenţei; • schimburi de experienţă între şcoli în domeniul prevenirii actelor de violenţă; Acţiuni de conştientizare organizate în cadrul şcolii sau parteneriate, ce vor fi realizate prin implicarea următoarelor părţi:

Elevi: • participare la campanii privind conştientizarea acestora privitor la efectele negative ale violenţei

fizice; • dezbateri privind legislaţia specifică; • dezbateri privind regulamentul şcolar şi noţiunile de disciplină şi „regula”; • participare activă la orele de dirigenţie pe tema violenţei, planificate în cadrul Strategiei şcolii • realizarea unor referate, eseuri, proiecte, studii de caz sau schiţe (activităţi individuale sau în

grup) pe tema violenţei. În acest scop, grupul de lucru de la nivelul şcolii va furniza elevilor suport informativ – cărţi, reviste, articole, surse internet, privind violenţa în şcoală

• participare la lansarea planului de acţiune al şcolii • implicarea elevilor în proiecte care vizează prevenirea violenţei şcolare;

Cadre didactice:

• formarea cadrelor didactice cu privire la managementul clasei, managementul conflictelor, dezvoltarea abilităţilor de comunicare la elevi etc.; • participare la o sesiune de informare şi formare privind violenţa, organizată în şcoală prin

implicarea unor specialişti în domeniu. Temele de discuţie pot fi următoarele: - dificultăţi privind abordarea /înţelegerea / confruntarea cu violenţă juvenilă

(sensibilitate la această problematică, mituri, prejudecăţi); - modalităţi de identificare timpurie a elevilor cu potenţial violent (factori de risc) şi a

cauzelor care pot determina manifestări de violenţă; - modalităţi de identificare a unor activităţi de intervenţie adecvate, inclusiv la nivel

curricular; - evaluarea elevilor – ca sursă de conflict;

13

- modalităţi de implicare a părinţilor şi a comunităţii în activităţile de prevenire şi intervenţie privind violenţa.

• dezbateri privind regulamentul şcolar şi regulamentul elevilor; • dezbateri privind legislaţia specifică; • prezentarea unor studii de caz pe problematică violenţei fizice în şcoală.

Directori:

• identificarea problemelor şcolii cu impact asupra violenţei; • identificarea aspectelor importante care urmează a fi introduse în strategia şcolii privind prevenirea

violenţei • includerea în planul de dezvoltare a şcolii a unei strategii de prevenire a violenţei: pe termen scurt

(anul în curs) şi mediu (următorii 4 ani). • asigurarea unui mediu şcolar adecvat, cât şi a unui mediu sigur proxim şcolii, în scopul evitării

situaţiilor de conflict • identificarea principalelor bariere comunicaţionale la nivelul şcolii. În toate aceste acţiuni directorul va implica grupul de lucru constituit la nivelul şcolii, cu rol de prevenire şi intervenţie în cazuri de violenţă.

Consilieri şcolari: • participare la o sesiune de informare şi formare privind violenţa, organizată în şcoală prin

implicarea unor specialişti în domeniu. Temele de discuţie vor fi comune cu cele prezentate cadrelor didactice.

• consilierea elevilor care au comis acte de violenţă în şcoală;

Parteneriatul şcoală-familie Este prima şi cea mai importantă formă de parteneriat, care se realizează prin activităţi

formale şi nonformale. Printr-un astfel de parteneriat are loc întărirea legăturilor dintre familie-copil-şcoală,

evidenţiind responsabilităţile ce-i revin fiecărei componenţe a triadei. Familia rămâne în continuare principalul educator şi susţinător al copiilor şi tinerilor, în timp

ce şcoala îşi asumă rolul de instruire, de formare a priceperilor şi deprinderilor acestora. Parteneriatul educaţional dintre şcoală şi familie aşează în centrul sau copilul/tânărul. Şcoala prezintă interes pentru familie, în măsura în care copilul/tânărul o frecventează şi este

beneficiarul serviciilor educaţionale. Familia este de interes pentru şcoală în măsura în care ea influenţează comportamentul şi

achiziţiile şcolare ale copilului/tânărului. Relaţia de parteneriat dintre şcoală şi familie are la bază câteva premise esenţiale:

- ambii parteneri trebuie să conştientizeze interesul lor comun şi să acţioneze în interesul superior al copilului;

- trebuie să existe o coerenţă educaţională între familie şi şcoală; - este necesară egalitatea partenerilor şi respectul reciproc, care presupune consideraţie

pentru valorile, atitudinile şi comportamentul celuilalt; - rolurile celor doi parteneri sunt diferite, complementare şi convergente; - relaţia trebuie abordată cu deschidere şi flexibilitate.

