3

NICOLAE TANASESCU

POMICULTURA

PENTRU TOŢI

Editura Universităţii din Pitesti, ISBN 973-690-405-9 2005

4

Cuvânt înainte

Ce poate fi mai frumos în natură decât o livadă cu pomi înfloriţi, sau cu fructe coapte ? Imaginea Raiului primordial este aceea a unei grădini cu pomi de tot felul.

De când se ştie, românul a fost legat în general de natură, de codru, de ogorul şi grădina sa, poate mai mult decât alte popoare. Natura l-a ocrotit, l-a ajutat să trăiască în momentele de restrişte şi l-a bucurat prin frumuseţea sa, inspirându-l în portul şi cântecele populare.

Diversitatea şi bogăţia reliefului României conferă o bună favorabilitate culturii multor specii pomicole şi de arbuşti fructiferi, care cresc şi spontan, îmbiind parcă pe oameni să-i cultive. Patrimoniul pomicol naţional cuprinde circa 220 000 de hectare, dintre care ponderea cea mai mare o deţine prunul cu aproape 100 000 ha, urmat de măr cu peste 80 000 ha, apoi cireşul şi vişinul cu peste 12 000 ha, părul cu circa 7 000 ha, caisul cu 5 500 ha, piersicul cu 5000 ha, nucul cu aproape 2 400 ha, căpşunul cu 2 000 ha, arbuştii fructiferi cu peste 500 ha.

Scriind această carte, am dorit să transmit câte ceva din cunoştinţele profesionale acumulate pe parcursul a peste 20 de ani de activitate în cercetarea pomicolă şi am încercat să realizez o apropiere între cultivatorul pomicol şi pom, ca acesta să fie tratat în primul rând ca o fiinţă, şi apoi ca o sursă de hrană, sau de profit. Lucrarea se adresează în special cultivatorilor pomicoli profesionişti, dar şi amatori, care vor să aibă la dispoziţie o sursă de informare primară.

Informaţiile de specialitate înglobate aici reprezintă o parte din rodul muncii mai multor cercetători, inclusiv a autorului, pe care în bună măsură i-am citat în text, la care se adaugă documentarea privind cercetarea şi producţia pomicolă de peste hotare. Structura lucrării şi ordinea capitolelor a fost stabilită în ideea de a reda informaţiile într-o succesiune logică, începând cu aspecte de morfologie pomicolă şi încheind cu unele particularităţi tehnologice ale speciilor pomicole cultivate în climatul temperat. În speranţa că publicând această lucrare voi aduce o contribuţie modestă la popularizarea unor cunoştinţe de bază ale pomiculturii, mulţumesc înaintaşilor mei, profesori şi cercetători, care mi-au călăuzit primii paşi în meseria de pomicultor şi colegilor de la Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, care m-au sprijinit şi încurajat în această acţiune. Autorul

5

CUPRINS Cuvânt înainte ………………………………………………………. pag 3 Cuprins………………………………………………………………. pag. 5 CAPITOLUL I. Noţiuni generale de morfologie şi fiziologie…………….. pag. 7

1.1 Rădăcina ……………………………………………………….. pag. 7 1.2 Tulpina …………………………………………………………. pag. 9 1.3 Mugurele ………………………………………………………. pag. 11 1.4 Lăstarul ………………………………………………………. pag. 12 1.5 Frunza ………………………………………………………… pag. 13 1.6 Floarea …………………………………………………………. pag. 15 1.7 Fructul ………………………………………………………… pag. 16 1.8 Sămânţa ………………………………………………………. .pag. 18

CAPITOLUL II. Ciclurile de viaţă ale pomilor şi arbuştilor fructiferi…. pag. 20 2.1. Ciclul ontogenetic…………………………………………… pag. 20 2.2. Ciclul anual……………………………………………………. pag. 21

CAPITOLUL III. Zonele de vegetaţie şi favorabilitatea acestora pentru cultura pomilor …………………………………………… pag. 23 3.1. Zona stepă …………………………………………………….. pag. 23 3.2. Zona de silvostepă…………………………………………….. pag. 23 3.3. Zona pădurilor de foioase……………………………………. pag. 24

CAPITOLUL IV. Înmulţirea pomilor şi arbuştilor fructiferi ……………pag. 25 4.1.Înmulţirea generativă …………………………………………. pag. 25 4.2. Înmulţirea vegetativă…………………………………………. pag. 25

CAPITOLUL V. Înfiinţarea unei plantaţii de pomi sau arbuşti fructiferi …………………………………………………………… pag. 31

5.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 31 5.2. Alegerea terenului şi amplasarea plantaţiilor……………….. pag. 31 5.3. Amenajarea terenului pentru plantaţii pomicole………….. . pag. 32 5.4. Plantarea pomilor şi arbuştilor fructiferi…………………… pag. 39

CAPITOLUL VI. Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei pomilor şi arbuştilor fructiferi……………………………………. pag. 42

6.1. Noţiuni generale………………………………………………. pag. 42 6.2. Norme şi operaţii tehnice…………………………………….. pag. 43 6.3. Forme de coroană folosite în cultura pomilor……………… pag. 46

CAPITOLUL VII. Fertilizarea în pomicultură………………………….. pag. 62 7.1. Solul……………………………………………………………. pag. 62 7.2. Elemente nutritive, rolul şi interacţiunea dintre ele………… pag. 64 7.3. Particularităţi ale fertilizării pomilor şi arbuştilor fructiferi. pag. 67 7.4. Modalităţi de stabilire a necesarului de substanţe nutritive în livezi……………………………………………………………… pag. 68 7.5. Cantităţile de substanţe nutritive extrase din sol…………… pag. 70 7.6. Metode şi momente de administrare a îngrăşămintelor în livezi……………………………………………………………… pag. 70

CAPITOLUL VIII Lucrări de întreţinere a solului în livezi……………...pag. 76 8.1. Întreţinerea solului ca ogor lucrat…………………………… pag. 76 8.2. Ogorul erbicidat, sau nelucrat……………………………….. pag. 77

6

8.3. Ogorul combinat……………………………………………… pag. 78 8.5. Înierbarea…………………………………………………….. pag. 79 8.6. Culturi anuale între rândurile de pomi……………………… pag. 81 8.7. Culturi intercalate…………………………………………….. pag. 82

CAPITOLUL IX. Irigarea în pomicultură……………………………….. pag. 83 9.1. Rolul apei şi importanţa irigării. ……………………………. pag. 83 9.2. Cerinţele pomilor faţă de apă………………………………… pag. 85 9.3. Prognoza şi programarea irigaţiei ………………………….. pag. 86 9.4. Metode de irigare în pomicultură .………………………….. pag. 91

CAPITOLUL X. Cultura speciilor pomicole sămânţoase………………. pag. 97 10.1. Cultura mărului…………………………………………….. pag. 97 10.2. Cultura părului…………………………………………….. pag. 121 10.3. Cultura gutuiului………………………………………….. pag. 139 10.4. Cultura moşmonului………………………………………. pag. 146

CAPITOLUL XI. Cultura speciilor pomicole sâmburoase…………….. pag 148 11.1. Cultura prunului………………………………………….... pag. 148 11.2. Cultura corcoduşului……………………………………… pag. 161 11.3. Cultura cireşului…………………………………………. .. pag. 164 11.4. Cultura vişinului…………………………………………… pag. 176 11.5. Cultura piersicului…………………………………………. pag. 184 11.6. Cultura caisului……………………………………………. pag. 195 11.7. Cultura migdalului…………………………………………. pag. 206 CAPITOLUL XII. Cultura speciilor pomicole nucifere………………... pag. 210 12.1. Cultura nucului…………………………………………….. pag. 210 12.2. Cultura alunului……………………………………………. pag. 216 12.3. Cultura castanului comestibil……………………………… pag. 221 CAPITOLUL XIII. Cultura speciilor pomicole cu fructe compuse…… pag. 226 13.1 Cultura dudului…………………………………………….. pag. 226 13.2. Cultura smochinului………………………………………. pag. 229 CAPITOLUL XIV. Cultura căpşunului şi arbuştilor fructiferi………. pag. 234 14.1. Cultura căpşunului………………………………………… pag. 234 14.2 Cultura coacăzului şi agrişului……………………………. pag. 244 14.3. Cultura zmeurului şi murului……………………………… pag. 252 14.4. Cultura afinului……………………………………………... pag. 260 14. 5. Cultura cătinei albe……………………………………….. pag. 265 14.6. Cultura scoruşului…………………………………………. pag. 269 14.7. Cultura socului……………………………………………... pag. 271 14 8. Cultura trandafirului pentru petale……………………… pag.273 14. 9. Cultura cornului…………………………………………... pag. 275

14. 10. Cultura măceşului……………………………………….. pag. 277 14. 11. Cultura lămâiului în spaţii protejate……………………. pag. 279 Anexa 1……………………………………………………………. pag. 285

Bibliografie………………………………………………………..

7

Motto: Fructul copt cade de la sine, dar nu îţi cade în gură (Proverb chinezesc)

CAPITOLUL I

NOŢIUNI GENERALE DE MORFOLOGIE ŞI FIZIOLOGIE

Pentru o mai bună înţelegere a necesităţilor vieţii pomilor şi arbuştilor fructiferi şi pentru a şti ce şi cât putem pretinde de la ei, este necesară acumularea unor cunoştinţe despre organele acestora şi despre fiziologia lor. Fiecare organ are funcţii specifice şi împreună formează un organism viu care se naşte, creşte, respiră, transpiră, se înmulţeşte anual, îmbătrâneşte şi moare, iar noi trebuie să le facem viaţa cât mai uşoară îngrijindu-i bine. Astfel ei ne vor recompensa dăruindu-ne miraculoasele lor fructe.

Pomii şi arbuştii fructiferi sunt plante lemnoase multianuale alcătuite dintr-o parte subterană numită rădăcină, care, se ramifica şi pătrunde în sol şi o parte aeriană compusă din tulpină (trunchi şi coroană), muguri, lăstari, flori, fructe şi seminţe. Aceste organe ale pomilor au funcţii fiziologice specifice, iar în continuare se vor puncta câteva particularităţi mai importante ale fiecărui organ.

1.1. RĂDĂCINA, reprezintă de regulă între 30% si 50% din masa totală a unui pom, acest procent variind în funcţie de specie, de soi, de sol, de climă de tehnologia de cultura. Rădăcina se ramifică în sol în toate direcţiile, creşte mai repede decât coroana şi îndeplineşte funcţia de susţinere a pomului, de absorbţie a apei încărcată cu săruri minerale din sol (seva brută), de circulaţie a sevei brute (de la rădăcină spre frunze) şi a sevei elaborate (de la frunze către toate celelalte organe) şi de stocare a substanţelor de rezervă. Structural rădăcina este alcătuită din celule şi ţesuturi specifice (fig. 1.1).

Creşterea rădăcinii începe de la 2-3°C, se intensifică până la 20-30°C şi se blochează la peste 30°C în sol. Tot în acest ritm se desfăşoară şi funcţia de absorbţie a rădăcinii. În adâncime, 80 – 90 % din numărul de rădăcini se află între 20 şi 80 cm, dar unele pot pătrunde până la 1,5 - 3 m şi acestea menţin pomii în viaţă în perioadele de secetă. Rădăcina pomilor se află în mare parte sub proiecţia coroanei pe sol, dar există rădăcini care cresc cu mult mai mult în lateral (fig. 1.2). Pentru o bună creştere rădăcina are nevoie şi de oxigen pentru respiraţie; de aceea creşterile sunt mai mari într-un sol lutos, luto-nisipos, mai aerat decât într-un solul argilos, unde creşterile rădăcinii sunt mai reduse şi mai superficiale.

8

Fig. 1.1. Secţiune longitudinală prin vârful de creştere al unei rădăcini

Vâr

ful v

eget

ativ

Z

ona

nete

dă

Zonă

pilif

eră

Cili

ndru

l cen

tral

Pi

lori

za

Fig.1. 2. Structura aeriană şi subterană de ansamblu a unui pom

Orice pom are rădăcini de schelet, de la câţiva centimetri până la 25 - 30 cm în diametru în funcţie de vigoarea speciei; rădăcini de semischelet, de la câţiva milimetri până la câţiva centimetri în diametru şi rădăcini fibroase, cu diametrul de sub 3 milimetri pe care se află rădăcini de creştere (axiale) şi rădăcini absorbante (active) cu perişori absorbanţi. Acestea din urmă au 1- 4 mm lungime şi 0,3 - 1 mm în diametru.

Gradul de umiditate al solului influenţează de asemenea creşterea rădăcinilor. Atunci când solul are umiditate în exces şi de lungă durată, rădăcinile nu mai cresc şi chiar pot muri prin asfixiere, putând determina în ultimă instanţă moartea pomului, fenomen ce se poate produce şi dacă în sol avem deficit acut de apa (secetă).

Un alt factor care determină în bună măsură creşterea rădăcinilor este gradul de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive. Rădăcinile cresc bine într-un sol bogat în materie organică şi elemente minerale asimilabile.

Un pomicultor care se respectă trebuie să cunoască starea de aprovizionare a solului cu elemente chimice de baza (N, P, K, Ca, Mg, …) pentru a stabili corect dozele şi felul îngrăşămintelor administrate la sol. Atunci când solul este sărac în elemente nutritive, rădăcinile cresc puţin, iar pomul se debilitează.

În creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, aprovizionarea acestora cu energie (substanţe organice) din procesul de fotosinteză al frunzelor, are

9

un rol extrem de important. Când se stabilesc distanţele dintre pomi la plantare trebuie să avem în vedere şi extinderea virtuală în sol a sistemului radicular, deoarece aşa cum coroanele pomilor se umbresc între ele, aşa se întâmplă şi în sol cu rădăcinile care se concurează în creştere şi absorbţie a elementelor minerale.

Pentru a ne forma o imagine privind extinderea rădăcinii unui pom, un nuc de 30 de ani are un număr aproximativ de 2 843 221 rădăcini, cu o lungime totală de 88 658 m (după E. Rusu, 1979).

1.2. TULPINA pomilor este compusă din două părţi distincte (trunchi şi coroană) care se vor prezenta pe rând. În funcţie de grosimea şi numărul tulpinilor, de durata de viaţă şi de alte caracteristici, speciile pomicole din climatul temperat se grupează în:

- pomi, plante arborescente cu o singură tulpină puternică ce poate atinge înălţimi de la 1,5 m până la câţiva metri şi o durată de viaţă de 15-100 ani (ex. mărul, părul, prunul, caisul, nucul, cireşul).

- arbustoizi, plante mai scunde decât pomii şi care trăiesc mai puţin decât aceştia, cu mai multe tulpini lemnoase (ex. alunul, cornul, cătina).

- arbuşti, tufe cu mai multe tulpini şi mai scunde decât ale arbustoizilor şi cu o durată mai scurtă de viaţă (ex. coacăz, agriş).

- semiarbuşti, care au doar baza tulpinii lemnificată, restul coroanei este semi-lemnificată putând degera iarna, iar ca mărime este tot o tufă (ex. murul, zmeurul).

- semierbacei, plante cu tulpini foarte scurte (3-5 cm.) semilemnificate, restul plantei este erbaceu (ex. căpşunul, fragul).

Trunchiul, este partea din tulpină cuprinsă între suprafaţa solului (colet) şi locul de inserţie al primei ramuri de schelet din coroană. Trunchiul face legătura între rădăcina şi coroana pomului şi are rolul de susţinere a coroanei, de circulaţie a sevei brute şi elaborate şi de stocare a unor substanţe de rezervă. Aspectul general al scoarţei ce acoperă trunchiul relevă în bună măsură starea de sănătate a acestuia şi vârsta (la pomii tineri şi sănătoşi scoarţa este netedă, lucioasă, iar la pomii bătrâni sau debili scoarţa este aspră crăpată.

Coroana, reprezintă întregul ansamblu de ramificaţii al tulpinii (totalitatea ramurilor) care se clasifică în ramuri de ordinul zero (axul coroanei sau prelungirea trunchiului), ramuri de ordinul unu (şarpante) care pornesc din ax, ramuri de ordinul doi (subşarpante) care pornesc în lateral din şarpante, apoi ramuri de ordinul trei şi aşa mai departe până spre extremităţile coroanei, fig. 1.3.

Axul, şarpantele şi subşarpantele alcătuiesc scheletul coroanei, „osatura” pomului, care trăieşte cât pomul, element stabil ce se formează în tinereţea plantei şi se menţine pe pom (cu unele excepţii, accidente) până la defrişare sau pieire biologică.

10

Fig.1. 3. Tulpina unui pom

Trunchi

Coroană

Celelalte ramuri, începând cu cele de ordinul trei şi care sunt mai subţiri şi mult mai multe, alcătuiesc semischeletul pomului; ele se înlocuiesc sau se ”întineresc” prin tăieri speciale de rodire a pomilor.

Coroana pomilor din livezi poate avea forme foarte diferite în funcţie de cum doreşte cultivatorul să o formeze prin tăieri aplicate pomilor tineri. Ea are rolul, ca şi trunchiul, de susţinere, de circulaţie a sevei (“sângele plantelor”), de creştere şi de stocare a multor substanţe hrănitoare de rezervă pentru pom.

Creşterea tulpinii este influenţată şi ea de temperatură; începe să

crească la 6-7°C, creşte intens la 16-30°C şi nu mai creşte la peste 35°C.

Umiditatea solului şi cea atmosferică poate determina intensitatea creşterii, de

asemenea fotosinteza din frunze şi gradul de aprovizionare cu săruri minerale

din sol.

Pe ramurile de schelet şi semischelet se află ramurile de rod sau

fructifere, cele mai dinamice elemente constituente ale coroanei datorită

11

Fig.1. 4.a. Muguri suplimentari a = colaterali; b = seriali

Fig.1. 4.b. Muguri vegetativi (a) Muguri floriferi (b)

faptului că au o durată scurtă de viaţă (1-2 ani până la 10-12 ani, în funcţie de

specie). Aceste ramuri trebuie tratate cu o atenţie sporită de către pomicultori,

deoarece în bună măsură, de numărul lor, de vârsta lor şi de repartiţia lor în

volumul coroanei, depinde cantitatea şi calitatea fructelor.

Sunt ramuri pe care se formează mugurii de rod (floriferi) şi diferă

de la o specie pomicolă la alta, motiv pentru care aspectele specifice

privitoare la ramurile de rod vor fi tratate diferenţiat într-un alt capitol.

1.3. MUGURELE, poate fi considerat ca un lăstar cu frunze sau o floare “în faşă”.

Mugurii se pot observa ca nişte mici “umflături” alungite sau ovoide aflate pe ramurile pomilor. Mugurii sunt alcătuiţi din primordiile foliare, florale sau foliare şi florale, învelite cu solzişori de protecţie împotriva loviturilor şi a frigului şi care încep să vegeteze (să se deschidă) primăvara în climatul temperat, când se acumulează o sumă a gradelor de temperatură de peste 7°C, ce-i face să iasă din repaus. După poziţia lor pe ramuri, sunt muguri terminali, aflaţi în vârful ramurilor şi muguri axilari sau laterali aflaţi de –a lungul ramurilor. Din aceşti muguri pornesc de obicei viitorii lăstari, sau florile pomilor.

După organul pe care îl generează, mugurii sunt vegetativi (generează un lăstar), floriferi (generează o floare sau o inflorescenţă) şi micşti (generează un lăstar mic şi o inflorescenţă), fig. 1.4, a şi b.

Mugurii vegetativi sunt în general mai mici decât cei floriferi sau cei micşti şi sunt mai conici ca formă. Sunt organe de rezistenţă ale pomilor, prin ei asigurându-se creşterea plantelor de la un an la altul. Structura mugurilor vegetativi îi face capabili să dezvolte o noua plantă exact ca cea din care provin. Un mugure vegetativ poate fi considerat un nou pom în devenire (figura 1.5).

Mugurii floriferi, sunt mai mari şi mai bombaţi decât cei vegetativi. Ei provin din mugurii vegetativi aflaţi la începutul formării lor şi pe care pomul îi alege să formeze primordii florale, deci o parte din mugurii vegetativi devin muguri floriferi sau micşti.

12

c) con de creştere

f) primordii foliare

s) solzi protectori

m) primordiile mugurilor

Fig. 1.5. Secţiune printr-un mugure vegetativ

Această alegere se numeşte inducţie florală şi se produce de regulă în luna iunie, după care urmează diferenţierea morfologică, proces ce durează până către sfârşitul vegetaţiei şi continuă în primăvară. Prin urmare pomul îşi pregăteşte rodul din anul anterior celui în care rodeşte, rod care este dependent de starea fiziologică generală a pomului. Deci este greşită ideea că dacă într-un an nu avem rod, nu mai întreţinem corespunzător livada, lăsând-o pe anul următor. În acest mod apar alternanţe de rodire şi pierderi la profitul cultivatorului.

Mugurii micşti, sunt cei care au şi primordii florale şi vegetative, iar din ei se dezvoltă un lăstar şi flori (ex. la măr, păr, gutui, coacăz, agriş, zmeur). Pornirea în vegetaţie a mugurilor are loc primăvara, dar diferă ca moment de la o specie la alta şi de la un soi la altul în cadrul aceleiaşi specii. Primii muguri care pornesc în vegetaţie sunt cei aflaţi spre vârful ramurilor, apoi în succesiune descendentă pornesc şi mugurii dinspre baza ramurilor. Particularităţile de dezmugurire şi alte aspecte specifice vor fi tratate la tehnologia fiecărei culturi. În afară de tipurile de muguri amintite mai sus, pomii mai posedă şi alţi muguri pe care îi păstrează de rezervă, muguri mai mici care pornesc în vegetaţie numai în anumite cazuri:

Mugurii stipelari (suplimentari) sunt muguri vegetativi de regulă (la cais, piersic, prun, ei pot fi şi floriferi), care se află în jurul unui mugure axilar. Aceşti muguri vegetează numai dacă mugurii axilari au pierit prin îngheţuri sau alte accidente.

Mugurii dorminzi, se află pe ramuri mai vechi ale pomilor, chiar şi pe

trunchi, ei rămân în aşteptare timp ne determinat; sunt muguri vegetativi şi

13

cresc numai când pomul a suferit rupturi mari ale unor ramuri din coroană, astfel pomul respectiv putându-se reface.

Mugurii adventivi, se află ascunşi sub scoarţă, pe rădăcini, sau pe porţiunile dintre noduri, dintre mugurii normali, acolo unde lăstarul (ramura) este netedă. Şi aceşti muguri, ca şi cei dorminzi pornesc în vegetaţie numai în cazuri de accidente majore, pentru a reface pomul.

1.4. LĂSTARUL. În fiecare primăvară, din mugurii vegetativi cresc formaţiuni noi, lăstarii, purtători de frunze la subţioara cărora se formează noi muguri. Lăstarii sunt cei care asigură creşterea (dezvoltarea) pomilor şi arbuştilor fructiferi, pot regenera pomul în cazul unor accidente, sunt purtătorii frunzelor şi asigură circulaţia sevei prin ţesuturile lor. Lungimea lăstarilor variază de la câţiva centimetri (rozete) până la 1-1,5 m, unii chiar mai mult. Culoarea scoarţei lăstarilor, conformaţia nodurilor (locul unde se află mugurii), lungimea internodurilor (porţiunea netedă dintre muguri), servesc la determinarea speciilor sau a soiurilor de pomi.

După poziţia lăstarilor faţă de ramura mamă (din care a crescut) şi

după timpul de dezvoltare, lăstarii pot fi:

- Terminali; pornesc dintr-un mugure terminal şi prelungesc ramura mamă.

- Laterali; pornesc din muguri laterali (axilari) şi ramifică ramura mamă.

- Anticipaţi; pornesc de pe un lăstar format anterior lui, în acelaşi an.

- Lacomi; pornesc de regulă din muguri dorminzi sau adventivi atunci când pomul a pierdut din diferite motive o porţiune mai mare din coroană (rupturi de ramuri de schelet, tăieri mai energice de formare a coroanei). Odată cu căderea frunzelor (toamna), lăstarii devin ramuri.

1.5. FRUNZA, ca şi lăstarii, creşte din muguri la începutul sezonului de vegetaţie, în primăvară. Din punct de vedere morfologic o frunză se compune din trei părţi:

- Limbul, partea lată a frunzei cu cea mai mare suprafaţă şi volum din frunză.

- Peţiolul, sau piciorul frunzei, cel cu care frunza se prinde de lăstar. - Teaca, porţiunea scurtă şi mai lată decât peţiolul care face legătura

între lăstar şi peţiol (fig. 1.6.). Frunzele cresc, ajungând la maturitate pe măsură ce creşte şi se

alungeşte şi lăstarul de care sunt prinse. După formă şi după numărul de foliole, frunzele pot fi simple (măr, păr), trifoliate (căpşun), compuse (nuc, mur), lanceolate (piersic, migdal), lobate (coacăz, agriş) …etc.

14

Fig.1.6. Diferite forme de frunze (după Cepoiu,2000)

Fig.1.7. Schema circulaţiei prin frunză a elementelor din care iau naştere hidraţii de carbon (după Parnia, 1999)

Bioxid de carbon

Din punct de vedere structural limbul unei frunze se compune din mai multe straturi de celule cu funcţii foarte complexe. Frunza este aşa zisa “bucătărie” a plantelor şi datorită procesului de fotosinteză care are

loc aici, frunza necesită o bună expunere la lumină pentru sintetizarea unor substanţe vitale plantei, fig. 1.7. În frunză, apa cu sărurile minerale absorbite de rădăcină din sol, se combină cu bioxidul de carbon luat din aer şi în prezenţa obligatorie a luminii şi căldurii solare se obţin hidraţi de carbon (energia chimică a plantei). Substanţele organice şi organo-minerale (seva elaborată) sintetizate în frunză sunt trimise apoi în toată planta. Asimilaţia clorofiliană are loc în prezenţa clorofilei (pigment ce dă culoarea verde) din frunze sau din alte organe verzi ale plantelor pomicole(fructe ne-maturate, vârfuri de lăstari).

Fotosinteza este procesul chimic prin care se consumă bioxid de carbon şi se elimină oxigen, invers faţă de respiraţie, împrospătând aerul din jur, ca toate plantele verzi. Producţia pomicolă are la bază procesul de fotosinteză. De aceea este deosebit de important să asigurăm pomilor lumină în cultura lor, prin distanţe de plantare corespunzătoare, prin forme de coroană care să capteze lumină.

15

Fig. 1.8. Secţiune prin floare de măr şi prun; a - stigmate; b – petale; c – stamine (anteră); d – sepale (după Mihăescu, 1977)

Starea de sănătate a frunzei şi a lăstarilor tineri reprezintă starea de sănătate a întregii plante. Cu cât pomul este mai sănătos şi mai bine hrănit, aplicându-i o tehnologie de cultură adecvată, cu atât frunzele au o activitate fotosintetică mai intensă. Conţinutul frunzei în elemente minerale de bază ( N, P, K, Mg, Ca,…) se determină în laboratoare biochimice specializate şi poartă numele de diagnoză foliară. Aceasta reprezintă o testare utilă pomicultorilor în stabilirea felului şi a dozelor de îngrăşăminte de care pomul are nevoie.

Frunzele şi lăstarii tineri sunt primele organe ale plantei atacate de boli şi dăunători, fiind cele mai sensibile. Un bun pomicultor trebuie să vadă la timp şi să aplice soluţiile corecte de tratamente fitosanitare pentru a păstra frunzişul sănătos. Pomii climatului temperat au frunze căzătoare, anuale (sezoniere), care toamna cad în totalitate, iar în primăvara următoare cresc alte frunze, reluându-se astfel ciclul vegetativ.

1.6. FLOAREA, este de fapt un ansamblu de organe adaptate pentru reproducere. Ea creşte din primordiile florale aflate, după cum am mai spus, în mugurii floriferi sau micşti şi constituie premisa fructificării pomilor şi arbuştilor fructiferi. Aceştia, în climatul temperat, înfloresc o singură dată pe an, primăvara (martie - mai) şi de multe ori, datorită îngheţurilor târzii, florile mor provocând mari pagube pomicultorilor, în special la cais, piersic, prun, care înfloresc mai timpuriu. Pentru pom rolul florii este acela de a produce sămânţă, adică perpetuarea speciei, iar pentru om, rolul florii este acela de a produce fruct. Chiar dacă interesele nu coincid, atât pomul cât şi omul doresc şi muncesc să fie cât mai multe flori în coroană (fig. 1.8.).

Florile pomilor sunt diferite ca structură în funcţie de specie şi chiar

de soi. La majoritatea speciilor pomicole fiecare floare este alcătuită din organe de sex masculin (androceu) şi organe de sex feminin (gineceu), aceste flori se numesc hermafrodite şi se întâlnesc la măr, păr, gutui, prun, cais, piersic, cireş, vişin, migdal, coacăz, agriş, zmeur, mur, căpşun.

La nuc, alun, castan comestibil, florile sunt unisexuat monoice, (pe aceeaşi plantă sunt flori mascule şi flori femele),iar la cătină florile sunt

16

Fig. 1.9. Floare de nuc şi alun e – flori femele; f – inflorescenţe mascule (după

unisexuat dioice (pe o plantă sunt flori mascule, iar pe altă plantă sunt flori femele), fig. 1.9.

Fiecare specie pomicolă înfloreşte atunci când a acumulat câteva

sute de grade de temperatură peste 0°C. Calitatea morfologică şi fiziologică a florilor este în strânsă legătură cu sănătatea pomilor cu vârsta acestora, cu poziţia florilor în coroană, cu condiţiile climatice, cu rezervele de hidraţi de carbon, azot şi alte substanţe nutritive regulatoare de creştere existente în sol sau în alte organe ale pomilor şi de aceea cultivatorul trebuie să aibă grijă să i le asigure printr-o agrotehnică bine dirijată. Părţile componente ale unei flori hermafrodite normale sunt:

- Componente mascule; stamine, alcătuite din filament şi anteră cu polen

- Componente femele; pistil alcătuit din ovar cu ovule, stil şi stigmat. (vezi figura anterioara).

Pentru ca floarea să formeze fruct trebuie să fie polenizată, adică polenul adus de vânt sau de insecte să ajungă pe stigmat, unde grăunciorul de polen germinează şi tubul polinic pătrunde până în ovul şi îl fecundează dând astfel naştere la seminţe (o viitoare plantă).

Ovarul care înveleşte ovulul fecundat începe să se îngroaşe, creşte şi devine fruct, protejând sămânţa, hrănind-o şi ajutând-o să dezvolte un nou embrion (o nouă plantă). Este important de ştiut însă că nu toate florile unor soiuri sau specii pomicole se pot auto-fecunda (auto-fertile); unele fiind auto-sterile, dar majoritatea sunt inter-fertile(se polenizează între ele) şi foarte rar sunt inter-sterile. De aceea este necesar ca într-o grădină şi mai ales într-o livadă să existe cel puţin două soiuri ale aceleiaşi specii pomicole pentru a se poleniza între ele. Polenizarea şi fecundarea depind de o serie de factori dintre care amintim:

- Temperatura, care nu trebuie să scadă sub -1,5°C,- 3°C şi nici să crească peste 35°C.

17

- Vântul puternic asociat cu ploi împiedică polenizarea. - Umiditatea atmosferică foarte scăzută nu permite germinarea

polenului - Lipsa sau stânjenirea zborului insectelor care caută nectarul din

flori poate diminua masiv polenizarea. După polenizare şi fecundare, unele flori (cele ne fecundate, cele

debile) cad, după care continuă să mai cadă şi alte fructe abia formate şi care rămân mai mici. Aceste căderi sunt în mare măsură dirijate fiziologic de către pom, care îşi opreşte atât cât poate să hrănească. Se consideră o fructificare bună atunci când aproximativ 10-20% din flori formează fruct; acest procent variază în funcţie de specie, de abundenţa înfloritului.

1.7. FRUCTUL. În general, la speciile pomicole fructul este un rezultat al dezvoltării pereţilor ovarului florii. Din punct de vedere morfologic fructul este alcătuit din epicarp (pieliţă, coajă) care acoperă şi protejează fructul, mezocarp (pulpa fructului), cea mai mare ca volum, masă şi componente chimice şi endocarp (cămaşa seminală) care acoperă şi protejează sămânţa (seminţele), fig.1.10. Fructul se prinde de ramura pomului şi se hrăneşte printr-o codiţă numită pedicel. Fructele pomilor şi arbuştilor fructiferi sunt specifice şi diferă între ele ca morfologie, mărime, consistenţă, culoare, gust, compoziţie chimică, …etc.

Acest fapt face ca ele să se numească diferit: - Poame, se numesc fructele mărului, părului, gutuiului. - Drupe, sunt fructele prunului, caisului, piersicului, cireşului, vişinului. - Poli-drupe (mai multe drupe mici) sunt fructele murului, zmeurului. - Bace, sunt numite fructele afinului, agrişului. - Nuci, se numesc fructele nucului, alunului, castanului. - Poli-nucule, sunt fructele fragului, căpşunului.

Fig. 1.10. Structura morfologică şi anatomică a fructelor unor specii pomicole

(după Ghena, 1977)

18

Creşterea fructelor are două etape distincte şi anume: creşterea de acumulare cantitativă a substanţelor şi maturarea, cu importante transformări fizice, biochimice şi fiziologice.

Creşterea de acumulare, se realizează prin diviziunea celulară şi mărirea celulelor fructelor sporindu-şi astfel volumul şi masa până la mărimea caracteristică speciei şi soiului respectiv. Această creştere depinde de o serie de factori: de intensitatea fotosintezei, de condiţiile climatice, de cantitatea şi raporturile dintre elementele fertilizante, de starea de umiditate a solului, de sănătatea pomului, de numărul total de fructe de pe pom…etc. De aceea, pentru a obţine în fiecare an fructe de bună calitate, este indicată rărirea chimică sau manuală a fructelor. Pomii, ca de altfel orice fiinţă de pe pământ, dau totul pentru copiii lor, iar copiii pomilor sunt fructele ce ascund şi protejează seminţele. În perioada de creştere de acumulare a fructelor pomii au nevoie de un spor de îngrijire şi atenţie ca toate organele acestora să funcţioneze bine. Astfel vom avea fructe mari, sănătoase şi gustoase.

Maturarea fructelor constă în totalitatea schimburilor fizice, biochimice şi fiziologice prin care trec fructele de la sfârşitul perioadei de creştere şi până la coacere.

Dintre aceste schimbări amintim: scăderea consistenţei pulpei, schimbarea culorii şi reducerea clorofilei, sporirea zaharurilor şi reducerea amidonului, scăderea acidităţii şi a taninului, acumularea aromelor specifice…etc. Maturarea fructelor are două aspecte de care trebuie să ţinem cont la recoltarea acestora: 1) -maturitatea de recoltare şi 2) – maturitatea de consum

Maturitatea de recoltare coincide cu momentul optim de culegere şi acest moment se poate stabili cu ajutorul unor indicatori ( fermitatea pulpei, culoarea, gustul, uşurinţa desprinderii de pe ramură…). La majoritatea speciilor pomicole (mur, zmeur, coacăz, afin, căpşun, cireş, vişin, cais, piersic, prun, măr de vară, păr de vară), perioada de recoltare coincide cu perioada de consum, dar sunt şi specii sau soiuri la care recoltarea se face înaintea consumului(la gutui, măr de iarnă, păr de iarnă).

Maturitatea de consum a acestora se realizează în depozitele de păstrare (beciuri) la câteva luni chiar după recoltare. Aceasta reprezintă un mare avantaj pentru om deoarece oferă posibilitatea de a consuma fructe proaspete şi în iarnă, atunci când organismul omului are la fel de mare nevoie de vitamine şi minerale. Depozitarea şi păstrarea fructelor trebuie să îndeplinească unele condiţii de temperatură, umiditate atmosferică, aeraţie, pentru că fructele respiră, transpiră şi după recoltarea lor.

1.8. SĂMÂNŢA. După fecundarea ovulului de către grăunciorul de polen, se formează şi creşte odată cu fructul şi sămânţa (seminţele), ajungând astfel şi ele la maturare. În sămânţa formată se deosebesc trei părţi componente:

19

- embrionul (o nouă plantă în stadiu incipient) - endospermul (pulpa seminţei cu substanţele de rezervă pentru

embrion) - tegumentul (coaja, peretele protector al seminţei) Deşi ca pondere economică în pomicultură sămânţa reprezintă foarte

puţin, ea are în schimb o importanţă biologică extrem de mare. Hormonii produşi în seminţe afectează legarea şi creşterea fructelor în care se află, cât şi echilibrul fiziologic general al plantei.

La speciile pomicole sâmburoase (cais, piersic, prun, cireş, vişin), sămânţa propriu-zisă este protejată în plus de un înveliş dur, care împreună formează aşa numitul sâmbure.La speciile pomicole sămânţoase (măr, păr, gutui), seminţele nu mai au acel înveliş dur de protecţie, fig. 1.11. Este bine de ştiut că toate speciile pomicole sâmburoase nu leagă fructe fără seminţe, iar fructele nu cresc sau cad dacă embrionul avortează.

Speciile pomicole seminţoase pot lega fructe fără seminţe, sau cu seminţe mai puţine decât în mod normal, dar în acest caz fructele respective sunt mai mici şi deformate.

Seminţele pomilor după ce s-au maturat (au acumulat substanţele necesare) trec în stare latentă, de aşteptare şi pentru a germina trebuie să treacă printr-o perioadă de timp cu temperaturi scăzute (repaus). În decursul formării lor, seminţele, ca şi fructele, respiră intens, dar după maturare, acest proces se reduce foarte mult, ca apoi, după repaus, respiraţia lor să se intensifice din nou, dacă sunt puse în condiţii de germinare pentru a forma noi plante. În practica pomicolă însă înmulţirea prin seminţe este utilizată numai în anumite scopuri (obţinerea de portaltoi, ameliorarea soiurilor). În general

Fig. 1.11. Structura unei seminţe de măr (stânga), şi de migdal (dreapta)

a – tegument ; b – perisperm ; c – cotiledon ; d – mugure ; e – radicelă ; f - hipocotil

20

materialul săditor pomicol este obţinut prin altoire, butăşire, stoloni, meristeme…(vezi Capitolul Înmulţirea pomilor).

CAPITOLUL II

CICLURILE DE VIAŢĂ ALE POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI DIN CLIMATUL TEMPERAT

2.1. CICLUL ONTOGENETIC Ciclul ontogenetic reprezintă ciclul de viaţă al pomilor şi arbuştilor

fructiferi, de la stadiul de embrion până la moartea fiziologică. Longevitatea speciilor pomicole este diferită şi depinde de o serie de

factori (genetici, ecologici, de înmulţire, agrotehnici). Astfel, căpşunul trăieşte câţiva ani, arbuştii trăiesc 15-20 de ani,

sâmburoasele trăiesc 15-50 de ani (unele mai mult), seminţoasele 30-70 de ani (unele şi mai mult), iar nucul, castanul, poate depăşi 100 de ani.

Această longevitate genetică a fiecărei specii poate fi influenţată mult de condiţiile ecologice (de mediu) în care trăieşte pomul respectiv, dacă aceste condiţii concordă cu cerinţele ereditare ale speciei, pomii ating longevitatea specifică şi îşi valorifică integral potenţialul productiv.

Vişinul, gutuiul, chiar şi mărul, au o plasticitate ecologică mai mare, adică se adaptează mai uşor condiţiilor de mediu, dar caisul, piersicul, migdalul, au un cadru ecologic mult mai limitat. De asemenea, este bine de ştiut că pomii altoiţi pe portaltoi vegetativi (marcote, butaşi înrădăcinaţi) trăiesc mult mai puţin decât pomii obţinuţi din seminţe sau cei altoiţi pe portaltoi generativi (obţinuţi din seminţe). Un alt factor ce poate influenţa durata de viaţă a unui pom este agrotehnica, tehnologia de cultură pe care cultivatorul o oferă pomilor.

Dacă pomilor nu li se asigură hrană, tratamente fitosanitare, tăieri de întreţinere etc., aceştia se debilitează, produc mai puţine fructe şi au o viaţă mai scurtă. Ciclul ontogenetic al pomilor are câteva perioade caracteristice:

- perioada de tinereţe (de creştere intensă) în care pomii îşi formează coroana şi rădăcina în sol, nu rodesc, dar se pregătesc pentru rod. Este perioada de copilărie şi tinereţe a pomilor, perioadă care durează 2 - 4 ani la sămânţoase; 4 – 5 ani la sâmburoase; 6 – 8 ani la nucifere; 1 – 2 ani la arbuşti;

21

- începutul perioadei de rodire, când pomii încă mai predomină creşterea, dar încep să şi rodească şi produc fructe mari, dar puţine ca număr. Această perioadă durează câţiva ani ( 1- 3 ani);

- perioada de plină rodire, în care predominantă devine rodirea şi apoi creşterea, pomii ating producţiile cele mai mari de fructe şi coroanele ating mărimea maximă conform speciei şi soiului respectiv. Este perioada cea mai lungă a vieţii pomilor;

- sfârşitul perioadei de rodire, corespunde cu începutul declinului pomului când creşterea pierde şi mai mult teren în favoarea rodirii şi în plus apare uscarea unor ramuri din coroană. Recoltele încep să scadă cantitativ şi calitativ. Dacă se deţine o livadă comercială, la începutul acestei perioade se impune defrişarea;

- perioada declinului, când pomii cresc tot mai puţin (lăstarii anuali devin mai scurţi şi în număr mai mic) rodul este tot mai mic şi mai sărac, iar uscarea unor ramuri devine evidentă. Este perioada în care, chiar dacă uneori ne pare rău, ne decidem să renunţăm la pomul alături de care am trăit mulţi ani.

2.2. CICLUL ANUAL Climatul temperat, cu repetarea ciclică a anotimpurilor, le-a

imprimat pomilor şi arbuştilor fructiferi două stări diferite din punct de vedere biologic:

- starea sau perioada de repaus relativ (de la căderea frunzelor până la dezmugurire);

- starea sau perioada de vegetaţie ( de la dezmugurire până la căderea frunzelor).

Perioada de repaus, este o adaptare la condiţiile climatice din timpul iernii, o adaptare care a devenit obligatorie pentru ca pomii să crească şi să rodească abundent.

Atunci când iernile sunt normale (cu temperaturi scăzute pe întreaga perioadă), pomii vor porni bine în vegetaţie în primăvară. Majoritatea speciilor pomicole au un repaus vegetativ normal dacă timp de 50 - 60 de zile sunt temperaturi medii sub 5oC.

Dacă spre sfârşitul iernii apar prematur perioade cu temperaturi mai ridicate decât cele normale, pomii pot ieşi din repaus, încep să vegeteze, să înflorească mai timpuriu, iar îngheţurile ulterioare pot provoca pagube însemnate, până la compromiterea totală a recoltei anului respectiv.

În timpul perioadei de repaus relativ, pomii îşi reduc la maximum funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, circulaţia sevei), dar acestea nu încetează complet.

Starea de repaus relativ se împarte în două sub-perioade: repaus adânc şi repaus forţat.

22

Repausul adânc sau obligatoriu, este perioada cu care începe repausul relativ la începutul iernii, când pomii nu se trezesc la viaţă chiar dacă ar avea condiţii de temperaturi ridicate; este mai lung ca durată faţă de repausul forţat.

Repausul forţat sau facultativ, se petrece la sfârşitul perioadei de repaus relativ, către sfârşitul iernii, când pomii se pot trezi la viaţă imediat ce condiţiile de temperatură permit acest lucru. Repausul facultativ este de regulă mai scurt ca durată (la cais, piersic, prun) şi ceva mai lung la seminţoase şi nucifere.

Dacă pomii şi arbuştii fructiferi din zona climatului temperat nu au condiţii climatice (în special de temperatură) pentru a-şi petrece repausul relativ, nu mai rodesc, iar vegetaţia devine haotică.

Perioada de vegetaţie, este perioada în care pomii înfloresc, înfrunzesc, cresc, îşi formează mugurii pentru anul următor, îşi cresc fructele şi le maturează. Toate acestea se petrec în strânsă corelaţie cu o serie de procese fiziologice şi biochimice ce au loc în ţesuturile plantelor. Ciclul vegetativ este împărţit şi el în câteva aşa zise fenofaze ce caracterizează etape distincte prin care trece un pom până la repausul următor. Acestea sunt:

- dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe primăvara cu umflarea mugurilor, înflorirea şi apariţia primelor frunzuliţe pe lăstarii abia formaţi. Această fază se realizează în cea mai mare parte pe seama rezervelor de hrană pe care pomul le are stocate în el, asociate cu lumina, temperatura şi umiditatea solului şi aerului;

- creşterea intensă a lăstarilor, începe când aceştia au 5-6 frunzuliţe şi fotosinteza se intensifică producând asimilate pentru continuarea creşterii şi pentru fructificare. În această fază nevoia pomului de substanţe hrănitoare şi de apă este mare, se consumă tot ce se produce, pomul încă nu stochează nimic pentru rezervă.

- încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor, faza a treia, se caracterizează prin scăderea intensităţii creşterii lăstarilor anuali şi apariţia mugurelui terminal în vârful lăstarului. În această fază, suprafaţa frunzişului atinge cotele maxime, fructele cresc şi ele consumând o mare cantitate de asimilate. Pomii încep să stocheze o parte din substanţe pentru rezervă.

Din cauza temperaturilor ridicate plantele transpiră mult şi au nevoie de foarte multă apă. În ţesuturile pomilor, din punct de vedere biochimic nu mai predomină hidroliza, ci sinteza substanţelor azotoase şi hidrocarbonate, fapt pentru care este necesar să existe suficiente substanţe hrănitoare la dispoziţia pomilor;

- coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru iernat, ultima fenofază, începe cu definitivarea mugurilor terminali de pe lăstari şi se termină cu căderea frunzelor. Este faza în care se strâng cele mai multe substanţe de rezervă în ramuri, tulpină, rădăcină, sporind astfel rezistenţa la ger şi

23

asigurând pornirea în vegetaţie anul următor. Se îngroaşă (creşte în diametru) rădăcina, tulpina, ramurile, fotosinteza scade, fructele se maturează şi în final frunzele cad.

CAPITOLUL III

ZONELE DE VEGETAŢIE ŞI FAVORABILITATEA ACESTORA PENTRU CULTURA POMILOR ŞI

ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Înainte de a prezenta câteva date despre tehnologia de cultură a celor mai reprezentative specii pomicole ale climatului temperat, este necesar să se cunoască zonele de vegetaţie în care se încadrează aceste specii. Atunci când se doreşte cultivarea pomilor, trebuie să se ştie dacă zona pedoclimatică în care se vor planta acei pomi este propice culturii anumitor specii sau soiuri.

Orice judeţ al ţării noastre are zone în care se pot cultiva cel puţin câteva din aceste specii sau soiuri. Teritoriul României a fost împărţit în trei zone de vegetaţie în care favorabilitatea pentru o anumită cultură este în funcţie de felul vegetaţiei spontane existente, de climă, altitudine, sol, etc.

3.1. ZONA DE STEPĂ, unde predominantă este vegetaţia plantelor anuale, ierboase, cu tufe de porumbar sau măceş şi unde pădurile sunt foarte rare, în suprafaţă mică şi cu specii termofile (salcâm, gârniţă).Aici precipitaţiile sunt reduse (250 – 400 mm pe an), temperaturile au amplitudine foarte mare între vară şi iarnă, umiditatea atmosferică este scăzută.Ca altitudine, această zonă este sub 200 m, solurile predominante sunt în general destul de fertile, cernoziomuri, soluri bălane, brun – argilice.

În această zonă se încadrează Bărăganul, jumătatea de sud a Dobrogei, sudul Olteniei, Câmpia Moldovei, Câmpia Banatului şi Crişanei. Judeţele cuprinse aici sunt: Ilfov, Călăraşi, Giurgiu, Ialomiţa, Teleorman, Brăila, sudul Buzăului, Constanţa, sudul Doljului, Oltului şi Mehedinţiu-lui, Vaslui, Galaţi, estul Vrancei, Bacăului şi Iaşului, Bihor, Satu Mare. Aici, numai cu condiţia aplicării irigării, se pot cultiva cu bune rezultate: caisul, piersicul, smochinul, migdalul, cireşul, vişinul, gutuiul, prunul de masă, căpşunul, murul. Părul, mărul şi prunul se încadrează destul de bine şi aici, dar fructele acestora sunt mai fade, fără o bună aromă şi culoare, cu pulpa mai puţin densă.

24

3.2. ZONA DE SILVOSTEPĂ, este caracterizată prin alternanţa vegetaţiei de stepă cu vegetaţia de pădure. Pădurile destul de întinse ca suprafaţă cuprind în general specii de stejar (stejarul brumăriu, stejarul pufos, gârniţa, cerul), asociate în suprafeţele mai înalte cu carpenul, frasinul, gorunul. Ca specii pomicole spontane (sălbatice) apar părul şi cireşul de pădure, cătina, murul, cornul, alunul. Temperaturile medii anuale sunt de 10-11oC, iar precipitaţiile însumează 350 – 500 mm anual. Ca altitudine această zonă se încadrează în ansamblu între 200 – 400 m. Solurile caracteristice sunt cernoziomurile levigate, cernoziomurile argilice, brun-argilice, brun-podzolite, argilo-iluviale.

Zona de silvostepă cuprinde: Dobrogea de Nord–Est, centrul şi nordul Moldovei (judeţele Neamţ, Bacău, Suceava, Botoşani, vestul Iaşului, Câmpia Transilvaniei (judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Mureş), Banatul şi sudul Crişanei (judeţele Timiş, Caraş-Severin, sudul Bihorului), partea de mijloc a Olteniei şi Munteniei care cuprinde nordul judeţelor Dolj, Olt, Teleorman şi sudul judeţelor Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova. În silvostepă, toate speciile pomicole găsesc condiţii favorabile de creştere şi fructificare cu condiţia să fie irigate.

Este bine de menţionat aici faptul că totuşi specii ca piersicul, caisul, migdalul nu dau rezultate la fel de bune ca în zona stepei, mărul şi părul de iarnă nu capătă gustul, culoarea şi fermitatea pulpei ca în zonele mai înalte, iar o ţuică de foarte bună calitate sau un gem de prune aromat şi gustos nu veţi obţine în această zonă.

3.3. ZONA PĂDURILOR DE FOIOASE, cuprinde suprafeţele în care

vegetaţia spontană este alcătuită în mare parte din păduri de cer, gârniţă, stejar pedunculat şi mai sus gorun şi uneori fag în amestec cu alte specii. Specii pomicole spontane sunt şi aici (mărul şi părul pădureţ, cireşul, prunul, cornul, alunul, fagul, nucul, cătina, zmeurul şi afinul).

Precipitaţiile anuale ce cad în această zonă sunt cuprinse între 500-750 mm, dar ne fiind bine repartizate, în special în perioada de vară, este necesar ca şi aici să aplicăm irigarea în culturile pomicole. Temperaturile medii anuale sunt de 9,5 – 10,5o, solurile predominante sunt cele brune podzolite sau podzolice şi cenuşii de pădure. Zona pădurilor de foioase este echivalentul arealului cu altitudini de 400 – 800 m şi chiar mai înalte. Subcarpaţii Meridionali cu judeţele Gorj, Vâlcea, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, cuprind mari bazine pomicole, apoi Subcarpaţii de Curbură şi Subcarpaţii Moldovei cu vestul judeţelor Buzău, Vrancea, Bacău, Neamţ şi Suceava dispun de suprafeţe pomicole însemnate.

Zona de nord a Transilvaniei (judeţele Bistriţa – Năsăud, Cluj, Sălaj, Maramureş) deţin de asemenea, plantaţii pomicole întinse. Dealurile de Vest sunt reprezentate prin estul judeţelor Bihor, Arad, Timiş, Caraş-Severin şi

25

judeţul Hunedoara.În zona pădurilor de foioase există condiţii foarte bune pentru toate speciile pomicole cultivate în ţara noastră, cu specificaţia că piersicul, caisul, migdalul, au aici viaţă mai scurtă şi nu produc economic.

Relieful României, atât de variat, brăzdat de atâtea râuri, cu depresiuni, văi şi versanţi de dealuri cu diferite expuneri către soare, cu soluri calde, poate crea microclimate specifice (mai calde, fără vânturi puternice) care permit cultura unor specii pomicole mai sensibile, chiar într-o zonă mai înaltă.

CAPITOLUL IV

ÎNMULŢIREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

Realizarea procesului tehnologic specific de înmulţire necesită în primul rând existenţa materialului biologic (soiuri, portaltoi) şi posibilitatea aplicării unor tehnologii diverse de obţinere a materialului săditor. Pomii şi arbuştii fructiferi se înmulţesc în aşa numitele pepiniere pomicole care trebuie să fie autorizate şi care garantează autenticitatea, sănătatea şi calitatea pomilor.

Plantele pomicole se pot înmulţi pe două căi: generativ (prin seminţe) şi vegetativ prin fragmente ale unui organ vegetativ, lăstar, mugur, ţesut meristematic, celulă.

4.1. ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ Este metoda de înmulţire care pune în condiţii de germinare

seminţele, formând astfel noi plante. Problema pomicultorilor este însă faptul că sămânţa este heterozigotă, adică nu moşteneşte întru-totul caracterele plantei care a format-o, deoarece florile se fecundează în general cu polen străin, de la alţi pomi ce aparţin aceleiaşi specii, dar care au alte caractere, putându-se obţine astfel urmaşi (puieţi) neuniformi ca vigoare de creştere şi cu fructe diferite calitativ.

Din acest motiv înmulţirea prin seminţe nu se mai practică în pomicultură decât pentru obţinerea unor portaltoi (în special la sâmburoase) şi în cercetare pentru crearea unor noi soiuri.

4.2. ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ Reprezintă înmulţirea asexuată şi se realizează prin ţesuturi

somatice (porţiuni din tulpină, din rădăcină, muguri, ţesuturi sau celule diferenţiate) care deţin întreaga informaţie genetică a plantei din care provin. Astfel, noile plante rezultate au însuşiri (caractere) identice cu ”părintele”, sunt homozigote.

Acest tip de înmulţire este utilizată pe scară largă de pomicultorii din întreaga lume obţinându-se pomi uniformi şi cu caracterele de fructificare

26

portaltoi

altoi (tulpina)

punctul de altoire

rădăcina portaltoi

altoi (tulpina)

punctul de altoire

rădăcina

altoi (tulpina)

punctul de altoire

rădăcina

dorite. Întreaga descendenţă de indivizi (pomi) obţinuţi printr-o singură plantă ”părinte” formează o clonă, iar înmulţirea vegetativă se mai numeşte şi înmulţire clonală, cu mai multe variante:

a) Înmulţirea vegetativă prin altoire, constituie modul curent de multiplicare a soiurilor de pomi. Prin altoire se pun în contact direct şi foarte intim (strâns) zonele cambiale ale ţesuturilor celor doi parteneri, altoiul şi portaltoiul, care împreună vor forma un pom altoit (fig. 4.1.).

Altoiul, reprezentat printr-o porţiune de ramură sau mugure va fi cel care va forma coroana şi va rodi, iar portaltoiul, înrudit cu altoiul, reprezentat prin rădăcină (cu sau fără o parte din tulpină), va creşte în continuare ca rădăcină în sol.

Portaltoiul este de fapt un alt pom (puiet) de 1-2 ani, care creşte din

sămânţă (portaltoi generativ) sau din butaş, marcotă (portaltoi vegetativ) care provine dintr-o selecţie specială de portaltoi uniformi ca vigoare de creştere.

Între altoi şi portaltoi trebuie să existe afinitate pentru a se putea realiza simbioza lor (fig. 4.2.a, b, c, d, e).

Există însă şi cazuri, mult mai rare, de lipsă de afinitate între cei doi parteneri, atunci când altoirea nu este urmată de calusarea, sudarea ţesuturilor şi apoi circulaţia sevei între ei, în final altoiul uscându-se (în astfel de cazuri se foloseşte altoirea cu intermediar).

rădăcina

altoi (tulpina)

punctul de altoire

Fig. 4.1. Părţile componente ale unui pom altoit

rădăcina portaltoi

27

Fig. 4.2. c. Altoirea în triangulaţie Fig. 4.2. d. Altoirea sub scoarţă

Fig. 4.2. e. Altoirea în despicătură

Înmulţirea pomilor prin altoire are loc în pepinierele pomicole autorizate, de stat sau private, unde se garantează autenticitatea soiurilor şi calitatea materialului săditor pomicol folosit pentru plantare.

Un pom altoit este bun pentru plantare definitivă în livadă după 1, 2 sau 3 ani în funcţie de specie şi de metoda de obţinere.

b) Înmulţirea prin butaşi înrădăcinaţi, se utilizează în special pentru

speciile de arbuşti fructiferi (coacăz, agriş, zmeur, afin, mur) şi în proporţie mai mică şi pentru unele specii pomicole (alun, vişin, corcoduş, prun).

Butăşirea constă în detaşarea unor porţiuni de ramuri anuale sau rădăcini lignificate (butăşire în repaus), precum şi a unor porţiuni de lăstari semilemnificaţi (butăşire în verde) şi punerea acestora în condiţii de înrădăcinare în sol pe terenuri libere sau în spaţii închise special amenajate (fig. 4.3.).

28

Fig. 4.3. Butaşi de pomi şi arbuşti fructiferi a – simplu; b – cu cârlig; c – cu călcâi;

d – butaşi verzi de agriş

Fig. 4.4. Marcotaj prin muşuroire

c) Înmulţirea prin marcotaj, este fundamentată pe proprietatea de a emite rădăcini adventive, a anumitor porţiuni bazale ale ramurilor sau lăstarilor anuali ne detaşaţi de planta mamă, atunci când sunt acoperite cu pământ reavăn şi ne tasat (fig. 4.4).

Fig. 4.5. a. Marcotaj simplu Fig. 4.5. b. Marcotaj chinezesc

29

După înrădăcinare, porţiunile respective se detaşează, devenind astfel plante noi (fig. 4.5 a, 4.5 b). Prin marcotaj se înmulţesc portaltoi vegetativi ai mărului, părului, gutuiului, cireşului. Se mai pot înmulţi prin marcotaj alunul, agrişul, coacăzul, smochinul, unele soiuri de prun şi corcoduş.

d) Înmulţirea prin stoloni este specifică fragului şi căpşunului care au proprietatea de a emite filamente târâtoare (stoloni) şi care în contact cu solul formează rădăcini adventive, apoi apare rozeta de frunze, dând naştere unor noi plăntuţe ce pot fi folosite ca material săditor pentru noi plantaţii de căpşun (fig. 4.6). Această înmulţire se practică în plantaţii speciale numite stoloniere, obţinându-se astfel un material biologic autentic, din soiuri valoroase.

e) Înmulţirea prin meristeme, se bazează pe capacitatea porţiunii

apicale a ţesuturilor meristematice (de creştere) ale plantelor pomicole de a forma noi plăntuţe atunci când sunt detaşate de restul ţesutului şi puse într-un mediu nutritiv special în condiţii de atmosferă controlată, în spaţii închise. În acest mod se obţin plante libere de virozele ce produc mari pagube culturilor pomicole, viroze netratabile şi care se pot transmite de la o generaţie la alta prin celelalte metode de înmulţire vegetativă menţionate.

Înmulţirea prin meristeme se practică în special pentru căpşun, arbuşti fructiferi şi pentru portaltoi vegetativi folosiţi la altoire (fig. 4.7).

Fig. 4.6. Plantă mamă de căpşun cu stoloni

Planta mamă

Stolon

30

f) Înmulţirea prin drajoni. Sistemul radicular al unor specii pomicole are capacitatea de a emite lăstari (drajoni), care cresc la început pe seama plantei mamă, iar după 1-2 ani se pot separa, devenind plante noi ce pot fi replantate.

Drajonii se recoltează toamna la următoarele specii: zmeur, alun,

cătină sau la anumite soiuri de prun, migdal, vişin, cireş, aflate pe rădăcini

proprii (ne altoite) şi pe care dorim astfel să le înmulţim.

g) Înmulţirea prin despărţirea tufei, se practică sporadic la unele specii ca: agrişul, coacăzul, gutuiul, smochinul, care lăstăresc în jurul coletului (trunchiului) formând tufe. Aceste tufe pot fi desprinse cu rădăcini, formând astfel noi plante.

Fig. 4.7.Vase cu plăntuţe crescute din meristeme (după Isac 2000.)

31

CAPITOLUL V

ÎNFIINŢAREA UNEI PLANTAŢII DE POMI SAU ARBUŞTI FRUCTIFERI

5.1. NOŢIUNI GENERALE. La înfiinţarea sau defrişarea unor plantaţii de peste 0,5 ha (la pomi)

şi de peste 0,2 ha (la arbuştii fructiferi) trebuie înştiinţată Direcţia Agricolă locală pentru autorizare şi înregistrare, apoi trebuie să se ţină cont de zona de favorabilitate climatică în care se află terenul pentru a stabili speciile, sau soiurile anumitor specii care se pretează în arealul respectiv şi care să fie cuprinse în lista de soiuri autorizate şi recomandate pentru cultură în România.

Dacă se doreşte înfiinţarea unei plantaţii cu o suprafaţă mai mare, în scop comercial – industrial, este bine să se aibă în vedere de la început tehnologia de cultură şi baza materială necesară (tractoare, utilaje agricole, material săditor, forţă de muncă, etc).

Este de preferat ca sortimentul pomicol ales să nu cuprindă multe specii şi soiuri deoarece sunt mult mai greu de întreţinut. Ca recomandare, o fermă pomicolă sub administrarea unui fermier este bine să aibă aproximativ 15 – 25 ha, iar pentru o familie care-şi propune să se ocupe de pomicultură sunt suficiente 2 - 5 ha. În cazul în care se doreşte plantarea de pomi sau arbuşti fructiferi într-o grădină familială cu o suprafaţă mică şi interesul este de a avea o gamă mai largă de specii şi soiuri, care să se coacă eşalonat pentru a produce fructe în consumul propriu pe întreg anul, atunci va trebui gândit că fiecare specie pomicolă are o anumită tehnologie de cultură, iar cele mai multe lucrări de întreţinere probabil că se vor face manual.

5.2. ALEGEREA TERENULUI ŞI AMPLASAREA PLANTAŢIEI. Costul ridicat al investiţiilor şi rambursarea întârziată a acestora

către investitor, impun un studiu competent asupra alegerii locului şi amplasării plantaţiilor pomicole care reprezintă o investiţie pe termen lung cu o rată de amortizare foarte ridicată faţă de celelalte sectoare agricole.

Greşelile făcute la înfiinţarea unei livezi sau chiar la plantarea unor pomi în grădinile din jurul caselor, se manifestă abia după 4 - 5 ani de la plantare, atunci când deja e prea târziu pentru remedieri.

La alegerea terenului pentru înfiinţarea unei livezi se au în vedere o serie de factori de mediu: temperatura, precipitaţiile, expoziţia terenului, curenţii de aer, solul, apa freatică, relieful, etc.

Astfel, vor fi evitate zonele în care temperatura minimă scade frecvent sub limita de rezistenţă a unor specii şi soiuri de pomi sau arbuşti fructiferi. De asemenea, este bine să se ocolească văile închise, fără un drenaj

32

aerian corespunzător, zonele cu grindină frecventă, cu soluri subţiri şi reci şi cu conţinut prea ridicat în argilă, sau care sunt expuse la băltiri periodice de apă.

Cele mai favorabile expoziţii pentru amplasarea plantaţiilor pomicole sunt cele sudice, apoi în ordine descrescândă cele sud-estice, sud-vestice, nord-estice, nord-vestice şi în cele din urmă nordice.

Este foarte important de ştiut faptul că nu trebuie să se cultive, pe aceeaşi suprafaţă de teren, aceeaşi specie pomicolă după ea însăşi, pentru că apare fenomenul de oboseală a solului, care determină creşteri reduse şi neuniformitate a plantaţiei, iar dacă totuşi se replantează aceeaşi specie trebuie să se lase terenul 2 - 3 ani liber, sau cultivat cu specii anuale (leguminoase, graminee).

Solurile cele mai bune pentru pomicultură sunt cele cu textură mijlocie luto-nisipoasă, lutoase, chiar luto-argiloase, permeabile pentru apă, aer şi căldură, soluri profunde şi cu o compoziţie chimică şi microbiologică bogată, cu un pH cuprins între 4,7 şi 8,3.

Suprafaţa terenului destinat unei plantaţii pomicole poate fi plană, dar fără pericolul băltirilor, deci cu pânza freatică sub 2 - 3 m, sau cu pante de până la 20% unde este posibilă mecanizarea lucrărilor de întreţinere.

Un indiciu de favorabilitate pentru cultivarea plantelor pomicole este prezenţa în flora spontană a unor specii ca stejarul, alunul, fagul, mărul şi părul pădureţ, cireşul sălbatic, ierburi din familia gramineelor şi leguminoaselor.

Dimpotrivă, specii ca plopul, salcia, rogozul, indică existenţa unor soluri acide, prea umede, reci, improprii cultivării pomilor.

Un alt indiciu de care ţinem seama la alegerea terenului pentru plantarea unor specii sau soiuri de pomi şi arbuşti fructiferi este şi tradiţia zonei respective pentru asemenea culturi, existenţa forţei de muncă, a căilor de transport, posibilitatea de aprovizionare cu apă pentru irigare şi efectuarea tratamentelor fitosanitare.

5.3. AMENAJAREA TERENULUI PENTRU PLANTAT Volumul şi natura lucrărilor de organizare şi amenajare a suprafeţei

terenului depind de orografie, sol, sistem de cultură, particularităţi biologice specifice, cultură premergătoare (cereale, păşuni, livezi bătrâne, …).

Înainte de toate trebuie stabilit perimetrul suprafeţei respective, după care se defrişează şi se nivelează (dacă este cazul), se împrejmuieşte cu gard în special împotriva rozătoarelor (iepuri, căprioare), apoi se parcelează terenul, se trasează şi se amenajează drumurile şi aleile dintre parcele, zonele de întoarcere ale utilajelor mecanice cu care se va lucra în livadă., locul

33

clădirilor administrative, spaţiilor de parcare a utilajelor, de depozitare temporară a unor materiale şi a producţiei de fructe recoltate.

În final se stabilesc speciile, soiurile, portaltoii şi distanţele de plantare şi se pichetează suprafeţele ce vor fi efectiv plantate.

Orice amenajare în vederea înfiinţării unei livezi se face pe baza unui proiect iniţial bazat pe o analiză de climă, sol, factori social-economici şi care stabileşte până la detalii elementele necesare. Acest proiect constituie o operaţiune de răspundere care îmbină cunoştinţele tehnice cu experienţa şi originalitatea.

Parcelarea terenului. Parcela este unitatea organizatorică a unei plantaţii pomicole, caracterizată prin omogenitate orografică, pedologică, de sortiment şi densitate. Mărimea unei parcele este determinată de configuraţia terenului, de pantă, de sol, de posibilitatea mecanizării lucrărilor, etc.

În funcţie de aceste criterii parcelele pot avea 4 - 6 ha, pe teren plan sau cu pantă de până la 6 %, cu sol uniform şi profund, având o lungime de 400 - 500 m şi o lăţime de 150 - 180 m. Parcele de 2 - 4 ha se vor amenaja pe terenuri cu panta de 6 – 15 %, cu o lungime de 200 - 400 şi lăţime de 100 - 150 m.

Pe terenuri cu pante de 15 - 20%, cu soluri neuniforme şi teren frământat, o parcelă poate avea 1 - 2 ha şi chiar mai puţin. Rândurile de pomi vor fi orientate în parcele pe direcţia N-S; lungimea unui rând de pomi fiind egală cu lăţimea parcelei.

Pe terenurile cu pantă de până la15% rândurile de pomi vor fi orientate paralel cu direcţia curbelor de nivel pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului.

Stabilirea şi amplasarea reţelei de drumuri şi zone de întoarcere, se realizează în aşa fel încât să se poată circula în orice anotimp şi spre orice punct al plantaţiei cu agregatele şi utilajele de transport şi întreţinere a culturilor pomicole (tractoare, maşini de stropit, remorci, etc.). Zonele de întoarcere reprezintă capetele rândurilor fiecărei parcele, unde utilajele mecanice menţionate mai sus trebuie să aibă prevăzut spaţiu de întoarcere pentru a intra printre alte rânduri, sau pentru a ieşi din parcela respectivă. Suprafaţa totală a drumurilor şi zonelor de întoarcere nu trebuie să depăşească 5 – 6 % din suprafaţa totală a fermei.

Necesarul de construcţii anexe, ale unei ferme pomicole se stabileşte în funcţie de: - suprafaţa plantaţiei şi volumul estimat al producţiei de fructe - numărul de specii pomicole şi de soiuri cultivate cu epocile de coacere specifice. - perioada de recoltare, posibilităţi de livrare imediată sau de depozitare temporară a producţiei de fructe.

34

- gradul de mecanizare a lucrărilor şi volumul materialelor (îngrăşăminte, pesticide, ambalaje). - asigurarea pazei, adăpost temporar al muncitorilor, grup social, sursă de apă, etc.

Pregătirea parcelelor în vederea plantării În zonele colinare se impun o serie de măsuri de combatere a

eroziunii solului şi de asigurare a condiţiilor de cultură pe întreaga suprafaţă a parcelelor.

Dintre aceste măsuri (lucrări) amintim: construirea de canale de coastă pentru prelucrarea şi evacuarea apei din precipitaţii, drenuri absorbante şi colectoare a apelor subterane (izvoare de coastă), debuşee şi bazine de colectare şi păstrare a apei pentru tratamente fitosanitare.

Pe terenurile cu pantă de 15 - 20% se recomandă câteva sisteme de amenajare şi de cultură a pomilor: Neamţu (1983), (Iancu (1992).

- sistemul de cultură în benzi cu alei de trafic tehnologic, unde rânduri de câte 4 - 8 pomi, orientate din deal în vale, sunt întrerupte de alei înierbate orientate paralel cu curbele de nivel pentru traficul tehnologic (fig. 5.1.); - sistemul de cultură în rânduri paralele cu curbele de nivel, cu intervalele dintre rânduri înierbate pentru uşurinţa traficului tehnologic şi pentru reducerea eroziunii de suprafaţă a solului (fig. 5.2.); - sistemul de cultură în terase, cu platforme pe care se pot planta două sau mai multe rânduri de pomi în funcţie de mărimea pantei terenului, de sol, etc. Este cea mai costisitoare amenajare (fig. 5.3.)

Toate aceste amenajări este bine să se facă în paralel cu sistemul de irigare al livezii şi pentru toate acestea trebuie să se consulte şi specialişti în îmbunătăţiri funciare. Dacă se dispune de terenuri plane sau cu pante mici (< 10%) investiţia la amenajare poate fi mai redusă, dar mai este adevărat că fructele obţinute pe terenuri de luncă, mai puţin însorite, sunt mai fade, mai puţin colorate şi cu o mai mică rezistenţă la păstrare decât fructele obţinute pe versanţii însoriţi.

Înainte de plantarea pomilor sunt necesare câteva lucrări: - Defrişarea, care constă în înlăturarea resturilor vegetale ale altor culturi care au existat pe acel teren.

- Nivelarea terenului se face acolo unde este necesar, dacă suprafaţa solului este neuniformă (denivelată), cu pericol de băltiri sau impietare a traficului tehnologic. Prin nivelare, cu ajutorul buldozerelor, solul fertil de la suprafaţa zonelor mai înalte se decopertează şi se adună în porţiunile mai joase, astfel, după nivelare, solul rămâne neuniform ca fertilitate şi acest lucru se manifestă prin vigoarea diferită a pomilor plantaţi.

Pentru a elimina acest neajuns, chiar dacă este mai costisitor, nivelarea se face prin decopertarea stratului fertil de la suprafaţa solului şi strângerea (comasarea) acestuia în grămezi, apoi se realizează nivelarea

35

propriuzisă, după care se recopertează uniform solul cu materialul fertil din grămezi.

Sistemul de cultură în terase (după Iancu, 1992)

- Fertilizarea de bază şi aplicarea amendamentelor. Este de preferat ca înainte de a stabili dozele (cantităţile) de

îngrăşăminte să se recolteze probe de sol până la adâncimea de 40 - 60 cm şi să se determine la un laborator de agrochimie starea de fertilitate şi pH-ul solului respectiv. În acest mod se va şti mai exact ce şi cât trebuie să administrăm în sol. Dacă se consideră că solul este slab aprovizionat (tabelul 5.1.) vom aplica înainte de plantare doze de 150 -200 kg s.a./ha fosfor şi 200 - 250 kg s.a./ha potasiu. De asemenea, este benefic dacă se vor administra şi 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, care, ca şi îngrăşămintele chimice vor fi împrăştiate pe suprafaţa solului înainte de desfundare sau scarificare. Când solurile sunt acide (pH <4,7) se administrează pe sol carbonat de calciu, spumă de var de la fabricile de zahăr şi de la cele de îngrăşăminte, sau dolomită.

36

Tabelul 5.1. Niveluri de aprovizionare a solurilor pentru livezi. (după ICPA Bucureşti).

Nivel de aprovizio

nare

P2O5 mg/100g sol

K2O mg/100g sol

Mg mg/100g sol

Indice de azot IN= humus ·

N% /100 Slab 8,1 – 16 9 – 14,1 5 – 9 Sub 2 Mijlociu 16,1 – 25 16,1 – 25 9,1 – 15 2,1 – 4 Bun 25,1 – 33 25,1 – 32 Peste 16 4,1 – 6 F. bun Peste 33 Peste 32 Peste 6

- Desfundarea sau scarificarea solului, are ca scop afânarea profundă, îmbunătăţind aeraţia cu toate consecinţele ei pozitive şi încorporarea îngrăşămintelor organice, chimice sau amendamentelor care se administrează înainte pe sol.

Desfundarea se execută cu utilaje grele (buldozere) la adâncimea de 50 - 60 cm, pe timpul toamnei sau începutul iernii pentru că prin procesul de îngheţ – dezgheţ solul se afânează şi se poate lucra în primăvară prin discuiri de mărunţire şi nivelare.(fig 5.4.).

Fig. 5.4. Buldozer cu scarificator şi lamă de nivelare. (după Iancu, 1992). -Discuirea şi erbicidarea. Discuirea se execută pentru nivelarea şi

mărunţirea solului desfundat sau scarificat. Această lucrare se execută prin 2 – 3 treceri cu grapa cu discuri paralel şi perpendicular pe direcţia desfundării solului. După discuire se aplică erbicidarea. Majoritatea erbicidelor nu necesită încorporarea în sol după administrare. În cazul în care se administrează un erbicid ce trebuie încorporat, înainte de ultima discuire se aplică erbicidarea pe toată suprafaţa terenului ce urmează a fi plantat, apoi se efectuează ultima discuire de nivelare şi încorporare a erbicidului.

37

- Pichetarea, este lucrarea prin care se marchează pe terenul unei parcele locul pe care-l va ocupa fiecare pom din plantaţie. Pichetul este un ţăruş, băţ ascuţit la un capăt, gros de 2 - 4 cm şi lung de 50 - 80 cm. Înainte de pichetare se stabilesc speciile, soiurile şi portaltoii în funcţie de care se hotărăsc distanţele de plantare între pomi pe rând şi între rânduri. Într-o parcelă se recomandă să existe numai 2 - 3 soiuri ale unei specii pomicole altoite pe acelaşi tip de portaltoi pentru a avea uniformitate de creştere. Soiurile să fie interfertile, cu aceeaşi perioadă de înflorire şi cu coacere apropiată.

Unul dintre soiuri să fie soi de bază, cu ponderea cea mai mare în parcelă şi încă unul sau două soiuri polenizatoare cu pondere mai mică. (Exemplu: soi de bază 4 - 6 rânduri, intercalate cu 1 - 2 rânduri, soi polenizator). Pichetarea este o lucrare tehnică ce trebuie executată cu profesionalism atunci când dorim să avem o plantaţie încheiată corespunzător, în forme rectangulare. Dintre sistemele de pichetaj amintim: - pichetajul în pătrat, când distanţele între rânduri sunt egale cu distanţele între pomi pe rând şi terenul este plan sau cu pantă de până la 5-6 %; - pichetajul în dreptunghi, când distanţele între rânduri sunt mai mari decât distanţele între pomi pe rând, iar terenul este plan sau chiar cu pantă mai mare, dacă rândurile sunt orientate paralel cu curbele de nivel; - pichetajul în şah, se execută când dorim ca fiecare pom de pe un rând să fie aşezat în mijlocul intervalului dintre alţi doi pomi de pe rândurile vecine. Astfel, oricare trei pomi alăturaţi din rânduri vecine ocupă vârful unui triunghi isoscel sau echilateral. Avantajul este că se foloseşte mai eficient spaţiul de creştere pentru coroane şi se reduce eroziunea de suprafaţă a solului; - pichetajul în benzi, se practică în cazul plantaţiilor cu densitate mare şi în plantaţiile de arbuşti fructiferi. Se formează benzi din 2 - 4 rânduri, unde distanţa între benzi este, de exemplu de 2,5 – 3,5 m; distanţa între rândurile din bandă este de 1 - 1,5 m; distanţa între pomi (arbuşti) pe rând este de 0,6 – 1,2 m.(Fig. 5.5.).

Fig. 5.5. Scheme de pichetaj (după Cepoiu, 2000)

38

Fig. 5.6. Fasonarea dinaintea plantării

5.4. PLANTAREA POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI Plantarea trebuie să fie efectuată în perioada de repaus relativ şi este de preferat plantarea de toamnă sau chiar în ”ferestrele” iernii, atunci când solul nu este îngheţat, pentru următoarele considerente: - rădăcinile pomilor plantaţi au timp să-şi caluseze rănile (tăieturile) şi chiar să înceapă să crească noi rădăcini, până în primăvară stabilindu-se un contact strâns între sol şi rădăcini; - lucrările de plantare pot fi făcute fără grabă şi în condiţii mai bune de lucru pe teren. Plantarea de primăvară se face de regulă atunci când terenul nu a putut fi pregătit din toamnă, când nu s-a putut procura la timp materialul săditor, sau când suprafaţa respectivă de teren a avut exces de umiditate. La plantarea de primăvară, pomii pornesc mai târziu în vegetaţie şi cu creşteri anuale mai reduse. Căpşunul este specia pomicolă ce face excepţie de la această regulă, el putând fi plantat aproape pe tot parcursul vegetaţiei. Gropile de plantare se fac manual cu cazmaua, sau mecanic cu burghie speciale purtate şi acţionate de tractor. Atunci când gropile sunt făcute manual, acestea trebuie să urmărească aliniamentul picheţilor care nu vor fi deranjaţi de pe poziţia iniţială. Pichetul rămâne pe peretele nordic al gropii şi după acesta vor fi aliniate rândurile de pomi. Dacă gropile sunt săpate cu burghiul mecanic, centrul gropii va fi locul unde a fost înfipt pichetul. Dimensiunile gropilor de plantare sunt orientative în funcţie de specia plantată, de modul în care a fost pregătit terenul pentru plantare, de textura solului. Astfel, în teren desfundat, gropile pentru pomi au dimensiunile de 40/40/40 cm, iar când se plantează arbuşti fructiferi, gropile pot fi de 30/30/30 cm. În teren nedesfundat, pe terase, gropile trebuie să fie ceva mai largi: 70/70/60 cm la pomi şi 50/50/40 cm, la arbuşti fructiferi. Săpatul gropilor, precum şi plantarea unui pom, este bine să respecte unele reguli care fac diferenţa între o livadă corect plantată şi o livadă plantată la voia întâmplării.(Fig. 5.6.).

