UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCACENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE ŞTIINŢESPECIALIZAREA MANAGEMENTUL AFACERII

MANAGEMENTUL CONTABILITATII PATRIMONIALE

PROIECT

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC Student Conf. Univ. Dr. Diana Ighian POP MARIA

2013

UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN CLUJ NAPOCACENTRUL UNIVERSITAR NORD DIN BAIA MARE

FACULTATEA DE ŞTIINŢESPECIALIZAREA MANAGEMENTUL AFACERII

Evaluarea elementelor patrimoniale

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC Student Conf. Univ. Dr. Diana Ighian IUSCO MARIA

2013

2

CUPRINS

Evaluarea patrimoniului in contabilitate................................ 3

I Notiuni de contabilitate primara......................................... 4

1.1. Rolul contabilitatii in economia de piata................................ 5

1.2. Patrimoniul societatilor comerciale........................................ 5

1.3. Evaluarea elementelor patrimoniale....................................... 7

1.4. Bilantul contabil..................................................................... 8

1.5. Balanta de verificare.............................................................. 10

1.6. Definirea si necesitatea evaluarii........................................... 12

1.7. Sistemul de preturi si tarife..................................................... 12

1.8. Forme de evaluare.................................................................. 13

1.9. Evaluarea curenta................................................................... 15

II Inventarierea patrimoniului................................................ 18

Bibliografie ........................................................................... 27

3

Evaluare patrimoniului in contabilitate

Evaluarea elementelor supuse inventarierii consta in exprimarea lor valorica cu ajutorul etalonului banesc, avandu-se in vedere forma sub care se afla sau stadiul in care se gasesc in momentul inventarierii.Evaluarea reprezinta un procedeu al metodei contabile care consta in cuantificarea si exprimarea valorica in etalon banesc a existentei miscarii si transformarii patrimoniului economic pentru a-l reflecta in contabilitate. Sunt evaluate astfel: bunurile materiale, creantele, obligatiile, cheltuielile si veniturile, rezultatele financiare, folosindu-se in acest scop preturile si tarifele. Fara eveluare nu se poate realiza contabilitatea unitatilor patrimoniale.

Continutul evaluarii consta in inmultirea elementelor patrimoniale supuse evaluarii exprimate cantitativ cu elementele banesti concretizate in preturi, tarife pentru costuri.

Principiile evaluarii:

a) Principiul stabilirii obiectului evaluarii b) Principiul valorii reale conform caruia elementele patrimoniale se evalueaza la valoarea reala in vederea asigurarii unui bilant real. Valoarea reala este valoarea de utilitate a bunului in momentul respectiv care se stabileste prin luarea in considerare a starii fizice, pretului de piata al bunurilor asemanatoare, amplasarea si utilitatea lor. In cazul creantelor si datoriilor valoarea de utilitate se determina tinandu-se seama de valoarea probabila care se va incasa, respectiv care trebuie platita c) Principiul alegerii formei de evaluare conform caruia evaluarea operatiunilor din categoria curenta se face la costuri de productie efective. d) Principiul prudentei conform caruia la evaluarea elementelor patrimoniale se tine seama de deprecieri, riscuri si pierderi posibile de inregistrare e) Principiul permanentei metodelor care presupune continuitatea in aplicarea normelor si regulilor utilizate in tot cursul exercitiului financiar si de la un exercitiu la altul pentru asigurarea comparabilitatii informatiilor.

Evaluarea mijloacelor fixe:Bunurile de natura imobilizarilor se evalueaza la valoarea lor ramasa neamortizata,

cu exceptia celor constatate ca fiind depreciate, pentru care se utilizeaza valoarea actuala.In cazul mijloacelor fixe se corecteaza valoarea contabila (mai mica) prin inregistrarea unei amortizari exceptionale sau prin constituirea unui provizion pentru depreciere, dupa cum aceasta este ireversibila (definitiva, cum este cazul mijloacelor fixe inutilizabile propuse pentru casare) si respectiv relativa, produsa de cauze cum sunt : aparitia unei uzuri morale de care nu s-a tinut seama cu ocazia amorizarii, supraevaluarea mijloacelor fixe cu ocazia reevaluarii, lipsa de utilitate pentru unitate in momentul inventarierii etc.

Evaluarea stocurilor:Stocurile se evalueaza cu respectarea principiilor permanentei metodelor si

prudentei, utilizandu-se valoarea actuala, denumita si valoare de inventar.In cazul in care valorile de inventar sunt superioare celor existente in contabilitate, in listele de inventariere se inscriu acestea din urma.In situatia valorilor de inventar inferioare celor contabile, in listele de inventariere se inscriu, de asemenea, cele din urma, cu mentiunea ca pentru diferenta in cauza trebuie constituit un provizion pentru deprecieri si aceasta chiar daca nu se admite deducerea cheltuielilor respective.

4

Diferentele intre soldurile scriptice corespunzatoare bunurilor respective si stocurile constatate cu prilejul inventarierii se inregistreaza in contabilitate ca plusuri sau minusuri de inventar, dupa efectuarea, in prealabil, a compensarilor admise, atunci cand exista riscul de confuzie intre sorturile aceluiasi bun material si numai pentru aceeasi perioada de gestiune si aceeasi gestiune.

I. NO Ţ IUNI DE CONTABILITATE PRIMAR   Ă  

Organizarea contabilităţii patrimoniale constituie o obligaţie stabilită prin lege pentru toate persoanele juridice, precum şi pentru persoanele fizice care au fost autorizate sădesfăşoare activităţi pe cont propriu şi au calitatea decomerciant.Baza legală privind organizarea şi conducerea evidenţei contabile este formată în principal din:

-Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată în Monitorul Oficial,Partea I nr. 48 din 14.01.2005, cu modificările şi completările ulterioare;

-Ordinul Ministrului Finanţelor Publice 94 / 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a Comunităţii Economice Europene şi cu Standardele Internaţionale de Contabilitate, publicat în MonitorulOficial, Partea I nr. 85 din 20.02.2001, cu modificările şi completările ulterioare;

-Ordinul Ministrului Finanţelor Publice 306 / 2002 pentru aplicarea Reglementărilor contabile simplificate, armonizate cu directivele europene,publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 279 din 25.04.2002, cu modificările şi completările ulterioare.Începând cu data de 01.01.2006, OMFP 94/2001 şi OMFP 306/2002se abrogă prin Ordinul 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabileconforme cu directivele europene, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1085din 30.11.2005.Legea Contabilităţii nr. 82/1991 enumeră unităţile patrimoniale obligate să-şi organizeze şi să conducă contabilitatea, astfel :

oRegii autonomeoSocietăţi comercialeoSocietăţi agricoleoOrganizaţii ale cooperaţiei meşteşugoOrganizaţii ale cooperaţiei de consum şi de creditoBanca Naţionalăa Românieişi organizaţiile bancareoInstituţii publice de subordonare centrală şi localăoUnităţi de asigurari sociale, altele decît cele de statoAsociaţiioFundaţiioSindicateoUnităţi de cultoOrganizaţii obşteştioAlte persoane care au dobândit personalitate juridicăoPersoanele fizice care prestează activităţi independente, care exercită în mod obişnuit acte de comerţ şi sunt înmatriculate la Oficiul RegistruluiComerţului.Obligaţia de a organiza şi conduce contabilitatea revine, potrivit legii, şi

subunităţilor fără personalitate juridică cu sediul în străinătate, care aparţin de persoane juridice, cu sediul sau domiciliul în România, cît şi subunităţilor cu sediul în România care aparţin unor persoane juridice sau fizice cu sediul sau domiciliul în străinătate.

5

1.1. Rolul contabilităţii în economia de piaţă

Descentralizarea economiei a determinat apariţia şi dezvoltarea liberei iniţiative care solicită agentului economic să-şi asume riscul în activitatea sapentru că activitatea pe care o desfăşoară are loc în conditii de concurenţă. Pentrua putea să se menţină şi săreziste în aceastăluptă agentul economic trebuie să îşi cunoască rezultatele activităţii sale astfel încât din venituri să-şi acopere cheltuielile şi să obţină şi profit. Pentru îndeplinirea obiectului de activitate, patrimoniul ag. ec. se află într-o permanentă mişcareşi transformare ca urmare a următoarelor procese economice :•aprovizionarea –urmăreşte cheltuielile privind transportul şi aprovizionarea cu materii prime şi materiale efectuate cu mijloace proprii şi străine (închiriate) ; cheltuielile cu încărcarea, descărcarea materialelor în depozitşi magazie (cheltuieli de manipulare); pierderi pe timpul transportului în limita normelor legale• producţia –urmăreşte totalitatea cheltuielilor aferente producţiei precum şi cheltuielile realizate ca rezultat al activităţii desfăşurate de ag. ec.şi care produc în patrimoniul unităţii modificarea de volumşi structură, transformări cantitative şi calitative, determinând rezultatele financiare ca rezultat al unor operaţii economico – financiare consumatoare de resurse şi producătoare de rezultate.Activităţile desfăşurate de un ag. ec. pot fi grupate astfel: 1. activităţi de exploatare sau de producţie

2. activităţi financiare3. activităţi excepţionale

În funcţie de aceste activităţi se angajează şi cheltuielile, respectiv se utilizează mijloace băneşti şi financiare pentru a satisface anumite necesităţi productive sau obligaţii.