Activităţi: • participare la întâlniri organizate de grupul de lucru, în cadrul carora:

- vor fi informaţi cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în situaţii de violenţă (consiliere, asistenţă psihologică şi mediere);

- vor fi identificaţi parinţii care doresc să se implice în activităţile de prevenţie sau intervenţie privind violenţa în şcoală.

14

- organizarea unor activităţi cu parinţii pe tema prevenirii violenţei şcolare. • participare la o sesiune de informare şi formare privind violenţa, organizată în şcoală de către

grupul de lucru cu participarea unor experţi în domeniul educaţiei. Vor fi prezentate şi discutate teme privind: - formele de violenţă şi cauzele violenţei; - modalităţi de prevenţie/intervenţie.

• participare la: - dezbateri privind regulamentul şcolar; - dezbateri privind legislaţia specifică.

Parteneriatul şcoală-autoritate locală

Noua lege a educaţiei stipulează o serie de prevederi în ceea ce priveşte autorităţile locale. În art. 20 se prevede că „Autorităţile administraţiei publice locale asigură, în condiţiile legii, buna desfăşurare a învăţământului preuniversitar în localităţile în care acestea îşi exercită autoritatea”. Pornind de la acest aspect, principalii reprezentanţi ai colectivităţii locale – primarul şi consiliul local – sunt răspunzători de asigurarea unui climat de ordine şi linişte pe raza localităţii pe care o reprezintă, supervizează funcţionarea serviciilor specializate destinate cetăţenilor, gestionează fondurile la nivel local, sunt răspunzători de patrimoniul local etc.

Parteneriatul şcoală-biserică Şcoala şi biserica au colaborat încă din cele mai vechi timpuri, religia având un rol important

în formarea competenţelor şi atitudinilor moral-civice ale copiilor. Aceasta promovează valori precum binele, respectul, toleranţa, umanismul, solidaritatea,

responsabilitatea, libertatea, binele comun, diversitatea, respectarea drepturilor omului, promovarea identităţii şi bogăţiei spirituale.

O importantă misiune academică şi filantropică o au preoţii parohi. Având în vedere valorile creştine pe care le promovează şi vocaţia lor umanitară, preoţii pot contribui la:

- participarea reprezentanţilor bisericii la campanii destinate eradicării comportamentelor deviante în randul elevilor.

- identificarea nevoilor copiilor şi familiilor, precum şi a situaţiilor de risc în care se pot afla acestea;

- mobilizarea comunităţii pentru a sprijini familiile şi copiii aflaţi în mari dificultăţi; - sesizarea situaţiilor de abuz, neglijare şi exploatare; - implicarea în organizarea unor manifestări culturale ale comunitaţii şi ale şcolii.

Parteneriat şcoală – alte instituţii, ONG-uri

• Cu organizaţia sindicală locală şi naţională pentru: - apărarea drepturilor personalului didactic şi nedidactic, conform Contractului individual/colectiv de muncă şi a Codului muncii; - acordarea unor ajutoare bănesti celor care au probleme deosebite, personale sau familiale.

• Cu Poliţia pentru organizarea unor acţiuni de prevenire sau de intervenţie în situaţii speciale. • Cu Casa Corpului Didactic şi asociaţii profesionale în scopul participării la programe de

formare continuă. • Cu ONG-uri cu preocupări în diferite domenii, în scopul derulării unor proiecte educaţionale. • Cu instituţii de cultură (muzee, teatre, cinematografe) în scopul realizării unei educaţii

extraşcolare de calitate şi totodată ca modalităţi de petrecere în mod plăcut şi util a timpului liber.

• Cu Direcţia de Sănătate Publică în vederea organizării unor acţiuni de educaţie pentru sănătate a elevilor.