39

Fig. 5.7. Plantarea pomilor pe pante

Primul strat de sol de la suprafaţa gropii, mai fertil (primul rând de cazma) se aşează separat pe o latură a gropii, iar restul de pământ scos din groapă până la finalizarea ei se aşează pe o altă latură a gropii. Tehnica de plantare. Înainte de plantare, pomii sau arbuştii fructiferi se fasonează (se taie rădăcinile la 10-15 cm lungime la pomi şi la 5-10 cm lungime la arbuşti) şi apoi se mocirlesc într-o compoziţie de pământ şi balegă nefermentată de vită în proporţii egale, peste care se adaugă apă şi se mestecă până când devine o pastă vâscoasă ce se lipeşte de rădăcini. (Fig. 5.7.). După fasonare şi mocirlire, pomul se aşează în mijlocul gropii, cu locul de altoire la nivelul solului. Apoi se pune peste rădăcini solul din stratul de la suprafaţă, mai fertil, până când se acoperă rădăcinile, după care se tasează (se calcă) bine cu piciorul ca pământul să intre bine printre ele. (Fig. 5.8.).

Sol din prima jumătate a gropii

Sol călcat din prima jumătate a gropii

Punctul de altoire

Sol din a doua jumătate a gropii

Rest de sol necălcat

Sol călcat în amestec cu gunoi (NPK)

Sol necălcat din a doua jumătate a gropii

Fig. 5.8. Tehnica de plantare a unui pom altoit

Sol din prima jumătate a gropii

Sol călcat din prima jumătate a gropii

Punctul de altoire

Tăiere de reducere a tulpinii

Tăiere de reducere a tulpinii

Tăiere de reducere a tulpinii

40

Lucrarea următoare este fertilizarea la groapă care de regulă se face cu 100 – 120 g de îngrăşăminte complexe (NPK) la fiecare pom, plus 8 - 10 kg de gunoi de grajd, peste care se aşează restul de pământ rezultat din groapă şi se tasează din nou cu piciorul în aşa fel încât la o încercare de a smulge cu mâna pomul plantat acesta să opună o oarecare rezistenţă.

La sfârşit se aşează pe toată suprafaţa gropii restul de pământ ca un muşuroi de 8 - 10 cm, care în timp se va tasa natural. Când plantarea se face primăvara este bine să udăm pomii imediat după plantare.

La plantarea suprafeţelor mari de livadă se folosesc sârme lungi de 30 - 50 m, care se întind pe aliniamentul rândurilor de pomi şi care sunt marcate cu vopsea sau cu noduri fixe la distanţa corespunzătoare cu distanţa dintre pomi pe rând.

La încheierea plantării unei parcele, pomii trebuie să fie perfect aliniaţi pe trei direcţii de vizare: pe rând, perpendicular pe direcţia rândurilor şi în diagonală.

Proiectarea viitoarelor coroane ale pomilor începe acum, după plantare, prin tăierea tulpinilor (vergilor) la aproximativ 80 – 100 cm de la sol, la sâmburoase şi la circa 60 - 80 cm de la sol, la sămânţoase.

Dacă sunt lăstari laterali anticipaţi crescuţi pe tulpină până la această înălţime, aceştia nu se taie. La arbuştii fructiferi, după plantare se recomandă tăierea părţii aeriene la câţiva (2 - 4) muguri din care se va forma viitoarea tufă.

CAPITOLUL VI

41

TĂIERILE DE FORMARE ŞI ÎNTREŢINERE A COROANEI POMILOR ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

6.1. NOŢIUNI GENERALE Aşa numitele “tăieri” aplicate speciilor pomicole reprezintă ansamblul

de lucrări efectuate direct asupra plantelor în vederea controlului creşterii şi fructificării acestora.

Tăierile sunt absolut necesare deoarece fără acestea pomul ar intra pe rod mai târziu, ar creşte haotic, ar rodi mai puţin şi ar avea fructe de calitate inferioară. În funcţie de forma de coroană pe care dorim să o aplicăm, încă din primul an după plantare se fac tăieri specifice, însoţite de palisări, pliviri, sau ciupiri ale vârfurilor unor lăstari.

Dacă avem o plantaţie care se pretează la susţinere pe spalier sau tutori individuali, acest sistem de susţinere trebuie instalat imediat după plantare. Tăierile de formare şi rodire sunt lucrări de o complexitate tehnică deosebită care necesită o gândire în perspectivă asupra evoluţiei în timp a ramurilor pomilor şi aceste tăieri au câteva principii de bază de care trebuie să ţinem cont indiferent de specia pomicolă (Isac, 2001). - să favorizeze creşterea şi definitivarea formei de coroană dorite cât mai repede - să grăbească (să nu întârzie) intrarea pe rod - să reducă pe cât posibil procentul de ramuri tăiate din totalul de ramuri al coroanei - să structureze o coroană simplă, echilibrată cu sistemul radicular şi cât mai apropiată de forma naturală a speciei sau soiului respectiv - să păstreze un echilibru anual între creştere şi fructificare - să favorizeze calitatea fructelor prin normarea rodului, aerisire a coroanei şi captare a luminii solare fotosintetizante.

După perioada în care se efectuează sunt tăieri în uscat, de detaliu şi în volum mai mare aplicate iarna, în repausul vegetativ şi tăieri în verde, de rectificare (suplinire), în volum mai mic, aplicate în perioada de vegetaţie. În ultimii ani se acordă o atenţie sporită tăierilor în verde, care aplicate mai riguros pot reduce cu mult intervenţiile în uscat când vremea este nefavorabilă şi ziua de lucru mai scurtă.

După obiectivele urmărite se deosebesc două feluri de tăieri: - tăieri de proiectare şi formare a coroanei (tufei), care se aplică în primii ani de la plantare până la intrarea pe rod şi care au ca obiectiv principal formarea tipului de coroană ales şi favorizarea formării ramurilor de rod. - tăieri de întreţinere şi fructificare, care încep la intrarea pe rod şi continuă până la defrişarea livezii şi au ca obiectiv păstrarea formei de coroană proiectate, menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare,

42

evitarea îndesirii coroanei, normarea încărcăturii de muguri de rod, reîntinerirea eşalonată a unor porţiuni din coroană.

După gradul de intervenţie a omului în formarea şi întreţinerea coroanelor există:

- coroane naturale (ex. la nuc, castan comestibil, alun), unde nu se intervine cu tăieri decât dacă este cazul, la unii pomi în primii 1 2 ani de la plantare. - coroane seminaturale (ex. la cireş, vişin, afin, coacăz, agriş), unde omul intervine cu tăieri reduse care păstrează specificul natural de creştere. - coroane artificiale, unde habitusul, forma naturală a coroanei, poate fi profund modificată prin tăieri, căpătând astfel diferite forme.

Aceste coroane sunt aplicate frecvent în livezi de mare densitate, iar speciile care se pretează la astfel de forme de coroană sunt în primul rând mărul şi părul, apoi piersicul, prunul, caisul. 6.2. NORME ŞI OPERAŢII TEHNICE

Cunoaşterea modului de execuţie a tăierilor şi a efectelor acestora reprezintă o condiţie esenţială pentru o tăiere eficientă. În funcţie de modul de creştere şi fructificare tăierile se diferenţiază pe specii şi uneori chiar pe soiuri.(Şuta, 1977).

Tăierea ramurilor anuale, constă în tăierea integrală, exact de la bază, fără a lăsa cioturi, atunci când sunt dese şi trebuie rărite, când împiedică formarea tipului de coroană stabilit, sau când cresc în afara limitei de înălţime proiectată a coroanei. Aceste ramuri vor deveni ramuri de rod şi uneori cresc pe ele şi alte ramuri laterale mai mici, anticipate (la piersic, cais, migdal). Scurtarea ramurilor anuale, este în general ne recomandată în special la speciile seminţoase deoarece aceste ramuri se garnisesc cu muguri de rod şi scurtându-le favorizăm creşterile vegetative din porţiunea de ramură rămasă, îndesind astfel coroana.

Scurtarea acestor ramuri este indicată numai când considerăm necesar pentru formarea coroanei, sau la speciile sâmburoase pentru normarea rodului prea abundent. Scurtarea se face la 2-3 mm deasupra unui mugure sau deasupra unui lăstar lateral anticipat. Suprimarea (plivirea) lăstarilor, se execută după aceleaşi reguli ca şi tăierea ramurilor anuale şi are aceleaşi efecte cu deosebirea că se face în verde (în timpul vegetaţiei). Ciupirea lăstarilor, constă în ruperea (tăierea) vârfurilor de creştere. Dacă ciupirea se face în faza de creştere intensă se opreşte temporar creşterea lăstarului respectiv, favorizând creşterea lăstarilor vecini, iar dacă ciupirea se face către sfârşitul fazei de creştere intensă se stimulează formarea de noi lăstari laterali anticipaţi pe lăstarul ciupit.

43

Înclinarea sau arcuirea ramurilor anuale şi lăstarilor, însoţită de palisare (legare) pe poziţia dorită măreşte unghiul dintre direcţia de creştere şi verticala locului, stimulând diferenţierea mugurilor de rod pe acea ramură, încetinirea creşterii şi formarea tipului dorit de coroană. Ridicarea (dresarea) ramurilor este inversă înclinării, micşorând unghiul cu verticala locului, se stimulează creşterea. Frângerea parţială sau torsionarea ramurilor anuale sau a lăstarilor se face în acelaşi scop ca şi arcuirea şi se aplică atunci când nu se poate palisa Crestarea şi inelarea, ramurilor anuale întrerup temporar vasele conducătoare de sevă mărind sau micşorând afluxul de hrană.

Crestarea este de fapt secţionarea scoarţei (cojii) pe o lăţime de 2-3 mm deasupra unei ramuri (mugure) cu scopul de a stimula creşterea acesteia, sau sub ramură (mugure) pentru a frâna creşterea sau pornirea în vegetaţie. Inelarea constă în decuparea de jur împrejur a unui inel de scoarţă lat de 3-5 mm ; organele de sub inelarea făcută primăvara cresc mai intens. Tăierea ramurilor de semischelet, constituie veriga principală a lucrărilor de tăiere. Semischeletul se formează din evoluţia ramurilor anuale care se îngroaşă şi se garnisesc cu formaţiuni fructifere şi cu alte creşteri laterale ramificându-se.

Ramurile de semischelet se taie deasupra unor ramificaţii laterale atunci când sunt prea lungi sau supra încărcate cu rod. În general semischeletul de peste 4-5 ani devine slab productiv şi trebuie reântinerit prin tăieri integrale sau parţiale. Ramurilor de semischelet li se pot aplica aceleaşi operaţii ca şi ramurilor anuale (arcuire, torsionare, crestare, inelare, înclinare) în aceleaşi scopuri, dar este de dorit să evităm pe cât posibil aceste intervenţii care necesită timp şi manoperă.

Dacă pomul este prea încărcat, ramificat, provocând îndesirea coroanei, aceasta se răreşte prin tăieri astfel încât distanţele dintre două ramuri de semischelet vecine să fie de 25-35 cm. Tăierea ramurilor purtătoare de rod, poate fi parţială sau chiar totală în următoarele cazuri: - când au o încărcătură prea mare de rod şi considerăm că nu poate hrăni bine fructele, le scurtăm eliminând astfel o parte din rod - când sunt debile se scurtează pentru stimularea creşterii sau se suprimă pentru a stimula alte creşteri vecine - când sunt prea dese stânjenind pătrunderea luminii în coroană eliminăm o parte din ele

Cele mai multe formaţiuni fructifere se află pe ramurile de schelet şi de semischelet de 3-4 ani; lemnul de 5-6 ani îmbătrâneşte, produce fructe mai puţine şi mai mici. Distanţele optime între ramurile de rod sunt de 15-25 cm.

44

Tăierea ramurilor lacome. Acestea apar pe pomi când au fost făcute anterior tăieri masive în coroană, din cioturi, din porţiuni de ramuri arcuite excesiv, sau când au fost rupte accidental ramuri groase de schelet, pomul tinzând să-şi refacă volumul coroanei.

În general ramurile lacome sunt ne dorite pe pom, deoarece au creşteri mari care consumă inutil energia pomului, strică forma coroanei şi sporesc înălţimea acesteia. Atunci când aceste ramuri apar pe pom este bine să le înlăturăm integral de la punctul de creştere. Sunt şi cazuri când aceste ramuri nu se taie, sau se scurtează numai pentru refacerea unor porţiuni din coroană.

Tăierea şarpantelor, a lemnului vechi, este necesară când s-au alungit exagerat, degarnisindu-se sau depăşind înălţimea dorită a pomului şi când s-au produs diferite accidente care au afectat ramura respectivă (ger, rupere sub greutatea rodului, uscare parţială).

Se evită tăierea ramurilor mai groase de 7-10 cm la seminţoase, sau 5-7 cm la sâmburoase, iar dacă totuşi au fost necesare astfel de tăieri, suprafaţa tăiată se unge cu mastic (amestec special folosit la altoiri), sau cu vopsea în ulei. Aceste tăieri afectează vizibil întregul pom stimulând alte creşteri ce trebuie dirijate pentru a nu se crea dezechilibre în coroană.

Tăierea şarpantelor este aplicată mai frecvent în vederea regenerării pomilor aflaţi în declin, în ultimii ani de viaţă înainte de defrişare.

Operaţiile de tăiere pentru formarea şi întreţinerea coroanei pomilor şi arbuştilor fructiferi este bine să se execute de persoane cu pregătire profesională în domeniu, dotate cu foarfeci şi fierăstraie bine ascuţite pentru a nu provoca zdrobirea lemnului la locul tăieturilor, decojirea unor porţiuni de ramuri, sau rămânerea pe pom a unor cioturi.

Tăierea mecanizată, este aplicată cu precădere în livezile cu pomi conduşi în garduri fructifere şi se foloseşte mai mult în Anglia, SUA, Israel. Maşinile de tăiere sunt dotate cu bară cositoare şi bară cu discuri rotative.

Tăierea ramurilor se execută în plan orizontal pentru delimitarea înălţimii şi în plan vertical pentru delimitarea lăţimii rândului (gardului) fructifer. Tăierea mecanizată este o tăiere de suprafaţă care trebuie completată cu o tăiere manuală în profunzime pentru eliminarea ramurilor degarnisite, zdrobite sau uscate.

Ramurile rezultate la tăierea manuală sau mecanică şi rămase pe sol se pot toca (zdrobi) cu o tocătoare mecanică specială purtată de tractor. Materialul vegetal rezultat din tocare se împrăştie pe suprafaţa solului din livadă constituind un plus de materie organică.

6.3. FORME DE COROANĂ FOLOSITE ÎN CULTURA POMILOR

45

6.3.1. Consideraţii generale Din dorinţa de a produce cât mai multe fructe şi de bună calitate, omul

a creat o multitudine de forme de coroană care să capteze cât mai multă lumină, să producă fructe mai rapid, să se poată îngriji şi recolta mai uşor. Alegerea unui tip de coroană se face în funcţie de vigoarea pomilor, de distanţele de plantare, de sol, de specificul natural de creştere şi fructificare al speciei şi soiului respectiv, de tipul de livadă pe care dorim să o înfiinţăm (clasică, intensivă, superintensivă). Coroanele pomilor se diferenţiază între ele prin volum, înălţime şi contur, prin numărul, vigoarea şi orientarea spaţială a elementelor permanente (ramurile de schelet) şi nepermanente (ramurile de semischelet), cât şi prin modul de tăiere de formare şi de rodire. Structura coroanelor se recomandă să fie preponderent alcătuită din ramuri tinere purtătoare de cât mai multe formaţiuni fructifere.(Cotorobai, 1977).

6.3.2. Coroana piramidală, aşa cum sugerează şi numele, are în ansamblu forma unei piramide cu diferite variante constructive, care în general nu necesită sistem de susţinere şi formare a pomilor. Pomii maturi conduşi în formă de piramidă au de regulă o proiecţie a coroanei pe sol de 2 - 4 m în diametru şi o înălţime cuprinsă între aceleaşi limite (excepţie făcând nucul, castanul comestibil şi uneori cireşul). b)- Piramida neetajată (americană), prezintă un ax principal pe care sunt inserate în spirală 5 - 7 şarpante, cu punctele lor de inserţie distanţate la 20 - 40 cm (fig. 6.2.).

Fig. 6.2. Piramidă neetajată (după Ghena, 2003)

46

a)- Piramida etajată (franceză), cu un trunchi de 60 - 80 cm prelungit cu ax central vertical pe care se inserează câte 3 - 5 ramuri laterale pornite din muguri consecutivi, înclinate la aproximativ 45° faţă de ax, ramuri care formează etaje distanţate între ele la 40 - 50 cm., fig. 6.1. Numărul de etaje şi înălţimea pomilor variază în funcţie de vigoarea speciei sau soiului respectiv, de gradul de aprovizionare a solului cu elemente nutritive.

Pe fiecare şarpantă se află câte 3 - 4 subşarpante, dispuse bilateral altern exterior. Înălţimea trunchiului este de 60 - 80 cm. c)- Piramida mixtă, este o combinaţie între piramida etajată şi cea ne etajată. Se compune dintr-un ax pe care se află un etaj format din 3 - 4 ramuri la înălţimea de 70 - 80 cm de la sol, etaj urmat de alte ramuri principale distanţate pe ax la 20 - 40 cm şi dispuse în spirală. Deasupra acestor ramuri axul se întrerupe limitându-i înălţimea, (fig. 6.3.). Forma de coroană piramidală este mai puţin folosită în prezent datorită unor deficienţe de captare a luminii solare în anumite zone din coroană.

Fig. 6.1. Schema piramidei etajate (după Negrilă, 1977)

47

6.3.3. Coroana în formă de vas, imită forma unei cupe, a unui pahar,

cu pomi la care axul central se suprimă, creşterea în înălţime a pomului se reduce prin distribuirea creşterii pe mai multe şarpante laterale, iar lumina poate pătrunde mai uşor în volumul coroanei. Nu necesită instalaţie de susţinere a pomilor în livadă. Pomii maturi conduşi în formă de vas au o proiecţie a coroanei pe sol de aproximativ 3 - 5 m (mai mult la nuc) şi o înălţime de 2 - 4 m (de asemenea mai mult la nuc). Şi această formă de coroană are mai multe variante constructive: a)- Vasul clasic, (fig. 6.4.), are 3 - 4 ramuri principale formate din muguri succesivi la înălţimea de 30 - 50 cm de la sol, dirijate la un unghi de 45 - 50° cu verticala Aceste ramuri sunt ramificate de mai multe ori prin bifurcare repetată. Dezavantajul vasului clasic este predispoziţia la dezbinare a şarpantelor la locul de inserţie cu trunchiul.

Fig. 6. 3. Piramidă mixtă (după Ghena, 2003)

48

b)- Vasul ameliorat, diferă de cel clasic prin faptul că cele 3 - 4 ramuri principale de la baza coroanei nu pornesc din muguri succesivi, ci au o distanţă de 10 - 15 cm între ele, iar ramificarea lor este bilateral alternă, (fig. 6.5.). Astfel pericolul de dezbinare a acestora este cu mult mai redus şi în plus, datorită unei aerisiri superioare în volumul coroanei, ramurile sunt mai bine garnisite cu formaţiuni fructifere. Trunchiul pomilor are o înălţime de 30 cm până la 80 cm în funcţie de specia pomicolă.

Fig. 6.4. Schema vasului clasic (după Negrilă, 1977)

Fig. 6.5. Vasul ameliorat (după Ghena, 2003)

49

)- Vasul aplatizat, este o combinaţie între vas şi palmetă. Scheletul de bază îl constituie 3 sau 4 şarpante aplatizate la 50 - 60° faţă de verticală, dispuse opus la 15 - 20 cm una de alta pe un ax de 60 - 80 cm, în funcţie de vigoarea pomului. (fig. 6.6.). Aplatizarea şi direcţionarea şarpantelor se face pe direcţia rândurilor de pomi crescând astfel captarea luminii şi densitatea pomilor la unitatea de suprafaţă.

Formele de coroană tip vas se aplică în mare proporţie la speciile pomicole sâmburoase.

6.3.4. Coroana în formă de palmetă, are în ansamblu aspectul

palmei omului cu degetele depărtate unele de altele. Inspirată din pomicultura italiană, a fost forma de coroană cea mai des folosită în România, la măr şi la păr. Deşi în ultimii ani este contestată de pomicultori, este în continuare recomandată pentru speciile şi soiurile cu formaţiuni fructifere mai lungi, formând în plantaţiile pomicole aşa numitele garduri fructifere, în care un pom are proiecţia coroanei pe sol de aproximativ 2,5 - 3 m de-a lungul rândului, o lăţime de 1,2 - 1,4 m şi înălţime de 2 - 2,5 m. În decursul timpului s-au creat diferite variante de palmetă dintre care redăm: a)- Palmeta etajată cu braţe oblice, este o coroană aplatizată, cu un trunchi de 40 - 50 cm şi un ax vertical pe care se formează 3 - 4 etaje distanţate la 40 - 50 cm, alcătuite din câte două ramuri opuse dirijate pe direcţia rândurilor de pomi. Înclinarea ramurilor este de 45 - 55° faţă de verticală, (fig. 6.7.) se poate aplica la livezi de măr, păr, piersic, cais, vişin, prun.

Fig. 6.6. Vas aplatizat (după Cepoiu, 2000)

50

b)- Palmeta neetajată cu braţe oblice este o coroană cu un trunchi

de 30 - 40cm, prelungit cu un ax pe care şarpantele sunt dispuse altern (nu în etaje), la 20 - 30 cm una de alta, înclinate la 50 - 60° ,(fig. 6.8.). Se pretează la pomi din diferite specii, la soiuri de vigoare mai mică şi cu o capacitate redusă de ramificare. Atât palmeta etajată cât şi cea neetajată necesită instalaţie cu spalier pentru formare şi susţinere a coroanei pomilor.

Fig. 6.7. Palmetă etajată cu braţe oblice (după Ghena, 2003)

Fig. 6.8. Palmeta neetajată cu braţe oblice (după Cepoiu, 2000)

51

c)- Palmeta liber aplatizată, a fost aproape generalizată în plantaţiile pomicole din ţară datorită simplificării conducerii pomilor şi eliminării spalierului Această formă de coroană se realizează mai uşor prin tăieri de menţinere a pomilor într-un şablon specific gardului fructifer. Pomii prezintă un trunchi de 30 - 40 cm şi un ax pe care sunt prinse 10 - 15 şarpante ne etajate, dispuse altern şi oblic aplatizate pe direcţia rândurilor de pomi (fig. 6.9.).. Problema cea mai importantă a acestei forme de coroană este umbrirea unor zone din gardul fructifer care duce la o diferenţiere mai redusă a mugurilor de rod şi la obţinerea unor fructe de slabă calitate.

d)- Palmeta evantai, se foloseşte în special pentru conducerea piersicului, cireşului, vişinului, plantaţi în densităţi mari. Pomii au un trunchi mic de 30 - 40 cm din care se formează două şarpante, aplatizate pe direcţia rândurilor, din care cresc mai multe ramificaţii periferice dirijate prin tăieri repetate.

Este necesar spalierul pentru susţinere şi formare a coroanei pomilor, (fig. 6.10.).

Fig. 6.9. Palmetă liberă aplatizată (după Cepoiu, 2000)

52

6.3.5. Forma de coroană fus, ne sugerează prin nume aspectul

general al pomilor cu astfel de coroane. În general, aceste forme de coroană se pretează în livezi de mare densitate pentru măr şi păr altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă, dar nu numai.

De multe ori necesită mijloace de susţinere individuală (la fiecare pom) sau cu spalier.

La maturitatea pomilor, baza coroanei este de 1 - 1,5m în diametru, iar înălţimea pomilor variază de regulă între 1,8 şi 2,3 m, în funcţie de specie, soi, sol. Şi aici s-au creat diverse variante de fus cu unele deosebiri între ele: a)- Fusul-tufă, prezintă un trunchi de 50 - 60 cm , prelungit cu un ax pe care se inseră 10 - 15 şarpante dispuse neregulat, distanţate la 15 - 25 cm, dirijate să crească aproape orizontal. Nu are subşarpante, şarpantele fiind numeroase rămân de mici dimensiuni şi se schimbă periodic prin tăieri speciale (fig.6.11.).

Pomii fructifică mai repede şi datorită palisărilor ce stimulează diferenţierea mugurilor de rod.

Fig. 6.10. Palmeta evantai (după Cepoiu, 2000)

53

b)- Fusul subţire sau Fusul olandez, este o coroană conică de volum

mic potrivită pentru livezi intensive de mare densitate şi productivitate, cu pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare mică. Reprezintă o evoluţie a Fusului-tufă prin faptul că spre deosebire de acesta, axul pomului se transferă în fiecare an pe o ramură laterală mai puţin viguroasă pentru a-i tempera creşterea. Astfel, axul Fusului subţire este zigzagat. Trunchiul este de 40 - 50 cm , cu 3 - 4 şarpante de bază, apoi restul ramurilor sunt scurte şi inserate neregulat la 15 - 20 cm distanţă intre ele pe ax, (fig. 6.12.).

Fig. 6.11. Fus tufă (după Ghena, 2003)

Fig. 6.12. Fus subţire (după Cepoiu, 2000)

54

c)- Fusul liber, este o formă de coroană rezultată din aplicarea parţială a tehnologiei de obţinere a fusului subţire, dar pe pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare mijlocie. Aşa cum îi spune şi numele, este o formă de coroană conică ce se lasă aproape liberă, cel puţin în primii ani, când nu se fac tăieri în verde nici palisări (Fig. 6.13.). Începând cu anul al doilea se înlocuieşte axul cu o altă ramură mai slabă şi se suprimă numai ramurile cu creştere verticală. Pe ansamblu pomii formaţi astfel sunt asemănători cu cei formaţi în Fus subţire.

Formele de coroană prezentate până acum sunt mai mult sau mai puţin

folosite şi în pomicultura din România. În continuare vor fi menţionate o serie de forme de coroană mai vechi sau mai noi care nu s-au extins în ţara noastră, dar care sunt prezente in livezile altor ţări europene şi recomandate de acestea, în special pentru culturile de măr şi păr.

Coroana “ax vertical”, (fig. 6.14.) care înlocuieşte Fusul; se bazează pe aceleaşi elemente constructive cu deosebirea că talia pomului este mai mică (sub 2 m), ramurile din coroană sunt mai rare şi mai reduse ca lungime. Densităţile de pomi la hectar sunt cuprinse între 1200 şi 3000. Pomii au sistem de susţinere, lumina şi aerul pătrund în orice zonă a coroanei asigurând un colorit uniform al fructelor. Ramurile de semischelet se înlocuiesc periodic şi se palisează pentru a spori fructificarea.

Fig. 6.13. Fus liber (după Isac, 2001)

55

Coroana Ypsilon (Y), perpendicular pe direcţia rândurilor de pomi,

(fig. 6.15 a). Reprezintă un concept nou despre conducerea coroanei pomilor, în care scheletul se împarte în două braţe (şarpante) care formează două planuri de vegetaţie de forma literei Y. Pomii conduşi astfel îşi sporesc volumul coroanei mărindu-şi astfel capacitatea de producţie, asigurând în acelaşi timp şi captarea luminii pe patru panouri de vegetaţie ce primesc pe rând lumină în decursul unei zile. Densităţile de plantare variază între 1200 şi 2500 de pomi la hectar.

Coroana Solen, este o coroană cu axul arcuit pe direcţia rândurilor de pomi, arcuire care poate fi simplă sau dublă pentru a reduce creşterea verticală şi a sporii captarea energiei solare de către frunze şi de către formaţiunile fructifere (fig. 6.15 b)..

Densităţile de plantare variază între 1500 şi 2500 pomi la hectar susţinuţi pe spalier. Coroana solen are şi o nouă variantă asemănătoare numită Coroana Solaxe, cu unele îmbunătăţiri faţă de Solen în ceea ce priveşte adaptabilitatea la diferite particularităţi de creştere şi de fructificare a diferitelor soiuri de pomi.

Fig. 6.14. Ax vertical (după Monney, 2002)

56

La plantare Vara Toamna Fig. 2.a. Anul I

9

0 cm

70

cm

Primăvara Toamna

Primăvara Toamna

La plantare Vara Toamna

Primăvara Vara Toamna

Primăvara Vara

70-8

0cm

6

0-70

cm

60

-70

cm

a, anul I

b, anul II

c, anul III

a, anul I

b, anul II

c, anul III

Fig.

6.1

5 a.

Cor

oana

Yps

ilon

(după

Tănă

sesc

u, 2

004)

Fi

g. 6

.15.

b. C

oroa

na S

olen

(după

Tănă

sesc

u, 2

004)

57

Coroana V-pliat, în care pomii sunt ancoraţi de un sistem de susţinere de forma literei V, plantaţi astfel tot pentru a asigura pătrunderea luminii solare cât mai adânc în coroană, fig. 6.16. Această formă de coroană asigură o mare densitate la unitatea de suprafaţă în special prin faptul că pomii de pe un rând sunt dirijaţi altern pe braţele V-ului, oferind în acelaşi timp şi lumină şi aeraţie pomilor. Şi la această formă de coroană densităţile sunt mari (2000-3000 pomi/ha).

Coroana Tesa, are pomii conduşi cu un trunchi înalt de 0,7 - 1,2 m şi

un ax scurt de 0,4 - 0,5 m pe care sunt inserate 5 - 7 ramuri de semischelet conduse orizontal (fig. 6.17.). Este o coroană recomandată pentru soiurile de măr altoite pe portaltoi de vigoare mică, plantaţi la 3,5 - 4 m între rânduri şi 1,2 - 1,5 m între pomi pe rând. Acest tip de coroană se realizează relativ uşor şi nu necesită lucrări speciale de formare şi întreţinere.

Tendinţa ţărilor europene cu pomicultură avansată este de a micşora în continuare vigoarea pomilor ce conferă uşurinţă în exploatare, sporind astfel, după cum se observă, densitatea şi asigurând producţii constante de peste 40 - 50 tone de fructe la hectar în livezi intensive, micşorând în acelaşi timp perioada de exploatare a unei plantaţii pomicole de măr sau păr la 12 - 15 ani.

Institutul de Cercetare -Dezvoltare pentru Pomicultură Piteşti -Mărăcineni deţine parcele pomicole experimentale unde se aplică toate formele de coroană amintite mai sus.

a, anul I

Fig. 6.16. Coroana tip V – pliat (după Money, 2002)

58

Figura 6. 17. Coroana Tesa (după Cepoiu, 2000). 6.3.6. Coroane artistice. Pentru grădinile particulare cu suprafeţe

reduse, unde primează agrementul şi relaxarea după o zi de muncă în alt domeniu de activitate, se recomandă câteva forme de coroană relativ uşor de realizat, cu un aspect plăcut, decorativ şi util în acelaşi timp: Gardul belgian, Gardul cu schelet arcuit, Palmeta ruzină, Cordon oblic, vertical sau orizontal, Candelabru cu două sau mai multe braţe, Coroana Lepage (fig. 5.18.a, b, c, d, e, f). Pentru realizarea acestui peisaj cu valori socio-economice importante este bine să se aleagă soiuri de măr, păr, chiar prun şi piersic, grefate pe portaltoi de mică vigoare. Fig. 6.18. a. Palmeta Ruzină

59

Fig. 6.18. b. Cordon vertical

Fig. 6.18. c. Cordon oblic

60

Fig. 6.18. d. Cordon Ypsilon

Fig. 6.18. e. Candelabru

Fig. 6.18. f. Palmeta Verrier

61

CAPITOLULVII

FERTILIZAREA ÎN POMICULTURĂ Plantele pomicole, limitate prin însăşi plantarea lor la un spaţiu

determinat de hrănire, şi aceasta nu pentru un an, ci pentru mulţi ani, solicită acestui spaţiu însemnate cantităţi de substanţe hrănitoare necesare pentru creşterea şi fructificarea lor. Asigurarea şi menţinerea unei stări corespunzătoare de aprovizionare a solului, prin fertilizare cu elemente nutritive uşor asimilabile, constituie o verigă importantă a tehnologiilor pomicole, în vederea obţinerii unor producţii de fructe profitabile.

Stabilirea necesarului de îngrăşăminte impune efectuarea, în laboratoare specializate, a unor analize chimice periodice ale solului şi plantei, laboratoare unde se determină şi se interpretează conţinutul în macroelemente de bază (azot, fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf) cât şi conţinutul în unele microelemente de mare importanţă pentru pomi (fier, zinc, bor, cupru, mangan, molibden). În funcţie de rezultatele analizelor, se stabilesc dozele şi felul îngrăşămintelor ce trebuie aplicate pentru asigurarea unei producţii mari de fructe.

Aceasta necesită cunoştinţe privind însuşirile fizice şi chimice ale solului respectiv, cunoaşterea cerinţelor specifice ale plantelor cultivate, rolul fiecărui element chimic în viaţa pomilor, valoarea raportului, proporţia şi interacţiunea dintre aceste elemente la nivelul complexului sol-plantă (Borlan şi colab. 1982).

7.1. SOLUL reprezintă factorul primordial de mediu de care depinde producţia de fructe în cazul în care condiţiile climatice cerute de specie, soi, portaltoi sunt asigurate. Fertilitatea naturală a unui sol, respectiv potenţialul de producţie, depinde de însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Însuşirile fizice de primă importanţă sunt: textura, structura, porozitatea, permeabilitatea, grosimea stratului penetrabil pentru rădăcini (volumul edafic util) şi adâncimea la care se află apa freatică.

a)Textura solului acţionează direct asupra plantelor de cultură deoarece de aceasta depinde fertilitatea naturală, regimul de apă şi aer, precum şi regimul de temperatură din sol. Din punct de vedere textural un sol poate fi nisipos, lutos sau argilos, cu alte categorii intermediare (de ex., nisipo-lutos, luto-argilos), Puiu ş.a., 1983.

Solul nisipos conţine, în general, peste 63 % nisip, restul procentelor fiind reprezentat de praf, argilă şi numai 0,5 - 1,5 % humus (amestec de substanţe organice descompuse de microorganisme în sol şi care contribuie la creşterea fertilităţii naturale a acestuia). Solul nisipos are o fertilitate naturală

62

scăzută şi datorită permeabilităţii mari pentru apă substanţele nutritive se levigă în profunzime, în zona unde rădăcinile pomilor nu mai pătrund.

Din această cauză fertilizările pe astfel de soluri se fac mai des, în cantităţi mici şi se aplică cu succes îngrăşămintele foliare şi irigarea de fertilizare localizată (fertirigare). Aproape toate speciile pomicole se pot cultiva pe soluri nisipoase, cu condiţia de a fi irigate şi fertilizate corespunzător.

Solul lutos, după conţinutul în nisip, praf şi argilă se clasifică în: nisipo-lutos (cu 6 – 12 % argilă); luto-nisipos (cu sub 12 % argilă); lutos (cu 21 – 32 % argilă), luto-argilos (cu 33 – 45 % argilă). Aceste soluri sunt cele mai bune pentru cultura pomilor şi, în general, pentru orice cultură agricolă. Au o fertilitate naturală bună (3 – 4 % humus), au o capacitate mare de reţinere a apei, sunt bine aerate.

Solul argilos, are un conţinut de argilă de peste 45 %, este compact, greu permeabil pentru apă şi pentru rădăcini, slab aerat, rece şi umed. Acest sol nu este indicat pentru cultura pomilor decât dacă se aplică drenajul de suprafaţă (rigole, canale, etc.) pentru combaterea excesului temporar de apă din perioadele ploioase şi (sau) de adâncime, iar pomii se plantează pe bilon înălţat, de asemenea pentru a evita excesul de apă în zona rădăcinilor.

b) Structura. Un sol bine structurat asigură condiţii optime pentru aprovizionarea rădăcinilor cu substanţe minerale, apă şi aer. Starea structurală bună este cea glomerulară sau grăunţoasă, stabilizată, care conferă elasticitate, porozitate suficientă, hidro-stabilitate, însuşiri cu incidenţă mare asupra fertilităţii solurilor.

c) Grosimea solului. Pentru creşterea normală, nestingherită a rădăcinilor, pomii preferă solurile profunde cu un profil de minim 1m adâncime, în care sistemul radicular să poată explora un volum cât mai mare de sol, iar nivelul apei freatice să fie cuprins între 2 - 4 m faţă de nivelul solului, şi să nu prezinte oscilaţii importante.

Dintre însuşirile chimice, de interes primordial se aminteşte conţinutul solului în humus şi în elemente chimice fertilizante, precum şi reacţia solului şi gradul de saturaţie în baze. Conţinutul solului în humus influenţează negativ creşterea şi fructificarea dacă scade sub 2 %, sau dacă creşte peste 6 – 7 %.

d) Reacţia solului. Pomii şi arbuştii fructiferi au o toleranţă relativ ridicată la pH-ul solului, putându-se cultiva cu succes pe un sol cu pH cuprins între 5,7 şi 8,2. În general, reacţia acidă scade randamentul de funcţionare a rădăcinilor, iar conţinutul redus de baze (calciu, magneziu, potasiu) diminuează asimilaţia acidului fosforic şi a azotului mineral. Corectarea reacţiei solului se face prin fertilizare organo-minerală sau prin aplicarea de amendamente.

63

7.2. ELEMENTE NUTRITIVE, ROLUL ŞI INTERACŢIUNEA DINTRE ELE Dintre elementele minerale necesare, cele 12 amintite mai sus (azot,

fosfor, potasiu, calciu, magneziu, sulf, fier, zinc, bor, cupru, mangan, molibden) sunt considerate indispensabile. Acestea sunt utilizate eficient numai dacă se găsesc într-un raport optim în sol sau în plantă. Prezenţa în exces sau în deficit a oricăruia dintre aceste elemente duce la dezechilibre fiziologice, chiar dacă efectul nu se exteriorizează imediat, datorită faptului că pomii pot compensa un timp acest dezechilibru. Pomii stochează în ţesuturile lor substanţe de rezervă cu care pot trăi un timp limitat. Între elementele nutritive există o strânsă interacţiune chimică, o interdependenţă reflectată în metabolism. Excesul unui element poate duce la inhibarea asimilaţiei altui element, sau invers. De aceea este foarte important cât şi ce fel de îngrăşăminte se administrează. “Legea minimului” poate limita producţia de fructe.

a) Macroelemente: Azotul (N) este constituentul de bază al celulei vegetale, principal

agent de creştere. Carenţa azotului face ca lăstarii să crească mai puţin, pomul să aibă o stare generală depresivă, peţiolul şi nervurile frunzelor se înroşesc, pomul leagă mai puţine fructe, iar căderea fiziologică a acestora este mare. Influenţa azotului şi mai ales influenţa raportului carbon/azot (glucide/azot sau C/N) asupra fructificării este bine cunoscută, în sensul că valoarea acestuia în plantă trebuie să rămână supraunitară. La o fertilizare bună cu azot, trebuie să corespundă deci o suprafaţă foliară mare şi sănătoasă a pomilor, asociată cu tăieri şi distanţe de plantare adecvate, care să favorizeze pătrunderea luminii în coroană pentru sporirea fotosintezei generatoare de hidraţi de carbon. Absorbţia azotului se manifestă pe tot parcursul vegetaţiei, atâta timp cât rădăcinile sunt active, dar intensitatea maximă are loc în prima parte a sezonului de vegetaţie. Excesul de azot are şi efecte negative, generând: sensibilitate la ger şi la unii dăunători sau boli, colorare slabă a fructelor, rezistenţă scăzută la păstrare, fructe mai puţin gustoase.

Sursa naturală de azot din sol o constituie materia organică ce este transformată de microorganisme în humus, apoi acesta se descompune treptat în amoniac, nitriţi şi nitraţi (se mineralizează), devenind astfel accesibil pentru absorbţia radiculară a pomilor. În acelaşi timp, unele componente sunt uşor solubile, de ex., nitraţii, pot fi antrenaţi de apă şi levigaţi în profunzimea solului de unde nu mai pot fi folosiţi de plante, iar pe de altă parte pot contribui la poluarea apelor freatice sau de suprafaţă.

Fosforul (P) este folosit în special de organele în curs de formare şi diferenţiere (muguri), intrând în constituţia compuşilor organici. În cazul unei fertilizări masive cu azot, datorită unor dezechilibre nutritive se resimte lipsa fosforului în organele tinere, fapt pentru care este bine să avem în vedere la fertilizare ambele elemente. Excesul de fosfor este foarte rar datorită faptului

64

că fosforul existent în sol sau cel administrat prin fertilizare este greu solubil şi se înmagazinează în masa solului sau, în funcţie de reacţia solului se poate transforma în compuşi greu solubili. Fosforul, ca şi azotul, se depozitează în diferite organe ale pomilor pentru rezervă. Absorbţia fosforului este ridicată primăvara şi la începutul verii, apoi scade şi creşte din nou toamna. În general, carenţa fosforului încetineşte creşterea ramurilor şi a rădăcinilor. Fosforul organic din sol provine tot din descompunerea resturilor vegetale mineralizate şi intervine în procesul de fotosinteză, în metabolismul azotului, în migrarea glucidelor.

Potasiul (K) este regulator al economiei de apă în plante reducând transpiraţia, participă la procesul de creştere în general şi influenţează fructificarea, îmbunătăţeşte calitatea gustativă, coloritul şi păstrarea fructelor. Cele mai mari cantităţi de potasiu se află în frunze.

Absorbţia potasiului este mai accentuată în perioada de creştere intensă a lăstarilor. Între potasiu şi azot există o influenţă reciprocă şi trebuie să se menţină un raport corespunzător între ele în sol şi în plante. Carenţa potasiului se manifestă prin înflorire anormal de abundentă şi o culoare mai închisă a frunzelor. Excesul de potasiu însă poate împiedica asimilaţia calciului şi a magneziului din fructe, reducând rezistenţa acestora la păstrare. Conţinutul solului în potasiu este în general mai mare decât conţinutul în alte elemente de nutriţie, dar asta nu înseamnă că poate fi neglijat în fertilizări, deoarece potasiul este cedat mai uşor dacă se află în concentraţie mare în sol şi în forme asimilabile.

Calciul (Ca) se găseşte în cantităţi mari în celule, iar în unele organe conţinutul de calciu este egal cu conţinutul în azot şi potasiu la un loc. Aceasta dovedeşte importanţa calciului pentru pomi, el este un regulator al metabolismului, cu rol în respiraţie şi în capacitatea de păstrare a fructelor. Raportul N/Ca în fructele de măr, pentru o bună păstrare a acestora, trebuie să fie de 10/1, creşterea acestui raport reducând considerabil durata de păstrare. Excesul de calciu în sol împiedică asimilaţia potasiului, magneziului, fierului, borului, manganului. Carenţa de calciu este greu de diagnosticat deoarece poate fi confundată cu alte simptome de carenţe care corespund cu o dezvoltare slabă a pomului, fapt pentru care unii pomicultori nu acordă calciului atenţia cuvenită.

Magneziul (Mg) este constituent al clorofilei şi îndeplineşte un rol esenţial în fotosinteză, dar magneziul din clorofilă nu reprezintă decât o mică parte din cel prezent în întreaga plantă. Magneziul ajută la absorbţia fosforului, la formarea lipidelor, carotenului, reducând pierderea apei prin transpiraţie. Magneziul, ca şi calciul, a fost multă vreme neglijat de pomicultori şi este important de ştiut faptul că între potasiu, calciu şi magneziu există un antagonism care obligă reconsiderarea acestor elemente împreună.

65

Sulful (S) este indispensabil plantelor în primul rând pentru că intră în componenţa proteinelor. În general, în sol există suficient sulf pentru o nutriţie normală, în plus se mai primeşte sulf şi din apa de ploaie şi din unele îngrăşăminte chimice care au sulf în compoziţie (sulfat de amoniu, superfosfat, sulfat de potasiu, gunoi de grajd). De regulă, nu se manifestă carenţe de sulf în plantaţiile pomicole, dar unele specii de arbuşti (coacăz, afin) au nevoie mai mare de îngrăşăminte potasice cu sulf.

b) Microelemente În majoritatea solurilor microelementele se găsesc în cantităţi

suficiente pentru realizarea unor producţii moderate de fructe, dacă dorim să obţinem mai mult de la pomi trebuie să avem în vedere microelementele care, deşi sunt folosite de plante în doze mici, de multe ori pot face diferenţa în cantitatea şi calitatea fructelor obţinute. Lipsa microelementelor se manifestă de obicei pe solurile nisipoase şi pe cele acide sau bazice, calcaroase.

De asemenea carenţa în microelemente se manifestă când se fac fertilizări chimice masive, nejustificate, cu macroelemente, creând astfel un dezechilibru între acestea, sau când nu se mai aplică mulţi ani fertilizări cu gunoi de grajd.

Fierul (Fe) este microelementul cel mai solicitat de speciile pomicole, el este obligatoriu în formarea clorofilei, intră în componenţa multor enzime cu rol important în metabolism. În general, solurile conţin o cantitate suficientă de fier cu excepţia celor calcaroase (alcaline), unde se poate manifesta lipsa fierului (cloroza), când frunzele devin galbene-limonii, numai nervurile rămânând verzi, iar pomul se debilitează scurtându-şi viaţa.

Este bine să se evite plantarea unor specii pomicole mai sensibile (păr altoit pe gutui, piersic, gutui) pe astfel de soluri.

Borul (B) este un element foarte important deşi intervine în doze infime (100 - 200 g/ha pentru o recoltă de 40 - 50 t mere/ha). Borul stimulează creşterea, sinteza clorofilei, glucidelor, proteinelor şi acizilor nucleici, germinarea polenului şi fecundarea. Carenţa de bor poate apărea în plantaţiile de pe soluri nisipoase sau podzolice şi se manifestă prin apariţia unor suberificări pe fructe sau crăpături adânci. Se combate prin stropiri foliare cu acid boric, sau în cazuri de excepţie, prin fertilizări pe sol cu borax, 10 - 15 kg/ ha.

Manganul (Mn) joacă un rol important în formarea clorofilei, în unele reglări enzimatice de extremă importanţă. El se absoarbe din sol cu mai multă uşurinţă la un pH mai scăzut, de aceea carenţa sa se manifestă în general pe solurile alcaline (calcaroase). Pentru suplinirea deficitului de mangan se recomandă stropiri foliare cu sulfat de mangan neutralizat cu var, sau fertilizare pe sol cu acelaşi produs, 20 - 30 kg/ ha, la 3 ani.

Zincul (Zn), deşi este necesar în cantităţi foarte mici, este considerat un element important deoarece are rol în activităţi enzimatice, în metabolism,

66

în sinteza clorofilei, în fotosinteză, în activitatea hormonală. Carenţa de Zn se manifestă prin micşorarea internodurilor pe lăstari şi a limbului frunzelor, determinând scăderea producţiei de fructe şi micşorarea acestora. Nutriţia cu zinc poate fi îmbunătăţită prin înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi, aplicarea îngrăşămintelor verzi şi a gunoiului de grajd.

Cuprul (Cu) este constituent al multor enzime, participă la formarea clorofilei şi la metabolismul glucidelor. Carenţa sa se manifestă prin căderea prematură a frunzelor de pe vârfurile lăstarilor, care apoi se usucă, în special în plantaţiile tinere de măr, păr, prun sau cireş. Tratamentele fitosanitare cu produse care conţin cupru acoperă eventualul deficit al acestui element pentru pomi.

Molibdenul (Mo), joacă un rol important în metabolismul azotului, influenţând biosinteza clorofilei. Necesarul de molibden pentru un hectar de livadă este de aproximativ 10 g/ha an, motiv pentru care nu s-au semnalat carenţe în plantaţiile din România.

7.3. PARTICULARITĂŢI ALE FERTILIZĂRII POMILOR ŞI

ARBUŞTILOR FRUCTIFERI. În administrarea îngrăşămintelor la pomi este bine să se ţină seama de

unele particularităţi legate, în special, de sistemul radicular sau de anumite faze de vegetaţie specifice. Datorită sistemului radicular mai profund şi mai viguros decât al speciilor de plante anuale în general, pomii pot explora un volum mai mare de sol, dar în acelaşi timp, acest lucru îl fac ani la rând în acelaşi volum de sol. Marea masă a rădăcinilor pomilor se află totuşi între 20 cm şi 60 cm.

Trebuie avut în vedere faptul că îngrăşămintele aplicate pe sol să ajungă la rădăcini. Rădăcinile pomilor au capacitatea de solubilizare a substanţelor minerale din sol şi să absoarbă soluţia nutritivă pe tot parcursul perioadei de vegetaţie, dar în ritm diferit, cu un maxim primăvara, la sfârşitul verii şi toamna.

De asemenea este important să avem în vedere fazele fenologice specifice: creşterea intensă a lăstarilor, legarea fructelor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor, când pomii au nevoie mai mare de elemente nutritive. Din cantitatea totală de elemente nutritive folosite de pom într-un an acesta înmagazinează ca rezervă în muguri, ramuri, rădăcini, circa 30 % din azot, 2,5 % din fosfor, 3 % din potasiu (Pasc, 1982).

Pomii tineri stochează mai mult azot, iar cei maturi păstrează mai mult fosfor şi potasiu.

Aprovizionarea bună dintr-un an se manifestă pozitiv în anii următori, aspect foarte important pentru atenuarea alternanţei de rodire şi menţinerea unui nivel ridicat şi constant al producţiei de fructe.

67

7.4. MODALITĂŢI DE STABILIRE A NECESARULUI DE SUBSTANŢE NUTRITIVE ÎN LIVEZI

Pentru monitorizarea corespunzătoare a fertilizărilor este necesară cunoaşterea, pe lângă cerinţele speciei sau soiului respectiv, a următoarelor:

- starea de aprovizionare a solului şi proprietăţile fizico-chimice ale acestuia, - conţinutul în elemente nutritive al frunzelor pomilor ca mod de diagnosticare, - observaţii asupra creşterii şi rodirii anterioare a pomilor, vârsta plantaţiei, potenţialul de rodire, - identificarea eventualelor simptome de carenţe, - rezultatele obţinute în cercetarea pomicolă privind experienţele de fertilizare. a) Analiza solului, este necesară atât pentru stabilirea pretabilităţii la

anumite culturi înainte de înfiinţarea acestora, cât şi pentru determinarea în livezile pe rod, la 2 - 3 ani, a conţinutului solului în substanţe nutritive. Probele de sol se recoltează din fiecare parcelă, din câteva puncte în diagonală, atât de pe intervalele dintre rândurile de pomi cât şi de sub rânduri, separat pentru adâncimea de 0 - 20 cm, 20 - 40 cm şi 40 - 60 cm, în pungi de plastic legate la gură şi ţinute la rece până când se transportă la laboratorul de analiză. Rezultatele analizelor se vor compara cu cele obţinute în cele mai bune parcele unde s-au experimentat diferite niveluri de aprovizionare a solului cu elemente nutritive şi s-au realizat cele mai bune producţii de fructe, sau se vor compara cu datele din literatura de specialitate. În tabelul 7.1. sunt date nivelurile orientative de aprovizionare pe adâncimi în profilul de sol.

Tabelul 7.1. Niveluri de aprovizionare a solului cu substanţe nutritive pentru livezi (mg/100 g sol). După Lazăr, 1982.

Fertilitatea solului

Adâncimea Fosfor Potasiu Magneziu

Slabă 0-20

20-40 40-60

14 7 5

9 4 3

5 5 5

Medie 0-20

20-40 40-60

15-24 8-15 6-8

10-15 5-9 4-5

6-10 6-10 6-10

Ridicată 0-20

20-40 40-60

25 16 10

16 9 7

11 11 11

Florea şi colab.,1987, a alcătuit clase de conţinut de materie organică

(humus) pe categorii texturale de soluri (tabelul 7.2.) Această clasificare ajută

68

cultivatorul să ştie unde se află încadrat solul său de cultură şi să-l orienteze în ferilizările ce le va aplica.

Tabelul 7.2. Clase de conţinut de materie organică (humus %).

Clase texturale de soluri Conţinut de humus

nisipos nisipo-lutos

luto-nisipos

lutos luto-argilos

argilos

Extrem de mic

sub 0,2 sub 0,4 sub 0,5 sub 0,6 sub 0,8 sub 1

Foarte mic 0,3-0,5 0,5-0,8 0,6-1,1 0,7-1,3 0,9-1,5 1,1-2 Mic 0,6-1 0,9-1,7 1,2-2,2 1,4-3,0 1,6-3,5 2,1-5 Mediu 1,1-2 1,8-4 2,3-5,5 3,1-6,5 3,6-8,0 5,1-10 Mare 2,1-5 4,1-7 5,6-8,5 6,6-10,5 8,1-12,5 10,1-16

Analizele de sol nu sunt suficiente însă pentru că nu se poate şti cu

certitudine cât din aceste elemente pot fi valorificate de pomi. b) Analiza foliară (Diagnoza) reprezintă pentru unii specialişti cel

mai precis mijloc de informare despre starea de aprovizionare a pomului, frunza fiind organul primordial în metabolism. Întrucât această analiză poate fi influenţată de o serie de factori specifici, rezultatele ei trebuie corelate însă cu analizele de sol, cu producţiile de fructe obţinute, cu tehnologia aplicată. Cea mai bună perioadă de recoltare a probelor de frunze pentru analize este cea de după încetarea creşterii intensive a lăstarilor (iulie), când compoziţia chimică a frunzei se stabilizează oarecum şi se aleg frunze din porţiunea de mijloc a lăstarului. Probele se usucă parţial, la umbră, apoi se trimit la laboratoarele de specialitate unde se continuă uscarea până la stabilizarea masei lor, după care se poate determina conţinutul în macroelemente şi microelemente. Pentru orientare, în tabelul 7.3. se redau câteva niveluri de aprovizionare considerate corespunzătoare pentru câteva specii. Tabelul 7. 3. Conţinutul frunzelor în elemente nutritive în cazul unei aprovizionări corespunzătoare, (după Lazăr, 1982)

Elementul nutritiv Măr şi păr Piersic Cireş şi vişin Azot (N) % 1,7-2,4 2,6-3,30 2,33-3,27 Fosfor (P) % 0,15-0,30 0,15-0,20 0,23-0,38 Potasiu (K) % 1,2-1,8 2,14-30 0,97-1,92 Calciu (Ca) % 1,2-1,5 1,9-2,50 1,62-2,60 Magneziu (Mg) % 0,25-0,4 0,44-0,45 0,49-0,74 Fier (Fe), ppm 50-150 124-152 120-203 Mangan (Mn), ppm 35-105 119-142 44-60 Zinc (Zn), ppm 25-50 17-30 - Cupru (Cu), ppm 5-12 1,7-11,9 8-28 Bor (B), ppm 25-50 28-43 38-54

69

La stabilirea dozelor de fertilizare nu trebuie neglijată interacţiunea şi păstrarea unor raporturi corespunzătoare între elemente (ex. N/K, Ca/Mg), raporturi a căror valoare diferă în funcţie de specie.

7.5. CANTITĂŢILE DE SUBSTANŢE NUTRITIVE EXTRASE DIN SOL Aceste cantităţi pe care pomii le folosesc prezintă o extremă

importanţă, deoarece indică un minim obligatoriu de adăugat pentru a evita sărăcirea progresivă a solului.

În tabelul 7.4. sunt redate cantităţile unor elemente minerale pe care unele specii pomicole le extrag din sol pentru a realiza producţia de fructe. Tabelul 7.4. Cantităţi de elemente nutritive extrase din sol în kg /ha/an (după Trocme´ şi Gras, 1980)

Specia Recolta (t/ha)

Azot Fosfor Potasiu Calciu

Măr 60 66,8 17,5 71,5 73,4 Păr 45 53,6 18,1 67,8 63,7 Prun 20 50,9 15,2 63,5 67,1 Piersic 25 84,9 20,4 81,9 129,6 Gutui 35 51,6 17,4 64,8 78,8 Coacăz 18 103 35,3 63 132

7.6. FELURI, METODE ŞI MOMENTE DE ADMINISTRARE A

ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN LIVEZI a) Îngrăşăminte organice. Reprezintă cele mai vechi tipuri de

îngrăşăminte folosite în agricultură şi care au o deosebită importanţă, deoarece contribuie la îmbunătăţirea proprietăţilor fizico-chimice şi biologice ale solului prin aportul de humus şi de elemente fertilizante. În ultimii ani, în pomicultura mondială în general, şi în cea europeană în special, aceste îngrăşăminte au fost tot mai mult înlocuite cu îngrăşămintele chimice, iar datorită exceselor utilizării acestora din dorinţa de a obţine producţii mari, s-a ajuns la poluarea solului, a apelor şi uneori chiar a fructelor. Se pare însă că îngrăşămintele organice vor fi reconsiderate, omenirea îndreptându-se din ce în ce mai mult către o pomicultură organică.

Noţiunea de îngrăşământ organic are un sens mai larg cuprinzând, pe lângă gunoiul de grajd, şi îngrăşămintele verzi şi materia organică rezultată din frunzele căzute sau din ramurile tăiate şi tocate, şi masa verde provenită din cosirea culturilor de pe intervalele dintre rândurile de pomi.

a-1. Gunoiul de grajd este îngrăşământul natural complex, provenit aşa cum îi spune şi numele, de la grajdurile unde se cresc animale. Gunoiul este puţin diferit în compoziţia sa, în funcţie de specia de animal care-l produce (tabelul 7.5.)

70

Tabelul 7. 5. Compoziţia medie a gunoiului de grajd proaspăt, în procente din masă. (după Davidescu, 1979).

Gunoi de grajd cu aşternut de paie Compoziţia amestecat De

cabaline De bovine De ovine De

porcine Apă 75 71,3 77,3 64,6 72,4 Mat. organică 21 25,4 20,3 31,8 25 Azot total 0,5 0,58 0,45 0,83 0,45 Azot nitric 0,31 0,35 0,28 - - Azot amoniacal 0,15 0,19 0,14 - 0,2 Fosfor (P2O5) 0,25 0,28 0,23 0,23 0,19 Potasiu (K2O) 0,60 0,63 0,50 0,67 0,6 Calciu (CaO) 0,35 0,21 0,40 0,33 0,18 Magneziu(MgO) 0,15 0,14 0,11 0,18 0,09 Sulf (SO2) 0,10 0,07 0,06 0,15 0,08 Clor (Cl) - 0,04 0,10 0,17 0,17 Siliciu (SiO2) - 1,77 0,85 1,47 1,08 Fier şi aluminiu - 0,11 0,05 0,24 0,07 Raport C/N 19/1 20/1 20/1 17/1 25/1

Gunoiul de grajd rămâne de neînlocuit la înfiinţarea livezilor, în

special pe solurile slabe (nisipoase, luvice), în doze de 30 - 40 t/ha sau 10 - 15 kg la groapa de plantare. Gunoiul îmbunătăţeşte structura solului, măreşte permeabilitatea şi capacitatea de reţinere a apei, reduce aciditatea solului. În livezi se recomandă administrarea o dată la 2 - 3 ani, toamna, în doze de la 20 - 25 t/ha până la 60 - 80 t/ha şi să se încorporeze în sol pentru a nu se pierde în atmosferă o mare parte din compuşii săi.

a-2. Gunoiul de păsări este un îngrăşământ de mare eficienţă pentru pomi, cu o concentraţie ridicată în elemente nutritive uşor asimilabile. Se utilizează în stare lichidă numai după o fermentare prealabilă cu apă în raport de 1:10, sau în stare solidă compostat cu paie şi alte materii organice, în doze de 15 - 20 t/ha o dată la 2 ani.

a-3. Mustul de gunoi de grajd care provine din grajdurile animalelor unde nu se foloseşte aşternut, se aplică în stare lichidă diluat cu apă în raport de 1:5 - 1:7 sau în stare solidă compostat cu paie, frunze.

a-4. Îngrăşămintele verzi reprezintă plantele (ierburi, leguminoase) cultivate drept culturi acoperitoare în livezi, a căror masă vegetală (20 - 25 t/ha) încorporată în sol, prin descompunere aduce materie organică echivalentă cu 8 - 10 t/ha gunoi de grajd. Îngrăşămintele verzi dau materie organică intermediară utilă pentru plante, dar care nu ajung la humificare decât dacă descompunerea lor este anaerobă (la mare adâncime în sol), deci acestea nu au aport de humus pentru sol.

71

b). Îngrăşămintele chimice folosite în pomicultură pot fi: azotoase, fosfatice, potasice, complexe (NPK), sau cu diferite alte elemente fertilizante: calciu, magneziu, cupru, zinc, bor, etc. Îngrăşămintele chimice pot fi aplicate pe sol sub formă lichidă sau solidă, iar pe plante se aplică prin stropiri foliare. Prin aplicarea îngrăşămintelor chimice se poate creşte semnificativ cantitatea şi calitatea fructelor, dar dacă aplicarea este necorespunzătoare pot apărea tulburări grave în nutriţia pomilor.

Solul nu este o magazie în care se pot depozita nelimitat îngrăşăminte, deoarece posibilităţile de utilizare a acestora de către plante pot fi modificate negativ prin accentuarea unor procese chimice nedorite. O parte din substanţele chimice administrate se dizolvă în soluţia solului, o parte este folosită de microorganismele din sol, o altă parte trece în forme solubile, iar o altă parte se pierde cu eroziunea de suprafaţă a solului sau se levigă în straturile mai adânci din sol, de unde nu mai pot fi folosite de pomi.

Atât la fertilizarea de aprovizionare (la înfiinţarea livezilor), cât şi la fertilizarea de întreţinere (în livezi pe rod), trebuie avute în vedere interacţiunea şi raporturile dintre elemente, care diferă în mare măsură de tipul de sol, de tehnologia de întreţinere, sau de specia pomicolă. De aceea, stabilirea dozelor şi a felurilor de îngrăşăminte este delicată şi relativă în acelaşi timp.

Nivelurile orientative de bună aprovizionare a solului cu fosfor şi potasiu sunt redate în tabelul 7.6.

Tabelul 7.6. Conţinutul recomandat al solului în fosfor şi potasiu în mg/100 g sol (după Trocme´ şi Gras, 1980)

Potasiu Orizontul de sol Fosfor Sol

nisipos Sol nisipo-lutos sau luto-argilos

Sol argilos

0-60 cm (pomi) 8-12 12-14 15-20 20-25 0-40 cm (arbuşti fructiferi)

10-14 14-20 20-25 25-35

b-1. Îngrăşăminte cu azot. Datorită faptului că azotul este uşor solubil

în apă, acesta se aplică de regulă pe sol, pe toată suprafaţa livezii (fig 7.1.), sau pe o bandă de sol sub rândurile de pomi în 2 - 3 reprize în prima jumătate a sezonului de vegetaţie. Dintre îngrăşămintele cu azot se amintesc: azotatul de amoniu, sulfatul de amoniu, ureea, nitrocalcarul, apele amoniacale. Atunci când se manifestă carenţă de azot, acesta se încorporează superficial în sol pentru a fi preluat cât mai repede de rădăcini şi se aplică toamna sau primăvara (pe sol expus la eroziune de suprafaţă, sau la băltiri şi scurgeri). Administrarea locală (sub coroană, sub rânduri) se aplică pe terenuri în pantă,

72

în plantaţiile tinere sau la pomi izolaţi. Azotul se recomandă şi la groapa de plantare în cantitate aproximativă de 100 - 120 g/pom, deasupra rădăcinilor.

Fig. 7.1. Administrarea îngrăşămintelor cu azot pe toată suprafaţa livezii. Se recomandă ca dozele de azot în plantaţiile pomicole să fie mai

reduse cantitativ şi aplicate în mai multe reprize pentru a spori randamentul de utilizare a acestora de către plante şi pentru a evita (micşora) pierderile prin eroziune sau levigare. Se recomandă însă şi aplicarea dozelor de azot dizolvat în apa de irigare localizată a pomilor (fertirigare), azot asociat cu microelemente în forme solubile, sau prin îngrăşări foliare de suplinire (Chiţu, 2000), cu produse comercializate sub diferite denumiri. (Fig.7.2.).

Fig. 7.2. Aplicarea fertilizării foliare în livezi.

73

În general, dozele de azot oscilează între 50 - 300 kg s.a./ha. Cantitatea de substanţă activă (s.a.) recomandată, variază în funcţie de o serie de factori amintiţi anterior.

b-2. Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu (superfosfat, sare potasică), se aplică de regulă toamna, sub formă solidă, îngrăşământul încorporându-se în sol la adâncimea la care este accesibil pentru rădăcini (18 - 25 cm). Deoarece aceste elemente sunt mult mai puţin mobile în sol (în special fosforul), ele se înmagazinează şi sunt folosite treptat.

Excesul însă poate crea antagonisme între ionii lor şi ionii altor elemente chimice din sol, diminuând asimilaţia unora dintre acestea.

Administrarea fosforului şi potasiului în doze mici şi în forme solubile (azotat de potasiu, fosfat de amoniu), asociate cu unele microelemente, se poate realiza şi în cursul vegetaţiei. Acestea se dizolvă în apa de irigare (fertirigare), putându-se obţine sporuri semnificative în producţia de fructe. De asemenea completarea necesarului de fosfor sau potasiu în plante se poate face şi prin stropiri foliare cu soluţii nutritive care conţin aceste elemente în forme asimilabile şi care intră în circuitul plantei prin frunze.

b-3. Îngrăşămintele complexe (NPK) sunt utilizate pentru o fertilizare mai completă, distribuindu-se la o singură aplicare cele trei elemente de bază; azot, fosfor şi potasiu, preparate în diferite concentraţii. Avantajul folosirii complexelor este acela al economisirii de energie, forţă de muncă şi de a da posibilitatea alegerii combinaţiei procentuale dorită (necesară) a elementelor componente. De regulă îngrăşămintele complexe se administrează toamna şi se încorporează în sol prin discuire (arătură) sub rândurile de pomi, sau la înfiinţarea livezilor când se aplică pe toată suprafaţa şi (sau) la groapa de plantare (50 - 60 g/pom, deasupra rădăcinilor). În tabelul 7.7. sunt redate doze orientative de elemente fertilizante pentru principalele specii pomicole. Tabelul 7.7. Doze orientative de macroelemente, în Kg s.a./ha, recomandate pentru diferite specii pomicole (după Lazăr,1982 şi Mladin 1992).

Plantaţii tinere Plantaţii pe rod Specia azot fosfor potasiu azot fosfor potasiu Măr 30 30 60 150 100 200 Păr 30 30 60 125 100 200 Cireş 30 30 60 120 100 150 Vişin 60 30 50 175 120 200 Prun 40 30 50 175 120 200 Piersic 60 40 70 150 200 225 Coacăz roşu 50 40 70 125 100 200 Coacăz negru

60 30 50 200 100 175

Zmeur 50 40 80 150 100 150 Mur 60 40 50 150 100 175 Căpşun 40 50 80 150 125 200

74

Având în vedere modul de aplicare în ansamblu a îngrăşămintelor în pomicultură, Borlan şi Pasc, în 1982, recomandă ca în plantaţiile tinere toate îngrăşămintele să se aplice numai în jurul pomilor pe o suprafaţă de 1 - 4 m2 (în livezi de mică densitate), sau pe benzi continue sub rândurile de pomi (în livezi de mare densitate), iar în plantaţiile pe rod, îngrăşămintele să se aplică de preferat pe toată suprafaţa livezii.

Aceiaşi autori afirmă că îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică toamna sau în cursul iernii şi se încorporează în sol. Doza anuală de azot se fracţionează în 2 - 3 reprize în funcţie de permeabilitatea solului pentru apă şi regimul pluviometric astfel: - pe soluri argiloase, greu permeabile şi în zonele cu precipitaţii reduse, 2/3 din doza de azot se aplică toamna şi 1 - 3 din doză se aplică primăvara. - pe solurile permeabile şi cu precipitaţii abundente 1/3 din doză se aplică toamna, iar 2/3 din doză se aplică în două reprize în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.

Ţinând seamă de toate considerentele expuse în prezentul capitol cu privire la fertilizarea pomilor şi arbuştilor fructiferi şi că nici una din recomandări nu se poate considera ca o reţetă universal valabilă, ele trebuie adaptate la condiţiile concrete din fiecare livadă.

75

CAPITOLUL VIII

LUCRĂRILE DE ÎNTREŢINERE A SOLULUI ÎN LIVEZI În acest capitol se vor face referiri la întreţinerea de ordin fizic a

solului şi menţinerea acestuia fără buruienile concurente la hrană sau purtătoare de unele boli şi dăunători care pot trece pe pomi. În livadă solul este ocupat în permanenţă de rădăcinile pomilor, deci orice lucrare a solului riscă să rănească o parte din rădăcini, ceea ce limitează posibilităţile de ameliorare a solului. Un alt aspect important este acela că, în absenţa unui aport din exterior, restituirile de materie organică proprie sunt mai reduse decât la alte culturi. Principala degradare fizică a solului provine din circularea cu utilaje mecanice, care micşorează considerabil porozitatea, cu consecinţe pentru circulaţia apei, a aerului şi implicit îngreunează creşterea şi funcţiile rădăcinilor. Cercetările în acest domeniu au demonstrat faptul că datorită trecerilor repetate a utilajelor printre rânduri, pe aceleaşi urme, tasarea solului împiedică (îngreunează) extinderea laterală a rădăcinilor (Iancu,1993)

Această tasare fiind destul de profundă nu poate fi corectată decât parţial printr-o arătură sau discuire. Din dorinţa de a ameliora aceste consecinţe negative tehnologii aplică diferite moduri de întreţinere a solului.

8.1. ÎNTREŢINEREA SOLULUI CA OGOR LUCRAT, s-a impus în multe situaţii pentru că:

- Permite folosirea resurselor de apă şi elemente nutritive din sol numai de către pomi, fără concurenţa altor plante.

- Asigură afânarea suprafeţei solului prin lucrări mecanice şi înlesneşte procesele de oxidoreducere.

- Oferă posibilitatea de a încorpora pe toată suprafaţa îngrăşămintele aplicate la sol.

Ogorul lucrat are însă şi o seri de dezavantaje care nu sunt deloc de neglijat şi anume:

- Rădăcinile nu pot creşte liber în stratul superficial de sol, cel mai fertil, dar cel mai lucrat (deranjat).

- Unele rădăcini principale riscă să fie rupte de organele active ale utilajelor.

- Mişcarea repetată a solului poate degrada structura şi microbiologia acestuia, iar sub adâncimea lucrată se creează un strat de sol şi mai tasat (hardpan), greu penetrabil pentru apă, aer, soluţii nutritive.

- Eroziunea de suprafaţă este mai accentuată, iar proporţia de materie organică din sol este consumată mai rapid.

76

- În condiţii de umiditate ridicată a solului, trecerea utilajelor mecanice printre rânduri este îngreunată.

- Deşi pomii au creşteri bune, iar fructele sunt mari, acestea sunt mai puţin colorate, mai fade şi se păstrează mai puţin (fig. 8.1.).

Figura 8.1. Livadă tânără de prun cu ogor lucrat pe toată suprafaţa. Menţinerea solului ca ogor lucrat se face prin arături sau discuiri

periodice atât pe intervale cât şi pe sub rândurile de pomi cu utilaje speciale purtate de tractoare, pentru a afâna solul şi a-l menţine fără buruieni ( fig. 8.2.). Datorită dezavantajelor enumerate, ogorul lucrat este folosit mai rar în livezi (mai mult în primii 2 - 3 ani de la plantarea pomilor).

8.2. OGORUL ERBICIDAT (NELUCRAT). În cadrul acestui mod de întreţinere analog în principiu ogorului lucrat, buruienile sunt eliminate în acest caz prin stropiri pe sol cu soluţii de erbicide preemergente (înainte de

Fig. 8.2. Ogor lucrat (după Iancu, 1992)

77

răsărirea buruienilor) şi (sau) stropiri pe buruieni cu erbicide postemergente (după răsărirea buruienilor), pe întreaga suprafaţă a solului din livadă, fig. 8.3.

Există o gamă largă de erbicide care se pot folosi în pomicultură, în funcţie de speciile de buruieni pe care dorim să le combatem sau de stadiul de dezvoltare al acestora. Sunt de asemenea erbicide totale, care atacă orice plantă, inclusiv pomii pe care trebuie să-i ferim de a intra în contact cu erbicidul şi erbicide selective, care atacă numai anumite specii de plante. În comparaţie cu solul lucrat, această tehnică are urmări diferite.

Pe solurile grele (argiloase) se produce o tasare superficială mai accentuată deşi în ansamblu se păstrează structura solului. Aceasta reduce aeraţia şi permeabilitatea apei în cazul ploilor repezi. Materia organică este mai bine păstrată în sol, iar eroziunea de suprafaţă se reduce. În schimb pot apărea în timp fenomene de fitotoxicitate la unele specii de pomi dacă se folosesc excesiv şi neraţional erbicidările.

În ultimii ani însă se folosesc cu bune rezultate erbicidele biodegradabile. Numărul de treceri cu utilajele prin livadă pentru întreţinerea solului fără buruieni sunt mai reduse şi mai eficiente decât la ogorul lucrat dacă rezerva de buruieni este redusă.

Fig. 8.3. Ogor erbicidat pe toată suprafaţa livezii (după Perianu, 2004).

8.3. OGORUL COMBINAT, se realizează alternând lucrările solului cu

erbicidările. În general, terenul lucrat după această metodă se ară toamna, se discuieşte primăvara pentru o nivelare uşoară, apoi se aplică erbicidări când este necesar.

78

O altă metodă de ogor combinat este aceea când pe rând se aplică erbicide, iar pe intervale se efectuează lucrări mecanice de întreţinere a solului. Ogorul combinat este recomandat cu mai multă încredere de tehnologi deoarece îmbină avantajele ogorului lucrat cu cele ale erbicidelor şi elimină parţial unele dezavantaje expuse la celelalte două tipuri de ogor amintite.

8.4. ÎNIERBAREA Înierbarea este metoda de întreţinere care constă în menţinerea terenului

de pe intervalele dintre rândurile de pomi cultivat cu diferite specii de ierburi perene, iar sub rânduri o bandă de 80 - 100 cm se întreţine ca ogor lucrat, mulcit sau erbicidat, fig. 8.4.

Această variantă de întreţinere are mai puţine intervenţii uneori brutale asupra solului şi păstrează o simbioză controlată cât mai aproape de mediul natural.

Fig. 8.4. Înierbare pe interval şi ogor sub rândul de pomi

Este o metodă de întreţinere a solului din livezi tot mai frecvent folosită în special pe terenurile în pantă şi nu numai datorită unor avantaje importante:

- Reduce la minim eroziunea de suprafaţă, este ieftină, uşor de realizat şi întreţinut.

- Menţine şi chiar îmbunătăţeşte structura solului, reducând tasarea acestuia.

- Facilitează trecerea utilajelor mecanice chiar la un nivel mai ridicat al umidităţii solului.

79

- Menţine microbiologia naturală şi îmbogăţeşte solul în fosfor şi potasiu uşor asimilabile, micşorează amplitudinile termice din sol.

- Solul înierbat înmagazinează mai multă apă din ploi sau irigare şi permite rădăcinilor pomilor să exploreze stratul superficial de sol mai fertil.

- Contribuie la obţinerea unor fructe mai intens colorate, mai dense şi care se păstrează mai bine.

Înierbarea are şi unele dezavantaje de care trebuie să ţinem seamă în cultura pomilor:

- Ierburile consumă o bună parte din apă şi din elementele minerale din sol fiind necesare irigări mai dese şi fertilizări suplimentare în special sub rândurile de pomi. Din acest motiv este bine ca înierbarea să se instaleze la doi-trei ani de la plantarea pomilor pentru a evita concurenţa la hrană şi apă a pomilor tineri cu ierburile.

- Aplicarea îngrăşămintelor la sol necesită tehnici speciale (aplicare preponderentă sub rândurile de pomi, fertirigare localizată), în aşa fel încât de ele să nu profite doar iarba.

- Înierbarea favorizează înmulţirea exagerată a rozătoarelor ce pot provoca mari pagube în special rădăcinilor pomilor.

Înierbarea livezilor se poate face şi natural dar în acest caz nu este uniformă şi nici în combinaţia dorită de specii de ierburi. Se recomandă pregătirea terenului şi însămânţarea artificială a unor amestecuri între graminee şi leguminoase: lolium + trifoi alb ; raigras sau festuca+ trifoi alb ; poa + trifoi alb. Aceste ierburi se cosesc (se toacă) mecanic mai des şi materialul vegetal tăiat se lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se cosesc mai rar, caz în care materialul vegetal rezultat se aşează ca mulci sub rândurile de pomi, mulci care contribuie prin descompunere treptată la îmbogăţirea solului în materie organică, menţinând în acelaşi timp umiditatea şi împiedicând creşterea buruienilor sub el. (fig 8.5.).

Fig. 8.5. Mulcirea solului sub rândul de pomi.

80

Banda de sol de sub rândurile de pomi rămasă ne înierbată, în cazul în care nu este acoperită cu mulci, se întreţine prin lucrări repetate ale solului efectuate cu secţia dezaxabilă cu discuri purtată de tractor, fig. 8.6., sau se erbicidează.

Fig. 8.6. Întreţinerea solului prin arărură sub rândul de pomi (după Iancu, 1993). 8.5. CULTURI ANUALE ÎNTRE RÂNDURILE DE POMI, care se

însămânţează primăvara sau vara şi când masa lor vegetală este maximă se încorporează ca îngrăşământ verde în sol prin discuire sau arătură, aducând un spor semnificativ de materie organică uşor asimilabilă. Dintre speciile folosite amintim: rapiţa, trifoiul roşu, lupinul, soia, iarba de Sudan, măzărichea. Este un sistem de întreţinere a solului puţin utilizat în prezent datorită faptului că este costisitor, culturile respective sunt concurente cu pomii la hrană şi apă până la momentul încorporării lor, îngreunează efectuarea tratamentelor fitosanitare şi traficul tehnologic general din livadă.(fig. 8.7.)