Cheltuielile se clasifică astfel: a. cheltuieli de exploatare –consum de materii prime şi materiale, amortizarea

imobilizărilor, energie, apă, gaz, fond de şomaj,cheltuieli cu deplasări, detaşări, reclame, protocol, publicitate,alte servicii executate de terţi (transporturi, servicii, etc.)

b. cheltuieli financiare –cheltuieli legate de emiterea, cumpărarea şi răscumpărarea titlurilor de valoare, diferenţe nefavorabile decurs valutar, cheltuieli cu depozite.

c. cheltuieli excepţionale –pierderi din calamităţi naturale, debitori prescrişi, amenzi, penalităţi, donaţii, despăgubiri.Corespunzător acestor categorii de cheltuieli, unitatea obţineşi venituri,ca rezultat al vânzării de mărfuri sau produse, executare de lucrări şi prestări deservicii.

Veniturile se împart în: a)venituri din exploatare –din comercializarea mărfurilor, livrări produse, executări

de lucrări şi prestări serviciib)venituri financiare –din dobânzi şi din participaţii (dividendul obţinut prin

cumpărări de acţiuni de la alte SC)c)venituri excepţionale -din despăgubirişi penalităţi

1.2. Patrimoniul societăţilor comercialePATRIMONIUL unui ag. ec. este format din totalitatea mijloaceloreconomice de

care dispune ag. ec. în vederea realizării obiectului de activitate, precum şi totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică. Existenţa patrimoniului este legată de existenţa unei persoane (fizice sau juridice) ca subiect de patrimoniu, care să aibe posesia şi gestiunea bunurilormateriale, drepturilor şi obligaţiilor, cu condiţia de a exercita liber acte de dispoziţie şi administraţie asupra sa.Patrimoniul unei SC are următoarea structură:

1.Elemente de activ – adică tot ce aparţine persoanei2.Elemente de pasiv – adică toate obligaţiunile materiale pe care le are persoana

6

Elemente de activ Prin activ se înţelege patrimoniul economic, adică valorile economice sub forma lor

fizică concretă, respectiv totalitatea mijloacelor economice sub aspectul componenţei şi structurii materiale sau băneşti.

a) active imobilizate•necorporale

•cheltuieli de constituire•cheltuieli de cercetare–dezvoltare•programe informatice

•corporale•terenuri•mijloace fixe – clădiri, construcţii speciale, maşini,utilaje, instalaţii de lucru, plantaţii, animale demuncă

•imobilizări în curs (investiţii neterminate)•financiare

•titluri de participare (aportul în natură şi bani ai asociaţilor)•creanţe imobilizate (împrumuturi acordate şi dobânziaferente, sume pe care societatea trebuie să le încaseze de la alte societăţi)

b) active circulante•stocuri de materii prime şi materiale, obiecte de inventar, produse finite, .animale, mărfuri•alte active circulante –clienţi, decontări cu asociaţii, acţiuni,obligaţiuni, .disponibil la bancă şi în casă,acreditive, cheltuieli de trezorerie

c) conturi de regularizare reprezentate prin: -cheltuieli efectuate în avans, respectiv acea categorie de cheltuieli carese

suportă eşalonat pe mai multe exerciţii financiare (reparaţii capitale, reparaţii curente, chirii datorate unor ag. ec. sau abonamente);- cheltuieli în curs de clarificare (amenzi, cheltuieli de judecată) ce necesită lămuriri.

Elemente de pasiv Prin pasiv se înţelege patrimoniul juridic, adică relaţiile în care se află subiectul

patrimoniului cu valori care fac parte din activ, respectiv totalitatea mijloacelor economice sub aspectul provenienţei, al surselor de formare, al obligaţiilor pe care ag.ec. le au faţă de salariaţi, bugetul de stat şi alţi ag.ec.

a) capitalul propriu –capitalul social, diferenţe din reevaluare, profit nerepartizat, profitul sau pierderea, fondul de participare la profit şi alte fonduri

b) provizioane (rezerve) pentru riscuri şi cheltuieli – în vederea acoperirii unor litigii, garanţii acordate clienţilor, pierderi din diferenţe de curs valutar

c) datorii – împrumuturi, credite bancare, credite externe, furnizori,creditori, decontări cu salariaţii, impozite şi taxe (ex. TVA)

d) conturi de regularizare reprezentate prin venituri în avans, respectiv acele venituri anticipate provenite din încasări de chirii, vânzari cu plata în rate, diferenţe favorabile de curs valutar.

Stabilirea patrimoniului se face prin inventarierea tuturor valorilor (mijloace fixe,materiale, numerarul de casă, disponibilităţi băneşti în contul bancar).

Operaţiunea de inventariere constă în verificarea tuturor mijloacelor economice, a sumelor care constituie soldul conturilor în cauză, astfel încât acestea să exprime realitatea.

Activitatea economico-financiară funcţionează în baza următoarelor principii:

7

1. gestiunea economică–constă în desfaşurarea de către ag. ec. a unei activităţi rentabile care să-i asigure din veniturile obţinute acoperirea tuturor cheltuielilor, inclusiv a dobânzilor şi rambursarea creditelor şi societăţile să obţină profit.

V – Ch = Pb

Notă: V =venituri; Ch =cheltuieli; Pb = profit brut

2. autonomia financiară–constă în posibilitatea ag. ec. ca din profitul net realizat să-şi constituie fonduri proprii.

3. Pb – Ip = Pnet

Notă: Pb =profit brut ; Ip =impozit pe profit ; Pnet =profit net

Din profitul brut societăţile comerciale sunt obligate să-şi constituie fond de rezervă legală prin preluarea a 5% din profit, până la limita a 20% din capitalul social.

Toţi ag. ec. au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitate proprie care trebuie să asigure :

• înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimonială şi rezultatele obţinute, precum şi relaţiile ag. ec. cu asociaţii, acţionarii, clienţii, băncile, furnizorii, organele fiscale.

•exactitatea datelor contabile•furnizarea informaţiilor pentru stabilirea patrimoniului naţional şi a execuţiei

bugetului public naţional.

Contabilitatea unităţilor economice se organizează în compartimente distincte conduse de directorul financiar-contabil sau altă persoană împuternicită să aibă această funcţie.

Contabilitatea este organizată sub 2 aspecte :1.contabilitatea generală sau financiară–care se organizează şi conduce, cu caracter

obligatoriu, de către toate unităţile şi care are ca obiectiv principal furnizarea informaţiilor necesare activităţilor proprii, asociaţilor, acţionarilor (stocuri de materii prime şi materiale, etc.)

2.contabilitatea de gestiune –se organizează în funcţie de specificul şi necesităţile proprii ale ag. ec. urmărind costurile, rezultatele financiare, rentabilitatea producţiilor, lucrărilor şi serviciilor.Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii revine conducă torului societăţii (administratorului) sau ordonatorului de credite (ex.directorul unui liceu), precum şi conducătorului compartimentului financiar-contabil.

1.3 Evaluarea elementelor patrimonialeToate bunurile care intră şi ies din patrimoniul unei societăţi comerciale se

evaluează, operaţiune ce constă în stabilirea unei valori bunurilor intrate. Bunurile pot intra în patrimoniul unei societăţi comerciale prin următoarele căi :

1) prin achiziţie (de la furnizori)/ cu titlu oneros–la cost deachiziţie (format din preţ de cumpărare, taxe fiscale nerecuperabile – taxe vamale şi accize), cheltuieli de transport, aprovizionare şi alte cheltuieli accesorii.

2) in producţie proprie– la cost de producţie (format din costul de achiziţie al materialelor, alte cheltuieli directe – salarii, contribuţii asigurări sociale, fond şomaj,

8

contribuţii asigurări sănătate -şi cheltuieli indirecte deinteres general : căldură, apă, energie, salarii personal administrativ, etc.)

3) in aport – la valoarea de utilitate, care se formează în funcţie de valoarea actuală de circulaţie, ţinând seama de amplasament, grad de uzură, compararea cu preţurile produselor noi.

4) prin donaţii/ cu titlu gratuit –lavaloarea de utilitate, care se formeaza în funcţie de valoarea actuală de circulatieEvaluarea elementelor patrimoniale, cu ocazia inventarierii se face la valoarea lor actuală sau de utilitate a fiecărui element, denumită valoare de inventar.În bilanţul contabil ce se întocmeşte la încheierea exerciţiului, elementele patrimoniale se evalueaza astfel:

-la valoarea de intrare în patrimoniu.-la valoarea contabilă pusa de acord cu rezultatele inventarierii.În cazul ieşirii din patrimoniu, bunurile se evaluează sau se scad din gestiune la

valoarea lor de intrare.Pentru o imagine fidelă a patrimoniului, a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute, evaluarea trebuie să respecte urmatoarele principii contabile:

1.Principiul prudenţei –potrivit căruia nu se permite supraevaluarea elementelor de activ şi a veniturilor , respectiv subevaluarea elementelor de pasiv şi a cheltuielilor.

2.Principiul permanenţei metodelor –materializat în aplicarea regulilor şi normelor privind evaluarea, înregistrarea în contabilitate a elementelor de patrimoniu pe tot parcursul exerciţiului financiar, astfel încât să asigure compararea în timp a informaţiilor.

3.Principiul continuităţii activităţii –potrivit căruia unitatea este apreciata că-şi continuă activitatea în viitor fărăa fi în situaţia de a se lichida.

4.Principiul independenţei exerciţiului –potrivit căruia veniturile şi cheltuielile aferente activităţii şi rezultatele financiare sunt delimitate în timp(de regulă, pe un an calendaristic)

5.Principiul intangibilităţii exerciţiului bilanţului de deschidere –potrivit căruia exerciţiul încheiat trebuie să corespundă cu exerciţiul care începe.