15

Atunci când apar acte de violentă în şcoală se impun măsuri pentru combaterea şi descurajarea unor comportamente viitoare de acest gen.

Studiul lui Chris Gittins prezentat în „Reducerea violenţei în şcoală – un ghid al schimbării”21, propune ca măsuri de intervenţie într-o situaţie de criză urmatoarele: • calm, stăpânire de sine a profesorului/directorului care discută cu elevul care a comis actul de violenţă; • păstrarea neutralităţii în analizarea cazului; • întelegerea tulburărilor psihologice şi consilierea elevului violent; • rezolvarea paşnică a problemelor, medierea.

Ulterior, în Comisia pentru combaterea violenţei se impune o analiză atentă a celor intamplate, stabilindu-se măsurile necesare: • sancţionarea elevilor cu comportamente-problemă, în raport cu gravitatea faptelor comise; • asistarea psihologică şi consilierea elevilor cu comportamente deviante; • informarea părinţilor şi implicarea lor în acţiuni specifice de prevenire şi combatere a

fenomenului. Bibliografie

• Blândul Valentin-Cosmin – Psihopedagogia comportamentului deviant, Ed. Aramis, Bucureşti, 2012;

• Gittins Christopher (coordonator) – Violence Reduction in Schools – How to make a difference (Reducerea violenţei în şcoală – Un ghid al schimbării), Consiliul Europei, Strasbourg CEDEX, 2007;

• Jigau Mihaela (coordonator) – Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală: un ghid practic

pentru directori şi cadre didactice, Ed. Alpha MDN, Buzău, 2006;

• Jigau Mihaela, Liiceanu Aurora, Preoteasa Liliana (coordonatori) – Violenţa în şcoală, Ed. Alpha MDN, Bucureşti, 2006;

• Neamţu Cristina – Devianţa şcolară, Ed. Polirom, Iaşi, 2003

21 Christopher Gittins, Reducerea violenţei în şcoală – un ghid al schimbării, 2007, pag. 110-111 16

III. Rezumarea unui studiu Studiu privind fenomenul de violenţă în mediul şcolar din jud. Dolj,

realizat în perioada 21-26 sept. 2011

1. Justificarea studiului Conform Strategiei naţionale privind reducerea fenomenului violenţei în unităţile de învăţământ preuniversitar, aprobată prin Ordinul Ministrului Educaţiei, Cercetării şi Tineretului nr. 1409/29.06.2007, la nivelul Inspectoratului Şcolar Judeţean Dolj, s-a constituit o Comisie Judeţeană pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar. Această comisie a elaborat un plan al Inspectoratului Şcolar Judeţean privind reducerea fenomenului violenţei în mediul şcolar. Conform ordinului amintit, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ exista Comisia pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar, care elaborează anual Planul operaţional al unităţii şcolare privind reducerea fenomenului violenţei. În vederea îmbunătăţirii Planului operaţional al ISJ Dolj privind reducerea violenţei în mediul şcolar şi eloborării planurilor operaţionale ale unităţilor de învăţământ, în perioada 21-26 sept. 2011, la propunerea ISJ Dolj, în unităţile de învăţământ din judeţ a fost realizat un studiu asupra fenomenului de violenţă în mediul şcolar.

2. Obiectivele studiului Studiul a avut ca obiectiv general identificarea situaţiilor de violenţă întâlnite în unităţile de

invăţământ preuniversitar din judeţul Dolj. Principalele obiective au fost:

- identificarea formelor curente de violenţă din şcoli; - măsurarea frecvenţei cu care apar diferite situaţii de violenţă; - identificarea contextelor în care apare violenţa şcolară; - identificarea principalilor actori implicaţi în situaţiile de violenţă; - aflarea opiniilor elevilor privind combaterea acestui fenomen.

3. Metodologia utilizată

Studiul a fost realizat folosind o metodă cantitativă de culegere a informaţiilor şi anume o anchetă prin chestionar.

A fost utilizat chestionarul elaborat de Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, publicat în lucrarea „Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală – Ghid practic pentru directori şi cadre didactice”22 (ANEXA).