Fig. 8.5. Cultură de plante anuale între rândurile de pomi.

81

8.7. CULTURI INTERCALATE. Acestea reprezintă alte specii de plante anuale sau perene cultivate între rândurile de pomi sau între pomi pe rând, în livezi tinere, înainte de intrarea pe rod, când suprafaţa solului este încă neacoperită de coroanele pomilor (fig. 8.8.)

Fig. 7. 8. Culturi intercalate pe rândurile de pomi tineri. (după Sumedrea, 2004).

Pentru astfel de culturi se poate folosi fasolea, mazărea, soia, sfecla

furajeră, morcovul, cartoful, căpşunul, iar între pomi pe rând pot fi intercalaţi chiar şi arbuşti fructiferi. Avantajele acestor culturi sunt reprezentate în primul rând de obţinerea unor profituri suplimentare mai rapide, iar dezavantajele sunt acelea că îngreunează tratamentele de protecţie fitosanitară şi concurează pomii în consumul de apă şi substanţe minerale

82

CAPITOLUL IX

IRIGAREA ÎN POMICULTURĂ 9.1. ROLUL APEI ŞI IMPORTANŢA IRIGĂRII. Orice pomicultor care doreşte ca plantaţia sa să fie profitabilă trebuie

să aplice irigarea, chiar dacă livada se află într-o zonă cu precipitaţii de 800 - 900 mm/an. De cele mai multe ori repartiţia precipitaţiilor, în special în perioada de vegetaţie, este neuniformă, cu momente de exces şi de deficit de apă.

Pomii, ca orice plante de altfel, au nevoie permanentă de apă. Deşi cerinţele pomilor faţă de apă sunt mari, aceştia au totuşi o rezistenţă mai mare la secetă faţă de culturile anuale, datorită sistemului radicular mai dezvoltat şi mai profund.

Stresul hidric, chiar de scurtă durată, poate provoca însă dereglări sau încetiniri ale unor procese fiziologice cu implicaţii extrem de importante în creşterea lungimii lăstarilor, diferenţierea mugurilor de rod, diviziunea celulară în toate organele, creşterea în volum şi masă a fructelor, etc.

Apa este vehiculul care transportă de la un organ la altul, toate substanţele de care are nevoie pomul. Este constituentul principal din ţesuturi (peste 75%, ajungând până la 95% în ţesuturile tinere). Apa este permanent reînnoită în plantă.

Absorbită de rădăcini din sol în cea mai mare parte, apa ajunge în organele aeriene unde se evaporă prin cuticulă şi în special transpiră prin stomatele frunzelor. În acest mod se realizează evapotranspiraţia sau consumul de apă al pomilor. Menţinând temperatura din plante între anumite limite, apa în deficit încetineşte circulaţia sevei şi hrănirea pomilor.

Odată cu intrarea în vegetaţie, primăvara, când temperatura începe să crească, procesele fiziologice se intensifică, şi în acelaşi timp se intensifică şi evapotranspiraţia care este maximă în timpul verii, între cca 3,5 - 4,5 mm/zi în luna iulie, evapotranspiraţia de referinţă Penman-Monteith, ETo-PM (Păltineanu ş.a., 1999). În această perioadă precipitaţiile sunt insuficiente, iar deficitul de apă dintre precipitaţii şi ETo-PM devine maxim. Procesele fiziologice scad ca intensitate odată cu scăderea temperaturii, spre toamnă, acestea oprindu-se iarna, la intrarea în repausul vegetativ.

În climatul temperat-continental specific ţării noastre, perioadele de secetă atmosferică sunt considerate acelea în care timp de 10 - 12 zile nu plouă în cursul vegetaţiei, sau timp de 20 - 25 de zile nu plouă în timpul repausului vegetativ.. De ex., în cea mai călduroasă lună, iulie, deficitul de apă este maxim în Dobrogea şi partea extrem sudică a ţării, unde acesta atinge 90 - 100 mm, de unde scade până la 0 în regiunile muntoase, fig. 9.1. (Păltineanu ş.a., 2005).

83

Adamclisi

AdjudAgnita

Alba Iulia

Alexandria

Arad

Avrameni

Bacau

Baia Mare

Baile Herculane

Bailesti

Banloc

Balea Lac

Barlad

Bistrita

Blaj

Botosani

Bozovici

Braila

Brasov

Bucuresti

Buzau

Calafat

Calarasi

Calimani

Campeni

CampinaCampulung-Muscel

Caracal

Caransebes

Carei

Cernavoda

Cheia Chilia

Chisineu-Cris

Campulung

Cluj-Napoca

Constanta

Corugea

Cotnari

Craiova

CumpanaCuntu

Curtea de Arges

Darabani

Dej

Deva

Dorohoi

Dr.Tr. SeverinDragasani

Dumbraveni

Fagaras

Falticeni

Faurei

Filiasi

Focsani

Fundulea

Galati

Giurgiu

Grivita Gura Portitei

Gurahont

Hirsova

Hoghiz

Holod

Horia

HuedinHusi

Iasi

Ineu

Jimbolia

Joseni

Lugoj

Maicanesti

Mangalia

Marculesti

Miercurea Ciuc

Moldova Veche

Ocna Sugatag

Odobesti

Oltenita

Oradea

Oravita

Paltinis PenteleuPetrosani

Piatra Neamt

Piclisa

Pitesti

Plenita

Ploiesti

Podu Iloaiei

Polovragi

Popesti

Predeal

Radauti

RarauRauseni

ResitaRamnicu Sarat

Ramnicu Vilcea

Roman

Rosiori

Sacueni

Salonta

Satu Mare

SebesSf.Gheorghe Cv.

Sf.Gheorghe

Sibiu

Sighetul Marmatiei

Sinicolau MareSiria

SlatinaSlobozia

Stanca

Stei

Stolnici

Suceava

Sulina

Tebea

Tecuci

Tg.Lapus

Timisoara

Targoviste

Tg. Neamt

Tg. Jiu

Tg. Mures

Tg. Ocna

Titu

Toplita

Tulcea

Tulnici

Turda

Tr. Magurele

Urziceni

Varadia

Vaslui

Vatra Dornei

Videle

Viziru

Vinju Mare

Zalau

Zimnicea

Hunedoara

21 22 23 24 25 26 27 28 29

44

45

46

47

48

Solul constituie mediul (rezervorul) din care pomii îşi extrag apa necesară funcţiilor vitale. Sursa principală de aprovizionare a solului cu apă o reprezintă precipitaţiile, la care se adaugă şi apa urcată prin spaţiile capilare ale solului din pânza freatică, acolo unde aceasta se află la adâncimi mai mici de 2-4 m (cazuri extrem de rare, având în vedere zonele de favorabilitate pedoclimatică pentru cultura pomilor).

Atunci când solul nu mai are suficientă apă, aceasta este reţinută fizic, cu o forţă (sucţiune) mai mare şi nu mai poate fi absorbită de rădăcinile plantelor, motiv pentru care este necesară irigarea.

Din păcate însă, în pomicultura din România irigarea nu se află încă pe locul cuvenit între verigile tehnologice de bază pentru cultura pomilor, iar unii specialişti o ignoră.

Fig. 9.1. Deficitul de precipitaţii (mm) în luna iulie în România, ca diferenţă între suma precipitaţiilor şi ETo-PM (după Păltineanu ş.a., 2005)

84

9.2. CERINŢELE POMILOR FAŢĂ DE APĂ Pentru desfăşurarea în optim a tuturor proceselor de creştere şi

fructificare este necesar ca pomii să aibă în permanenţă apă în sol în cantitate suficientă, pentru a putea fi uşor absorbită de rădăcini.

Consumul de apă al unei livezi se produce pe două căi: prin transpiraţia plantelor şi prin evaporare la suprafaţa solului.

Cantitatea de apă consumată de pomi (evapotranspiraţia culturii) depinde de o serie de factori climatici (temperatură, intensitatea radiaţiei solare şi durata insolaţiei, umiditatea relativă a aerului, viteza vântului) şi pedologici (umiditatea solului, tipul de sol, volumul edafic util al solului, sistemul de întreţinere a solului), sau fiziologici specifici (specie, soi, portaltoi, suprafaţa frunzişului, gradul de dezvoltare a sistemului radicular, faza de vegetaţie în care se găsesc pomii, vârsta acestora).

Excesul de apă din irigări exagerate sau din precipitaţii abundente poate avea rezultate contrare celor dorite, atât asupra creşterii şi fructificării pomilor, cât şi asupra unor însuşiri naturale ale solului (aeraţie redusă, pierderea irecuperabilă a unor substanţe hrănitoare prin antrenarea acestora în profunzime unde nu mai pot fi folosite de plante, sărăturarea solurilor cu pânza freatică mineralizată la mică adâncime).

Din punct de vedere al sensibilităţii la deficitul de apă ale diferitelor specii pomicole, majoritatea specialiştilor care au întreprins cercetări în acest domeniu fac o enumerare în ordine descrescătoare: coacăzul, zmeurul, căpşunul, gutuiul, părul, mărul, piersicul, prunul, cireşul, vişinul, nucul, migdalul.

Speciile sâmburoase sunt mai rezistente la stresul hidric decât speciile sămânţoase, datorită unei capacităţi de absorbţie a apei mai ridicate.

În cadrul fiecărei specii există diferenţieri în ceea ce priveşte consumul specific de apă de la soi la soi, sau tip de portaltoi, în funcţie de particularităţile anatomo-fiziologice ale sistemului radicular.

În tabelul.9.1. se prezintă, spre exemplificare, consumul de apă (evapotranspiraţia culturii) determinat la specia măr pe o perioadă de 7 ani în diferite condiţii de irigare şi neirigare.

În calculul consumului au intrat precipitaţiile de peste 5 mm, normele de irigare aplicate şi diferenţa dintre rezerva iniţială (Ri) de la începutul perioadei de vegetaţie şi rezerva finală (Rf ) de apă de la sfârşitul perioadei de vegetaţie, considerată până la adâncimea de 1 m.

Despre cerinţele specifice de apă se vor mai face precizări în capitolele următoare, unde se va aborda tehnologia de cultură a celor mai importante specii pomicole din zona climatului temperat.

85

Tabelul 9.1. Consumul de apă (m3/ha) în perioada de vegetaţie într-o livadă de măr pe rod, soiul Golden delicious altoit pe portaltoiul MM106, la Piteşti-Mărăcineni (după Tănăsescu, 1999)

Varianta Anul

Neirigat Irigat prin aspersiune

Irigat prin picurare

Irigat prin microaspersiune

1990 4560 5645 4774 5484 1991 4516 5381 4624 5263 1992 4282 5124 4505 4933 1993 4696 5663 4805 5504 1994 4583 5446 4734 5314 1995 4654 5294 4715 5293 1996 4544 5595 4680 5263

Media 4547 5449 4691 5293 9.3. PROGNOZA ŞI PROGRAMAREA IRIGAŢIEI Pentru a şti când şi cât trebuie să se irige, este necesară cunoaşterea

unor aspecte elementare legate de circuitul apei în sistemul sol – plantă – atmosferă. Apa căzută din precipitaţii sau din irigare se infiltrează în sol în cea mai mare parte, o altă parte se scurge pe suprafaţa solului, se evaporă înainte de a pătrunde în sol, iar o mică parte este absorbită prin organele aeriene ale plantelor. Aceste procese depind de tipul de sol, de starea lui de umiditate în momentul ploii (irigării), de panta terenului, de sistemul de întreţinere a solului, de cantitatea de apă înregistrată, de torenţialitatea ploii, de temperatura şi umiditatea aerului, de intensitatea stresului hidric al plantelor, etc.

În sol, apa este reţinută în porii acestuia, de unde este absorbită de rădăcini, se infiltrează în adâncime, sau se evaporă. Solurile nisipoase reţin mai greu apa care se poate pierde în bună măsură prin percolare (infiltrare adâncă) în stratul mai profund unde nu mai poate fi folosită de plante.

Pe astfel de soluri, ploile sau apa provenită din irigaţie ar trebui să fie dese şi reduse ca valoare. Solurile lutoase au o viteză medie de infiltrare a apei şi o capacitate mare de reţinere pentru apă (capacitate de câmp), apă pe care o cedează uşor rădăcinilor, în timp ce solurile argiloase, cu viteză de infiltraţie mai redusă, deşi reţin puternic apa, o cedează mai greu plantelor; în acest caz ploile torenţiale provoacă pierderi mari de apă prin băltiri şi scurgeri superficiale.

În vederea stabilirii cât mai corecte a momentului şi a cantităţii de apă ce trebuie aplicată prin irigare se folosesc diferite procedee (metode) mai mult sau mai puţin costisitoare, unele necesitând aparatură specială. Dintre aceste metode se amintesc:

86

- metoda gravimetrică de determinare directă a conţinutului de apă din probe de sol, sau umiditatea solului (cea mai precisă), dar şi cea mai greoaie datorită volumului mare de muncă, necesitând multe repetiţii, - metoda neutronică, care determină umiditatea volumetrică a solului, - metoda tensiometrică, care determină în câmp potenţialul apei în sol, - metoda evaporimetrică (clasa A, utilizată mai frecvent în România, în trecut), care determină cantitatea de apă evaporată din vase speciale, - metoda lizimetrică, care determină direct consumul de apă al plantelor, - metode fiziologice (tensiunea apei în frunze, concentraţia sucului celular, gradul de deschidere a stomatelor de pe frunze, contracţia diurnă a trunchiului pomilor, ritmul de creştere al fructelor şi lăstarilor). În continuare se vor da detalii necesare pentru înţelegerea şi aplicarea o irigaţiei corecte în livezi.

9.3.1 Umiditatea solului determinată prin metoda gravimetrică Estimarea necesarului de apă ce trebuie adăugată unui anumit tip de sol pentru ca acesta să o poată ceda uşor rădăcinilor pomilor porneşte de la determinarea stării de umiditate momentană, pe adâncimi, prin probe de sol luate decadal, din 10 în 10 cm, sau din 20 în 20 cm până la 1m adâncime. Aceste probe se cântăresc imediat după recoltarea lor, apoi se introduc în etuvă unde se usucă timp de 6-8 ore la 105ºC, până când masa lor rămâne constantă. Diferenţa de masă între cântărirea înainte de uscare şi cântărirea după uscare reprezintă apa din sol la adâncimea respectivă.

Conţinutul de apă sau umiditatea masică sau gravimetrică se exprimă (Canarache, 1990) în procente din masa solului, cu relaţia : Wg = a/s · 100 unde: Wg - este umiditatea masică (% g/g), a - este cantitatea de apă din proba de sol, (g), s - este cantitatea de sol uscat la etuvă, (g). Pentru a indica în volum cantitatea de apă din sol aflată la dispoziţia pomilor (plantelor) este util să se cunoască umiditatea volumetrică (Wv), termen prin care se înţelege conţinutul de apă exprimat în procente din volumul solului. Umiditatea volumetrică se exprimă în % cm3 apă /100 cm3 de sol şi se calculează cu relaţia : Wv ═ Wg · DA unde, DA este densitatea aparentă a solului respectiv.

Există şi alte metode, indirecte de determinare sau estimare a umidităţii solului sau a potenţialului apei în sol (metoda neutronică, a

87

tensiometrelor, electrometrică), dar, deşi sunt mult mai rapide, nu sunt accesibile oricui.

Singură, valoarea umidităţii solului nu dă date suficiente asupra condiţiilor pe care le oferă solul respectiv pomilor. În acest sens, este necesar să se cunoască valoarea umidităţii în comparaţie cu valorile convenţionale ale unor indici hidrofizici ai tipului de sol pe care se află plantaţia, indici care definesc accesibilitatea apei din acel sol pentru plante şi care sunt utili în practica irigaţiei.

9.3.2. Indicii hidrofizici ai solului Indicii hidrofizici ai solului sunt prezentaţi mai jos după semnificaţia

lor cunoscută în fizica solului (Canarache, 1990). Coeficientul de ofilire (CO), corespunde umidităţii din sol la care

plantele se ofilesc ireversibil, chiar dacă ulterior umiditatea creşte. Acest coeficient este limita inferioară a umidităţii accesibile plantelor.

Capacitatea de câmp pentru apă (CC) a solului, reprezintă cantitatea maximă de apă pe care solul o reţine durabil după ce a fost umezit în exces şi apoi drenat. Acest indicator reprezintă limita superioară a intervalului de umiditate accesibil pentru creşterea plantelor.

Intervalul umidităţii active (IUA), este determinat de diferenţa dintre cele două limite ale apei accesibile plantelor (IUA = CC – CO).

În interiorul acestui interval apa din sol prezintă diferite grade de accesibilitate pentru plante. Astfel, cu cât umiditatea solului este mai aproape de CC, cu atât apa este mai uşor accesibilă plantelor, iar la scăderea umidităţii spre valoarea CO, apa devine mai greu accesibilă. Pentru a asigura plantelor un regim optim de umiditate, sunt stabilite, în funcţie de tipul de sol şi de cultură, anumite limite, sub care, prin irigare, umiditatea solului nu trebuie să scadă, iar pomii să nu intre în stres hidric. Această limită se numeşte plafon minim.

O exprimare a valorii plafonului minim faţă de IUA indică valori de 2/3 din IUA pe soluri grele, argiloase (Botzan, 1972), dar după cercetări mai recente acesta poate oscila între 50% din IUA şi 67% din IUA (Păltineanu, 1998), de 50 % din IUA pe soluri medii (lutoase) şi de 67 % din IUA pe soluri uşoare (Canarache, 1990).

Pentru toate tipurile de soluri din zonele de interes agricol din România au fost stabilite valori reprezentative ale indicilor hidrofizici, valori care sunt publicate, centralizate şi prezentate în lucrări existente în instituţiile de cercetare şi învăţământ de specialitate, valori care ajută la aplicarea corectă a irigaţiei. În tabelul 9.2. sunt redate valorile orientative ale unor indici hidrofizici numai pentru câteva grupe de soluri.

88

Tabelul 9.2. Valori orientative ale indicilor hidrofizici (mm) pentru câteva soluri irigabile din România (după Canarache, 1990; Păltineanu, 2005)

Pretabilitate la irigare

Coeficient de ofilire (CO)

Capacitate de câmp pentru apă (CC)

Capacitate de apă utilă (CU)

Norma de udare (m)

Plafon minim (Pm)

m3/ha apă

% g g-1

Grupa de soluri

/

(simbol) clasa

dominantă m3/ha de apă pe adâncimea de 0-100

cm adâncimea 0-80 cm

Cernoziomuri tipice / (CZti)

I 1000-1600 2700-3500 1500-2100 600-900 14-18

Cernoziomuri cambice /(CZca)

I 1300-1900 2900-3700 1400-2000 600-800 16-20

Vertisoluri /(VS)

III 2000-2600 3500-4300 1100-1700 300-500 23-27

9.3.3. Bilanţul apei pe solurile irigate Acesta reprezintă relaţia dintre cantităţile de apă pătrunse în sol şi cele

ieşite din sol, exprimând astfel regimul hidrologic al solului respectiv ce cuprinde pătrunderea apei în sol, distribuţia, înmagazinarea, consumul productiv şi neproductiv al apei din sol până la adâncimea de 1 m. Fără calculul bilanţului apei în sol nu se poate realiza un regim de irigare corespunzător. Botzan, în 1966, a stabilit ecuaţia bilanţului apei în sol considerată fără aport de apă freatică, pentru perioada de vegetaţie, ca fiind următoarea:

Ri + Pv + Σm ═ Rf + Σ(E + T) unde:

- Ri – rezerva iniţială a apei din sol la începutul perioadei de vegetaţie, - Pv – suma precipitaţiilor mai mari de 5 mm căzute în perioada de

vegetaţie, - Σm – suma normelor de udare (norma de irigare) din perioada de

vegetaţie, - Rf – rezerva de apă din sol la sfârşitul perioadei de vegetaţie, - Σ(E+T) – consumul de apă din sol (evapotranspiraţia reală) din

perioada de vegetaţie.

9.3.4. Regimul de irigare, cuprinde totalitatea elementelor tehnice proprii activităţii de irigare (norma de udare, momentul udării, intervalul

89

dintre udări, norma de irigare, schema udărilor. Acestea se intercondiţionează şi acţionează asupra valorilor bilanţului apei în solul respectiv.

Norma de udare (m), reprezintă cantitatea de apă administrată la o singură udare şi se exprimă în m3/ha. Mărimea normei de udare depinde de capacitatea de înmagazinare a apei de către tipul respectiv de sol, de starea de umiditate a solului în momentul respectiv şi de grosimea stratului de sol pe care dorim să-l udăm (1 m în cazul pomilor). În calculul normei de udare se are în vedere volumul de apă ce trebuie administrat la 1 ha, pentru ca rezerva de apă din sol să ajungă la valoarea CC a tipului respectiv de sol. Pentru calculul normei de udare se poate utiliza relaţia următoare stabilită tot de Botzan, în 1966:

m ═ 100 x H x DA(CC – p)

unde: m – norma de udare, în m3 /ha. H – grosimea stratului de sol considerat (până la 1 m, în cazul nostru), în cm. DA – densitatea aparentă (greutatea volumetrică) a stratului de sol H, în t/m3.

CC – capacitatea de câmp pentru apă a stratului de sol H, în procente de masă faţă de solul uscat la etuvă. p – provizia momentană de apă a stratului de sol H, în procente de masă faţă de solul uscat la etuvă. Momentul aplicării udărilor este determinat de evoluţia stării de umiditate a solului pe parcursul vegetaţiei, de cerinţele specifice de apă ale culturii respective, de tehnologia de întreţinere a solului aplicată. Esenţială este menţinerea stării de umiditate a solului între, CC şi plafonul minim al tipului de sol pe care se află livada. Intervalul dintre udări, sau timpul de revenire, este influenţat de ritmul de consumare a apei din sol de către pomi şi de precipitaţiile înregistrate. Acesta se determină (după Grumeza, 1989) cu relaţia : T ═ m / (e + t) – p unde: T – intervalul de timp dintre udări, în zile.

(e + t) – consumul de apă al culturii respective, în m3 /ha /zi · nr.de zile.

p – precipitaţii căzute în perioada respectivă, în m3 /ha. Norma de irigare (Σm), reprezintă suma normelor de udare aplicate până la un moment dat, sau pe parcursul unui sezon de vegetaţie, la o cultură. Această sumă este necesară în primul rând pentru dimensionarea corectă a

90

sistemelor de irigare dintr-o suprafaţă dată de livadă, volum de apă, debite necesare, reţele de conducte de aducţiune a apei, etc.

Norma de irigare se determină (după Grumeza, 1989) cu relaţia : Σm ═ Σ(e + t) + Rf – RI – Pv

Schema udărilor, constituie prezentarea generală a momentelor şi a

numărului de udări planificate pentru o cultură în anumite condiţii pedoclimatice date. Schema udărilor are un caracter orientativ şi organizatoric, cunoscut fiind faptul că numărul de udări şi modul de grupare a acestora este variabil, în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărui an.

Ca o concluzie a informaţiilor redate în acest capitol este faptul că pentru a aplica în mod corespunzător irigarea, trebuie cunoscut în primul rând tipul de sol pe care se află plantaţia, cu caracteristicile lui hidrofizice date, apoi determinarea în mod periodic a umidităţii momentane a solului pe adâncimi sau straturi de sol, iar pe baza calculelor de bilanţ al apei în sol trebuie aplicat un regim de irigare adecvat, în funcţie şi de cerinţele specifice culturii respective.

9.4. Metode de irigare în pomicultură Din antichitate se cunoaşte faptul că omul a practicat irigarea pe

culturile sale agricole. Metodele de administrare a apei la plantele de cultură sunt diferite: prin inundare, prin canale, brazde, aspersiune, microaspersiune, picurare, etc, şi au evoluat şi ele odată cu evoluţia tehnică şi spirituală a omului.

În contextul mondial actual când resursele de apă dulce ale Pământului trebuie economisite, există tendinţa de a folosi metode de irigare localizată, cu volum de apă redus şi cu randament sporit de utilizare a apei de către plante.

Această tendinţă este şi mai mult justificată pentru culturile horticole (pomi, vie, legume, flori), care ocupă suprafeţe mai mici de teren în comparaţie cu alte culturi agricole şi care sunt amplasate în bună măsură pe terenuri mai înalte, în pantă, cu pericol de eroziune şi scurgeri inutile de apă pe suprafaţa solului. Deci nu trebuie să ne fie indiferent nici când şi nici cum se irigă.

Dintre criteriile de alegere a metodei de irigare amintim: microrelieful şi panta terenului, textura solului, capacitatea de înmagazinare şi de infiltrare a apei în sol, adâncimea la care se află apa freatică, cota sursei de apă faţă de terenul de irigat, debitul şi calitatea apei de irigare, structura culturilor şi sistemul lor radicular, valoarea investiţiei, cheltuielile de exploatare, forţă de muncă, energie.

91

Dintre metodele de irigare cunoscute, în ultimii ani, în pomicultura mondială, cele mai utilizate metode de irigare au fost şi sunt aspersiunea, microaspersiunea şi picurarea, fiecare dintre acestea cu diferite variante constructive. Irigarea prin aspersiune, este metoda care distribuie apa plantelor asemănător ploii naturale, în condiţiile repartiţiei cât mai uniforme a apei pe teren, figura 9.1.

Aspersiunea s-a dezvoltat odată cu tehnica de pompare a apei şi cu diversificarea gamei de variante constructive (aspersoare şi conducte din aluminiu sau din PVC de diferite lungimi, diametre şi debite), ocupând în momentul actual cele mai mari suprafeţe irigate în lume în detrimentul irigării prin scurgere la suprafaţă (brazde), care practic nu se mai foloseşte în pomicultură.

a b Figura 9.1. Aspersor cu trepied de susţinere (a) şi aspersor montat pe tija prelungitoare deasupra coroanei pomilor (b).

Irigarea prin aspersiune are o serie de avantaje: folosirea pe toate

tipurile de sol, cu reglarea adecvată a debitului şi presiunii de lucru, fără nivelarea terenului, permiterea aplicării controlate a normelor de udare mai mici sau mai mari şi o uniformitate satisfăcătoare de distribuţie a apei pe sol, atingerea unei productivităţi mari în aplicarea udărilor, cu instalaţii mecanizate şi automatizate ce pot deservi suprafeţe mari de teren, posibilitatea administrării în acelaşi timp cu irigarea şi a unor îngrăşăminte chimice solubile (fertirigare), sau soluţii de tratament fitosanitar.

92

Pe lângă avantajele enumerate, aspersiunea are şi unele dezavantaje cum ar fi faptul că udă frunzişul pomilor favorizând dezvoltarea unor boli; când bate vântul scade uniformitatea de distribuţie a apei pe sol şi se pierde multă apă prin evaporare; jeturile de apă ieşite din aspersoare pot scutura fructele din pomii aflaţi în vecinătatea acestora; este costisitoare şi energofagă. (fig. 9.2.).

Figura 9.2. Irigarea prin aspersiune deasupra coroanei pomilor. Irigarea prin picurare, este o metodă de irigare localizată relativ

recent apărută în comparaţie cu metodele clasice (brazde, fâşii, aspersiune). Specific metodei este distribuirea apei sub coroana pomilor, prin

furtunuri din PVC aşezate sub rândurile de pomi pe care sunt inserate picurătoarele (distribuitoarele de apă), în zona de consum maxim, fără a umezi întreaga suprafaţă a livezii (fig. 9.3.).

La început, această metodă s-a utilizat în ţările cu climat arid (de ex., Israel) unde economia de apă era absolut necesară, apoi s-a extins peste tot în lume în special la culturile horticole. Perfecţionările continue aduse echipamentelor de picurare au făcut ca în prezent această metodă de irigare să poată răspunde celor mai complexe tehnologii de cultură.

Avantajele acestei metode de irigare decurg, în principal, din controlul riguros al distribuţiei apei şi din modul de realizare a udării localizate cu joasă presiune.

93

a

b Figura 9.3. Picurător şi porţiune de furtun cu picurător inserat (a) şi irigarea prin picurare pe furtune întinse pe sol sub rândurile de pomi (b). După Iancu şi Tănăsescu, 2002.

Consumul de apă este mai redus cu 40 - 50 % comparativ cu

aspersiunea (Iancu, 1992), reducând considerabil pierderile de apă prin evaporare, scurgerile pe suprafaţa solului, sau prin percolare (pierdere în adâncimea solului), iar eficienţa utilizării apei de către plante este deosebită.

Metoda permite o bună adaptabilitate la condiţiile diverse de amenajare (sol, relief, regim hidrologic), fapt ce permite valorificarea unor terenuri agricole slab productive. Nu impietează traficul tehnologic în livadă nici în timpul irigării, nu udă frunzişul pomilor şi nu modifică umiditatea atmosferică, diminuând astfel atacul unor boli ale pomilor.

La aplicarea normelor de udare se realizează practic o bandă (fâşie) de sol umezit sub rândurile de pomi în zona de dezvoltare maximă a rădăcinilor absorbante. Este ideală pentru aplicarea fertirigării (fig 9.4.).

Amenajarea pentru irigarea prin picurare permite o automatizare totală a instalaţiei (programare şi dirijare computerizată a udărilor), reducând forţa de muncă. Se pretează foarte bine şi pentru micile proprietăţi, valorificând superior surse mici de apă la presiuni scăzute.

94

Figura 9.4. Instalaţie de fertirigare cu injector montat pe echipamentul de irigare prin picurare. Dintre dezavantajele acestei metode de irigare se numără cheltuielile ridicate la amenajare şi achiziţionarea echipamentelor, necesitatea filtrării apei de irigare.

Irigarea prin microaspersiune În ultimi ani industria microirigaţiei s-a dezvoltat mult, iar în lume sunt tot mai mari suprafeţele de teren irigate prin astfel de metode de administrare a apei (microaspersiune, microjet, pulsatori). Dintre metodele microirigaţiilor recent s-a desprins microaspersiunea, ca fiind una dintre cele mai profitabile. Diferenţa esenţială între aspersiune şi microaspersiune este debitul mai redus şi economia de apă pe care o face aceasta din urmă distribuind apa sub coroana pomilor (fig. 9.5.). Există două argumente de bază în folosirea microaspersiunii: îmbină avantajele aspersiunii cu cele ale picurării şi posibilitatea realizării unui control mai mare asupra plantei, care dă posibilitatea cultivatorului de a dirija mai bine şi mai eficient operaţia de irigare. Avantajele microaspersiunii sunt în bună măsură asemănătoare cu cele ale irigării prin picurare. Microaspersiunea poate asigura un nivel optim de umezire în întreg volumul de sol explorat de rădăcinile pomilor, având posibilitatea unui control al mediului solului în jurul fiecărui pom. Astfel se reduc pierderile de apă prin percolare şi antrenarea cu această apă a unor elemente minerale ce pot fi administrate odată cu irigarea (fertirigarea). Nu necesită o filtrare a apei atât de riguroasă ca la picurare, iar locul şi tipul

95

microaspersorului poate fi schimbat atunci când dorim să modificăm debitul de apă pulverizată, sau suprafaţa de sol umezită. Poziţia sub rândurile de pomi a furtunurilor de distribuţie a apei şi a microaspersoarelor face posibil traficul tehnologic din livadă fără strângerea sau mutarea instalaţiei de irigare de pe sol. Automatizarea completă a instalaţiilor de irigare economiseşte apa, forţa de muncă şi energia. a b Figura 9.5. Microaspersor (a) şi instalaţie de irigare prin microaspersiune în lucru (b). Ca dezavantaje ale microaspersiunii se aminteşte faptul că în timpul udărilor este necesară menţinerea verticală a tijei de susţinere a microaspersorului pentru realizarea unei bune uniformităţi de distribuţie a apei pe sol, iar microaspersoarele din PVC pot fi uşor deteriorate mecanic la operaţiile de transport şi reinstalare anuală pe teren.

96

CAPITOLUL X

CULTURA SPECIILOR POMICOLE SĂMÂNŢOASE 10.1. CULTURA MĂRULUI Decizia de a cultiva această specie pomicolă reprezintă o alegere bună şi pentru început este necesară cunoaşterea câtorva însuşiri caracteristice ale pomului numit măr (pom al înţelepciunii în grădina Raiului) şi ale fructului său, ”rege” al tuturor fructelor pământului pe care Dumnezeu ni le-a dăruit şi pe care acum nu le mai putem avea decât prin muncă.

10.1.1. Originea şi arealul de cultură. Mărul cultivat în zilele noastre (Malus domestica) face parte din grupa

speciilor Sămânţoase şi este încadrat botanic în familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae, genul Malus. El provine din încrucişarea spontană (naturală) consecutivă în decursul timpului a mai multor specii de măr sălbatic, existente mai întâi în centrul Asiei şi în Europa. Apoi, omul a selecţionat, a creat soiuri şi a răspândit mărul (astăzi există peste 10.000 de soiuri) pe toate continentele, în zona climatică temperată, unde este numărul unu între fructe şi unde găseşte condiţii favorabile de cultură, începând din sudul Norvegiei şi până în Guatemala (în emisfera nordică) şi din Argentina până în Australia (în emisfera sudică). Dintre ţările mari cultivatoare de măr se amintesc în ordine descrescătoare a suprafeţelor: China, S.U.A, Germania, Turcia, Italia, Franţa, Rusia, India, Argentina, Chile, Brazilia, Spania, Africa de Sud, Canada, România…

10.1.2. Importanţa culturii mărului. Cultura mărului prezintă o deosebită importanţă economică, socială şi

alimentară pentru om. Dintre fructe, mărul, cultivat pe o suprafaţă de aproximativ 4,5 milioane de hectare şi cu o producţie mondială de circa 55 milioane de tone pe an, ocupă locul 4 în lume după citrice, banane şi struguri. Mărul reprezintă una dintre cele mai rentabile culturi, dacă este cultivat în mod profesionist, fiind o investiţie pe termen lung care aduce profit sigur, dar nu imediat.

Românul, atunci când are un teren oricât de mic pe care doreşte să planteze câţiva pomi, plantează mai întâi un măr şi apoi alte specii pomicole, astfel în grădinile particulare mărul este nelipsit.

97

Mărul îşi găseşte loc pe piaţă în orice anotimp, chiar dacă este concurat în unele sezoane de alte fructe, de struguri sau de pepeni. Se spune că, cine mănâncă zilnic un măr, nu mai are nevoie de medic. Mărul are, poate, cea mai complexă şi mai echilibrată compoziţie chimică dintre fructe (tabelul 10.1.), consumul de mere având efect terapeutic direct şi profilactic în afecţiuni ca: hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică, hepatită cronică, artrită, reumatism, constipaţie, insomnie etc. Valoarea alimentară a merelor este deosebită şi are caracter dietetic în acelaşi timp. Glucidele totale şi cele simple, alături de sărurile minerale, asigură un gust plăcut şi reconfortant, echilibrând aciditatea sucului gastric şi stimulând funcţiile mineralizante. Vitaminele, enzimele şi hormonii stimulează funcţiile bioactive ale organismului. Substanţele pectice şi celuloza au rol laxativ, deconstipant, iar taninurile dezinfectează şi combat indigestiile.

Mărul contribuie la eliminarea acizilor urici, a colesterolului şi absoarbe unele toxine din organism. Se recomandă tuturor persoanelor să consume mere, inclusiv obezilor şi diabeticilor (anumite soiuri, ce conţin mai puţine zaharuri), dar sunt absolut necesare copiilor, bolnavilor, bătrânilor.

Merele se consumă în cea mai mare parte a anului în stare proaspătă, dar pot fi şi prelucrate ca suc, nectar, piure, compot, marmeladă, cidru, rachiu distilat, ca fructe deshidratate.

Tabelul 10.1. Principalele componente chimice ale merelor

(după Ghena, 1977). Nr. crt. Componente chimice Compoziţie(g /

100 g fruct) 1 Apă totală 77,8 - 88,5 2 Zaharuri totale (glucoză, fructoză, zaharoză, amidon,

celuloză) 7,6 - 16,4

3 Acizi organici (malic, citric …) 0,16 - 1,27 4 Proteine 0,18 - 0,72 5 Substanţe pectice 0,23 - 1,14 6 Substanţe tanoide 0,06 - 0,31 7 Săruri minerale totale (Ca, Fe, Na, K, Mg…) 0,1 - 0,4 8 Acid ascorbic (vitamina C, mg%) 1 - 47 9 Alte vitamine (B1, B2, B6, B12, D, E, PP, caroten) prezente 10 Valoare energetică 46-84 calorii

Notă: Valorile componentelor chimice diferă în funcţie de soi, de portaltoi, de zona pedoclimatică în care este cultivat pomul şi de tehnologia de cultură.

98

10.1.3. Cultura mărului în România În România, mărul ocupă 30 - 35% din totalul speciilor pomicole

cultivate, în ultimii 30 de ani extinzându-se tot mai mult în defavoarea prunului. Mărul dispune de condiţii pedoclimatice favorabile şi foarte favorabile obţinându-se fructe cu un gust deosebit.

Se poate cultiva începând de pe litoralul Mării Negre şi până în zonele premontane, dar ponderea cea mai mare o deţin judeţele cu relief colinar: Argeş, Bistriţa–Năsăud, Maramureş, Vâlcea, Dâmboviţa, Prahova, Suceava, Cluj, Sălaj, unde se pot obţine fructe de cea mai bună calitate, iar ponderea cea mai mică o au judeţele de câmpie: Giurgiu, Călăraşi, Brăila, Galaţi, Tulcea, Ialomiţa unde calitatea fructelor este mai redusă.

Cultura mărului ocupă locul doi (după prun) cu o suprafaţă totală de peste 80.000 ha din cele peste 220.000 ha cu pomi şi arbuşti fructiferi (Anuarul statistic 2003), iar producţia anuală de mere este de peste 500.000 tone, România ocupând locul 7 în Europa .

10.1.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri). Deşi există şi pomi pe rădăcini proprii sau realtoiţi în coroană, baza

biologică a culturii mărului o constituie pomul altoit, produs al simbiozei dintre soi şi portaltoi. Diversitatea de soiuri de măr existente în cultură a fost creată în decursul timpului pornind de la speciile de măr ce cresc spontan (mărul pădureţ, pitic, siberian, chinezesc, caucazian, bacifer).

Soiurile au vigoare diferită în funcţie de originea lor, iar omul, pentru a realiza plantaţii uniforme şi cu pomi de vigoare mai redusă, a selecţionat tot din specia măr, portaltoii care se înmulţesc în pepinierele pomicole.

Mărul altoit are, deci, vigoare diferită în funcţie de tandemul soi-portaltoi. Portaltoiul deţine un rol foarte important; de acesta depinde adaptarea la diferite tipuri de sol şi climă, intrarea pe rod, longevitatea pomilor, influenţând calitatea, cantitatea fructelor şi distanţele de plantare.

Portaltoii generativi (din sămânţă) ai mărului se folosesc din ce în ce mai puţin în toată lumea, datorită transmiterii unei vigori mari, neuniformităţii de creştere în livadă, obţinerii unor fructe mai mici şi mai puţin colorate. Aceştia provin din seminţele unor soiuri autohtone, existente în fiecare ţară cultivatoare de măr şi se numesc portaltoi franc. (Ex. în România: Creţesc, Pătul, Maşanski, Vieşti şi altele).

99

Calităţile portaltoilor franc sunt acelea de a imprima soiurilor altoite o rezistenţă mai mare la ger şi la boli, o adaptabilitate mai bună la diferite soluri, având rădăcinile mai profunde şi o longevitate mai mare.

Ca portaltoi pentru măr se poate folosi şi mărul pădureţ (sălbatic), care creşte spontan în anumite păduri de foioase. Acesta este însă tot mai rar utilizat din aceleaşi considerente ca şi portaltoii franc, în plus întârzie şi mai mult intrarea pe rod (după 7 – 8 ani de la plantare).

În practica pomicolă se poate aplica altoirea cu intermediar (porţiune de portaltoi vegetativ) care reduce din vigoarea pomului, păstrând în acelaşi timp un sistem radicular profund).

Portaltoii vegetativi (clonali), înmulţiţi prin marcotaj sau butăşire, sunt foarte mult întrebuinţaţi pentru că oferă o gamă largă de vigoare (de la tipuri pitice, până la tipuri foarte viguroase), putând fi plantaţi în diferite condiţii pedoclimatice şi pentru diferite sisteme de cultură, imprimând soiurilor precocitate de rodire (la 2 - 3 ani după plantare), uniformitate de creştere şi obţinerea de fructe mai mari şi mai colorate.

Dezavantajele portaltoilor vegetativi (în special cei de mică vigoare) sunt acelea de a scădea longevitatea pomilor, rezistenţa relativă la unele boli şi dăunători, la secetă şi ger. Cea mai mare parte dintre portaltoii vegetativi au fost obţinuţi în Marea Britanie la East Malling şi Malling – Merton şi sunt notaţi cu iniţialele M sau MM, însoţite de un număr.

Câteva caracteristici ale unor portaltoi vegetativi ai mărului sunt trecute în tabelul 10.2.

Sortimentul de soiuri Din bogata paletă de soiuri de măr existente, în nici o ţară din lume nu se cultivă pe scară largă decât 15 - 20 soiuri, multe altele fiind prezente doar în colecţii, în câmpuri experimentale, unde se folosesc pentru crearea de noi soiuri.

În ţările Uniunii Europene cele mai cultivate soiuri sunt: Golden delicious cu selecţiile sale, Red delicious cu selecţiile sale, Jonathan cu selecţiile sale, apoi Cocs’s orange, Belle de Boskoop, Renette de Canada, Granny Smith, Jonagold, Gala, Fuji, Braeburn…, altoite în general pe portaltoi de tip M.

100

Tabelul 10.2. Principalii portaltoi ai mărului şi unele caracteristici ale acestora

Portaltoi Vigoare Precocitate de rodire

Înrădăcinare şi ancorare în sol

Observaţii

M 27 foarte slabă

mare slabă Utilizat în plantaţii de mare densitate cu susţinere pe spalier şi/sau tutori individuali.

M 9 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare densitate cu susţinere pe spalier.

M 26 slabă mare slabă Utilizat în plantaţii de mare densitate cu susţinere când este plantat pe terenuri cu soluri subţiri sau în pantă.

M 7 mijlocie medie slabă-medie Folosit mai mult pe soluri nisipoase

MM 106 mijlocie medie medie Folosit mult în România, în plantaţii cu densitate medie cu sau fără susţinere.

MM 111 mare redusă bună Puţin folosit la noi, rezistent la secetă, predispus la asfixiere radiculară.

MM 109 foarte mare

redusă foarte bună Puţin folosit la noi, rezistent la secetă şi ger.

A2 (Alnarp)

mijlocie - mare

medie bună Imprimă productivitate mare, rezistent la boli şi ger. Obţinut în Suedia.

M 9, Pajam 2

slabă mare slabă Selecţionat şi folosit în Franţa în plantaţii de mare densitate, nerăspândit în România.

G 21 foarte slabă

mare slabă Obţinut la Geoagiu, folosit în plantaţii locale.

Voineşti 2 foarte slabă

mare slabă Obţinut la Voineşti–Dâmboviţa şi folosit local.

În România, principalele soiuri de măr cultivate sau cu perspective de extindere sunt următoarele:

a) Soiuri de vară - Romus 1, obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1983, din seminţe

hibride aduse din SUA. Pomul are vigoare mijlocie, este rezistent la rapăn şi făinare, are fruct mijlociu (120 – 140 g), sferic, roşu, este de tip Jonathan, se coace după 10-15 iulie;

- Remus, obţinut la ICDP Piteşti-Mărăcineni în 1994 din seminţe hibride, este un pom semiviguros, precoce, rezistent la rapăn, cu o producţie moderată (20 – 25 t/ha), fructe mijlocii (120 – 150 g), de culoare verde-roşcat cu dungi, pulpa albă, acidulată, răcoritoare, se coc la început de iulie;

101

- Romus 3, soi obţinut prin selecţie hibridă în SUA şi care s-a adaptat foarte bine în România. Pomul este de vigoare medie, rodeşte pe ramuri scurte, are producţie bună (30-40 t/ha), este rezistent la rapăn şi făinare, cu fruct mijlociu, roşu-aprins, atrăgător, gust echilibrat. Se coace la început de august, cel mai bun soi de vară cultivat de noi.

-Aromat de vară, obţinut la Cluj (1966), prin hibridarea soiurilor Parmain d’or x Jonathan. Are vigoare mare, producţie bună (25-30 t/ha), este rezistent la boli, fructele sunt medii (120 – 140 g), galben – verzui.

- Romus 4, omologat la ICDP Piteşti în 1999, din Romus 3 x Prima. Vigoare mijlocie, precoce, rezistent la boli, moderat productiv, cu fruct mijlociu ca mărime, verde–gălbui cu dungi roşii, având pulpă alb-gălbuie, fiind suculent, răcoritor. Se coace la sfârşitul lui august. Alte soiuri de vară mai puţin cultivate în România: NJR-68, Akane, James Grieve, Melba…

b) Soiuri de toamnă -Prima, obţinut în SUA prin încrucişarea mai multor soiuri, introdus

la noi în ţară din 1970, este rezistent la boli, cu vigoare supramijlocie, fruct mediu ca mărime, sferic, roşu în mare parte, pulpa albă, fermă, cu gust bun. Se coace la început de septembrie.

-Pionier, omologat în 1983 la Voineşti-Dâmboviţa şi obţinut din încrucişarea soiurilor (Jonathan Χ Verzişoare) x Prima. Pomii au vigoare medie, rodesc pe ramuri scurte, au rezistenţă la boli, cu fructe sferic-turtite, roşii cu pulpă suculentă şi gust foarte bun. Se coace la început de septembrie.

-Frumos de Voineşti, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea soiurilor Jonathan x Belle de Boskop şi omologat în 1967. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană deasă, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii spre mari (140-160g), sferice, galbene cu dungi roşcate purpurii, cu gust plăcut dulce-aromat. Perioada de maturare începe în septembrie şi se poate păstra până la sărbătorile de iarnă.

-Parmen D׳or (Parmen auriu), soi obţinut în Anglia în 1802, de origine necunoscută. Pomul are vigoare mijlocie-mare, cu coroană piramidală, sensibil la rapăn şi la viermele merelor. Fructele sunt verzi-gălbui, cu gust dulce-acidulat, aurii la coacerea deplină şi care se păstrează bine până în ianuarie. Alte soiuri româneşti de măr de toamnă, cu arie de cultură mai restrânsă la noi sunt: Aredelean, Vionea, Rădăşeni, Fălticeni.

c) Soiuri de iarnă -Golden delicious (Delicios auriu), soi obţinut în SUA în 1916 din

seminţe selecţionate. Pomii au vigoare mijlocie, sunt precoci şi productivi, cu

102

adaptabilitate mare la mediu. Se comportă bine în livezi de mare densitate, cât şi în grădini izolate. Este rezistent la făinare, dar sensibil la rapăn.

Fructele sunt mari (150-170 g), galbene, dulci-aromate, rezistente la păstrare (până în primăvară), dacă este ţinut în condiţii corespunzătoare. În prezent, soiul Golden s-a extins mult în cultură în ţara noastră, mai puţin unele clone ale sale care sunt foarte valoroase.

O mutaţie valoroasă a soiului Golden delicious obţinută tot în SUA este Golden spur care are vigoare mai redusă, rodeşte pe ramuri scurte, este foarte precoce dar cu tendinţă de alternanţă în rodire, ca şi Deliciosul auriu. Fructele sunt asemănătoare celor de tip Golden şi se păstrează până în primăvară.

-Generos, este un soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişarea mai multor soiuri: (Parmen x M. Kaido) x Jonathan x H 53-39-2 x Frumos de Voineşti. Omologat în 1983, soiul are pomi de vigoare mijlocie, rodesc pe ramuri scurte, cu tendinţă de degarnisire. Este rezistent la boli, cu fructe mari (160-180 g), sferice cu pieliţa cerată, lucioasă de culoare gălbuie spre roşu deschis pe partea însorită, foarte aspectoase, cu pulpa densă şi gust plăcut.

În condiţii corespunzătoare se pot păstra toată iarna. -Starkrimson, soi creat în SUA în 1956 ca o mutaţie a soiului

Starking. Pomii au vigoare mijlocie, cu ramuri scurte de rod, de tip spur, se pretează la plantaţii dense, fiind foarte sensibili la rapăn şi la păianjenul roşu.

Este productiv, cu fructe mijlocii ca mărime, tronconice, cu pieliţa cerată, lucioasă, roşie închisă cu lenticele. Pulpa este gălbuie, puţin densă, dulce, uşor aromată. Se poate consuma din toamnă şi până în primăvară dacă este păstrat în condiţii bune, dar datorită sensibilităţilor amintite se cultivă din ce în ce mai puţin.

-Jonathan, soi vechi, creat în 1880 în SUA şi care s-a răspândit mult şi la noi în cultură şi a fost foarte apreciat datorită calităţilor sale gustative deosebite. Pomii au vigoare medie, coroană largă, piramidală, relativ productivi şi precoci, fiind însă sensibili la făinare, dar cu o bună adaptabilitate la condiţiile de mediu. Fructele sunt mijlocii-mari, roşii-aprins, atrăgătoare şi cu gust armonios, dar sensibile la pătarea neagră ce provoacă mari pierderi în depozit. În prezent soiul Jonathan pierde teren în cultivare în favoarea altor soiuri sau selecţii ale sale (Jonared, New-Red Jonathan, Red-Jonathan, Jonagold, mai rezistente la păstrare.

-Florina, soi creat în Franţa din genitorii Jonathan x H 621-1. Este un soi de vigoare mare, cu coroană largă, rezistent la boli, cu o producţie relativ constantă (35-45 t/ha). Fructele sunt mijlocii (140-160 g), uşor tronconice, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu-oranj, punctată cu alb. Pulpa fructului este fermă, suculentă, cu aromă specifică şi gust bun. Perioada de consum durează din noiembrie şi până în aprilie dacă are condiţii corespunzătoare de păstrare.

103

-Delicios de Voineşti, soi obţinut la Voineşti din încrucişarea soiurilor Golden delicious x Creţesc. Pomii ce aparţin acestui soi sunt destul de viguroşi cu coroană globuloasă, productivi şi precoci, dar sensibili la rapăn. Fructele sunt mijlocii ca mărime, sferic-turtite, gălbui cu roşu carmin pe partea însorită, pulpa este crem la culoare, densă, crocantă, cu gust dulce aromat. Se coace din noiembrie şi rezistă la păstrare până la sfârşitul iernii. Alături de Florina şi Starkrimson, Deliciosul de Voineşti are fructele mai puţin acidulate faţă de celelalte soiuri de măr.

-Idared, soi obţinut în SUA prin încrucişarea dintre Jonathan şi Wagner, a fost introdus în cultură din 1942, iar în România a fost autorizat în 1979 şi s-a extins mult în cultură în special în ultimii ani. Pomii sunt de vigoare mijlocie, precoci şi foarte productivi (40-50 t/ha), sensibili la făinare şi mai puţin sensibili la rapăn. Fructele sunt mari (170-180 g), sferice, uşor aplatizate, cu pieliţa verde-gălbuie acoperită cu roşu pe jumătate din suprafaţă, cu gust acidulat, crocant şi răcoritor. Este considerat soiul cu cea mai bună capacitate de păstrare, reuşind să reziste în depozite până la sfârşitul primăverii.

-Mutsu, soi creat în Japonia prin hibridarea soiului Golden delicious şi Indo, în 1949. Pomii au vigoare mare, cu coroană globuloasă, sensibili la rapăn şi cu tendinţă de alternanţă în rodire. Fructele sunt însă foarte mari (180-220 g), asemănătoare cu cele de Golden, cu pieliţa cerată şi pulpa densă, crocantă, uşor acidulată şi aromată. Are o perioadă de consum foarte lungă, din noiembrie până în mai, dacă este bine păstrat. Dintre soiurile de iarnă cu o pondere mai mică în pomicultura din România amintim: Roşu de Cluj, De Kalter, Wagner, Grany Smith, Auriu de Bistriţa, Poiana, Delia, Frumos de Boskoop.

d) Soiuri de perspectivă -Elstar, soi obţinut în Olanda din combinaţia Golden x Ingrit Marie,

cu pomi de talie mijlocie, pretabili pentru livezi intensive. Fructul este galben cu oranj pe partea însorită, mediu ca mărime, cu gust echilibrat dulce-acrişor, păstrându-se bine peste iarnă.

-Braeburn, soi obţinut în Noua Zeelandă din seminţe liber fecundate. Pomii acestui soi sunt de vigoare mijlocie, precoci, productivi şi destul de rezistenţi la boli. Fructele sunt mijlocii-mari, de culoare verde-gălbui cu roşu-pal pe partea însorită şi cu puncte albicioase. Pulpa fructului este crocantă, suculentă, uşor acidulată, cu gust bun şi cu rezistenţă la păstrare.

-Gala, soi creat tot în Noua Zeelandă din Golden delicious x Cox orange, are pomi cu coroană medie ca vigoare, globuloasă, destul de productivi şi precoci. Fructele sunt de mărime medie, galbene-verzui cu dungi roşii, pulpa alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce-acrişoară şi puţin aromată.

104

-Jonagold, soi creat din Jonathan x Golden delicious, în SUA. Deşi este relativ vechi în lume şi foarte valoros, este puţin cultivat în România. Pomii au vigoare mijlocie-mare, coroana globuloasă, au o productivitate bună şi alternanţă redusă, sunt rezistenţi la rapăn. Fructele sunt mari, sferic-turtite, de culoare gălbuie acoperite cu roşu-pal dungat, foarte aspectuoase.

Gustul este echilibrat, uşor aromat şi suculent, foarte apreciat. Rezistă la păstrare până la mijlocul primăverii.

-Mărul de tip columnar, are pomul reprezentat de o tulpină subţire (vargă), fără ramificaţii (ramuri) laterale şi cu înălţime redusă. Fructifică pe formaţiuni scurte aflate pe tulpină. Pomii columnari se pretează foarte bine la plantaţii de mare densitate (15000-20000 pomi/ha) şi pot realiza producţii de 70-80 t/ha, dar rodesc odată la doi ani. Colecţii cuprinzătoare de soiuri de măr se află la Piteşti-Mărăcineni şi Voineşti-Dâmboviţa, iar contribuţii importante la îmbogăţirea sortimentului au avut Branişte (2003), Cociu şi Branişte (1992), Şerboiu (1990).

10.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Creşterea Combinaţia dintre soi şi portaltoi realizează pomi cu caracteristici

morfologice foarte diferite. Sistemul radicular al mărului este în general destul de superficial şi diferă, în special, în funcţie de portaltoi. Portaltoii franc şi cei vegetativi mai viguroşi dezvoltă o rădăcină ramificată şi profundă (80-90% din masa rădăcinilor se află între 20 şi 60 cm).

Portaltoii vegetativi de mică vigoare (M 27, M 9, M 26) îşi plasează majoritatea rădăcinilor între 10 şi 40 cm adâncime. Mărul poate avea, însă, câteva ramificaţii ale rădăcinii care pătrund mult mai adânc în sol, în funcţie şi de textura şi gradul de compactare a solului.

Rădăcina mărului începe să crească la 1,5 - 2ºC, creşterea este maximă la 18 - 25ºC şi se blochează la peste 30 - 32ºC în sol. Absorbţia şi respiraţia rădăcinilor urmează şi ele aproximativ aceleaşi praguri termice. În lateral, rădăcina mărului depăşeşte proiecţia coroanei pe sol de 1,5 - 2 ori.

Tulpina se caracterizează prin forma coroanei, vigoarea ei, gradul de ramificare şi tipul de fructificare (ramuri de rod).

Coroana mărului este globuloasă (la Jonathan), piramidală (la Parmen), plângătoare (la Grany Smith), sferic-turtită (la Cox orange), dar prin diferite sisteme de tăiere, la care mărul răspunde foarte bine, se poate da coroanei o multitudine de forme.

Vigoarea trunchiului şi a coroanei pomului sunt date în primul rând de vigoarea portaltoiului, apoi a soiului. Pentru acelaşi soi, portaltoiul M27 poate reduce vigoarea coroanei de 3-4 ori faţă de portaltoiul franc, ajungându-se astfel la pomi de 2 - 2,5 m înălţime, cu un diametru al coroanei de 1,5 – 2 m,

105

comparativ cu pomii de 4 – 7 m înălţime altoiţi pe franc, combinaţie ce nu se mai recomandă în tehnologiile moderne.

Ramurile de rod, la măr, sunt ramificaţii ale coroanei purtătoare de muguri micşti. (Fig. 10.1.).

Figura 10.1. Ramurile de rod la măr: 1. – pinten, 2. – ţepuşă, 3. – smicea, 4. –

nuieluşă, 5. – mlădiţă, 6. – bursă, 7. – vatră de rod (după Cepoiu, 2000). După modul de ramificare şi după dominanţa unor tipuri de

fructificare, soiurile de măr se pot împărţi în două grupe: -grupa soiurilor spur (Golden-spur, Starkrimson, Yellow-spur,

Wagener, Generos), cu ramificaţii scurte garnisite cu formaţiuni fructifere tot scurte numite ţepuşe; (mai rar nuieluşe sau mlădiţe), inserate pe ramurile de schelet sau semischelet, ţepuşe care formează mai întâi burse şi apoi, după mai mulţi ani, vetre de rod. Coroana pomilor este mai puţin ramificată, mai strânsă, dar internodurile sunt mai scurte şi astfel frunzişul este mai bogat. Aceste soiuri sunt preferate de pomicultori pentru volumul redus de tăieri, fructificare abundentă, cu densitate mai mare de pomi la hectar, eficienţă şi uşurinţă în aplicarea tratamentelor fitosanitare.

-grupa soiurilor standard, în care se încadrează majoritatea soiurilor de măr, cu ramificaţii mai lungi, cu mai multe nuieluşe şi mlădiţe ca ramuri de rod. Volumul coroanei este mai mare decât la tipul spur şi mai dens necesitând tăieri mai severe şi stropiri mai abundente. În producţia pomicolă soiurile standard sunt încă dominante.

Ca ramuri de rod în devenire la măr sunt smiceaua şi pintenul, care nu sunt încă purtătoare de muguri micşti.

Fructificarea Mărul are muguri micşti din care, primăvara târziu (aprilie-mai), se

deschide câte o inflorescenţă (5 flori, de regulă) şi o rozetă de frunze însoţită

106

de un lăstar. Floarea este hermafrodită normală, dar aproape toate soiurile de măr sunt autosterile. Numai câteva soiuri sunt autofertile sau parţial autofertile (Golden, Jonathan, Parmen, De Kalter, Renette), dar majoritatea soiurilor sunt interfertile (tabelul 10.3.).

Tabelul 10.3. Polenizatori pentru principalele soiuri de măr cultivate în România (după Branişte, 2003)

Nr.crt. Soiul Polenizatori recomandaţi 1 Remus Romus 1, Romus 3 2 Romus 1, Romus 3 Generos, Florina, Prima, Pionier 3 Aromat de vară Jonathan, Golden, Starkrimson 4 Prima Romus 1, Romus 3, Idared, Florina, Generos 5 Pionier Jonathan, Idared, Prima, Florina 6 Frumos de Voineşti Generos, Romus 1, Romus 3, Idared, Prima 7 Jonathan Golden, Prima, Idared 8 Goden delicious Florina, Idared, Jonathan, Pionier 9 Florina Jonathan, Prima, Voinea, Pionier 10 Starkrimson Idared, Golden, Romus 1, Romus 3 11 Delicios de Voineşti Golden, Jonathan, Idared, Florina 12 Idared Jonathan, Golden, James Grieve 13 Delia Jonathan, Golden, Idared 14 Fălticeni Starkrimson, Golden 15 Generos Prima, Pionier, Romus 3 Jonathan

Pentru o bună polenizare şi fecundare este necesar ca soiurile cultivate într-o parcelă să aibă aceeaşi perioadă de înflorire, în care temperatura să fie cuprinsă între 5 şi 25ºC şi să nu se facă stropiri cu pesticide. Polenul este transportat de la o floare la alta cu ajutorul insectelor, sau al vântului. După polenizare şi fecundare (5 - 8 zile), începe dezvoltarea seminţelor şi a fructelor. La începutul lunii iunie are loc o cădere fiziologică a fructelor care nu au seminţe, care au seminţe mai puţine, sau pe care pomul nu le poate hrăni. Această cădere este dirijată hormonal, iar după aceasta fructele nu mai cad până la maturitate, decât accidental.

Precocitatea (vârsta intrării pe rod) depinde în primul rând de soi, dar este puternic influenţată de portaltoi şi de tehnologia de cultură. Astfel merii altoiţi pe portaltoi vegetativi de vigoare redusă (M27, M9, M26) au fructe începând cu anul 2 de la plantare, anul 3 fiind deja an de rod, dacă şi tehnologia de cultură este corespunzătoare. Cu cât vigoarea portaltoilor este mai mare (portaltoi generativi), cu atât intrarea pe rod întârzie, ajungând până la 6 - 7 ani de la plantare.

Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă de asemenea caracteristici ale combinaţiei soi-portaltoi, la care se adaugă agrotehnica aplicată. Dintre soiurile cele mai productive amintim: Golden delicious,

107

Frumos de Voineşti, Idared, Florina, iar soiuri mai puţin productive sunt: Mutsu, Jonathan, Renette de Canada. Portaltoii vegetativi de mică vigoare asigură o mai bună calitate fructelor. O plantaţie intensivă de măr poate realiza o producţie de fructe de 40-60 t/ha şi chiar mai mult. Potenţialul productiv este o însuşire complexă, care este determinată genetic de baza ereditară a soiului, dar este mult influenţată de condiţiile pedoclimatice ale zonei de cultură. Alternanţa de rodire, care este o tendinţă a multor soiuri de măr, se atenuează prin efectuarea unei agrotehnici susţinute cu aplicarea fertilizării, irigării, tăierilor de fructificare, normării rodului, tratamentelor fitosanitare, etc.

Normarea chimică şi /sau manuală a încărcăturii de rod se recomandă la soiurile care au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe (grupa soiurilor spur, dar nu numai), pentru a preveni epuizarea pomilor şi pentru formarea fructelor de calitate. Rărirea chimică se poate aplica, în timpul înfloritului, după înflorit (1 – 2 zile), sau când fructele au 10 - 15 mm în diametru, în funcţie de produsul chimic folosit. Rărirea manuală, singură sau în completarea răririi chimice, se poate aplica la aproximativ 40 de zile de la deplina înflorire, adică până la inducţia florală şi după căderea fiziologică (10 - 15 iunie) a fructelor legate, dar care nu se mai pot dezvolta normal din cauze fiziologice, rămân mai mici şi apoi cad. La fiecare inflorescenţă se lasă fructul central şi eventual încă unul care este mai dezvoltat (Chiţu, 1998).

Ciclul anual al mărului cuprinde, ca de altfel la toate speciile pomicole din climatul temperat, două perioade distincte: perioada de vegetaţie şi perioada de repaus.

Perioada de vegetaţie are câteva fenofaze de creştere şi fructificare, de care este bine să se ţină seama în tehnologia de cultură a acestei specii pomicole.

a)- fenofazele creşterii: -dezmugurirea şi începutul creşterii lăstarilor, care începe de obicei la

sfârşit de aprilie şi sfârşeşte cu formarea primelor 4 - 5 frunze pe lăstar; este o creştere lentă şi se face în principal pe seama substanţelor de rezervă existente în pom.

-creşterea intensă a lăstarilor se caracterizează prin alungirea lăstarilor, sporirea numărului de frunze şi formarea mugurilor pentru anul viitor; planta începând să asimileze mult prin fotosinteză şi să extragă intens apa cu sărurile minerale din sol. Bilanţul acumulare-consum de substanţe organice este relativ unitar. Calendaristic, această fază se încheie către sfârşitul lunii iulie.

-încetinirea şi încetarea creşterii lăstarilor începe când adausul de creştere de la o zi la alta este în scădere şi se termină când în vârful lăstarilor apare mugurele apical (terminal). În această fază internodurile sunt mai scurte, suprafaţa limbului frunzelor formate este mai mică, iar pe întreg pomul fotosinteza este maximă.

108

-coacerea ţesuturilor şi pregătirea pentru repaus începe cu definitivarea mugurelui apical şi se termină cu căderea frunzelor (în luna noiembrie). Procesele de acumulare a substanţelor de rezervă sunt intense, deşi consumurile sunt încă destul de mari.

b)-fenofazele fructificării: - înfloritul şi legarea fructelor corespunde cu dezmuguritul mugurilor

vegetativi şi începutul creşterii lăstarilor şi are loc în principal tot pe seama substanţelor de rezervă din pom.

- creşterea fructelor, începe odată cu creşterea intensă a lăstarilor, necesitând consum mare de substanţe organice pe care plantele trebuie să le aibă la dispoziţie pentru a forma fructe multe şi mari.

- diferenţierea mugurilor micşti pentru producţia anului viitor, începe cu inducţia florală ce are loc la sfârşit de iunie-început de iulie şi continuă cu formarea în muguri a primordiilor florii. De acest proces depinde în bună măsură producţia de fructe a anului următor.

- Maturarea fructelor este diferită ca durată şi epocă de la un soi la altul. Ea începe atunci când fructele nu mai cresc în volum, iar în pulpă au loc o serie de procese chimice şi biochimice de acumulare şi transformare a unor componente.

Procesele de creştere şi fructificare sunt în strânsă corelaţie, cunoaşterea acestora fiind utilă în aplicarea corectă şi la timp a unor lucrări tehnologice care să ajute pomii în formarea unor recolte bune.

Perioada de repaus relativ începe la căderea frunzelor, care are loc după cum s-a amintit la sfârşit de noiembrie şi se termină în primăvară, când mugurii încep să se umfle (să crească). În această perioadă se pot face înfiinţări de plantaţii, tăieri de formare şi de rodire, unele tratamente fitosanitare specifice.

Durata de viaţă a mărului este, de asemenea, diferită în funcţie de soi, dar mai ales în funcţie de portaltoi. Pomii altoiţi pe M27, M9, trăiesc 20 - 25 de ani, cei altoiţi pe MM106 sau A2, trăiesc 40 - 50 de ani, iar cei altoiţi pe portaltoi generativi pot trăi 60 - 70 de ani şi chiar mai mult (Teaci şi colab., 1985). Nici aici nu poate fi omisă influenţa condiţiilor de viaţă oferite (tehnologie, climă).

10.1.6. Particularităţi ecologice Temperatura. Mărul creşte şi rodeşte bine în regiuni cu temperatură medie anuală de 8 - 11ºC. Porneşte în vegetaţie când în aer sunt peste 8 - 9ºC (temperatură medie), iar polenul germinează foarte bine între 20 şi 25ºC. În perioada de repaus poate rezista până la –30ºC, chiar –35ºC. Florile mărului în faza de boboc pot rezista până la –3ºC sau –5ºC, când sunt deschise pot îngheţa la –2ºC, –2,5ºC, iar imediat după fecundare fructele pot muri la –

109

1,5ºC. Temperaturi nocturne de peste 18 - 20ºC duc la căderea prematură a fructelor.

Mărul este o specie foarte bine adaptată la climatul temperat, vegetează bine la 14 - 18ºC (temperatură medie zilnică), în timpul maturării fructelor alternanţa nopţilor reci cu zilele calde duce la o colorare mai intensă a fructelor şi la o rezistenţă mai bună la păstrare. Suma gradelor de temperatură pentru parcurgerea fazelor de vegetaţie este de 3590-3690ºC, în funcţie de soi.

Lumina. Cerinţele faţă de acest factor sunt considerate a fi moderate în comparaţie cu alte specii. Mărul poate trăi şi rodi în condiţii de lumină mai redusă (distanţe mici de plantare, tăieri insuficiente, expoziţii nord-vestice sau nordice), dar în aceste cazuri creşterile sunt mai firave, fructele sunt mai mici, mai puţin colorate, fără aroma şi gustul specifice soiului respectiv.

Apa. Mărul se numără printre speciile pomicole cu cerinţe mari faţă de apă. Se comportă bine în regiuni cu peste 650-700 mm precipitaţii anuale, dar şi aici are nevoie de irigare de suplinire atunci când, de regulă în climatul temperat, intervin perioade de secetă (iulie-august). Stresul hidric este mai greu de suportat de merii altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă cu înrădăcinare superficială, datorită imposibilităţii acestora de a extrage apa din orizonturile mai profunde de sol. Umiditatea optimă a solului, pentru măr, este cuprinsă între 60 - 80% din capacitatea de câmp (CC), determinată pentru tipul de sol pe care se află plantaţia respectivă, iar umiditatea relativă a aerului este bine să fie de cca. 65 - 80 %.

Solul este un factor faţă de care mărul este destul de pretenţios, acesta reuşind să dea producţii ridicate de fructe, pe soluri fertile, profunde, cu textură lutoasă sau luto-argiloasă, cu pH de 5,5 - 7,3. Cerinţele faţă de sol sunt şi în funcţie de altitudine sau de regimul de apă. Astfel, în zonele înalte pomii necesită soluri calde (cu expoziţie sudică), uşoare, drenate bine şi cu fertilitate moderat-bună (1,5 - 3% humus). Ca tipuri de sol recomandate pentru cultura mărului sunt cernoziomurile, solurile brune, brun-roşcate eumezobazice, unele soluri brune argilo-iluviale, , chiar solurile aluviale sau luto-nisipurile ameliorate. Nu sunt bune solurile grele, cu multă argilă, compacte, pietroase, sărăturate sau mlăştinoase.

10.1.7. Boli şi dăunători ai mărului. Mărul este o specie pomicolă care poate avea multe boli sau dăunători.

În continuare se amintesc numai cele mai frecvente şi mai păgubitoare boli: Rapănul, sau pătarea cafenie (Venturia inequalis), este cea mai

frecvent întâlnită boală care constă în apariţia, cu precădere în anii ploioşi, a unor pete cafenii-închise pe limbul frunzelor tinere diminuând fotosinteza şi provocând chiar căderea acestora; fructele afectate rămân mai mici, se deformează, crapă şi chiar cad prematur dacă nu sunt tratate, compromiţând

110

recolta şi diminuând drastic şi producţia anului următor. Rapănul este o ciupercă parazită ce se înmulţeşte prin spori odată cu intrarea în vegetaţie a pomilor.

Făinarea (Podosphera leucotricha) reprezintă o boală întâlnită mai frecvent la soiurile din grupa Jonathan. Această ciupercă se înmulţeşte şi proliferează mai rapid în anii mai puţin ploioşi, manifestându-se ca o pâslă albicioasă pulverulentă ce acoperă florile, vârfurile lăstarilor tineri sau fructele abia formate, ca şi cum ar fi pudrate cu făină de grâu, putând provoca sterilitatea florilor, uscarea vârfurilor lăstarilor tineri, fructele rămânând mici şi deformate.

Monilioza (Monilinia fructigena) este provocată tot de o ciupercă ce atacă frunzele, lăstarii tineri şi fructele, începând din primăvară şi până la maturarea fructelor. Organele atacate mor (se brunifică) şi rămân pe pom, fiind o sursă de infecţie pentru anul următor dacă acestea nu se înlătură.

Arsura bacteriană (Erwinia amylovora şi Pseudomonas siringae) este provocată de o bacterie care se instalează pe flori sau pe lăstarii tineri, provocând ofilirea, înnegrirea şi apoi uscarea porţiunilor atacate, putând duce chiar la pierderea întregului pom. Este bine să se înlăture de pe pom cât mai repede porţiunile atacate şi apoi arse. Soiuri mai sensibile: Idared, Jonathan, Generos.

Putrezirea coletului (Phitophtora cactorum) apare la pomii plantaţi pe solurile mai umede şi reci şi se manifestă prin apariţia, în zona punctului de altoire (colet), a unei pete brună-ciocolatie pe scoarţă, unde ciuperca proliferează împiedicând circulaţia sevei. Pomul atacat se debilitează şi în final moare.

Dăunători Afidele (Aphis pomi) sunt musculiţe de 1 – 2 mm, de culoare brună

sau verzuie, care iernează ca ouă pe ramuri şi la începutul vegetaţiei ajung insecte adulte, care trec pe partea dorsală a frunzelor tinere sau pe vârfurile de lăstari, sugând seva şi provocând răsucirea frunzelor şi a lăstarilor tineri, reducând creşterea acestora, iar dacă atacul este mai puternic sunt afectate şi fructele, care rămân mici şi deformate. Afidele au mai multe generaţii pe an, în funcţie de clima anului respectiv.

Viermele merelor (Carpocapsa pomonela sau Cydia pomonela) este un fluture mic, care iernează ca larvă în crăpăturile scoarţei pomilor, iar din primăvară evoluează până la stadiul de adult (fluture), apoi depune ouă din care ies larve ce pătrund în pulpa fructelor cu care se hrănesc, provocând căderea prematură sau scăderea drastică a calităţii acestora. Poate avea 2 - 3 generaţii în perioada de vegetaţie.

Păduchele din San Jose (Qudraspidiotus perniciosus) este un dăunător de carantină cunoscut ca fiind foarte periculos, putând provoca chiar moartea pomilor, dacă nu se aplică tratamente corespunzătoare mai mulţi ani

111

consecutivi în cazul atacurilor masive. Are 2 - 3 generaţii pe an, atacul lui se manifestă mai întâi pe fructe prin apariţia unor puncte (pete mici) de culoare gri înconjurate de inele roşcate. Apoi, atacul se manifestă şi pe ramurile tinere şi, în final, pe toată scoarţa pomului debilitându-l până la uscare.

Păianjenul roşu (Panonycus ulmi) iernează ca ou la baza mugurilor sau a ramurilor pomilor. Are 6 - 8 generaţii pe an şi se instalează de regulă pe dosul frunzelor, sugând seva şi debilitând pomul şi fructele acestuia. Aceştia abia se văd cu ochiul liber, iar în verile secetoase se înmulţesc rapid (câteva zeci pe o singură frunză).

Gărgăriţa florilor de măr (Antonomus pomorum) apare în livezile neîngrijite. Insectele prezintă o generaţie pe an, iernează ca adult, iar primăvara, când pomii încep să vegeteze, se hrănesc cu muguri micşti, depun ouă în inflorescenţe, care nu se mai deschid şi apoi se usucă. Pot provoca pagube de recoltă de până la 80 – 90 %. Tabelul 10.4. redă tratamentele recomandate pentru livezile de măr.

Tabelul 10.4. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura mărului (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul

fenofaza/ Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

1: începutul umflării mugurilor

Păduchele din San Jose ,́ ouă de afide sau de păianjeni

Oleoecalux 1,5%, sau Oleocarbetox 3%

2: începutul dezmuguritului mugurilor micşti

Făinare, Gărgăriţa florilor de măr.

Fungicid: Kumulus 0,3%, sau Bumper 0,03%, sau Sulf muiabil 0,7% şi Insecticid: Carbetox 0,3%, sau Thionex 0,2%, sau Ekalux 0,1%.

3: înainte de înflorit (muguri în buton roz)

Rapăn, făinare, insecte defoliatoare, afide.

Fungicid: Stroby 0,013%, sau Systhane C 0,1%, sau Rubigan 0,04%, sau Dithane 0,2%, sau Captadin 0,3% şi Insecticid: Sumi-alpha 0,04%, sau Zolone 0,2%, sau Fastac 0,02%.

4: începutul scuturării petalelor

Rapăn, făinare, viespea fructelor, insecte minatoare.

Idem cu tratamentul nr. 3, dar se recomandă alt insecticid şi alt fungicid decât cel folosit anterior

5: când fructele au diametrul de 1cm

Rapăn , făinare, viermele merelor, afide.

Idem cu tratamentul nr. 3, dar se recomandă alt insecticid sau fungicid decât cel folosit la tratamentul nr. 4.

6: când fructele au diametrul de 2-3cm

Rapăn, făinare, viermele merelor, păduchele din San Jose, afide.

Idem cu tratamentul nr. 3, folosind alternativ alte produse insecticide sau fungicide aplicate anterior. Ca insecticide se recomandă: Ultracid 0,2%, sau Pirinex 0,2%.

7: la 10-15 zile de la tratamentul nr. 6

Rapăn, făinare, păianjeni afide.

Pt. rapăn: Dithane 0,2%, sau Folpan 0,3%. Pt. făinare: Shavit 0,05%, sau Krathane 0,1%. Pt. păianjen: Demitan 0,07%, sauOmite 0,1%. Pt. afide: Faster 0,03%, sau Fastac 0,03%.

8: la 10-15 zile de la tratamentul nr.7

Rapăn, făinare, păduche din San Jose, insecte defoliatoare şi minatoare

Idem cu tratamentul nr. 6, dar cu alte produse insecticide şi fungicide decât cele folosite atunci.

9: la 10-15 zile Rapăn, făinare, viermele Fungicid: Folpan 0,3%, sau Captadin 0,3% şi

112

de la tratamentul nr. 8.

merelor, păianjeni. Bumper 0,03%, sau Kumulus 0,3%. Insecticid: Karate 0,03%, sau Sumi-alpha 0,04% şi Mitigan 0,2%, sau Mitac 0,2%.

10: la 10-15 zile după tratamentul nr.9.(15-20 zile înainte de recolt.)

Boli de depozitare, rezistenţă la păstrare

Topsin 0,1%, şi Dithane 0,2%, sau Benlate 0,1%, sau Eupharen 0,2%.

11: după căderea frunzelor, la temp. > 0ºC

Arsura bacteriană, monilioză, diferite cancere

Fungicid cupric: Zeamă Bordeleză 1,5 – 2 %.

Notă: Numărul de tratamente poate fi mai mare sau mai mic în funcţie

de condiţiile climatice ale fiecărui an, condiţii care pot favoriza înmulţirea peste normal a unor boli sau dăunători (atunci când sunt ani ploioşi se înmulţesc bolile, iar când sunt ani secetoşi se înmulţesc dăunătorii).

Produsele pesticide se pot schimba, în fiecare an apărând produse noi. Figura 10.2. prezintă un aspect din timpul efectuării tratamentelor fitosanitare în livezi.

Figura 10.2. Executarea tratamentelor fitosanitare cu pompa tractată. 10.1.8. Particularităţi tehnologice. Pentru înfiinţarea unei livezi, sau pentru plantarea câtorva pomi într-o

grădină de lângă casă, trebuie să se aibă în vedere recomandările prezentate în Capitolul V, care sunt valabile pentru orice specie pomicolă.