6. Principiul necompensării –potrivit căruia, elementele de activ şi cele de pasiv se înregistrează şi se evalueazăîn contabilitate separat si nu este admisă compensarea între posturile din activul bilanţului cu cele din pasivul bilanţului.

Patrimoniul, parţinând societăţii,şi nu asociaţilor, are un caracter autonom, de aceea este denumit şi patrimoniu social. Societăţile comerciale trebuie să aibă o evidenţă clara a patrimoniului fizic al societăţii, cu evidenţierea permanentă a oricăror schimbări.

Patrimoniul nu trebuie confundat cu capitalul social, pentru că în timp ce capitalul social este expresia valorică a aporturilor asociaţilor, patrimonial societăţii este o universalitate (juridică) care cuprinde toate drepturile şi obligaţiile precum şi bunurile societăţii.Mai putem reţine şi faptul că în timp ce capitalul social este fix (cu rare modificări), patrimoniul variază în funcţie de rezultatele activităţii desfăşurate.

1.4. Bilanţul contabilToate mijloacele economice aflate în administrarea operativă şi care formează

patrimoniul agenţilor economici pot fi reprezentate la sfârşitul unei perioade într-o formăsintetică cu ajutorul unui tabel specific numit bilanţ.

Mijloacele economice ale unui agent economic se prezintă sub două forme:1. o formă concretă, materială sau reală2. sub formă de resurse sau sub aspectul provenienţei

Aceste două aspecte trebuie să fie într-o egalitate permanentă:« total mijloace » = « total resurse »Prezentarea acestor două aspecte faţă în faţă reprezintă bilanţul contabil cu cele

două părţi fundamentale :activ = pasiv, prin intermediul căruia se reprezintă patrimoniul

9

agenţilor economici în expresie bănească şi sub dublu aspect: în partea stângă componenţa mijloacelor economice, respectiv activul, iar în partea dreaptă provenienţa acestora, respectiv pasivul.

Activul cuprinde totalitatea mijlocelor economice sub aspectul componenţei şi structurii materiale sau băneşti (ex. : active imobilizate,circulante).

Pasivul cuprinde totalitatea mijloacelor economice sub aspectul provenienţei, al surselor de formare, al obligaţiilor pe care agenţii economici le au faţă de salariaţi, bugetul de stat şi alţi agenţi economici.Între totalul sumelor din activ şi a celor din pasiv trebuie săse menţină o egalitate permanentă pentru că mijloacele economice din activ au o sursă deprovenienţa din pasiv.

Bilanţul este un calcul de sinteză al contabilităţii prin intermediul căruia se prezintă la un moment dat situaţia economică exprimată în bani a agenţilor conomici.

Patrimoniul agenţilor economici se află într-o continuă mişcare şi transformare, ca rezultat al trecerii succesive a mijloacelor economice prin fazeale proceselor economiceşi sunt reflectate în contabilitate sub forma operaţiunilor privind aprovizionarea, consumul de mijloace de producţie sau forţă de muncă,expedierea sau desfacerea produselor, realizarea (încasarea) produselor,obţinerea şi repartizarea profitului.Fiecare operaţiune economică produce schimbări în situaţia patrimoniului, modificări care pot fi:

a.de volum, în sensul creşterii sau reducerii concomitent a elementelor de activ şi de pasivExemple:1. aprovizionarea cu mărfuri de la furnizori în sumă de 1000 ron

Mărfuri = Furnizori 1000ron A+ P+- în acest caz, vor creşte stocurile de mărfuri (element de activ) cu

1000ron,concomitent cu o creştere a obligaţiilor de plată faţă de furnizori (element depasiv) cu 1000 ron

2.plata către furnizori din disponibilul din contul deschis la bancă a unei sume de 250 ron

Furnizori = Conturi la bănci în lei 250 ronP - A-

- în acest caz, vor scădea obligaţiile de plată faţă de furnizori (element de pasiv)cu 250 ron, concomitent cu reducerea disponibilităţilor din contul bancar cu 250ron.b.de structura, în sensul creşterii sau reducerii elementelor deactiv sau de pasiv.Exemple:1.încasarea în contul deschis la bancă de la clienţi a sumei de 500 ron

Conturi la bănci în lei = Clienţi 500 ronA + A-

- în acest caz, vor creşte disponibilităţile în contul deschis la bancă(element deactiv) cu 500 ron, concomitent cu o scădere a creanţelor faţă de clienţi (elementde activ) cu 500 ron2.reţ inerea din salarii a impozitului pe veniturile din salarii în sumă de 50 ronPersonal – remuneraţ ii datorate = Impozit pe veniturile din salarii 50 ron

P - P+- în acest caz, vor scădea sumele de plată către salariaţi drept salarii (element

depasiv) cu 50 ron, concomitent cu o creştere a datoriei la bugetul de stat privind impozitul pe veniturile din salarii cu 50 ron.

Rezultă că orice modificare a patrimoniului afectează douăposturi din bilanţul contabil. Modificările care produc schimbări de structură nu influenţează totalul activului

10

sau al pasivului, deci nici totalul bilanţului. Modificările de volum determină creşteri sau reduceri în totalul bilanţului.

În toate cazurile, în permanenţă se menţine egalitatea, ca rezultat al respectării principiului dublei înregistrări sub cele două aspecte : al componenţeişi al provenienţei.

Contabilitatea se conduce în partidă dublă şi trebuie să asigure:1. înregistrarea cronologică şi si stematică în contabilitate a tuturor operaţiunilor

economice, simultan în debitul unor conturi şi creditul altor conturi denumite conturi corespondente.

2. stabilirea totalului sumelor debitoare şi creditoare şi al soldului final al fiecărui cont.

3. întocmirea lunară a balanţelor de verificare care să evidenţieze egalitatea între total sume debitoare şi total sume creditoare,şi între total solduri debitoare şi total solduri creditoare.

4. prezentarea situaţiei patrimoniului, a rezultatelor obţinute, structura activuluişi pasivului, prin bilanţ, veniturile, cheltuielile, profitul sau pierderea prin contul de profitşi pierdere.

Dubla înregistrare este procesul care dă caracterul de a nu greşi al contabilităţii în calitatea sa de sistem ideal pentru evidenţa patrimoniului agenţilor economici. Acest lucru rezultă din următoarele raţionamente de bază:

-orice operaţiune economică produce o dublă modificare în situaţia patrimoniului-dacă pentru fiecare post sau element al bilanţului s-a deschis câte un cont,

înseamnă căorice operaţiune va afecta două conturi-legătura dintre bilanţ şi conturi, precum şi mecanismul de funcţionare al acestora

sunt astfel concepute încât orice operaţiune economică afectează debitul unui cont şi creditul altui cont.

Înregistrarea concomitentă a unei operaţiuni economice în două conturi,adică în debitul unui cont şi creditul altui cont, poartă denumirea de dubla înregistrare. De aici şi denumirea de contabilitate în partidă dublă.

Din punct de vedere ştiinţific, denumirea de contabilitate în partidă dublă nu vine de la înregistrarea în mod obligatoriu în două conturi. Esenţa contabilităţii constă în aceea că prin conturi se fac două serii de calcule: una privind dinamica activului, iar alta privind dinamica pasivului, iar în final sestabileşte rezultatul.

Cele două conturi care reflectă o anumită operaţiune economică poartă denumirea deconturi corespondente, iar operaţiunea de corespondenţa conturilor.

Corespondenţa dintre conturi se stabileşte prin articole contabile, care indică contul debitor şi conturile creditoare sau numai contul creditor, sau conturile debitoare sau numai contul debitor, pe de o parte, şi contul creditor, pe de altă parte.

1.5. Balanţa de verificareToate operaţiunile economice care afectează patrimoniul se sistematizează în

conturi exact şi riguros astfel încât la momentul dorit fiecare cont ne oferă informaţii despre fiecare element de patrimoniu şi anume :

a.sold iniţial sau existent la începutul perioadei b.intrările (creşterile) şi ieşirile (scăderile) c.existentul final sau soldul finalPornind de la aceste date înregistrate în conturi, la sfârşitul fiecărei luni se

întocmeşte o situaţie de sinteză a tuturor operaţiunilor economice înscrise în conturile contabile, situaţie care numeşte balanţa de verificare.

11

Prin această situaţie de sinteză se asigură:1. exactitatea tuturor operaţiunilor înscrise în contabilitatea sintetică şi analitică

descoperind orice eroare ce s-ar putea strecura în prelucrarea informaţiilor contabile2. stabilirea legăturilor între conturi şi bilanţ, în sensul că balanţa pregăteşte soldul

conturilor la sfârşitul perioadei3. prin rulaje şi solduri, furnizează informaţii necesare analizei economico

financiare şi conducerii societăţii

Operaţiunile economice din cursul lunii se înregistrează în jurnale (notecontabile) grupate după felul şi natura lor, pe conturi sau grupe de conturi, cuconţinut economic asemănător. Documentele se înregistreazăzilnic în situaţii auxiliare, iar la sfârşitul lunii documentele grupate pe conturi debitoare sau creditoare se înregistrează în sume totale din situaţii auxiliare (anexe) în jurnale.Aceste jurnale poartă un număr şi o liniatură specială adaptată pentru înregistrarea articolelor contabile şi care nu reprezintă altceva decât nota contabilă lunară pentru toate operaţiunile înregistrate în cursul lunii în contul respectiv. Baza înregistrată în jurnale o formează documentele justificative întocmite la timp şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. După verificarea de formă şi de fond, documentele se contează, adică se indică pe ele conturile debitoare şi creditoare, după care se înregistrează în situaţiile auxiliare sau direct în jurnale. În cazul operaţiunilor economice numeroase (operaţiuni de casă,bancă, furnizori, clienţi, etc.) se utilizează situaţiile auxiliare în centralizatoare, iar la sfirşitul lunii totalul Rd şi Rc din aceste situaţii se trec fie în jurnal, fie în cartea mare.