4. Limite şi dificultăţi ale investigaţiei Cercetarea a avut doar un caracter explorator, realizând numai o evaluare globală, o estimare a

dimensiunii fenomenului. Având în vedere că manifestările de violenţă într-o anumită unitate şcolară pot afecta negativ

imaginea acesteia, este posibil ca răspunsurile oferite de unii subiecţi chestionaţi, cel putin sub anumite aspecte, să reflecte numai parţial realitatea.

5. Caracterizarea lotului de subiecţi

În studiu au fost incluse 121 unităţi de învăţământ preuniversitar de nivel primar, gimnazial, liceal şi postliceal din jud, Dolj, atât din mediul urban, cât şi rural, în perioada 21-26.09.2011.

22 Mihaela Jigau (coordonator) şi colaboratorii, Prevenirea şi combaterea violenţei în şcoală – Ghid practic pentru directori şi cadre didactice, Ed. Alpha MDN, 2006, pag. 15-17

17

În fiecare şcoală din eşantion chestionarul a fost aplicat unui număr de elevi care reprezintă 10% din numărul total de elevi existenţi, totalizând 70.505 elevi, reprezentând 7% din numărul total de elevi existenţi în unităţile de învăţământ preuniversitar din judeţ.

Ponderea unităţilor de învăţământ a fost: - urban 64% - rural 36%

Distribuţia pe sexe a fost următoarea: - 50% fete - 50% baieţi

Distribuţia pe clase a fost următoarea: Clasa I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII Postliceal

Nr. elevi 79 173 342 744 424 696 715 1139 625 816 780 881 41 23

6. Prezentarea rezultatelor cercetării

a) Forme de manifestare a violenţei şcolare şi frecvenţa acestora O primă clasificare a fost în funcţie de sistemul de relaţii la nivelul cărora se manifestă

violenţa şcolară: - violenţa între elevi; - violenţa elevilor faţă de profesori; - violenţa profesorilor faţă de elevi.

Elevii au declarat că forma cea mai frecventă este violenţa între elevi, aceasta manifestându-se „des” sau „foarte des”, în cazul unei proportii de 25% dintre cazuri sau „rareori” în aproximativ 44% dintre cazuri.

Celelalte două forme de violenţă se manifestă în proporţii mult mai reduse, de circa 2%.

b) Cele mai frecvente forme ale violenţei între elevi În majoritatea unităţilor de învăţământ cuprinse în studiu, cele mai frecvente forme de violenţă între elevi au fost:

- injurii, jigniri referitoare la diferite trăsături fizice sau psihice – 61%; - certuri, conflicte – 26%; - bătaie – 16%;

c) Când şi unde se manifestă violenţa între elevi Elevii chestionati consideră că formele de violenţă cele mai frecvente se manifesta mai ales în

timpul recreaţiilor şcolare, când nu sunt sub stricta supraveghere a profesorilor, în procent de 27% Alte situaţii:

- în ore – 2% - în incinta şcolii, după ore – 13% - în vecinatatea şcolii, după ore – 17%

d) Colectivităţile între care apar manifestări de violenţă

- între elevii care aparţin şcolii şi cei din afara acestora – 16% - între elevii din clase mai mari faţă de elevii din clase mai mici – 25% - între elevii din clase diferite, de acelaşi nivel – 26% - între elevii din aceeaşi clasă – 33%

e) Forme de violenţă a elevilor faţă de profesori Cele mai frecvente forme recunoscute au fost:

- lovire/agresiune fizică - 3% - agresiune nonverbală – 7%

18

- vorbe urâte/jigniri – 9% - refuzul îndeplinirii sarcinilor – 11% - atitudini răutăcioase – 15% - ignorarea mesajelor – 19% - indisciplina – 25% - absenteism – 39%

f) Violenţa profesorilor faţă de elevi

Un procent de aproape 84% dintre elevii intervievaţi au afirmat că, în şcolile lor, comportamentele violente ale profesorilor lipsesc.

Doar 16% au spus ca au fost inregistrate foarte puţine cazuri de acest fel. Dintre aceştia, făcând referire la propria persoană, 5,4% dintre elevi au declarat că au fost

insultaţi, umiliţi, ironizaţi de către profesori. g) Elevi violenţi faţă de colegi sau profesori

Referindu-se la propria persoană, 10% dintre elevii intervievaţi au declarat că au fost in situaţia de a fi violent faţă de un coleg sau profesor în şcoală.