Pentru plantare este bine să se folosească material săditor (pomi altoiţi) din pepinierele autorizate, care garantează calitatea şi autenticitatea soiurilor şi portaltoilor solicitaţi de beneficiari.

Alegerea soiurilor şi portaltoilor se face în funcţie de preferinţele gustative, de destinaţia producţiei de fructe, de perioada de coacere şi

113

valorificare a producţiei, de asigurarea polenizării între soiuri, de densitatea de plantare pe care ne-o propunem. Astfel se pot alege soiuri de măr de vară, de toamnă, sau de iarnă, iar pentru o bună polenizare a florilor se recomandă intercalarea unui soi polenizator la 5 - 8 rânduri cu soi de bază, păstrând această proporţie şi la cei câţiva pomi plantaţi într-o grădină de lângă casă.

Dacă se doreşte înfiinţarea unei livezi de mare densitate (1500-3000 pomi/ha şi chiar mai mult), unde se poate aplica o tehnologie intensivă de cultură, cu o durată mai mică de exploatare (10 - 12 ani); se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi de vigoare slabă, care să inducă şi intrarea mai rapidă pe rod, iar dacă se preferă o livadă cu pomi mai viguroşi, plantaţi la distanţe mai mari, se folosesc pomi altoiţi pe portaltoi mai viguroşi, cu intrare mai târzie pe rod (la 4 - 5 ani), cu durată mai mare de exploatare, dar mai greu de întreţinut şi de recoltat.

Distanţele orientative de plantare pentru o livadă de măr sunt redate în tabelul 10.4. Tabelul 10.4. Distanţe orientative de plantare pentru livezi de măr

Distanţe de plantare (m) Grupa de soiuri

Portaltoi Între rânduri Între pomi pe

rând

Număr de pomi/ha

M27, M9 3-3,5 1 -1,5 1905-3333 → M26 3,5-4 1,5-1,8 1389-1905

Spur

MM106 3,5-4 1,8-2,5 1000-1587 M9, M26 3,5-4 1,8-2,5 1000-1587 MM106, M7 4 2,5-3 833-1000

Standard

M111, A2 4-4,5 3-3,5 635-833 Notă: La stabilirea distanţelor de plantare trebuie să se aibă în vedere şi gradul de fertilitate naturală a solului, panta terenului şi forma de coroană propusă a se crea. Astfel, pe un teren plan, cu un sol profund şi fertil, distanţele de plantare pot fi mai mari decât pe un teren în pantă, cu un strat subţire de sol şi sărac în substanţe nutritive. De asemenea, dacă pomii vor fi conduşi în Palmetă, vor fi plantaţi la distanţe puţin mai mari pe rând, decât dacă pomii vor fi conduşi în Fus, de exemplu.

Plantarea mărului este bine să se facă toamna, după căderea frunzelor şi în ferestrele iernii, atunci când solul nu este îngheţat şi permite executarea gropilor de plantare.

114

Plantarea de primăvară (înainte de pornirea în vegetaţie) poate avea un procent de prindere mai scăzut şi o creştere mai redusă a lăstarilor în anul plantării. Imediat după plantare, axul (tulpina) se scurtează la înălţimea dorită în funcţie de forma de coroană aleasă pentru formare şi se instalează mijloacele de susţinere a pomilor.

Lucrări de întreţinere în livezile de măr

Lucrările solului. După înfiinţare, pe terenurile relativ plane, este indicat ca solul să fie

întreţinut timp de 2 - 3 ani ca ogor lucrat prin discuiri repetate (3 - 4) în sezonul de vegetaţie, pentru ca ierburile să nu concureze cu pomii pentru hrană, mai ales atunci când aceştia au un sistem radicular încă nedezvoltat. Apoi, intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează prin semănare cu specii ierboase, ca Lolium sau Festuca, în amestec cu Trifolium, care se cosesc repetat la înălţime mică (20 - 25cm) şi se lasă pe teren ca îngrăşământ verde, natural. Înierbarea poate fi şi naturală, cu specii spontane existente, înierbare care nu este însă uniformă ca densitate şi mărime.

Sub rândurile de pomi, o bandă de sol de 80 – 100 cm lăţime se menţine fără buruieni prin lucrări mecanice, în primii 2 - 3 ani de la plantare, apoi prin erbicidări, lucrări mecanice sau mulcire.

Dintre erbicidele ce se pot folosi se amintesc: Simanex 3 - 4 l/ha , Simadon 6 - 8 l/ha, Caragard 6 - 8 l/ha, care sunt erbicide preemergente şi Fusilade 4 kg/ha, Gramoxone 3 - 4 l/ha, Galant 4 - 5 kg/ha, Roundup 3 - 4 l/ha, care sunt erbicide postemergente (Perianu, 2004)

Pe terenurile în pantă, cu expunere la eroziunea de suprafaţă a solului, intervalele dintre rândurile de pomi se înierbează încă din primul an şi se aplică fertilizări faziale, suplimentare la sol, pentru a suplini concurenţa ierburilor la consumul de elemente fertilizante.

Tăieri. Mărul este specia pomicolă care se pretează la orice formă de coroană. Răspunde foarte bine la tăierile aplicate, putându-se crea din coroana lui o multitudine de forme mai mult sau mai puţin artistice.

Totuşi, dintre formele de coroană amintite în Capitolul VI, se recomandă cu precădere Fusul, Axul vertical, Ypsilonul, cu sau fără mijloace de susţinere individuală sau pe spalier. Principiile şi normele tehnice de bază enumerate în acelaşi capitol despre tăieri se aplică întru totul la specia măr.

Tăierile în verde asociate cu palisări, ciupiri, pliviri de lăstari sunt benefice pentru formarea coroanelor dorite şi, în special, pentru sporirea inducţiei mugurilor de rod, pentru creşterea cantitativă şi calitativă a fructelor.

Astfel, tăierile în uscat, care se pot aplica în toată perioada de repaus vegetativ, vor fi mai reduse şi nu va fi necesară înlăturarea masivă a unor creşteri în care pomul a investit energie şi a înmagazinat substanţe de rezervă.

115

Tăierile de formare, sunt cele care se aplică în primii 3 - 4 ani de la plantare şi care au drept scop principal definitivarea formei de coroană aleasă şi favorizarea diferenţierii mugurilor de rod. Se proiectează şi se consolidează ramurile de schelet ale pomului. Se recomandă două-trei intervenţii în verde pe an.

Prima intervenţie se efectuează când lăstarii au 8 - 10 cm lungime, suprimând lăstarii concurenţi, plasaţi deasupra sau dedesubtul ramurilor de schelet, precum şi pe cei care nu au între ei spaţii minime de 12 - 15 cm.

A doua operaţie în verde se face în iunie, când se palisează pe poziţiile dorite lăstarii care vor forma scheletul pomului, şi se corectează (se măresc) unghiurile de ramificare a lăstarilor pentru stimularea diferenţierii pe aceştia a mugurilor de rod.

A treia lucrare în verde se face în iulie-august, când se palisează noile creşteri ale lăstarilor şi se elimină sau se scurtează creşterile inutile.

Pe lângă aceste intervenţii de bază, este bine să se mai aplice, acolo unde este necesar, şi alte operaţii de corectare a creşterii (ciupiri, dresări, înclinări) ale unor lăstari.

Tăierile de fructificare. Mărul necesită tăieri de fructificare în fiecare an. Tăierile la 2 - 3 ani nu asigură producţii constante şi chiar accentuează alternanţa de rodire.

La soiurile de tip standard, tăierile de fructificare se vor axa în special pe rărirea ramurilor şi nu pe scurtarea lor care ar intensifica şi mai mult creşterile vegetative şi îndesirea exagerată a coroanei în detrimentul fructificării.

Arcuirea unor ramuri anuale în vederea formării pe acestea a mugurilor de rod, este necesară în fiecare an.

După mai mulţi ani, ramurile de semischelet se alungesc, se epuizează şi atârnă în coroană, iar formaţiunile de rod de pe aceste ramuri se îndesesc şi îmbătrânesc. Astfel, este necesară scurtarea sau chiar suprimarea la 3 - 4 ani a unora dintre aceste ramuri, pentru a le înlocui treptat cu altele tinere (fig. 10.3.).

Nevoia de lumină face ca noile ramuri de rod să apară spre periferia coroanei pomului şi în etajul superior, ducând treptat la degarnisirea şi debilitarea etajului inferior al coroanei.

Pentru a păstra un echilibru de creştere şi fructificare în întreaga coroană este necesară asigurarea prin tăieri a pătrunderii luminii spre toate porţiunile din coroană şi în apropierea formării rodului de axul pomului.

116

Figura 10. 3. Scurtarea ramurilor de semischelet. Săgeţile indică locul de unde se pot face tăierile

La soiurile de tip spur arcuirea ramurilor anuale nu este atât de necesară. Pomii au tendinţa de a se supraîncărca cu fructe încă din primii ani, iar sub greutatea rodului ramurile se arcuiesc singure. Creşterile anuale sunt mai reduse, iar pentru stimularea lor sunt necesare şi unele scurtări ale ramurilor anuale. În general, la soiurile de măr de tip spur, tăierile trebuie să urmărească stimularea creşterilor vegetative de reînnoire a coroanei, pe de o parte şi temperarea (normarea) şi reîntinerirea formaţiunilor fructifere, pe de altă parte.

Fiecare ramură de rod a mărului necesită un tratament diferenţiat. Astfel, pintenii şi ţepuşele nu se scurtează, ci se răresc la 8 - 10 cm una de alta. Smicelele, de regulă, nu se scurtează, mai ales la începutul perioadei de rodire; acestea se garnisesc cu ţepuşe şi pinteni. După ce se realizează această garnisire se poate reduce ramura (devenită acum de semischelet), deasupra a 3 - 4 pinteni sau ţepuşe situate la baza ei. Nuieluşele nu se scurtează decât în cazuri excepţionale, când rodul este deosebit de abundent, ci doar se răresc la 15 - 18 cm între ele. Mlădiţele, de regulă, nu se scurtează, ci se răresc ca şi nuieluşele. Scurtarea mlădiţelor se aplică numai atunci când poartă pe ele mai mult de 4 - 5 muguri micşti. Ramificaţiile fructifere (vetrele de rod) pot fi scurtate până la o singură ramură cu rod (ţepuşă, nuieluşă, mlădiţă) sau o singură ramură de rod în devenire (smicea, pinten). Tăierile şi intervenţiile specifice din timpul vegetaţiei se fac anual, în mod obligatoriu, ca şi tăierile în uscat.

117

Pentru o bună fructificare, mărul trebuie să aibă lăstari de peste 30 – 40 cm lungime, astfel ca la fiecare fruct să revină în medie 30 - 40 de frunze, iar mugurii micşti să reprezinte aproximativ 30 - 40 % din totalul mugurilor de pe pom (Şuta, 1984).

Fertilizarea, este una dintre verigile tehnologice cu consecinţe importante asupra cantităţii şi calităţii producţiei de fructe. Este bine ca fertilizările să se aplice în funcţie de tipul de sol şi de conţinutul acestuia în elemente nutritive de bază, de vârsta plantaţiei, de potenţialul productiv al livezii. Cercetările efectuate au dovedit că, la măr, pentru producerea a 40 t de fructe la hectar se consumă circa 95 kg de azot, 40 kg de fosfor, 12 kg de potasiu, 26 kg de calciu, 29 kg de magneziu şi alte microelemente (sulf, fier, bor, mangan, zinc, cupru, molibden, clor, sodiu, titan), în cantităţi mult mai mici (Lazăr, 1982).

Livezile tinere au nevoie mai multă de azot, apoi la intrarea pe rod se consumă în cantităţi mari şi fosforul şi potasiul. Dozele orientative la fertilizare pentru specia măr sunt:

- În anul I, 100-120 kg/ha azot, 80-100 kg/ha fosfor şi 80-100 kg/ha potasiu.

- În anul II, 120-150 kg/ha azot, 100-150 kg/ha fosfor şi 100-120 kg/ha potasiu

- În anul III şi în următorii ani, 150-250 kg/ha azot, 150 -200 kg/ha fosfor şi 120-180 kg/ha potasiu

Este benefică suplimentarea periodică (la 2 - 3 ani) cu gunoi de grajd 30 - 40 t/ha, aplicat toamna sub rândurile de pomi şi încorporat în sol prin lucrări mecanice.

Azotul, fiind uşor solubil, intră rapid în soluţia solului de unde este absorbit de rădăcini, dar poate fi şi „spălat” (levigat), antrenat de apă prin scurgeri de suprafaţă sau în adâncime, fiind astfel pierdut pentru plante dacă este administrat o singură dată şi în cantităţi mari. Aplicarea azotului la sol se face în mai multe etape pe parcursul perioadei de vegetaţie începând din primăvară şi până în toamnă, tocmai pentru a preveni pierderea acestuia din sol şi poluarea apelor freatice sau de suprafaţă. Fosforul şi potasiul fiind mai greu solubile se pot administra într-o singură tranşă, de regulă toamna, şi se recomandă a fi încorporate în sol, unde se înmagazinează.

În ultimii ani sunt folosite fertilizările suplimentare foliare, aplicate prin stropiri pe frunze cu soluţii nutritive şi fertirigarea, adică aplicarea îngrăşămintelor chimice solubile în apă, odată cu apa de irigaţie, în perioada de vegetaţie. Acestea aduc sporuri semnificative de producţie şi o calitate mai bună a fructelor. Diagnoza foliară, testul de nutriţie aplicat la frunză, relevă o nutriţie echilibrată atunci când se constată un conţinut de 2,6 % azot, 0,22 % fosfor, 1,6 % potasiu, 0,3 % magneziu, calculate la substanţa uscată.( Drăgănescu 1996).

118

Uscarea pronunţată a solului constituie un factor limitativ al producţiei de fructe, iar aplicarea irigaţiei are un rol hotărâtor în regiunile cu precipitaţii sub 600 mm/an. Irigarea se recomandă şi în zonele în care precipitaţiile ajung la 700-900 mm/an, dar sunt inegal repartizate în timp, în condiţiile existenţei unei livezi profitabile. Normele de udare şi de irigare diferă în funcţie de deficitul de umiditate existent în sol, de vârsta plantaţiei, de vigoarea portaltoiului folosit la altoirea pomilor respectivi, de încărcătura de fructe. Se pot aplica 3 - 6 udări într-un sezon de vegetaţie, cu norme de 200 - 550 m³/ha (Tănăsescu, 1999), în funcţie şi de metoda de administrare a apei (picurare, microaspersiune, aspersiune). În climatul temperat continental din ţara noastră, apar frecvent perioade de deficit de apă în sol în perioada iulie-august, tocmai când trebuie să crească fructele mărului.

Dacă în această perioadă nu se aplică irigarea, fructele rămân mai mici, sunt nehrănite suficient datorită scăderii intensităţii fluxului de sevă din plante din cauza lipsei de apă. Înainte de declanşarea campaniei de recoltare, la mărul de iarnă (sfârşit de septembrie), ploile care vin după o perioadă de secetă provoacă o mărire bruscă a celulelor fructelor, determinând creşterea rapidă în volum, dar şi o slăbire a rezistenţei la păstrare a acestora şi un gust mai fad.

Instalaţiile de irigare cu care sunt dotate livezile de măr pot fi utilizate, pe lângă aplicarea normelor de udare şi la administrarea de îngrăşăminte chimice solubile în apa de irigare (fertirigare), aşa cum s-a amintit mai sus.

10.1.9. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea merelor Recoltarea se face la momentul optim, caracteristic fiecărui soi. La

soiurile de vară momentul recoltării coincide cu cel de consum, iar la soiurile de toamnă sau de iarnă recoltarea precede consumul, cu o perioadă mai scurtă sau mai lungă în funcţie de soi şi de condiţiile de păstrare. Momentul culesului se stabileşte pe baza unor indicatori chimici (testul amidonului, testul iodului), schimbarea culorii epidermei şi a seminţelor, scăderea fermităţii pulpei, căpătarea gustului caracteristic soiului respectiv, uşurinţa desprinderii de pe ramură. Merele se culeg cu mâna, având grijă să nu se bată sau să se lovească între ele, şi se aşează în lăzi, coşuri, containere pentru transport şi depozitare. Mărul se desprinde din pom prin uşoară răsucire şi ridicare, ca să nu se rupă ramura sau mugurii formaţi pe ea. La cules se face şi sortarea pe calităţi în funcţie de mărimea şi de sănătatea fructelor.

Păstrarea merelor se face în lăzi sau containere speciale aşezate în depozite cu celule frigorifice cu atmosferă controlată (temperatură 3 - 4ºC, umiditate relativă a aerului 85 - 90 % , concentraţia de CO2 de 3 - 4 % , de O2

de 3 - 4 %), unde durata de păstrare poate ajunge la peste 200 de zile, sau în beciuri, magazii, silozuri, unde durata de păstrare poate fi satisfăcătoare.

119

Valorificarea merelor poate fi foarte profitabilă dacă acestea sunt mari, sănătoase, sortate pe categorii de calitate, cu gustul şi culoarea caracteristice soiului respectiv. Din aceste puncte de vedere standardele europene de piaţă impun parametri bine stabiliţi, în care fructele trebuie să se încadreze. În ultimii ani s-a manifestat dorinţa consumatorilor de a cumpăra fructe netratate chimic (ecologice), mai sănătoase pentru om, dar şi la aceste fructe se cer calităţi comerciale ca: aspect, mărime, gust, comparabile cu cele tratate chimic, ori acestea sunt extrem de greu de obţinut în condiţii de netratare chimică. Acolo unde consumatorii sunt avizaţi asupra produselor ecologice, dorinţa lor de a cumpăra este mare şi sunt dispuşi să ofere un preţ bun.

10.2. CULTURA PĂRULUI

10.2.1. Originea şi arealul de cultură

Ca şi fratele său mărul, părul (Pyrus sativa) face parte din grupa speciilor Sămânţoase, familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae, genul Pyrus. Se cunosc astăzi peste 6 000 de soiuri de păr, cultivate mai mult sau mai puţin, dar existente în colecţii şi culturi de concurs. Locul de origine al părului, atestat cu 4 000 de ani înainte de Christos, este încă incert, în schimb există cu certitudine trei centre genetice situate în Europa, Asia şi nordul Africii. Specia Pyrus communis care îşi are originea în Europa, este cea mai răspândită şi din ea s-au creat o multitudine de soiuri de păr de calitate superioară celor obţinute din alte specii. Alte specii occidentale de păr care s-au folosit mai mult în selecţia de portaltoi sunt: Pyrus cordata, Pyrus salicifolia, Pyrus amygdaliformis, Pyrus elaeagrifolia, Pyrus nivalis. Dintre speciile de păr originare din Asia se amintesc: Pyrus serotina, Pyrus pyrifolia, din care s-au obţinut soiuri pentru fructe şi portaltoi, în special pentru clima caldă şi umedă, Pyrus ussuriensis, cu soiuri rezistente la ger, Pyrus bretschneideri, folosit în ameliorare pentru productivitate şi rezistenţă la boli, Pyrus betulaefolia, Pyrus serrulata, Pyrus phaeocarpa.

Cultura părului este concentrată în zona Europei, Americii de Nord, Asiei, Africii de Sud şi Australiei de Sud. Producţia mondială de pere se ridică la peste 17 000 000 t, ceea ce reprezintă circa 3 % din producţia mondială de fructe şi struguri.

În prezent, părul se cultivă pe ambele emisfere ale Pământului, din sudul Suediei şi Canadei până în Australia şi ocupă locul doi (după măr) dintre speciile de climat temperat. Ţări mari cultivatoare de păr sunt: China, Italia, SUA, Spania, Argentina, Germania, Japonia, Coreea, Turcia, Chile.

10.2.2. Importanţa culturii părului.

120

Părul este o specie pomicolă longevivă, cu productivitate foarte bună şi cu fructe de o aleasă calitate. Compoziţia chimică complexă a perelor (tabelul 10.5.), suculenţa, aroma şi savoarea deosebită conferă perelor o calitate aparte, fiind considerate fructe elegante, de lux.

Tabelul 10.5. Compoziţia chimică a perelor

Nr.crt. Substanţa Compoziţia (g/100g fruct proaspăt) 1 Apă totală 75,5-84,5 2 Zaharuri totale 10,4-14,6 3 Aciditate totală 0,23-0,54 4 Substanţe pectice 0,46-0,60 5 Substanţe proteice 0,27-0,70 6 Celuloză totală 1,40-2,56 7 Potasiu (K) 126 mg % 8 Fosfor (P) 15 mg % 9 Calciu (Ca) 10 mg %

10 Vitamina A 0,032 mg % 11 Vitamina C 4,60,43 mg % 12 Vitamina E 0,43 mg % 13 Vitamina PP 0,22 mg %

Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice,

reconfortante, mineralizante, vitaminizante, răcoritoare. Din pere se prepară compot, nectar, dulceaţă, gem, suc, sirop, marmeladă, gelatină, ţuică, fructe uscate. Perele sunt în general mai sensibile la transport şi la păstrare decât merele, de aceea sub raportul rentabilităţii, cultura părului se situează sub cea a mărului.

10.2.3. Cultura părului în România.

În România cultura părului ocupă locul trei după prun şi măr, cu o suprafaţă de peste 6 000 ha, dintre care până la 2 000 ha sunt cultivate în sistem intensiv, iar restul suprafeţelor se găsesc în livezi clasice şi în grădini particulare. Producţia anuală de pere se ridică la peste 75 de mii de tone.

Dintre judeţele cu pondere mai însemnată în producţia de pere se numără: Argeş, Dâmboviţa, Bacău, Bihor, Neamţ, Buzău, Iaşi, Suceava. În prezent aproximativ 80 % din producţia de pere provine din gospodăriile particulare. Ca suprafaţă şi producţie, România ocupă în Europa şi în lume un loc neonorant având în vedere condiţiile pedoclimatice destul de favorabile cultivării acestei specii pomicole.

În ultimii ani însă cultura părului, în special în sistem intensiv, pierde teren în continuare datorită problemelor generate de lipsa unor portaltoi de vigoare redusă şi cu afinitate bună cu majoritatea soiurilor valoroase existente

121

în cultură, precum şi datorită reducerii preocupărilor de creare şi ameliorare a unor soiuri de tip spur care să aibă afinitate cu gutuiul ca portaltoi şi care să aibă rezistenţă sporită la boli şi dăunători (Arsura bacteriană, Psyla).

10.2.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri). Baza biologică a culturii părului o reprezintă, ca şi la măr, pomul altoit, produs al simbiozei dintre soi şi portaltoi. Aproape toate soiurile de păr au dat rezultate foarte bune când au fost altoite pe păr sălbatic sau pe păr franc, însă talia mare a pomilor, neuniformitatea şi intrarea târzie pe rod (la 5 - 6 ani) a făcut ca treptat să se renunţe la astfel de altoiri în favoarea altoirii pe gutui pentru plantaţii intensive, de mare densitate, uniformitate şi vigoare redusă. Soiurile care alcătuiesc sortimentul speciei Pyrus sativa provin din mai multe specii spontane (Pyrus piraster, P. ussuriensis, P. nivalis, P. serotina, P. elaegrifolia). Portaltoii părului, sunt selecţionaţi în acest scop din acelaşi gen (Pyrus), sau din genul Cydonia (gutui). Părul are portaltoi mai puţin numeroşi decât mărul şi se împart pe categorii de vigoare (viguroşi, mijlocii şi mici), vigoare pe care o imprimă şi soiurilor cu care se asociază. După modul de înmulţire portaltoii părului sunt generativi (din seminţe) şi vegetativi (din marcote sau butaşi). Portaltoi generativi. Părul sălbatic (Pyrus piraster) este rezistent la condiţii mai vitrege de sol şi climă, vigoare mare, neuniformitate, intrare târzie pe rod. În prezent, se foloseşte foarte puţin în plantaţii compacte de păr. Părul franc (Pyrus sativa), are o mare neuniformitate în plantaţii şi o vigoare mare în general, nerecomandat pentru livezi intensive, de mare densitate, prezintă însă o bună afinitate cu toate soiurile de păr, fiind rezistent la secetă, ger şi la unele boli.

La noi în ţară se folosesc drept portaltoi franc diferite soiuri locale de păr (Harbuzeşti, Alămâi, Popeşti, Pepenii, Cu miezul roşu). În pomicultura actuală nu se mai recomandă folosirea ca portaltoi a părului franc, decât în mod izolat. Ca portaltoi generativi pentru păr se mai pot utiliza şi alte specii ca: Pyrus amygdaliformis, P. elaegrifolia, P. ussuriensis, P. pirifolia, P. betulaefolia, P. caucasica, portaltoi de vigoare mare, neuniformi şi cu diferite adaptări specifice locului de origine, de asemenea puţin folosiţi în pomicultura de performanţă.

Portaltoi vegetativi, cu vigoare mijlocie sau mică şi care imprimă plantaţiilor de păr o mare uniformitate, provin din diferite tipuri de gutui selecţionate mai întâi în Franţa, la Angers, apoi şi în alte ţări printre care şi Romania. Din gutui au fost selecţionate numeroase tipuri de portaltoi clasificaţi în 7 clase (A,B,C,D,E,F,G), din care se foloseşte pe scară largă

122

tipul A (de Angers, cel mai utilizat), tipul B (englezesc comun) şi tipul C cu vigoare foarte slabă. În ţările europene gutuiul este folosit ca portaltoi în proporţie de 90 % în Franţa, 75 % în Italia, Germania, Anglia, 65 % în Romania.

Pomii altoiţi pe gutui sunt mai precoci (rodesc din anul 3 de la plantare), mai uniformi, productivi, au fructe de calitate mai bună, se pot îngriji şi recolta mai uşor. În schimb sunt mai sensibili la secetă, la ger, la dezrădăcinare, la solurile calcaroase şi la unele boli. Problema altoirii pe gutui o constituie afinitatea acestuia cu unele soiuri de păr, astfel:

-Au afinitate bună: Untoasă Hardy, Cure, Untoasă Moretini Decana comisiei.

-Au afinitate slabă: Abatele Fetel, Passe crassane, Conference, Untoasă de Geoagiu, Contesa de Paris.

-Nu au afinitate: Favorita lui Clapp, Wiliams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa, Republica.

Soiurile fără afinitate cu gutuiul se altoiesc cu intermediar cum ar fi soiurile Cure, Untoasă Hardy. Pe scară mai redusă părul se mai poate altoi şi pe păducel sau pe scoruş pe terenuri accidentate, calcaroase.

Soiuri de păr Colecţia naţională de păr de la Piteşti-Mărăcineni şi Cluj cuprinde în

prezent aproape 500 de specii şi soiuri străine şi autohtone care folosesc drept sursă genetică de cercetare şi ameliorare a acestei specii pomicole (Branişte, 2003)

În continuare se vor prezenta câteva soiuri considerate mai importante, cu pondere mai mare în cultură şi recomandate pentru extindere la înmulţire. Soiuri de vară:

Trivale, provine din încrucişarea soiurilor Napoca x B. Giffard şi a fost omologat în 1982 la Piteşti-Mărăcineni. Se caracterizează prin precocitate, fructificare tip spur, afinitate bună cu gutuiul, vigoare redusă, sensibil la arsura bacteriană. Fructele sunt mici-mijlocii (70 g), conice, galben-pai la coacere, roşcate pe partea însorită, gust bun semifondant, se coc la început de iulie.

Triumf, soi omologat în 1984 şi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea soiurilor Napoca x B. Giffard. Pomii au vigoare moderată, rodesc pe formaţiuni de tip spur, sunt rezistenţi la rapăn şi la pătarea albă a fructelor, fără afinitate cu gutuiul. Fructul este piriform tipic, mijlociu ca mărime (120 g), gălbui la coacere, cu roşu pe partea însorită, pulpa este albă cu gust bun, se coace în a doua decadă a lunii iulie.

Aromat de Bistriţa, obţinut în 1973 din Favorita lui Clapp x Tămâioasă Robert. Pomul are vigoare mijlocie, este relativ precoce, productiv constant. Fructele sunt mijlocii, piriforme, roşii-rubinii pe fond

123

gălbui, cu pulpa albă, consistentă, dar cu predispoziţie la prăbuşire la supracoacere, cu gust bun şi aromă de muscat. Se coc la sfârşit de iulie.

Daciana, omologat în 1989, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Napoca x Precoce Morettini. Pomii sunt de vigoare mijlocie, foarte productivi şi precoci, au bună afinitate cu gutuiul, sunt relativ rezistenţi la arsura bacteriană şi la rapăn. Fructul este piriform, mediu ca mărime (140 g), galben-pai cu roşcat pe partea însorită, foarte atrăgător, cu pulpa albă, fondantă, de bună calitate gustativă. Se coace către sfârşitul lunii iulie.

Argessis, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din soiurile Napoca x B. Morettini şi omologat în 1984. Pomii au vigoare mijlocie, rodesc din anul IV, sunt productivi, au afinitate faţă de gutui. Fructele sunt mijlocii (120 g), verzi-gălbui cu roşu aprins pe jumătatea însorită, au aspect plăcut şi pulpa albă, gustoasă. Se coc la început de august.

Precoce Morettini, soi obţinut în Italia în 1957 din soiurile Coscia x Williams. Pomul are vigoare mare, este foarte productiv şi sensibil la ger. Fructele sunt medii spre mari (150 g), cu pieliţa galben-pai uşor roşcată pe partea însorită, cu pulpa densă, fondantă, dulce. Coacerea are loc în a doua decadă a lunii august.

Carpica, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea soiurilor Napoca x P. Morettini şi a fost omologat în 1989. Pomii sunt semiviguroşi, rodesc pe mlădiţe, produc fructe din anul IV, constant şi susţinut, au afinitate faţă de gutui. Fructele sunt medii ca mărime (130 g), colorate în galben cu jumătate roşu pe partea însorită, cu gust fondant, răcoritor.

Perioada de coacere este în jumătatea a doua a lunii august. Favorita lui Clapp (Duset roşu), soi de origine americană, a fost

introdus la noi în cultură din anul 1900. Pomul este viguros, rodeşte pe ramuri de tip spur, rezistent la secetă, ger şi rapăn, intră târziu pe rod, dar este productiv. Fructele sale sunt mari (180-200 g), ovoid-alungite, verzi-gălbui cu roşu purpuriu pe o parte, cu pulpa alb-gălbuie, suculentă, de bună calitate. Se coc în a doua jumătate a lunii august.

Napoca, soi obţinut la Cluj din hibridarea artificială a mai multor soiuri, omologat în anul 1969. Pomii au o vigoare mijlocie, sunt precoci şi productivi. Fructele sunt mijlocii ca mărime, piriforme, de culoare galben-pai, rumene pe partea însorită, cu pulpa albă, densă, fondantă şi plăcut aromată. Se coc la sfârşitul lunii august.

Williams (Duset galben), soi originar din Anglia, a fost introdus la noi în cultură din 1900. A fost, şi poate încă mai este considerat, ca soi de bază în sortiment şi etalon de calitate a fructelor. Pomii au vigoare mijlocie, sunt precoci şi foarte productivi, dar fără afinitate cu gutuiul.

Fructele sunt mijlocii spre mari, de tip piriform, de culoare galben-pai, cu pulpa albă, dulce, suculentă, cu aromă delicată, foarte apreciate de consumatori. Se coc la sfârşitul lunii august-început de septembrie.

124

Soiuri de toamnă: Beurre´ Hardy, soi originar din Franţa şi introdus la noi din anul 1904.

Pomii au vigoare mare, intră târziu pe rod, dar produc mult şi constant şi au afinitate cu gutuiul. Fructul este mare (180-200 g), conic, de culoare verde-bronzat, cu pulpa alb-verzuie, dulce, uşor acidulată, cu gust bun şi se coace la mijlocul lunii septembrie.

Untoasă de Geoagiu, este un soi obţinut din încrucişarea soiurilor Josephine de Malines şi Olivier de Serres, omologat în 1973. Pomul are vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv, are afinitate cu gutuiul.

Fructele sunt mari (peste 200 g), colorate în verde-gălbui, cu pulpa albă, fondantă, untoasă, suculentă, foarte bună la gust. Se coc la sfârşitul lunii septembrie.

Beurre´ Bosc, este un soi originar din Franţa, răspândit în cultură din 1830 în toată Europa, iar la noi în ţară, din 1900. Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, relativ precoce şi produce constant. Nu are afinitate cu gutuiul. Fructele sunt piriforme, mari, de culoare cărămizie specifică, cu pulpa alb-gălbuie, fondantă, de foarte bună calitate. Se maturează la sfârşitul lunii septembrie şi se pot păstra şi consuma până în noiembrie.

Abatele Fetel, soi italian foarte vechi în cultură, cu pomi de vigoare mijlocie, puţin pretenţioşi la condiţiile de cultură, cu afinitate bună la altoirea cu gutuiul, precoci şi productivi. Fructele sunt mari, alungit-piriforme, de culoare galbenă, intens aromate, excelente pentru masă. Se coc în octombrie şi se pot păstra şi consuma până în decembrie.

Conference, soi de origine engleză, vechi în cultură, a fost introdus la noi în 1957. Pomul este de vigoare mijlocie, constant productiv şi are afinitate cu gutuiul. Fructul este mijlociu ca mărime, piriform caracteristic, cu pieliţa verde-gălbuie ce se acoperă uneori cu ”rugină” depreciindu-i aspectul comercial. Pulpa fructului este alb-gălbuie, suculentă, fondantă, atractivă la gust. Se coace la sfârşitul lunii septembrie, dar se poate păstra până la sărbătorile de iarnă.

Aniversarea, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa prin hibridarea artificială a soiurilor Doyenne d' hiver şi Cure, a fost omologat în 1973.

Pomul este viguros, dar intră repede pe rod, produce mult şi constant şi se poate altoi pe gutui. Fructele sunt mari, piriform-alungite cu pieliţa bronzată asemănătoare celor de B. Bosc. Pulpa este fondantă, puţin taninoasă, suculentă, cu gust plăcut. Se coc în octombrie şi se poate consuma până în decembrie.

Highland, este un soi obţinut în SUA din soiurile Williams x D. du Comice şi a fost introdus în cultură în anul 1974. Pomii au vigoare mare, dar intră repede pe rod, producând foarte bine şi constant, putându-se altoi pe gutui. Fructul este destul de mare, conic, cu pieliţă verde-gălbuie, netedă, cu

125

pulpa albă, fondantă, suculentă, foarte bună la gust. Se coace la sfârşit de septembrie şi se poate consuma până în decembrie. Soiuri de iarnă:

Cure, soi originar din Franţa, înregistrat din 1760 şi răspândit în cultură în special în ţările balcanice, este cel mai răspândit soi în România.

Pomul are mare vigoare, produce mult, dar are tendinţa de alternanţă. Fructele sunt mijlocii spre mari, piriform-alungite, cu pieliţa verde-gălbuie la coacere, pulpă alb-gălbuie, suculentă, slab parfumată, de calitate mediocră. Fructele se coc la început de octombrie şi se pot păstra în condiţii corespunzătoare până în februarie.

Păstrăvioare, este un soi introdus la noi în cultură încă din 1970, ocupând suprafeţe mari în Vrancea. Este foarte sensibil la arsura bacteriană, cu pomi de vigoare mijlocie, cu lăstari de culoare roşcată, intră pe rod la 4 - 5 ani de la plantare şi este compatibil cu gutuiul.

Fructul este piriform, de mărime medie spre mare, asimetric, de culoare galbenă acoperită cu roşu pe jumătatea însorită, pulpa este alb-gălbuie, dulce-acrişoară, de calitate mediocră. Se recoltează la sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează până la sfârşitul iernii.

Olivier de Serres, soi de origine franceză, cu genealogie necunoscută, existent în cultură din 1851 (la noi din 1905). Pomii au vigoare mijlocie, sunt productivi dar cu alternanţă; are afinitate cu gutuiul. Fructele sunt medii ca mărime, bergamotiforme, de culoare galben-verzuie, cu pulpa albă, cu gust bun şi aromă distinctă. Se recoltează la început de octombrie şi se consumă din decembrie până în martie.

Euras, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din încrucişările: P. Serotina x Olivier de Serres şi Doyenne d' hiver, a fost omologat în 1994. Pomul este de vigoare mijlocie, rodeşte pe ramuri scurte, rezistent la Psylla şi tolerant la arsura bacteriană, cu o productivitate deosebită şi constantă. Fructele sunt ovoide, galbene-verzui, de mărime medie, cu pulpa alb-crem şi cu gust bun, reconfortant. Se recoltează în octombrie şi se păstrează la frig pentru consum pe toată durata iernii.

Passe crassane, soi originar din Franţa, obţinut din seminţe în 1857. Este cel mai răspândit soi în lume alături de Williams. Pomii au vigoare mijlocie, productivi în Franţa, Italia, Germania, dar mai puţin productivi în ţările balcanice. Au afinitate bună cu gutuiul. Fructele sunt mari, bergamotiforme, verzi-gălbui la coacere, cu pulpa albă, densă şi gust bun.

Se recoltează în octombrie şi se consumă din ianuarie până în aprilie. Republica, soi obţinut la Voineşti-Dâmboviţa din hibridarea între

soiurile Doyenne d' hiver şi Madame Lavaseur, omologat în 1973. Pomul de vigoare mică, foarte precoce şi productiv, rodeşte pe ramuri scurte. Nu are afinitate cu gutuiul. Fructele sunt mari, bergamotiforme, verzi-gălbui la

126

coacere, cu pulpa albă, fondantă, aromată, dar cu sclereide în jurul seminţelor. Se recoltează în octombrie şi se consumă toată iarna dacă sunt bine păstrate.

10.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare. Ca şi la măr, combinaţia dintre soi şi portaltoi determină anumite

caracteristici morfologice pomului respectiv. Sistemul radicular al părului este mai viguros şi mai profund decât cel

al mărului. Părul altoit pe franc are rădăcină pivotantă şi pătrunde în sol până la 3 - 4 m adâncime, iar părul altoit pe gutui are principala masă a rădăcinilor între 20 şi 60 cm, chiar dacă unele rădăcini pot ajunge până la 2 m.

Soiul Cure are un sistem radicular de două ori mai dezvoltat decât, de exemplu, cel al soiului Williams. Proiecţia pe sol a coroanei părului poate fi depăşită de sistemul radicular de 1,5 – 2 ori. Creşterea rădăcinii începe la 1ºC şi are două perioade de creştere intensă (primăvara şi toamna).

Tulpina creşte mai lent decât la măr în primii 3 - 4 ani de la plantare. Vigoarea de creştere este diferită în funcţie de soi. Astfel se disting soiuri viguroase (Cure, Beurre Hardy, Favorita lui Clapp), soiuri cu creştere mijlocie (Williams, Beurre Bosc, Conference) şi soiuri cu creştere slabă (Josefina de Malines, Passe crassane).

Forma naturală a coroanei părului este conică la soiurile viguroase, sferică la soiurile mijlocii şi turtită la soiurile cu creştere slabă. Gutuiul, ca portaltoi, reduce vigoarea de creştere a soiului cu care este altoit.

Ramurile de rod, sunt asemănătoare cu cele ale mărului şi poartă aceleaşi denumiri. Unele soiuri de păr (Untoasă Hardy) rodesc pe ramuri scurte de rod (ţepuşe), care după câţiva ani devin vetre de rod (Fig. 10.4.), iar alte soiuri rodesc pe nuieluşe şi mlădiţe (Williams, Cure).

Ca ramuri de rod în devenire şi la păr există smiceaua şi pintenul.

Figura 10. 4. Ramurile de rod la păr

127

Părul intră în vegetaţie cu 8 - 10 zile înainte de măr, concomitent cu prunul şi vişinul.

Precocitatea. Intrarea pe rod este diferită în funcţie de soi, portaltoi şi agrotehnica aplicată. Astfel, altoite pe gutui, soiurile Williams, Precoce Morettini, Passe crassane, rodesc de la 2 - 3 ani. Soiurile, Favorita lui Clapp, Contesa de Paris, Untoasă diel, rodesc la 3 - 4 ani, iar soiurile, Cure, Untoasă Hardy, rodesc la 4 - 5 ani de la plantare. În general soiurile viguroase intră mai târziu pe rod.

Productivitatea şi calitatea fructelor. Producţiile de fructe obţinute în livezile de păr sunt comparative cu producţiile de fructe obţinute la măr. În livezi intensive, de mare densitate, unde nu se face rabat la nici o verigă tehnologică, se înregistrează producţii de peste 40-50 t/ha şi se obţin profituri considerabile dacă valorificarea fructelor se face corespunzător. Perele sunt considerate fructe nobile, rafinate, iar altoirea pomilor pe gutui conferă fructelor un plus de calităţi gustative. Părul, deşi este destul de longeviv ca specie, dacă este altoit pe gutui în livezi de mare densitate, este bine să se defrişeze după maxim 15-18 ani, dar dacă este altoit pe franc se poate exploata rentabil şi mai mulţi ani.

Fructificarea. Mugurii părului sunt, ca şi la măr, vegetativi şi micşti. Înfloritul are loc mai de vreme decât la măr, atunci când se înregistrează temperaturi medii zilnice de peste 12ºC şi durează 8 - 12 zile. Florile sunt grupate în inflorescenţe numite corimb sau umbelă. Polenizarea este entomofilă şi parţial anemofilă. Majoritatea soiurilor de păr sunt autosterile, cu toate că au polen viabil şi sunt interfertile. Există însă şi soiuri parţial autofertile (Williams, Untoasă Bosc, U. Hardy, Favorita lui Clapp, Passe crassane, Olivier de Serres). Cazurile de intersterilitate la păr sunt extrem de rare, astfel gruparea soiurilor în livadă se recomandă să se facă plantând 1 - 2 rânduri de soi polenizator la 5 - 6 rânduri de soi de bază. În tabelul 10.6. sunt redaţi polenizatorii principalelor soiuri de păr cultivate în România.

Tabelul 10.6. Polenizatorii principalelor soiuri de păr. (după Mihăiescu, 1982)

Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare Untoasă Giffard Favorita lui Clapp, Williams, Passe crassane Favorita lui Clapp Untoasă Bosc, U. Hardy, Williams, Conference, Decana

comisiei Precoce Morettini Untoasă Giffard, Passe crassane, U. Hardy, Ducesa de

Angouleme Williams Untoasă Giffard, Favorita lui Clapp, U. Bosc, U. Hardy,

Conference Abatele Fetel Untoasă Giffard, Williams, U. Hardy, Passe crassane Conference Williams, U. Hardy, Decana comisiei Untoasă Bosc Favorita lui Clapp, Williams, U. Giffard, U. Hardy, Passe

crassane

128

Untoasă Hardy Abatele Fetel, Favorita lui Clapp, Williams, Conference Untoasă Diel Favorita lui Clapp, Williams, U. Bosc Cure Williams, U. Bosc, U. Hardy, Josefina de Malines, Passe

crassane Contesa de Paris Williams, Favorita lui Clapp, U. Hardy Olivier de Serres Williams, Untoasă Bosc Passe crassane Williams, U. Giffard, U. Hardy, Abatele Fetel, Conference Josefina de Malines Williams, U. Bosc, Ducesa de Angouleme

Normarea fructelor. În cazul unor soiuri de păr (Conference, de exemplu) care leagă câte 3 - 4 fructe în inflorescenţă, supraîncărcându-se cu rod în unii ani, este necesară rărirea manuală pentru evitarea epuizării pomilor şi a tendinţei de alternanţă în rodire. Rărirea se aplică după căderea fiziologică a fructelor, după 15 iunie, şi se lasă câte 1-2 fructe în inflorescenţă.

Ciclul anual al părului este relativ asemănător celorlalte specii pomicole din climatul temperat, cu o perioadă de vegetaţie (aprilie-octombrie) şi o perioadă de repaus (noiembrie-martie). Fazele fenologice de creştere şi de fructificare sunt întocmai ca la măr. Longevitatea părului este de 30 - 35 de ani când este altoit pe gutui şi de 50 - 60 de ani când este altoit pe franc. Soiurile mai viguroase sunt şi mai longevive. Perii altoiţi pe păr sălbatic pot atinge vârste de aproape 200 de ani.

10.2.6. Particularităţi ecologice În general, făcând abstracţie de zonele premontane şi montane,

condiţiile de climă din ţara noastră sunt favorabile culturii părului, care este în general mai pretenţios faţă de mediu decât mărul.

Temperatura. Părul are mai multă nevoie de căldură decât mărul în cursul perioadei de vegetaţie şi este mai sensibil la temperaturi scăzute, care-i limitează răspândirea spre nord până la paralela 52. Observaţiile făcute arată că în faza de boboc, florile părului rezistă până la –3,5ºC, dar când sunt deschise degeră la –1,7ºC până la –2,2ºC. Fructele abia legate îngheaţă la (–1,5)ºC, iar fructele ajunse la mărimea caracteristică soiului respectiv suportă temperaturi de până la – 4ºC. Unele soiuri sunt adaptate la veri mai răcoroase (ex. soiul Cure), care se comportă bine şi în zonele mai reci ale ţării. Nici temperaturile persistente, de peste 25ºC, nu fac bine multor soiuri de păr, stânjenindu-le creşterea.

Lumina. Un alt factor care condiţionează cultura părului este lumina, atât prin durată cât şi prin intensitatea ei. Părul este mai pretenţios la lumină decât mărul. El dă rezultate bune pe terenuri însorite, cu expoziţie sudică, unde îşi maturează bine lemnul şi formează fructe de calitate, aromate şi gustoase. Lumina insuficientă, solurile reci şi umede duc la formarea unor fructe mici, necolorate şi fără gustul caracteristic soiului respectiv, iar lemnul nu se maturează suficient, fiind predispus la îngheţ.

129

Apa. Cerinţele părului faţă de apă sunt mai reduse decât ale mărului datorită unui sistem radicular mai profund. Totuşi, părul suferă atât la deficit cât şi la exces prelungit de apă. Cercetările au demonstrat că părul creşte şi rodeşte bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 - 800 mm/an şi cu o umiditate relativă a aerului de 60 - 70%. Unele soiuri (Williams, Favorita lui Clapp, Cure), se mulţumesc şi cu precipitaţii anuale de 500-700 mm/an, dar suplinirea deficitului temporar de umiditate prin irigare este benefică. Seceta prelungită face ca fructele să rămână mai mici, fără gust şi cu sclereide în pulpă, iar diferenţierea mugurilor de rod să se reducă substanţial. În general, soiurile de toamnă şi de iarnă au un consum mai mare de apă, necesitând mai multă umiditate în sol. Solul. Părul este destul de exigent la sol, mai ales dacă este altoit pe gutui. În general, părul preferă solurile cu textură mijlocie, adânci şi bogate în elemente minerale, cu un pH în jur de 7. Sunt bune pentru păr solurile aluviale sau nisipo-lutoase cu aport de elemente fertilizante; nu sunt propice solurile acide, prea umede sau cu exces de calcar activ, care scurtează viaţa pomilor. Cerinţele faţă de sol depind şi de portaltoiul folosit, în acest sens părul altoit pe gutui suferă de cloroză la peste 8 % calciu activ. 10.2.7. Boli şi dăunători ai părului

Boli Rapănul (Venturia pirina) se manifestă prin apariţia unor pete cafenii-

închise pe frunzele tinere, apoi pe lăstarii tineri şi pe fructe, depreciindu-le considerabil calitatea. Sunt ani (în special cei ploioşi) în care atacul bolii este mai intens, iar rezistenţa sau toleranţa la această boală este diferită, în funcţie de soi.

Pătarea albă (Micospferella sentina) se manifestă pe frunzele tinere ca nişte pete dese, deschise la culoare, de 2 – 5 mm, mai mult sau mai puţin numeroase, determinând scăderea intensităţii fotosintezei şi căderea prematură a frunzelor.

Pătarea brună (Diplocarpon soraueri) se manifestă, ca şi pătarea albă, pe frunzele pomilor tineri în special, ca nişte pete mici (1 – 3 mm), roşii aprinse, apoi brune, care se înmulţesc, putând acoperi întreaga frunză până la uscare.

Rugina părului (Gymnosporangium sabina) este o boală care apare cu frecvenţă mai mică şi nu provoacă pagube prea mari, decât în zonele în care se găsesc şi plante de ienupăr, purtătoare de germeni ai bolii.

Arsura bacteriană este provocată de bacteria Erwinia amylovora, care brunifică şi ofileşte florile, şi care se extinde apoi pe lăstarii tineri, pe ramurile întregi şi, în final, poate cuprinde tot pomul. Este o boală relativ recent apărută la noi (1991) şi care poate provoca pagube deosebit de mari. Combaterea cea mai eficientă a acestei boli este tăierea şi arderea imediată a porţiunilor atacate din pom.

130

Monilioza (Monilinia fructigena), putregaiul brun, sau mumifierea fructelor, este una dintre cele mai păgubitoare boli ale părului. Se manifestă, ca şi la măr, prin brunificarea florilor, a lăstarilor tineri şi a fructelor care se mumifică rămânând pe pom.

Tumefierea rădăcinilor este o boală cauzată de bacteria numită Agrobacterium timefaciens şi care se localizează în zona coletului şi pe rădăcină, formând tumefieri (umflături) care se descompun distrugând ţesutul radicular. Boala se combate dezinfectând zona rădăcinilor cu soluţie de zeamă bordeleză şi sublimat corosiv 1%.

Pieirea părului este provocată de o fitoplasmă şi se manifestă prin reducerea creşterii, pierderea producţiei, apoi moartea rapidă sau lentă a pomilor atacaţi. Ca un mijloc de prevenire a acestei boli îl constituie evitarea debilitării pomilor prin aplicarea unei tehnologii corespunzătoare de cultură, care să sporească rezistenţa pomilor.

Dăunători Psyla (Psyla piricola), este o insectă mică (2 - 3 mm), ce se instalează

la început pe organele tinere ale pomului, sugând seva, apoi se poate extinde pe tot pomul provocând căderea frunzelor, lemnificarea redusă a creşterilor anuale, reducerea creşterii fructelor. Pe pomul atacat se emite o substanţă lipicioasă şi uşor dulce, care favorizează dezvoltarea unei ciuperci ce formează aşa numita fumagină, constituind vectorul bacteriei Erwinia amylovora, care produce arsura bacteriană la păr, putând duce în final la compromiterea totală a livezii atacate.

Gărgăriţa mugurilor (Antonomus piri) depune toamna ouă în muguri, ouă din care primăvara ies larve ce se hrănesc cu muguri, distrugându-i, putând astfel provoca pagube considerabile.

Afidele (Aphis pomi, Yezabura piri) sunt mici insecte verzi sau roşcate, de 2 – 3 mm, care iernează ca ouă şi din care primăvara ies larve ce sug seva de pe frunzele, lăstarii tineri şi de pe fructele abia formate provocând răsuciri, încovoieri, deformări şi atrofieri ale organelor atacate.

Păduchele din San Jose (Quadraspidiotus perniciosus) este unul dintre cei mai periculoşi dăunători. Atacul său se poate extinde pe toate organele pomului putându-i provoca moartea dacă nu este tratat la timp. Simptomele apar ca mici pete albicioase înconjurate de inele roşcate, mai întâi pe fructe sau pe lăstarii şi frunzele tinere, apoi se extind pe toată planta.

Viermele fructelor, (Carpocapsa pomonella), reprezintă una dintre insectele cele mai dăunătoare, deoarece larvele sale depreciază grav fructele, în interiorul cărora se dezvoltă săpând galerii până la seminţe. Aceste larve provin din ouăle pe care le depun fluturii respectivi în fructele în creştere.

Viespea părului (Haplocampa brevis) atacă florile şi fructele abia formate care sunt astfel pierdute. Daunele sale pot fi destul de însemnate.

131

Păianjenul roşu (Paratetranycus pilosus) se poate observa pe dosul frunzelor sau în crăpăturile scoarţei şi are mai multe generaţii pe an, suge seva pomilor provocând şi scăderea randamentului fotosintetic al acestora.

Alţi dăunători sunt insectele minatoare sau defoliatoare (omizi). Modelul orientativ de combatere a bolilor şi dăunătorilor părului este

prezentat în tabelul 10.7. Tabelul 10.7. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura părului (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Fenofaza / tratamentul

Boala şi dăunătorul Pesticidele pentru combatere

1. Repaus vegetativ (temperaturi > 0ºC)

Păduchi, ouă de Psyla şi de afide

Oleoekalux 1,5%, Oleocarbetox 3%, sau Polisulfură de bariu 6%.

2. Începutul dezmuguritului

Psyla (purici meliferi), Antonomus

Carbetox 0,5%, sau Ekalux 0, 1%

3. Începutul înfrunzirii

Arsura bacteriană, Rapăn, Pătarea albă şi brună

Champion 0,3%, sau Zeamă bordeleză, sau alt produs cupric

4. Buton floral Arsura bacteriană, rapăn, pătări de frunze, afide

Idem tratamentul 3 + Ekalux 0,1%, sau Carbetox 0,4%.

5. Început scuturare petale flori

Rapăn, pătări ale frunzelor, monilie, viespe, defoliatoare

Fungicid: Dithane 0,2%, sau Folpan 0,3%, sauCaptadin 0,3% şi Insecticid: Zolone o,2%, sau Sumi-alpha 0,05%

6. La 14 zile de la tratamentul 5.

Rapăn, pătări ale frunzelor, afide, viermele fructelor

Fungicid: idem tratament 5 + Amestecul, Mitac 0,3% +Dimilin 0,04%

7. La 10-12 zile de la tratamentul 6.

Rapăn, monilie, viermele fructelor, pătări ale frunzelor, defoliatoare

Fungicid: altul decât cel de la tratamentul 6. Insecticid: Chinmix 0,03%, sau Decis 0,04%, sau Sumi-alpha 0,04%.

8. La10-12 zile de la tratamentul 7.

Rapăn, monilie, viermele fructelor, pătări ale frunzelor, defoliatoare.

Idem tratamentul 7, dar cu alte produse decât cele folosite atunci

9. La 12-14 zile de tratamentul 8.

Rapăn, pătări ale frunzelor, Păduche din San Jose, minatoare, defoliatoare

Fungicid: Folpan 0,3%, sau Dithane 0,3%, sau Captadin 0,3% şi Insecticid: Ultracid 0,2%, sau Reldan 0,2%.

10–13. La 10-12 zile unul de altul (la avertizare)

Viermele fructelor, Păduche din San Jose, defoliatoare, minatoare

Insecticide: Ekalux sau Reldan sau Diazol sau Carbetox sau Sumi-alpha sau Chinmix.

14. După căderea frunzelor

Arsura bacteriană, Rapăn, pătări ale frunzelor

Produse cuprice: Alcupral 0,4% sau Zeamă bordeleză 2%.

10.2.8. Particularităţi tehnologice.

Înfiinţarea. Lucrările generale de pregătire a terenului pentru o plantaţie pomicolă sunt redate în Capitolul V. La alegerea locului unde se

132

doreşte înfiinţarea unei plantaţii de păr, trebuie evitate zonele cu temperaturi scăzute primăvara, cu frecvenţă mare a brumelor şi îngheţurilor târzii şi cu precipitaţii frecvente în timpul înfloritului, care pot afecta polenizarea. Sunt favorabile culturii părului terenurile plane, sau cu pantă de până la 15 –18 %, amenajate pentru mecanizare, de preferinţă cu expoziţii sudice.

Datorită faptului că părul are rădăcină pivotantă (părul franc), solul trebuie să fie profund, cu textură uşoară, bine aerat. Se evită solurile grele, argiloase, reci, cu exces temporar de umiditate sau solurile calcaroase, care pot provoca cloroză şi pieirea prematură a pomilor. Solurile nisipoase sunt propice culturii părului, dar trebuie bine fertilizate şi irigate corespunzător.

Alegerea sortimentului de soiuri se face în funcţie de preferinţele consumatorilor de fructe, de cerinţele pieţei, de favorabilitatea cultivării anumitor soiuri în zona respectivă. La înfiinţare nu trebuie neglijată asigurarea polenizării între soiuri. Pentru realizarea unor plantaţii rentabile, materialul săditor folosit trebuie să provină din pepiniere autorizate care să garanteze calitatea şi autenticitatea pomilor altoiţi.

Distanţele de plantare sunt diferite, în primul rând după portaltoiul folosit la altoire, vigoarea soiului respectiv, fertilitatea solului, panta terenului, şi forma de coroană dorită (tabelul 10.8. ).

Tabelul 10.8. Distanţe orientative de plantare în livezi de păr

Distanţe de plantare (m) Soiuri Portaltoi Între rânduri Între

pomi/rând

Număr de pomi/ha

Gutui 3,2 - 3,5 1 – 1,8 1587-3120 De vigoare mică Franc 4 – 4,5 2 – 3 740-1250 Gutui 3,5 – 4 2 – 2,5 1000-1428 De vigoare mare franc 4,5 – 5 3,5 - 4 500-635

În cazul în care coroana pomilor se conduce în formă liberă,

globuloasă (vas, tufă-vas) distanţele de plantare sunt mai mari, iar dacă formele de coroană sunt în formă de fus subţire, ax vertical, cordon, distanţele de plantare putând fi mai mici. Pe terenuri în pantă, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile, distanţele de plantare pot fi, de asemenea, mai mici.

Plantarea se recomandă să se facă toamna, după intrarea în repausul vegetativ, se poate continua şi în ferestrele iernii, când solul nu este îngheţat, iar primăvara, înainte de începutul vegetaţiei, se plantează numai dacă nu s-a putut planta în toamnă din diferite motive. Imediat după plantare se reduce tulpina după forma de coroană dorită şi se instalează mijloacele de susţinere (spalier sau tutori individuali) dacă există o plantaţie de mare densitate, cu portaltoi de mică vigoare.

Lucrările solului. Ca şi în cultura mărului, este bine ca în primii 2 - 3 ani de la plantare, solul să fie întreţinut ca ogor negru, lucrat cu mijloace

133

mecanice pentru a elimina concurenţa la hrană a pomilor faţă de alte plante, atunci când sistemul radicular este mai superficial şi explorează un volum mai mic de sol. Apoi se recomandă înierbarea intervalului dintre rândurile de pomi cu specii de graminee (Festuca, Lolium, Poa) asociate cu Trifolium repens, ce se cosesc mecanic periodic, lăsându-se pe sol materialul vegetal cosit ca îngrăşământ verde natural, iar sub rândurile de pomi se recomandă ca solul să rămână ca ogor întreţinut prin lucrări mecanice efectuate periodic, pentru eliminarea buruienilor şi încorporarea îngrăşămintelor aplicate, prin erbicidări sau mulciri cu materialul vegetal, rezultat din cosirea ierburilor de pe intervalele dintre rândurile de pomi.

Pe terenurile cu panta de peste 12 - 15%, intervalele dintre rânduri se înierbează imediat după plantarea pomilor pentru prevenirea eroziunii solului şi se intervine cu fertilizări suplimentare în doze mici, aplicate local.

Tăierile. Părul altoit pe gutui se poate conduce foarte uşor în diferite forme de coroană, totuşi se recomandă cu precădere Fusul cu toate variantele sale constructive, Axul vertical, precum şi Ypsilonul, V-pliat, sau gardurile fructifere. Părul are tendinţa de a-şi dezvolta puternic axul în detrimentul ramurilor laterale, de aceea este indicată transferarea repetată a axului pe o ramură laterală, echilibrând astfel coroana.

Principiile de bază ale tăierilor descrise în Capitolul VI sunt valabile şi pentru cultura părului. Se recomandă ca, indiferent de forma de coroană, să se încerce tăierea a cât mai puţine ramuri în primi ani de la plantare şi să se aplice palisări şi alte lucrări în verde, care să favorizeze pătrunderea luminii în coroană şi care să stimuleze fructificarea şi grăbirea intrării pe rod.

Tăierile de fructificare se aplică, pe ansamblu, ca şi la măr. Întrucât ramurile roditoare lungi (smicele, nuieluşe, mlădiţe) se garnisesc lateral cu numeroase ţepuşe (fig. 10.5.), pomii se supraîncarcă cu rod şi se dezechilibrează.

Figura 10.5. Tăieri de reducţie în semischelet la păr.

134

Pentru a preveni acest fenomen se impun tăieri de reducţie în semischelet. Sub greutatea fructelor, ramurile de semischelet se apleacă, se alungesc şi se arcuiesc necesitând scurtarea acestora pentru a apropia rodul de ax şi a reechilibra pomii. Când pomii intră în perioada de plină producţie, ţepuşele se aglomerează pe vetre de rod cu multe ramificaţii dese, care trebuie rărite sau reduse prin tăieri.

Fertilizarea. Nutriţia părului are particularităţi legate de soi, de portaltoi şi de vârsta plantaţiei, particularităţi care trebuie avute în vedere la aplicarea îngrăşămintelor.

Soiurile mai viguroase, cu rădăcini mai profunde, necesită fertilizări ceva mai consistente, ca şi plantaţiile pe rod faţă de plantaţiile tinere. Dacă pomii sunt altoiţi pe gutui, care are sistem radicular mai superficial şi pomii sunt tineri, sunt necesare fertilizări mai dese, în doze mai mici şi aplicate local, de exemplu prin fertirigare (în jurul trunchiului sau pe o bandă continuă sub rândul de pomi). Fertilizările suplimentare foliare sunt, de asemenea, indicate şi pentru livezile de păr. La pomii tineri nevoia maximă de hrană este în faza de creştere intensă a lăstarilor, iar la pomii pe rod în faza de creştere intensă a fructelor şi în cea de acumulare a substanţelor de rezervă.

Dozele şi felul îngrăşămintelor se stabilesc corect numai după analiza chimică a solului din plantaţia respectivă, completată de diagnoza foliară. Totuşi, orientativ, se recomandă următoarele cantităţi de îngrăşăminte, considerând un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive: -în livezi tinere, 10-20 t gunoi de grajd şi N-30, P-30, K-30 kg s.a./ha. -în livezi pe rod, 30-40 t gunoi la 3 - 4 ani şi N-100, P-80, K-80 Kg s.a./ha.

Irigarea. Atât pentru cultura părului cât şi pentru alte culturi, irigarea reprezintă un factor limitativ al producţiei de fructe. Părul, deşi rezistă destul de bine la deficitul de apă, reacţionează foarte bine la irigare şi realizează un consum de apă mai mare decât mărul în cursul perioadei de vegetaţie, putând valorifica şi un volum mai mare de sol. Eficienţa irigării asociată cu fertirigarea se manifestă chiar şi în zonele cu precipitaţii anuale de peste 700-800 mm/an, unde părul se comportă foarte bine.

Realizarea unui bilanţ corespunzător al apei în sol şi o suplinire temporară a deficitului de apă prin irigare conduce la realizarea unui plus semnificativ de cantitate şi calitate a fructelor care, printr-o valorificare superioară, aduce beneficiu sigur producătorului. În funcţie de deficitul momentan de apă din sol, de vârsta plantaţiei, de încărcătura de rod şi de metoda de administrare a apei la pomi, se recomandă orientativ 3 - 5 norme de udare de câte 200 - 600 m3/ha.

10.2.9. Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor. Recoltarea, se stabileşte pe baza schimbării unor caractere ale fructelor

(gust, culoare, consistenţa pulpei, indicatori chimici, uşurinţa desprinderii de

135

pe pom, etc). Există benzi colorate standard cu care se pot compara fructele diferitelor soiuri, sau cu ajutorul electrocolorimetrului sau fluorometrului. Maturitatea fructelor se poate estima şi după numărul de zile de la sfârşitul înfloritului până la recoltare, care este specific fiecărui soi. La soiurile de vară, maturitatea de recoltare coincide cu cea de consum, dar la soiurile de toamnă sau de iarnă, maturitatea de consum se realizează după recoltare şi păstrarea pe o anumită perioadă în depozite. Recoltarea perelor se face prin ridicare şi răsucire uşoară, fără să se rupă codiţa fructului sau porţiuni de ramuri pe care se află fructele, apoi se aşează în lăzi sau containere pe categorii de calitate.

Păstrarea, perelor de iarnă, în special, se face în lăzi sau containere, cu scopul prelungirii perioadei de consum în stare proaspătă. Soiurile de păr se comportă diferit la păstrare, astfel soiurile Josephinne de Malines, Republica, Olivier de Serres, Euras se păstrează mai bine în condiţii naturale (beciuri, magazii) decât în condiţii de depozite frigorifice. Temperaturile de păstrare în depozite ale perelor sunt cuprinse între 0ºC şi 1ºC la majoritatea soiurilor şi 4ºC şi 5ºC la soiul Passe crassane şi Conference.

După unele cercetări făcute de Gorini (1984), citat de Branişte (2003), soiurile Republica şi Contesa de Paris nu se păstrează eficient în condiţii de frig şi atmosferă controlată cu CO2, înregistrând pierderi mari.

Valorificarea fructelor depinde în cea mai mare măsură de calitate şi apoi de perioada din an în care se vând. La fructele păstrate în depozite, cu 3 - 4 zile înainte de a la prezenta pe piaţă, trebuie ca acestea să se scoată din celulele frigorifice şi să stea la o temperatură de 16 - 18ºC pentru a se matura şi a-şi echilibra gustul. Para este un fruct care se vinde deosebit de profitabil dacă este ambalat atractiv şi dacă gustul fructului este cel specific soiului respectiv.

10.3. CULTURA GUTUIULUI 10.3.1.Originea şi arealul de cultură Gutuiul îşi are originea în regiunea Mării Caspice, nordul Iranului,

Asia Mică, Asia Centrală, în jurul Munţilor Caucaz. În aceste zone, gutuiul este cunoscut încă din antichitate şi se găseşte şi astăzi în stare sălbatică şi cultivat. Primii europeni care l-au luat în cultură au fost cretanii, găsindu-se dovezi în scrierile greceşti din anul 650 î.Hr., care argumentează că pe insula Creta gutuiul a fost cultivat pentru prima dată, în oraşul Cydon, de unde îi provine şi numele botanic al acestei specii (Cydonia). Apoi, din Grecia, cultura lui s-a răspândit şi în Italia, Franţa, Spania, Portugalia.

Gutuiul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoidaee, genul Cydonia cu specia Cydonia oblonga din care provin toate soiurile de gutui cunoscute. Limita nordică a favorabilităţii culturii gutuiului este Tokio, sudul

136

Munţilor Himalaia, oraşele Taşkent, Kiev, Berlin, iar în continentul American cei mai mulţi gutui se găsesc în S.U.A.

10.3.2. Importanţa culturii Gutuiul are o pondere economică cu mult mai redusă decât cea a

mărului sau a părului, de exemplu. El prezintă interes pentru fructele sale deosebite şi ca portaltoi, pentru specia păr, în livezi de mare densitate. Fructele gutuiului conţin 6,6 - 12,9% zaharuri, 0,6 - 1,76 % acizi, 0,69 - 1,13 % pectine, 10,8 - 38,2 mg % vitamina C şi multe alte vitamine şi săruri minerale. Gutuile sunt fructe deosebite, aromate, parfumate care, chiar dacă se consumă mai puţin în stare proaspătă, sunt deosebite în prepararea unor mâncăruri speciale, pentru gem, compot, peltea, jeleu, sau dulceţuri alese.

Gutuiul poate fi extrem de rentabil în culturi bine îngrijite, poate valorifica terenuri cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la mică adâncime (până la 1 m), fiind o plantă utilă şi ornamentală în acelaşi timp.

10.3.3.Cultura gutuiului în România La noi în ţară gutuiul este cunoscut din vechime şi este cultivat în

grădini particulare, alături de alte specii pomicole. În prezent, suprafaţa de teren cultivată cu gutui este de circa 1 000 ha, iar dintre centrele mai importante de cultură a gutuiului se amintesc: judeţele Ilfov (Bolintin, Copăceni, Vidra), Iaşi (Moşna, Comarna), Prahova (Valea Călugărească, Mizil, Podeni), Tulcea (Măcin, Greci, Deltă), Gorj, Olt, Vaslui, Vâlcea, Argeş, Buzău, Arad, Bihor, Satu Mare.

10.3.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Se cunoaşte o singură specie a genului Cydonia, specia Cydonia

oblonga, gutuiul obişnuit. Portaltoii gutuiului sunt gutuii selecţionaţi în acest scop ca

uniformitate de creştere şi înmulţiţi vegetativ prin marcotaj sau butăşire, sau înmulţiţi prin seminţe. În prezent, în pepiniere, la altoire se folosesc numai portaltoi vegetativi pentru evitarea neuniformităţii plantaţiilor şi a lipsei compatibilităţii între anumite soiuri. Aceşti portaltoi sunt cei din grupa A, amintiţi la specia păr şi portaltoiul BN 70, obţinut la Bistriţa-Năsăud. În mod izolat, gutuiul se mai poate altoi şi pe păducel, în cazul în care este plantat pe soluri pietroase, sărace, cu pante mari.

Soiuri de gutui. În colecţii sunt peste 30 de soiuri locale şi străine şi tot atâtea biotipuri de gutui. În continuare se vor enumera câteva soiuri mai importante, cu pondere mare în cultură sau recomandate pentru extindere.

Aromate, este o selecţie a soiului Bereczki, clona 150, omologat în 1982. Pomul este de vigoare supramijlocie, având coroană invers piramidală, rezistent la ger şi relativ rezistent la Monilie. Fructul este piriform mijlociu ca

137

mărime (300 g), galben-limoniu specific, cu pieliţa groasă şi lucioasă acoperită cu puf fin. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce acidulată şi foarte aromată. Se poate consuma din octombrie până în ianuarie.

Aurii, este tot o selecţie din soiul Bereczki, clona 300, omologat în 1982. Pomul este mijlociu ca vigoare, globulos, cu unghiuri mari de ramificare în coroană, destul de rezistent la ger. Fructele sunt foarte mari (400-450 g), rotund-piriforme, cu coaste şi suprafaţă vălurată, asimetrice şi culoare specifică. Gustul este crocant, uşor astringent, dulce-acrişor cu aromă fină. Se consumă din octombrie până în ianuarie.

Moldoveneşti, este o selecţie din zona colinară a Moldovei şi a fost omologat ca soi în 1982. Pomul este de talie mică, cu coroană globuloasă, turtită, cu fructe mijlocii ca mărime (250-300g), de formă rotunjită şi coaste largi spre extremităţi. Pulpa este galbenă, consistentă, crocantă, semizemoasă, puţin înecăcioasă, dulce-acidulată şi uşor aromată. Se pot consuma din octombrie şi până la sfârşit de ianuarie.

Bereczki. Soi de origine maghiară foarte mult răspândit în cultură, cu pomi viguroşi, coroană invers-piramidală, rustici şi productivi. Fructele sunt mari (400 g), piriforme, cu proeminenţe caracteristice pe suprafaţă. Pulpa este gălbuie, crocantă, suculentă, potrivit de acidulată, cu puţine sclereide şi aromată. Se consumă din octombrie până la sfârşit de ianuarie.

De Constantinopol. Soi introdus la noi din Turcia şi înmulţit prin drajoni în toate zonele de cultură din ţară. Pomul este viguros, cu coroană sferică, rezistent la secetă, dar sensibil la ger. Fructele sunt mari (400 g), maliforme, cu 5 coaste largi. Pulpa este gălbuie, tare, semi-suculentă, dulce-acidulată şi puţin aromată. Se consumă până în ianuarie.

Champion (Campion), soi de origine americană, răspândit la noi în ţară în special în sudul Moldovei şi în Dobrogea. Pomul este viguros, cu coroană globuloasă, intră mai târziu pe rod, dar este productiv, sensibil la boli şi dăunători. Fructele sunt mari (peste 400 g), piriforme, cu pulpa gălbuie (ca lămâia), cu gust plăcut, echilibrat şi cu rezistenţă mai mică la păstrare.

De Portugalia. Originar din Peninsula Iberică, a fost răspândit mai mult în Muntenia şi Dobrogea. Pomii sunt de talia mare, cu coroană invers-piramidală, precoci şi productivi, nepretenţioşi la climă şi sol, dar sensibili la unele boli. Fructele sunt mari, piriforme, cu coaste largi de culoare galben-aurie, lucioasă. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, dulce-acidulată, uşor astringentă, semifină. Se consumă până în ianuarie.

De Huşi este un soi local, din dealurile Moldovei, unde este şi mai răspândit în cultură. Pomul este viguros, cu coroana globuloasă, productiv şi rezistent la secetă şi ger, dar sensibil la unele boli specifice. Fructele sunt mijlocii (200-300 g), maliforme, cu coaste largi, pulpă galben-pai, suculentă, cu gust plăcut, aproape fără sclereide. Se consumă până în ianuarie.

138

Alte soiuri de gutui cu calităţi şi perspective de extindere în cultură: Leskowatz, De Moşna.

10.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare. Din punct de vedere morfologic specia Cydonia oblonga se

caracterizează printr-un sistem radicular fibros, destul de superficial în sol, majoritatea rădăcinilor aflându-se între 20 şi 60 cm adâncime, puţine rădăcini pătrunzând la peste 1 m. Creşterea rădăcinii începe la temperatura de 3ºC în sol şi continuă până toamna, când temperatura scade la 2 - 3ºC.

Gutuiul poate fi cultivat ca pom (cu o tulpină) sau ca arbustoid (cu mai multe tulpini). Pomii ating 3 - 4 m înălţime şi chiar mai mult, în funcţie de vigoarea soiului sau portaltoiului respectiv. Forma naturală a coroanei este de obicei globuloasă sau invers piramidală.

Lăstarii sunt tomentoşi, cu frunze mari, ovate, pubescente. Florile sunt hermafrodite, mari, solitare şi apar în vârful lăstarilor scurţi ce se dezvoltă din mugurii micşti. Gutuiul înfloreşte târziu (în mai), după măr, iar majoritatea soiurilor sunt autofertile, cu potenţial productiv ridicat (25-40 t/ha), relativ constant şi precoci (rodesc de la 3 ani). Pe ramurile de schelet şi semischelet se formează ramuri de rod lungi asemănătoare cu cele de la măr şi ramuri scurte, burse. (Fig. 10.6.).

Figura 10.6. Ramuri de rod la gutui: a - ramură lungă, b - măciulie, c -“ coarne de melc”

După 5 - 6 ani de producţie creşterile vegetative slăbesc în detrimentul fructificării pe ramuri scurte. Durata rentabilităţii unei plantaţii de gutui este de 20 - 25 de ani, cu toate că gutuiul trăieşte natural cu mult mai mult.

139

10.3.6. Particularităţi ecologice. Temperatura. Din grupa sămânţoaselor, gutuiul este cea mai sensibilă

specie faţă de căldură, fiind mai sensibil la ger decât părul şi mărul. Gutuiul dă rezultate bune în regiuni cu veri călduroase şi ierni blânde, unde nu sunt frecvente îngheţuri de sub (– 20)ºC, în locuri însorite şi adăpostite de curenţi reci.

Este cel mai pretenţios la lumină dintre sămânţoase. Solul. Gutuiul preferă solurile aluviale, calde, fertile, cu conţinut redus

de calcar activ, iar pe solurile nisipoase devine mai precoce, dar trăieşte mai puţin.

Apa. Sensibilitatea gutuiului faţă de deficitul de apă este relativ mare având în vedere sistemul său radicular mai puţin profund. Deficitul prelungit de apă face ca fructele să fie cu mult mai mici, mai puţin gustoase şi cu mai multe sclereide.

10.3.7. Boli şi dăunători ai gutuiului Gutuiul are o serie de boli şi dăunători comuni cu cei ai mărului şi

părului cum sunt: viermele fructelor (Carpocapsa pomonela), arsura bacteriană (Pseudomonas syringae şi Erwinia amylovora), monilia (Monilinia lindhartiana), pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri), făinarea (Podosphaera oxyacanthae), septorioză, afide, minatoare, defoliatoare.

Acestea au aceleaşi caractere morfologice şi de dăunare descrise la speciile măr şi păr. Se prezintă totuşi câteva aspecte specifice la unele dintre bolile mai frecvente la gutui.

Mumifierea fructelor tinere (Monilinia lindhartiana) este cea mai păgubitoare boală a gutuiului în zonele sau anii ploioşi şi reci. Ciuperca atacă mai întâi frunzele sau florile sau lăstarii tineri, care se brunifică, apoi, dacă nu este tratată, boala se extinde pe fructe provocând mumifierea acestora.

Arsura bacteriană (Pseudomonas siringae şi Erwinia Amylovora) este produsă de bacterii şi se manifestă la început pe flori, lăstari tineri, pe ramuri şi apoi pe toată planta. Florile se brunifică, se ofilesc şi rămân pe pom, lăstarii capătă striuri brune, iar vărful acestora se îndoaie şi se ofileşte, în final se pot brunifica toate creşterile anuale, ramurile tinere şi apoi întreg pomul care se va usca.

Pătarea brună a frunzelor (Diplocarpon soraueri) atacă frunzele prin apariţia unor pete brune care se extind rapid, iar frunzele se răsucesc şi cad. Mai rar, se poate extinde boala şi pe fructe, sau lăstari.

Viermele fructelor (Carpocapsa pomonela) este un dăunător care produce mari daune gutuiului prin larvele ce se dezvoltă în pulpa fructelor, depreciindu-le considerabil calitatea. În tabelul următor (tabelul 10.9.) sunt redate tratamentele orientative de bază pentru plantaţiile de gutui.

140

Tabelul 10.9. Tratamente fitosanitare recomandate în livezile de gutui (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratamentul/ fenofaza

Boala şi dăunătorul Produsele pesticide recomandate

1. umflarea mugurilor de rod

Forme hibernante de dăunători

Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox 2%, sau Oleodiazol 1,5%.

2. Faza de buton floral nedesfăcut

Monilia, Erwinia Fungicid cupric: Kocide 0,3%, sau Champion, 0,3%, sau Alcupral 0,3%, sau Funguran 0,3%.

3. Deschiderea florii

Monilia, Erwinia, Antracnoză

Idem cu tratamentul 2, dar cu alt produs cupric decât cel folosit anterior

4. Scuturarea petalelor

Monilia, Erwinia Defoliatoare, Afide

Fungicid cupric + Zolone 0,2%, sau Sumi-alpha.0,05%, sau Faster 0,03%.

5. Creştere fructe Vierme de fructe, Monilie, Antracnoză

Zolone 0,2%, Sumi-alpha 0,05%

6. După căderea frunzelor

Monilia, Erwinia Fungicid cupric: Kocide 0,3%, sau Champion 0,3%, sau Alcupral 0,3%.

10.3.8. Particularităţi tehnologice.

Aspecte referitoare la înfiinţarea livezilor au fost prezentate în Capitolul V şi acestea sunt valabile şi pentru gutui, cu respectarea unor particularităţi.