Schematic,balanţa de verificare se poate reprezenta astfel:S.C.____________________________

BALANŢA DE VERIFICARE Încheiată la data de _________________

Smbol cont Denumire cont

Sold initial Rulaj lunar Total sume Sold finaldebit credit debit credit debit credit debit credit

0 1 2 3 4 5

Operatiuni economice inscrise in documente justificative

Dbla inregistrare in conturi D/C

BALANTA DE VERIFICARE

BILANT

12

1.6. Definirea şi necesitatea evaluăriiPentru efectuarea înregistrărilor curente şi pentru centralizarea şi generalizarea

datelor în contabilitate se foloseşte exprimarea bănească (valorică), ceea ce impune utilizarea evaluării ca procedeu al metodei contabilităţii.

Evaluarea constă în exprimarea valorică a patrimoniului economic (a bunurilor materiale, creanţelor, obligaţiilor, costurilor, veniturilor, rezultatelor financiare şi a fiecărei operaţii economice), folosind preţurile şi tarifele.

Ca procedeu al metodei contabilităţii, evaluarea este strâns legată de celelalte procedee, a căror aplicare este condiţionată de exprimarea valorică a operaţiilor economice. Astfel, contul nu se poate folosi decât pentru înregistrarea operaţiilor economice exprimate în etalon bănesc. De aceea, în vederea înregistrării în conturi a documentelor şi a rezultatelor inventarierii, acestea trebuie să cuprindă elementele oglindite atât în etalon natural, cât şi în etalon bănesc.

Evaluarea este strâns legată şi de calculaţie, întrucât pentru reflectarea exactă în conturi a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale în fazele circuitului economic este necesară stabilirea precisă a valorii lor. Necesitatea evaluării este impusă de calculul costului produselor, deoarece elementele componente ale acestuia nu se pot însuma, fiind exprimate în mod diferit, decât prin intermediul etalonului bănesc.

De asemenea, centralizarea şi generalizarea informaţiilor privind existenţa, mişcarea şi transformarea elementelor patrimoniale, cu ajutorul bilanţului, calcularea unor indicatori economico-financiari sintetici este posibilă numai dacă acestea sunt exprimate valoric.

Deşi contabilitatea foloseşte într-o mare măsură evaluarea la baza evidenţei valorice a bunurilor economice stă evidenţa lor cantitativă.

1.7. Sistemul de preţuri şi tarifePrincipiul general la evaluarea curentă a elementelor patrimoniale constă în

evaluarea la valoarea contabilă.Baza stabilirii valorii contabile cu care elementele patrimoniale sunt evaluate şi

înregistrate în contabilitate o constituie preţurile şi tarifele.Preţurile reprezintă echivalentul bănesc al valorii mărfurilor (bunurilor) ce fac

obiectul schimbului pe piaţă, negociat şi acceptat de cumpărător şi vânzător.Pe traseul pe care îl parcurg bunurile de la producător la consumatorul final se

formează mai multe categorii de preţuri.Preţurile producătorilor se formează la punerea în circulaţie a bunurilor create de

unităţile patrimoniale. Acestea sunt:Preţuri de producţie, pentru bunurile fabricate în industrie şi activităţi

manufacturiere.Preţuri de deviz, pentru lucrările de construcţii-montaj.Preţuri de contractare şi achiziţie, pentru produsele agricole.Preţurile producătorilor au următoarea structură:- Costul de producţie, compus din costul de achiziţie al materiilor prime şi

materialelor consumate; cheltuielile de prelucrare a materiilor prime; cheltuielile indirecte de producţie şi cheltuielile de administraţie şi conducere;

- cheltuielile de desfacere (livrare), ocazionate de punerea în circulaţie pe piaţă a bunurilor fabricate;

- profitul producătorului;- accizele pentru unele bunuri.Preţurile importatorilor sunt aferente bunurilor, respectiv mărfurilor obţinute

13

din import, de către societăţile comerciale importatoare şi se formează pe baza următoarelor elemente principale:

- preţul extern de import al bunului, transformat în lei la cursul oficial de schimb de la data intrării în vamă;

- cheltuielile de transport şi asigurare pe parcursul extern în devize, transformate în lei;

- taxele şi comisioanele vamale;- accizele;- marja importatorului dimensionată pentru acoperirea cheltuielilor de

comercializare şi pentru a asigura profitul importatorului.Preţurile comercianţilor se formează în sfera circulaţiei mărfurilor, la nivelul fiecărei

verigi comerciale până la consumatorul final.Sunt practicate două mari categorii de preţuri pentru comercializarea mărfurilor: preţuri

de vânzare cu ridicata şi preţuri de vânzare cu amănuntul.Preţurile de vânzare cu ridicata, numite şi preţurile en-gros-iştilor, respectiv cele ale

unităţilor care comercializează mărfurile în loturi mari se formează din următoarele elemente componente:

- preţul de producţie sau preţul importatorului la care bunul este cumpărat;- adaosul comercial al verigii cu ridicata (engrosistul).Adaosul comercial inclus în preţul cu ridicata trebuie astfel dimensionat, în condiţii

de concurenţă, încât să acopere cheltuielile de circulaţie şi de gestionare a fiecărei verigi comerciale şi să asigure o rată de profit rezonabilă.

Preţurile de vânzare cu amănuntul, numite şi preţurile detailiştilor, sunt preţurile unităţilor care comercializează mărfuri “cu bucata”, către micii consumatori, de regulă către populaţie, prin magazine de desfacere cu amănuntul.

Structura preţului cu amănuntul este:- preţul de vânzare cu ridicata;- adaosul comercial al unităţii de desfacere cu amănuntul;- taxa pe valoarea adăugată.Tarifele reprezintă echivalentul bănesc al valorii lucrărilor executate şi serviciilor

prestate ce se tranzacţionează pe piaţă între executanţi şi beneficiari.Mecanismul de formare a tarifelor este relativ asemănător cu cel al formării

preţurilor, cu precizarea că baza lor de estimare o constituie costurile de execuţie (de producţie) şi nu costul complet deoarece lucrările şi serviciile nu ocazionează cheltuieli de desfacere.

1.8. Forme de evaluareÎn funcţie de momentul efectuării evaluării şi de scopul urmărit se disting

următoarele forme principale de evaluare: evaluarea curentă, evaluarea periodică şi reevaluarea.

Evaluarea curentă este practicată la înregistrarea operaţiilor economice în contabilitate, pe tot parcursul desfăşurării activităţii, fiind numită şi evaluare contabilă. Aceasta se face la valoarea de intrare a bunurilor în patrimoniu, stabilită în funcţie de modul de dobândire a bunului respectiv.

Evaluarea periodică se efectuează în două momente:a) la inventarierea elementelor patrimoniale, denumită şi evaluare de inventar;b) cu prilejul raportării anuale, numită evaluare bilanţieră.Reevaluarea. La anumite perioade, pe baza unor dispoziţii legale, este posibilă

reevaluarea elementelor patrimoniale. Reevaluarea constă într-o nouă evaluare a elementelor patrimoniale, operaţie în cadrul căreia valorile contabile sunt înlocuite cu

14

valorile actuale determinate în funcţie de preţurile pieţei sau cu noile valori de utilitate. În urma reevaluării, bunurile economice, creanţele şi obligaţiile unităţii patrimoniale sunt actualizate la valori noi, care pot fi mai mari sau mai mici decât valorile contabile cu care au fost înregistrate în conturi. Reevaluarea se efectuează de regulă pentru toate elementele patrimoniale cu prilejul unor modificări generale şi substanţiale de preţuri.

Evaluarea curentă

Evaluarea contabilă sau curentă a elementelor patrimoniale depinde de momentul efectuării ei.

a) La intrarea în patrimoniu, bunurile sunt evaluate şi înregistrate în contabilitate în funcţie de modul de dobândire, astfel:

- bunurile dobândite cu titlu oneros (contra plată) se evaluează la costul de achiziţie.Acesta este format din preţul de cumpărare fără taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.), taxe nerecuperabile (taxe vamale), cheltuieli auxiliare privind punerea în stare de utilitate a bunurilor, sau pentru intrarea lui în depozit, cheltuieli de transport, încărcare, descărcare, instalare şi montaj, comisioane etc.;

- bunurile rezultate din producţia proprie se evaluează la costul de producţie, format din costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate, costurile cu salariile şi alte costuri directe privind fabricarea produsului, la care se adaugă o cotă a costurilor indirecte (aferente activităţii generale a secţiilor de producţie);

- bunuri obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie se evaluează la valoarea de utilitate, în funcţie de preţul pieţei, starea sau amplasarea acestuia. Valoarea de utilitate reprezintă preţul presupus că îl acceptă un client, în funcţie de utilitatea bunului respectiv;

- bunurile primite cu titlu de aport în natură la constituirea sau fuziunea unor unităţi patrimoniale se evaluează şi contabilizează la valorile şi preţurile prevăzute în actul de evaluare, determinate prin expertiză sau înscrise în contractul de constituire a societăţii;

- creanţele şi datoriile sunt evaluate şi înregistrate la valoarea lor nominală înscrisă în documentele care atestă dreptul de creanţă sau datoria.