Precizând contextul situaţiilor de manifestare a violenţei, aceştia au menţionat: - rezultat al provocării celorlalţi prin insulte, jigniri, ironii, agresiuni fizice; - contraziceri pe teme diferite; - conflicte mai vechi; - autoapărare; - conflicte cu elevi de etnie rromă; - atitudini jignitoare ale profesorilor; - evaluare neobiectivă, abuz de măsuri disciplinare.

7. Concluzii şi recomandări

Rezultatele studiului pot reprezenta un punct de plecare în elaborarea unui plan de măsuri pentru preveniea şi combaterea fenomenelor de violenţă din şcoli.

Materiale legate de acest studiu, rezultatele cercetării, au fost publicate de ISJ Dolj pe site-ul www.isj.dj.edu.ro, odată cu publicarea Planului operaţional judeţean pentru prevenirea şi combaterea violenţei şcolare, 25 ocrombrie 2012.

Elevii investigaţi au propus o serie de acţiuni care pot contribui la reducerea fenomenului de violenţă şcolară: - intervenţia imediată a cadrelor didactice atunci când apare un fenomen de violenţă; - medierea conflictelor dintre elevi de către diriginte; - evitarea provocării elevilor cu potenţial violent; - evitarea anturajelor nepotrivite; - educarea elevilor pentru a nu reacţiona violent la provocări; - folosirea unui limbaj adecvat, evitarea injuriilor, jignirilor şi a glumelor proaste; - rezolvarea conflictelor pe cale amiabilă; - comunicare şi relaţionare pozitivă cu colegii şi cadrele didactice; - o mai bună colaborare între clase şi diriginţii acestora; - o mai bună comunicare a elevilor cu parinţii şi implicarea părinţilor în rezolvarea situaţiilor de

violenţă; - implicarea poliţiei în activităţile de nonviolenţă; - evitarea programelor TV care incită la violenţă verbală şi fizică.

În urma studiului privind violenţa în şcoală se recomandă introducerea în planul operaţional al şcolilor a unor măsuri, intervenţii, la nivel individual, la nivelul familiei precum şi la nivel şcolar.

a) La nivel individual:

19

- identifiarea timpurie a elevilor cu potenţial violent; - derularea unor programe de asistenţă individualizată pentru elevii implicaţi în cazuri de violenţă; - valorizarea intereselor, aptitudinilor şi capacităţii elevilor care au comis acte de violenţă; - responsabilizarea elevilor cu comportament violent.

b) La nivelul familiei: - informarea familiei cu privire la serviciile pe care le poate oferi şcoala în scopul prevenirii violenţei şcolare; - acordarea de sprijin familiilor care solicită asistenţă; - iniţierea unor programe destinate părinţilor; - semnalarea de către şcoală a cazurilor de familii cu un comportament violent faţă de copii şi implicarea în rezolvarea acestora, colaborând cu instituţii cu responsabilităţi în acest domeniu.

c) La nivelul şcolii: - includerea pe agenda întâlnirilor formale ale şcolii a unor teme legate de violenţă şcolară; - elaborarea unor strategii coerente de prevenţie şi intervenţie; - iniţierea la nivelul şcolii a unor structuri cu rol de mediere care să contribuie la aplanarea conflictelor; - organizarea de programe de informare a elevilor privind modalităţile de gestionare a unor situaţii concrete de violenţă; - asigurarea unui mediu şcolar adecvat pentru derularea activităţilor didactice in condiţii optime; - dezvoltarea unor strategii focalizate pe prevenirea şi controlul fenomenelor de violenţă.

Echipa care a realizat acest studiu este formată din membri ai Comisiei judeţene pentru prevenirea şi combaterea violenţei în mediul şcolar ISJ Dolj: - Inspector şcolar general – Mihaela Cristiana Motăţeanu, preşedinte; - Inspector şcolar general adjunct – prof. Alexandru Gidar, vicepreşedinte; - Coordonator studiu – prof. Diana Brătucu, formator naţional, Institutul de Ştiinte ala Educaţiei,

Bucureşti

20

IV. Studiu de caz

Studiu de caz C.R., 15 ani, elev în clasa a VIII-a la o şcoală gimnazială din mun. Constanţa

Informaţiile despre elevul C.R. au fost obţinute de la directorul şcolii, dirigintele clasei, elevul propriu-zis, mama sa, colegi. Şcoala în care învaţă C.R., elev în clasa a VIII-a, este o şcoală gimnazială dintr-un cartier al oraşului Constanţa.