Alegerea terenului de plantare trebuie să ţină cont de cerinţele de sol şi climă specifice gutuiului, materialul săditor să fie uniform, autentic şi de aceeaşi provenienţă. Gutuiul se pretează atât pentru livezi de mică densitate (5 m /5 m), la soiuri viguroase ca Bereczki, Champion, sau de densitate medie (4 m /3,5 m), la soiuri ca De Portugalia, De Huşi, cât şi pentru livezi de mare densitate (3,3 m/2 m), cu soiuri ca Moldoveneşti, Aurii. Soiurile de gutui fiind autofertile nu sunt necesare la plantare intercalări cu soiuri polenizatoare, totuşi este bine ca într-o livadă de mare suprafaţă să existe 2 - 3 soiuri. Pentru gutui formele de coroană mai potrivite ar fi vasul ameliorat, piramida întreruptă, sau tufa-vas. Plantarea se poate face toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie.

La pomii tineri se fac numai răriri în coroană, mai rar scurtări de ramuri.

După formarea coroanelor, se aplică de regulă tăieri de scurtare şi regenerare a ramurilor de semischelet purtătoare de rod (Fig10.7.).

141

Figura 10.7. Tăieri de producţie la gutui (după Cepoiu, 2000). Pentru întreţinerea solului se recomandă o cultură cu înierbare pe

intervalele dintre rândurile de pomi, iar sub rânduri să se menţină solul ca ogor prin lucrări mecanice sau erbicidări. Gutuiul consumă mai puţine îngrăşăminte decât mărul, dar este indicat să le primească mai des. În livezi tinere se pot aplica îngrăşăminte complexe în doze de: N 30, P 30, K 30 kg s.a. /ha, iar în livezi pe rod se recomandă doze de N 90, P 90, K 60 kg s.a. /ha, cu 20 – 30 t/ha gunoi de grajd la 3 ani.

Faţă de apă, gutuiul este mai sensibil decât mărul sau părul, având un sistem radicular mai superficial, rezistând mai puţin la stresul hidric, iar normele de udare trebuie să fie mai dese şi cu cantităţi mai mici de apă.

10.3.9. Recoltarea şi păstrarea fructelor La cele mai multe soiuri de gutui fructele ajung destul de târziu la

maturarea de recoltare şi de consum, în a doua jumătate a lunii octombrie. Fructele se recoltează când culoarea devine galbenă, caracteristică, iar puful de pe ele cade uşor. Se desprind cu mare atenţie de pe ramuri să nu se rupă vârfurile acestora care poartă mugurii micşti ce vor rodi anul următor.

După recoltare, fructele destinate păstrării se aşează în lăzi şi se depozitează în beciuri sau magazii cu temperatură mai ridicată decât în depozitele de păstrare a merelor sau perelor. Gutuile se pot păstra astfel până la sfârşitul lunii ianuarie. 10.4.CULTURA MOŞMONULUI 10.4.1. Importanţa culturii

142

Moşmonul este o specie pomicolă cu valoare economică redusă, cultivată la noi doar în puţine grădini particulare sau în colecţii pomologice. Moşmoanele conţin 10,6 -12,14 % zaharuri, 1,1 –1,5 % acizi, 2,53 – 5,03 % celuloză, 0,65 – 0,86 % proteine, 0,05 – 0,07 % tanin, vitamine şi săruri minerale. Fructele se folosesc pentru consum în stare proaspătă, în cofetării pentru prepararea unor creme, sau intră în compoziţia unor gemuri, marmelade, peltea, lichior, rachiu, fructe murate.

Fructele moşmonului sunt destul de mici (ca nucile), sau ca nişte pere mici, de formă aproape sferică şi culoare galben-ruginie la coacere (fig10.8.). Au randament scăzut în pulpă, practic dintr-un fruct doar se gustă, dar acel gust dulce-acrişor cu aromă fină specifică este greu de uitat.

Figura 10.8. Fruct de moşmon. 10.4.2. Originea şi arealul de cultură Moşmonul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Pomoideae,

genul Mespilus, reprezentat de o singură specie, Mespilus germanica. În stare sălbatică moşmonul creşte în toate regiunile cu climat temperat din Europa, Asia şi America de Nord, unde se găseşte şi cultivat pe suprafeţe reduse.

10.4.3. Particularităţi morfologice şi biologice. Moşmonul creşte ca arbustoid sau ca pom ce poate atinge 4 - 5 m

înălţime, cu un sistem radicular mai profund decât al gutuiului, iar coroana este răsfirată, globuloasă. Lăstarii sunt pubescenţi, florile sunt solitare, albe, aflate în vârful lăstarilor apăruţi din mugurii micşti ca şi la gutui.

143

Ramurile roditoare sunt ca nişte măciulii şi evoluează ca cele ale gutuiului. Înmulţirea moşmonului se face prin seminţe, marcote sau prin altoire pe moşmon, gutui, păr, păducel şi scoruş. Se altoieşte cât mai aproape de sol pentru a preveni apariţia lăstarilor din portaltoi. Se plantează la distanţe aproximativ egale cu cele folosite la gutui şi necesită cam aceleaşi lucrări de îngrijire. Este precoce, rodind din anul 2 de la plantare. La noi în cultură se găseşte numai moşmonul comun cu fruct relativ mic (4 - 5 cm în diametru); în alte ţări sunt soiuri cu fruct mai mare (6 - 7 cm în diametru).

10.4.4. Particularităţi ecologice şi agrotehnice. Moşmonul este o specie rustică, cu cerinţe moderate faţă de

temperatură, reuşind să vegeteze bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 8 - 11ºC, iarna suportând geruri de peste -30ºC. Suportă mai greu seceta atmosferică şi temperaturi frecvente de peste 35ºC. Când este altoit pe gutui trebuie să i se ofere soluri afânate, revene şi calde, iar agrotehnica aplicată trebuie să fie ca cea a gutuiului. Cultura moşmonului reuşeşte până la 900-1000 m altitudine.

CAPITOLUL XI

CULTURA SPECIILOR POMICOLE SÂMBUROASE

11.1. CULTURA PRUNULUI 11.1.1. Originea şi arealul de cultură.

Prunul este originar din Europa şi Asia, iar în prezent se cultivă pe scară largă pe toate continentele. Este cunoscut şi luat în cultură din vremuri străvechi şi se consideră că a fost răspândit în lume din zona Caucazului. Producţia mondială de prune este de circa 9 000 000 t, din care în Asia se produc peste 5 000 000 t, în Europa peste 2 500 000 t, în America de Nord peste 650 000 t. Dintre ţările mari producătoare de prune din Europa se amintesc în ordine descrescătoare: ţările din fosta Jugoslavie, Rusia, România, Germania, Ungaria, Bulgaria, Franţa, Italia, Polonia.

11.1.2. Importanţa culturii prunului

Prunul ocupă locul 10 în economia pomicolă mondială. Fructele prunului au multiple utilizări, dintre care se amintesc: consumul în stare proaspătă şi deshidratate, prepararea gemurilor, dulceţurilor, compoturilor, jeleurilor, prune glasate sau murate, lichioruri şi nu în ultimul rând, prin distilarea simplă sau dublă a prunelor, se obţine băutura tradiţională a românilor, ţuica. Miezul sâmburilor conţine grăsimi şi hidraţi de carbon, iar coaja lor se poate folosi la fabricarea explozibilului. Prunele au cea mai mare

144

valoare nutritivă dintre fructele cultivate (tabelul 11.1.), au rol energetic, stimulent al sistemului nervos, diuretic, laxativ, decongestionant hepatic.

Tabelul 11.1. Componente chimice ale prunelor

Substanţa Conţinut (g/100g fruct)

Substanţa Conţinut (g/100g fruct)

Apă 78 % Glucide totale 12,5 – 18,5 g/100g fruct Fosfor 18 mg/% Aciditate totală 0,91 – 2,21 g/100g fruct Calciu 14 mg/% Subst. Pectice 0,57 – 0,90 g/100g fruct Vitamina PP 0,21 mg/% Subst. Proteice 0,50 – 0,80 g/100g fruct Vitamina C 5,40 mg/% Celuloză totală 0,40 – 1,15 g/100g fruct Vitamina B1 0,44 mg/% Potasiu 221 mg/% Vitamina E 0,80 mg/%

Lemnul de prun se foloseşte la obţinerea cărbunelui activ, la fabricarea mangalului, în industria creioanelor, iar prunul poate fi şi un pom decorativ. 11.1.3. Cultura prunului în România.

În ţara noastră prunul se cultivă aproape peste tot, de la câmpie până în zona premontană, la altitudini de peste 800 m. Marea masă a plantaţiilor se găsesc în zona joasă a dealurilor la altitudini de 600-700 m, unde prunul ocupă circa 50 – 55 % din totalul pomilor. Nu cu mulţi ani în urmă prunul deţinea detaşat ponderea cea mai mare între pomii cultivaţi în România.

În prezent, deşi ponderea lui a scăzut, prunul se menţine încă pe primul loc între speciile pomicole cultivate la noi în ţară şi s-au înfiinţat plantaţii intensive şi omogene în multe zone de favorabilitate pentru această cultură. Judeţele în care se cultivă mult prunul sunt: Argeş, Vâlcea, Prahova, Olt, Caraş-Severin, Buzău, Gorj, Dâmboviţa, iar în Banat sunt centre consacrate de cultură a prunului: Bozovici, Domaşnea, Lugoj, Lipova. Producţia anuală de prune din ţara noastră înregistrată în anul 2000 este de peste 470 000 t.

11.1.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri).

Prunul face parte din familia Rosacee, subfamilia Prunoidee, genul Prunus şi numără peste 15 specii din care s-au creat în decursul timpului peste 2000 de soiuri. Cele mai importante specii din care s-au format soiurile de prun ce se află în prezent în cultură sunt: Prunus insitiţia, P. cerasifera, P.domestica, P. spinosa, P. salicina, P. triflora, P. ussuriensis, P. simonii, P. salicina, P. nigra, P. hortulana. Formarea soiurilor de prun din mai multe specii a determinat diversitatea sortimentului sub aspectul vigorii pomilor, mărimii fructelor sau a epocii de coacere a fructelor. Portaltoi ai prunului

145

Cei mai utilizaţi portaltoi în cultura prunului sunt portaltoii generativi selecţionaţi din corcoduş (folosiţi în proporţie de peste70%), prunul franc (unele soiuri autohtone selecţionate ca portaltoi), foarte rar zarzărul, piersicul sau porumbarul.

Corcoduşul imprimă o uşoară neuniformitate de creştere, vigoare destul de mare şi o slabă afinitate la altoire faţă de soiul Tuleu gras şi soiurile derivate din el. Prunul franc este în general mai valoros, deoarece imprimă o bună uniformitate, precocitate şi productivitate, având afinitate cu toate soiurile din cultură. Fiecare ţară cu tradiţie în cultura prunului a selecţionat şi a folosit în cultură portaltoi proprii, adaptaţi zonei respective.

În România, toţi portaltoii înscrişi în lista oficială sunt obţinuţi şi omologaţi în ţară (Duţu, 1994) şi aceştia sunt: Portaltoi generativi: Corcoduş, Mirobolan C5, Mirobolan dwarf, BN 4kr, Oteşani 8, BN 68, PF Buburuz, PF Roşior văratic, PF Scolduş, PF Renclod verde, PF Gălbior, PF Voineşti B. Portaltoi vegetativi: Corcoduş 163, Miroval, Mirobolan C5, BN 4kr, Oteşani 11.

Soiuri de prun. Deşi paleta de soiuri este destul de bogată, în cultura prunului din

România au predominat soiurile locale, mai uşor de întreţinut şi oarecum mai rezistente la unele boli specifice, dar mai puţin productive şi net inferioare calitativ. În ultimii ani însă, cercetători ca Roman şi Cociu (1994) au îndrumat şi au contribuit la obţinerea unor soiuri valoroase de prun. În continuare se vor descrie câteva soiuri de prun cu pondere mai mare în cultură şi cu posibilităţi de extindere în plantaţii.

Early Rivers (Timpurii Rivers), soi obţinut în Anglia cu pomi de vigoare medie cu coroană piramidală care rodeşte pe buchete şi pe ramuri mijlocii şi intră pe rod în anul 4 de la plantare. Este autosteril şi i se recomandă ca polenizatori soiurile Stanley, Agen, Renclod. Fructele sunt mijlocii (30 – 35 g), sferice, vânăt-violacee, cu pruină groasă albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, dulce-acidulată, semiaderentă la sâmbure. Se coace de la sfârşitul lunii iunie.

Diana (Băneasa ½), soi obţinut din încrucişarea soiurilor Renclod Althan x Rivers şi omologat în 1982. Pomii sunt de vigoare mijlocie, globuloşi, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi, este parţial autofertil, ca polenizatori se pot folosi soiurile: Rivers, Agen, Stanley, Gras ameliorat. Fructele sunt mari (60 g), sferice, cu pieliţa albastră-deschis acoperită cu pruină, foarte aspectuase. Pulpa este verde-gălbuie, cărnoasă, suculentă, cu gust bun, sâmbure mic, neaderent la pulpă. Se coc în prima jumătate a lunii iulie.

Minerva (Băneasa 11/26), obţinut din încrucişarea Tuleu timpuriu x Rivers, omologat în 1984. Pomii sunt de vigoare redusă, cu creştere

146

piramidală, rodeşte pe buchete de mai şi pe ramuri mixte, intră pe rod în anul 4 de la plantare, sunt productivi, dar androsterili, folosindu-se polenizatori ca: Silvia, Agen, Stanley, Anna Späth.

Fructele sunt mijlocii ca mărime (40 g), de formă ovoidă, cu pieliţa vânăt-violacee acoperită cu pruină abundentă. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, cu gust foarte plăcut şi neaderantă la sâmbure. Se coc la început de august.

Piteştean (Piteşti 22/24), soi obţinut din hibridarea dintre Tuleu timpuriu x Rivers în 1981, cu pomi de vigoare mijlocie cu coroană conică.

Este androsteril, folosindu-se în cultură cu polenizatori ca soiurile: Agen, Renclod Althan, Silvia, Stanley, Anna Späth. Fructele sale sunt mijlocii ca mărime, ovoide, cu pieliţa vânăt-închisă acoperită cu pruină groasă, cu pulpa galben-verzuie, suculentă, plăcută la gust, neaderentă la sâmbure. Se coc în prima jumătate a lunii august.

Tita (Băneasa 16/24), soi obţinut din sâmburi de Tuleu gras iradiaţi cu raze X şi omologat în 1992. Pomul are vigoare medie, coroană conică şi fructificare pe buchete de mai. Intră pe rod din anul 4 de la plantare, este androsteril având nevoie de polenizatori ca : Stanley, Agen, Anna Späth, Rivers. Fructul este mijlociu ca mărime, ovoid, cu pieliţa albăstruie acoperită cu pruină gri. Pulpa este galben-verzuie, plăcută la gust şi neaderentă la sâmbure. Se coace în prima jumătate a lunii august.

Tuleu timpuriu, soi autohton obţinut din încrucişarea Tuleu gras x Peche şi omologat în 1966. Pomii sunt de vigoare supramijlocie, piramidali, cu formaţiuni scurte de rod. Necesită polenizatori în cultură fiind androsteril. Fructele sunt de mărime mijlocie, ovoide, cu pieliţa vânăt-violacee, cu pruină. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, plăcută la gust, de calitate superioară şi sâmbure neaderent la pulpă. Se coc la mijloc de august.

Centenar (Băneasa 3/5, Bucurie), soi obţinut din încrucişarea Tuleu gras x Rivers şi omologat în 1978. Pomii au vigoare mijlocie cu creştere globuloasă. Înfloreşte timpuriu şi este androsteril necesitând polenizatori ca Stanley, Anna Späth, Silvia, Agen, Rivers.

Fructele sunt mari (50 g), invers ovoide, albastre, acoperite cu pruină cenuşie abundentă, cu pulpă alb-verzuie, suculentă, cu gust dulce-acrişor foarte bun (asemănător cu gustul de Tuleu gras). Se coc în a doua jumătate a lunii august.

Pescăruş (Băneasa 9/13), soi obţinut din hibridare artificială între Renclod Althan şi Rivers, omologat în 1978. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, piramidali, rodesc pe buchete de mai, parţial autofertil, bun polenizator pentru alte soiuri, dar totuşi este indicat să fie cultivat alături cu alte soiuri polenizatoare. Fructele sunt mari (55 g), elipsoidale, cu pieliţa vînăt-violacee acoperită cu pruină. Pulpa este alb-gălbuie, suculentă, neaderentă la sâmbure. Se coace în a doua jumătate a lunii august.

147

Agen, selecţie locală, originară din Franţa. Pomul are vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă şi rodire pe buchete de mai. Este parţial autosteril, dar bun polenizator pentru alte soiuri. Este bine să se cultive împreună cu unul din soiurile: Anna Späth, Stanley, Gras ameliorat, Renclod Althan, ca polenizatori.

Fructul este mic (30g), elipsoidal, roşu-vineţiu acoperit cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie, foarte suculentă, dulce, semiaderentă la sâmbure. Se coace la sfârşit de august.

Dâmboviţa (Piteşti 10/19), soi obţinut din încrucişarea Tuleu gras x Anna Späth şi omologat în 1981. Pomii au vigoare supramijlocie, cu fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, este androsteril necesitând polenizatori ca: Rivers, Silvia, Stanley, Agen, Anna Späth. Fructele sunt mari, ovoide, de culoare vânăt-închisă cu pruină cenuşie, pulpă galben-verzuie, suculentă, bună la gust şi neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de august.

Tuleu gras, soi autohton foarte vechi, considerat hibrid natural. Pomul este destul de viguros, cu unghiuri mici de ramificare care îl face să fie predispus la dezbinarea ramurilor încărcate cu rod, nu are afinitate cu corcoduşul la altoire (se recomandă altoirea pe Roşior văratic) şi este androsteril. Polenizatori buni pentru el sunt: Anna Späth, Stanley, Agen, Gras ameliorat. Fructul este de mărime mijlocie, elipsoidal, de culoare violet-închisă cu pruină albăstruie.

Pulpa este verde-gălbuie, suculentă, dulce, crocantă, cu gust foarte bun şi apreciat de toţi consumatorii. Se coace de la sfârşitul lunii august.

Stanley, soi american obţinut din hibridarea Agen x Grand Duke şi introdus în cultură din 1926. Pomii au vigoare mijlocie, cu creşteri reduse garnisite cu formaţiuni fructifere scurte. Intră repede pe rod (anul 4), rodeşte abundent şi constant.

Soiul este autofertil fiind bun polenizator şi pentru alte soiuri. Fructele sunt de mărime mijlocie, elipsoidale cu sudura carpelară evidentă, pieliţă violacee, pulpă gălbuie, crocantă şi gust mediocru. Se maturează la sfârşitul lunii august şi început de septembrie.

Anna Späth, soi german obţinut din selecţie naturală şi introdus în cultură din 1874, cu pomi viguroşi, coroană invers piramidală, cu flori parţial autofertile, buni polenizatori pentru alte soiuri, rezistenţi la Plum pox. Fructele sunt sferice, supramijlocii ca mărime, vinete-roşiatice şi cu pruină albastră. Pulpa este galben-verzuie sau aurie, suculentă, neaderentă la sâmbure, bună pentru masă. Se coc la sfârşitul lunii septembrie.

Gras ameliorat (Istriţa), soi autohton obţinut din autopolenizarea soiului Gras românesc şi omologat în 1968. Pomii sunt viguroşi, cu formaţiuni fructifere medii şi lungi, înfloresc timpuriu şi sunt autofertili. Fructele sunt supramijlocii, globuloase, vânăt-roşcate cu pruină violacee.

148

Pulpa este, crocantă, destul de suculentă, de culoare verde-gălbuie, cu gust dulce şi neaderentă la sâmbure. Se coc în septembrie.

Vânăt românesc (Brumării, Perje), soi autohton, hibrid natural, răspândit foarte mult până în ultimii ani în zona Balcanică şi Europa Centrală. În prezent se cultivă mai puţin. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu creştere piramidală, autofertili, sensibil la boli virotice, se comportă mai bine când sunt altoiţi pe Roşior văratic. Fructele sunt submijlocii, elipsoidale, colorate în vânăt, acoperite cu pruină, cu pulpă galben-verzuie, plăcut aromată, neaderentă la sâmbure. Se coc la sfârşit de septembrie.

Gras românesc (Goldane), soi autohton, hibrid natural foarte vechi, cultivat mult în zona Subcarpatică şi în Moldova. Pomii sunt viguroşi, cu creşteri verticale şi coroană piramidală greu de întreţinut prin tăieri. Este un soi autofertil, rezistent la ger şi la stresul hidric. Fructele sunt mijlocii ca mărime, de culoare mov-închis la maturitate, pulpă gălbuie, consistentă, dulce, aderentă la sâmbure. Se pretează foarte bine la prelucrare prin distilare şi se coc la început de octombrie.

Dintre alte soiuri de prun cu perspective de extindere în cultură mai sunt: Ialomiţa, Renclod de Caransebeş, Vâlcean, Bărăgan, Flora, Alina, Sarmatic, Record.

11.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Creşterea. Sistemul radicular al prunului altoit pe franc este destul de

superficial, majoritatea rădăcinilor aflându-se între 10 şi 45 cm adâncime, iar soiurile locale (Roşior văratic, Gras românesc) drajonează. Prunul poate valorifica foarte bine solurile din regiunile dealuroase, subţiri şi relativ grele. Altoit pe corcoduş, prunul are rădăcini mai profunde (între 20 şi 60 cm), iar în lateral rădăcinile depăşesc proiecţia coroanei pe sol de 1,5 ori.

Coroana prunului este diferită ca mărime în funcţie de soi, de fertilitatea solului, de agrotehnica aplicată, de portaltoi, dar poate ajunge la 3-4 m înălţime când este altoit pe franc în livezi intensive şi la 6-7 m înălţime şi chiar mai mult, când este altoit pe corcoduş în livezi clasice, de mică densitate, aflate pe soluri mai profunde şi fertile.

Fructificarea, este diferită în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor sunt de tip standard adică rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi (Vânăt, Tuleu, Renclod). Acestea se degarnisesc mai repede şi necesită tăieri mai ample. Alte soiuri (Stanley, Centenar, Anna Späth) rodesc de regulă pe ramuri scurte, spini, buchete de mai, pe ramuri mijlocii groase sau pe ramuri anticipate (fig. 11.1.).

149

Figura 11.1. Ramurile de rod la prun. 1, 2, 3, - ramuri scurte; 4, 5, - ramuri mijlocii; 6, - ramură lungă; 7 - ramură anticipată (după Cepoiu, 2000).

Înflorirea prunului este destul de timpurie, are loc de regulă la jumătatea lunii aprilie şi diferă în funcţie de zona de cultură sau de soi. Prunul este mai expus, din acest punct de vedere, la îngheţurile sau brumele târzii, decât mărul de exemplu.

După felul cum se comportă în procesul polenizării şi fecundării florilor, se deosebesc trei grupe de soiuri: soiuri autosterile, soiuri autofertile şi soiuri parţial autofertile; ca atare combinarea soiurilor la plantare poate fi făcută destul de variat. Soiurile parţial sau total sterile fructifică normal numai dacă se asigură o bună polenizare, cultivându-le alături de alte soiuri.

La prun, ca de altfel la toate sâmburoasele, sunt două feluri de muguri; muguri vegetativi, din care se formează lăstari şi muguri floriferi, din care se formează câte 1 - 3 flori. Prunul intră pe rod la 3 - 5 ani de la plantare şi poate produce între 15 şi 30 t de fructe la hectar şi chiar mai mult. Durata de rentabilitate a unei plantaţii de prun este, de regulă, cuprinsă între 25 şi 35 de ani, la unele soiuri locale chiar mai mult, dar longevitatea prunului este mai mare.

Ciclul anual de viaţă al prunului este asemănător cu al celorlalte specii pomicole din climatul temperat, împărţit în două perioade distincte: perioada de vegetaţie (din aprilie până în noiembrie) şi perioada de repaus când se pot face plantări de pomi, înfiinţări de plantaţii compacte, tăieri de formare a coroanei şi de rodire.

11.1.6. Particularităţi ecologice

150

Cerinţele faţă de lumină sunt moderate, dar diferite în funcţie de soi. Astfel, soiul Stanley, Agen, Centenar sunt mai pretenţioase la lumină faţă de soiurile Gras românesc şi Vânăt românesc.

Temperatura. Prunul reuşeşte bine în cultură în zonele unde temperatura medie anuală este cuprinsă între 8,5ºC şi 11ºC, iar la ger prunul rezistă până la –25, –30ºC. În zonele mai calde de câmpie, în condiţii de irigare se comportă bine soiurile Agen, Anna Späth, Centenar, Tuleu timpuriu. În zonele de dealuri cu expoziţii sudice de preferinţă, se cultivă cu foarte bune rezultate toate soiurile de prun, dar cu precădere soiurile Gras ameliorat, Gras românesc, Tuleu gras, Stanley, Carpatin, Dâmboviţa.

Bobocii florali rezistă până la –4,0 – 4,5ºC, florile deschise până la –2,5, –3,2ºC, iar fructele abia legate până la –1,5, –2,1ºC. Temperaturi scăzute de +1, +5ºC combinate cu ploi reci, sau călduri mari de +25, +27ºC asociate cu umiditate atmosferică scăzută, conduc la o legare foarte slabă a fructelor chiar dacă sunt multe flori pe pom. Se consideră o bună legare atunci când 10 - 20% din flori au legat fruct pe un pom cu încărcătură mare de flori. Suma gradelor de temperatură pozitivă necesară până la coacerea fructelor este cuprinsă între 1500 (la soiurile timpurii) şi 3000 (la soiurile târzii).

Apa. Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari datorită faptului că prunul are un sistem radicular realtiv superficial şi o biomasă bogată. Stresul hidric este greu suportat, iar atunci când acesta există, fructele se depreciază calitativ scăzând randamentul lor în pulpă.

Solul. Faţă de sol, prunul nu are cerinţe deosebite, el reuşind pe o gamă variată de soluri ca textură, structură sau tip genetic. Nu suportă bine însă solurile umede şi reci, dar se poate cultiva pe soluri cu până la 45 - 50% argilă dacă se aplică lucrări mecanice corespunzătoare de întreţinere a solului, preferând un pH între 5 şi 8,2.

11.1.7. Boli şi dăunători ai prunului Prunul poate fi atacat de numeroase boli şi de o serie de dăunători ce

provoacă mari pagube în plantaţii, dacă nu se fac tratamente corespunzătoare de protecţie.

Boli Plum pox (vărsatul, Sharka), este un virus semnalat din 1915 în

plantaţiile de prun. Se consideră că boala este sistemică, cronică şi incurabilă, şi se poate transmite de la o celulă la alta, de la un ţesut la altul, de la un pom la altul prin polen, sămânţă sau rădăcini. Simptomele apar pe frunze, pe fructe, pe sâmburi sau pe lăstari, ca nişte pete inelare, decolorate sau necroze ce pătrund în ţesuturi şi în pulpa fructului, perturbând procesele metabolice şi depreciind considerabil calitatea fructelor până la compromiterea totală a recoltei.

151

Soiuri de prun imune la acest virus încă nu se cunosc, iar ca mijloace de combatere parţială se recomandă înlăturarea pomilor atacaţi din plantaţiile mamă de ramuri altoi şi din culturile de producţie, înfiinţarea plantaţiilor cu material săditor liber de viroze (LTV), menţinerea stării de sănătate şi aplicarea unei agrotehnici corespunzătoare în livezi, pentru a spori rezistenţa pomilor şi transmiterea virusului.

Folosirea soiurilor rezistente sau tolerante şi a portaltoilor sănătoşi, liberi de viroze, constituie principalul remediu împotriva Plum pox-ului.

Ciuruirea bacteriană a frunzelor (Xantomonas pruni), se manifestă prin apariţia unor pete gălbui pe frunze care se necrozează, iar ţesutul necrozat cade, frunzele rămânând ciuruite, iar la un atac masiv cade întreaga frunză. Ciuruirea se manifestă şi pe fructe sau pe ramuri tinere ca nişte pete brune cu un exudat gălbui la suprafaţă şi scurgeri cleioase.

Pătarea roşie a frunzelor (Polystigma rubrum), este produsă de o ciupercă şi se manifestă pe frunză ca nişte pete roşii, sferice, care necrozează ţesutul diminuând procesul de fotosinteză şi alte procese metabolice, determinând căderea prematură a frunzelor. Boala apare frecvent în livezi, în special în anii ploioşi. Fructele pomilor atacaţi şi netrataţi rămân mici, nehrănite, fără gust.

Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerinckii), este produsă de o micoză care atacă la început frunzele, producând pătarea şi apoi ciuruirea frunzelor datorită căderii ţesutului atacat. Netratată, boala trece pe lăstari şi ramuri tinere, provocând răni ce debilitează întreg pomul.

Monilioza (Monilinia laxa), este una dintre cele mai păgubitoare boli din livezile de prun. Sunt atacate florile, frunzele, lăstarii şi fructele care se brunifică şi se mumifică, rămânând pe pom. Apare masiv în anii ploioşi şi cu temperaturi mai scăzute. Dăunători

Viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta), este frecvent întâlnită în livezi şi la pomii izolaţi din grădini. Dăunătorul depune câte un ou în sepalele florilor nedeschise, din care apare larva la scuturatul florii, intră în fruct şi se hrăneşte cu sâmburele în formare, provocând căderea prematură a fructului.

Viespea sâmburilor de prun (Eurytoma schreineri), este un dăunător care poate compromite aproape integral recolta. Insectele depun ouă în fructele abia formate, iar larvele care apar din ouă se hrănesc cu sămânţa din fruct, provocându-i încetinirea creşterii şi căderea prematură.

La pomi izolaţi se recomandă aşezarea în coroană, după scuturarea florilor, a unor pungi cu naftalină, care au efect total în combaterea insectei.

Viermele prunelor (Laspeyresia funebrana), este un dăunător periculos reprezentat de un fluture care, pe fructele tinere (de mărimea unei

152

măsline) depune ouă din care ies larve, ce pătrund în fruct hrănindu-se cu pulpa acestuia. Poate avea 2 - 3 generaţii pe an.

Păiajenul roşu (Panonicus ulmi), este un dăunător mic ce se hrăneşte cu seva din frunzele pomilor pe care se instalează în număr mare, stânjenind fotosinteza. Poate avea multe generaţii într-un an şi atacă mai mult în anii secetoşi.

Printre alţi dăunători ai prunului se mai numără şi Păduchele din San Jose şi Afidele (purecii de frunze).

În tabelul 11.2. se redau tratamentele fitosanitare orientative pentru livezile de prun.

Numărul de tratamente fitosanitare poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de condiţiile climatice ale anului respectiv şi de zona de cultură în care se află plantaţia, iar produsele pesticide folosite, pot fi diferite în funcţie de agenţii patogeni depistaţi.

11.1.8. Particularităţi tehnologice Plantaţiile de prun existente în România sunt amplasate pe suprafeţe

mai mari (peste 50 ha) în zonele considerate favorabile acestei culturi, sau pe suprafeţe mici (sub 1 ha), în grădini particulare. Indiferent de mărimea plantaţiei lucrările de amenajare şi pregătire a terenului se fac după aceleaşi principii, descrise în Capitolul V.

Alegerea soiurilor trebuie să aibă în vedere zona de favorabilitate, destinaţia producţiei de fructe, asigurarea polenizării între soiuri.

Pentru livezi de densitate mai mare (600-800 pomi/ha), se folosesc combinaţii de soiuri şi portaltoi de vigoare mai redusă şi se recomandă distanţe de plantare de 4 - 4,5 m între rânduri şi 3 - 3,5 m între pomi pe rând.

În livezi cu densităţi mai mici (5 - 5,5 m /4 - 4,5 m) se folosesc pomi din soiuri mai viguroase altoite pe corcoduş.

Plantarea se recomandă, cu precădere, să se facă toamna după căderea frunzelor, dar se poate planta până la începerea vegetaţiei în primăvară. Tabelul 11.2. Tratamente fitosanitare recomandate în cultura prunului (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul fenofaza

Boala şi dăunătorul Produsul chimic recomandat

1. repaus vegetativ

Păduchele din San Jose, ouă de Afide, păduchi ţestoşi

Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox 3%, sau Polisulfură de bariu 6%.

2. buton alb (flori nedeschise)

Ciuruirea bacteriană şi micotică, pătarea roşie, ouă de păianjeni

Produse cuprice: Alcupral 0,3%, sau Zeamă bordeleză 0,5%.

3. când 10-15 % din flori s-au scuturat

Ciuruirea bacteriană şi micotică, pătarea roşie, viespea prunelor

Fungicid de contact: Dithane 0,2%, sau Folpan 0,3%, sau Vondozeb 0,2% sau Captadin 0,3% + Insecticid: Diazol 0,15%,

153

sau Decis 0,3%, sau Chinmix 0,03%, sau Zolone 0,2%, sau Sumi-alpha 0,04%.

4.după10-12 zile de la tratamentul 3

Pătarea roşie, monilioză, viespea sâmburilor.

Fungicid de contact altul faţă de cel folosit la tratamentul 3, +Insecticid: Ekalux 0,1%, sau Sintox 0,2%, sau Nurelle 0,1%, sau Reldan 0,2%.

5. la 8-10 zile de la tratamentul 4

Pătarea roşie, monilioză, viespea sâmburilor, Afide

Idem cu tratamentul 4, dar se recomandă alt amestec de produse decât cel folosit atunci.

6. la 8-10 zile de la tratamentul 5.

Pătarea roşie, monilioză, viespea sâmburilor, viermele prunelor

Fungicide de contact: (vezi tratamentul 3) + Insecticide: Diazol 0,15%, sau Chinmix 0,03%, sau Sumi-alpha 0,05%.

7. la 8-10 zile de la tratamentul 6

Pătarea roşie, monilioză, viespea sâmburilor, viermele prunelor, Păduche San Jose.

Fungicid de contact + Insecticid, altul decât cel folosit anterior

8. la 10-12 zile de la tratamentul 7.

Păduche San Jose, defoliatoare, Păianjeni (Acarieni), viermle prunelor.

Insecticid: /vezi tratamentul 3, + Acaricid: Demitan 0,07%, sau Danirun 0,06%, sau Sanmite 0,05%,sau Mitigan 0,2%, sau Mitac 0,2%, sau Nissorun 0,03%.

9. la 10-12 zile de la tratamentul 8.

Monilioză, Păduche San Jose, Vierme, Acarieni

Fungicid: Rovral 0,1% sau Sumilex 0,1% + Insecticid + Acaricid (vezi tratamentul 8).

9. după căderea frunzelor

Monilioză, ciuruirea frunzelor

Produs cupric: Alcupral 0,3% , sau Sulfat de cupru 1,0%.

Lucrări de întreţinere a solului în livezi. După plantare, o perioadă de 2 - 3 ani este recomandat ca solul să fie întreţinut ca ogor, prin lucrări mecanice atât pe intervale cât şi pe rândul de pomi.

Apoi intervalele dintre rânduri se înierbează, iar sub rândurile de pomi solul se menţine ca ogor, prin lucrări mecanice sau erbicidări. Iarba dintre rânduri se coseşte mecanic repetat, iar materialul vegetal rezultat se lasă pe sol ca îngrăşământ verde, sau se aşează ca mulci sub rândurile de pomi.

În primii ani de la plantare, în livezile de prun se pot cultiva intercalat, pe intervale sau între pomi pe rând, alte culturi (bulboase, cartofi, fasole oloagă, mazăre furajeră, lupin, căpşuni). Reuşita acestui tip de cultură depinde de consecvenţa aplicării corecte a lucrărilor tehnologice la sol şi a tratamentelor fitosanitare fiecărei specii cultivate.

Fertilizarea este de multe ori neglijată datorită concepţiei greşite că prunul este o specie rustică, puţin pretenţioasă. În plus, prunul este plantat destul de frecvent pe soluri sărace, subţiri, pe versanţi cu pante mari. Pentru a obţine o producţie constant ridicată şi de bună calitate şi pentru a mări perioada de rentabilitate a culturii prunului este necesară fertilizarea anuală.

154

Astfel se recomandă ca în plantaţiile tinere să se aplice doze anuale de N30, P30, K30, kg s.a./ha, iar în livezile pe rod doze de N100, P80, K120, kg s.a./ha. asociate cu 20 - 30 t/ha gunoi de grajd cu o periodicitate de 3 ani.

Irigarea constituie o verigă tehnologică aproape ignorată în plantaţiile de prun din România. Experienţele făcute în unităţile de cercetare pentru pomicultură (Iancu, 1988) au demonstrat că producţia de prune a unei livezi irigate creşte cu 18 - 20% faţă de producţia unei livezi similare neirigate, iar calitatea (masa) fructelor creşte cu 30 – 35 %. Prunul răspunde bine la irigarea din perioada de creştere intensă a lăstarilor, la legarea şi creşterea fructelor chiar până aproape de recoltarea acestora, crescând astfel randamentul în pulpă al fructelor. Normele de udare se aplică, în general, în lunile iulie-august când plouă natural foarte puţin, pentru a păstra uniformitatea de creştere a fructelor şi a evita crăparea pieliţei acestora la eventualele ploi ce apar înainte de recoltare.

Tăierile. La prun, tăierile anuale în uscat se pot aplica în toată perioada de repaus vegetativ. Este bine ca acestea să fie completate de tăieri în verde axate în primul rând pe rărire a creşterilor vegetative, în care pomul investeşte în mod inutil. Formele de coroană cele mai potrivite pentru prun se recomandă a fi: Vasul, Fusul şi Palmeta etajată. Tăierile de formare a coroanei în livezile tinere trebuie să ţină cont de câteva principii de bază:

- Să se aleagă forma de coroană cea mai potrivită pentru a pune în valoare potenţialul biologic al combinaţiei soi-portaltoi.

- Să se aplice tăieri care să aibă în vedere grăbirea intrării pe rod şi păstrarea echilibrului între creştere şi fructificare.

- Facilitarea intrării luminii în coroană şi regenerarea periodică a formaţiunilor fructifere specifice (fig. 11.2.).

Eliminarea drajonilor porniţi din portaltoi este o lucrare de mare importanţă în livezile de prun pentru a înlătura consumarea neproductivă a energiei de către aceştia şi dezechilibrul de creştere.

Figura 11.2. Tăieri de producţie la prun. Punctele: a,b,c,d, marchează locul de tăiere (după Cepoiu, 2000)

155

11.1.9. Recoltarea şi valorificarea prunelor. Prunele se culeg atunci când întrunesc maximum de însuşiri care

definesc soiul respectiv: mărime, culoare, gust, conţinut în zahăr şi aciditate. Atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă, recoltarea se face cu mâna, fără să se zdrobească pulpa sau să se rupă ramurile şi fără a şterge pe cât posibil pruina.

Este bine ca recoltarea şi sortarea să fie făcută cu câteva zile înaintea maturităţii depline pentru consum, maturitate care se capătă după cules, evitându-se astfel pierderile ulterioare prin supracoacere.

Prunele destinate prelucrării industriale se pot recolta şi prin scuturare manuală sau mecanică, dar nu prin baterea ramurilor care pot provoca răni sau pot rupe ramuri cu muguri de rod pentru anul următor. Pentru export, unde se are în vedere timpul de transport şi de păstrare la frig (3 - 5ºC) până la pieţele de desfacere, prunele se pot recolta chiar cu 1 - 2 săptămâni înainte de maturitatea de consum.

Pentru gemuri, compoturi, marmeladă, deshidratare, prunele se recoltează când au atins concentraţia optimă de zahăr.

11.2. CULTURA CORCODUŞULUI 11.2.1. Originea şi arealul de cultură. Originea corcoduşului se află în Asia Centrală, Caucaz şi Asia Mică

unde se găseşte şi azi în masive naturale şi de unde s-a extins în cultură, în special pe lângă locuinţele particulare în zona Balcanilor, Europei Centrale şi nordul Africii.

În America există numai ca portaltoi. Corcoduşul sau mirobolanul, face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Prunus, specia Prunus cerasifera varietatea divaricata sau myrobolana.

11.2.2. Importanţa culturii Importanţa economică a culturii acestei specii este destul de redusă.

Calitatea fructelor sale este cu mult mai mică decât cea a prunelor, cu care se înrudesc. În ţările cultivatoare de prun, corcoduşul este folosit în cea mai mare proporţie ca portaltoi pentru acesta, sau pentru cais şi piersic.

Corcoduşele sunt mult mai mici (2 - 3 cm în diametru) decât prunele, cu gust inferior, pulpă zemoasă şi mai puţin aromată, cu randament redus în pulpă. Conţinutul fructelor în substanţă uscată este de 10-25%, aciditatea variază între 0,27 şi 1,2 g/100 g fruct, zaharuri între 8,2 şi 12,4 g/100 g fruct, vitamina B se află între 6 şi 22 mg %, iar cantitatea de vitamina C este comparabilă cu cea conţinută în prune, cireşe sau struguri.

156

Corcoduşul, datorită rusticităţii sale, este încă păstrat în cultură ca pomi răzleţi în grădinile particulare pentru distilate (ţuică), în special, şi mai puţin pentru alte utilităţi (gem, dulceaţă, compot), sau ca pom decorativ.

11.2.3. Cultura corcoduşului în România O evaluare relativă a culturii corcoduşului în România arată că există

aproximativ 2 000 000 de pomi, în cea mai mare parte în grădini private, sau la margini de păduri, ca pomi răzleţi. Densitatea cea mai mare o găsim în Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Banat şi mai rar în Transilvania. În multe livezi neîngrijite de prun altoit pe corcoduş, altoii s-au uscat rămânând rădăcina corcoduşului care a vegetat şi a format un nou pom (corcoduş).

11.2.4. Particularităţi biologice. Specia Prunus cerasifera (corcoduşul) este cunoscută sub diferite

denumiri în funcţie de zona în care se află: în Franţa este cunoscut ca mirobolan, iar fructele sale sunt cerisette; în Serbia se numeşte vinosliva, în Bulgaria se numeşte geanca.

În România, moldovenii îi spun corcoduş, în Oltenia şi Muntenia i se spune zarzăr, în Bărăgan i se spune corcodel sau rogodel sau boambe, în Banat i se spune buburuze sau prune rotunde.

Sistemul radicular al corcoduşului este mai profund şi mai viguros decât al prunului, putând valorifica mai bine solurile mai sărace. Majoritatea rădăcinilor se află între 40 şi 60 cm adâncime, dar pe soluri profunde unele rădăcini pot ajunge la peste 2 m adâncime, fixând bine terenurile cu pericol de alunecare.

Coroana naturală a corcoduşului este, în general, mai viguroasă decât a prunului (între 4 şi 12 m înălţime) şi poate avea formă piramidală, tronconică sau globuloasă. Ramurile roditoare sunt la fel ca cele ale prunului (buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi). Florile sunt autofertile, dar au totuşi nevoie şi de polen străin pentru o bună fecundare. Înflorirea are loc la sfârşitul lunii martie şi început de aprilie, fiind expuse uneori la gerurile târzii de primăvară, ce pot provoca pierderi în fructificare.

Fructele, corcoduşele sunt, de regulă, sferice sau globuloase de culori diferite, de la galben, orange, până la roz, roşu, violet, albastru, vânăt, mov, etc. Pieliţa fructelor este lucioasă, elastică şi rezistentă (fig. 11.3.).

Masa corcoduşelor este cuprinsă de regulă între 5 şi 10 g/fruct, iar diametrul este de 1,5 – 3,5 cm.

157

Figura 11.3. Ramură cu fructe de corcoduş.

Producţia de fructe de corcoduş este destul de mare şi susţinută, dar

are totuşi tendinţă de alternanţă, datorită încărcăturii masive de rod în unii ani şi neacordării vreunei îngrijiri speciale de către cultivatori. Corcoduşii, deşi se înmulţesc prin sâmburi, rodesc destul de timpuriu (la 5 - 6 ani de la însămânţare) şi pot produce de la 15 kg/pom la 6 - 7 ani, până la 150 kg/pom la peste 20 de ani, unele exemplare de pomi producând chiar mai mult. Un corcoduş poate trăi şi rodi 40 - 50 de ani, dar frecvent se întâlnesc exemplare care depăşesc cu mult această vârstă.

11.2.5. Particularităţi ecologice Având în vedere arealul său de cultură deosebit de întins, corcoduşul

este una dintre cele mai plastice specii ale genului Prunus. Poate trăi pe terenuri accidentate, printre stânci la altitudini mari (1000 m) şi pe văile înguste, în depresiuni şi la câmpie pe terenuri secetoase. Biotipurile sale sunt extrem de diverse şi adaptate la o paletă largă de condiţii pedoclimatice. Rezistă bine la ger şi la secetă, iar cerinţele sale la lumină sunt moderate. Aceste calităţi i-au determinat poate pe oameni să nu renunţe la el, rămânând în cultură ca un pom al săracului sau al puturosului.

11.2.6. Particularităţi tehnologice Având în vedere că se înrudeşte cu prunul, corcoduşul are

particularităţi tehnologice asemănătoare cu acesta. Nu se recomandă însă înfiinţarea unor plantaţii de mare suprafaţă cu corcoduş, aceste fiind o specie mult inferioară prunului. Corcoduşul se poate înmulţi prin sâmburi care se seamănă în sol toamna sau primăvara, prin marcotaj, prin butaşi, prin drajoni sau prin altoirea unui biotip mai puţin valoros, care rămâne ca portaltoi, cu un alt biotip considerat mai bun. Plantarea corcoduşului la locul definitiv se

158

poate face în perioada de repaus vegetativ, iar distanţele de plantare între pomi trebuie să fie ceva mai mari decât cele recomandate pentru prun.

Ca lucrări de întreţinere şi fertilizare la sol, pentru pomi izolaţi se recomandă aplicarea sub pom, a gunoiului de grajd (10-15 kg), sau 200-250 g de îngrăşăminte complexe care se încorporează prin mobilizarea anuală (toamna) a solului din jurul tulpinii.

Corcoduşul răspunde foarte greu la formarea unui anumit tip de coroană, având tendinţa de a creşte haotic şi destul de viguros, cel puţin în primii 6 - 7 ani. Totuşi, este benefică intervenţia în coroană cu foarfeca pentru a direcţiona şi limita unele creşteri prea înalte şi pentru a norma încărcătura de rod prin scurtare sau rărire a formaţiunilor fructifere, obţinând astfel fructe mai mari.

Bolile şi dăunătorii corcoduşului sunt aceiaşi cu cei ai prunului.

Ciuruirea bacteriană sau micotică, pătarea frunzelor, monilioza, viespile de sâmburi şi de fructe, viermele fructelor, sunt întâlnite şi la corcoduş, cu deosebirea că acesta este mai rezistent decât prunul la atacul bolior. Tratamentele fitosanitare recomandate pentru specia prun sunt valabile şi pentru corcoduş.

11.2.7. Recoltarea şi valorificarea fructelor În România se cultivă două tipuri de corcoduş, unul cu fructe galbene

şi unul cu fructe roşii, fiecare tip având subtipuri cu nuanţe diferite de galben sau de roşu şi cu fructe mai mari sau mai mici. Maturarea corcoduşelor are loc eşalonat începând din prima decadă a lunii iulie şi terminând cu ultima decadă a lunii august.

Semnul de coacere este în primul rând virarea culorii pieliţei fructului din verde în galben sau în roşu, apoi pulpa se înmoaie, gustul nu mai este acru ci devine dulceag, iar desprinderea din codiţă se face mult mai uşor. Recoltarea unor tipuri de fructe pentru consum în stare proaspătă se face cu mâna direct din pom, iar recoltarea pentru industrializare (conserve, distilate) se face prin scuturare.

11.3. CULTURA CIREŞULUI 11.3.1. Originea şi arealul de cultură Cireşul este o specie pomicolă de mare importanţă economică şi

alimentară, întrucât fructele sale destul de bogate în vitamine şi minerale sunt foarte mult aşteptate şi căutate de consumatori, fiind dintre primele fructe din an care se coc. Cireaşa este un fruct al bucuriei în special pentru copii, dar nu numai: („te aştept ca pe un cireş copt”). Cireşul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Cerasus, specia Cerasus avium

159

(cireşul sălbatic sau păsăresc) din care s-au creat soiurile cunoscute şi cultivate. Cireşul este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-a răspândit mai întâi în Europa şi apoi pe toate continentele.

Cireşul creşte spontan în multe ţări din Asia, sud-estul Europei, nordul Africii. Este cunoscut în cultură de peste 2500 de ani. Producţia mondială de cireşe este de aproximativ 1 800 000 t/an şi se realizează în proporţie de peste 65% în Europa. Ţări mari producătoare de cireşe sunt: SUA, China, Canada, Germania, Turcia, Iran, Italia, Rusia, Polonia, Spania, Liban, Ucraina, România…

11.3.2. Importanţa culturii Cireşele se consumă, în primul rând, în stare proaspătă, dar sunt

apreciate şi pentru dulceţuri, gemuri, sucuri, compoturi, lichioruri. Compoziţia chimică complexă a fructelor (tabelul 11.3.) asigură consumatorilor asimilarea unor vitamine şi minerale naturale după un sezon de iarnă. Cireşele sunt indicate şi în afecţiuni renale, hepatice, cardio-vasculare, având în general un efect tonic şi reconfortant.

Lemnul de cireş este folosit în confecţionarea unor obiecte alese de mobilier şi diverse decoraţiuni interioare, iar pomul poate fi şi decorativ pentru parcuri şi grădini.

Tabelul 11.3. Principalele componente chimice ale cireşelor

substanţa conţinut substanţa conţinut Zaharuri totale 10 – 13 g/100 g fruct Fosfor 7 – 10 mg% Aciditate totală O,49 – 1,5 g/100 g fruct Magneziu 8 – 10 mg% Substanţe pectice 0,5 – 1,3 g/100 g fruct Fier 0,5 – 0,6 mg% Proteine 0,8 – 0,9 g/100 g fruct Clor 18 – 21 mg% Taninuri 0,02 – 0,3 g/100 g fruct Vitamina A 0,05 – 1 mg% Potasiu 110 – 114 mg% Vitamina C 10 – 12 mg%

11.3.3. Cultura cireşului în România Cireşul sălbatic, spontan, se găseşte aproape în toate zonele, începând

de la câmpie şi până în poalele munţilor, fapt ce demonstrează favorabilitatea culturii acestei specii pe teritoriul României, unde cireşul ocupă din păcate numai 3,5 – 4,0 % din totalul pomilor cultivaţi, cu circa 7 000 de hectare, din care peste jumătate se află ca pomi răzleţi sau grupuri mici în grădini particulare. Cultura în livezi intensive, unde se pot aplica tehnologii performante de cultură, ar trebui extinsă la noi în ţară.

Principalele judeţe cultivatoare de cireş sunt: Iaşi, Galaţi, Botoşani, Vrancea, Arad, Argeş, Buzău, Bistriţa, Cluj, dar practic în fiecare judeţ sunt zone pretabile la cultura cireşului.

160

11.3.4. Particularităţi biologice (specii, portaltoi, soiuri) Diferitele soiuri de cireş cunoscute astăzi s-au format din specia

Cerasus avium care are trei varietăţi botanice: -Varietatea silvestris din care provin soiurile cu fruct mai mic, pulpă

moale şi suc colorat; varietatea juliana din care provin soiurile cu fructe mai mari, dar cu pulpă moale şi varietatea duracina din care provin cele mai valoroase soiuri, cu fructe mari, pulpă crocantă şi coacere mai târzie.

Alte specii din genul Cerasus sunt cultivate ca portaltoi pentru cireş (C. Mahaleb), sau au contribuit la formarea unor soiuri hibride între cireş şi vişin (C. Vulgaris sau vişinul comun, C. fruticosa sau vişinul de stepă).

Portaltoi ai cireşului pot fi generativi (cireşul sălbatic, cireşul franc

din soiurile Pietroase Dönissen, Negre de Bistriţa, vişinul turcesc sau Mahalebul, Semavium) şi vegetativi (F 12/1, IP-C1, IP-C2, C12, IP-C3, IP-C4, IP-C5). Ultimii trei sunt şi pentru vişin. Cireşul sălbatic este folosit ca portaltoi de mare vigoare, are compatibilitate cu toate soiurile din cultură. Cireş franc din soiul Pietroase Dönissen, este cultivat mai puţin pentru fructe şi mai mult ca portaltoi de vigoare medie şi bună uniformitate. Mahalebul (vişinul turcesc) se foloseşte în prezent mai mult decât cireşul franc datorită rezistenţei la antracnoză, boală gravă în livezile de cireş, dar nu are compatibilitate la altoire cu soiurile: Izverna, Cerna, Stella compact. Are sistem radicular profund, este rezistent la secetă şi sensibil la exces temporar de umiditate în sol, la soluri grele şi reci.

Semavium, omologat în anul 2000 la Institutul de Pomicultură Piteşti-Mărăcineni, cu vigoare medie, are uniformitate bună, rezistenţă moderată la ger, secetă, antracnoză şi monilioză.

F12/1, obţinut în Anglia dintr-o selecţie a cireşului sălbatic ce are mare vigoare, dar şi uniformitate de creştere în plantaţii.

IP-C1, primul portaltoi vegetativ pentru cireş din România omologat la Piteşti-Mărăcineni în 1984 şi înmulţit prin butaşi verzi sau marcotaj. Imprimă vigoare mai mică soiurilor altoite pe el, uniformitate şi rezistenţă la excesul de umiditate.

IP-C2, omologat în 1988 la Staţiunea Pomicolă Dolj, are calităţi asemănătoare cu cele ale portaltoiului IP-C1.

C12, obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1999, compatibil cu toate soiurile, vigoare medie, imprimă precocitate de rodire şi productivitate.

Soiuri de cireş Sortimentul de soiuri cultivate în România se eşalonează la coacere

între 10 mai şi 31 iulie şi cuprinde soiuri autohtone şi străine, adaptate la

161

diferite zone climatice. Colecţii valoroase de soiuri şi hibrizi de cireş şi vişin se află la Piteşti-Mărăcineni şi la Iaşi.

La programul de selecţie şi ameliorare a cireşului şi vişinului, contribuţii importante au avut Cociu (1992) şi Budan (2003). În continuare se prezintă câteva dintre cele mai răspândite soiuri de cireş în ordinea coaceri fructelor.

Früheste der mark, este cel mai timpuriu soi, care se coace în jurul datei de 10 mai. Fructele sunt mici, roşii-închis, cu pulpa moale şi gust modest, dar fructele sale sunt cerute de piaţă pentru că sunt primele care apar. Pomii sunt de vigoare mijlocie, destul de productivi, rezistenţi la ger şi la stresul hidric. Nu are afinitate cu mahalebul.

Rivan, soi obţinut în Suedia în 1991, cu pomi de vigoare mijlocie, are coroană piramidală bine garnisită cu ramuri de rod, productivi. Fructele sunt mici, 5 – 6g, roşii, cu pulpa semiaderentă la sâmbure şi gust dulce-acidulat. Se coc în ultima decadă a lunii mai.

Bigarreau Burlat, soi franţuzesc selecţionat în Maroc din soiul Bigarreau Moreau în anul 1935. Pomii au vigoare medie, coroană globuloasă, intră pe rod în anul 5 de la plantare şi produc abundent predominant pe buchete de mai. Fructele sunt mijlocii ca mărime (6 – 7 g), roşii-închis, sferice, pulpă pietroasă şi gust dulce acidulat. Se coc la sfârşitul lunii mai.

Ponoare, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni în 1989 din Pietroase de Odesa x Ramon oliva. Pomii sunt de vigoare medie cu coroană piramidală, largă, produc de la 5 ani după plantare abundent şi constant. Fructele sunt mijlocii (6 – 7 g), de culoare roşie pulpă semipietroasă, suculentă, dulce-acrişoară. Se coc la sfârşitul lunii mai şi început de iunie.

Roşii de Bistriţa, soi obţinut în 1978 la Bistriţa din Hedelfinger x Ramon Oliva. Pomii sunt viguroşi, cu coroană piramidală, rodesc pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, rodesc din anul 5 de la plantare au o mare plasticitate ecologică şi sunt toleranţi la antracnoză şi monilioză.

Fructele sunt medii ca mărime, ovoide, roşii-închis, lucioase, cu pulpă semipietroasă şi semiaderentă la sâmbure. Se coc în prima jumătate a lunii iunie.

Negre de Bistiţa, este obţinut tot la Bistriţa din combinaţia Hedelfinger x Germersdorf şi a fost omologat în 1968. Pomii sunt de vigoare mijlocie, au coroană globuloasă, rodesc pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, intră pe rod din anul 4 - 5, sunt toleranţi la antracnoză şi la monilioză. Fructele sunt submijlocii (5 – 6 g), ovoide cu pieliţă roşie-închisă, pulpă semicrocantă. Se maturează în prima jumătate a lunii iunie.

Izverna, este obţinut la Piteşti-Mărăcineni din Ramon Oliva x Germersdorf şi omologat în 1989. Pomii sunt destul de viguroşi, intră pe rod în anul 5 de la plantare, după care produc abundent şi constant. Fructele sunt

162

mijlocii spre mari (7 – 8 g), sferice, cu pieliţa roşie-închisă, rezistentă la crăpare, pulpă pietroasă, cu gust dulce, slab acidulat, sâmbure de mărime mijlocie. Se coc pe toată durata lunii iunie.

Cerna, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni din polenizarea liberă a soiului Thurn und Taxis, a fost omologat în 1984. Pomii sunt de mică vigoare, pretându-se pentru livezi de mare densitate, cu coroană globuloasă, pletoasă. Rodesc pe buchete de mai în cea mai mare proporţie şi produc constant. Fructele sunt mari (8 – 9 g), tronconice, roşii-aprins, cu pulpă pietroasă dulce-acidulată la gust. Se coc în luna iunie.

Van, soi canadian obţinut din polenizarea liberă a soiului Împărăteasa Eugenia şi introdus la noi în cultură din 1981. Pomul este mijlociu ca vigoare, cu coroană larg-piramidală, rodeşte abundent pe ramuri scurte şi mijlocii şi este rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii-mari (7 – 8 g), globuloase, uşor aplatizate, cu pieliţa roşie strălucitoare, pulpă pietroasă şi gust bun dulce acidulat. Se coc în ultima decadă a lunii iunie.

Boambe de Cotnari. Soi autohton foarte mult răspândit atât în zona de origine, cât şi în alte regiuni. Pomii sunt destul de viguroşi, coroană sferică, intră pe rod după 6 –7 ani, dar produc foarte mult şi constant.

Este un soi rezistent la ger, secetă şi boli. Fructele sunt mari, rezistente la transport, pulpă crocantă, neaderentă şi pieliţa galbenă acoperită cu roz-roşiatic. Gustul este dulce, foarte bun. Fructele se coc în a doua jumătate a lunii iunie.

Germersdorf, soi vechi, de origine germană mult răspândit în cultură la noi. Pomul este foarte viguros rezistent la ger, la boli şi la stresul hidric, cu coroană conică, falnică. Fructele sunt foarte mari (10 –11 g), dar mai rare, cu pieliţa roşie sângerie, cu pulpa pietroasă, dulce şi neaderentă la sâmbure. Fructele se coc la începutul lunii iulie.

Hedelfinger, soi vechi, de origine germană, răspândit mult în cultură, cu pomi viguroşi, rezistenţi la ger, secetă şi la boli, coroană sferică, intră târziu pe rod (după 6 ani), dar apoi rodesc abundent şi susţinut an de an. Fructele sunt foarte mari, cu pulpă pietroasă şi pieliţă roşie-închisă, gust dulce, uşor acidulat, rezistă bine la transport şi păstrare temporară. Fructele se coc la mijlocul lunii iulie.

Pietroase Dönissen, soi de origine necunoscută, care se cultivă în toate zonele pomicole din ţară. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu coroană sferic-turtită, productivi şi rezistenţi la ger, secetă şi la unele boli. Fructele sunt mijlocii-mari, galbene ca paiul, cu pulpa crocantă, pietroasă, potrivit de dulce şi de suculentă. Fructele se coc în luna iulie.

Pe lângă soiurile descrise mai sus se mai amintesc încă alte câteva soiuri valoroase: Stella, Scorospelka, Iva, Colina, Severin, Jubileu, Bing, Amar Galata (cu fructe galbene).

163

Soiuri cu fructe amare Silva, obţinut dintr-o selecţie locală din judeţul Dâmboviţa, a fost

omologat în 1983. Pomul este semiviguros, rodeşte din anul 5 de la plantare, produce moderat şi constant. Fructele sunt destul de mari pentru o cireaşă amară (3 –4 g), sferice, aproape negre la coacere deplină, gust amar şi pulpă suculentă cu suc intens colorat.

Amara, este o selecţie locală din zona Geoagiu, omologat în 1983. Pomii sunt viguroşi, coroană globuloasă, rară, produc de la 4 –5 ani moderat şi constant, dar sunt sensibili la monilie. Fructele sunt destul de mari (4 –5 g), cu pulpa şi sucul intens colorate şi cu gust amar. Se coc în a doua jumătate a lunii iunie.

11.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Sistemul radicular al cireşului este relativ profund, în special când

este altoit pe mahaleb. Pomii altoiţi pe franc sau sălbatic au rădăcini ceva mai puţin adânci, dar destul de viguroase. În general, cireşul are majoritatea rădăcinilor între 20 şi 60 cm adâncime.

Trunchiul cireşului este gros, puternic, cu coroană voluminoasă, piramidală sau globuloasă, etajată în mod natural şi mai aerisită decât la alte specii pomicole.

Înălţimea coroanei este cuprinsă, în general, între 4 şi 6 m (mai mult la unele soiuri viguroase). În prezent, în ţările europene, există tendinţa de a cultiva soiuri de cireş altoite pe portaltoi de vigoare mică, cu port mai mic, mai compact, care se îngrijesc şi se recoltează mai uşor.

Ramurile de rod sunt asemănătoare cu cele ale prunului şi se numesc buchete de mai (ramuri scurte), ramuri mijlocii şi ramuri lungi de rod (fig 11.4.).

Tipul predominant de fructificare este cel spur (scurt), pe buchete de mai, care se întâlneşte la toate soiurile de cireş. Rodirea pe ramuri mijlocii şi lungi apare după câţiva ani de rod, când coroana pomului se definitivează.

Cireşul intră pe rod la 3 –5 ani de la plantare, rodeşte maxim după 10 ani şi se menţine astfel până la 25 – 30 de ani (mai mult în condiţii favorabile de cultură).

Plantaţiile intensive, cu pomi de mică vigoare, care se extind în unele ţări europene, au durată economică mai scurtă, dar sunt plantaţii deosebit de rentabile.

Capacitatea de producţie a cireşului este mare, de la 50 –60 kg/pom, până la 80 –100 kg şi chiar mai mult pe pomi viguroşi izolaţi.

164

Figura 11.4. Ramuri de rod la cireş: a,b,c,d – ramuri scurte de rod; e,f – ramuri mijlocii; g, - ramură lungă (după Cepoiu, 2000)

Longevitatea cireşului depinde de soi, de portaltoi, de condiţiile de

cultură şi este cuprinsă între 40 şi 60 de ani, dar sunt pomi care trăiesc cu mult mai mult.

Cireşul are muguri vegetativi din care cresc lăstari şi muguri floriferi, din care se deschid de regulă câte 2 –4 flori hermafrodite şi care sunt autosterile (numai câteva soiuri sunt autofertile), motiv pentru care este necesară asigurarea polenizării cu alte soiuri ce înfloresc în acelaşi timp.

În tabelul 11.4. sunt redate câteva combinaţii recomandate în cultură. Cireşul înfloreşte destul de timpuriu, începând de la mijlocul lunii

aprilie, fiind de multe ori expus brumelor târzii care pot diminua recolta. La o înflorire şi polenizare normală, este bine dacă 15 – 20 % din flori formează fructe. Toamna, la sfârşitul lunii noiembrie cireşul intră în repausul vegetativ, scuturându-şi frunzele cu puţin înaintea mărului sau părului.

11.3.6. Particularităţi ecologice Cerinţele faţă de lumină ale cireşului sunt mari şi necesită amplasarea

acestuia pe versanţi bine însoriţi cu expoziţii sudice sau sud-estice. În condiţii de semiumbră creşterile sunt mai lungi şi mai subţiri, rodul migrează spre periferia coroanei, atacul de boli este mai acut, fructele sunt mai puţin colorate.

Distanţele de plantare şi tăierile de rărire în coroana pomilor trebuie să ţină seama de această cerinţă a cireşului.

165

Tabelul 11.4. Soiuri de cireş şi polenizatorii recomandaţi în cultură. (după Budan, 2003).

Soiul de polenizat Soiurile polenizatoare Rivan Stella, Boambe de Cotnari Bigarreau Burlat Roşii de Bistriţa, Cerna Ponoare Cerna, Stella, Bigarreau Moreau Roşii de Bistriţa Negre de Bistriţa, B. Burlat Izverna Cerna, Stella Cerna Lambert, Stella Van Germersdorf, Stella, Jubileu Boambe de Cotnari Van, Stella , Rubin Stella Colina, Cerna Daria Germersdorf, Boambe de Cotnari, Bing. Germersdorf Boambe de Cotnari, B. Burlat Hedelfingel Boambe de Cotnari, Bing, Stella Bigarreau Dönisen Boambe de Cotnari, Hedelfinger, Germersdorf Rubin Van, Germersdorf, Hedelfinger Pentru temperatură, cerinţele cireşului sunt moderate în comparaţie cu

alte specii pomicole. Se comportă bine dacă este cultivat în zonele cu temperatură medie anuală între 8,5ºC şi 11ºC. Se poate cultiva până la altitudini de 700 – 800 m. Nu suportă perioadele de arşiţă asociate cu umiditate atmosferică scăzută prelungită. Pomul rezistă la geruri de - 30ºC, mugurii floriferi până la – 25, – 27ºC, florile nedeschise până la –5ºC, iar florile deschise şi fructele abia legate pot îngheţa la – 2,5ºC.

Cerinţele faţă de apă sunt diferite în funcţie de soi şi de portaltoi, dar sunt mai mici, în general, decât cele ale mărului sau prunului.

Altoit pe mahaleb, cireşul rezistă mai bine la deficitul de apă în sol. Se comportă bine în zone cu precipitaţii cuprinse între 600 şi 800

mm/an, fiindu-i totuşi necesară aplicarea irigaţiei, în special în faza creşterii fructelor, dacă repartiţia precipitaţiilor nu este satisfăcătoare.

Cireşul nu suportă apa în exces în sol, nici umiditatea atmosferică ridicată şi/sau solurile umede şi reci.

Faţă de sol, cireşul are pretenţii mai mari. Îi sunt necesare soluri uşoare, nisipo-lutoase, sau luto-nisipoase, permeabile pentru apă şi aer. Solurile cu argilă de peste 30-32% nu sunt recomandate pentru cireş.

11.3.7. Boli şi dăunători ai cireşului şi vişinului Cireşul şi vişinul sunt specii expuse atacului mai multor boli şi

dăunători, specifici sau comuni cu ai altor specii. În continuare se vor descrie câteva boli şi câţiva dăunători consideraţi mai frecvenţi şi mai periculoşi pentru plantaţiile de cireş şi vişin.

Boli

166

Antracnoza frunzelor (Coccomyces hiemalis), este provocată de o ciupercă şi se manifestă prin apariţia pe frunze a unor pete mici şi dese de culoare cafenie apoi alb-murdară, care pot determina căderea prematură a frunzelor.

Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerincki), este o boală comună a frunzelor mai multor specii pomicole (prun, piersic, cais, vişin, cireş). Se manifestă prin pete mici, circulare, care treptat devin orificii prin distrugerea ţesutului atacat, iar în final frunza cade. Aceleaşi simptoame pot să apară şi pe fructe sau pe ramurile tinere.

Monilioza (Monilinia cinerea), este asemănătoare moniliei altor fructe (măr, prun) şi este deosebit de păgubitoare pentru cireş atunci când apare pe flori, putând compromite recolta de fructe.

Dăunători Păduchele negru (Myzus cerasi), se instalează pe vârfurile de creştere

ale lăstarilor, suge seva, frunzele se răsucesc, se încreţesc şi se observă secreţiile lipicioase ale insectei. Lăstarii atacaţi nu mai cresc şi lemnul nou format nu se mai maturează. Are mai multe generaţii pe an ca de altfel toate afidele.

Viermele cireşelor (Rhagoletis cerasi), este cel mai păgubitor dăunător al cireşelor putând compromite total recolta de fructe. Acest vierme provine din ouăle depuse de o muscă mică în cireşele aflate înainte de coacere, vierme care se hrăneşte cu pulpa fructului când acesta se coace.

Gărgăriţa fructelor (Rhynchites bachus), atacă mugurii, florile şi fructele producând rosături ce aduc uneori pagube însemnate.

În tabelul 11.5. se prezintă tratamentele orientative pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor în livezi.

Tabelul 11.5. Tratamentele chimice recomandate în livezi de cireş şi vişin (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul/fenofaza

Boala şi dăunătorul Produsele pesticide recomandate

1. repaus vegetativ

Păduchi ţestoşi(Păd din San Jose). ouă de afide, acarieni.

Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox o,5%, sau polisulfură de bariu 6%.

2. buton floral Ciuruire frunzelor, antracnoză, monilie

Cuprice: Alcupral 0,3%, sau Zeamă bordeleză 0,5% + US1 1,5%.

3. început scuturare petale

Ciuruire frunzelor, antracnoză, monilie

Fungicid:Saprol 0,12%, sau Systhane C 0,1%, sau Topsin 0,1%, + Insecticid: Diazol 0,15%, sau Sumi-alpha 0,05%, sau Zolone o,2%.

4. la 15 zile de la Trat.nr 3.

Ciuruire frunzelor, antracnoză, monilie viermele fructelor

Fungicid. (vezi trat. Nr. 3.) + Insecticid: Actelic 0,05%, sau Sinoratox 0,1%, sau Meothrin 0,03%.

5. la 10 zile de la Ciuruire frunzelor, Idem cu trat. Nr. 4. Se recomandă

167

trat. Nr. 4. antracnoză, monilie viermele fructelor

alte produse decât cele folosite anterior.

6. la 14 zile după trat. Nr. 5.

Antracnoză, monilie, afide, Fungicid: Rovral 0,1%, sau sumilex 0,15, + Insecticid: Chinmix 0,03%, sau Pirimor 0,1%

7. după recoltare Antracnoză, monilie, afide, păduche San Jose, acarieni

Fungicid. Topsin 0,1%, sau Saprol 0,12 + Insecticid: Reldan 0,15%, sau Ekalux 0,1%, sau carbetox 0,5% + Demitan 0,07%.

În ultimii ani au apărut în livezile de cireş şi vişin unele viroze şi

bacterioze care produc pătări sau ulceraţii ale frunzelor. Răspândirea acestora nu se poate evita decât prin producerea materialului săditor liber de viroze (LTV).

11.3.8. Particularităţi tehnologice Înfiinţarea unei plantaţii de cireş urmează aceleaşi reguli ca la

celelalte specii pomicole în ceea ce priveşte amenajarea şi pregătirea terenului. La alegerea terenului, în vederea plantării este bine dacă cireşul ocupă porţiunea de mijloc a unui versant, unde solul este mai aerisit şi fără pericol de stagnare temporară a apei.

Plantarea cireşului este de preferat să se facă toamna după căderea frunzelor. Plantarea de primăvară se face numai când nu a fost posibilă plantarea în toamnă. Materialul săditor este bine să provină din pepiniere autorizate care să garanteze autenticitatea soiurilor, iar la manipularea şi plantarea pomilor trebuie să avem grijă să nu se rupă mugurii (cireşul nu are muguri stipelari).

După alegerea soiurilor de bază dorite şi a polenizatorilor în raport de 4 - 5 la 1, distanţele de plantare trebuie să aibă în vedere vigoarea soiurilor şi a portaltoilor, forma de coroană, fertilitatea naturală a solului. Orientativ, aceste distanţe sunt de 6 m/5 m, sau 5 m/5 m, sau 5 m /4 m, sau 4 m/3 m.

Întreţinerea solului. În livezile de cireş, cele mai bune rezultate de producţie s-au obţinut atunci când, până la intrarea pe rod, solul a fost întreţinut ca ogor lucrat. Se pot aplica şi alte culturi intercalate în primii ani după plantarea cireşului. În livezile pe rod se recomandă înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi şi ogorul lucrat, erbicidat sau mulcit pe o bandă de 1 - 2 m sub rânduri.

Fertilizarea este obligatorie pentru menţinerea unor producţii constante şi o calitate bună a fructelor. Rădăcinile cireşului explorează un volum destul de mare de sol şi este necesară, în afară de fertilizarea de bază de la plantare, fertilizarea anuală cu NPK în doze de 60 - 90 kg s.a./ha, asociată cu administrarea a 30 – 40 t/ha gunoi de grajd, la 3 ani. În cursul

168

vegetaţiei este benefică fertilizarea suplimentară foliară, în 2 – 3 doze sau fertirigarea cu macro şi microelemente solubile în apa de irigare.

Irigarea trebuie să fie în atenţia oricărui cultivator de cireş, pentru a interveni la timp atunci când deficitul de umiditate din sol poate să facă diferenţa în producţia de fructe. Sunt destul de frecvente cazurile când perioadele de stres hidric ce intervin înaintea coacerii fructelor, urmate de ploi în timpul coacerii, determină crăparea fructelor. Acest fenomen poate fi atenuat prin menţinerea unei stări de umiditate corespunzătoare şi constante în sol, care face ca fructul să nu crească în salturi.

Tăierile. Este adevărat faptul că la cireş intervenţiile prin tăieri în coroana pomului sunt mai reduse decât la alte specii ca mărul, părul, prunul, caisul, piersicul, dar este totuşi necesară intervenţia anuală cu tăieri în coroana pomilor, atât pentru formare şi grăbire a intrării pe rod, cât şi pentru întreţinere şi fructificare. (fig. 11.5.).

Pătrunderea luminii în toate zonele coroanei cu formaţiuni fructifere intensifică fotosinteza, care determină sporirea calităţii fructelor. Cireşul creşte mai încet în primii ani după plantare, fapt pentru care se evită pe cât posibil tăierile, în această perioadă efectuându-se mai mult dirijări ale unor creşteri pe poziţii favorabile. După formarea tipului de coroană dorit, tăierile anuale, care se recomandă să se facă primăvara înaintea pornirii în vegetaţie, se axează mai mult pe rărire, scurtare şi înlăturare a ramurilor uscate sau bolnave.

Tăierile în verde sunt indicate şi la această specie pomicolă, acestea micşorând volumul tăierilor în uscat şi evitând creşterile inutile.

Figura 11.5. Şarpantă de cireş înainte (stânga) şi după tăiere de fructificare

(dreapta).

169

Ca forme de coroană pentru cireş se recomandă Piramida etajată rărită în plantaţii de mică densitate, sau Vasul ameliorat, Vasul aplatizat, Fusul liber, în livezi cu densitate mai mare. În livezi intensive cu pomi de mică vigoare se pot folosi şi alte forme de coroană ca Palmeta cu braţe oblice, Ax vertical, Tufa-vas, etc.

11.3.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Culesul cireşelor este cea mai costisitoare lucrare din tehnologia

acestei specii, datorită faptului că se face greoi, fructele fiind perisabile, mai mici decât alte fructe, sensibile la transport, cu perioadă foarte scurtă de păstrare (câteva zile). Cireşele trebuie recoltate la momentul maturării de consum, deoarece nu-şi continuă procesul de maturare după recoltare. Recoltarea se face începând din partea superioară a coroanei unde fructele sunt mai coapte şi este bine să se facă în 2 - 3 etape, pe măsură ce fructele se coc bine. Pentru o valorificare superioară se face o sortare a fructelor imediat dopă recoltare, apoi se ambalează şi se trimit la piaţă imediat. Dacă se preconizează un transport la distanţe mai mari şi vânzarea după câteva zile, cireşele se păstrează în condiţii de frig (5 –7ºC) şi umiditate atmosferică ridicată. Pentru industrializare, cireşele se pot recolta şi mecanizat prin scuturare pe prelate cu instalaţii mecanice speciale. Cu 10 – 15 zile înaintea scuturării mecanice, fructele se stropesc cu soluţie specială pe bază de Ethrel, pentru a se desprinde mai uşor din codiţă.

11.4. CULTURA VIŞINULUI

11.4.1. Originea şi arealul de cultură Vişinul, ca şi fratele său cireşul, aparţine familiei Rosaceae,

subfamilia Prunoideae, genul Cerasus, cu speciile Cerasus vulgaris (Vişinul comun) şi Cerasus fruticosa (Vişinul de stepă), din care provin aproape toate soiurile de vişin cunoscute. Vişinul în stare sălbatică nu a fost identificat, considerându-se a fi un hibrid spontan între Cerasus avium şi Cerasus fruticosa. El creşte semispontan în acelaşi areal cu cireşul (Caucaz, India, Iran, Asia Mică, Balcani) şi se extinde în nord până la paralela de 60º. În prezent vişinul se cultivă pe toate continentele, dar Europa produce aproape 85% din producţia mondială de fructe, care este de circa 1000 000 t/an. Dintre ţările mari producătoare de vişine se amintesc: Rusia, Polonia, SUA, Turcia, Germania, Belarus, Iran, Ungaria.

11.4.2. Importanţa culturii vişinului Vişinul este o specie pomicolă destul de importantă pentru calitatea

fructelor sale, pentru plasticitatea ecologică şi rusticitatea culturii sale. Vişinul este, în general, un pom pe care doreşte să-l aibă fiecare într-o

170

grădină, alături de cireşi. Fructele vişinului, deşi nu se consumă atât de mult în stare proaspătă precum cireşele, sunt destul de apreciate pentru conţinutul bogat al acestora în vitamine şi minerale (tabelul 11.6.).

Vişinele sunt foarte mult folosite la prepararea compoturilor, dulceţurilor, gemurilor, siropurilor, dând acestor preparate gust şi arome plăcute, inconfundabile. Se consumă cu mare plăcere, dar în cantităţi mai mici şi în stare proaspătă. Cura de vişine are efect tonic şi contribuie la ameliorarea afecţiunilor renale, hepatice, cardio-vasculare, anemie.

Organele vegetative ale vişinului sunt antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor alimentare, ceaiuri, infuzii, iar lemnul de vişin este apreciat pentru confecţionarea de obiecte alese de mobilier.