Evaluarea la data intrării în întreprindere (sau la prima înregistrare în contabilitate) a elementelor are la bază costul istoric,care, în raport de natura elementelor patrimoniale şi a operaţiilor economice şi financiare, capătă următoarele semnificatii concrete:

a)Valoarea de utilitate– pentru bunurile intrate în patrimoniu prin aport în natură, obţinute cu titlu gratuit sau prin donaţie.Valoarea de utilitate se stabileşte în funcţie de preţul pieţei, utilitatea bunului pentru întreprindere, gradul de uzură şi amplasarea acestuia (în ţară sau în străinătate, intravilan sau extravilan etc.).

b)Costul de achiziţie– pentru bunurile procurate cu titlu oneros (pe baza contractelor de vânzare-cumpărare). Acesta este format din:

• preţul de cumpărare (achiziţie) (+);• cheltuielile de transport-aprovizionare (+);• taxele nerecuperabile (+);• alte cheltuieli accesorii necesare pentru punerea în stare deutilitate sau intrarea în gestiune a bunului respectiv (+);• reducerile comerciale primite (rabaturi, remizeşi risturne) (–).c)Costul de producţie– utilizat pentru bunurile produse înîntreprindere. Acesta este

compus din:• costul de achiziţie al materiilor prime consumate (+);• alte cheltuieli directe de producţie (exemplu: salarii directeacordate muncitorilor de bază) (+);

15

• o cotăparte din cheltuielile indirecte de producţie, determinateraţional ca fiind de fabricaţia bunului respectiv (+);• dobânzile la creditele bancare contractate pentru producţia cu ciclu lung de

fabricaţie, aferente perioadei pentru care se calculează costul de producţie (+).Faţă de cele trei categorii de costuri prezentate, în evaluare intervin şi unele cazuri

particulare. Astfel: – Pentru titlurile de valoare, valoarea de achiziţie este egalăcu preţul de cumpărare

la care acestea au fost dobândite. Cheltuielileaccesorii se exclud din valoarea de achiziţie (costul de achiziţie), elefiind înscrise direct în cheltuielile de exploatare ale exerciţiului.

– Creanţele şi datoriile se evaluează la valoarea nominală, egală cu suma de lichidităţi sau echivalente de lichidităţi ce se vor încasa,respectiv plăti, în schimbul lor.

– Cheltuielile şi veniturilese evaluează prin asocierea acestora cu elementele de activ şi pasiv cu care intră în corespondenţă. Astfel,cheltuielile sunt evaluate, după caz, ca o creştere a pasivului (în cazul angajamentelor) sau ca o diminuare de activ (în cazul consumurilor stocate). Veniturile sunt evaluate, după caz, în acelaşi timp, ca o creştere de activ (deci, cu valoarea creanţei sau lichidităţii, în cazul vânzărilor,şi costul de producţie al stocurilor sau imobilizărilor) sau ca o diminuare de pasiv. Bunurile intrate, exprimate în monedă străină, sunt evaluate înlei la cursul zilei când a avut loc intrarea acestora.

b) La ieşirea din patrimoniu, respectiv la darea în consum a unor elemente patrimoniale sau alte ieşiri, acestea se înregistrează la valoarea de intrare. Întrucât diferitele stocuri de materii prime, materiale consumabile, mărfuri pot proveni din surse diferite de aprovizionare, având la intrare preţuri şi valori diferite, la ieşirea elementelor patrimoniale de la locurile de depozitare, ele se evaluează ţinând seama de stocul iniţial, intrările ulterioare şi preţurile practicate.

Evaluarea la ieşirea din întreprindere (la data încetării recunoaşterii în contabilitate) se face, în principiu, la valoarea deintrare (valoarea contabilă sau valoarea la cost istoric).Dacă bunurile similare de natura stocurilor sau titlurilor devaloare au valori de intrare diferite şi nu există posibilitatea identificării valorii lor de intrare, evaluarea la ieşirea din patrimoniu se poate face utilizând una din metodele:

• metoda costului mediu ponderat (CPM);• metoda primului lot intrat – primului lot ieşit (FIFO);• metoda ultimului lot intrat – primului lot ieşit (LIFO);

1. Metoda costului unitar mediu ponderat calculat după formula:

2. Metoda primei intrări – primei ieşiri potrivit căreia bunurile ieşite din patrimoniu se evaluează la costul de achiziţie sau de producţie al primei intrări (lot).După epuizarea acestuia, evaluarea se face la costul de achiziţie sau de producţie a lotului următor, în ordine cronologică.

3. Metoda ultimei intrări – primei ieşiri potrivit căreia costul unitar al ultimei intrări este atribuit primei ieşiri, indiferent de costurile unitare ale celorlalte intrări.

16

4. Metoda costului standard presupune stabilirea unui preţ unic de înregistrare a ieşirilor, de regulă preţul corespunzător sursei principale sau care deţine pondere în aprovizionare. Diferenţa dintre preţul real şi cel standard se înregistrează într-un cont separat în contabilitate de cel al bunurilor supuse evaluării.

Preţurile la care bunurilor economice şi creanţele sunt înregistrate la intrare şi ieşire constituie valoarea contabilă a acestora.

Ieşirea din patrimoniu a imobilizărilor se evaluează la valoarea contabilă, întrucât acestea ies obiect cu obiect.

Evaluarea elementelor patrimoniale la inventariere

Cu ocazia inventarierii, evaluarea elementelor patrimoniale se face la valoarea actuală, adică la preţul zilei la data inventarierii sau la valoarea de utilitate, care reprezintă preţul presupus că îl acceptă un client ţinând seama de utilitatea bunului pentru el. Pentru creanţe şi datorii, valoarea de utilitate se stabileşte în funcţie de valoarea probabilă de încasat, respectiv de plătit.

Inventarierea generală a elementelor patrimoniale efectuată, de regulă, la sfârşitul exerciţiului are două obiective principale:

a) Constatarea existenţei şi stării reale a elementelor patrimoniale şi punerea de acord a situaţiei scriptice (contabile) cu realitatea prin înregistrarea diferenţelor (plusuri, minusuri) cantitative şi valorice.

La inventarierea de constatare a existenţei şi stării elementelor patrimoniale, bunurile, creanţele şi obligaţiile inventariate sunt evaluate la valoarea lor contabilă (Vc) respectiv la preţurile cu care acestea au fost înregistrate la intrarea în patrimoniu.

Acest mod de evaluare se impune pentru a asigura comparabilitatea informaţiilor din contabilitate cu cele obţinute în urma inventarierii.

b) Estimarea potenţialului elementelor patrimoniale în funcţie de preţurile zilei şi de utilitatea lor la încheierea exerciţiului.

În acest scop bunurile inventariate se evaluează la valoarea actuală (preţul pieţei,utilitatea economică), denumită şi valoarea de inventar (Vi).

Valoarea de utilitate a creanţelor şi datoriilor este dată de valoarea probabilă de încasat, respectiv de plată.

În urma comparării şi analizei valorii de inventar (Vi) a elementelor patrimoniale inventariate (bunuri, creanţe) cu valoarea contabilă (Vc) a acestora pot să apară următoarele situaţii:

- Valoarea de inventar este egală cu valoarea contabilă (Vi =Vc). Situaţie mai rar întâlnită, ea semnifică faptul că în intervalul de la intrarea elementelor în patrimoniu până la data inventarierii şi evaluării lor nu au fost modificări de preţuri sau în aprecierea utilităţii acestora;

- Valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă (Vi >Vc), rezultând un plus de valoare. Această situaţie arată că faţă de preţurile de intrare, noile preţuri (actuale) sunt mai mari fie datorită intervenţiei unor factori inflaţionişti, fie ca urmare a creşterii utilităţii bunurilor printr-o cerere susţinută a acestora pe piaţă;

- Valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă (Vi <Vc), stabilindu-se un minus de valoare. O asemenea situaţie poate rezulta în urma diminuării preţurilor ca

17

o tendinţă generală sau numai la unele categorii de bunuri (mărfuri), ori datorită deprecierii fizice a bunurilor pe timpul stocării, respectiv a scăderii utilităţii lor pentru activitatea unităţii.

Rezultatele şi diferenţele stabilite la inventariere sunt grupate pe categorii de elemente şi apoi înscrise în REGISTRUL INVENTAR, unul dintre registrele legale ale unităţii, şi servesc ca bază pentru înregistrările contabile şi pentru evaluarea bilanţieră.

Evaluarea elementelor patrimoniale la raportarea anuală

La încheierea exerciţiului, elementele patrimoniale se evaluează şi se reflectă în bilanţ la valoarea de intrare în patrimoniu (valoarea contabilă), pusă de acord cu rezultatele inventarierii şi cu valoarea de utilitate aplicând principiul prudenţei.

Evaluarea la bilanţ a elementelor patrimoniale constituie o acţiune complexă. Aceasta se efectuează cu prilejul închiderii conturilor la finele exerciţiului, în vederea întocmirii bilanţului contabil.

Evaluarea la bilanţ a elementelor patrimoniale se face la valoarea de intrare,respectiv la valoarea contabilă (cost istoric), luând în considerare şi rezultatele inventarierii.