Din discuţia cu directorul şcolii a reieşit ca şcoală este cunoscută ca având destui elevi cu comportament deviant. Din acest motiv, se desfăşoară periodic activităţi de prevenire şi combatere a devianţei juvenile, unele dintre ele în colaborare cu poliţia de proximitate. Referitor la elevul C.R., directorul şcolii a afirmat că este unul dintre elevii-problemă, că lipseşte frecvent de la ore, având un anturaj dubios si că repetă clasa a VIII-a. Şi anul acesta are rezultate şcolare foarte slabe, fiind corigent la 4 discipline la sfârşitul semestrului I. Familia lui C.R. se pare că are probleme deosebite, sociale şi economice, după informaţiile pe care le deţine directorul, acesta locuind într-un cartier social al oraşului Constanţa. Părinţii lui C.R. sunt absolvenţi de şcoală profesională, în prezent tatăl este pensionat pe caz de boală iar mama este casnică, ocupându-se de creşterea celor 4 copii ai familiei, cei trei fraţi ai lui C.R. fiind mai mici decât acesta. Tatăl lui C.R., deşi este bolnav de plămâni, fumează şi consumă alcool frecvent, toţi banii familiei fiind pe mâna acestuia. Mama este nevoită să accepte această situaţie pentru a evita conflictele si violenţa soţului faţă de ea şi mai ales, faţă de copii. Diriginta clasei l-a caracterizat pe C.R. ca fiind un elev cu probleme de comportament, uneori agresiv cu colegii: îi jigneşte, le ia mâncarea din mână, le cere bani şi se presupune că ar şi fura, doi dintre colegii lui acuzându-l că le-a furat telefoanele în timpul orei de educaţie fizică. Colegii de clasă A.A., C.O. şi V.G., fiind intrebaţi despre colegul lor C.R., au afirmat că are o relaţie destul de tensionată cu clasa, că are un singur prieten în clasă, pe R.L., cu care chiuleşte de la ore şi care se presupune că îl ajută la furat. Fiind repetent, C.R. a venit în clasa lor din acest an şi nu ştiu foarte multe despre el, doar ca nu învaţă, deşi are capacitatea de a face progrese. Majoritatea colegilor afirmă că de destule ori sunt jigniţi de catre C.R. fără motiv. Aşa cum precizam şi anterior, există suspiciunea că el, probabil ajutat de R.L., a furat recent două telefoane scumpe ale unor colegi de clasă, în timpul orei de educaţie fizică, din vestiar, ei neparticipând la ora de educaţie fizică, din sala de sport, în acea zi. Întrebaţi dacă diriginta a cercetat cazul şi a luat măsuri, elevii au spus ca diriginta este tânără, nu prea are experienţă şi nici autoritate, motiv pentru care elevii păgubiţi au mers la director pentru a reclama furtul acestor telefoane, însă acesta le-a zis că nu mai are în acest moment ce să facă şi le-a recomandat să aibă grijă de bunurile personale, eventual nici să nu mai vină cu telefoane scumpe la şcoală. Unul dintre colegi a afirmat în felul următor: „În general, în şcoală se fură „la greu”. Nu vine nimeni din exterior, furturile sunt comise de elevi tot din şcoală. Se iau cu japca bani, telefoane, mâncare şi altele”. Grupul de prieteni al lui C.R. are o influenţă negativă asupra sa, unii dintre ei fiind mult mai mari ca el şi au şi antecedente penale. Anturajul îl încurajează să fie durul clasei, pentru că este mai mare decât ei (fiind repetent).

21

Uneori, aceştia vin în curtea şcolii şi iau mingea celor care joaca fotbal, punându-l pe C.R. să le ceară bani pentru ţigări, dacă vor să îşi recupereze mingea.