Tabelul 11.6. Principalele componente chimice ale vişinelor

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul Zaharuri 6,0 – 18,4 % Fosfor 21 – 26 mg% Aciditate 0,94 – 1,9 % Magneziu 7 – 20 mg% Pectine 0,4 – 0,8 % Calciu 3,6 - 19,3 mg% Tanoide 0,12 – 0,35 Fier 0,3 - 0,35 mg% Proteine 0,8 – 1,1 % Vitamina C 5 – 15 mg% Potasiu 200 - 230 mg% Vitamina A 0,08- 0,09 mg%

11.4.3. Cultura vişinului în România În ţara noastră, vişinul este prezent aproape în toate judeţele, dar

suprafeţele cultivate cu această specie sunt reduse. Actual, există circa 6000 ha de vişin din care mai mult de jumătate se află în grădini particulare, ca pomi izolaţi sau mici grupuri.

Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Botoşani, Vaslui, Bacău, Arad, Cluj, Argeş, Buzău, Mureş.

Alături de cireş, cultura vişinului ar trebui extinsă în România, datorită favorabilităţii climatice bune şi a posibilităţii intrării pe piaţa europeană a acestor fructe, obţinute la noi cu un preţ de cost mai scăzut.

11.4.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Majoritatea soiurilor de vişin aparţin speciei Cerasus vulgaris, mai

puţine din specia Cerasus tomentosa sau din specia Cerasus bessey (vişinul de nisip).

Sortimentul la vişin este reprezentat de un număr mare de soiuri şi tipuri locale care se înmulţesc prin drajoni (ca şi la prun), sau prin sâmburi.

Portaltoii vişinului pot fi generativi şi vegetativi: Portaltoi generativi: Vişinul franc, se obţine din sâmburi de la soiuri cu coacere mai târzie

care au germinaţie bună, dar poate crea neuniformitate în plantaţii.

171

Mahalebul şi Semavium sunt şi portaltoi ai cireşului (vezi Cultura cireşului).

VG1, este obţinut şi omologat la Staţiunea Pomicolă Fălticeni în 1984, este rezistent la ger şi la soluri mai grele şi transmite o bună uniformitate în plantaţii.

Portaltoi vegetativi VV1, este primul portaltoi vegetativ obţinut şi omologat în România,

la Fălticeni în 1980, dintr-un vişin local. Se înmulţeşte prin marcotaj şi asigură uniformitate şi productivitate în plantaţii.

IP-C3, omologat în anul 2000 la Piteşti Mărăcineni, se înmulţeşte prin butaşi verzi, este de vigoare mijlocie, imprimă uniformitate, precocitate şi productivitate.

Soiuri de vişin Din bogatul sortiment de vişin din România, pondere în cultură au

puţine soiuri. În continuare se prezintă în ordinea coacerii, câteva soiuri existente sau cu perspective de extindere în cultură.

Ţarina, soi autohton obţinut la Piteşti-Mărăcineni din hibridarea dintre Engleze timpurii x Vişin tufă, fiind omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu coroană piramidală, rodesc din anul 3 - 4 şi produc moderat şi constant pe ramuri scurte de rod, soiul este autofertil. Fructele sunt mijlocii ca mărime (4 –5 g), cu pulpă de consistenţă medie şi pieliţă colorată în roşu-roz. Fructele se coc în prima decadă a lunii iunie.

Engleze timpurii, soi vechi englezesc obţinut din hibridare între cireş şi vişin, este răspândit în toate zonele pomicole. Pomii sunt de vigoare relativ mică, cu coroană sferică, rezistenţi la diferite tipuri de sol şi sunt autofertili. Fructele sunt relativ mici (4 g), cu pieliţa subţire, roşie-închis, pulpă suculentă, consistentă, dulce-acidulată, neaderentă la sâmbure. Fructele se coc în prima jumătate a lunii iunie.

Timpurii de Cluj, obţinut la SCDP Cluj şi omologat în 1969. Pomii sunt de vigoare mijlocie, globuloşi, rodesc pe ramuri scurte şi mijlocii, rezistenţi la unele boli specifice, produc de la 4 ani, dar neregulat. Fructele sunt mari (7 - 7,5 g), de consistenţă medie, bune pentru consum proaspăt şi industrie. Fructele se coc la mijlocul lunii iunie.

Crişana 2, este un soi autohton obţinut prin selecţie clonală la Piteşti-Mărăcineni în 1975. Se cultivă în toată ţara. Pomii sunt viguroşi, cu coroană piramidală, rodesc pe ramuri mijlocii şi lungi din anul 4 de la plantare, produc moderat dar constant. Fructele sunt mari (6 – 6 g), foarte bune şi pentru masă. Fructele se coc în a doua jumătate a lunii iunie.

Nana, soi obţinut în 1977 la SCDP Băneasa din soiul Crişana. Pomii sunt de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodesc pe ramuri plete, intră pe rod din anul 3 de la plantare, productivi, cu mare capacitate de adaptare la

172

mediu, dar sunt sensibili la unele boli specifice. Fructele sunt mijlocii, cu consistenţă medie a pulpei, bune pentru masă şi industrie. Fructele se coc la sfârşit de iunie.

Mocăneşti 16, soi obţinut la Piteşti-Mărăcineni prin selecţie clonală a vechiului soi Mocăneşti şi omologat în 1975. Pomul este destul de viguros, coroană piramidală, productiv şi rezistent la secetă şi ger. Rodeşte din anul 4 de la plantare. Fructul este mijlociu, bun pentru industrie şi pentru masă. Fructele se coc la sfârşit de iunie.

De Botoşani, obţinut la Iaşi în 1994, cu pomul semiviguros, coroană globuloasă, rodeşte pe buchete de mai, rezistă bine la ger şi secetă, produce moderat dar constant. Fructul este mare (7 – 8 g), roşu la coacere deplină, pieliţă subţire şi pulpă semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de iulie.

Ilva, soi obţinut la Bistriţa prin selecţie locală în 1982. Pomul are vigoare mijlocie, globulos, rodeşte mai mult pe ramuri lungi din anul 3 – 4 de la plantare, produce constant, rezistent la ger. Fructele sunt mijlocii ca mărime, culoare specifică speciei, se pretează foarte bine la industrializare. Se coc la început de iulie.

Scuturător, este un soi obţinut la SCDP Vrancea printr-o selecţie locală de vişin, omologat în 1985. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, globuloşi, rodesc de regulă pe ramuri mijlocii din anul 3 de la plantare, producţie moderată şi constantă. Fructele sunt mijlocii spre mari (6 – 6,5 g) şi se detaşează uşor de codiţă putându-se recolta mecanizat prin scuturare. Se coc la început de iulie.

Schattenmorelle, soi vechi, originar din Germania sau Olanda, rustic şi mult răspândit în cultură. Pomii sunt de mică vigoare, coroană turtită, pletoasă. Fructele sunt mijlocii, vişinii-închise, pulpă acidulată, bune pentru industrializare. Se coc la jumătatea lunii iulie.

Bucovina, soi obţinut la Fălticeni prin selecţie naturală dintr-o populaţie locală de vişin, omologat în 1984. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, coroană globuloasă, intră pe rod din anul 3 - 4 de la plantare, moderat de productiv dar constant, rezistent la ger şi la unele boli. Fructele sunt mijlocii, se pretează pentru industrie şi se coc la jumătatea lunii iulie.

Pitic de Iaşi, soi omologat la SCDP Iaşi în 1978, din polenizarea liberă a soiului Fertila lui Miciurin. Pomul este de vigoare mai mică decât la celelalte soiuri, coroană globuloasă, rodeşte pe ramuri plete, intră pe rod din anul 3 de la plantare, produce constant şi abundent, se pretează la livezi de mare densitate, dar este sensibil la ger şi la stresul hidric. Fructul este mijlociu, bun pentru industrie. Fructele se coc la sfârşit de iulie.

Alte soiuri de vişin cu importanţă în cultură sau în ameliorare mai sunt: Meteor, Oblacinska, Vrâncean, Nefris, Mari timpurii, Dropia.

173

11.4.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Ca şi la alte specii pomicole, la vişin, aceste particularităţi diferă în

anumite, limite în funcţie de combinaţia soi-portaltoi. Sistemul radicular al vişinului este relativ superficial, mai ales când

pomii sunt altoiţi pe franc sau pe vegetativ. Cercetările efectuate de Ghena (1978) au stabilit că peste 90% din rădăcini au direcţie oblică sau orizontală, fiind dispuse până la adâncimea de 40 cm. Vişinii înmulţiţi prin drajoni au rădăcini mai superficiale şi drajonează la rândul lor. Proiecţia coroanei pe suprafaţa solului este depăşită de rădăcini de 1,5 – 2,0 ori.

Tulpina este mai puţin viguroasă decât la cireş, iar unele soiuri cresc sub formă de arbustoid. În funcţie de caracterele genetice, soiurile de vişin se împart în soiuri de vigoare mică (Pitic, Nana, Ţarina, Dropia), soiuri de vigoare mijlocie (Oblacinsca, Schattenmorelle, Vrâncean) şi soiuri de vigoare mare (Ilva, Crişana, Mocăneşti, Mae timpurii).

Vişinul are muguri vegetativi din care creşte câte un lăstar şi muguri floriferi din care se deschid, de regulă, câte 2 – 4 flori hermafrodite normale, autofertile, parţial autofertile, sau autosterile (la cele mai multe soiuri).

În tabelul 11.7. se prezintă câteva soiuri de vişin şi polenizatorii recomandaţi pentru cultura acestora.

Tabelul 11.7. Soiuri de vişin şi polenizatori recomandaţi (după Budan, 2003)

Soiuri de vişin Soiuri de vişin ca polenizatori Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Nefris Engleze timpurii Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii De Botoşani Timpurii de Cluj Crişana 2, Engleze timpurii Crişana 2 Oblacinska, Mocăneşti 16 Ilva Nana, Schattenmorelle, Schattenmorelle Scuturător Mocăneşti 16 Crişana 2, Nana Meteor Unele soiuri de vişin sunt recomandate ca polenizatori şi pentru cireş,

iar în grădinile particulare unde există câţiva cireşi, este bine să fie şi un vişin pentru asigurarea polenizării, cu condiţia ca perioada de înflorire să coincidă.

Ramurile de rod ale vişinului sunt aproape identice cu cele ale cireşului: buchete de mai, ramuri mijlocii şi ramuri lungi, (fig 11.6.). Soiurile de vigoare mică rodesc mai mult pe ramuri scurte, iar soiurile de vigoare mai mare rodesc cu precădere pe ramuri mijlocii şi lungi.

174

Precocitatea vişinului depinde de soi şi de tehnologia de cultură aplicată. Majoritatea soiurilor intră pe rod după 3 - 4 ani de la plantare şi dau producţii profitabile după 5 – 6 ani.

Producţia de fructe pe pom este de 30 – 50 kg, iar la hectar este de 15 – 20 t.

Ciclul anual al vişinului este asemănător cu al cireşului. Longevitatea pomilor este cuprinsă între 25 şi 30 de ani la soiurile cu vigoare mai mică, respectiv între 30 şi 50 de ani la soiurile de vigoare mai mare.

Figura 11.6. Ramuri de semischelet încărcate cu ramuri de rod la vişin 11.4.6. Particularităţi ecologice La lumină, cerinţele vişinului sunt mai reduse decât ale cireşului, iar

unele soiuri pot creşte şi rodi destul de bine şi în condiţii de semiumbră. Totuşi, cele mai bune producţii de fructe se obţin în condiţii de bună luminozitate.

Faţă de temperatură, vişinul are cerinţe diferite în funcţie de soi. Majoritatea soiurilor se comportă bine în zona dealurilor mijlocii, mergând chiar până la altitudini de 900 – 1000 m, dar se comportă mulţumitor şi la câmpie. Vişinul are rezistenţă bună la ger (- 28, - 30ºC), iar în timpul înfloritului necesită zile calde de + 15, +20ºC, însorite, cu umiditate atmosferică de 75 – 80 %. Suma gradelor de temperatură pozitivă pentru înflorit este de 200 - 250ºC, iar pentru întreaga perioadă de vegetaţie este de 3600 - 3800ºC. Florile deschise pot pieri la mai puţin de – 2, - 3ºC.

Cerinţele faţă de apă sunt, de asemenea, destul de diferite. Astfel, unele soiuri altoite pe mahaleb reuşesc bine şi în zone cu un regim pluviometric de 500 – 600 mm pe an, în schimb soiurile altoite pe franc

175

necesită un regim pluviometric mai bogat (700 – 900 mm/an). În general, soiurile de vişin provenite din vişinul de stepă sunt mai rezistente la stresul hidric decât soiurile provenite din vişinul comun.

Faţă de sol, vişinul nu are pretenţii deosebite, se cultivă cu bune rezultate pe soluri uşoare sau cu textură mijlocie (până la 35 – 40 % argilă). Întrucât vişinul are un sistem radicular mai puţin profund, acesta valorifică bine şi solurile subţiri de dealuri sau cele cu pânza freatică la mică adâncime.

11.4.7. Boli şi dăunători ai vişinului Atât bolile cât şi dăunătorii vişinului sunt în cea mai mare parte

similari cu cei ai cireşului (vezi Cultura cireşului). Prevenirea şi combaterea acestora se face în funcţie de rezerva biologică, de condiţiile meteorologice şi de preparatele pesticide folosite. În general, în livezile de vişin sunt necesare 6 – 7 tratamente fitosanitare.

11.4.8. Particularităţi tehnologice Înfiinţarea plantaţiilor de vişin se face în teren pregătit anterior,

conform aceloraşi reguli valabile pentru toate speciile pomicole, cu material săditor de doi ani provenit din pepiniere autorizate. Pomii sunt sub formă de “vergi” cu lăstari anticipaţi, care se manipulează cu mare atenţie pentru a nu se rupe mugurii. Plantarea de toamnă este recomandată şi la vişin, cu aceleaşi operaţii tehnice ca şi la celelalte specii pomicile, însă indiferent de perioada plantării, fasonarea coroanei trebuie făcută primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. În funcţie de vigoarea asociaţiei soi – portaltoi, vişinul se plantează la distanţe de 5 m/4 m când se folosesc soiuri şi portaltoi viguroşi, la 4,5 m/3 m când se folosesc soiuri şi portaltoi mijlocii ca vigoare şi la 4,0 m/2,5 m când se folosesc soiuri şi portaltoi de mică vigoare.

Întreţinerea solului în livezile de vişin este asemănătoare cu cea recomandată şi pentru măr sau păr, cu ogor negru lucrat până la intrarea pe rod, apoi înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi şi ogor lucrat, erbicidat sau mulcit sub rândurile de pomi. La acest sistem de cultură se recomandă dotarea livezii cu sistem de irigaţie pentru combaterea deficitului de apă din sol. Se pot înfiinţa şi alte culturi intercalate în livezile tinere de vişin, până la intrarea pe rod.

Fertilizarea este absolut necesară pentru obţinerea de producţii ridicate de fructe şi de bună calitate. În livezile de vişin se recomandă doze anuale de N: 40 – 50 kg s.a./ha, P şi K: 60 – 80 kg s.a./ha, asociate cu fertilizări foliare suplimentare sau fertirigare cu soluţii nutritive care să conţină şi microelemente.

Irigarea trebuie să fie privită ca o verigă tehnologică obligatorie, în special în livezile intensive. Majoritatea soiurilor de vişin, având un sistem radicular mai puţin profund în sol, intră în stres hidric mai repede decât

176

cireşul, normele de udare trebuind aplicate mai des şi cu cantităţi mai reduse de apă, conform cu dinamica umidităţii solului.

Tăierile de rodire şi întreţinere a coroanei pomilor se axează, în special, pe eliminarea sau reducerea ramurilor slabe, epuizate de rod, umbrite sau prea dese, care şi-au încetat creşterea pe măsură ce au înaintat în vârstă. Vişinul are predispoziţie la degarnisire a ramurilor de rod care devin ramuri plete.

Acestea se scurtează la locul unde apar ramificaţii laterale sau unde buchetele de mai au muguri vegetativi în vârf (fig11.7.).

Figura 11.7. Tăierea de fructificare la vişin. Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor (după Cepoiu, 2000)

11.4.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea vişinelor este o lucrare costisitoare care necesită multă

forţă de muncă şi care trebuie făcută pe o perioadă destul de scurtă de timp, având în vedere faptul că fructele se recoltează la coacere, acestea necontinuându-şi maturarea după recoltare.

Momentul recoltării este acela când fructele au căpătat culoarea specifică soiului, pulpa se înmoaie, gustul devine caracteristic, iar pedunculul se desprinde mai uşor de ramură.

Fructele destinate consumului în stare proaspătă se recoltează cu mâna, se sortează pe calităţi, se ambalează în lădiţe sau casolete din plastic şi se transportă la pieţele de desfacere cât mai repede, deoarece sunt perisabile. În condiţii de frig (5 - 7ºC) se pot păstra mai multe zile până la vânzare.

Vişinele destinate industrializării se pot recolta şi mecanizat, cu ajutorul vibratoarelor mecanice care scutură fructele pe prelate aşezate sub pomi. Pentru o prelucrare mai întârziată după recoltare vişinele se pot păstra prin congelare.

177

Ponderea cea mai mare în valorificare o au fructele destinate industrializării.

11.5. CULTURA PIERSICULUI 11.5.1.Originea şi arealul de cultură Piersicul îşi are originea în China unde creşte şi spontan, găsindu-se în

cultură cu 2000 de ani î.Hr. De aici s-a extins în Asia Mică, Iran, Grecia, Italia, Spania, Franţa, apoi după secolul XVI în America. Piersicul face parte din familia Rosacee, subfamilia Prunoidee, genul Persica, specia Persica vulgaris (piersicul comun).

În prezent piersicul se cultivă pe toate continentele şi ocupă locul cinci ca suprafaţă şi ca producţie de fructe, după citrice, banane, struguri şi măr. Producţia mondială de piersici este de circa 9 000 000 t, iar ponderea cea mai mare o are Europa, apoi Asia şi America de Nord.

11.5.2. Importanţa culturii piersicului Piersicul este una dintre cele mai rentabile culturi pomicole datorită

acoperirii unui sezon larg de fructe pe piaţă, nivelului ridicat al producţiei de fructe şi multiplelor posibilităţi de valorificare. Piersicile au o compoziţie chimică foarte bogată (tabelul 11.8.), conferindu-le calităţi gustative apreciate de consumatori (aproximativ 60 – 70 % din fructe se consumă în stare proaspătă).

Din piersici se prepară compoturi, gemuri, dulceţuri, nectar marmeladă, pulpă în sirop, piure, pastă, confiate, deshidratate şi alte produse. Sunt recomandate pentru cură hepatică, arterioscleroză, hipertensiune arterială, obezitate, afecţiuni renale.

Tabelul 11.8. Principalele componente chimice ale piersicilor

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul Glucide total 8,5 – 12,6 g % Fosfor 23 mg % Aciditate total 0,40 – 0,89 g % Calciu 7,8 mg % Substanţe pectice 0,35 – 0,80 g % Vitamina A 0,44 mg % Substanţe proteice 0,50 – 1,13 g % Vitamina C 9,50 mg % Celuloză total 0,50 – 0,95 g % Vitamina PP 0,85 mg % Potasiu 205 mg % Vitamina E 0,60 mg %

11.5.3. Cultura piersicului în România Până în anul 1960, cultura piersicului era slab reprezentată, apoi în

următoarele 3 decenii s-au înfiinţat suprafeţe mari de livezi de piersic cu

178

soiuri şi tehnologie de cultură din Italia, în special în judeţele limitrofe Dunării (Constanţa, Tulcea, Brăila, Călăraşi, Teleorman, Olt, Dolj, Caraş – Severin), apoi judeţele Ilfov, Timiş, Arad, Bihor.

Cultura piersicului este zonată ca favorabilitate de cultură, în areale mai largi cum sunt: zona I (Bărăgan + Dobrogea), zona II (vestul Câmpiei Române, Câmpia Olteniei), zona III (Câmpia Banatului, Crişanei şi Someşului), zona IV (areale restrînse cu microclimat favorabil în colinele joase ale Munteniei şi Olteniei), zona V (Câmpia Transilvaniei şi Podişul Someşan), fig.11.8.).

Microclimate favorabile pot exista şi în alte zone ale ţării, mai ales în jurul anumitor podgorii. Suprafaţa aproximativă cultivată cu piersic este de 8 000 ha şi ocupă locul trei după prun şi măr.

11.5.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Genul Persica are un număr restrâns de specii din care s-au creat

numeroasele soiurile existente în cultură. Dintre aceste specii cea mai importantă este Persica vulgaris, apoi Persica ferganensis, Persica davidiana, Persica kansuensis.

Fig. 11.8. Zone favorabile culturii piersicului (cele închise la culoare); după Ivaşcu, 2002

179

Ca portaltoi ai piersicului, sunt folosiţi puieţi din sâmburi de piersic franc proveniţi de la soiuri locale cu adaptabilitate sporită şi coacere târzie, cum sunt: De Balc, Oradea 1, P1s, T16, Tomis 1, Tomis 79.

Portaltoi vegetativi: Adaptabil, Miroper. Ca portaltoi pentru piersic se mai pot utiliza: mirobolanul, unele

selecţii între piersic şi migdal cu înmulţire vegetativă, migdalul, prunul franc, porumbarul.

Portaltoii franc folosiţi în România se caracterizează, în general, prin fructe mici de slabă calitate, cu capacitate de răsărire a sâmburilor de 60 – 70 %, puieţi uniformi, care imprimă soiurilor altoite pe ei vigoare mare sau mijlocie, fără drajonare.

Portaltoii vegetativi se înmulţesc prin butaşi verzi semilemnificaţi. Aceştia imprimă pomilor altoiţi uniformitate şi vigoare mijlocie, rezistenţă la Plum-pox, se pot cultiva pe o gamă mai largă de soluri chiar cu exces temporar de umiditate, sau mai reci.

Soiuri de piersic În lume există peste 5 000 de soiuri de piersic cultivate mai mult sau

mai puţin, în funcţie de calitatea fructelor sau adaptabilitatea la condiţiile de mediu. În România se recomandă pentru cultivare aproximativ 17 soiuri de piersic, create la noi sau în alte ţări (Cociu (1992), Ivaşcu (2002). Colecţii de soiuri de piersic se află la Băneasa-Bucureşti şi la Constanţa. În continuare se vor descrie caracterele de bază ale unora dintre aceste soiuri.

Springold, soi obţinut în SUA şi extins în cultură din anul 1966. Pomii sunt viguroşi, cu fructe mijlocii ca mărime (115 g), sferice, pieliţă galbenă cu roşu-sângeriu pe partea însorită, pulpă galbenă, consistentă, aderentă la sâmbure, bună la gust. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.

Springcrest este un soi american extins în cultură în 1969, cu pomi viguroşi, rustici şi productivi. Fructele sunt mici (60 – 70 g), sferice, cu pieliţa galben-orange acoperită cu galben carmin. Pulpa este galbenă, suculentă, cu gust plăcut, slab acidulat, aderentă la sâmbure. Coacerea are loc la maxim o săptămână după Springold.

Cardinal, soi obţinut tot în S.U.A. prin polenizarea soiului Redhaven, în 1951. Pomii sunt viguroşi, sensibili la ger, cu fructe mijlocii (150 – 160 g), sferice, pieliţă groasă, pubescentă, de culoare galben-aurie acoperită cu roşu. Pulpa fructului este galbenă, consistentă, armonios acidulată, slab aromată, aderentă la sâmbure, bună pentru masă. Se maturează în prima decadă a lunii iulie.

Jerseyland, soi creat în SUA din 1946, cu pomi viguroşi şi fructe mijlocii spre mari (170 – 200 g), sferice, uşor asimetrice cu pieliţă galbenă-orange acoperită cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, suculentă, relativ consistentă, dulce, uşor acidulată şi puţin

180

aromată, semiaderentă la sâmbure, bună pentru masă. Fructele se coc la început de august.

Redhaven, soi american foarte vechi (1940), foarte mult cultivat la noi. Pomii sunt de vigoare mijlocie, cu fructe de 150 g, cu pieliţă pubescentă galben-aurie, marmorată şi striată cu roşu. Pulpa este aurie, suculentă, armonios acidulată, fin aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă, dar şi pentru industrializare. Fructele se coc la început de august.

Southland este tot un soi american, obţinut prin autofecundarea soiului Halehaven, introdus în cultură din 1946. Pomii sunt mijlocii ca vigoare, cu fructe mari (200 –240 g), pieliţă galbenă-orange, acoperită în mare parte cu roşu. Pulpa este galbenă cu infiltraţii de roşu în jurul sâmburelui, consistentă, armonios acidulată, uşor aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă. Fructele se coc imediat după soiul Redhaven.

Elberta, soi obţinut în SUA şi introdus în cultură în 1970. Pomul este viguros, fructele sunt mijlocii spre mari, cu pieliţa gros pubescentă aspră de culoare galben-verzuie cu roşu pe partea însorită. Pulpa este galbenă, acidulată, intens aromată, neaderentă la sâmbure, foarte bună pentru masă.

La maturitate fructele cad din pom dacă nu sunt culese din timp. Se coc la început de septembrie.

Congres, soi românesc, obţinut la SCDP Băneasa- Bucureşti în anul 1984 prin hibridare controlată între soiurile Flacăra şi Splendid. Pomii sunt de vigoare medie, productivi şi destul de rezistenţi la boli. Fructele sunt mari, cu pieliţa alb-crem acoperită cu roşu-carmin, pulpa este albă cu infiltraţii roşcate, gust dulce echilibrat. Fructele se coc în prima decadă a lunii august.

Triumf, soi obţinut la Băneasa-Bucureşti în 1985 din hibridarea Elberta x Mayflower. Pomul este de vigoare medie, productiv şi rezistent la boli. Fructele sunt mari, sferic-turtite, cu pieliţa galben-aurie ca şi pulpa. Gustul este echilibrat bun pentru masă şi industrie. Fructele se coc la jumătatea lunii iulie.

Dintre soiurile de piersic cu talie mică (dwarf), pretabile pentru plantaţii de mare densitate, se prezintă în continuare două soiuri româneşti:

Cecilia, soi obţinut la SCDP Constanţa în anul 2000. Pomii sunt de mică vigoare, fructele sunt mijlocii ca mărime cu pieliţa şi pulpa galben-orange, consistentă, bună la gust, sâmbure mic, pretabile pentru masă şi industrializare. Se coc în prima decadă a lunii august.

Puiu, soi obţinut tot la Constanţa în anul 2000, cu pomi de vigoare ceva mai mare decât cei din soiul Cecilia, rezistenţi la ger şi la boli. Fructele sunt mijlocii, sferic-turtite, cu pieliţa galben-verzuie, iar pulpa galben-orange, consistentă, gust bun, sâmbure mic. Se coc la început de august.

Alte soiuri de piersic recomandate în cultură în România, dar nu mai puţin valoroase decât cele prezentate mai sunt: Madeleine Pouyet, Collins, Hiland, Splendid, Suncrest, Victoria, Flacăra, Redschin, Superb de toamnă.

181

Soiuri de nectarine Nectarinele sunt soiuri de piersic cu fructe glabre, fără puf, caracter

care oferă fructelor o calitate în plus fiind mai atractive la simpla atingere, ştiut fiind faptul că unele persoane pot avea alergie, sau pur şi simplu repulsie la puful de pe fructele piersicului sau caisului.

Crimsongold, soi american introdus în cultură din 1981. Pomii sunt viguroşi, cu fructe mijlocii (100 – 150 g), sferice, cu pieliţa galben-orange acoperită cu roşu-sângeriu. Pulpa este galbenă, consistentă, potrivit de dulce, semiaderentă la sâmbure. Fructele se coc la început de iulie.

Nectared 2, soi obţinut în SUA, în 1962, cu pomi viguroşi, productivi, cu fructe mijlocii, sferice, pieliţă galben-deschis acoperită cu roşu viu. Pulpa este galbenă, suculentă, dulce, fin acidulată, semiaderentă, bună pentru masă. Fructele se coc la început de august.

Delta, soi obţinut la Constanţa în 1992, cu pomi semiviguroşi, fructe destul de mici (90 – 100 g), colorate specific nectarinelor, cu pulpă galbenă, suculentă şi gust echilibrat. Fructele se coc la sfârşitul lunii iunie.

Romamer 2, soi obţinut la SCDP Constanţa în1984, cu pomi de vigoare medie, fructe mijlocii, pieliţă galben portocalie acoperită cu roşu intens, pulpă galbenă uniformă, cu gust plăcut, echilibrat. Fructele se coc la început de iulie.

Dobrogean, soi creat tot la Constanţa în 1994. Pomii sunt de vigoare mijlocie, cu producţie moderată dar constantă, fructe medii ca mărime, de culoare caracteristică nectarinelor, gust foarte plăcut, bune pentru masă sau industrie. Se coc la mijlocul lunii iulie.

Pe lângă piersicile cu puf (piersicul obişnuit) şi cele fără puf (nectarinele), se cultivă mult mai restrâns paviile, care sunt de fapt tot piersici cu puf, dar cu fructe ce au pulpa tare şi aderentă la sâmbure şi care se folosesc în special la diferite prelucrări industriale speciale (compoturi, gemuri, siropuri).

Dintre soiurile de pavii se amintesc: Fortuna, Loadel, Vesuvio, Babygold.

11.5.5. Particularităţi de creştere şi fructificare

Sistemul radicular al piersicului este diferit în funcţie de portaltoi. Astfel, altoit pe franc, piersicul dezvoltă o rădăcină mai profundă şi mai bine ramificată decât cel altoit pe vegetativ. Majoritatea rădăcinilor piersicului se află totuşi între 20 şi 50 cm în sol, numai câteva rădăcini ajung la 2 m adâncime şi acestea menţin pomii în situaţii de stres hidric. Rădăcinile pomilor vecini altoiţi pe franc se resping, nu se întrepătrund, iar în lateral rădăcinile depăşesc proiecţia coroanei pe sol de 1,5 – 2,0 ori.

182

Tulpina piersicului este de volum mijlociu între speciile pomicole (2 –4 m în diametru şi înălţime), iar în primii ani creşte mai rapid emiţând 1 –2 valuri de lăstari anticipaţi pe an. Trunchiul est scurt şi gros sensibil la ger, gomoză şi lovituri mecanice.

Coroana, care în mod natural este globulos alungită, este densă în primii ani, apoi are tendinţa de a se degarnisi la bază, vegetaţia migrând către vârf şi periferie, prezentînd pericol de dezbinare a ramurilor.

Ramurile de rod ale piersicului sunt: buchete de mai, salbe, ramuri mixte, ramuri lungi şi ramuri anticipate (fig. 11.9.).

Figura 11.9. Ramuri de rod la piersic şi migdal Este foarte important de ştiut că ramurile de rod ale piersicului, după

un an de fructificare se epuizează şi nu mai sunt utile producţiei. Ele trebuie înlocuite cu alte ramuri care se formează de regulă din muguri dorminzi sau adventivi ai ramurilor de schelet. La începutul rodirii pomilor, ramurile lungi şi mixte formează ramuri anticipate, iar spre perioada de declin a pomilor formează salbe, buchete şi pinteni.

Piersicul are muguri vegetativi care generează lăstari şi muguri floriferi din care se dezvoltă câte o floare hermafrodită autofertilă la aproape toate soiurile cultivate. Înflorirea are loc devreme, la sfârşitul lunii martie sau început de aprilie, piersicul fiind una dintre speciile pomicole cele mai predispuse la îngheţurile târzii de primăvară, dar legarea fructelor se face în proporţie foarte mare (peste 90%) în comparaţie cu alte specii pomicole, compensând eventualele pierderi provocate de îngheţurile târzii. Căderea fiziologică este de asemenea mai accentuată (30 – 40 % din fructele legate) decât la celelalte specii pomicole. Piersicul îşi încheie ciclul vegetativ anual relativ în aceeaşi perioadă (sfârşit de noiembrie) cu celelalte specii pomicole, deşi frunzele îi cad puţin mai devreme.

183

Intrarea pe rod a piersicului începe de regulă la 3 – 4 ani de la plantare, iar la 5 – 6 ani se află în plină producţie. Potenţialul productiv al piersicului este variabil în funcţie de vigoarea şi productivitatea soiului, fiind cuprins de regulă între 20 şi 40 t/ha, iar nectarinele dau de regulă producţii mai mici.

Piersicul este o specie lemnoasă fragilă a cărei durată de viaţă economică este de 15 – 20 de ani, chiar dacă pomul poate trăi mai mult.

11.5.6. Particularităţi ecologice Piersicul este o plantă cu cerinţe mari faţă de lumină, fapt pentru care

el trebuie amplasat pe terenuri cu expoziţii sudice, sud-estice, sau sud-vestice. Numărul de ore de insolaţie trebuie să fie de peste 1500 în timpul perioadei de vegetaţie. Insuficienţa luminii determină degarnisirea ramurilor de rod, fructe mici, necolorate, fără gust. Amplasarea plantaţiilor se face pe terenuri plane sau pe versanţi cu pante uşoare şi ferite de curenţi reci sau vânturi puternice. Formele de coroană alese trebuie să ţină cont în mod expres de importanţa luminii.

Temperatura este de asemenea foarte importantă pentru piersic. Acesta este termofil, fiind depăşit din acest punct de vedere doar de cais şi migdal. Suma gradelor de temperatură activă într-o perioadă de vegetaţie este necesar să fie în jur de 3200ºC. Zonele cu temperatura medie anuală de +10ºC, +11,5ºC sunt indicate pentru cultura piersicului. Ciclul biologic normal al piersicului este condiţionat şi de evoluţia temperaturii din perioada de repaus. Astfel, după perioadele mai calde, (superioare pragului biologic), din ianuarie sau februarie, rodul poate fi afectat chiar şi la temperaturi de – 10, - 15ºC care intervin ulterior. În general, piersicul poate rezista le geruri de până la – 23, - 25ºC. Florile deschise sunt cele mai sensibile, ele îngheţând la mai puţin de – 1,1ºC, iar temperatura optimă din timpul înfloritului este de 13 – 16 ºC.

Solul pe care se cultivă piersicul este recomandat a fi lutos, luto-argilos sau aluvionar, nisipos, destul de profund, cu o bună aeraţie şi cu un pH de 5,7 – 7,5. Nu sunt indicate solurile calcaroase. Plantarea piersicului după el însuşi sau după alte sâmburoase nu se recomandă, pentru că fenomenul de oboseală a solului se manifestă în acest caz prin pieirea prematură a pomilor. Pomii tineri, în special, au nevoie de aeraţie bună în sol, fiind necesare lucrări mecanice repetate în plantaţiile tinere de piersic.

Faţă de apă piersicul are cerinţe destul de mari. Amenajarea cu sisteme de irigare a plantaţiilor de piersic este obligatorie pentru obţinerea unor producţii mari şi de bună calitate, cele mai recomandate fiind instalaţiile de irigare localizată care nu udă frunzişul pomilor. În schimb piersicul nu suportă excesul temporar de umiditate (băltiri) care provoacă asfixierea rădăcinilor. Umiditatea optimă în sol trebuie să se menţină la 60 – 70 % din

184

CC a solului respectiv, pentru a nu provoca dereglări de creştere a lăstarilor şi a fructelor care rămân mici, se întăresc, au puf mult mai intens, iar gustul este fad.

11.5.7. Boli şi dăunători ai piersicului Piersicul are o serie de boli şi dăunători ce pot provoca pagube

însemnate în culturile intensive. Tratarea acestora nu trebuie neglijată chiar dacă necesită cheltuieli mari; este o investiţie eficientă şi uneori capitală pentru salvarea producţiei de fructe. Se vor prezenta în continuare câteva dintre bolile şi dăunătorii specifici.

Boli Băşicarea frunzelor (Taphrina deformans) este provocată de o

ciupercă şi reprezintă poate cea mai păgubitoare boală. Frunzele tinere, abia formate, capătă aspect băşicat, limbul se umflă, apoi se îngălbeneşte şi în final frunzele cad afectând grav procesele de asimilaţie.

Făinarea (Spheroteca pannosa) apare pe frunze şi pe lăstarii tineri ca pete albicioase provocând răsucirea, brunificarea şi apoi uscarea ţesuturilor atacate.

Ciuruirea micotică a frunzelor (Coryneum beijerincki) atacă frunzele, lăstarii şi fructele şi se manifestă prin pete mici, circulare necrotice care dereglează asimilaţia clorofiliană şi degradează ţesuturile atacate. Apare mai frecvent în anii ploioşi.

Monilioza (Monilinia laxa) este printre cele mai păgubitoare boli ale piersicului. Se manifestă prin ofilirea bruscă a florilor sau lăstarilor sau pe fructe prin apariţia unor pete circulare ce cuprind apoi tot fructul mumificându-l.

Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) apare sub forma unor umflături pe trunchi sau pe rădăcini. Acolo unde apare se iau măsuri radicale, se taie şi se ard pomii respectivi, apoi se dezinfectează solul.

Dăunători Dintre dăunătorii piersicului cei mai frecvenţi sunt: păduchele din San

Jose (Q. Perniciosus), păduchele verde (Myozodes persicae), molia vărgată (Anarsia lineatela), molia orientală (Cydia molesta), viermele fructelor (Laspeyresia funebrana).Tratamentele fitosanitare orientative recomandate pentru livezile de piersic sunt redate în tabelul 11.9.

Tabelul 11.9. Tratamente fitosanitare recomandate pentru livezi de piersic (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratament/fenofază Boala sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate 1. repaus vegetativ P. din San Jose, ouă de

afide, acarieni. Oleoekalux 1,5%, sau Oleocarbetox 3 %, sau Polisulfură de bariu 6 %.

2, 3. Umflare muguri până la deschidere flori

Ciuruire bacteriană şi micotică, deformarea frunzelor, monilie

Alcupral 0,3 %, sau zeamă bordeleză 1 % şi US 1, 1,5 %.

185

4. la scuturare petale flori

Ciuruire bacteriană şi micotică, deformarea frunzelor, monilie, făinare, vierme fructe.

Fungicid: Dithane 0,2 %, sau Captadin 0,3 %, sau Folpan 0,3 %, sau Vondozeb 0,2 % şi ptr. Făinare: Bumper 0,03 %, sau Karathane 0,2 %,+ Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Decis 0,03 %, sau Karate 0,02 %, sau Talstar 0,04 %.

5.6.7. La 10 – 12 zile unul de altul (la avertizare)

Ciuruire bacteriană şi micotică, deformarea frunzelor, monilie, vierme fructe, defoliatoare.

Idem tratamentul 4, dar cu alte produse decât cele folosite atunci.

8.9. La 12 – 14 zile între ele ( la avertizare)

Ciuruire bacteriană şi micotică, monilie, acarieni, P. din San Jose.

Idem cu tratamentul 4, dar produsele fungicide şi insecticide să alterneze + Acaricid: Demitac 0,05 %, sau Mitac 0,2 %, sau Danirun 0,06 %.

10. Înainte de recoltare fructe

monilioze Fungicid: vezi tratamentul 4.

11. după căderea frunzelor.

Ciuruire frunze, deformare frunze, monilie, acarieni.

Idem tratamentul 2.

11.5.8. Particularităţi tehnologice Înfiinţarea unei livezi de piersic trebuie să se facă pe terenuri însorite, plane sau cu pante mici, pe soluri uşoare, bine aerate. Se evită zonele cu îngheţuri târzii frecvente sau depresionare, cu curenţi reci. Se recomandă plantarea după sămânţoase sau plante anuale.

După amenajarea şi pregătirea terenului materialul săditor autentificat se plantează la distanţe orientative de 5 m/4 m, sau 4,5 m/4 m, sau 4,5 m/3 m, sau 4 m/3 m, în funcţie de forma de coroană pe care dorim să o formăm pomilor. Astfel, coroanele tip Ax vertical sau Vas ameliorat necesită distanţe ceva mai mari, iar coroanele în V, sau Ypsilon, sau Palmetă, pot avea distanţe puţin mai mici.

Diferenţele de vigoare între soiurile şi portaltoii cultivaţi sunt destul de mici. Piersicul are flori autofertile sau parţial autofertile şi nu necesită polenizatori speciali în cultură, dar este bine dacă se cultivă câteva soiuri cu coacere eşalonată şi cu aceeaşi perioadă de înflorire, pentru eficientizarea polenizării şi prelungirea perioadei de consum şi de vânzare a fructelor pe piaţă.Plantarea se recomandă să se facă toamna, înainte de apariţia îngheţurilor, iar dacă nu este posibil, plantarea se poate face şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie.

Întreţinerea solului în livezile de piersic este asemănătoare cu cea din livezile altor specii pomicole. Înainte de intrarea pe rod, solul din livadă este bine să fie întreţinut ca ogor lucrat cu utilaje mecanice. Piersicul, având creşteri rapide în primii ani, necesită un sol bine întreţinut şi aerat ca sistemul

186

radicular să crească în voie. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi şi menţinerea unei benzi de 1 – 1,5 m sub rânduri ca ogor lucrat, erbicidat sau mulcit.

Fertilizarea livezilor de piersic este obligatorie pentru a menţine solul la un grad ridicat de fertilitate şi potenţial productiv. Piersicul este un mare consumator de elemente minerale care contribuie la formarea producţiei de fructe. La o nutriţie echilibrată fructele conţin 3,9 % N, 0,3 % P, 2,7 % K, 0,4 % Mg. (Drăgănescu, 1996). Pentru livezile pe rod se recomandă orientativ fertilizarea anuală cu doze de 100 –120 kg.s.a./ha N, 60 – 70 kg.s.a./ha P, 100 – 120 kg s.a./ha K, iar la 2 – 3 ani o fertilizare cu 30 – 40 t/ha gunoi de grajd. Fertilizarea suplimentară foliară în 2 – 3 doze, sau fertilizarea cu elemente minerale solubile administrate în apa de irigare este benefică, aducând un plus semnificativ de calitate şi cantitate a producţiei de fructe.

Irigarea. Prin aplicarea irigaţiei se obţin fructe mari, gustoase şi se asigură creşteri vegetative corespunzătoare şi susţinute. Având în vedere faptul că piersicul este cantonat în cultură în zone cu insolaţie puternică şi cu precipitaţii reduse, irigarea devine aproape indispensabilă. Asigurând un regim de irigare corespunzător, pomii cresc şi rodesc susţinut, sunt mai viguroşi şi mai rezistenţi la ger. Consumul de apă al unei livezi de piersic poate depăşi frecvent 5000 m3 / ha.

Tăierile se recomandă să fie executate primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Tăierile de formare a coroanei dorite au în vedere creşterile axului şi/sau a ramurilor de schelet care trebuie să se stabilească în primii 3 –4 ani de la plantare, când pomii cresc rapid (fig 11.10., a) Apoi tăierile specifice au în vedere menţinerea unui echilibru între creştere şi fructificare pentru a realiza producţii constante (fig. 11.10. b,).

Se poate aplica tăierea scurtă care are drept principiu de bază păstrarea pe pom a unui număr de ramuri mixte corelat cu vigoarea pomului şi cu forma de coroană. Astfel, la un pom matur se lasă, de exemplu, 80 – 120 ramuri mixte la Palmetă, sau 150 – 200 ramuri la Vas, distanţate între ele la 15 – 20 cm, aşezate în poziţie oblică şi scurtate la 5 –8 grupe de muguri floriferi şi vegetativi.

Dacă se aplică tăierea lungă, ramurile mixte nu se taie şi se lasă, de exemplu, câte 70 – 80 de ramuri la Palmetă, sau 130 – 150 de ramuri la Vas, tăind ramurile concurente. Tăierile în uscat se completează cu tăieri şi lucrări în verde la care piersicul răspunde foarte bine.

187

a b

Figura 11.10. Tăierea pomilor tineri (a) şi pomilor în plină producţie (b); după Cepoiu, 2000

Normarea producţiei de fructe este o lucrare aproape obligatorie pentru a obţine fructe de calitate, mari, uniforme ca mărime şi bine colorate. Rărirea se poate face manual sau chimic, la 15 – 20 de zile de la legarea fructelor prin stropiri cu soluţii de Ethrel sau Sevin. La rărirea manuală se lasă de regulă un fruct la 12 – 15 cm distanţă unul de altul. Sunt şi soiuri (Elberta, Flacăra) care îşi reglează singure încărcătura de fructe.

În unele ţări unde este asigurată valorificarea superioară a fructelor se practică cultura protejată a piersicului.

11.5.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Piersicile se recoltează la intrarea în pârgă, manual, eşalonat la 2 – 3

treceri alegându-se fructele care au ajuns la mărimea, forma şi culoarea caracteristică soiului respectiv. Recoltarea se face în lădiţe speciale sau în alveole de plastic, cu atenţie, fără ca fructele să se lovească scurtând astfel timpul de păstrare şi depreciind calitatea acestora.

Recoltarea pentru industrializare se poate face şi prin scuturare. La o valorificare superioară, piersicile se pot păstra 2 –3 săptămâni în condiţii de frig (+ 4 - 5ºC), sau 1 – 2 luni în atmosferă controlată.

11.6. CULTURA CAISULUI 11.6.1. Originea şi arealul de cultură Caisul aparţine familiei Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul

Armeniaca, cu specia Armeniaca vulgaris, din care provin aproape toate soiurile de cais cunoscute. Originea caisului este în China, Asia Centrală şi Caucaz, unde creşte spontan şi astăzi. Este cunoscut în cultură din antichitate (3000 de ani î.Hr.).

În zilele noastre caisul s-a răspândit în cultură pe toate continentele în zonele cu climat temperat şi subtropical, însă centrele principale de cultură sunt în jurul Mării Mediterane, în S.U.A. (California) şi în Asia centrală.

Producţia mondială de caise este de circa 2 500 000 t, Europa producând peste 45%, urmată de Asia cu 32%. Dintre ţările mari producătoare în ordine descrescătoare sunt: Turcia, Iran, Italia, Spania, Franţa, Maroc, SUA, China, Grecia, Siria.

188

11.6.2. Importanţa culturii caisului Cultura caisului este una dintre cele mai valoroase şi mai rentabile

culturi pomicole. Aceasta se datorează, în special, gustului excelent, aromei specifice, inconfundabile şi foarte plăcute a fructelor, consistenţei fine şi suculenţei pulpei care are o savoare deosebită. Caisele se consumă în primul rând în stare proaspătă, dar şi sub formă de preparate ca: dulceţuri, gemuri, marmelade, compoturi, jeleuri, nectar, deshidratate, distilate.

Principalele componente ale fructelor sunt redate în tabelul 11.10.Miezul dulceag al sâmburilor este folosit în cofetării şi la extragerea unui ulei special.Coaja tare a sâmburilor de caise se foloseşte la prepararea cărbunelui, tuşului sau a unor vopsele speciale. Caisele proaspete au acţiune alcalină, reglează pH-ul sucului gastric, sunt mineralizante, tonice, reconfortante.

Tabelul 11.10. Principalele componente chimice din fructele caisului.

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul Apă 80 – 89 % Fosfor 21,3 – 32 mg % Zaharuri totale 6 – 15,68 % Calciu 6,6 – 16,4 mg % Acizi 0,34 – 2, 61% Vtamina A 0,41 – 3,2 mg % Subst. Pectice 0,55 – 1,1 % Vtamina C 8,0 – 2,7 mg % Proteine brute 1,09 – 1, 64 % Vtamina P 35 – 38 mg % Subst. Tanoide 0,017 – 0,3 % Vtamina E 0,72 – 1,8 mg % Potasiu 75,4 – 112 mg % Cenuşă 3,3 – 20 mg %

11.6.3. Cultura caisului în România Cultura caisului în ţara noastră a scăzut în ultimii ani, ajungând la

circa 6 000 de hectare în anul 2000, de la peste 8 000 de hectare în anul 1985. Ponderea cea mai mare în cultivarea acestei specii pomicole o au judeţele: Constanţa, Tulcea, Dolj, Teleorman, Olt, Mehedinţi, Ialomiţa, Ilfov, Călăraşi, Bihor, Arad, Brăila, Giurgiu. După cum se observă, zonele de favorabilitate pentru cultura caisului sunt aproape aceleaşi cu cele ale piersicului, fiind plante cu cerinţe pedoclimatice asemănătoare.

11.6.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Soiurile de cais cultivate în lume provin din câteva specii care au fost

ameliorate în decursul timpului. Dintre aceste specii se numără Armeniaca vulgaris sau caisul comun sau zarzărul, care stă la baza celor mai multe soiuri obţinute şi cultivate în Europa, Armeniaca sibirica sau caisul siberian, din care provin soiuri cu rezistenţă mai mare la ger cultivate în special în Asia, Armeniaca mandschurica sau caisul de Manciuria cu pomi înalţi rezistenţi la ger, Armeniaca mume sau caisul japonez, cu pomi mai puţin viguroşi, Armeniaca davidiana, sau caisul lui David provenit din Asia Mică.

189

Portaltoi ai caisului, pot fi în ordine: zarzărul, corcoduşul, prunul franc, piersicul franc, caisul franc, migdalul, porumbarul. La noi, cel mai des utilizat este zarzărul, apoi corcoduşul şi prunul franc. Toţi aceştia sunt înmulţiţi generativ, din sâmburi. În România încă nu s-a obţinut nici un portaltoi vegetativ pentru cais.

Zarzărul (Armeniaca vulgaris), sau caisul comun, este specia care înglobează mai multe biotipuri cu fructe mai mici decât cele ale soiurilor de cais selecţionate şi ameliorate din el. Nu trebuie confundat zarzărul cu corcoduşul. Zarzărul, fiind unul dintre părinţii caisului, are pomi asemănători cu acesta la vigoare, configuraţia coroanei, ramuri, frunze, flori, scoarţă, fructe, etc. Fructele zarzărului sunt şi ele acoperite cu puf, dar sunt mai mici şi cu calităţi gustative mai reduse decât caisele şi în general au formă sferică.

În România există în cultură, în grădini particulare în special, mulţi zarzări pe care oamenii îi numesc caişi şi mulţi corcoduşi pe care îi numesc zarzări.

Ca portaltoi, zarzărul are afinitate bună cu toate soiurile comerciale de cais. În livadă imprimă soiurilor altoite pe el rezistenţă la secetă, vigoare destul de mare, rezistenţă la nematozii care atacă rădăcinile, se recomandă pentru soluri uşoare, nisipoase sau nisipo-lutoase, aerate, fără exces temporar de umiditate. Imprimă soiurilor un repaus mai scurt crescând pericolul îngheţurilor de primăvară.

Albe mici este un portaltoi generativ de prun din specia Prunus insitiţia şi omologat în 1991 la Staţiunea Pomicolă Bihor. Are compatibilitate cu soiurile cultivate la noi, vigoare mare şi rezistă şi pe soluri mai grele.

Constanţa 14, omologat în 1997 la SCDP Constanţa dintr-un biotip de zarzăr semiviguros, este rezistent la ger şi la îngheţuri târzii, cu o bună compatibilitate la soiurile cultivate la noi.

Constanţa 16, omologat în 1997, a fost obţinut tot la Constanţa. Imprimă soiurilor altoite pe el vigoare ceva mai mare, dar şi precocitate de rodire şi productivitate.

Caisul franc, reprezintă o serie de puieţi de cais obţinuţi din sâmburii unor soiuri cu capacitate bună de răsărire în pepinierele pomicole.

Înmulţirea portaltoilor de cais trebuie să aibă în vedere faptul că există soiuri foarte valoroase obţinute în străinătate şi care nu au compatibilitate la altoire decât pe portaltoi proveniţi din genul Armeniaca. Acestea nu se pot altoii pe corcoduş sau pe prun franc.

Soiuri de cais Sunt trei grupe mai importante de formare a soiurilor de cais şi

anume: grupa soiurilor din Asia Centrală, cu pomi viguroşi, longevivi,

neafectaţi de pieirea prematură, repaus mai lung, rezistenţi la ger, înflorire mai târzie, fructe mai mici, mai bogate în substanţă uscată şi cu sâmburi mici;

190

grupa soiurilor irano-caucaziene, cu pomi ceva mai puţin viguroşi, mai puţin longevivi, repaus mai scurt, înflorire târzie, dar sensibili la ger şi îngheţuri târzii, cu fructe relativ mari, cu pulpă albă sau crem-portocalie şi grupa soiurilor europene, cu pomi de vigoare mijlocie-mică proveniţi din soiuri aduse din Asia Mică, autofertili, cu repaus scurt, sensibili la ger, fructe mari cu pulpă galbenă sau portocalie, foarte bune pentru masă în general, dar şi pentru industrializare.Din această grupă a soiurilor europene s-au extins şi soiurile de cais cultivate în România.

Sortimentul de soiuri a fost mai restrâns, dar în ultimii ani s-a îmbunătăţit considerabil şi cu soiuri autohtone foarte valoroase şi bine adaptate create în special la Staţiunile Pomicole de la Constanţa şi Băneasa-Bucureşti (Cociu şi colab. 1992). Din cele peste 25 de soiuri de cais cultivate în România, în continuare sunt prezentate câteva soiuri cu pondere mai mare în cultură sau cu perspective de extindere.

NJA 19, soi de origine americană cunoscut din 1970 şi autorizat la noi în 1991. Pomii sunt viguroşi deosebit de productivi dacă au polenizatori bine aleşi. Fructele sunt mari (70 – 80 g), cu pieliţă portocalie acoperită cu roşu spre partea însorită, pulpa este portocalie, cu gust mediu, fără aromă.

Se coc foarte timpuriu, la jumătatea lunii iunie. Harcot, soi canadian autorizat la noi în 1991. Pomii sunt de vigoare

mare, rustici şi productivi. Fructele sunt foarte mari (65 – 75 g), uşor turtite, culoare caracteristică speciei, pulpă fermă, cu aromă şi gust bun. Se coc la sfârşit de iunie.

Saturn, obţinut la Mărculeşti din hibridarea dintre selecţia Mărculeşti 40 x zarzăr şi omologat în 1979. Pomii sunt de mică vigoare, intră pe rod din anul 4 de la plantare, sunt autofertili, productivi şi rezistenţi la unele boli. Fructele sunt mijlocii (40 – 50 g), sferice, uşor alungite, cu pieliţa galbenă-portocalie pătată cu roşu, pulpa este portocalie, consistentă, gust plăcut, sâmbure neaderent. Se coc la sfârşitul lunii iunie.

Goldrich, soi american, introdus la noi în cultură în 1991. Pomii sunt de mare vigoare, fructele sunt şi ele foarte mari (80 – 90

g), pulpă fermă, gust de calitate medie. Se coc la început de iulie. Cea mai bună de Ungaria, soi provenit din sămânţă şi introdus din

Ungaria în cultură la noi din 1968. Pomii sunt de vigoare medie, precoci şi productivi. Fructele sunt medii ca mărime, globuloase, pieliţă groasă, galben-roşcată. Pulpa neaderentă, portocalie, destul de suculentă, gust excelent şi aromă puternică de caisă. Se coc în prima jumătate a lunii iulie.

Neptun, obţinut la Mărculeşti-Călăraşi din hibridarea între soiurile Cea mai bună de Ungaria x Pionier (Silistra x Ananas), omologat în 1979. Pomii sunt de vigoare mijlocie, se pretează la livezi intensive. Fructele sunt mijlocii spre mari (60 – 70 g), ovoide, pieliţă galbenă-portocalie cu dungi

191

roşii pe partea însorită. Pulpa fructului este galbenă, fermă, suculentă, uşor acidulată şi aromată. Se coc în a doua decadă a lunii iulie.

Roşii de Băneasa, soi obţinut la SCDP Băneasa-Bucureşti din hibridarea Cea mai bună de Ungaria x Paviot, în 1982. Pomii cresc moderat, coroană globuloasă, rodesc din anul 3 de la plantare, productivi, rezistenţi la ger. Fructele sunt foarte mari (80 g), ovoide, portocalii acoperite cu roşu aprins. Pulpa este galbenă-portocalie, suculentă, echilibrată la gust, sâmbure neaderent. Se coc la jumătatea lunii iulie.

Mamaia, soi obţinut tot la Mărculeşti şi omologat în 1975. Pomii sunt de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, rodeşte din anul 4 de la plantare. Fructul este de 50 – 60 g, ovoid spre tronconic, pieliţă roşie-rubinie pe fond portocaliu uşor lucioasă. Pulpa este portocalie, consistentă, cu gust dulce-acidulat, plăcut, sâmbure mic (3 – 4 % din greutatea fructului), neaderent la pulpă. Se coace la sfârşitul lunii iulie.

Selena, soi obţinut la Mărculeşti în 1979, cu pomi de mică vigoare, rodesc mai mult pe ramuri scurte din anul 3 –4 de la plantare, rezistă destul de bine la ger şi îngheţuri târzii. Fructele sunt mijlocii, ovoide, uşor turtite, galbene cu pete roşii pe partea însorită, pulpă deschis-portocalie, gust foarte plăcut cu aromă fină de busuioc. Fructele se coc la sfârşit de iulie.

Litoral, soi obţinut la Mărculeşti şi omologat în 1982, cu pomi de mică vigoare ce intră pe rod din anul 4 de la plantare, destul de rezistent la ger şi îngheţuri târzii. Fructul este mijlociu, alungit-ovoid, pieliţă galben-limonie cu puncte roşii. Pulpa este galbenă, consistentă, gust plăcut, puţin aromat. Se coace la mijlocul lui august.

Dintre soiurile de cais cultivate sau recomandate pentru cultură la noi şi nu mai puţin valoroase decât cele prezentate se mai amintesc: Dacia, Tudor, Saturn, Venus, Callatis, Excelsior, Comandor, Sirena, Olimp, Sulmona, Favorit, CR2-63, Sulina.

11.6.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Combinaţia soi-portaltoi determină într-o oarecare măsură specificul

de creştere şi fructificare al caisului. Sistemul radicular este în proporţie de 80 % până la adâncimea de 60 cm. Caisul franc poate avea însă câteva rădăcini pivotante care pătrund până la 2 – 2,5 m dacă solul este profund.

Proiecţia coroanei pe sol este depăşită de rădăcini de 1,2 – 1,5 ori. Tulpina caisului este destul de viguroasă, atingând înălţimi de 3 – 5 m, cu coroană globuloasă, iar soiurile mai viguroase pot fi şi mai înalte.

Specific caisului este faptul că în primii ani de la plantare creşte foarte repede, formându-şi integral scheletul coroanei până la intrarea pe rod.

Lăstarii anuali pot atinge lungimi de 80 – 120 cm cu două sau chiar trei valuri de lăstari anticipaţi. Ţesuturile conducătoare ale tulpinii şi ramurilor de schelet au diametru mic şi se pot sparge de ger sau lovituri

192

mecanice provocând scurgeri gomoase care dereglează fluxul de sevă ducând la uscarea parţială a unor ramuri sau chiar a întregului pom (apoplexia caisului).

Ramurile de rod ale caisului sunt aproape identice cu cele ale piersicului: ramuri scurte (buchete de mai), ramuri mijlocii, ramuri lungi şi ramuri anticipate de rod (fig. 11.11.).

Figura 11.11. Ramuri roditoare mijlocii la cais.

Mugurii caisului sunt vegetativi (din care se dezvoltă lăstari) şi floriferi (din care se deschide câte o floare). Florile caisului sunt hermafrodite, polenizarea este entomofilă şi anemofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autofertile sau parţial autofertile. Cu toate acestea se recomandă plantarea în combinaţie cu soiuri polenizatoare pentru a sporii polenizarea şi legarea fructelor în livezi.

Intrarea pe rod a caisului are loc de regulă la 3 – 5 ani de la plantare, apoi rodeşte constant şi destul de abundent, ajungând la o producţie de 25 – 30 t/ha. Unele exemplare izolate de cais pot obţine producţii de peste 150 kg/pom. Producţia maximă se înregistrează după 6 –8 ani, menţinându-se până aproape de 18 – 20 de ani, apoi începe declinul.

Datorită pieirii premature în livezile de cais apar multe goluri ce trebuie înlocuite imediat pentru a avea plantaţii încheiate şi productive.

Ciclul anual al caisului este caracterizat prin repaus profund mai scurt (sfârşit de ianuarie) decât la alte specii pomicole, fapt ce determină o slăbire a rezistenţei le ger şi predispoziţie la pornire în vegetaţie mai rapidă.

Înflorirea caisului are loc la sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie, în funcţie de zona de cultură, fiind de multe ori predispus la îngheţurile târzii.

193

Fenofazele de creştere şi fructificare sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte specii pomicole, cu o coacere eşalonată a fructelor, iar încheierea ciclului vegetativ are loc în noiembrie.

11.66. Particularităţi ecologice Cerinţele caisului faţă de lumină sunt deosebit de mari, el creşte şi

rodeşte bine pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică. Suma orelor de strălucire a soarelui trebuie să fie de peste 1800.

Distanţele de plantare şi formele de coroană alese trebuie să aibă în vedere pătrunderea luminii către formaţiunile fructifere care astfel produc fructe de calitate, iar lemnul se coace rezistând mai bine la ger.

La temperatură caisul este deosebit de pretenţios, fiind cea mai termofilă plantă pomicolă (alături de migdal) din zona temperată.

Caisul reuşeşte în cultură în regiuni cu temperaturi medii anuale de +10,3ºC, +11ºC, şi chiar mai mult, cu veri călduroase şi multe zile cu strălucire a soarelui, cu primăveri fără pericolul de îngheţuri de revenire, sau fără brume târzii.

Bobocii florali rezistă până la – 5, –6ºC, florile deschise până la – 2, – 3ºC, iar fructele abia legate îngheaţă la mai puţin de – 1, – 2ºC. Toamna, caisul are nevoie de zile calde, nu prea umede, să-şi coacă lemnul, care să reziste le ger.

Cele mai bune soluri pentru cais sunt cele uşoare sau mijlocii, profunde, destul de fertile, aerate şi calde. Pe soluri mai grele, reci şi neaerate suficient, caisul are viaţă mai scurtă şi fructele sunt de calitate mai slabă.

Pe astfel de soluri se recomandă altoirea pe corcoduş sau pe prun franc.

Reacţia soluţiei solului este bine să fie de pH 7,0 – 7,5. Altitudinea optimă până la care caisul se comportă bine la noi în ţară

este de 250 – 400 m, iar panta terenului nu trebuie să depăşească 10 %. Cerinţele de apă sunt moderate, mai ales când este altoit pe zarzăr sau

migdal. Stresul de umiditate din prima parte a perioadei de vegetaţie în special face însă ca fructele să nu se dezvolte normal, cu gust inferior, nesuculente, iar dacă deficitul de apă în sol intervine în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, creşterile sunt mici şi lemnul nematurat devine mai sensibil la ger.

Astfel, caisul reacţionează foarte bine la irigare, în special cu norme mici şi dese, care să păstreze în sol o umiditate de 60 – 70% din IUA.

11.6.7 Boli şi dăunători ai caisului

194

În general, caisul are boli şi dăunători asemănători cu cei ai piersicului. Totuşi, se vor prezenta câteva boli şi dăunători consideraţi specifici şi mai frecvent întâlniţi în plantaţii.

Boli Ciuruirea frunzelor (Ascospora beijerickii) se manifestă sub formă de

pete brune-roşcate cu margini roşcate pe frunze, lăstari şi fructe. Frunzele cad, lăstarii se usucă, iar fructele au o slabă calitate.

Monilioza (Monilinia laxa) se manifestă pe frunze, pe vârfurile lăstarilor tineri şi pe fructe. Produce uscarea lăstarilor, mumifierea fructelor. Florile, chiar şi ramurile atacate se usucă, iar la baza lor apar scurgeri cleioase. Boala se extinde mult în anii ploioşi.

Făinarea (Podosphaera tridactila) atacă frunzele şi chiar lăstarii tineri şi se prezintă sub formă de pete albe cenuşii pâsloase care se extind diminuând intensitatea fotosintezei.

Pieirea prematură a caisului (apoplexia caisului), este de fapt rezultatul unui cumul de factori biotici şi abiotici.

Simptomele apar sub formă de plăgi pe tulpină, scurgeri gomoase, îngălbenirea, răsucirea şi căderea frunzelor, creşteri reduse ale lăstarilor.

Un rol hotărâtor în declanşarea bolii îl au oscilaţiile de temperatură din iarnă, geruri de revenire, răni mari pe tulpină sau la baza ramurilor de schelet, epuizare după recolte prea mari nesuplinite de fertilizări corespunzătoare, solurile grele şi reci cu exces de apă, secete excesive, fertilizări exagerate cu azot care duc la prelungirea perioadei de creştere şi coacere incompletă a lemnului. Pieirea caisului poate fi cauzată şi de unele bacterii (Bacterium armeniaca), sau de unele ciuperci parazite ce se instalează pe pomii epuizaţi, sau de atacul masiv al unor insecte (Cariul negru).

Alte boli specifice caisului mai sunt: Cancerul bacterian (Agrobacterium tumefaciens) care atacă rădăcinile provocând tumori lemnoase, putregaiul alb sau putregaiul fibros al rădăcinilor, care pot produce putrezirea rădăcinilor în special la pomii tineri.

Dăunători Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi sunt: Gărgăriţa fructelor sau viermele fructelor (Rhynchites bacchus), care

depune ouă în fructele aflate în creştere, iar din ouă ies larve ce se hrănesc cu pulpa fructului şi a sâmburelui provocând căderea prematură. Are o generaţie pe an şi iernează ca adult.

Cariul scoarţei şi cariul negru, care atacă ramurile debilitându-le până la uscare, gărgăriţa mugurilor, care provoacă diminuarea mugurilor abia deschişi, păduchele din San Jose, păianjeni, afide.

În tabelul 11.11. se prezintă programul orientativ de tratamente fitosanitare recomandate pentru cais.

195

Tabelul 11.11. Tratamente fitosanitare recomandate în livezi de cais (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratament/fenofază

Boală sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate

1. repaus vegetativ

P. din San Jose, ouă de afide, acarieni(păianjeni)

Oleoekalux 1,5 %, sau oleocarbetox 3 %, sau Polisulfură de bariu 6 %.

2.3. umflare muguri; deschiderea primei flori.

Ciuruirea bacteriană şi micotică, antracnoză, ouă de acarieni

Alcupral 0,3 %, sau Zeamă bordeleză 1 % + US1 1,5 %

4. la scuturarea petalelor

Ciuruirea bacteriană şi micotică, făinare, viermele fructelor, defoliatoare

Fungicid: Dithane 0,3 %, sau Folpan 0,3 %, sau Vondozeb 0, 2 %, + pt. făinare: Bumper 0,03 %, sau Karathane 0,2 %, + Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Sumi-alpha 0,04 %, sau Decis 0,03 %, sau Karate 0,02 %.

5.6.7. la interval de 10 – 12 zile unul de altul (la avertizare)

Ciuruirea bacteriană şi micotică, făinare, monilie, viermele fructelor

Fungicid + insecticid :(vezi trat. 4.) se recomandă alte produse decât cel precedente.

8.9. la 14 zile după trat.7.(la avertizare)

Ciuruirea bacteriană şi micotică, , monilie, viermele fructelor, P. din San Jose.

Fungicid: (vezi trat. 4) +Insecticid: Reldan 0,15 %, sau Ultracid 0,2 %, sau Imidan 0,1 % + Acaricid: Mitac 0,2 %, sau Danirun 0,06 %.

10. înainte de recoltare fructe

Monilie Fungicid. (vezi trat. 4.)

11. după căderea frunzelor

Ciuruirea bacteriană şi micotică, antracnoză, ouă de acarieni

Fungicid cupric: (vezi trat. 2.) + US1 1,5 %

11.6.8. Particularităţi tehnologice Înainte de înfiinţarea unei plantaţii de cais trebuie avută în vedere

zona de favorabilitate pedoclimatică. Fiind o specie pomicolă cu cerinţe deosebite, în special faţă de temperatură şi insolaţie, s-au delimitat pentru România trei zone de cultură a caisului.

Zona I, de favorabilitate maximă, cuprinde terasa limitrofă Dunării şi zona litorală a Mării Negre.

Zona II, include terasele următoare ale Dunării, Dobrogea, Câmpia Timişului.

Zona III, cuprinde Câmpia Moldovei, sudul Podişului Moldovei, Podişul Dobrogei, Câmpia Română, Câmpia Crişurilor, sudul Podişului Getic.

În afara acestor zone, diversitatea reliefului ţării noastre creează cu siguranţă microclimate favorabile, dar pe suprafeţe de teren restrânse ca arie.

196

Înfiinţarea livezilor de cais se face cu material săditor autentificat, obţinut în pepiniere autorizate. După amenajarea şi pregătirea terenului se recomandă ca plantarea să se facă toamna după intrarea în repus a pomilor, până la apariţia îngheţurilor. Plantarea de primăvară se face numai când din diferite motive nu s-a putut planta în toamnă.

Deşi soiurile de cais sunt în general autofertile este bine dacă se plantează în aceeaşi parcelă 2 – 3 soiuri cu înflorire în aceeaşi perioadă şi cu coacere eşalonată.

Distanţele de plantare diferă în primul rând după forma de coroană pe care dorim s-o formăm, diferenţele de vigoare dintre diferitele soiuri cultivate sunt destul de mici. Se recomandă distanţe de 5,0 – 5,5 m/4,5 – 5 m, la coroana tip Vas sau Piramidă întreruptă şi distanţe de 4,5 – 5 m/ 2,5 – 3 m, la coroana tip Ypsilon sau Cordon vertical.

Fertilizarea caisului este foarte importantă, acesta necesitând soluri fertile. În plantaţiile tinere se recomandă aplicarea anuală a unor doze de 60 kg N, 40 kg P, 50 kg K s.a./ha. În livezile pe rod se recomandă doze anuale de 100 kg N, 50 kg P, 120 kg K,s.a./ha, asociate cu 30 – 40 t/ha de gunoi, la 3 ani. Se pot aplica doze suplimentare de fertilizare foliară sau fertirigare care aduc sporuri semnificative de producţie (în special pentru calitatea fructelor). Dozele pentru fertilizare sunt desigur orientative, ele se adaptează în funcţie de analiza agrochimică a solului respectiv şi de diagnoza foliară.

Irigarea caisului este obligatorie ţinând cont şi de faptul că acesta este cantonat în zone unde precipitaţiile sunt reduse. Deşi este o specie rezistentă la secetă, caisul are un consum mare de apă. Irigaţia aplicată corespunzător poate aduce sporuri de producţie de peste 50 %, (Ionescu, 1984).

Asigurarea unui regim hidric aproape de optim în sol necesită aplicarea unor norme de udare dese, dar cu cantităţi destul de mici de apă pentru a evita eventualul exces de umiditate ce ar apărea dacă intervin ploi mari.

Tăierile se recomandă să se aplice primăvara înaintea intrării în vegetaţie a pomilor. Tăierile de formare a coroanei trebuie să ţină seama de specificul caisului de a creşte intens în primii ani. Intervenţiile în coroană sunt mai mult pentru a direcţiona creşterile şi de a profita de ramurile anticipate ce ajută la formrea mai repede a coroanei.

Formele de coroană recomandate pentru cais sunt Vasul ameliorat, Piramida etajată, iar în plantaţii de mare densitate Ypsilonul, Cordonul vertical, Palmeta cu braţe oblice. Tăierile de fructificare se aplică ramurilor de rod astfel: buchetele de mai epuizate se elimină înlocuindu-le cu altele tinere, ramurile mijlocii şi lungi degarnisite se scurtează, iar celelalte se răresc la 15 – 20 cm una de alta. Ramurile de semischelet de peste 4 – 5 ani se scurtează sau se elimină înlocuindu-le cu altele tinere (fig. 11.12.). Tăierile în uscat trebuie susţinute şi de tăieri în verde, arcuiri, palisări, pliviri de lăstari

197

care stimulează fructificarea şi elimină creşterile inutile. Caisul răspunde favorabil la tăieri de regenerare parţială a coroanei care întineresc formaţiunile îmbătrânite sau epuizate.

Figura 11.12. Tăieri de fructificare la cais; Punctele: a,b,c, reprezintă locul tăierilor (după Cepoiu, 2000)

Lucrările solului. În primii 2 – 3 ani solul din livezile de cais se

întreţine ca ogor lucrat pe toată suprafaţa, caisul necesitând soluri bine aerate în special în primii ani când creşte intens şi rădăcina. Se pot aplica şi culturi intercalate sau culturi care să fie încorporate în sol ca îngrăşământ verde. În livezile pe rod se recomandă sistemul de întreţinere a solului cu înierbarea intervalului dintre rândurile de pomi şi menţinerea sub rânduri a unei benzi de 1,2 – 1,6 m ca ogor lucrat sau erbicidat.

11.6.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea caiselor se face la maturarea de consum a acestora. Fiind

fructe perisabile, culesul se face manual, cu multă grijă şi atenţie ca să nu fie lovite sau presate între ele. Nu se recoltează şi nu se ambalează în lăzi mari cu strat gros de fructe. Momentul declanşării recoltatului este atunci când pe fructe dispare nuanţa verzuie, iar pulpa este încă fermă. Sortarea pe calităţi se face în momentul recoltării, orice manipulare în plus poate deteriora calitatea şi rezistenţa şi aşa destul de scurtă (câteva zile) până la valorificarea lor. Pentru valorificarea industrială (gem, marmelade) caisele se pot recolta şi prin scuturare. Pentru o păstrare mai lungă (1 – 2 săptămâni), sau pentru transport pe distanţe mari până la pieţele de desfacere la export eventual, caisele se pot recolta cu 3 – 5 zile înaintea maturării de consum, dar fără pete verzui pe pieliţă şi se ţin la frig (1 - 2ºC).

11.7. CULTURA MIGDALULUI 11.7.1. Originea şi arealul de cultură

198

Migdalul este una dintre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură. Imperiul Roman a contribuit mult la răspândirea lui în Italia, Spania, Franţa, Peninsula Balcanică. Migdalul provine dintr-un areal geografic ce cuprinde Asia Mică, Iran, Afganistan, Crimea, nordul Africii, unde mai creşte spontan şi astăzi.

Înrudit cu piersicul şi caisul, migdalul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Prunoideae, genul Amygdalus care cuprinde aproape 40 de specii dintre care cea mai importantă este specia Amygdalus comunis (migdalul comun).

În prezent, migdalul se cultivă pe toate continentele, dar suprafeţe mai mari de cultură se găsesc în ţările din jurul Mării Mediterane, America de Nord şi Centrală, Asia Mică. Producţia cea mai mare de migdale se realizează în Europa (Italia, Spania, Portugalia, Ex-Jugoslavia, Grecia, Bulgaria, Franţa), apoi în ţările din nordul Africii, Asia, America.

11.7.2. Importanţa culturii migdalului Migdalul este apreciat pentru fructele sale, care au o valoare nutritivă

ridicată, conţinând între 32 şi 62 % grăsimi, între 14 şi 38 % substanţe proteice, între 7 şi20 % hidraţi de carbon, între 2 şi 4 % substanţe minerale (potasiu, fosfor, calciu, magneziu), vitamina A, PP, B1 şi B2. Miezul de migdale se foloseşte în consum proaspăt, în cofetării, la fabricarea unor creme pentru bomboane sau ciocolate, în farmaceutică, în cosmetică, în prepararea unor băuturi. Substanţa de bază a miezului fructelor o constituie amigdalina. Migdalele în care această substanţă se află în cantitate mai redusă sunt migdale dulci, iar cele în care amigdalina se află în cantitate mai mare sunt migdale amare (necomestibile, toxice la consum în stare proaspătă pentru om). Coaja sâmburilor de migdale se foloseşte la colorarea coniacurilor şi a vinurilor, sau la fabricarea cărbunelui activ.

11.7.3. Cultura migdalului în România În ţara noastră migdalul se găseşte cultivat în areal restrâns, în zona de

câmpie din sud şi în interiorul unor podgorii, unde beneficiază de multă lumină şi căldură în timpul verii şi de ierni blânde. Se pare că a fost adus la noi de coloniştii greci, apoi de romani. Ca pomi izolaţi, migdalul se întâlneşte în unele localităţi din Dobrogea, Banat, pe malul Dunării, sau în podgorii ca Dealul Mare, Tohani ş.a. Suprafaţa cultivată cu migdal este de circa 1000 ha. Câteva centre de cultură sunt în judeţele: Mehedinţi, Constanţa, Tulcea, Buzău, Bihor, Prahova.

11.7. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Speciile de origine ale soiurilor de migdal cunoscute şi cultivate în

lume sunt în număr de peste 40, dar cele mai importante sunt: Amygdalus comunis (migdalul comun) din care s-au format cele mai multe soiuri cultivate, Amygdalus fragilis, din care s-au format soiuri cu endocarp subţire

199

şi miez dulce şi Amygdalus nana, cu pom (arbust) de talie mică şi cu fruct amar.

Portaltoi ai migdalului pot fi: migdalul franc, piersicul franc, prunul franc, mirobolanul. În România s-a obţinut şi omologat în 1992 portaltoiul generativ Felix.

Soiuri de migdal În lume se cultivă un număr relativ mare de soiuri, având în vedere

ponderea mică a migdalului printre speciile pomicole. La noi în ţară se recomandă pentru cultură următoarele soiuri: Mărculeşti 2/1 (soi omologat în 1992), Lovrin, Tohani R18, Primorski (soi obţinut în Crimea şi introdus la noi în 1950), Pomorie (soi bulgăresc cultivat la noi din 1991), Retsou (soi grecesc cultivat la noi din 1991), Texas (soi obţinut în SUA şi introdus la noi în 1981), Nikitski, Non pareille, Nec plus ultra, Sudak, Preanîi.

11.7.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Migdalul este un pom asemănător cu piersicul ca mărime, formă

naturală de coroană, ramuri de rod, etc. Portaltoii folosiţi la altoire sugerează şi configuraţia sistemului radicular. Creşte rapid în primii ani de la plantare şi este precoce (rodeşte de regulă de la 3 ani). Majoritatea soiurilor sunt autosterile necesitând plantare în parcelă cu alte soiuri polenizatoare. Potenţialul productiv este destul de mic (1500 – 4000 kg/ha), dar cultura migdalului poate deveni rentabilă de la o producţie de 500 kg de miez la hectar, dacă se valorifică superior. O plantaţie de migdal are rentabilitate până la 25 – 35 de ani, dar exemplare izolate, bine expuse la soare şi ferite de îngheţuri pot ajunge la 70 – 80 de ani. Migdalul înfloreşte în acelaşi timp cu caisul sau puţin mai devreme, dintr-un mugure florifer se deschide o singură floare cu petale mari, albă, parfumată, hermafrodită, ce se polenizează entomofil sau anemofil; fazele de vegetaţie sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte specii pomicole, fructele se coc în general în septembrie şi început de octombrie, iar ciclul vegetativ îl încheie odată cu caisul sau piersicul.