Tratarea diferenţelor (plusul de evaluare sau minusul de evaluare) se face potrivit cerinţelor principiului prudenţei astfel:

Pentru bunurile economice (elemente de ACTIV)- dacă valoarea de inventar este mai mare decât valoarea contabilă (Vi>Vc), plusul de

valoare nu este luat în considerare, elementele fiind evaluate în bilanţ la valoarea lor contabilă. Plusurile de valoare fiind probabile, principiul prudenţei recomandă să nu fie luate în calculul de evaluare bilanţieră;

- dacă valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă (Vi <Vc), minusul de valoare este luat în calculul de evaluare pentru a aduce valoarea contabilă la nivelul valorii de inventar. Elementele în cauză sunt evaluate la valoarea de inventar.

Procedura de determinare a valorii de inventar în contabilitate pe baza valorii contabile constă în calculul şi înregistrarea de amortizare suplimentară la imobilizări şi prin constituirea de provizioane pentru stocuri şi creanţe.

Pentru sursele economice (elemente de PASIV), principiul prudenţei se aplică apelând la un raţionament invers celui utilizat la tratarea diferenţelor de valoare stabilite la bunurile economice, astfel:

- dacă valoarea de inventar este mai mică decât valoarea contabilă (Vi <Vc), minusul de valoare nu se ia în considerare la evaluare, sursele respective fiind înscrise în bilanţ la valoarea lor contabilă;

- dacă valoarea de inventar este mai mare decît valoarea contabilă (Vi >Vc), plusul de valoare este preluat în calculul de evaluare prin constituirea unor provizioane care se adaugă la valoarea contabilă a surselor. În felul acesta sursele vor fi evaluate în bilanţ la valoarea de inventar.

18

INVENTARIEREA PATRIMONIULUI

1. Definirea, necesităţile şi funcţiile inventarieriiSunt situaţii în care, între datele din evidenţa contabilă (situaţiile din conturi) şi

realitatea faptică, de pe teren, pot să apară diferenţe, nepotriviri cantitative, calitative şi valorice. Acestea se datorează acţiunii unor factori de ordin obiectiv sau subiectiv a căror cunoaştere este necesară pentru a se putea lua măsurile care se impun în reglementarea acestor diferenţe.Dintre aceşti factori de influenţă amintim:

pierderea în greutate a unor stocuri ca urmare a proprietăţilor acestora fizicochimice care determină evaporarea, uscarea, deshidratarea;

modul de gestionare a valorilor materiale şi băneşti; condiţiile de depozitare şi păstrare a stocurilor; starea aparatelor de măsură şi control; condiţiile de transport; greşeli de calcul a documentelor; erori de înregistrare în evidenţa contabilă; erori umane.Toate acestea impun, şi în România legea obligă, la verificarea periodică a realităţii

faptice a stării patrimoniului în scopul cunoaşterii exacte a elementelor patrimoniale pentru a avea o imagine corectă, fidelă şi completă a patrimoniului unităţii.

Inventarierea reprezintă procedeul de stabilire faptică, pe teren, cantitativ, valoric şi calitativ, la un moment dat, a existenţei elementelor patrimoniale pe baza documentului numit inventar.

Inventarierea este în legătură de intercondiţionare şi cu celelalte procedee ale metodei contabilităţii: documentarea, contul, balanţa de verificare şi bilanţul contabil.

Unităţile patrimoniale au obligaţia de-a efectua inventarierea patrimoniului în următoarele cazuri:

1. la începutul activităţii pentru stabilirea şi evaluarea aportului în natură;2. în cursul desfăşurării activităţii cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori există suspiciuni în legătură cu integritatea patrimoniului;3. în cazul lichidării;4. în cazul fuzionării;5. în cazul divizării.Inventarierea este procedeul care stă la baza întocmirii unui bilanţ real care să

reflecte o imagine fidelă şi corectă a stării patrimoniului.În calitate de procedeu al metodei contabilităţii inventarierea îndeplineşte mai multe

funcţii şi anume:1. funcţia de control a existenţei faptice a elementelor patrimoniale în scopul

determinării corecte a indicatorilor economico-financiari şi a întocmirii unui bilanţ real. În acest scop în inventariere se cuprind toate elementele patrimoniale precum şi bunurile deţinute cu orice titlu aparţinând altor persoane fizice şi juridice;

2. funcţia de asigurare a integrităţii patrimoniale prin controlul gestiunilor de stocuri. În urma comparării stocurilor faptice cu cele scriptice (din contabilitate) pot rezulta plusuri sau minusuri pentru care se stabilesc cauzele, vinovaţii şi modul de reflectare în evidenţa contabilă;

3. funcţia de stabilire la finele unui exerciţiu a valorii actuale (de utilitate) a elementelor patrimoniale cât şi a modificărilor produse în mărimea şi structura elementelor patrimoniale determinate de creşterea sau deprecierea valorii contabile a elementelor patrimoniale;

19

4. funcţia de calcul şi evidenţă a stocurilor, a consumurilor şi vânzărilor.În cazul unităţilor patrimoniale mici se foloseşte pentru evidenţa stocurilor metoda

inventarului intermitent în baza căruia în conturile de stocuri se înregistrează stocurile iniţiale la începutul lunii şi stocurile finale la sfârşitul lunii în urma inventarierii acestora. Prin diferenţă rezultă consumurile în cursul lunii care se reflectă în conturile de cheltuieli materiale (în cazul materiilor prime) şi producţia obţinută în cursul lunii care se reflectă în veniturile din producţia stocată.

Formula sintetică a inventarului intermitent este:

Tipuri de inventariere

Tipuri de inventariere Inventarierea este de mai multe feluri funcţie de modul de abordare şi anume:1. după obligativitatea realizării sunt:

inventarieri periodice care se efectuează în fiecare unitate patrimonială după reguli de planificare proprii, frecvenţa efectuării fiind condiţionată de particularităţile fiecărei gestiuni şi de viteza de mişcare a elementelor patrimoniale;

inventarieri anuale care sunt obligatoriu de efectuat prin dispoziţii legale, înainte de închiderea conturilor şi întocmirea bilanţului anual, în toate unităţile patrimoniale. Lucrările de inventariere anuală cuprind toate elementele patrimoniale de natura stocurilor materiale, a valorilor băneşti, a creanţelor, datoriilor etc. şi necesită un volum mare de muncă concentrat într-o perioadă relativ scurtă de timp ceea ce determină eşalonarea lucrărilor într-o perioadă anterioară şi valorificarea rezultatelor pe baza stocurilor constatate prin inventar ţinând seama de mişcările ulterioare înregistrate în evidenţa contabilă.2. după sfera de cuprindere sunt:

inventarieri generale care cuprind toate elementele patrimoniale. De regulă inventarierile anuale sunt generale pentru a asigura imaginea reală furnizată de bilanţ;

inventarieri parţiale care cuprind numai anumite elemente patrimoniale sau gestiuni din unitatea patrimonială. De regulă, aceste inventarieri sunt cele periodice.3. după modul de efectuare sunt:

inventarieri complete care se realizează prin verificarea tuturor bunurilor care formează un element patrimonial (toate mijloacele fixe, toate obiectele de inventar, toţi clienţii) sau o gestiune (toate bunurile din gestiune indiferent de conţinutul economic: bani, mărfuri, mijloace fixe, obiecte de inventar);

inventarieri prin sondaj care privesc doar anumite sortimente sau anumite bunuri dintr-o gestiune. Aceste inventarieri pot determina transformarea lor în complete dacă se constată nereguli semnificative sau există numite dubii.4. după cauzele care le determină sunt:

inventarieri ordinare care au un caracter planificat şi se desfăşoară după un plan prestabilit;

inventarieri inopinate care sunt generate de producerea unor situaţii de

20

Iesiri de Stocuri Intrari in cursul Stocuri Stocuri = initiale + perioadei - finale(consumuri) (de la sfarsitul (aprovizionarii (inventar) lunii productiei) precedente)

excepţie, ca:1. predarea – primirea unei gestiuni;2. la solicitarea organelor de control;3. la modificarea preţurilor;4. în cazul divizării, comasării, desfiinţării unor gestiuni;5. în cazul calamităţilor naturale;6. în cazul furturilor şi spargerilor;7. când există suspiciuni în legătură cu gestiunea.

5. după scopul efectuării sunt: inventarieri de constatare a existenţei faptice a elementelor patrimoniale prin

numărare, cântărire, măsurare etc.; inventarieri de determinare a valorii de utilitate a elementelor patrimoniale

prin stabilirea unor valori de piaţă a acestora.