Elevul C.R., a afirmat, într-o discuţie cu diriginta, că este necăjit de atmosfera de acasă, că deseori este umilit, jignit şi chia bătut de tatăl său atunci când acesta este băut, iar uneori îl trimite să facă rost de băutură. În astfel de situaţii, este nevoit să ceară bani împrumut de la vecini sau de la prieteni sau chiar să meargă la supermarketul din cartier pentru a face rost de bani, cerând clienţilor căruciorul de cumpărături pentru a recupera fisele de 50 bani. C.R. susţine că este nevoit să facă rost de bani şi altfel, ajutând-o uneori şi pe mama sa cu bani pentru procurarea hranei necesare familiei. Întrebat care sunt sursele de venit, el a răspuns: „Din combinaţiile mele cu prietenii, îi păcălim pe unii cu telefoane, haine şi altele”. Întrebat dacă unele obiecte sunt furate, admite că ar putea fi, dar nu de către el. C.R. susţine că se inţelege bine cu prietenii din cartier, mai puţin cu colegii de clasă, care nu îl înţeleg, nu îl ajută, ba chiar îl acuză că ar fi autorul „dispariţiei” a două telefoane din clasa lor. Referitor la propria persoană, C.R. se caracterizează ca fiind o persoană cu un comportament schimbător şi cu inclinaţii spre agresivitate, fiind însă sociabil şi doritor să aibă prieteni cu care să îşi petreacă timpul liber, de cele mai multe ori pe stradă. „Consider că sunt o persoană care se aprinde uşor, cred ca semăn cu tata. Îmi plac mult filmele cu bătăi, cu jafuri, cu băieţi deştepţi, cu şmecheri cu bani mulţi. Mi-ar plăcea să ajung să am şi eu bani mulţi, să mă distrez cu prietenii. Îmi plac jocurile de noroc, îmi place să fumez ţigări bune, dar nu am consumat droguri, mai ales că daca aş face asta şi m-ar prinde tata, m-ar omorî cu bătaia. Îmi place să fiu admirat, să fiu lider, să-i şochez pe alţii. Nu sunt un bătăuş dar uneori este nevoie să ştii să te baţi într-un cartier în care sunt probleme de violenţă. Orice băiat ar trebui să ştie să se bată, iar atunci când te enervează cineva, trebuie să te descarci, să dai.” În ceea ce priveşte percepţia sa asupra şcolii, C.R. consideră că şcoala îi este necesară, că învaţă lucruri folositoare şi totodată „faptul că ai şcoală iţi oferă un statut mai bun în cartier”. I-ar plăcea să urmeze şi un liceu, dar afirmă că nu are multe şanse, pentru că a lipsit mult de la şcoală şi nu prea a invăţat la mate şi română. Dar a completat spunând că poate va urma o şcoală profesională, după ce termină clasa a VIII-a, să inveţe o meserie. Din discuţiile cu mama lui C.R. a rezultat că soţul său este autoritar, uneori violent, mai ales când bea peste măsură. Tatăl îl ceartă des pe C.R. pentru că a rămas repetent şi afirmă că nu este în stare să ajungă să înveţe o meserie. Aceasta este înţelegătoare cu copilul său, stă de vorbă cu el, îl sfătuieşte de bine, dar C.R. greşeşte şi faţă de ea, vorbindu-i urât. Mama mai spune că C.R. pleacă mult de acasă şi umblă cu baieţi mai mari decât el, adesea nu ştie ce face în acest timp, dar uneori mai ajută la magazine, mai descarcă marfă, mătura, astfel încât uneori aduce acasă ceva bani pentru mâncare sau chiar mâncare. Concluzii Factorii care au influenţat negativ comportamentul lui C.R. sunt: - dezechilibrul dintre autoritatea exagerată a tatălui, respectiv afecţiunea şi îngăduinţă prea mare a

mamei; - nivelul scăzut al autocontrolului; - anturajul, teribilismul vârstei; - slaba reprezentare a valorilor pozitive sociale; - slaba implicare a şcolii în combaterea comportamentului său deviant.

Elevul C.R. are nevoie de un program de terapie congnitiv-comportamentală susţinut de psihologul şcolar, dar şi de o atenţie sporită din partea familiei, colegilor, dirigintei, pentru integrarea lui în mediul şcolar.

22