11.7.6. Particularităţi ecologice Migdalul este foarte pretenţios la lumină şi căldură, întrecând din

acest punct de vedere toate speciile pomicole cultivate în climatul temperat, necesitând cele mai multe ore de strălucire a soarelui. Zonele favorabile pentru migdal sunt cele care au temperaturi medii anuale de 10,7 –12 ºC şi chiar mai mult, fără îngheţuri târzii de primăvară.

Faţă de sol pretenţiile sunt moderate, putând fi cultivat pe soluri uşoare, profunde, permeabile şi aerate, dar şi pe soluri scheletice, pietroase. Cerinţele faţă de apă sunt de asemenea destul de reduse, acesta rezistând la stres hidric mai ales când este altoit pe migdal franc. Nevoia de apă este mai acută în prima jumătate a perioadei de vegetaţie.

200

11.7.7. Bolile şi dăunătorii migdalului sunt aproximativ aceeaşi cu cei ai piersicului sau caisului, iar tratarea acestora se poate face cu aceleaşi produse recomandate şi în aceleaşi faze fenologice ca la cais sau piersic.

11.7.8. Particularităţi tehnologice Înfiinţarea plantaţiilor de migdal se face cu material săditor obţinut în

pepiniere pomicole, iar plantarea poate fi toamna devreme (început de noiembrie) sau primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. În ambele cazuri trebuie avut în vedere că pomii se deshidratează repede şi nu se scot din pepinieră decât în ziua plantării. Distanţele de plantare recomandate sunt de 4,5 m – 5 m/ 4,0 m - 4,5 m, în funcţie de vigoarea portaltoiului folosit. Pentru pomi izolaţi se recomandă altoirea la locul definitiv.

Întreţinerea solului se face de obicei sub formă de ogor lucrat, ogor cu alte plante intercalate în primii ani de după plantare, apoi se practică înierbarea intervalelor dintre rândurile de pomi ca la celelalte specii pomicole.

Fertilizarea se face cu doze moderate de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului respectiv. Specific este faptul că fosforul şi potasiul bine asigurat în sol determină o mai bună acumulare a substanţelor grase şi proteice în miezul migdalelor.

Irigarea migdalului se face cu doze moderate de udare, care să asigure în sol o umiditate de 45 – 55 % din IUA. Momentele critice pentru apă sunt: legarea fructelor, diferenţierea mugurilor de rod, creşterea fructelor.

Tăierile. Forma de coroană cea mai potrivită pentru migdal este Vasul ameliorat sau Piramida etajată. (fig. 11.13.).Tăierile de rodire constau în rărirea ramurilor mixte de rod şi a salbelor, iar buchetele de mai se lasă aproape intacte timp de 3 – 4 ani după care se înlocuiesc cu altele tinere.

a) b) Figura 11.13. Migdal înainte de tăiere (a) şi după tăiere (b)

201

11.7.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea se efectuează atunci când mezocarpul se usucă, crapă şi se

poate desprinde uşor. Recoltarea se face prin scuturare manuală sau mecanică. Fructele se decojesc şi se pun la uscat în adăposturi aerisite. Decojirea este obligatorie, deoarece miezul se poate înnegri şi deprecia calitativ până la compromiterea totală. Fructele decojite se sulfitează cu fum de pucioasă 15 – 20 minute, se usucă şi se ambalează în saci de pânză, care se depozitează pentru păstrare în magazii uscate şi aerisite la temperaturi de 12 - 16ºC.

CAPITOLUL XII

CULTURA SPECIILOR POMICOLE NUCIFERE 12.1. CULTURA NUCULUI 12.1.1. Originea şi arealul de cultură Nucul este originar din Asia Centrală (Iran, Afganistan), iar

documente vechi argumentează existenţa în cultură din antichitate în China, India şi Japonia. În Europa a fost adus de grecii antici de unde s-a răspândit în Italia, apoi în Franţa, Spania, nucul Elveţia, Germania, etc. Din Europa, nucul s-a extins şi în America, nordul Africii, Oceania. Din punct de vedere botanic, nucul face parte din familia Juglandaceae, genul Juglans, reprezentat de circa 40 de specii, dintre care cea mai importantă este specia Juglans regia (nucul obişnuit), baza genetică de formare a soiurilor de nuc existente în cultură.

Producţia mondială anuală de nuci se ridică la peste 1 000 000 t, iar Asia produce peste jumătate din aceasta, urmată de Europa, apoi America de Nord, America de Sud, Africa şi Oceania. Ţări mari cultivatoare de nuc sunt: China, SUA, Rusia, Turcia, Iran, Ucraina, Romania, ţările din fosta Jugoslavie.

12.1.2. Importanţa culturii nucului. În primul rând nucul este important pentru fructele sale, considerate

un aliment concentrat cu o compoziţie chimică complexă (tabelul 12.1.), apoi lemnul de nuc este deosebit de apreciat pentru fabricarea mobilei. Nucile reprezintă materie primă în prepararea unor produse de cofetărie, a unor uleiuri fine cosmetice şi alimentare, a săpunurilor, lacurilor, lichiorurilor. Frunzele, lăstarii, scoarţa, se folosc la extragerea taninului sau a unor coloranţi. Pomul este falnic şi decorativ în acelaşi timp.

Tabelul 12.1. Compoziţia chimică a miezului de nucă

Substanţa Conţinutul Substanţa Conţinutul

202

Proteine 13,6 - 15,6 % Calciu 87 mg % Grăsimi 56 – 68,1 % Fier 2,5 mg % Glucide 12,4 – 16,8 % Fosfor 409 mg % Celuloză 2,1 – 2,97 % Zinc 2,7 mg % Potasiu 544 mg % Clor 23 mg % Magneziu 129 mg %

12.1.3. Cultura nucului în România În ţara noastră nucul este larg răspândit, găsindu-se de la malul Mării

Negre până în zona dealurilor mijolcii şi chiar înalte. Zona cea mai favorabilă pentru cultura lui este însă cea a podgoriilor şi a dealurilor mijlocii.

România este una dintre primele ţări din Europa în cultivarea nucului, atât ca pomi existenţi cât şi ca producţie de fructe, care se poate vinde în orice cantitate la export. Producţia anuală de nuci se ridică la circa 30 000 t (locul doi în Europa, după Ucraina). Judeţele cu cele mai mari plantaţii de nuc în masiv şi ca pomi izolaţi sunt: Gorj, Dolj, Vâlcea, Constanţa, Argeş, Vaslui, Prahova, Tulcea, Iaşi, Bihor, Sibiu, Vrancea.

12.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri, portaltoi) Cele mai importante specii ale genului Juglans sunt: Juglans regia

(nucul comun), Juglans nigra (nucul negru), Juglans cinerea (nucul cenuşiu) şi Juglans hindsii (nucul californian). În ţara noastră şi în majoritatea ţărilor europene, soiurile cultivate de nuc şi portaltoii provin din nucul comun; nucul negru este folosit mai mult ca portaltoi pentru imprimarea precocităţii de rodire şi reducerea vigorii de creştere.

În România, portaltoii pentru nuc au fost selecţionaţi în majoritate din specia Juglans regia, care asigură o bună afinitate faţă de soiurile cultivate, este destul de omogen ca vigoare, dar imprimă vigoare mare şi întârzie intrarea pe rod, comparativ cu Juglans nigra. S-au selecţionat două biotipuri valoroase de portaltoi generativi; Secular R-M şi Tg. Jiu 1, care produc puieţi uniformi şi au afinitate cu soiurile din cultură. Potraltoii proveniţi din Juglans nigra, deşi sunt precoci şi de mică vigoare, nu au o bună afinitate la altoire, provocând scăderea longevităţii la 30 – 35 de ani, sensibilitate la cloroză ferică şi la excesul de umiditate.

Soiuri de nuc În lume există foarte multe soiuri de nuc, create sau selecţionate

pentru o anumită zonă pedoclimatică locală. Sortimentul de soiuri, care se cultivă sau se recomandă să se cultive în ţara noastră, este selecţionat în cinci centre cu tradiţie:

-Centrul Geoagiu, cu soiurile: Sibişel-44, Orăştie, Germisara, prezintă fructe mari (14 – 16 g), 45 – 55 % miez, formă rotund-alungită, destul de rezistente la boli şi productivitate moderată.

203

-Centrul Gorj, cu soiurile: Novaci, Peştişani, Şuşiţa, cu productivitate bună, fructe mai mici (10 – 12 g) şi tolerante la boli.

-Centrul Argeş, cu soiurile: Jupâneşti, Bratia, Roxana, Muscelean, de mărime medie (12 – 16 g), 45 – 59 % miez, productive şi cu calităţi gustative superioare.

-Centrul Vâlcea, cu soiurile: Valcor, Valrex, Valmint, care au fructe mijlocii spre mari, formă ovoidă, sunt mai timpurii şi productive.

-Centrul Iaşi, cu soiurile, Miroslava, Velniţa, Anica, soiuri cu fructe mari, ovoide, 45 – 55 % miez de calitate foarte bună.

12.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Nucul este specia pomicolă cea mai viguroasă ce se cultivă în climatul

temperat. Pomii pot depăşi 20 m înălţime, 14 – 16 m lăţime a coroanei şi peste 1 m în diametru la trunchi. Aceste caracteristici determină pe cultivatori să se îndrepte către soiuri sau biotipuri cu creştere mai redusă şi mai precoce, dar acestea se obţin în detrimentul longevităţii, calităţii fructelor şi productivităţii.

Sistemul radicular al nucului este destul de profund, cu un pivot puternic ce pătrunde în sol până la 80 – 100 cm adâncime, după care creşterea se transferă către rădăcinile laterale. Deşi sunt rădăcini care ajung la 3 – 4 m, majoritatea rădăcinilor se află totuşi până la 50 – 60 cm adâncime şi sub proiecţia coroanei pe sol pe care o depăşesc de regulă de 1,5 – 2,0 ori. Rădăcinile nucului cresc aproape tot timpul anului, oprindu-se numai dacă solul este îngheţat.

Coroana naturală a nucului este globuloasă. În primii ani după plantare nucul creşte intens, apoi creşterea se stabilizează la 10 – 20 cm pe an şi migrează spre periferia coroanei. Nucul are trei feluri de muguri: muguri vegetativi, din care cresc lăstari; muguri floriferi bărbăteşti (amenţi) şi muguri micşti, din care se dezvoltă un lăstar scurt şi flori femeieşti (viitoarele nuci). Lăstarii nucului sunt mai scurţi şi mai groşi decât la celelalte specii pomicole, (fig. 12.1.). În general, orice soi de nuc se poate poleniza cu polen propriu şi/sau cu polen de la alte soiuri.

Nucul fructifică în vârful ramurilor (fructificare terminală) sau pe lateral (fructificare laterală). Sunt de preferat în cultură soiurile cu fructificare laterală deoarece sunt mai productive. Ramificarea este destul de slabă, pomii formând coroane aerisite, rare, iar o parte din ramurile din interiorul volumului coroanei se usucă din lipsă de lumină.

Repausul relativ este lung, intrarea în vegetaţie începe în luna mai cu deschiderea florilor masculine sau feminine în funcţie de soi, majoritatea soiurilor îşi maturează fructele începând din a doua decadă a lunii septembrie şi continuă în octombrie, iar încheierea ciclului vegetativ se produce în noiembrie.

204

Precocitatea nucului este o problemă pentru cultivatori şi amelioratori. Nucul este cea mai tardivă specie pomicolă din zona temperată, dar compensează prin longevitate. Nucii altoiţi cu soiuri mai precoce produc primele fructe la 4 – 5 ani de la plantare, rodesc profitabil după 12 – 15 ani şi maxim după 15 – 20 ani. Nucii nealtoiţi, spontani, rodesc după 7 – 8 ani, dar sunt mai longevivi.

O plantaţie de nuci altoiţi poate trăi şi produce rentabil peste 70 – 80 de ani, iar nucii nealtoiţi depăşesc 100 de ani; exemplare izolate de nuc, dacă beneficiază de condiţii favorabile, trăiesc chiar peste 200 de ani.

a) b) Figura 12.1. Lăstar de nuc cu flori mascule (a) şi cu flori femele (b). 12.1.6. Particularităţi ecologice Cerinţele nucului faţă de lumină sunt mari, acesta creşte şi rodeşte

bine atunci când este solitar, înconjurat de lumină. Livezile de nuc se înfiinţează pe terenuri cu expoziţie sudică, sud-estică sau sud-vestică, la distanţe corespunzătoare între pomi pentru a nu se umbri între ei.

În condiţii de lumină slabă tulpina se alungeşte, rodul este redus, coroana se degarniseşte şi creşte sensibilitatea la boli. Nucul este iubitor de căldură, deşi este întâlnit şi în zonele cu dealuri mai înalte, unde reuşeşte numai dacă are lumină suficientă să-şi coacă lemnul. De preferat sunt zonele cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9 şi 11ºC, cu ierni blânde şi veri călduroase. Iarna poate rezista la geruri de (– 25) – (–26) ºC , dar la (–28) – ( - 30)ºC pot degera mugurii sau chiar o parte din ramurile tinere, care se regenerează ulterior. În timpul înfloritului, temperaturi de – 1ºC pot distruge florile, iar la – 2ºC cad chiar şi frunzele abia formate, reintrând în vegetaţie, dar fără rod.

205

Cerinţele faţă de apă sunt mari, consumul de apă este pe măsura vigorii lui, nucul se comportă bine în regiuni cu precipitaţii anuale de 700 – 800 mm, dacă sunt bine distribuite în perioada de vegetaţie.

Având un sistem radicular destul de profund, nucul rezistă la deficitul de apă din sol, dar nu de lungă durată, iar excesul prelungit de apă este greu tolerat.

Solul preferat de nuc este cel profund, cu textură mijlocie sau uşoară, permeabil pentru apă şi aer, cu pH de 6,0 – 7,5. Pe solurile subţiri, pe pante mari, nucul creşte mai puţin şi rodeşte slab scurtându-şi viaţa.

12.1.7. Boli şi dăunători ai nucului Boli Antracnoza (Gnomonia leptostyla), este o boală ce se manifestă în

special în primăverile reci şi umede sau la sfârşitul verii, când scade temperatura şi creşte umezeala aerului. Pe frunze şi pe lăstari apar pete circulare ruginii apoi cenuşii ce acoperă treptat limbul frunzelor provocând căderea prematură a acestora. Pe fructele tinere apar pete brune care determină dezvoltarea incompletă a fructului sau căderea lui. Boala se combate prin stropiri cu hidroxid, sulfat sau oxiclorură de cupru, înainte de dezmugurit, apoi se repetă tratamentul la 15 zile, sau la avertizare.

Bacterioza (Xantomonas campestris), boală foarte gravă care apare pe organele tinere în creştere (muguri, frunze, fructe, ramuri), provocând înnegrirea şi înmuierea ţesuturilor şi uscarea urmată de căderea organelor atacate. Combaterea se face cu aceleaşi soluţii ca la antracnoză.

În perioada de repaus vegetativ se mai fac 1–2 tratamente cu zeamă bordeleză 2 %.

Dăunători Viermele fructelor (Laspeyresia pomonella), depune ouă în pulpa

fructului în formare, iar larva ieşită din ou se hrăneşte cu miezul fructului. Are două generaţii pe an şi se combate cu insecticide ca: Zlone 0,5 %, sau Talstar 0,3 %, sau Dimilin 0,4 %.

Molia minieră a frunzelor (Gracillaria rascipinella) se manifestă prin răsucirea frunzelor pe care se află larvele insectei, diminuând fotosinteza sau chiar căderea frunzelor atacate masiv. Se combate prin stropiri cu insecticide ca Talstar sau Zolone în concentraţiile arătate mai sus.

Acarianul roşu (Panonichus ulmii), este un păianjen care parazitează frunzele afectând fotosinteza şi dezvoltarea normală a celorlalte organe ale pomului. Se tratează cu unul din produsele: Neoron 2 l/ha, Omite 0,1 %, Demitan 0,08 %.

206

12.1.8. Particularităţi tehnologice Pentru înfiinţarea unei plantaţii de nuc se alege un teren care să nu fi

fost plantat anterior tot cu pomi şi în special tot cu nuc, să fie plan sau cu pantă de până la 10 % şi cu expoziţie, de preferinţă sudică. După pregătirea terenului se plantează, de regulă toamna, după intrarea în repaus, pomi altoiţi la distanţe de 9 m/8 m, sau 10 m/9 m, sau 12 m/10 m, în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului folosit. În unele ţări ca S.U.A., Germania, Franţa, unde sunt soiuri cu creştere verticală şi rodire pe ramuri scurte, se pot planta nuci la distanţe de 7 m/7 m, sau 8 m/8 m.

De menţionat este faptul că la plantare, coletul trebuie să rămână la suprafaţa solului pentru a fi ferit de atacul bacteriei Phitophtora.

Se pot înfiinţa plantaţii (pomi izolaţi în special) şi prin seminţe (nuci), dar nu vor fi descendenţi care să producă fructe identice cu cele care se însămânţează, nici pomi uniformi ca vigoare sau producţie de fructe.

Lucrările de întreţinere a solului în livezile de nuc sunt asemănătoare cu cele recomandate şi pentru alte specii pomicole. Se recomandă întreţinerea ca ogor lucrat în primii ani de la plantare şi culturi intercalate până când pomii îşi dezvoltă coroanele, apoi se înierbează intervalele dintre rânduri, sub pomi rămânând o bandă de ogor erbicidat sau lucrat.

Fertilizarea trebuie să ţină seama de faptul că nucul este mare consumator de azot în primii ani când creşte intens, apoi, după intrarea pe rod creşte consumul de fosfor şi potasiu. Nucul consumă şi mari cantităţi de microelemente (B, Zn, Mg, Fe). Fertilizările se fac în funcţie de analiza chimică a solului.

Irigarea nucului este necesară acolo unde se manifestă deficit prelungit de umiditate în sol. Chiar dacă sistemul radicular este destul de dezvoltat, este şi un mare consumator de apă, recomandându-se irigări de suplinire asociate cu fertirigări cu microelemente solubile.

Tăierile de formare a coroanei pomilor se execută primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Coroanele recomandate pentru nuc sunt Vasul ameliorat sau Piramida neetajată. Operaţiile de tăiere pentru formare constau în scurtări sau răriri care să permită proiectarea scheletului pomului. În general aceste tăieri sunt destul de reduse deoarece nucul creşte aerisit în mod natural, cultivatorii trebuind doar să rectifice unele creşteri (fig. 12.2.).

Tăierile de întreţinere necesită de asemenea puţine operaţii şi acestea constau în suprimarea unor ramuri concurente sau lacome, scurtarea semi-scheletului acolo unde este necesar pentru a stimula mai multe creşteri cu diferenţiere de muguri femeieşti. Nucul suportă şi tăieri de regenerare dacă acestea se fac treptat pe porţiuni din coroană, iar rănile mai mari se ung cu mastic.

207

Figura 12.2. Formarea coroanei tip Vas la nuc; (după Mihăescu,

1977) 12.1.9. Recoltarea şi păstrarea nucilor Momentul recoltării nucilor este când pericarpul crapă şi nuca iese cu

uşurinţă. Recoltatul este migălos şi costisitor. Nu se recomandă baterea ramurilor cu prăjini pentru că se deteriorează o bună parte din mugurii de rod ai anului următor.

Este de preferat scuturarea pomilor, chiar dacă se face mai greu. La soiurile care se decojesc mai greu, după recoltare, nucile se udă cu apă şi se acoperă cu rogojini sau folie 2 – 3 zile. Înainte de păstrare nucile se spală cu apă, se usucă bine în strat subţire de 8 – 10 cm, şi se pun la păstrare în poduri sau magazii bine aerisite şi uscate 2 – 3 săptămâni până când umiditatea miezului a ajuns la 7 – 8 %.

După uscare se pot păstra în locuri aerisite, adăpostite, la temperaturi de 8 - 12ºC, aşezate în straturi subţiri, în lăzi sau în saci de rafie pe rafturi etajate, ferite de şoareci sau molii.

12.2. CULTURA ALUNULUI 12.2.1. Originea şi arealul de cultură Originea alunului este în Asia Mică şi regiunea Caucazului de unde s-

a extins în estul Asiei, în toată Europa (în bazinul Mării Negre şi în special, al Mării Mediterane), apoi în America. Ponderea în cultura alunului o deţine Asia cu aproape 70 % din producţia mondială, urmată de Europa cu peste 20 %, restul procentelor este realizat de America de Nord şi Centrală şi Africa de Nord. Turcia, cu peste 600 000 t/an, este cea mai mare producătoare de alune din lume, urmată de China, Iran, Italia, Spania, Grecia.

208

12.2.2. Importanţa culturii alunului Alunul este important în primul rând datorită compoziţiei chimice

bogate a fructelor sale, în special grăsimi (58 – 62,7 %) şi proteine (12,6 – 16 %). Pe lângă aceasta alunele mai conţin 12 –13,7 % glucide, 7 – 12 % apă, 636 mg % potasiu, 156 mg % magneziu, 226 mg % calciu, 333 mg % fosfor, 3,8 mg % fier, vitamina E, B1, PP.

Alunele se consumă în stare proaspătă, în industria farmaceutică, la prepararea dulciurilor, produselor de cofetărie. Uleiul de alune este apreciat în pictură, la fabricarea lacurilor şi a produselor cosmetice. Alunul, prin unele varietăţi ale sale poate fi plantă ornamentală în parcuri şi grădini, sau cultură de stabilizare a unor terenuri expuse la eroziune, alunecare.

12.2.3. Cultura alunului în România Fiind o specie rustică, alunul se găseşte spontan în aproape toate

regiunile ţării. La noi este considerat de multă vreme ca o specie pomicolă secundară şi nu i s-a acordat atenţia cuvenită, găsindu-se doar izolat în grădini particulare, sau spontan.

Au fost introduse în 1896, în pepinierele de la Aiud şi Buzău, primele soiuri selecţionate de alun, iar după 1960 au fost înfiinţate primele plantaţii de alun pe suprafeţe mari în judeţele: Vâlcea (unde se află şi colecţia naţională de soiuri), Olt, Caraş-Severin, Argeş, Mureş, Gorj, Constanţa, Neamţ. În prezent sunt amenajate circa 2000 ha de plantaţii de alun.

12.2.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Alunul face parte din familia Betulaceae, genul Corylus care cuprinde 13 specii cunoscute în emisfera nordică. Actualele soiuri de alun provin în special din 4 specii: -Corylus avelana, alunul comun, care creşte spontan în toată Europa (până în Norvegia). La noi creşte spontan până în zonele premontane, are fruct destul de mic, dar productiv.

-Corylus maxima (de Lombardia), din care provin soiuri cu fruct mai mare, alungit şi coajă subţire.

-Corylus pontica creşte spontan în Anatolia (Turcia). -Corylus colurna, alunul turcesc care creşte ca pom cu talie mare spre deosebire de celelalte specii care sunt arbustoide.

Soiuri de alun

209

Numărul de soiuri de alun cunoscute în lume este destul de mare (peste 200), dar în România sunt recomandate pentru cultură numai câteva soiuri: Cozia, Romavel, Vâlcean 22, Uriaşe de Halle, Tonda romana, Tonda gentile, Lambert, Daviana. Romavel, soi obţinut din hibridarea soiului U. De Halle cu amestec de polen, a fost omologat în 1978. Plantele sunt viguroase, drajonează mediu, prezintă un port semierect, sunt precoce, productive, rezistente la boli. Fructele sunt mijlocii ca mărime, cu randament bun în miez şi se coc la început de august. Tonda romana, soi de bază în Italia unde a fost creat, cu plante mijlocii ca vigoare, precoce, productive, fructe sferice, medii ca mărime (2,5 – 3 g), 45 % randament în miez, se coc în prima decadă a lunii septembrie.

Vâlcea 22, soi omologat la SCDP Vâlcea în 1980, cu plante de talie mică, drajonează mult, se pretează la culturi cu densitate mare, se recoltează uşor, sunt precoce şi productive. Fructele sunt mari (3,5 – 4 g), sferice, au 45 % randament în miez, se coc la început de septembrie.

Cozia, soi omologat în 1978 şi obţinut din hibridarea soiului Uriaşe de Halle, cu plante de talie mare, drajonează mediu, rodesc constant. Fructele sunt foarte mari (4 – 4,5 g) cu miez de 2 g şi se coc tot la început de septembrie.

Uriaşe de Halle, soi produs şi foarte mult cultivat în Franţa, dar şi în Germania. Plantele sunt mari, port erect şi drajoni puţini, productive, rezistente la bacterioză. Fructul este mare (3,5 – 4 g), alungit, se coace la sfârşit de septembrie.

12.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Speciile genului Corylus cresc, în general, sub formă de arbustoid (C. avelana) sau ca pomi (C. colurna). Sistemul radicular este superficial, dar puternic şi bine ramificat la speciile arbustoide, iar la speciile arboricole rădăcinile sunt mai profunde, ancorate adânc în sol. Tulpina alunului creşte ca arbust (tufă), arbustoid, sau ca pom. Ca arbust şi arbustoid, fiecare tulpină ramifică şi se garniseşte pe toată lungimea cu ramuri mijlocii şi mici pe care se formează fructele. Înălţimea este cuprinsă între 2, 5 – 3 m şi 4 - 5 m, la soiurile viguroase. De-a lungul fiecărei tulpini se găsesc ramuri de schelet şi de semischelet cu ramuri de rod scurte, medii şi lungi (fig. 12.3.). Tulpinile nou formate intră la rândul lor pe rod după 2 – 3 ani, fructifică bine 10 –12 ani, după care se degarnisesc şi trebuie eliminate.

210

Tufa, în ansamblu, trăieşte şi rodeşte bine 40 – 50 de ani (C. Colurna trăieşte peste 100 de ani). Intrarea pe rod are loc după 3 – 4 ani de la plantare, cu producţii de 1 –2 kg/ plantă, după 8 –10 ani producţia ajungând la 3 - 5 kg/plantă.

a) b)

Figura 12.3. Ramuri de rod la alun, ramuri scurte (a) şi ramuri mijlocii şi lungi (b)

Mugurii alunului sunt de trei feluri (ca la nuc): muguri vegetativi, muguri floriferi masculi (amenţi) şi muguri micşti femeieşti (din care porneşte un lăstar mic şi florile femeieşti, viitoarele alune. Dintr-un mugure mixt se deschid de regulă 2 –5 flori, respectiv fructe (fig. 12.4.). Florile sunt unisexuate, monoice. Alunul este autofertil sau parţial autofertil, dar este bine dacă se cultivă alăturat cu alte soiuri pentru sporirea polenizării şi asigurarea unei producţii constante. Alunul îşi începe ciclul vegetativ foarte devreme, la începutul lunii martie înfloreşte, iar primele care se deschid sunt florile bărbăteşti.

Figura 12.4. Involucru cu fructe de alun

211

12.2.6. Particularităţi ecologice Alunul spontan este o plantă rustică cu o plasticitate ecologică destul de mare. Soiurile cultivate sunt mai pretenţioase, cerând terenuri expuse mai bine la lumină, cu umiditate atmosferică ridicată şi climat răcoros. În perioada de repaus suportă geruri de - 30°C, dar după pornirea în vegetaţie, temperaturi de (-8) – (-10)°C pot distruge florile compromiţând recolta. Temperaturile crescute din vară, cu durată mare şi asociate cu umiditate atmosferică scăzută, sunt greu suportate de alun. Faţă de apă, alunul are cerinţe relativ mari, fiind cantonat în mod natural în zonele cu precipitaţii anuale cuprinse între 700 şi 1000 mm. Nu suportă însă excesul de umiditate în sol, preferând terenurile scurse, cu pante expuse la lumină şi căldură. Se poate cultiva pe o gamă variată de soluri, dar cele mai bune sunt cele cu textură medie, permeabile pentru apă şi aer, cu pH de 5,5 – 7,8, iar conţinutul de calcar să nu depăşească 10 –12 %.

12.2.8. Boli şi dăunători ai alunului Alunul are mai puţine boli şi dăunători decât celelalte specii pomicole. Se vor descrie câteva dintre acestea considerate ca fiind mai frecvent întâlnite. Bacterioza (Xantomonas corylina) este o boală care se manifestă prin apariţia unor pete brune pe muguri, frunze sau lăstari care se usucă. Se combate prin două tratamente cu zeamă bordeleză 0,5 %, sau Alcupral 0,3 %, în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie şi unul la începutul primăverii. Putregaiul brun (Monilinia fructigena) atacă fructele care se brunifică şi cad înainte de maturitate. Este semnalat mai ales în anii ploioşi. Putregaiul umed (Botrytis cinerea) atacă florile femele, apoi fructele brunificându-le, secretând un exudat umed. Ambele tipuri de putregai se tratează prin stropire cu fungicide ca: Topsin 0,08 %, sau Bavistin 0,08 %.

Gărgăriţa alunelor (Balaninus nucum) este un dăunător foarte păgubitor pentru alun care poate perfora fructele consumându-le miezul. Sunt ani în care recolta este compromisă din cauza acestui dăunător. Se combate prin stropiri la avertizare cu insecticide: Sintox 0,2 %, sau Aflix 0,2 %.

12.2.8. Particularităţi tehnologice Alunul se poate cultiva în grădini familiale ca exemplare izolate sau în grupuri mici, amplasate ca aliniamente marginale ale unor terenuri, sau ca

212

plante cu rol de fixare a solului predispus alunecărilor, sau ca plantaţii compacte în suprafeţe mai mari în sistem de cultură intensivă comercială. Materialul săditor se obţine pe cale vegetativă prin marcotaj, butăşire, drajoni sau altoire (mai rar). Înmulţirea prin sămânţă (alune) nu se recomandă deoarece procentul de răsărire este redus (15 – 25 %), iar puieţii obţinuţi sunt neuniformi în creştere şi fructificare.

Plantarea se recomandă să se facă toamna după intrarea în repaus, iar plantele se muşuroiesc cu un strat de sol înălţat de 15 – 20 cm peste rădăcini, care trebuie ferite de îngheţ până în primăvară. Materialul săditor este predispus la deshidratare, motiv pentru care este bine să nu fie expus la soare înaintea plantării, iar după plantare să se ude fiecare plantă. Distanţele de plantare recomandate sunt de 6 m/5 m sau 5 m/4 m la soiuri mai viguroase şi de 4,5 m/3,5 m sau 4 m/3 m la soiurile de mică vigoare. Este indicată plantarea a 2 – 3 soiuri în aceeaşi parcelă pentru asigurarea polenizării suplimentare. Fertilizarea plantaţiilor comerciale de alun nu trebuie neglijată. Consumul de elemente nutritive este moderat în comparaţie cu alte specii pomicole. Se recomandă pentru plantaţii pe rod doze de 80 – 90 kg s.a./ha N, 70 – 80 kg s.a./ha P, şi 100 – 120 kg s.a./ha K. Consumul de potasiu este ceva mai ridicat, în special după intrarea pe rod.

Irigarea este necesară în special în prima jumătate a sezonului de vegetaţie, când trebuie menţinută în sol o umiditate de 50 – 60 din CC a solului.

Alunul se conduce în formă de tufă cu 8 –12 tulpini sau ca pom cu un trunchi de 60 – 70 cm, în funcţie de specificul de creştere al soiului respectiv. Tufele de alun se formează reţinând în fiecare an câte 3 – 5 lăstari (tulpini), care se scurtează în anul următor pentru ramificare. Tăierile de fructificare necesită destul de puţine intervenţii. Se elimină treptat tufele îmbătrânite şi degarnisite şi se înlocuiesc cu altele tinere. Este necesară scurtarea periodică a lungimii unor tufe pentru evitarea degarnisirii şi pentru apropierea rodului de baza plantei.

Întreţinerea solului în plantaţiile de alun se face ca ogor lucrat asociat cu culturi anuale intercalate, iar după intrarea pe rod şi mărirea volumului tufelor se poate aplica chiar şi înierbarea intervalelor dintre rânduri cu menţinerea sub rânduri a unei benzi de ogor erbicidat sau lucrat. 12.2.9. Recoltarea şi păstrarea alunelor Recoltarea alunelor se face la maturitatea deplină, când fructele îşi schimbă culoarea din verde în maroniu-deschis şi se desprind uşor de involucru (cavitatea de care sunt prinse alunele), căzând la scuturare. Sunt soiuri care se recoltează cu involucru, acesta detaşându-se ulterior. După

213

recoltarea care se face, în general, prin scuturare manuală sau mecanică cu vibratoare speciale, alunele se sortează pe calităţi şi se usucă prin ventilare cu aer cald (35 – 40ºC) până la umiditatea de 6 –7 %, după care se pot păstra până la producţia anului următor în încăperi aerisite, uscate şi la temperaturi de 18 – 20ºC. Fabricile de prelucrare industrială sunt cele care solicită cea mai mare cantitate de alune (în lume circa 70 – 80 % din producţie) restul fiind pentru consum proaspăt, în special decojite (numai miezul). Alunele decojite se pot păstra la 1 – 2ºC şi 70 – 75 % umiditate atmosferică o perioadă mai mare de timp până la vânzare. Este bine de ştiut faptul că piaţa de vânzare a alunelor este asigurată, cererea este mai mare decât oferta. 12.3. CULTURA CASTANULUI COMESTIBIL 12.3.1. Originea şi arealul de cultură Originea castanului comestibil este în bazinul mediteranean, zonă în care mai creşte spontan şi astăzi. Castanul cu fructe comestibile, cunoscut şi sub numele de castan dulce sau castan nobil, este o specie forestieră, dar şi pomicolă în acelaşi timp datorită fructelor sale. Castanul este cultivat în prezent în Asia (peste 60 % din producţia mondială), Europa (peste 25 % din producţia mondială), America, Africa de nord şi chiar în Oceania. Ţări mari producătoare de castane comestibile sunt: Coreea, China, Turcia, Italia, Spania, Portugalia, Franţa. Producţia anuală mondială se ridică la peste 500 000 t.

12.3.2. Importanţa culturii Castanul comestibil este cultivat pentru valoarea alimentară a fructelor

sale care conţin 3,5 – 5 % proteine, 13 – 15 % zaharuri, 30 – 40 % amidon, 3,5 – 4,5 % grăsimi, 1,3 – 12,3 % celuloză. Castanele se consumă fierte, prăjite sau crude, precum şi uscate sau măcinate preparate ca piure, iar gustul lor este specific şi apreciat de mulţi consumatori. Din scoarţă, frunze sau din învelişul ţepos în care se formează fructele se extrage taninul folosit în tăbăcării. Lemnul de castan comestibil este mai apreciat decât cel de stejar. În plus castanul este şi plantă ornamentală.

12.3.3. Cultura castanului comestibil în România La noi în ţară castanul comestibil creşte spontan în grupuri izolate în

Oltenia (Tismana, Hobiţa, Polovragi, Horezu, Broşteni) sau în Maramureş (Şomcuta Mare, Berchez), în Baia Mare, sau în Caransebeş, Lugoj, Lipova, Dej, Haţeg, Severin, Râmnicu Vâlcea. Staţiunile pomicole din Caransebeş şi Baia Mare au selecţionat soiuri de castan comestibil, şi au pus bazele unei tehnologii de înmulţire şi de cultură a acestei specii în ţara noastră. Plantaţii de castan în masiv (circa 180 ha) s-au înfiinţat la Peştişani şi Baia Mare.

214

12.3.4. Particularităţi biologice Castanul cu fructe comestibile face parte din familia Fagaceae, genul

Castanea care cuprinde circa 9 specii din care în cultură sunt luate numai 5: Castanea sativa (castanul dulce comun) din care provin soiurile

europene; Castanea japonica, cu fructe mari, ce stă la baza soiurilor japoneze; Castanea americana, de talie mare, din care s-au selecţionat soiurile americane; Castanea pumila, de vigoare mică şi fructe foarte dulci, originar din Ameria de Nord şi Castanea mollisima (castanul chinezesc) asemănător cu cel european.

O rudă a castanului comestibil, cu care acesta nu trebuie confundat, este castanul ornamental (Aesculus hippocastanus), care se găseşte în parcuri sau grădini particulare şi care are fructe (castane) necomestibile.

Ca portaltoi pentru castanul comestibil se folosesc puieţi de castan crescuţi din sămânţă (castană), dar pentru a obţine uniformitate şi afinitate la altoire cu alte soiuri se selecţionează biotipuri care să îndeplinească aceste calităţi. La noi în ţară s-au selecţionat astfel de portaltoi, cum sunt Iza, Mara, Gureni.

Soiuri de castan cu fructe comestibile Pentru fiecare ţară cultivatoare de castan comestibil, sau pentru fiecare

zonă de cultură cu anumite condiţii pedoclimatice s-au creat şi selecţionat soiuri sau biotipuri care să fie adaptate condiţiilor specifice locale. Astfel, pentru România, sortimentul recomandat, este alcătuit din 7 soiuri: Tismana, Polovragi, Prigoria, Iza, Mara, Gureni, Hobiţa. În continuare se prezintă câteva caractere ale unora dintre aceste soiuri.

Prigoria este un hibrid natural omologat în 1983, cu pomi de talie mijlocie, coroană conică tipică speciei, rezistenţi la secetă, ger şi la boli specifice. Fructele sunt grupate câte două în involucru şi au o greutate medie de 12 – 13 g, de formă semisferică, rotunjită, cu miez alb-gălbui, dulce. Se coc la sfârşit de septembrie.

Tismana, hibrid natural selecţionat în Gorj în 1982. Pomul este mijlociu ca vigoare, coroană globuloasă, rezistent la ger, cu tendinţa de a forma tufe. Fructele sunt mijlocii ca mărime (12g ), câte trei în involucru, de culoare castanie-închisă, lucioase, miez gălbui cu gust dulce. Se coc la mijlocul lui septembrie.

Polovragi este tot un hibrid natural selecţionat în Gorj, în 1979, cu pomi de vigoare mijlocie, coroană conică, rezistent la ger şi la boli. Fructele sunt foarte mari (20 g), câte un fruct în involucru, cu coaja netedă, lucioasă şi miez gălbui, bun la gust. Se coc la jumătatea lunii septembrie.

Hobiţa, hibrid natural selecţionat în Gureni-Gorj, cu pomi de talie mai mică, rezistenţi la boli, productivi. Fructele sunt mici spre mijlocii (7 – 10 g),

215

coaja este subţire, pubescentă, miezul este gălbui cu gust foarte plăcut. Se coc la început de octombrie.

12.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Castanul comestibil este un pom falnic, elegant, de talie mare (15 – 20

m şi chiar mai mult), cu coroană conică la tinereţe ce devine globuloasă în timp. Sistemul radicular este profund, pivotant, bine ramificat şi ancorat în sol. Trunchiul este drept, puternic, cu şarpante groase, bine ramificate, formând o coroană aerisită. Castanul este o plantă unisexuat monoică (fig. 12.5 stânga), fructele sunt achene şi se mai numesc gube (fig. 12.5. dreapta). Soiurile sunt autofertile şi asigură o bună rodire, iar intrarea pe rod are loc de regulă la 4 ani de la plantare, dar produce eficient abia la 10 ani, în schimb durata de rentabilitate este de peste 100 de ani, iar durata de viaţă poate depăşi 200 de ani (unele exemplare trăiesc câteva sute de ani). Castanul este un pom care are o mare putere de regenerare, chiar şi numai din rădăcină putându-se reface pomul. Înmulţirea castanului se face de regulă prin marcotaj sau prin altoire, iar pomi izolaţi se pot înmulţii şi prin seminţe (castane), transmiţând destul de fidel caracterele la descendenţi.

Figura 12.5. Stânga: lăstar nefertil (a) şi fertil (b) cu amenţi. Dreapta: Involucru cu fructe de castan

comestibil. 12.3.6. Particularităţi ecologice Pretenţiile faţă de lumină sunt mari, reuşind să aibă producţii mari de

fructe numai pe terenurile bine însorite. Se simte bine când creşte solitar, nestingherit de alţi pomi.

216

Faţă de căldură pretenţiile sunt moderate, el creşte bine în areale cu temperaturi medii anuale cuprinse între 9 şi 10ºC, dar cu ierni mai blânde nerezistând la geruri mai mari de – 23 – 24ºC.

Necesarul de apă este mare, castanul preferând zone cu precipitaţii de 800 – 1000 mm pe an şi destul de uniform repartizate.

Castanul nu suportă solurile grele, impermeabile pentru apă şi aer, sărăturate sau calcaroase. Se recomandă cultura pe soluri profunde bine aerate, chiar cu pH puţin acid.

12.3.7. Boli şi dăunători ai castanului. Castanul are puţine boli sau dăunători. Dintre acestea se amintesc

unele ciuperci fitopatogene care se instalează pe frunze, cancerul bacterian, cariul lemnului, minatoare. Este bine dacă se aplică 2 –3 tratamente cu zeamă bordeleză 1 % şi cu unul din insecticidele amintite la celelalte specii pomicole, la semnalarea dăunătorului.

12.3.8. Particularităţi tehnologice

Înfiinţarea unei plantaţii de castan comestibil se face cu material săditor obţinut prin altoire, prin marcotaj vertical, sau chiar prin seminţe. Pregătirea terenului urmează regulile obişnuite şi plantarea se poate face toamna sau primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Distanţele de plantare sunt de 7 m/6 m pentru soiurile de vigoare mai mică şi de 9 m/8 m la soiurile de vigoare mare. Atenţie mărită trebuie acordată materialului săditor care este sensibil la deshidratare şi se fasonează mai puţin. Deşi soiurile da castan sunt autofertile, se recomandă plantarea a 2 – 3 soiuri în aceeaşi parcelă.

Întreţinerea solului în primii ani de la plantare se face sub formă de ogor lucrat pe toată suprafaţa şi culturi intercalate. După intrarea pe rod este recomandat să se înierbeze intervalele dintre rânduri, iar pe rând să se menţină o bandă de 2 – 3 m cu ogor lucrat sau erbicidat. Fertilizarea plantaţiilor tinere intensifică creşterile anuale, determină formarea mai rapidă a coroanelor şi grăbeşte intrarea pe rod.

Dozele recomandate de îngrăşăminte chimice sunt: 80 – 90 kg s.a./ha N, 60 – 70 kg s.a./ha P, 90 – 100 kg s.a./ha K, iar la 3 –4 ani se aplică 35 – 40 t/ha gunoi de grajd.

Formele de coroană recomandate sunt Piramida neetajată la soiurile viguroase şi Vasul ameliorat la soiurile de vigoare mai mică. Formarea coroanelor se face mai mult prin lucrări în verde, castanul suportând greu tăierile. Numai în caz de necesitate, primăvara, se intervine în coroana

217

pomilor cu unele răriri sau eliminări de ramuri uscate sau debile. Rănile accidentale ale unor ramuri mai groase se ung obligatoriu cu mastic.

Producţia de fructe se ridică la 10 – 15 kg/pom la 8 – 10 ani de la plantare, apoi creşte la 30 –50kg/pom la 15 – 20 de ani şi ajunge la 150 – 200 kg/pom la peste 40 de ani.

12.3.9. Recoltarea şi păstrarea castanelor Recoltarea se face când involucrul crapă, iar fructele care încep să

cadă pe sol au mărimea şi culoarea caracteristică de fruct copt. Castanii se scutură manual sau cu vibratoare mecanice speciale, fructele se eliberează din involucru, iar dacă se scot greu acestea se depozitează în grămezi nu prea groase şi după câteva zile se repetă operaţia de decojire. Pentru păstrarea castanelor mai mult timp se prezintă câteva reţete de tratare:

- imersia în apă la 18 - 20ºC timp de 5 – 6 zile după care se usucă bine, astfel păstrându-se timp de 4 –5 luni.

- imersia în apă la 50ºC timp de 45 min. după care se usucă bine câteva zile, astfel păstrându-se 3 – 4 luni.

- uscarea prin ventilare cu aer şi scăderea umidităţii fructelor cu 10 –15%.

- refrigerare la 1 –2ºC, cu umiditate relativă a aerului de 80 – 90 %.

CAPITOLUL XIII CULTURA SPECIILOR POMICOLE CU FRUCTE COMPUSE

13.1. CULTURA DUDULUI 13.1.1. Originea şi arealul de cultură Dudul îşi are originea în Asia (dudul alb şi dudul negru) şi în America

(dudul roşu). Arealul de cultură al dudului este destul de larg, găsindu-se în ţări cu climat temperat mai blând, în special asociat cu creşterea viermilor de mătase. În China această preocupare este o adevărată industrie cunoscută şi practicată din cele mai vechi timpuri.

13.1.2. Importanţa culturii dudului În principal dudul se cultivă pentru frunzele sale folosite ca hrană

pentru creşterea viermilor de mătase şi mai puţin pentru fructele sale. Sunt totuşi unele biotipuri care au fructe destul de mari (3- 4 cm), bogate în

218

zaharuri şi unele minerale, ce pot fi consumate cu plăcere direct din pom (fructele sunt foarte perisabile).

Dudul este apreciat pentru calitatea lemnului său de esenţă tare folosit pentru fabricarea diferitelor obiecte de mobilier, a butoaielor pentru păstrarea băuturilor alcoolice, a roţilor, instrumentalor muzicale. Este un pom ornamental mai ales prin unele varietăţi ale sale cu coroană pletoasă, sau piramidală, se plantează pe diferite aliniamente, garduri vii, perdele de protecţie.

13.1.3. Cultura dudului în România La noi în ţară, dudul a fost luat în cultură mai extinsă odată cu

sporirea practicării sericiculturii, care a căpătat interes din secolul XVII. Din păcate, cultura intensivă, pe suprefeţe de teren mai mari şi mai compacte, nu are amploarea cuvenită.

Zone de cultură a dudului cu suprafeţe mai mari există în judeţul Timiş, Caraş-Severin, Arad, Bihor, Dolj, Olt, Constanţa.

13.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Dudul face parte din familia Moraceae, genul Morus, cu trei specii

importante: -Morus alba, dudul alb, originar din China şi din care provin aproape

toate soiurile europene de dud cultivat în special pentru hrana viermilor de mătase. Are şi varietăţi decorative cu coroană pletoasă sau piramidală.

-Morus nigra, dudul negru, originar din Iran, prezent mai rar la noi, cu frunze mai pieloase şi cu multă celuloză, neindicat pentru creşterea viermilor de mătase.

-Morus rubra, murul roşu american, cu frunze necorespunzătoare pentru creşterea viermilor de mătase.

Soiurile de dud cultivate sau existente spontan în lume sunt destul de multe şi în general adaptate zonelor climatice în care au fost selecţionate. Pentru România se recomandă în cultură un sortiment bogat de soiuri, importate din China, Japonia, Italia, Rusia, Ucraina şi Bulgaria, sau create la noi, dintre care se amintesc: China 1, China 2, China 3, Kokuso, Ichinose, Kayrio ichinose, Roz de Lombardia, Multicaule, Cataneo, Zarif, Pobeda, Ucraina 9, Ucraina 107, Bulgaria 24, Bulgaria 59, Eforie, Basarabi, Calafat, Orşova, Lugoj, Greceanca, Galicea.

13.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Dudul se poate înmulţi prin seminţe (la soiurile care rodesc), prin

altoire, prin butaşi, sau prin marcotaj. În cazul creşterii libere dudul este un arbore de talie mijlocie sau mare (10 – 15 m), iar dacă este selecţionat special pentru cultura de frunze şi dirijat în creştere prin tăieri, este un arbustoid, sau

219

o tufă joasă, în funcţie de specia din care provine. Sistemul radicular este destul de viguros şi bine ancorat în sol, coroana este globuloasă. Selecţia soiurilor are în vedere în primul rând calitatea şi cantitatea de frunze ce se pot recolta pentru hrana viermilor de mătase.

Dudul este o plantă ce se regenerează foarte uşor, motiv pentru care se pretează la tăieri în verde anuale repetate ale coroanei pentru producţia de frunze. Florile dudului sunt unisexuat dioice, mai rar monoice, aşa se explică faptul că unele plante au fructe , iar altele nu au. Fructul dudului este o polinuculă (dudă sau agudă), de 2 – 4 cm, cilindrică sau ovală. Prima producţie de frunze se poate recolta la 2 – 3 ani de la plantare, iar durata de exploatare a unei plantaţii de duzi este de 15 – 20 de ani în cultură intensivă şi de peste 40 de ani în cazul creşterii libere.

13.1.6. Particularităţi ecologice Dudul este o plantă iubitoare de căldură. La noi în ţară se comportă

bine în zonele de sud şi sud-vest unde iernile sunt mai blânde şi verile calde. Circulaţia sevei începe la peste 6 – 8ºC, iar dezmuguritul la 12ºC. Rezistă bine le ger, până la –27, – 30ºC. Ca arbore are cerinţe mari faţă de lumină, dar în plantaţii de mare densitate cu tufe de talie joasă suportă şi condiţii de semiumbră. Cele mai mari producţii se obţin de la duzii plantaţi pe soluri profunde, permeabile, cu textură mijlocie şi fertilitate bună. Deşi suportă bine stresul hidric, dudul este un mare consumator de apă, necesitând menţinerea în sol a unei umidităţi de peste 50 % din CC a solului. Excesul temporar de umiditate în sol produce însă asfixierea rădăcinilor.

13.1.7. Boli şi dăunători ai dudului Plantaţiile de dud pot fi atacate de unele boli sau dăunători cum sunt: Bacterioza (Pseudomonas mori) este o boală ce se manifestă pe

frunze, sub formă de pete închise la culoare. Frunzele se depreciază calitativ şi cad prematur. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 %, în vegetaţie şi 2 % în repausul vegetativ.

Pătarea brună (Mycospherela mori) apare tot pe frunze ca pete negre cu mijlocul albicios, provocând îngălbenirea şi căderea frunzelor atacate. Combaterea se face cu acelaşi tratament ca la bacterioză.

Făinarea (Uncinula mori) atacă frunzele şi lăstarii tineri în special în a doua parte a vegetaţiei. Se combate prin stropiri cu fungicide: Topsin. 0,1 %, sau Karathan 0,1 %, sau Zeamă sulfocalcică 2 %.

Omida păroasă (Hyphantria cunea), omidă foarte polifagă ce poate provoca desfrunzirea plantelor netratate. Se combate cu insecticide ca: Ecatox 0,08 %, sau Wofatox 0,1 %.

220

Păianjenul roşu (Tetranycus urticae) se instalează pe dosul frunzelor sugând seva şi stânjenind fotosinteza. Se tratează cu acaricide: Acarin 0,2 %, sau Polacaricidol 0,25 %.

13.1.8. Particularităţi tehnologice Plantaţiile de dud se înfiinţează de regulă toamna după intrarea în

repaosul vegetativ cu material săditor obţinut prin altoire, prin butaşi sau prin marcotaj, în pepiniere specializate. Pentru producţia de frunze destinate hrănirii viermilor de mătase, plantaţiile de dud pot fi:

-plantaţii de mare densitate, cu material săditor de talie mică, condus ca tufă joasă, plantat la distanţe de 3/1 m, caz în care producţia de frunze începe din anul 2 de la plantare, iar plantaţia durează 15 – 20 de ani.

-plantaţii de medie densitate, cu distanţe de plantare de 3 m/2 m şi plante conduse cu trunchi mic (40 – 50 cm), caz în care producţia de frunze începe la 4 – 5 ani şi plantaţia durează peste 30 de ani.

-plantaţii tip pajişte, cu plante pitice, plantate la distanţe de 1 m/1 m, cu prima producţie de frunze la 2 ani de la plantare şi durată de exploatare de 10 - 15 ani.

Tăierile încep din anul plantării prin scurtarea la 1 – 2 ochi a vergilor, iar în anul 2 se obţine prima producţie de frunze. Acest sistem de tăiere se aplică anual în perioada mai-iunie, dudul având tendinţă permanentă de regenerare îşi reface rapid creşterile în coroană. Se recomandă tăierea integrală a lăstarilor, astfel producţia de frunze este mai mare, iar refacerea este uniformă şi rapidă. (fig. 13.1.).

a) b)

Figura 13.1. Tăieri de formare a coroanei (a) şi de producţie de frunze (b) la dud

221

În plantaţiile intensive de dud, lucrările solului sunt asemănătoare cu

cele din orice plantaţie de pomi. Fertilizările sunt necesare şi se aplică în funcţie de compoziţia chimică

a solului, ţinând cont că dudul are nevoie de mai mult azot pentru a-şi reface periodic aparatul foliar. Este recomandată şi fertilizarea suplimentară foliară care aduce sporuri semnificative de producţie de frunze, grăbind creşterea şi refacerea acestora.

Irigarea este benefică în special pe solurile nisipoase şi unde repartiţia precipitaţiilor, în special în prima parte a perioadei de vegetaţie, este necorespunzătoare.

13.2. CULTURA SMOCHINULUI

13.2.1. Originea şi arealul de cultură Smochinul este o plantă de climat subtropical unde îşi are şi originea,

dar se găseşte în cultură şi mai spre nord, în bazinul mediteranean, California, sudul Rusiei, Asia Mică. Suprafeţe mari cultivate cu smochin se găsesc în Turcia, Italia, Spania, Portugalia, Iran, Irak, Siria, Algeria, Maroc, sudul SUA, sudul Rusiei. Producţia mondială anuală de smochine depăşeşte 1000 000 t.

13.2.2. Importanţa culturii Smochinul este în primul rând cultivat pentru fructele sale care conţin

15 – 25 % glucide, 1,3 % substanţe pectice, 1,6 % celuloză, 0,5 % grăsimi, 6,7 % substanţe minerale, vitamina A şi B. Smochinele se consumă în stare proaspătă, deshidratate sau în diferite alte preparate de cofetărie, gemuri, dulceţuri, etc. Smochinul este în acelaşi timp şi un pom ornamental.

13.2.3. Cultura smochinului în România Deşi a fost introdus la noi din antichitate, smochinul nu se poate

cultiva decât pe suprafeţe mici în sudul ţării, în Banat, sau în anumite podgorii ca pomi izolaţi.

În multe localităţi de pe malul Dunării (Calafat, Turnu Severin, Corabia, Orşova), în Dobrogea, sunt cultivatori amatori care posedă tufe izolate sau grupuri de smochini adăpostiţi în grădini particulare. Cultură de

222

smochin pe suprafeţe ceva mai mari se află la Lovrin, Greaca, Constanţa, Turnu Severin.

13.2.4. Particularităţi biologice Smochinul face parte din familia Moraceae, genil Ficus, care are

foarte multe specii, dintre care cea mai importantă pentru crearea celor mai multe soiuri de smochin este specia Ficus carica, originară din Asia Mică. La formarea unor soiuri de smochin au mai fost folosite şi alte specii (Ficus sycomorus, Ficus palmata). Smochinul cultivat la noi este reprezentat de selecţii locale adaptate care pot deveni soiuri printr-o selecţie controlată, întrucât smochinul se înmulţeşte numai pe cale vegetativă.

Se cunosc peste 400 de soiuri de smochin care se împart în trei categorii:

-soiuri de Smirna, care fructifică numai cu polenizare realizată de o insectă mică locală (viespe).

-soiuri de tip San Pietro, la care prima serie de fructe se realizează fără polenizare, iar a doua serie se realizează cu polenizare.

-soiuri de tip adriatic, la care rodul de vară şi cel de toamnă se realizează fără polenizare (partenocarpic).

Smochinii de tip adriatic sunt cei care se pot cultiva în ţară, deoarece la noi nu trăieşte viespea polenizatoare. Dintre soiurile de smochin care rodesc partenocarpic, numai câteva se pot cultiva în România şi anume: Dotatto, Adriatic alb, Dajmaţian, De Crimeea 158, De Soci 4. Fructele smochinului sunt în general de 50 – 60 g, piriforme, galbene-maronii la coacere, cu pulpa roză sau crem deschis, gust dulce şi aromă specifică.

13.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare În condiţiile din ţara noastră smochinul creşte sub formă de tufă înaltă

de 2 – 3 m cu mai multe tulpini datorită capacităţii de a lăstării de la colet şi mai puţin de a drajona. În ţări mai calde smochinii cresc sub formă de pomi, cu un singur trunchi şi înalţi de 8 – 12 m, dar şi sub formă de arbustoid. Sistemul radicular este destul de superficial, dar bine ancorat, putând valorifica solurile subţiri.

Mugurii sunt vegetativi şi floriferi grupaţi câte 2 – 3 pe lăstari. Din mugurii floriferi se deschid inflorescenţe numite sicone cu flori unisexuat dioice (fig. 13.2.). Lăstarii sunt groşi şi au culoare măslinie. Smochinii

223

cultivaţi la noi dau două recolte pe an; una în iulie şi a doua în septembrie, care nu ajunge la maturitate decât în anii cu toamne călduroase.

Fructele din recolta de vară se formează pe ramurile din anul precedent, iar cele din recolta de toamnă se formează pe lăstarii în creştere. Pe aceşti lăstari nu se formează numai fructele care se coc toamna, ci şi mugurii floriferi pentru recolta din vara următoare.

a b

Figura 13.2. Ramură cu muguri floriferi (a) şi fruct de smochin (b).

Smochinul rodeşte la doi ani de la plantare şi producţie eficientă are de la 4 –5 ani. Produce rentabil 40 – 50 de ani, dar trăieşte până la 100 de ani în zonele cu climat favorabil. Toate organele smochinului (rădăcini, tulpini, lăstari, frunze) conţin latex care se scurge la tăieri sau răniri accidentale.

13.2.6. Particularităţi ecologice Fiind o plantă de climat subtropical, smochinul are pretenţii deosebite

la temperatură şi lumină. Suma gradelor de temperatură necesară coacerii fructelor este mare. În condiţiile din ţara noastră smochinul resimte insuficienţa căldurii prin întârzierea pornirii în vegetaţie primăvara, prin creşterea generală mai redusă, fructe mai mici şi întârzierea coacerii de toamnă. Rezistenţa le ger este destul de redusă. Ramurile tinere degeră la –14, –16ºC, cele de 2 – 3 ani la – 17, – 18ºC, iar baza tulpinilor la – 22, – 23ºC.

Cerinţele faţă de sol sunt mici, smochinul putându-se cultiva pe diferite soluri, chiar şi cele calcaroase, dar se comportă mai bine pe soluri cu textură mijlocie şi mai profunde. Nu suportă sărăturile şi lăcoviştile.

224

Faţă de apă smochinul este pretenţios. Ţinând seama că este cantonat în climă mai caldă, evapotranspiraţia este intensă şi consumul de apă este ridicat necesitând irigare.

13.2.7. Boli şi dăunători ai smochinului Antracnoza smochinului apare pe frunze sau pe fructe sub formă de

pete brune. Se combate prin stropiri cu zeamă bordeleză 1 %, în timpul vegetaţiei şi zeamă sulfocalcică 5 %, în perioada de repaus vegetativ.

Purecii smochinului (Hmotona ficus) se localizează pe frunze şi lăstari tineri, sug seva şi pot provoca uscarea ţesuturilor atacate. Se combate prin stropiri cu insecticide aficide.

Fluturele brun poate fi deosebit de păgubitor. Are 2 – 3 generaţii pe an, iar larvele acestuia se hrănesc cu ţesuturile tinere din frunze şi lăstari. Se combate cu tratamente cu insecticide ca: Fastac 0,08 %, sau Zolone 0,2 %.

13.2.8. Particularităţi tehnologice Înfiinţarea unei culturi de smochin se face de regulă cu material

săditor obţinut prin butaşi din ramuri de un an recoltaţi după intrarea în repaus vegetativ, stratificaţi pe timpul iernii şi plantaţi în primăvară. Înmulţirea se mai poate face şi prin marcotaj, prin altoire sau prin despărţirea tufei. Plantarea se face de regulă primăvara (mai rar toamna), ca să se evite pericolul de îngheţ, numai în zonele cu climat favorabil acestei culturi, evitându-se depresiunile cu curenţi reci de aer. Distanţele de plantare pot fi de 5 m/4,5 m sau 4 m/ 4 m, în funcţie de fertilitatea naturală a solului, de soi şi de forma de conducere a coroanei. La plantare zona coletului trebuie să fie sub nivelul solului pentru a stimula creşterea viitoare a lăstarilor din zona coletului.

Pentru formarea tufelor se lasă 3 – 5 tulpini la care se scurtează vârfurile pentru a obţine ramificaţii de ordinul 2 şi 3. Ramurile formate astfel sunt cele mai potrivite pentru a rodi (fig. 13.3.). Lăstarii apăruţi din zona coletului se suprimă, dacă sunt prea mulţi, sau se scurtează pentru a fi pregătiţi să înlocuiască treptat tulpinile îmbătrânite. În climatul nostru se recomandă la sfârşitul verii ciupirea lăstarilor pentru a stimula coacerea lemnului şi a fructelor.

Întreţinerea solului şi fertilizarea se aplică după aceleaşi principii ca la celelalte specii pomicole. Irigarea trebuie să fie în atenţia cultivatorilor de smochin, acesta necesitând udări repetate cu doze mici şi dese pentru a evita

225

pierderile neproductive de apă şi pentru a menţine în sol o stare de umiditate de peste 60 % din CC.

Pe timpul iernii, tufele de smochin trebuie protejate de îngheţ prin aplecarea lor către sol şi acoperirea cu pământ, resturi vegetale (atenţie la rozătoare), sau folie de polietilenă care să nu atingă direct ramurile respective.

Figura 13.3. Ramură de smochin cu fructe.

13.2.9. Recoltarea smochinelor Recoltarea smochinelor se face prin tăierea codiţei fructului sau

detaşându-se de ramură de la punctul de inserţie. Fructele, fiind uşor perisabile, se aşează după recoltare în ambalaje mici, în strat subţire şi se expediază cât mai repede la vânzare întrucât nu rezistă decât 2 – 3 zile după recoltare. Fructele destinate deshidratării se aşează la soare sau în cuptoare speciale de uscare rapidă.

226

CAPITOLUL XIV

CULTURA CĂPŞUNULUI ŞI ARBUŞTILOR FRUCTIFERI

14.1. CULTURA CĂPŞUNULUI 14.1.1. Originea şi arealul de cultură Căpşunul este originar din zona climatului temperat din emisfera

nordică, unde creşte spontan în fâneţe şi în păduri la altitudini foarte variabile. Este specia perenă care face trecerea între plantele ierboase şi cele lemnoase şi în prezent este răspândită în cultură pe tot globul.

Diversele forme spontane (peste 25 de specii) existente şi astăzi au constituit o bază genetică bogată de creare a numeroase soiuri de căpşun care se cultivă pe toate continentele în cele mai diverse climate. În Europa, căpşunul a fost luat în cultură începând din secolul XIV mai întâi în Franţa, apoi s-a extins în toate ţările continentului.

Producţia mondială de căpşuni se ridică la cca. 3 000 000 t/an, din care în Europa o treime, urmată de America de Nord cu peste 800 000 t, Asia cu 500000 t. În Europa cea mai mare cultivatoare este Spania, apoi Italia, Franţa, Polonia, Germania, Anglia.

14.1.2. Importanţa culturii Căpşunul reprezintă una dintre cele mai rentabile culturi datorită

timpurietăţii de coacere, productivităţii ridicate, precocităţii şi calităţilor gustative deosebite ale fructelor. Se pot produce fructe pe tot parcursul anului în diversele climate în care se cultivă, existând căpşuni proaspete pe piaţa mondială în orice anotimp. Căpşunile se consumă în cea mai mare parte în stare proaspătă, fiind în general fructe care nu aşteaptă mult să fie vândute datorită aspectului plăcut, incitant al fructelor şi datorită sezonului timpuriu în care apar.

Compoziţia lor în vitamine, săruri minerale şi zaharuri le conferă un gust apetisant, răcoritor şi reconfortant. Căpşunile conţin 5 – 15 % zaharuri, 0,6 – 1,6 % acizi organici, 0,82 % substanţe pectice, 0,5 % săruri minerale de Ca, Mg, Fe, Cu, Zn, K, P, 40 – 87 mg % vitamina C, precum şi alte vitamine (A, B, K, PP). Din căpşuni se pot prepara şi gemuri , dulceţuri, siropuri, lichioruri, reţete de cofetărie.

14.1.3. Cultura căpşunului în România În ţara noastră căpşunul se cultivă pe o suprafaţă de aproape 7000 de

hectare şi se obţine o producţie de fructe de circa 40 000 t/an. În ultimii ani, după o scădere drastică a suprafeţelor cultivate cu căpşun, această cultură a câştigat interes crescut pentru micii producători particulari, care însă nu deţin

227

suprafeţe mari şi care ar trebui să se asocieze în formarea unor reţele organizate de producţie şi comercializare a fructelor. Având în vedere favorabilitatea culturii pe teritoriul României a numeroase soiuri valoroase de căpşun, cultura acestei specii ar trebui extinsă. Dintre judeţele ţării, cele mai mari cultivatoare de căpşun sunt: Satu Mare, Maramureş, Bihor, Timiş, Vâlcea, Argeş, Ilfov, Constanţa, Suceava, Botoşani, dar practic în orice judeţ există zone pretabile culturii căpşunului.

14.1.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Căpşunul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Rosoidae, genul

Fragaria, cu peste 25 de specii care au contribuit mai mult sau mai puţin la formarea bogatului sortiment de soiuri existente în cultură. Dintre aceste specii, 5 sunt mai importante ca bază genetică de ameliorare a soiurilor: Fragaria vesca (fragul comun sau de pădure), care creşte spontan şi la noi, are fruct mic şi aromat şi din el s-au creat şi soiuri remontante de căpşun. Fragaria elatior, căpşunul de pădure, care de asemenea creşte spontan şi la noi, are fruct ceva mai mare decât fragul comun şi cu aromă puternică. Soiurile de căpşun provenite din aceste specii, având fructe mici, nu s-au extins prea mult în cultură. La baza creării soiurilor actuale de căpşun stau speciile americane Fragaria virginiana, Fragaria chiloensis şi Fragaria grandiflora (fragul de grădină), specii care au fructe mari. Denumirea de căpşun care este atribuită diferitelor soiuri din cultură este improprie; în realitate aceste soiuri sunt, de fapt, fragi cu fructul mare proveniţi din cele trei specii americane menţionate mai sus. Soiuri de căpşun Sortimentul de soiuri de căpşun este mare şi divers, având în vedere faptul că această specie se cultivă peste tot în lume. Fiecare ţară sau fiecare areal de cultură cu un climat specific are şi un sortiment specific creat pentru diferite tehnologii de cultură sau destinaţii ale fructelor obţinute. Acest sortiment se poate schimba însă foarte repede în funcţie de cerinţele pieţei, sau de apariţia altor soiuri valoroase.

Din multitudinea de soiuri care se cultivă în lume se amintesc: Elsanta (cel mai cultivat), Darselect, Pajaro, Red gauntlet, Mara de Bois, Cireine, Oso grande, Camarosa, Gorella, Marmolada, Bogota, Karola, Lambada, Miranda, Clea, Mamie, Pocahontas, Aiko, Senga sengana, Sunrise, etc.

În România se cultivă atât soiuri străine, cât şi soiuri autohtone deosebit de valoroase şi adaptate climatului nostru. Colecţia naţională de căpşun de la ICDP Piteşti-Mărăcineni şi SCDP Satu Mare, îmbogăţită şi extinsă de Coman (1996), deţine un fond foarte valoros de soiuri ce constituie o bază genetică de ameliorare. În catalogul de soiuri autorizate pentru înmulţire în România sunt enumerate soiurile cu coacere timpurie (Premial,

228

Coral, Real), soiurile cu coacere mijlocie (Aiko, Gorella, Red Gauntlet, Magic, Răzvan) şi soiurile cu coacere mai târzie (Senga sengana, Sătmărean, Sunrise).

Premial, soi autohton omologat în 1989 la ICDP Piteşti-Mărăcineni. Are plante viguroase, răsfirate, rezistente la boli, fructe mijlocii ca mărime (10 – 13 g), roşii-aprins, fermitatea pulpei medie şi gust bun, reconfortant. Dintre soiurile înmulţite la noi este primul care se coace.

Real, este un soi autohton obţinut din hibridarea Premial x Brio, în 1998. Plantele sunt viguroase, relativ rezistente la boli, cu fructe mari (14 – 16 g), uniforme, roşii lucioase cu aspect atrăgător şi gust bun. Se coc la 3 –5 zile după Premial.

Coral, soi autohton obţinut din (Sunrise x Gorella) x Earlyglow, în 1993. Plantele sunt viguroase cu port erect, fructe mijlocii ca mărime (11 – 13 g), roşii aprins, cu gust bun, rezistente la putregaiuri.

Aiko, soi originar din California, introdus la noi din 1992. Plantele sunt mijlocii ca mărime, laxe, forma tufei sferic-turtită. Fructele sunt mijlocii ca mărime, rezistente la putregaiuri, sfero-conice, roşii aprins cu luciu pronunţat, pulpă fermă, gust mediocru. Se coc la 10 – 12 zile după Premial.

Magic, soi autohton omologat în 1998, cu plante de vigoare medie, cu fructe mari (15 g), roşu-aprins, foarte atrăgătoare, pulpă fermă şi gust bun. Se coc în acelaşi timp cu Aiko.

Red Gauntlet, soi străin cultivat la noi din 1964, cu plante mijlocii ca vigoare, foarte productive şi rezistente la boli şi ger, rustice. Fructele sunt mijlocii spre mari, roşii, ferme, cu gust bun, uşor acidulat şi aromat. Se coc la mijlocul sezonului de căpşuni.

Sătmărean, soi autohton obţinut din hibridarea Red Gauntlet x Totem şi omologat în 1998. Plantele sunt semiviguroase, destul de rezistente la putregaiuri, foarte productive, fructe mijlocii, de culoare roşu-închis mat, gust foarte bun. Se coc către sfârşitul sezonului de căpşuni.

14.1.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Căpşunul este o plantă perenă, semierboasă, care creşte sub formă de

tufă de 15 – 40 cm înălţime. Sistemul radicular se află între 5 şi 25 cm adâncime; foarte puţine rădăcini pătrund mai adânc în soluri mai uşoare şi mai fertile. Tulpina căpşunului este foarte scurtă (câţiva centimetri) şi creşte câte 0,5 – 1,5 cm/an necesitând în cultură o uşoară muşuroire, altfel plantele bătrâne (peste 3 ani) sunt predispuse la secetă şi ger. După 3 – 4 ani se creează un dezechilibru între rădăcină şi tulpină întrucât rădăcinile profunde dispar, iar planta nu se mai poate aproviziona corespunzător cu apă şi săruri minerale. Ca urmare, deşi numărul de flori pe plantă este mare, fructele formate sunt din an în an mai mici. De aceea căpşunul se menţine în cultură maxim 3 ani; în anul 4 de la plantare producţia de fructe poate scădea la

229

jumătate şi calitatea în aceeaşi măsură. În primul an de viaţă, plăntuţele de căpşun formează o tulpină subterană (rizom) de 0,5 – 1,5 cm aproape de suprafaţa solului, rădăcini care se prind mai adânc în sol şi o rozetă de frunze. Până toamna, în vârful tulpinii se formează mugurele florifer, iar la baza frunzelor din rozetă se formează 2 – 3 muguri vegetativi. În anul al doilea, din mugurele florifer apare inflorescenţa (fig. 14.1.), iar din mugurii vegetativi cresc lăstari laterali scurţi (0,5 – 1 cm), în vârful cărora până în toamnă se formează câte un mugure florifer şi aşa mai departe în fiecare an. După mai mulţi ani, rezultă o tulpină scurtă, asemănătoare cu vetrele de rod de la măr sau păr, care îmbătrâneşte planta.

Figura 14.1. Inflorescenţe de căpşun Frunzele căpşunului se reînnoiesc treptat la 50 – 60 de zile, planta

având permanent frunze tinere (chiar şi iarna, sub zăpadă). Din mugurii vegetativi situaţi spre baza ramificaţiilor laterale ale tulpinii se formează stoloni (noi plăntuţe de căpşun prin care acesta se înmulţeşte în mod natural, spontan), care sunt de regulă câte 10 – 20 dintr-o plantă. Inflorescenţele căpşunului se numesc cime şi sunt 5–8 pe o plantă, iar dintr-o inflorescenţă se formează 6 – 8 flori (fructe). Florile sunt hermafrodite la majoritatea soiurilor de căpşun cultivate, care sunt şi autofertile. Polenizarea se face anemofil sau entomofil. Fructele căpşunului se numesc nucule (achene), sunt dispuse superficial sau puţin mai adânc în pulpă şi sunt numite impropriu seminţe. Partea comestibilă (pulpa) reprezintă fructul fals, provenit din îngroşarea receptaculului floral. Perioada de coacere a fructelor în climatul ţării noastre se derulează, în general, de la sfârşitul lunii mai, pe tot parcursul lunii iunie şi prima jumătate a lunii iulie, în funcţie de soi şi de zona climatică în care se cultivă. Producţiile de fructe obţinute sunt de 15 – 25 t/ha. Există şi soiuri remontante de căpşun, care după prima recoltă continuă să rodească toată vara, dar mai slab, iar toamna au din nou un val de fructificare ceva mai bogat. Totuşi aceste soiuri nu au satisfăcut pe cultivatorii din România

230

deoarece producţia este mică, iar fructele nu au o calitate deosebită, nejustificând cheltuielile tehnologice de întreţinere.

14.1.6. Particularităţi ecologice Căpşunul este o specie cu o mare plasticitate ecologică prin diversitatea soiurilor sale. Totuşi, unele aspecte specifice care pot influenţa în mod evident cantitatea şi calitatea producţiei de fructe, trebuie reţinute.

Faţă de lumină este puţin pretenţios, putându-se cultiva ca specie intercalată printre pomii tineri, la semiumbră parţială, dar fructele crescute la lumină directă sunt mai intens colorate şi mai rezistente la putregaiuri, iar plantele stolonifică mai bine. Majoritatea soiurilor fiind de zi scurtă, înfloresc şi rodesc o singură dată pe an. Cerinţele faţă de temperatură sunt de asemenea destul de modeste în comparaţie cu celelalte specii pomicole. El porneşte în vegetaţie la +5ºC, iar după 8 – 10 zile cu temperaturi de peste 12ºC înfloreşte. Iarna rezistă la temperaturi de – 23, – 25ºC mai ales dacă este sub zăpadă, dar temperaturi de –3, – 5ºC pot provoca pierderi considerabile în timpul înfloritului. Un rol însemnat în rezistenţa plantelor la ger îl are aclimatizarea acestora, fapt demonstrat prin refrigerarea stolonilor în condiţii controlate, înainte de plantare. Astfel păstrarea la frig a acestora timp de circa 4 săptămâni are efecte pozitive asupra producţiei, perioadei de coacere şi mărimii fructelor. Temperaturile prea ridicate şi de lungă durată din timpul verii provoacă arsuri pe frunze şi stânjenesc formarea mugurilor de rod la soiurile remontante. Cerinţele faţă de apă sunt mari şi constante cel puţin în prima jumătate a perioadei de vegetaţie până la maturarea fructelor. Având un sistem radicular superficial, căpşunul explorează un volum mic de sol predispus la pierderea rapidă a apei în perioada de evapotranspiraţie intensă din vară. Insuficienţa apei scurtează eşalonarea înfloritului, unele flori avortează, fructele cad, sau sunt mici şi fără gust.

Căpşunul necesită un sol bine drenat, aerisit, destul de fertil, cu textură medie sau uşoară şi pH de 5,5 – 7,5. Cele mai favorabile soluri pentru căpşun sunt cernoziomurile, solurile aluviale neinundabile, solurile brune sau brun-roşcate şi chiar nisipurile irigate şi fertilizate corespunzător, iar apa freatică nu trebuie să se ridice mai sus de 0,7 – 1 m.

14.1.7. Boli şi dăunători ai căpşunului Cea mai păgubitoare boală pentru plantaţiile de căpşun este provocată

de virusuri care se transmit în cele mai multe cazuri prin materialul de plantare (stoloni virozaţi). Culturile virozate au plante debile, care obţin fructe mici, deformate şi producţii scăzute. Aceasta nu se poate trata decât prin înfiinţarea plantaţiilor de căpşun cu material săditor liber de viroze obţinut de specialişti, în condiţii controlate.

231

Dintre bolile de altă natură şi dintre dăunătorii cel mai frecvent întâlniţi în căpşunării, se vor enumera câţiva:

Putregaiul cenuşiu (Botritis cinerea), atacă fructele în special, dar se manifestă şi pe frunze sau inflorescenţe prin apariţia unui miceliu albicios care se extinde rapid mai ales an anii ploioşi distrugând organele atacate.

Putregaiul fructelor şi coletului (Phytophtora cactorum), se manifestă prin întărirea, brunificarea şi mumifierea fructelor sau necrozarea coletului.

Pătarea albă a frunzelor (Mycospherella fragariae), se manifestă prin pete circulare roşii-violacei care duc la uscarea frunzelor.

Dintre dăunători, cei mai păgubitori sunt: acarianul căpşunului, gărgăriţa neagră şi gărgăriţa coletului.

În tabelul 14.1. se prezintă momentele şi produsele recomandate pentru tratamentele fitosanitare din plantaţiile de căpşun.

Tabelul 14.1. Programul de tratamente fitosanitare recomandate la căpşun (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul fenofaza/

Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

1. Primăvara, la apariţia frunzelor noi

Pătarea albă, putrezirea coletului, acarieni.

Fungicid: Alcupral, 0,3 % ,sau Zeamă bordeleză 0,5 % şi Insecticid: Sintox 0,2 %, sau Sinoratox 0,1 %.

2. La înălţarea inflorescenţei.

Putregaiul fructelor, pătarea frunzelor, gărgăriţa florilor.

Fungicid : Captadin 0,2 5, sau Dithane 0,3 %, sau Vondozeb 0,2 % şi Insecticid: Thiodan 0,5 % ,sau Sintox 0,2 %.

3. La faza de buton alb.

Putregaiuri, pătarea frunzelor, gărgăriţa florilor acarieni.

Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau Sevinal 0,15 % + Aliette 0,2 % + Derosal 0,07 %, sau Baileton 0,05 % şi Insecticid: Thiodan 0,2 %, sau Thionex 0,2 %.

4. La începutul scuturării petalelor

Putregaiuri, pătarea frunzelor, gărgăriţa florilor acarieni.

Fungicide: Sumilex 0,1 %, sau Rovral 0,1 %, şi Aliette0,2 % + Topaz 0,08 %, şi Insecticid: Zolone 0,2 %, sau Fastac 0,08 %.

5. La intrarea în pârgă.

Putregaiuri, pătarea frunzelor.

Fungicid: Ronilan 0,1 %, sau Rovral 0,1 % şi Insecticid: Dipel 0,1 %, sau Foray –biobit 0,05 %.