Organizarea inventarierii

În conformitate cu Legea contabilităţii şi celelalte reglementări legale în domeniu , răspunderea pentru modul de organizare şi efectuare a inventarierii patrimoniului unităţilor patrimoniale (persoane juridice şi persoane fizice care au calitatea de comerciant) revine administratorului sau altei persoane responsabile cu administrarea patrimoniului (conform statutului sau actelor de constituire). Inventarierea se desfăşoară prin parcurgerea următoarelor etape:1. pregătirea inventarierii;2. realizarea propriu-zisă a inventarierii;3. stabilirea şi valorificarea rezultatelor inventarierii.Pregătirea inventarierii Este etapa în care se asigură condiţiile necesare pentru buna desfăşurare a inventarierii propriu-zise. În acest scop, se iau două categorii de măsuri: de natură organizatorică şi contabilă.Măsurile organizatorice privesc următoarele:

fixarea cu precizie a obiectului şi sferei de cuprindere a inventarierii adică precizarea elementelor patrimoniale (stocuri, bani, datorii, creanţe etc.) care vor fi supuse inventarierii şi locurile de depozitare a acestora (toate elementele de acelaşi tip sau doar anumite elemente sau anumite gestiuni);

emiterea de către persoanele competente (administratori) a dispoziţiei de inventariere prin care se precizează: componenţa comisiei şi subcomisiilor de inventariere, preşedintele comisiei, gestiunile supuse inventarierii, natura elementelor patrimoniale care fac obiectul inventarierii, data de începere, de terminare şi de valorificare a rezultatelor inventarierii. La începutul fiecărui an, conducătorul unităţii patrimoniale emite o decizie scrisă prin care numeşte comisia centrală, la nivel de unitate patrimonială, care răspunde de toate inventarierile care se efectuează în cursul anului fiscal. Din comisia de inventariere nu pot face parte gestionarii şi contabilii care ţinevidenţa gestiunilor sau bunurilor supuse inventarierii.

crearea condiţiilor optime de lucru pentru comisia de inventariere care se realizează prin următoarele măsuri:

1. conducerea la zi a evidenţei tehnico-operative a gestiunii şi confruntarea periodică cu evidenţa contabilă pentru punerea de acord;

21

2. asigurarea participării la lucrările de inventariere a întregii comisii;3. asigurarea cu personal necesar pentru manipularea valorilor materiale inventariate;4. asigurarea comisiei de inventariere cu personal de specialitate în scopul identificării corecte a bunurilor supuse inventarierii (calitate, preţ etc.);5. dotarea cu aparate de măsură şi control, rechizite şi formulare necesare;6. dotarea cu tehnică de calcul şi materiale de sigilare necesare;7. dotarea gestiunilor cu sisteme de închidere duble

luarea de către comisia de inventariere a următoarelor măsuri organizatorice:1. închiderea şi sigilarea accesului în gestiune, în prezenţa gestionarilor, ori de câte ori se întrerup lucrările şi se pleacă din gestiune, indiferent de numărul de spaţii în care sunt depozitate bunurile;2. se cere gestionarului o declaraţie scrisă din care trebuie să rezulte următoarele:

dacă gestionează bunuri materiale şi în alte locuri decât cele supuse inventarierii şi care anume sunt acelea;

dacă are în gestiune bunuri aparţinând terţilor cu sau fără documente de provenienţă şi care sunt acelea;

dacă are documente justificative privind gestiunea care nu au fost operate în evidenţa tehnico-operativă sau nu au fost predate la contabilitate şi care sunt acelea;

dacă are cunoştinţă de existenţa unor plusuri sau minusuri; dacă are valori materiale nerecepţionate, care trebuie expediate, primite sau

eliberate pentru care s-au operat documentele justificative; dacă deţine numerar şi care este acesta;

3. se vizează ultimele documente de intrare şi ieşire din gestiune întocmite înaintea începerii inventarierii;4. se barează şi se semnează ultima operaţie din fişele de magazie;5. se sistează operaţiile de intrare şi ieşire din gestiune iar dacă acestea se efectuează pe documente se face menţiunea “intrat sau ieşit în timpul inventarierii”;6. se identifică toate locurile de păstrare a bunurilor care aparţin gestiunii inventariate;7. se verifică dacă aparatele de măsură şi control sunt în bună stare de funcţionare;8. la unităţile cu amănuntul gestionarul va întocmi ultimul raport de gestiune în care se cuprind valoarea ultimelor documente de intrare şi ieşire a mărfurilor şi ambalajelor şi numerarul depus la caserie;9. se grupează bunurile supuse inventarierii pe sortimente şi categorii de preţuri separându-se cele degradate, deteriorate, primite în custodie sau spre păstrare.Măsurile de natură contabilă cuprind:

înregistrarea la zi a tuturor operaţiunilor economice în contabilitate şi în evidenţa operativă condusă în gestiune;

verificarea corectitudinii şi exactităţii înregistrării în conturi a operaţiilor economice prin compararea informaţiilor din contabilitate cu cele din evidenţa tehnico-operativă (fişe de magazie, rapoarte de gestiune, registrul de casă etc.);

întocmirea balanţelor de verificare sintetice şi analitice.

Realizarea propriu-zisă a inventarierii În această etapă se desfăşoară practic cel mai mare volum de muncă al comisiei de inventariere care depinde de mărimea gestiunii supuse inventarierii şi de diversitatea elementelor patrimoniale gestionate. Activitatea presupune constatarea, identificarea şi evaluarea elementelor patrimoniale. Constatarea se face prin stabilirea directă şi concretă a existenţei şi mărimii elementelor patrimoniale prin cântărire, măsurare, numărare sau calcule tehnice. Bunurile aflate în ambalaje originale şi intacte se despachetează şi se verifică prin sondaj. Bunurile

22

de volum şi masă mare se constată prin calcule tehnice (silozuri de cereale, ciment în vrac, combustibili lichizi şi solizi). Existenţa unor elemente patrimoniale nu se poate stabili direct prin inventarieri fizice şi atunci constatarea lor se face pe baza datelor din contabilitate. Acest procedeu se aplică pentru următoarele elemente patrimoniale:

bunuri aparţinând unităţii patrimoniale dar care au fost date cu chirie; bunuri lăsate în păstrarea terţilor; produse expediate terţilor şi refuzate, rămase în păstrarea lor; disponibilităţile băneşti în conturile bancare reflectate în extrase de cont bancare; creanţele şi obligaţiile unităţii faţă de terţi confirmate în extrase de cont semnate de

aceştia şi confruntate cu evidenţa contabilă analitică; disponibilităţile băneşti din caserie se constată prin confruntarea soldurilor din

registrul de casă cu soldul din contabilitate. Bunurile constatate astfel se trec în documentul numit “lista de inventar” care se întocmeşte pe locuri de gestionare şi pe gestionari, pe categorii de elemente patrimoniale (corespunzătoare calitativ, deteriorate, neutilizate, degradate, fără desfacere) şi pe obligaţii şi creanţe certe, incerte şi în litigiu. De asemenea se întocmesc liste separate pentru bunurile proprii aflate la terţi (prelucrare, chirie, reparare) cât şi pentru cele aflate în gestiune dar care aparţin terţilor. Aceste liste se semnează fiecare de către membrii comisiei şi gestionari, se datează iar pe ultima filă gestionarul face menţiunea “bunurile au fost inventariate în prezenţa mea, corect stabilite, se află în păstrarea şi răspunderea mea, nu am bunuri neinventariate sau trecute în plus pe liste”. De asemenea mai poate face şi alte menţiuni în legătură cu modul de desfăşurare a inventarierii. Spaţiile libere din listele de inventariere se barează iar dacă se fac corecturi în liste, acestea se confirmă cu semnături de persoanele care semnează listele. Evaluarea elementelor patrimoniale inventariate se face la valoarea de intrare în patrimoniu care este valoarea contabilă şi care se verifică pe baza documentelor justificative de intrare şi ieşire din patrimoniu. În scopul realizării unei imagini reale a patrimoniului evaluarea elementelor ptrimoniale la inventariere se face astfel:

bunurile de natura imobilizărilor şi stocurilor se evaluează la valoarea contabilă (de inventar), adică la preţurile cu care au fost înregistrate în evidenţa contabilă la intrarea în patrimoniu;

bunurile depreciate se evaluează la valoarea de utilitate stabilită în funcţie de valoarea acestui bun pe piaţă şi de utilitatea lui pentru unitatea patrimonială.

În cazul acestei evaluări există două situaţii posibile:a) Vi >Vcb) Vi < Vcunde: Vi = valoarea de inventar sau utilitate Vc = valoarea contabilă sau de intrareÎn cazul Vi >Vc în listele de inventar se înscrie valoarea de intrare sau contabilă.În cazul Vi < Vc în listele de inventar se înscrie valoarea de inventar sau de utilitate.

creanţele şi datoriile certe se evaluează la valoarea lor nominală; creanţele şi datoriile incerte sau în litigiu se evaluează la valoarea de utilitate

stabilită funcţie de speranţa de-a încasa şi riscul de-a plăti; creanţele, datoriile şi numerarul în devize se evaluează la cursul de referinţă al

B. N. R. în vigoare din ultima zi a exerciţiului; titlurile imobilizate se evaluează la valoarea de utilitate; titlurile de plasament se evaluează la cursul mediu al ultimei luni din exerciţiul

financiar sau la valoarea sperată de negociere.

23

Stabilirea şi valorificarea rezultatelor inventarierii Rezultatele inventarierii se consemnează într-un proces verbal de inventariere care cuprinde: perioada desfăşurării inventarierii; data precedentei inventarieri; gestiunile inventariate şi conţinutul lor; persoanele care au participat la inventariere; plusurile sau minusurile constatate prin compararea situaţiei din evidenţa contabilă cu situaţia constatată prin centralizarea listelor de inventar; compensările efectuate între elementele patrimoniale între care se permite compensarea plusului cu minusul; bunurile constatate ca depreciate; vinovaţii de situaţiile create; creanţele sau datoriile incerte sau în litigiu; explicaţii scrise de la persoanele responsabile pentru degradări, lipsuri, plusuri de bunuri; situaţiile contabile din care rezultă soldurile scriptice şi mişcările elementelor patrimoniale între inventarul precedent şi cel încheiat şi supus valorificării; semnăturile comisiei de inventariere şi ale gestionarilor pentru luarea la cunoştinţă.

În urma stabilirii rezultatelor inventarierii evidenţa contabilă trebuie corectată în conformitate cu realitatea faptică, în sensul efectuării de înregistrări în contabilitate care să rectifice (corecteze) în plus sau în minus datele din contabilitate cu plusurile sau minusurile constatate, adică are loc procesul de valorificare (regularizare) a rezultatelor inventarierii.

În urma inventarierii se nasc trei situaţii posibile:1. egalitate între situaţia faptică şi cea scriptică;2. situaţia faptică > situaţia scriptică, deci se constată plus la inventar;3. situaţia faptică < situaţia scriptică, deci se constată minus la inventar.

Plusurile constatate la inventariere se înregistrează ca orice intrare de bunuri economice prin diminuarea cheltuielilor de exploatare sau creşterea veniturilor.Minusurile constatate la inventariere sunt de două feluri:

lipsuri imputabile care pot proveni din neglijenţă, sustrageri, gestiune incorectă şi valoarea acestora se recuperează de la persoanele vinovate la preţul de piaţă al bunului din momentul producerii sau constatării pagubei; lipsuri neimputabile care se produc ca urmare a manipulării, depozitării, condiţiilor naturale, caracteristicilor tehnice a bunurilor şi calamităţilor naturale.

Înregistrarea în contabilitate a lipsurilor se face astfel: lipsuri imputabile ca o ieşire de bunuri economice prin crearea dreptului de creanţă asupra persoanelor vinovate; lipsuri neimputabile ca o ieşire de bunuri economice prin mărirea cheltuielilor exerciţiului.

La sfârşitul anului, pe baza inventarelor efectuate şi a proceselor verbale de inventariere se întocmeşte “registrul-inventar” , document obligatoriu pentru fiecare unitate patrimonială servind ca probă în instanţă.

24

Evaluarea reprezintă un procedeu al metodei contabilităţii care constă în măsurarea şi exprimarea valorică a existenţei, mişcării şi transformării elementelor patrimoniale şi a operaţiilor privind mişcarea acestor elemente.Contabilitatea foloseşte evaluarea atât pentru înregistrarea curentă a operaţiei economice cât şi pentru centralizarea şi generalizarea datelor sale informaţionale.

Obiectul evaluăriipoate fi extrem de divers. El trebuie interpretat şi utilizat în funcţie de locul din care privim patrimoniul. Dacă acesta este privit din interior, evident că obiectul evaluării se va referi la toate structurile patrimoniale respectiv bunurile economice în compunerea şi utilizarea lor şi resursele economice în ordinea lor de formare şi după destinaţia lor.

În acest fel, prin evaluare se determină valoarea totală a bunurilor concomitent cu reflectarea puterii abstracte de dispunere asupra acestor bunuri. Dacă acesta este privit din exterior, evaluarea poate avea ca obiect anumite componente sau anumite modalităţi de cuantificare. Privit din al doilea punct de vedere, putem vorbi de evaluarea întreprinderii, evaluarea patrimoniului, evaluare fiscală, etc.

Unitatea de măsurăreprezintă unitatea de calcul care este folosită în măsurarea şi compararea elementelor patrimoniale. În contabilitate această unitate de măsură o reprezintă banul. La noi în Romania, unitatea de măsură este leul care stă la baza sistemului monetar naţional.Unitatea de măsură –ban permite ca prin intermediul său să se exprime valoarea elementelor patrimoniale.

În funcţie de modul de efectuare în timp a evaluării şi de scopul urmărit se disting două forme de evaluare:

evaluarea curentă

evaluarea periodică.

Evaluarea curentă este practicată la înregistrarea operaţiunilor economice în contabilitate pe tot parcursul desfăşurării activităţii operaţionale (de bază), de investiţii, financiare sau excepţionale. Evaluarea curentă se bazează pe datele înscrise în documentele justificative primite de la persoanele fizice sau juridice cu care întreprinderea se află în raporturi permanente sau ocazionale.

Evaluarea curentă este legată de două momente: intrarea în patrimoniu şi ieşirea din patrimoniu.

Evaluarea la intrarea în patrimoniu

La intrarea în patrimoniu bunurile se evaluează şi se înregistrează la valoarea de intrare, care se determină în funcţie de sursele de intrare a acestora:

Intrarea bunurilor din afara întreprinderii în care se face evaluarea:Costul de achiziţiese utilizează pentru evaluarea bunurilor procurate de la terţi. Costul de achiziţie al unui bun este egal cu preţul său de cumpărare din factura furnizorului, la care se adaugă toate cheltuielile din procesul aprovizionării: cheltuieli de încărcare, transportare, descărcare, cheltuieli de asigurare pe timpul transportului, taxele şi comisioanele vamale pentru bunurile din import, cheltuieli necesare pentru punerea în

25

funcţiune (montarea şi probele tehnologice) şi eventualele taxe nerecuperabile (accize etc.). Nu se include în costul de achiziţie impozitele care ulterior urmează a fi restituite întreprinderii de către organele fiscale (în RM –TVA), cât şi reducerile acordate.

Exemplu 1.

Întreprinderea a procurat contra 102 000, inclusiv TVA, dreptul de folosire a unui desen industrial pe termen de 5 ani. La achitarea în curs de 15 zile vânzătorul acordă întreprinderii un rabat în mărime de 3 % din valoarea de procurare (în acest caz rabatul va fi acceptat). Dacă, însă, întreprinderea nu se va achita în curs de 15 zile, rabatul nu va fi acceptat. Cheltuielile pentru achitarea taxei stabilite au constituit 550 lei, a serviciilor de consulting –300 lei, iar a serviciilor de evaluare a desenului industrial 250 lei.

Să presupunem că cumpărătorul s-a achitat în curs de 15 zile.

Ţinând seama de cele menţionate, valoarea de intrare a activului nematerial procurat se formează din:

-valoarea de procurare (fără TVA) - 85 000;

-rabatul acceptat (se scade) - (2 550)

-plata taxei stabilite 550;

-plata serviciilor de consulting - 330;

-serviciile de evaluare a desenului industrial- 250

total valoarea de intrare 83 580 lei

Valoarea venală se utilizează pentru evaluarea în cazul schimbului de bunuri între părţi. Valoarea venală reprezintă suma cu care un activ poate fi schimbat în procesul operaţiei comerciale între părţile independente. Evaluarea la valoarea venală se utilizează fie pentru bunurile economice primite cu titlu de aport în natură la capitalul întreprinderii, fie obţinute cu titlu gratuit, fie prin donaţie.

Valoarea nominală se utilizează pentru evaluarea creanţelor şi datoriilor. Valoarea nominală este valoarea înscrisă în documentele justificative în care se consemnează dreptul la creanţă sau datoriile, şi reprezintă valoarea lichidităţilor care se vor încasa sau se vor plăti în contul lor.

Intrarea din producţia proprie ca urmare a transformării unor valori materiale în altele. Evaluarea în acest caz se face la costul de producţie. Costul de producţie al unui bun cuprinde: consumurile directe de materiale (costul de achiziţie al materiilor prime şi materialelor consumate), consumurile directe privind retribuirea muncii (salarii personal direct productiv, contribuţia la asigurări), precum şi consumurile indirecte de producţie determinate de fabricarea bunului.

Costul producţiei fabricate se determină după relaţia:

26

Soldul producţiei în curs de execuţie la începutul perioadei de gestiune + consumurile perioadei de gestiune –soldul producţiei în curs de execuţie la sfârşitul perioadei.

Exemplu 2.

În luna iulie la întreprinderea „Noroc” au fost obţinute următoarele date:

1.Producţie în curs de execuţie la 30 iunie –38 000 lei;

2.Consumuri materiale directe de producţie –270 000 lei;

3.Consumuri directe privind retribuirea muncii –150000 lei;

4.Contribuţii la asigurarea socială şi medicală -? ;

5.Consumuri indirecte de producţie –60 000 lei;

6.Producţia în curs de execuţie la 31 iulie –23 100 lei.

Costul produselor fabricate va fi: 534 650 lei= (38 000 + 270 000 + 150 000 + 39 750+ 60 000 –23 100).

Evaluarea la Ieşirea din patrimoniu

Ieşirea din patrimoniu reprezintă al doilea moment al evaluării curente. Ieşirea trebuie înţeleasă fie ca trecere dintr-o stare de prezentare (brută) în altă stare de prezentare (prelucrată, valoare nouă de întrebuinţare), fie ca ieşire propriu-zisă adică livrarea sau vânzarea elementelor patrimoniale către alte persoane fizice sau juridice conform contractelor sau ca urmare a încheierii vieţii sociale a bunurilor economice.

La ieşirea din patrimoniu sau la eliberarea spre consum sau folosinţă, bunurile se evaluează şi se scad din gestiune la valoarea de intrare. La ieşirea din patrimoniu a unui element de activ sau de pasiv e necesar, de asemenea, de anulat deprecierea acestuia, calculată până la data ieşirii.

De aceea pentru cuantificarea elementelor patrimoniale ca: activele nemateriale, activele materiale pe termen lung şi a obiectelor de mică valoare şi scurtă durată a căror valoare unitară este mai mare de ½ de plafonul stabilit de legislaţia în vigoare (3000 lei) în momentul ieşirii lor din patrimoniu se foloseşte valoarea de bilanţ.

27

Bibliografie

www.contabilitate.ase.md/doc/Evaluarea_calculatia

www.caixa.gov.br/voce/Contas/Conta

Maria Popan-Contabilitatea evenimentelor si tranzactiilor, editura Oscar Print,2006

28