14.1.8. Particularităţi tehnologice

Înmulţirea căpşunului se face prin stoloni pe care plantele îi emit anual. Plantaţiile speciale destinate înmulţirii se numesc stoloniere şi se înfiinţează numai pentru acest scop la distanţe de plantare mai mari, iar inflorescenţele se elimină. Stolonii obţinuţi astfel, pe cale naturală, pot fi purtători de virusuri care determină realizarea unor plantaţii de slabă calitate. Pentru realizarea unor culturi rentabile, cu plante sănătoase, libere de virusuri netratabile şi o calitate deosebită a fructelor, înmulţirea

232

căpşunului necesită spaţii şi dotări deosebite şi urmează o serie de verigi obligatorii.

Se porneşte de la selecţia clonală (soi sau clonă liberă de viroze), care apoi se înmulţeşte prin cultură de meristeme in vitro pe suport nutritiv închis în vase din sticlă în mediu aseptic în camere speciale de creştere, obţinându-se materialul prebază. Plăntuţele astfel obţinute se plantează în sol sau la ghivece (in vivo), în spaţiu controlat unde se forţează şi se aclimatizează rezultând materialul săditor bază, care se plantează apoi în câmp, în culturi de stoloni (stoloniere) producându-se material săditor certificat, bun pentru plantare (Isac, 1996).

Căpşunul se poate planta pentru cultură anuală, pentru cultură multianuală, în câmp liber sau în spaţii protejate (sere, solarii). Pentru orice tip de cultură din cele enumerate se face mai întâi dezinfectarea solului cu Heclotox 50 – 60 kg/ha împotriva larvelor cărăbuşului de mai şi cu Nemagon (400 kg/ha), sau Dazomet (500 kg/ha) împotriva nematozilor. După aceasta se execută lucrările de fertilizare de bază, de erbicidare cu produse selective preemergente şi de pregătire a terenului pentru plantare în mod relativ asemănător celorlalte culturi pomicole (arătura adâncă şi discuirea pentru mărunţirea şi nivelarea solului).

Plantarea stolonilor se face manual cu plantatorul, sau semimecanizat cu ajutorul maşinilor care se utilizează şi la plantarea răsadurilor de legume. Frunzele laterale cu peţiolul mai lung se rup, rădăcinile stolonilor se fasonează la câţiva centimetri, apoi se mocirlesc şi se plantează cât mai repede, pentru a evita deshidratarea. Vârful vegetativ al stolonului trebuie să rămână neacoperit cu sol, iar pământul se presează puţin în jurul rădăcinilor. Adâncimea de plantare este foarte importantă pentru prindere şi pentru creşterea ulterioară ( fig. 14.2.). Astfel, dacă plantarea este superficială planta suferă de lipsă de umiditate, iar dacă plantarea este prea adâncă porneşte mai greu în vegetaţie.

Figura 14.2. Adâncimea de plantare a căpşunului

233

Plantarea pentru cultura anuală se face în lunile iunie-iulie cu material săditor refrigerat, la distanţe de plantare de 80 – 90 cm între rânduri şi 25 – 30 cm între plante pe rând pe bilon înălţat.

În anul următor plantele rodesc abundent, iar după aceea se defrişează. Acest sistem de cultură are avantajul că profită de faptul că în primul an de rod căpşunul obţine cele mai mari producţii şi fructele cele mai mari, care ajung la maturitate mai repede. Se poate aplica şi plantarea de primăvară în zonele cu veri secetoase şi excesiv de calde care determină un procent mare de goluri în plantaţie.

Plantarea pentru cultura multianuală se poate face toamna, primăvara, sau în a doua jumătate a verii. Distanţele de plantare între rânduri pot fi ceva mai mari decât la cultura anuală şi se pot planta în zig-zag câte două rânduri pe bilon. Plantarea de toamnă trebuie făcută până la mijlocul lunii octombrie pentru ca până la primele îngheţuri să se realizeze prinderea şi să-şi dezvolte câteva frunze noi. Plantarea de primăvară (martie-aprilie) se aplică atunci când nu a fost posibilă plantarea de toamnă.

În anul plantării nu se obţin fructe decât sporadic, dar este indicat să se rupă eventualele inflorescenţe pentru a nu epuiza plantele şi a le obliga să crească bine şi să diferenţieze muguri de rod pentru anul următor. Plantarea din vară, cu stoloni refrigeraţi sau recoltaţi direct din câmp, dă rezultatele cele nai bune, întrucât plantele au timp să se dezvolte şi să diferenţieze mugurii de rod până în iarnă, iar în anul următor se obţine o bună recoltă de fructe.

La orice perioadă de plantare trebuie asigurată udarea localizată sau pe toată suprafaţa, imediat după plantare.

Cultura în tuneluri sau solarii, se practică prin acoperirea cu folie aşezată pe un schelet metalic sau din alte materiale deasupra fiecărui rând de plante (tunel), sau deasupra mai multor rânduri (solar) în perioada de până la înflorit. Aceasta se practică pentru obţinerea mai timpurie a fructelor şi ieşirea pe piaţă în extra-sezon.

Cultura căpşunului în sere (ca şi cultura legumelor) poate fi, de asemenea, practicată pentru realizarea maturării fructelor în extra-sezon (cu 50 – 60 de zile înaintea culturii de câmp). Plantarea se face la sfârşitul lunii noiembrie cu material săditor fortificat prin repicarea din vară a stolonilor, refrigerare a stolonilor, sau folosirea stolonilor crescuţi la ghivece. In sere, polenizarea se realizează cu ajutorul stupilor cu albine, sau artificial, prin jeturi de aer pompat care să mişte inflorescenţele şi să antreneze grăunciorii de polen de la o floare la alta, sau prin stropiri cu substanţe hormonale. Cultura în spaţii protejate a căpătat amploare în ţările din vestul Europei, unde plantarea se face pe medii nutritive aşezate pe suporturi înălţate, la un metru, pentru a putea fi recoltate mai uşor, iar producţiile obţinute pe unitatea de suprafaţă sunt foarte mari.

234

Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile anuale de căpşun constau în menţinerea solului ca ogor lucrat pe toată suprafaţa prin praşile mecanice repetate şi erbicidări cu produse selective, înlocuirea rapidă (1 – 2 săptămâni după plantare) a eventualelor goluri din plantaţie şi aplicarea udărilor la momentele când umiditatea solului pe adâncimea de 10 – 30 cm scade sub 60 - 70 % din CC a solului. În primăvara anului următor plantării, cultura se greblează pentru strângerea resturilor vegetale uscate, apoi se efectuează lucrări mecanice şi erbicidări de menţinere a solului ca ogor. Ca o verigă tehnologică modernă se practică mulcirea (acoperirea integrală a solului cu folie neagră de polietilenă) care împiedică îmburuienarea şi menţine umiditatea solului. În cultura clasică, înainte de începerea maturării fructelor şi după o ploaie sau o udare, se mulceşte solul dintre rândurile de plante cu paie (5 –8 t/ha) sau alte materiale vegetale uscate pentru prevenirea murdăririi cu pământ a fructelor şi diminuarea atacului de mucegaiuri. (fig. 14.3.) După ultima recoltare de fructe plantaţia se desfiinţează.

Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile multianuale de căpşun sunt în general aceleaşi cu cele din cultura anuală cu deosebirea că, după încheierea ultimei recoltări din anul respectiv se scoate mulciul, se aplică o praşilă mecanică şi se suprimă stolonii. Apoi până în toamnă cultura se menţine fără buruieni prin erbicidare şi/sau lucrări repetate ale solului şi irigări la avertizare. În culturile prea îmburuienate, după ultima recoltare a fructelor, se poate cosi mecanic cultura pentru a se putea executa mai bine lucrările de îngrijire. În anii următori lucrările de îngrijire enumerate se repetă.

Fertilizările sunt obligatorii pentru obţinerea unor producţii de fructe de calitate şi pentru menţinerea potenţialului productiv pe mai mulţi ani Dozele de fertilizare se stabilesc în funcţie de starea de aprovizionare chimică determinată a solului respectiv, dar trebuie să avem în vedere faptul că rădăcinile căpşunului sunt superficiale şi explorează un volum mic de sol. De aceea se recomandă fertilizări faziale (fertirigări, fertilizări foliare) cu doze mici care să nu se piardă în profunzimea solului.

Figura 14.3. Plantaţie de căpşun cu mulci din paie printre rânduri (după

Coman, 1994)

235

14.1.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea căpşunului este lucrarea cea mai costisitoare, care trebuie

făcută la timp, rapid şi eşalonat în mai multe treceri la fiecare soi în funcţie de momentul maturării fructelor. Culesul se face numai manual la maturitatea deplină a fructelor care sunt foarte perisabile. Se recoltează cu o porţiune din codiţă, fără să fie lovite sau presate, se aşează în ambalaje mici, în strat subţire, se sortează pe calităţi, se evită expunerea prelungită la soare după recoltare şi se expediază cât mai repede la pieţele de desfacere. După recoltare căpşunile se pot păstra câteva zile în condiţii de frig (4 – 5ºC).

Pentru industrializare se pot recolta şi mecanizat dar numai anumite soiuri cu pulpa tare şi desprindere uşoară. Valorificarea pe piaţă a fructelor nu reprezintă o problemă dacă acestea sunt de calitate şi corespunzător prezentate şi ambalate.

14.2. CULTURA COACĂZULUI ŞI AGRIŞULUI 14.2.1. Originea şi arealul de cultură Coacăzul şi agrişul îşi au originea în zona premontană mai umedă şi

mai răcoroasă a Europei şi Asiei şi s-au extins în cultură în special în aceste zone, dar în prezent se cultivă şi în America de Nord şi Oceania. Ponderea cea mai mare în cultură o are Europa cu peste 80 % din producţia mondială, urmată de Asia şi America de Nord.

La producţia anuală totală de aproape 600 000 t coacăze şi peste 150 000 t agrişe, contribuţia cea mai mare o au în ordine descrescătoare ţări ca Polonia, Germania, Rusia şi ţările foste CSI, SUA, Canada, Cehia, Slovacia, Austria, Anglia, China, Japonia, Norvegia, Franţa, Suedia, Finlanda.

14.2.2. Importanţa culturii coacăzului şi agrişului Coacăzul şi agrişul au fost luate în cultură şi selecţionate pentru

compoziţia chimică deosebit de valoroasă a fructelor, în special pentru conţinutul în vitamine şi minerale. Fructele coacăzului conţin peste 300 mg % vitamina C, săruri minerale: de potasiu 310 mg %, de calciu 46 mg %, de magneziu 13 mg %, fier 1,1 mg %, caroten 0,7 mg %, substanţe pectice 0,86 %. Agrişele conţin 34 mg % vitamina C, 10 mg % zaharuri, 0,35 % substanţe pectice, 200 mg % potasiu, 28 mg % calciu, 9 mg % magneziu.

Fructele coacăzului şi agrişului se consumă în stare proaspătă sau în diferite preparate ca: gem , dulceaţă, compot, jeleu, peltea, suc, vin, lichior. Frunzele şi vârfurile lăstarilor se folosesc la prepararea unor ceaiuri sau medicamente indicate în afecţiuni gastro-intestinale sau cardiovasculare.

14.2.3. Cultura coacăzului şi agrişului în România

236

Cultura acestor două specii este destul de redusă în ţara noastră. Există suprafeţe restrânse de cultură individuală sau culturi intercalate

printre pomi De asemenea în grădinile particulare, ca grupuri restrânse se găsesc cultivate plante de coacăz şi mai puţin agriş. Suprafaţa totală cultivată cu aceste specii este estimată la peste 2 000 ha, iar zonele favorabile culturii sunt dealurile subcarpatice din sudul ţării, nordul şi estul Moldovei, estul Transilvaniei.

14.2.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Coacăzul face parte din familia Saxifragaceae, ganul Ribes, iar

soiurile actuale din cultură provin din mai multe specii: Ribes vulgare (coacăzul obişnuit), Ribes nigrum sau R. americanum (coacăzul negru), Ribes petraeum (coacăzul de stâncă), Ribes dicuscha (coacăzul siberian).

Agrişul face parte din familia Saxifragaceae, genul Grossularia, cu aproape 50 de specii din care, la formarea soiurilor de agriş cultivate au contribuit: Grossularia reclinata sau G. vulgaris (agrişul european), G. hitrella, G. cynosbati, G. missouriensis, G. acicularis.

Soiuri de coacăz În cultura coacăzului se folosesc soiuri cu fructe negre, soiuri cu fructe

roşii şi soiuri cu fructe albe (aurii). Sortimentul recomandat în România pentru coacăzul negru cuprinde soiurile: Blackdown, Bogatir, Cotswold cross, Joseni 17, Negre mari, Record, Tenah, Tinker, Tsema, Amurg, Perla neagră, Abanos, Ronix.

Pentru coacăzul roşu sunt recomandate soiurile: Abundent, Houghton Castle, Jonkheer van Tets, Red lake, Roşu timpuriu.

Pentru coacăzul alb este recomandat soiul Mărgăritar. În continuare se vor descrie caracterele unora dintre soiurile

enumerate mai sus. Soiuri de coacăz negru: Tenah, soi olandez introdus la noi în cultură din 1993. Tufa este de

vigoare mijlocie, răsfirată cu tendinţă de aplecare sub greutatea rodului. Inflorescenţele sunt lungi, cu câte 7 – 14 flori parţial autofertile, fructele (bacele) sunt mari (1 g) cu pieliţa neagră-albăstruie lucioasă, pulpă fermă, coacere uniformă pe ciorchine, iar producţia este de 3,5 – 4,5 kg/tufă.

Bogatir, soi rusesc cultivat la noi din 1970, cu tufe viguroase, răsfirate, globuloase, cu 5 – 10 flori în inflorescenţă, parţial autofertile, bacele sunt mari, de culoare neagră-lucioasă, suculente, gustoase, cu uşoară aromă foxată, se coc la început de iulie. Tinker este un soi englezesc, introdus la noi în 1970, cu tufe viguroase şi tulpini semierecte, inflorescenţă lungă (10 – 13 flori), bace mijlocii (0,8 –

237

1g), coacere relativ uniformă, productiv, gust mediocru, se coace la început de iulie. Record 35, soi creat în 2001 la Fălticeni ca o selecţie a soiului Record. Tufa este mijlocie ca vigoare, rezistentă la ger, productivă, cu fructe mijlocii, negre, coacere uniformă, gust bun. Amurg, soi obţinut la Cluj în 1999, cu tufă de vigoare mare, răsfirată, cu lăstărire puternică, rezistent la boli, rodeşte din anul 3 de la plantare, este autofertil. Fructele sunt de mărime medie, cu gust bun, moderat foxat, ciorchinele este lung şi compact. Se coc după soiul Record.

Ronix, soi, obţinut la Piteşti-Mărăcineni din încrucişarea Tsema x Kantata, în anul 2000. Tufele au vigoare mare, răsfirată, globuloasă, lăstărire mijlocie, foarte productiv (peste 3,5 kg/tufă), fructe mari, cu gust dulce acidulat foxat, coacere târzie.

Soiuri de coacăz roşu Roşu timpuriu, soi românesc obţinut prin hibridare în 1972, cu tufă

viguroasă, semierectă, productivă, flori parţial autofertile, rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii ca mărime, colorate în roşu, lucioase, aromate, foarte bune la gust. Fructele se coc la sfârşit de iunie.

Red lake, soi american, cultivat la noi din 1967, cu tufe mari, semierecte, uşor turtite, rezistente la boli, cu flori parţial autofertile. Producţia de fructe este foarte bună, bacele sunt mici (0,7 g), roşii deschis, pieliţă transparentă, gust dulce acidulat. Se coc la câteva zile după Roşu timpuriu.

Abundent, soi obţinut la Cluj în 1978, cu tufe mijlocii ca mărime, globuloase şi rezistente la boli. Soiul este parţial autofertil, foarte productiv, bace mijlocii, de culoare roşu-aprins, cu gust bun, uşor acidulat.

Soiuri de coacăz alb:

Mărgăritar, soi românesc obţinut prin hibridare în 1972, cu tufe de mărime mijlocie, dese, cu lăstărire bună, productive. Soi parţial autofertil, cu fructe mijlocii ca mărime, sferice, galben-aurii, slab aromate, plăcute la gust. Se coc la mijloc de sezon.

Sortimentul de agriş recomandat pentru cultură în România cuprinde soiuri străine adaptate la noi (Careles, White Smith, Houghton seedling, Cernomor) şi soiuri autohtone (Zenit, Someş, Rezistent de Cluj).

White Smith, soi englezesc, cultivat la noi din 1970, cu tufe de vigoare mijlocie, cu ghimpi rari, productive (4 – 5 kg/tufă), rezistente la boli. Fructele sunt mijlocii ca mărime (5 – 6 g), ovoid-alungite, galbene verzui la coacere, cu pulpa suculentă, dulce- acrişoară plăcută la gust. Se coace la sfârşit de iulie.

Zenit, soi românesc, omologat în 1982, cu tufe mijlocii ca vigoare, productive şi rezistente la boli. Fructele sunt mijlocii (5 – 6 g), ovale, de culoare verde-pal, cu pulpă suculentă dulce-acidulată, uşor aromată. Se coc la mijloc de iulie.

238

Someş, este un soi românesc omologat în 1970, cu tufe mari, foarte productive, rezistente la boli, fructe mijlocii de culoare verde-pal, cu pulpă suculentă bogată în zahăr. Se coc la sfârşitul lunii iulie.

14.2.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Coacăzul este un arbust care creşte sub formă de tufă înaltă de 1,0 – 1,8 m, cu 10 – 16 tulpini pornite din zona coletului. Rădăcinile sunt bogate şi bine ramificate în sol, care sunt dispuse în majoritate între 10 şi 40 cm adâncime. Coacăzul roşu şi cel alb are o rădăcină mai viguroasă şi o tufă ceva mai înaltă decât cea a coacăzului negru. Tulpinile coacăzului au o durată rentabilă de viaţă de 6 – 8 ani, după care trebuie înlocuite prin tăieri, cu altele tinere. El poartă ramuri de rod foarte scurte (ca ţepuşele de la măr) şi ramuri mijlocii de rod. Pe tulpinile şi ramurile anuale se găsesc muguri vegetativi, muguri floriferi şi muguri micşti. Din mugurele florifer apare o inflorescenţă. Pornirea în vegetaţie a coacăzului are loc primăvara timpuriu şi frunzele apar în acelaşi timp cu florile care sunt hermafrodite şi grupate în ciorchini asemănători cu cei de strugure (fig. 14.4.)

Figura 14.4. Lăstar cu frunze şi inflorescenţă de coacăz (după Mladin, 1992) Primul care înfloreşte este coacăzul negru, apoi cel roşu şi cel alb. Florile coacăzului negru sunt parţial autofertile (foarte rar autosterile), necesitând cultura în combinaţie cu alte soiuri pentru sporirea polenizării, iar soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile. Soiurile de coacăz înfloresc aproape în acelaşi timp suprapunându-şi înfloritul pentru o perioadă de câteva zile. Rodirea începe de regulă la 3 ani de la plantare. De la înflorit şi până la

239

coacerea fructelor care se numesc bace, trec de regulă 35 – 45 de zile în funcţie de soi şi de climă, iar intrarea în repaus începe în luna noiembrie. Capacitatea de producţie este de 3 – 6 kg/tufă în funcţie de soi; de regulă coacăzul negru produce mai puţin decât cel roşu, iar o plantaţie de coacăz este rentabilă 14 – 16 ani. Agrişul este un arbust ce creşte ca şi coacăzul sub formă de tufă, dar ceva mai mică (până la 1 m), cu mai multe tulpini arcuite prevăzute cu ghimpi. El începe să rodească în anul 2 – 3 de la plantare, iar durata medie de rentabilitate a unei plantaţii este de 12 – 15 ani. În cadrul tufei rodesc tulpinile de 2 – 6 ani, după care trebuie înlocuite treptat în aşa fel încât să se găsească în tufă permanent tulpini de vârste diferite.

Agrişul are muguri vegetativi şi micşti. Din mugurele mixt se formează o rozetă de frunze şi 2 –3 flori hermafrodite şi autofertile. Agrişul înfloreşte înaintea coacăzului, iar maturarea fructelor are loc aproximativ în acelaşi timp cu maturarea coacăzelor. Toate soiurile de agriş sunt autofertile, iar producţiile ce se pot obţine pe o tufă se ridică la 4 – 6 kg.

14.2.6. Particularităţi ecologice Coacăzul şi agrişul sunt specii de climat umed şi relativ răcoros. Ele cresc şi rodesc corespunzător în zonele colinare şi premontane de

la altitudini de 350 m până la 800 – 900 m, unde temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 8 şi 9ºC şi precipitaţii de 700 – 900 mm. Sunt plante rezistente la ger, dar pot fi afectate de brumele sau îngheţurile târzii.

Pornesc în vegetaţie la temperaturi medii zilnice de peste 6ºC şi vegetează bine în zile cu temperaturi medii de 17 – 18ºC. La temperaturi mari şi de lungă durată, cu umiditate atmosferică redusă, pierd o parte din fructe, iar cele rămase sunt mai mici. Deşi sunt plante iubitoare de lumină, se pot cultiva şi intercalat printre pomii tineri. Cele mai mari producţii se realizează însă atunci când sunt cultivate în plantaţii pure.

Solurile preferate sunt cele mijlocii spre grele, luto-argiloase, sau chiar argilo-lutoase cu pH uşor acid (5,0 – 6,8), dar suficient de fertile şi aerate, fără exces de umiditate prelungit. La înfiinţarea plantaţiilor de coacăz sau agriş se evită terenurile expuse la vânturi puternice care provoacă deshidratarea plantelor în timpul verii. Suportă greu deficitul de apă din sol având un sistem radicular destul de superficial.

14.2.7. Boli şi dăunători ai coacăzului şi agrişului

240

Coacăzul şi agrişul sunt specii mai puţin atacate de boli sau dăunători comparativ cu alte specii de cultură pomicolă. Dintre bolile mai frecvent întâlnite se amintesc: antracnoza (Pseudupeziza ribes), rugina (Puccinia pringsheimiana), făinarea (Sphaeroteca mors uvae), iar dintre dăunători: păduchele din San Jose şi sfredelitorul tulpinilor (Sesia).

Programul teoretic de tratamente fitosanitare pentru culturile de coacăz şi agriş este redat în tabelul 14.2.

Tabelul 14.2. Tratamentele chimice recomandate pentru cultura coacăzului şi agrişului (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni).

Tratamentul/fenofaza

Boala sau dăunătorul Produsele pesticide recomandate

1. Repaus vegetativ

P. din San Jose, ouă acarieni şi afide

Oleoekalux 1,5 %, sau Zeamă sulfocalcică Be 20 % , sau Polisulfură de bariu 6 %.

2. La umflarea mugurilor

Făinare , acarieni Polisulfură de bariu 6 %. sau Zeamă sulfocalcică Be 20 %

3. La înfrunzire Antracnoză, făinare, acarieni.

Fungicid: Topsin 0,1 %, sau Metoben 0,1 % şi Acaricid: Neoron 0,1 % + US1 1,5 %.

4. La apariţia inflorescenţelor

Antracnoză, făinare, sfredelitorul tulpinilor

Fungicid: Topsin 0,1 %, sau Bayleton 0,05 %, sau Karathane 0,2 %, sau Rubigan 0,04 % şi Insecticid: Nurelle 0,08 %, sau Pirimor 0,1 %.

5. La faza de buton alb.

Antracnoză, făinare, sfredelitorul tulpinilor

Idem tratamentul 4, dar cu alte produse decât cele folosite atunci.

6. La înflorire Antracnoză, făinare, rugină, sfredelitorul tulpinilor

Fungicid: Topaz 0,1 %, sau Tilt 0,02 %, sau Anvil 0,054 % + Nisorun 0,05 % şi Insecticid: Karate 0,02 %, sau Fastac 0,08 %.

7. Când fructele sunt la mărimea caracteristică.

Antracnoză, făinare, sfredelitorul tulpinilor, P. din San Jose.

Fungicid: Topas 0,05 %, sau Tilt 0,02 % şi Insecticid: Actelic 0,2 %, sau Decis 0,05 %

8. După încheierea recoltării

Antracnoză, făinare, sfredelitorul tulpinilor, P. din San Jose.

Idem cu trat. Nr. 7, dar cu alte produse pesticide.

14.2.8. Particularităţi tehnologice Înmulţirea coacăzului şi agrişului se face de regulă prin butaşi

lemnificaţi sau semi-lemnificaţi înrădăcinaţi în condiţii controlate pe substrat de perlit, cu irigare localizată şi ceaţă artificială. Înmulţirea se mai poate face şi prin marcote, despărţirea tufelor, altoire pe soiuri ale aceleiaşi specii, sau mai nou prin culturi de meristeme. Obţinerea plantelor sănătoase, de calitate şi din soiuri autentice se realizează în pepiniere de specialitate care dispun de

241

dotarea necesară (Piteşti-Mărăcineni, Cluj, Bistriţa, Fălticeni, Iaşi, Vâlcea, Voineşti-Dâmboviţa).

Înfiinţarea unei plantaţii de coacăz sau agriş se face pe un teren pregătit în acest scop după aceleaşi regulile valabile şi pentru alte specii pomicole (fertilizare de bază arătură adâncă, discuire, erbicidare preemergentă) cu butaşi sau marcote de 20 – 25 cm lungime, cu 6 – 8 rădăcini de peste 10 cm şi 1 – 2 tulpiniţe de 30 – 40 cm, care se plantează de regulă toamna după intrarea în repaus vegetativ, sau primăvara, la distanţe de 0,8 – 1,2 m pe rând şi 2,5 – 3 m între rânduri rezultând 3000 – 3300 plante /ha (fig. 14.5.). Chiar dacă soiurile sunt autofertile se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 2 – 3 soiuri diferite pentru asigurarea unei polenizări mai bune şi implicit unei productivităţi ridicate. După plantare, se asigură udarea la groapă sau pe toată suprafaţa pentru realizarea unui procent ridicat de prindere şi tăierea tulpiniţei (tulpiniţelor) la 10 – 12 cm (3 – 4 ochi).

Figura 14.5. Plantarea şi conducerea tufei de coacăz în primii ani de la plantare (după Mladin, 1992)

Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile de coacăz sau agriş se axează pe menţinerea solului ca ogor lucrat mecanic pe toată suprafaţa până la intrarea pe rod.

Se pot aplica şi culturi anuale de talie mică, intercalate printre rânduri. După intrarea pe rod şi definitivarea creşterii tufelor se recomandă menţinerea înierbată a intervalelor dintre rândurile de plante şi ogor lucrat, mulcit sau erbicidat pe o bandă de 70 – 80 cm lăţime sub rânduri. Pe solurile mai puţin fertile şi pe nisipuri se recomandă ogorul lucrat sau erbicidat pe toată suprafaţa.

Pentru fertilizarea plantaţiilor de coacăz sau agriş este bine să ţină cont de faptul că aceste specii sunt mari consumatoare de potasiu şi azot. De aceea, dozele de fertilizare la sol se fac în raportul NPK de 2 : 1 : 3. Fertilizările suplimentare foliare aplicate în 2 – 3 reprize în prima jumătate a

242

sezonului de vegetaţie sunt benefice şi pentru aceste culturi. De asemenea se pot aplica fertirigări în doze mici şi dese cu elemente minerale solubile în apa de irigare localizată, instalaţie cu care trebuie dotată plantaţia pentru a obţine producţii performante.

Forma de conducere a plantelor de coacăz şi agriş practicată mai mult în România este tufa, care se formează în primii 2 – 3 ani de la plantare până la intrarea pe rod. În alte ţări se practică şi conducerea plantelor cu un trunchi mic de 15 – 20 cm din care se ramifică tulpinile purtătoare de rod, ce se susţin pe spalier cu sârme la 40 – 50 cm de la sol. La conducerea sub formă de tufă, tulpinile se scurtează după plantare la 15 – 20 cm, iar în anul următor se aleg 2 – 3 tulpini (lăstari), care se scurtează la 3 – 4 muguri pentru a forma tulpini noi, iar celelalte tulpini crescute se lasă intacte pentru a rodi în anul 3 după plantare, dând tufa este formată. După 4 – 5 ani de la plantare se elimină treptat tulpinile îmbătrânite (peste 4 – 5 ani) pentru a avea permanent pe tufe tulpini de vârste diferite (sub 4 – 5 ani) care să menţină capacitatea de rodire a tufei.

Tăierea de rodire constă în scurtarea la 25 – 30 cm a lăstarilor prea lungi şi a ramurilor roditoare care depărtează rodul de baza tufei. Tulpinile tinere, bine expuse la lumină se menţin întregi, dar se răresc pentru a menţine un echilibru între creştere şi fructificare pe tufă, ele constituind baza fructificării (fig 14.6.).

Figura 14.6. Formarea tufelor de coacăz sau agriş (după Mladin, 1992)

Coacăzul se poate cultiva şi în plantaţii de mare densitate cu instalaţie

de susţinere pe spalier. În acest caz, distanţele de plantare pe rând sunt de 3 - 4 plante la un metru, iar plantele nu se taie până când ajung la înălţimea de 1,8 m. Creşterile laterale se limitează la 20 – 30 cm, iar producţiile de fructe

243

ajung la 6 – 8 t/ha la coacăzul negru şi la 10 – 14 t/ha la coacăzul roşu. O astfel de plantaţie este economică până la 13 – 14 ani.

Agrişul se pretează mai puţin la conducerea pe spalier, forma de tufă sau cu trunchi scurt este condusă după aceleaşi principii ca la coacăz. Producţiile medii obţinute pe o tufă de agriş sunt de 5 – 6 kg.

14.2.9 Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea fructelor se face în 2 – 3 treceri pe măsură ce ciorchinii se

coc căpătând mărimea, culoarea şi gustul caracteristic soiului respectiv. Culesul se face manual desprinzând de tulpină prin ridicare ciorchinele întreg, cu mare atenţie să nu se zdrobească bobiţele (bacele), sau să se scuture. Imediat după recoltare fructele se sortează pe calităţi, cele mai mari se valorifică prin consum în stare proaspătă, iar cele mai mici se transportă la fabricile pentru industrializare. Pentru o valorificare superioară, coacăzele sau agrişele se pot păstra la frig (1 – 2ºC) timp de 7 – 10 zile, iar pentru o perioadă de 1 – 2 luni fructele se congelează. Coacăzele pot reprezenta un bun produs de export unde se pot valorifica la preţuri deosebit de profitabile orice cantităţi.

14.3. CULTURA ZMEURULUI ŞI MURULUI 14.3.1. Originea şi arealul de cultură Zmeurul şi murul cultivat îşi au originea în mai multe specii ce cresc

sau au crescut spontan atât în Europa, cât şi în America. Zmeurul se găseşte spontan sau cultivat pe o arie mare de răspândire, pe toate continentele, în timp ce murul, fiind limitat de cerinţa lui de căldură, se găseşte cultivat sau spontan doar în zonele mai calde din Europa sau America. Zmeurul era cunoscut din vremea Imperiului Roman, latinii îi spuneau rubus (roşul). Denumirea ştiinţifică a murului (Rubus idaeus) provine de la muntele Ida din insula Creta, unde se cultiva din antichitate pentru fructe şi ca plantă medicinală.

Producţia anuală mondială de zmeură se ridică la circa 200 000 t, iar producţia mondială de mur este de numai 3 000 t/an. Europa produce peste 50 % din cantitatea anuală de zmeură, în primul rând în Rusia, apoi în ţările din fosta Jugoslavie, Polonia, Germania, Ungaria , Anglia, Franţa. Alte zone mari producătoare de zmeură se mai găsesc în SUA şi Oceania. Murul a fost introdus în cultură abia în secolul XIX de către englezi şi americani.

14.3.2. Importanţa culturii zmeurului şi murului Fructele de zmeur şi de mur sunt deosebit de valoroase în alimentaţia

omului datorită conţinutului bogat în vitamine şi minerale. Zmeura conţine 4,2 – 6,4 % zaharuri, 1,1 – 3,03 % acizi organici, 5,6 % celuloză, 0,37 – 0,58

244

% substanţe minerale (K, Ca, Mg, Fe), 20 – 30 mg % vitamina C şi alte vitamine (A, PP, B).

Murele sunt mai sărace în zahăr, fiind mai acidulate, dar mai bogate în vitamina C (28,6 – 40,8 mg %) şi alte vitamine şi minerale (P, K, Ca, Mg, Fe,). Fructele se consumă în cea mai mare parte în stare proaspătă, dar şi prelucrate sub formă de gem, dulceaţă, suc, spume aromate, băuturi, îngheţate. Murele ameliorează anemia, diareele, anghina. Frunzele şi lăstarii tineri se folosesc pentru ceaiuri tonice.

14.3.3. Cultura zmeurului şi murului în România La noi aceste două specii se cultivă pe suprafeţe modeste (aproximativ

750 ha), dar există spontan pe suprafeţe destul de întinse în zona colinară mai înaltă (zmeur) şi în zona colinară mai joasă (mur), de unde se recoltează şi se colectează sau se vând pe piaţă cantităţi însemnate din aceste fructe deosebite. Dintre judeţele în care se cultivă sau creşte spontan mai mult zmeur şi mur se numără: Prahova, Ilfov, Suceava, Argeş, Mureş, Sălaj, Cluj, Maramureş. O colecţie valoroasă de soiuri de zmeur şi mur se află la Piteşti-Mărăcineni.

14.3.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Zmeurul face parte din familia Rosaceae, subfamilia Rosoideae, genul

Rubus, cu peste 120 de specii, dar numai două dintre acestea (Rubus idaeus, zmeurul european şi Rubus occidentalis, zmeurul american) au participat la formarea soiurilor existente în cultură.

Murul face parte tot din familia Rosaceae, subfamilia Rosoideae, Genul Rubus cu mai multe specii dintre care cele care au contribuit la formarea soiurilor de mur existente în cultură sunt: Rubus caesus, R. plicatus, R. procerus, R. cuneifolis, R. macrocarpus.

Soiuri de zmeur: Rubin bulgăresc, introdus în cultură la noi din 1957. Tufele sunt de

vigoare medie, productive (5 – 10 t/ha), cu 6 – 10 tulpini noi pe tufă şi capacitate medie de drajonare. Fructele sunt de mărime mijlocie (2 – 2,5 g), conice, de culoare rubinie, suculente, uşor aromate, foarte bune pentru consum proaspăt sau congelare. Încep să se coacă la sfârşit de iunie.

September, soi american introdus în cultură în 1957. Plantele sunt de vigoare medie spre mare, cu multe tulpini înalte de peste 1,8 m şi vârfurile arcuite spre sol. Fructele sunt foarte mari (3 g), alungite, roşii-vişinii, cu pulpă suculentă, uşor acidulată şi aromată. Se coc la început de iulie şi coacerea se eşalonează pe o lună.

Latham, soi american, cultivat din 1957, cu tufe viguroase şi compacte, tulpini erecte şi drajonare puternică. Inflorescenţele au 7 – 17 flori. Fructele sunt mijlocii ca mărime, rotunde, de culoare roşie-carmin, cu pulpă

245

suculentă, dulce-acrişoară, bună pentru masă, se coc începând din prima decadă a lunii iulie.

Citria, soi românesc obţinut din hibridarea Cayuga x Orss seedling şi omologat în 1996. Tufele sunt viguroase, tulpini erecte cu vârful arcuit, fără ghimpi pe tulpină. Fructele sunt mijlocii spre mari (2,5g), sfero-conice de culoare galben-portocalie, lucioasă la coacere, pulpă foarte gustoasă. Se maturează de la începutul lunii iulie.

Star, soi românesc, creat la ICDP Piteşti Mărăcineni în anul 2000, cu tufa mijlocie ca vigoare, port erect, rezistentă la aplecare sub greutatea rodului, bună drajonare, autofertil, cu 14 – 16 flori într-o inflorescenţă. Fructul este de mărime medie (2,5 – 2,8 g), conic, roşu-aprins la coacerea care începe la sfârşitul lunii iunie şi se eşalonează pe o lună.

În afară de soiurile prezentate se mai recomandă pentru cultură şi alte soiuri valoroase de zmeur cum sunt: Cayuga, Englezesc A, Malling exploit, Newburg.

Soiuri de mur Cele mai multe soiuri de mur sunt cele americane: Comanchee,

Wilson early Darow, Darow, soiuri fără ghimpi şi Thornfree, Thornless evergreen, Smoothstem, Loganberry, soiuri cu ghimpi, care au pătruns şi la noi în cultură. Primul soi românesc de mur cu ghimpi este soiul Felix.

Darrow, soi ameican introdus la noi din 1993, cu tufe viguroase, cu tulpini erecte şi lăstari lungi care trebuie scurtaţi primăvara. Nu necesită susţinere. Fructele sunt mijlocii ca mărime (4,5 – 5,0 g), conice, negre lucioase, atrăgătoare, cu pulpa tare, dulce acrişoară, gustoasă. Se coc începând din mijlocul lunii iulie şi coacerea se eşalonează pe 3 – 4 săptămâni.

Thornfree, soi american introdus în cultură la noi din 1978 când s-au înfiinţat în România primele plantaţii comerciale de mur. Tufele sunt viguroase, cu tulpini mai lungi decât la alte soiuri, creştere târâtoare necesitând susţinere pe spalier. Intră pe rod la 2 – 3 ani de la plantare, precoce şi productiv. Fructele sunt mari (6g), conic-alungite, negre- strălucitor, gust acrişor, aromat şi suc intens colorat. Se coc la mijlocul lunii august şi coacerea se eşalonează până în octombrie.

Felix, soi românesc obţinut la Fălticeni în 2001, cu tufe viguroase, port erect, ghimpi mijlocii şi creşteri anuale medii. Drajonează slab, rezistent la ger şi la boli, productiv. Fructele sunt mijlocii, negre, lucioase, echilibrate la gust. Se coc de la început de august şi coacerea se eşalonează pe o lună.

14.3.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Zmeurul este un arbust ce poate creşte până la 1,8 – 2,0 m înălţime, cu

un sistem radicular bine ramificat în sol care are muguri adventivi ce dau naştere drajonilor. Tufa este alcătuită din mai multe tulpini de vârste diferite

246

pe ramificaţiile cărora se află flori hermafrodite, autofertile. Fructele zmeurului sunt polidrupe de culoare roşie sau gălbuie, care la coacere se desprind uşor de pe receptacul. Zmeurul înfloreşte în două etape mai distincte: mai-iunie şi august-septembrie la soiurile cu pronunţat caracter remontant. Capacitatea de producţie este de 5 – 10 t/ha în funcţie de soi şi de condiţiile tehnologice aplicate.

Mugurii de rod diferenţiază din luna septembrie şi se prelungeşte până la înfloritul anului următor. Înmulţirea se face prin drajoni, sau prin culturi de meristeme în condiţii controlate.

Murul, este tot un arbust, cu tulpini mai groase, mai robuste decât ale zmeurului, cu creştere erectă sau târâtoare, în funcţie de soi. Mugurii adventivi de pe rădăcini asigură refacerea tufei în fiecare an. Ramurile (lăstarii) murului pot ajunge la lungimi de 2 – 3 m, au sau nu au ghimpi, tot în funcţie de soi. Mugurii floriferi cresc axilar şi se găsesc pe tulpinile anuale, florile sunt hermafrodite şi se deschid pe vârfurile ramurilor laterale crescute în anul precedent. Fructele sunt polidrupe de culoare neagră-lucioasă sau mată, iar sămânţa este monospermă. Murul înfloreşte din luna mai până în august, iar fructele îşi eşalonează coacerea din iulie până în septembrie. Toate soiurile de mur sunt autofertile şi pot realiza o producţie de 10 – 14 t/ha. Înmulţirea se face prin marcotaj, drajoni sau butaşi, dar şi prin culturi de meristeme.

14.3.6. Particularităţi ecologice Zmeurul, fiind o plantă de altitudini destul de mari, are cerinţe

moderate faţă de temperatură. Arşiţele puternice din vară, însoţite şi de insuficienţa apei în sol şi în aer, îi sunt dăunătoare; de aceea în zonele predispuse la astfel de evenimente climatice trebuie să se planteze în condiţii de semiumbră şi obligatoriu irigat. Producţiile cele mai bune se obţin totuşi când este cultivat în lumină directă şi cu o tehnologie adecvată de cultură. Fructele lui sunt mai gustoase şi mai aromate dacă este cultivat în zona dealurilor mici şi mijlocii decât la câmpie. Dacă lemnul său este bine copt, nu este afectat de gerurile puternice.

Având un sistem radicular relativ superficial, suportă greu stresul hidric. Îi sunt necesare irigări dese cu doze mici de apă care să menţină o umiditate corespunzătoare în stratul superficial al solului unde are distribuită marea masă a rădăcinilor. Zonele cu precipitaţii anuale de peste 700 – 800 mm sunt cele mai indicate pentru cultura zmeurului. Nu suportă excesul temporar de umiditate al solului (băltiri). Se poate cultiva şi pe soluri mai grele dar destul de aerate, menţinute prin lucrări mecanice superficiale repetate. Preferă însă solurile mijlocii, cu fertilitate naturală bună, cu reacţie slab acidă (pH de 5,6 – 6,8 ).

Murul, fiind o specie de origine mai sudică decât zmeurul, are cerinţe mai mari faţă de lumină şi căldură, putând fi cultivat cu succes în zonele de

247

câmpie sau de dealuri joase. Lumina directă, asociată chiar cu temperaturi destul de ridicate, nu-i dăunează murului. Sistemul radicular al murului este mai adânc şi mai bine ancorat în sol decât cel al zmeurului, conferindu-i rezistenţă sporită la stresul hidric. Rezistenţa la ger este diferită în funcţie de soi şi de provenienţa acestuia, dar majoritatea soiurilor americane cultivate la noi sunt sensibile la ger. Faţă de fertilitatea solului, murul nu este pretenţios, crescând chiar şi pe soluri sărace. Asta nu înseamnă că trebuie neglijată total fertilizarea. Murul creşte bine de- a lungul văilor râurilor, pe soluri uşoare, subţiri, dar bine drenate şi destul de umede. Pe solurile deosebit de profunde şi fertile creşte prea abundent în detrimentul fructificării.

14.3 7. Boli şi dăunători ai zmeurului şi murului Bolile şi dăunătorii murului şi zmeurului sunt relativ reduse

comparativ cu ale altor specii. Zmeurul este atacat mai frecvent de virusuri, bacterioze, ciuperci, afide, acarieni, sau de molie, iar murul poate căpăta făinare, putregai cenuşiu, afide, acarieni, molie. Programul orientativ de tratamente fitosanitare recomandate este prezentat în tabelul 14.3.

Tabelul 14.3. Tratamente chimice recomandate pentru plantaţiile de zmeur şi mur (după Laboratorul de protecţia plantelor ICDP Piteşti-Mărăcineni)

Tratamentul/fe

nofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide recomandate

1. Repaus vegetativ

P.din San Jose, ouă de afide, acarieni.

Oleoekalux 1,5 %, sau Polisulfură de bariu 6 %

2. La început de înfrunzire

Pătarea brună şi albă a frunzelor , afide.

Fungicid: Alcupral 0,3 %, sau Zeamă bordeleză 0,5 % şi Insecticid: Sintox 0,2 %, sau Sinoratox 0,1 %.

3. La formarea inflorescenţelor.

Făinare, pătare frunze, gărgăriţa şi molia zmeurului.

Fungicid: Tiuram 0,4 % ,sau Ziram + metoben 0,1 % şi Insecticid: Thiodan 0,2 % ,sau Sintox 0,2 %.

4. La începutul înfloritului

Putregaiul fructelor, pătarea frunzelor, făinare, molie

Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau Ronilan 0,1 %, + Metoben 0,1 % şi Insecticid: Decis 0,03 %.

5. La scuturarea petalelor

Putregaiul fructelor, pătarea frunzelor, făinare, molie

Fungicid: Sumilex 0,1 %, sau Ronilan 0,1 %, + Metoben 0,1 % şi Insecticid: Decis 0,03 %, sau Fastac 0,08 %.

6. La încetarea creşterii fructelor

Putregaiul fructelor, pătarea frunzelor, făinare, rugină.

Fungicid: Rovral 0,1 %, sau Ronilan 0,1 %, + Tilt 0,02 %, sau Anvil 0,04 %.

14.3.8. Particularităţi tehnologice

248

Plantarea zmeurului se face cu material săditor reprezentat de drajoni, în special obţinuţi în pepiniere de specialitate, dar şi obţinuţi prin culturi de meristeme. Se pot folosi la plantare şi drajoni care apar în plantaţiile de producţie. Plantarea se face toamna, după intrarea în repaus vegetativ, sau primăvara, în teren pregătit anterior după regulile folosite şi la alte specii pomicole (fertilizare de bază, arătură adâncă, erbicidare, discuire de nivelare şi mărunţire a solului). Plantarea murului se recomandă să se facă numai primăvara după trecerea pericolului de îngheţ. Drajonii pentru plantare trebuie să aibă o tulpină de 50 – 70 cm şi 6 – 10 rădăcini. Tulpinile se scurtează la 20 – 25 cm, iar rădăcinile se fasonează scurt (5 – 6 cm) şi se mocirlesc. Distanţele de plantare recomandate pentru zmeur sunt de 1,8 – 2,5 m/0,5 – 0,7 m, iar pentru mur 1,8 – 3,5 m/ 1 – 2 m. După plantare, plăntuţele se udă individual, sau pe toată suprafaţa terenului pentru a asigura un procent ridicat de prindere şi se muşuroiesc cu pământ afânat (fig. 14.7.).

Figura 14.7. Plantarea şi conducerea tufelor de zmeur şi mur în primii 2 ani (după Mladin, 1992

Zmeurul şi murul se cultivă de obicei cu mijloace de susţinere a tulpinilor fructifere pe spalier cu două sârme duble (la zmeur) şi cu o sârmă pe trei etaje (la mur) (fig. 14.8.). Sunt şi câteva soiuri care nu necesită susţinere, conducându-se sub formă de tufă. Tăierile la zmeur şi la mur trebuie să ţină cont de principiul că o tulpină creşte în primul an de viaţă, iar al doilea an rodeşte, după care se usucă, crescând alte tulpini (drajoni) din muguri adventivi de pe rădăcini şi din zona coletului. La zmeurul neremontant (majoritatea soiurilor cultivate la noi) o tulpină rodeşte o singură dată, în anul doi de viaţă. La zmeurul remontant fiecare tulpină rodeşte de două ori, eşalonat. La sfârşitul verii, după încheierea recoltatului zmeurii, se taie de la suprafaţa solului toate tulpinile care au rodit, se adună şi se ard. Lăstarii crescuţi în anul respectiv se răresc lăsându-se cei mai viguroşi (12 – 14 drajoni la 1ml. de gard fructifer) şi se dirijează printre sârmele spalierului, urmând ca în primăvară, după ultimele îngheţuri, să se scurteze la 70 – 90 cm în funcţie de vigoarea soiului şi de sistemul de susţinere a tufelor.

249

a b

Figura 14.8. Conducerea zmeurului (a) şi murului (b) cu susţinere (după Mladin, 1992)

La mur, pe fiecare tulpină se lasă câte 2 – 3 creşteri laterale purtătoare de rod care se taie la 20 – 30 cm lungime. După fructificare, se elimină (ca la zmeur) tulpinile care au rodit şi lăstarii debili, lăsând câte 6 – 8 pe fiecare tufă. La murul fără ghimpi este benefică ciupirea lăstarilor noi la 80 – 100 cm lungime, pentru stimularea ramificării şi coacerea lemnului.

Lucrările de întreţinere a solului în plantaţiile de mur sau de zmeur se axează pe menţinerea afânată şi fără buruieni a solului ca ogor lucrat pe toată suprafaţa, prin praşile superficiale repetate. După 2 – 3 ani de la plantare se pot aplica şi erbicidări pre şi postemergente care înlocuiesc parţial sau total lucrările mecanice, iar pe intervalul dintre rânduri solul se poate înierba. Sub rândurile de plante solul se menţine ca ogor lucrat sau se mulceşte cu material vegetal.

Privitor la fertilizare, este bine să ţină seama de faptul că aceste specii consumă destul de mult potasiu şi fosfor, în special după intrarea pe rod. În general sunt plante mai puţin pretenţioase la fertilitatea solului, în comparaţie cu alte specii, dar fertilizările suplimentare aplicate în doze mici şi repetate (îngrăşăminte foliare şi/sau fertirigări) pe lângă fertilizările anuale la sol, aduc sporuri semnificative în calitatea şi cantitatea producţiei de fructe.

Speciile de arbuşti fructiferi necesită, în general, un sol bine umezit pe toată perioada de vegetaţie, dar mai ales în prima parte a acesteia, de la înflorit şi până la coacerea fructelor. Normele de irigare trebuie să se aplice destul de des şi cu cantităţi mici de apă, având în vedere sistemul radicular mai puţin profund.

Suportă greu deficitul de umiditate din sol care dacă este prelungit, recolta de fructe poate fi compromisă total, iar plantele se debilitează. Nu se recomandă udări către sfârşitul perioadei de vegetaţie care pot prelungi creşterile vegetative şi scăderea rezistenţei la ger.

14.3.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea zmeurei se eşalonează pe o perioadă, cuprinsă de regulă

între sfârşitul lunii iunie şi sfârşitul lunii iulie pentru soiurile neremontante, iar la soiurile remontante se pot recolta fructe până în septembrie. Momentul culesului este la coacerea deplină a fructelor, care se realizează eşalonat pe inflorescenţă, de la bază către vârful acesteia. Fructele sunt deosebit de perisabile, recoltându-se cu mare atenţie să nu se zdrobească şi se aşează în

250

ambalaje mici de câteva sute de grame, ambalaje în care fructele rămân până la vânzare. Se pot păstra 5 – 6 zile în condiţii de frig (1 - 2ºC).

Murele se recoltează manual şi eşalonat pe măsură ce se maturează, căpătând culoarea neagră şi slăbind consistenţa pulpei. Perioada de recoltare a murelor începe din luna august şi se termină în octombrie. Şi murele sunt fructe perisabile, recoltându-se cu atenţie în ambalaje mici şi valorificate cât mai repede pe piaţă. Fructele destinate prelucrărilor industriale se pot congela păstrându-se astfel o perioadă mai mare de timp.

14.4. CULTURA AFINULUI 14.4.1. Originea şi arealul de cultură Afinul este un arbust care creşte spontan în zonele alpine şi subalpine

din emisfera nordică, între paralelele de 40º şi 70º, ocupând suprafeţe întinse în Europa, Asia şi America. După anul 1890 afinul a fost luat în cultură când s-a reuşit ameliorarea şi înmulţirea unor soiuri în America de Nord, apoi din 1930 a fost introdus în cultură şi în Europa. Dintre ţările mari cultivatoare de afin sunt SUA (Statele: Indiana, Michigan, Carolina de Nord, Oregon), Canada, Germania, Anglia, Austria, Elveţia, Polonia, Irlanda, Danemarca, Suedia, Italia, Franţa.

14.4.2. Importanţa culturii afinului Afinele sunt fructe foarte apreciate pentru consumul în stare proaspătă

şi pentru prepararea unor produse cu rol dietetic, terapeutic şi hrănitor: suc, dulceaţă, sirop, marmeladă, jeleu, afinată, lichior, etc. Afinele conţin între 7,14 şi 15,1 % zaharuri, 0,30 – 0,50 % substanţe pectice, săruri minerale de K, Ca, Mg, Fe, P, Cl, S, Mn, 14 –47 mg % vitamina C, 8 mg % vitamina A.

Sucul de afine poate fi folosit la colorarea unor băuturi şi pentru mărirea acidităţii acestora. Fructele de afin sunt indicate în combaterea anemiilor, bolilor intestinale şi disfuncţiilor biliare. Ceaiurile din frunze de afin sunt recomandate în afecţiuni gastrice şi diabet. Datorită gustului lor deosebit, afinele sunt fructe cerute oricând pe piaţă, unde se pot vinde la un preţ foarte profitabil.

14.4.3. Cultura afinului în România În ţara noastră prima colecţie de afin a fost înfiinţată la baza de

cercetare de la Bilceşti-Argeş (Bădescu, 1967) a Institutului Pomicol Piteşti, cu câteva soiuri americane: Ivanhoe, Pionier, Atlantic, Blueray, Coville, Rubel, Burlington. Această bază de cercetare mai există şi astăzi sub aceleaşi auspicii. O colecţie destul de valoroasă cu mai multe soiuri de afin există actual la Institutul de Cercetare - Dezvoltare Piteşti-Mărăcineni, unde se testează, se ameliorează şi se înmulţesc soiuri de afin pentru extinderea în cultură în România a acestei specii deosebit de valoroase, care are condiţii

251

foarte bune de creştere în multe zone colinare ale ţării. În prezent, afinul de cultură există în România pe circa 300 ha, în judeţul Maramureş, Argeş, Suceava, Sibiu, Cluj.

14.4.4. Particularităţi biologice (specii, soiuri) Afinul face parte din familia Ericaceae, genul Vaccinium, cu peste

200 de specii. La noi există spontan, în zonele colinare premontane două specii de afin; afinul brumăriu (V. Uliginosum) şi afinul negru (V. Mirtyllus). Ele cresc sub formă de tufă scundă (20 – 50 cm), mai rar până la 80 cm, cu tulpini aproape târâtoare şi fructe mici.

Soiurile de afin de cultură cu fructul mare îşi au originea în trei specii americane; V. Corymbosum, V. Lamarcki şi V. Angustifolia.

Sortimentul recomandat pentru cultura afinului în România cuprinde soiurile: Blueray, Coville, Ivanhoe, , Berkley, Weymouth, Pemberton (soiuri americane); Delicia, Simultan, Azur, Safir, Compact, Augusta, Elita (soiuri româneşti); Herma 1 (soi german). Câteva caractere biologice ale unora dintre aceste soiuri se vor prezenta în continuare.

Pemberton, soi introdus la noi în 1968, este unul dintre cele mai viguroase soiuri, cu tufe cu creştere erectă şi foarte productive (8 – 10 t/ha). Fructele sunt mijlocii ca mărime (2 g), de culoare albastră-închis, cu puţină pruină, pulpă fermă, puţin aromată, bune pentru consum. Se coc timpuriu (a doua decadă a lunii iunie).

Herma, soi existent la noi din 1967, de vigoare mare, tufe erecte, foarte productive, cu fructe de mărime medie (2 g), albastre-închis, pulpă fermă şi gust bun, puţin aromat. Se coc la mijloc de sezon, la jumătatea lunii iulie.

Bluerey, soi viguros, cu tufe erecte şi răsfirate, productive (7 – 9 t/ha ), cu fructe mari (2,5 g), grupate în ciorchini compacţi, cu multă pruină, turtite, cu gust bun, aromat. Se coc la mijlocul sezonului.

Coville, soi introdus la noi din 1967, cu tufe viguroase, larg răsfirate, productive. Fructele sunt foarte mari (2,5 – 2,7 g), dispuse în ciorchini lacşi, cu multă pruină, gust dulce acrişor aromat. Se coc târziu (la început de august).

Delicia, soi obţinut din polenizarea liberă a soiului Patriot, în anul 2001. Tufele sunt de talie mică, productive, rezistente la ger, cu fructe mari, cu pulpa fermă, dulce, uşor acidulată şi aromată. Se coc între 10 şi 20 iulie, iar coacerea se eşalonează pe aproape o lună.

Azur, obţinut din polenizarea liberă a soiului Spartan, în 2002. Plantele sunt de vigoare mijlocie, cu port semi-erect, răsfirat, autofertile, intră pe rod în anul trei după plantare, necesită aciditate mai mare în sol (se cultivă cu mulci din rumeguş în jurul plantelor). Fructele sunt mari, de culoare bleu-

252

deschis, cu pulpă dulce, uşor acidulată şi aromată. Se coc la jumătatea sezonului.

Augusta, obţinut prin hibridare în 1999, are plante de vigoare mijlocie, cu port semi-erect, răsfirat, autofertile. Fructele sunt mari, bune pentru consum şi se coc în luna august.

14.4.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Afinul este un arbust înalt de 1 – 3, m în funcţie de specia din care a

provenit soiul, cu tulpina ramificată în mai multe braţe. Sistemul radicular se dezvoltă în cea mai mare parte în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm adâncime şi are o extindere orizontală de 0,8 – 1,2 m. Tulpina este fragilă în primii ani, apoi capătă rezistenţă cu înaintarea în vârstă. Mugurii vegetativi se formează către baza ramurilor anuale (bicelor), iar cei floriferi către vârful acestora. Florile afinului sunt hermafrodite, autofertile şi se numesc raceme, grupate în ciorchini de câte 8 – 15 flori ce se deschid eşalonat, de la baza spre vârful ciorchinelui. Tot eşalonat se produce şi maturarea fructelor pe ciorchine, creeind posibilitatea de a recolta fructe pe o perioadă de aproximativ o lună. Fructele sunt bace sferic-turtite, cu diametrul de 1 – 3 cm, colorate în albastru-închis strălucitor, brumate, cu o masă de 0,7 – 2,5 g/fruct (fig. 14.9.).

Figura 14.9. Racem cu fructe de afin (după Mladin, 1992).

Capacitatea de producţie a afinului este de 6 – 9 t/ha, iar intrarea pe

rod se produce la 2 – 3 ani de la plantare. Mugurii de rod pornesc în vegetaţie înaintea celor vegetativi. Diferenţierea mugurilor de rod pentru anul următor se realizează după încetarea creşterilor laterale şi durează până în septembrie. Intrarea afinului în repaus se produce aproximativ în acelaşi timp cu celelalte specii pomicole şi este precedată de colorarea frunzelor în roşu-bordo. O cultură de afin poate trăi şi produce rentabil peste 30 de ani, cu tăieri de regenerare a tufelor după 15 – 20 de ani de la plantare.

253

14.4.6. Particularităţi ecologice Afinul este o specie de climă răcoroasă şi umedă. Deşi suportă

semiumbra, afinul dă cele mai bune rezultate când primeşte direct lumina solară. Zonele dealurilor înalte, premontane, cu altitudini de 600 – 900 m sunt cele mai bune pentru cultura afinului. Cerinţele maxime faţă de lumină sunt în perioada înfloritului, legării şi maturării fructelor.

Arealul de cultură a afinului este limitat şi de existenţa unor soluri acide, cu pH de 4,0 – 5,5, bine drenate, chiar mai sărace în elemente nutritive, fără exces de umiditate, cu un conţinut redus de argilă.

În ceea ce priveşte regimul termic, afinul de cultură asigură producţii ridicate de fructe în zonele în care temperatura medie anuală a aerului este cuprinsă între 7,8 şi 9,5ºC, iar în timpul vegetaţiei între 15 şi 18ºC. Rezistenţa la ger este destul de ridicată, putând suporta fără probleme temperaturi de – 25ºC. Brumele târzii nu afectează de regulă afinul deoarece înfloritul are loc în luna mai, când frecvenţa îngheţurilor este extrem de redusă.

14.4.7. Boli şi dăunători ai afinului În culturile de afin din ţara noastră, bolile sau dăunătorii se manifestă

mai puţin. Unele pagube sunt aduse de arsura bacteriană (Phomopsis speciae), sau de cancerul ramurilor (Fusicocum speciae). Acestea se combat preventiv prin aplicarea unor tehnologii corespunzătoare de cultură, înlăturarea şi arderea ramurilor (tulpinilor) uscate, iar combaterea se face prin tratamente cu produse fungicide.

14.4.8. Particularităţi tehnologice Afinul se poate înmulţi prin butăşire în verde (cu butaşi recoltaţi după

primul val de creştere vegetativă) sau în uscat (cu butaşi recoltaţi imediat după intrarea în repaus vegetativ) şi prin despărţirea tufelor în perioada de repaus vegetativ.

După alegerea şi pregătirea terenului în vederea plantării conform regulilor amintite şi la tehnologia altor specii pomicole, plantarea se recomandă să se facă toamna sau primăvara (în zonele cu ierni foarte aspre). Butaşii înrădăcinaţi în vârstă de 1 sau 2 ani se plantează la distanţe de 3- 4 m între rânduri şi 1 – 2 m între plante pe rând, în funcţie de vigoarea soiului respectiv. În cazul plantărilor restrânse, în grădini individuale, se poate planta şi la distanţe mai mici. Atunci când pH-ul natural al solului nu este corespunzător se administrează la groapa de plantare turbă acidă sau rumeguş de răşinoase. În plantaţii comerciale se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă a 2 – 3 soiuri pentru sporirea productivităţii şi eşalonarea coacerii fructelor pe o perioadă mai lungă de timp.

Întreţinerea solului în plantaţiile tinere se recomandă să se facă prin menţinerea unui ogor lucrat pe toată suprafaţa. Lucrările mecanice se aplică

254

periodic, la mică adâncime pentru a nu deranja sistemul radicular mai puţin adânc în primii ani de la plantare. Se pot planta (semăna) intercalat şi unele culturi anuale de talie mică. După intrarea pe rod se recomandă înierbarea intervalelor dintre rânduri şi menţinerea solului de sub rândurile de plante ca ogor lucrat sau erbicidat şi mulcit cu rumeguş de răşinoase, simplu sau compostat cu turbă acidă, în strat de 6- 8 cm.

Irigarea se aplică atunci când umiditatea solului pe adâncimea de pătrundere a rădăcinilor scade sub 60 – 70 % din CC a solului respectiv. Se recomandă irigarea localizată care poate administra doze mici de apă asociate cu fertirigare cu macro şi microelemente solubile.

Tăierile de formare şi de fructificare trebuie să ţină seama de faptul că pe tufe este bine să se afle permanent tulpini de vârste diferite. Cele mai productive sunt tulpinile între 2 şi 5 ani, deoarece pe acestea se formează mai multe ramuri purtătoare de rod. În primii trei ani se fac puţine tăieri, tufele formându-se de regulă singure. Dintre tulpinile apărute în jurul coletului se lasă în fiecare an câte 3 – 4 din cele mai viguroase şi mai verticale. În fiecare an se elimină tulpinile îmbătrânite sau slab productive, fiind înlocuite cu altele tinere. Se îndepărtează de pe tufă tulpinile anuale atârnânde, culcate pe sol, sau prea dese, iar ramurile cu rod se scurtează la 4 – 6 muguri. Tăierile de regenerare se aplică atunci când tufele intră în declin de creştere şi fructificare. Regenerarea se asociază cu o fertilizare mai consistentă la sol. 14.4.9. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea afinelor se face în cea mai mare parte manual şi eşalonat, pe măsură ce fructele din ciorchini se maturează. Recoltarea se poate face şi mecanizat (pentru valorificare la industrie), cu vibratoare speciale, când 70 – 80 % din fructe sunt maturate şi se repetă de 2 – 4 ori, odată cu maturarea altei serii de fructe. Cea mai mare parte din fructele afinului se consumă în stare proaspătă. Afinele se pot păstra 1 – 3 luni în condiţii de frig, la 6 – 8ºC şi depozitate în spaţii frigorifice cu temperatură constantă. Ca şi alte fructe, afinele se pot usca (deshidrata) în cuptoare speciale şi apoi se pot valorifica superior în extra-sezon. Afinele fac parte din fructele care se vând foarte bine, atât pe piaţa internă cât şi la export în condiţii extrem de avantajoase şi în orice cantitate. 14.5. CULTURA CĂTINEI ALBE 14.5.1 Originea şi arealul de cultură Cătina albă este originară din Asia Centrală, unde se găseşte şi în prezent pe suprafeţe extinse în stare spontană. Tot spontan, cătina poate fi întâlnită şi în Europa (Rusia, Ucraina, sudul Angliei, nordul Spaniei, sudul

255

Franţei, Germania, Austria, Cehia, Ungaria, sudul Poloniei, România), dar pe suprafeţe mult mai restrânse. Actual, cătina albă se poate găsi şi cultivată, dar pe suprafeţe restrânse comparativ cu alte specii de cultură, cam tot în aceleaşi areale.

14.5.2. Importanţa culturii Deşi fructele cătinei au fost folosite de oameni din timpuri străvechi

pentru diferite tratamente naturale, această specie a fost luată în cultură în ultimii ani.

Cătina albă este o specie deosebit de valoroasă pentru industria farmaceutică, alimentară, în silvicultură şi ca plantă ornamentală. Fructele cătinei au o compoziţie chimică bogată. Acestea conţin peste 200 mg % vitamina C, 6,7mg % vitamina A, 10 mg % vitamina E, alte vitamine (K, P, F, B2), 41g/l acid malic, 12g/l acid citric, grăsimi (uleiuri), săruri minerale de Ca, P, K, Mg, Fe, peste 15 % zaharuri, 1,5 % proteine. Cantitatea de 100 g de fruct conţine 100 calorii. Se consideră că fructele de cătină reprezintă o sursă importantă de vitamine şi săruri minerale cu rol în ameliorarea bolilor nervoase, digestive, hepatice, renale, pentru diferite leziuni (răni, arsuri) Uleiul de cătină ajută la regenerarea ţesuturilor nervoase, întinereşte ţesutul epitelial fiind indicat în compoziţia multor produse cosmetice. Fructele de cătină se pot consuma şi în stare proaspătă, sau la prepararea de siropuri, gemuri, uleiuri, ceaiuri, fructe uscate.

14.5.3. Cultura cătinei albe în România Existenţa spontană a cătinei pe teritoriul ţării noastre, în zona

Subcarpatică a Munteniei şi Moldovei, în Dobrogea, sau pe văile unor râuri ca Argeşul, Siretul, Oltul, Bistriţa, ne demonstrează favorabilitatea culturii acestei specii în zonele respective, dar nu numai. Cătina a fost luată în studiu la ICDP Piteşti-Mărăcineni, la USAMV Bucureşti, la USAMV Iaşi. Primele selecţii valoroase de cătină au fost luate în studiu la începutul anilor '80, înfiinţându-se plantaţii restrânse la Iaşi, Bacău, Tulcea, Argeş, Vrancea, Buzău. Aceste mici colecţii împreună cu biotipurile valoroase existente în flora spontană reprezintă o bază genetică de ameliorare a acestei specii care trebuie extinsă în cultură în România. În prezent, nu se poate vorbi despre o producţie de fructe de cătină de cultură pe teritoriul ţării noastre; în cea mai mare parte cătina fiind recoltată din flora spontană. În ultimii ani însă, se conturează o orientare spre cultura cătinei a multor producătorii particulari, care solicită destul de mult material săditor necesar înfiinţării plantaţiilor de cătină.

14.5.4. Particularităţi biologice

256

Cătina albă face parte din familia Eleagnaceae, cu specia Hippophae

rhamnoides (cătina albă, cătina roşie, sau cătina ghimpoasă), care cuprinde: H.R. Subspecia eurrhamnoides, întâlnită în Europa H.R. Subspecia thibetana, de talie mai mică H.R. Subspecia salicifolia, întâlnită pe versanţii sudici din Himalaia. În România s-a identificat în flora spontană biotipul Carpatica. În

funcţie de mărimea fructelor s-au identificat două tipuri de cătină: unul cu fructe mai mari (major) şi altul cu fructe mai mici (minor). Aceste subspecii reprezintă materialul biologic de creare şi ameliorare a soiurilor de cătină de cultură.Pentru cultura cătinei în România s-au selecţionat biotipuri valoroase, de vigoare medie, productive, cu fructe mai mari, cu un conţinut ridicat de vitamine şi minerale, care să se recolteze mai uşor şi să aibă mai puţini spini. În continuare sunt prezentate câteva selecţii de cătină realizate la Piteşti-Mărăcineni.

Moldova, este un soi selecţionat în 1984, care prezintă plante viguroase, cu creştere erectă, cu lăstari cu spini lungi. Fructifică pe lăstari mijlocii şi lungi, intră pe rod din anul 2, iar din anul 3 produce 7 – 10 kg/plantă. Fructele sunt mari (0,5 g), ovale, de culoare portocalie şi se menţin pe plantă chiar şi peste iarnă dacă nu sunt culese. Se coc de la începutul lunii octombrie.

Delta 1, este o selecţie obţinută din biotipurile locale ale Deltei Dunării. Plantele sunt viguroase, cu formaţiuni fructifere mijlocii şi scurte. Produce 4 – 6 kg/plantă din anul 3 de la plantare. Fructele sunt foarte mari pentru această specie (5 – 6 g), sferice, portocalii, cu peduncul lung, putându-se recolta mai uşor cu mâna. Se coc în octombrie.

Delta 2, este tot o selecţie obţinută din plantele spontane de cătină crescute în Deltă, cu plante de vigoare medie, productive, cu lăstari cu ghimpi moi. Fructele sunt mijlocii ca mărime (3 – 4g), oval-alungite, portocalii şi se coc din septembrie.

14.5.5. Particularităţi de creştere şi fructificare Cătina albă este un arbust ţepos cu înălţimea de 1,5 – 3,5 m, care are

un sistem radicular foarte bine dezvoltat, ce poate creşte în lungime până la 10 – 15 m, drajonează puternic, reuşind astfel să se extindă repede pe suprafeţe mari şi formează nodozităţi sferice în care se fixează azotul din sol.

Tulpina este ramificată, potrivit de deasă şi prevăzută cu ţepi riguroşi. Frunzele sunt asemănătoare celor de salcie, lanceolate şi tomentoase, iar florile sunt unisexuat dioice, existând plante femele (care rodesc) şi plante mascule (care nu rodesc). Înflorirea cătinei are loc la sfârşit de martie sau început de aprilie. Fructele se numesc bace şi sunt sferice, de 6 – 8 mm în

257

diametru, cu masa de 0,5g în medie, suculente, portocalii şi cu câte o sămânţă de 3 mm în interior.(fig. 14.10.) Se coc de regulă în octombrie.

a b Figura 14.10. Ramură cu fructe (a) şi pom de cătină (b) După Mladin, 1992 14.5.5. Particularităţi ecologice Cătina este o specie pretenţioasă la lumină, necesitând lumina directă

pentru a fructifica bine, abundent; semiumbra poate provoca slaba vegetaţie şi chiar pieirea plantelor. Faţă de temperatură este puţin pretenţioasă, rezistând foarte bine iarna la geruri de peste – 35ºC, iar vara poate suporta temperaturi de peste 40ºC.

Se adaptează uşor la diverse tipuri de sol, putând ocupa terenuri pe care alte specii nu le pot suporta. Preferă însă solurile cu textură medie, brune sau aluviale, bine aerisite, potrivit de umede, cu expoziţii sudice sau sud-estice.

14.5.6. Boli şi dăunători ai cătinei Până în prezent nu se cunosc boli sau dăunători care să afecteze în

mod evident cultura de cătină. În concluzie, nu sunt necesare tratamente fitosanitare.

14.5.7. Particularităţi tehnologice Înmulţirea cătinei se face prin drajoni sau butaşi lemnificaţi care se

fortifică în pepiniere 1 sau 2 ani. Plantele înmulţite prin seminţe nu rodesc corespunzător, acestea fiind utile numai ca specii silvice, sau decorative.

Plantarea se face primăvara sau toamna în teren pregătit anterior la distanţe de 3 – 4 m /1,5 – 3 m, în funcţie de vigoarea soiului respectiv şi de forma de conducere (tufă sau pom). Trebuie avut în vedere, ca la plantare să se asigure existenţa în aceeaşi parcelă a plantelor femele şi mascule, fără de care nu se poate realiza polenizarea şi nu vor exista fructe. Se recomandă ca proporţia între plantele femele şi plantele mascule să fie de 5 la 1, sau 10 la 2. Primele fructe apar după 2 – 3 ani de la plantare.

Întreţinerea solului în plantaţiile de cătină este asemănătoare cu cea aplicată şi la alte culturi de arbuşti fructiferi. În primii ani după plantare se fac

258

fertilizări cu mai mult azot, apoi după intrarea pe rod este necesar mai mult potasiu, fosfor şi microelemente, care se pot administra foliar sau prin fertirigare. Irigarea se aplică numai în cazuri speciale de deficit acut de apă în sol.

Conducerea tufelor se face sub formă aplatizată, cu sau fără trunchi. Formarea tufelor presupune realizarea elementelor de schelet şi garnisirea acestora cu semi-schelet de 15 – 20 cm lungime pe care se află formaţiunile fructifere. Tăierile de rodire au rolul de a combate degarnisirea plantei şi migrarea rodului spre periferie. Practic se limitează creşterea în înălţime a plantelor, se scurtează semi-scheletul şi se răresc formaţiunile fructifere. Tăierile se fac în perioada de repaus vegetativ, după recoltarea fructelor.

O plantaţie de cătină poate produce rentabil peste 20 de ani (10 – 12 kg/plantă), iar durata de viaţă şi productivitatea cresc atunci când condiţiile de cultură sunt adecvate, plantele fiind viguroase şi conduse ca pomi.

14.5.8. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea fructelor de cătină reprezintă cea mai problematică lucrare

pentru că se realizează greoi, cu un randament scăzut. Colorarea fructelor se realizează mai devreme, dar recoltarea se recomandă să se facă după luna septembrie, atunci când fructele au acumulat maximum de substanţe nutritive, vitamine, săruri minerale şi zaharuri. Recoltarea se poate face manual, bob cu bob, cu un randament de 6 – 10kg/zi; recoltare prin tăiere a ramurilor cu fructe, cu randament de 12 – 15 kg/zi; recoltare prin “pieptănare”, caz în care randamentul creşte la 20 – 22 kg/zi, dar se pot zdrobi o parte din fructe. Există şi posibilitatea recoltării cu vibratorul, recoltare precedată de stropirea plantelor cu produse speciale care să uşureze desprinderea fructelor.

Fructele se pot consuma în stare proaspătă sau prelucrate sub formă de sirop, uleiuri, ceaiuri, fructe uscate, etc. După recoltare fructele de cătină se pot păstra în condiţii de frig toată iarna. Fructele de cătină se pot vinde la preţuri extrem de profitabile la export.

14.6. CULTURA SCORUŞULUI 14.6.1. Arealul şi importanţa culturii Există două specii de scoruş: scoruşul negru (Aronia melanocarpa) şi

scoruşul roşu (Sorbus aucuparia). Scoruşul creşte spontan în zone cu condiţii pedoclimatice destul de diverse rezistând în climatul temperat şi mai umed la temperaturi de sub – 30ºC, până în zone secetoase şi mai calde. A fost înmulţit mai mult ca plantă ornamentală în Europa Centrală. În cultură a fost luat după anul 1950, iar la noi în ţară a fost introdus după anul 1986. Fructele scoruşului sunt bogate în vitamina C (90 mg %), substanţe pectice, substanţe tanoide, acizi organici, caroten. Importanţa economică constă mai mult în

259

conţinutul în antociani (substanţe colorante), ce se folosesc în industria alimentară, în vinificaţie. Scoruşul conţine sorbitol, substanţă ce se administrează bolnavilor de diabet.

14.6.2. Particularităţi biologice Scoruşul este un arbust de 1,5 – 2 m înălţime (scoruşul negru), iar

scoruşul roşu poate fi tot un arbust sau un arbore înalt de peste 10 m. Scoruşul înfloreşte în luna mai înaintea înfrunzirii, florile sunt hermafrodite, autofertile, grupate într-o inflorescenţă numită corimb. Fructele sunt bace grupate câte 14 – 18 într-un ciorchine, de culoare neagră respectiv roşie, de 7 – 10 mm diametru şi 1,0 – 1,5 g, cu câteva seminţe în interior (fig. 14.11.)

Figura 14.11. Ramură cu frunze şi fructe de scoruş Ciclul anual al scoruşului negru este asemănător cu cel al coacăzului,

cu o longevitate de 15 – 20 de ani care se menţine prin tăieri de echilibrare pe tufe a lemnului tânăr cu cel bătrân. Scoruşul roşu este mai longeviv, pomii ajungând la vârste de peste 80 de ani, cu un diametru la trunchi de 25 – 30 cm.

Înmulţirea scoruşului negru se face prin butaşi lemnificaţi, lungi de 15 – 20 cm, recoltaţi toamna din tulpinile rămase de la recoltarea fructelor, sau prin marcotaj. Scoruşul roşu se înmulţeşte prin altoire pe scoruş sălbatic în perioada de vegetaţie (mai-iunie sau iulie-septembrie).

Soiuri de scoruş recomandate pentru cultură Nero, soi de scoruş negru introdus la noi în cultură în 1991 din

Slovacia. Plantele (tufele) sunt viguroase, de 1,5 – 2 m înălţime, cu port erect. Fructele sunt de 0,8 – 1,2 g, sferice, negre-violacei, grupate în ciorchini de 15 – 20 de bace. Pulpa fructelor este roşie-închis, se coace în august şi realizează o producţie de 5 – 7 kg/tufă.

260

Tâmpa, este o selecţie de scoruş roşu crescut în zona judeţului Braşov. Această selecţie prezintă pomi altoiţi care fructifică în anul 3 de la plantare, cu fructe sferice de 1 gram şi de culoare roşie-carmin, care se coc în septembrie. Producţia de fructe este de 10 – 20 kg/pom şi descreşte cu înaintarea în vârstă a pomilor.

14.6.3. Particularităţi ecologice Scoruşul negru este o plantă rustică, putând fi cultivată pe o gamă

largă de soluri chiar slab fertile, puţin sărăturate sau slab acide. Având rădăcinile destul de superficiale (10 – 40 cm adâncime), valorifică stratul fertil de la suprafaţa solului, iar nivelul de precipitaţii cerut este de 600 – 800 mm pe an, putând suporta stresul hidric de scurtă durată. Este rezistent la ger şi iubitor de lumină. Scoruşul roşu are o capacitate de adaptare deosebită la factorii de mediu. Are un sistem radicular foarte bine dezvoltat, care rezistă foarte bine la ger, la secetă, la diferite soluri, mulţumindu-se în general cu o îngrijire redusă.

14.6.4. Particularităţi tehnologice Plantarea se face de regulă toamna, după intrarea în repausul

vegetativ, în teren pregătit după regulile amintite la tehnologiile celorlalte specii pomicole. Distanţele de plantare sunt de 2,5 – 3 m/1 – 1,5 m la scoruşul negru, iar la scoruşul roşu distanţele sunt de 4 – 5 m/ 3 – 4 m. Lucrările de întreţinere a solului sunt de asemenea asemănătoare cu cele aplicate la celelalte specii de arbuşti fructiferi. Tăierile de întreţinere se efectuează periodic pentru a menţine acel echilibru între lemnul tânăr şi cel bătrân pe tufe (pomi) şi eliminarea ramurilor debile sau uscate.

14.6.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea scoruşelor se face manual la coacerea deplină care are loc

la începutul toamnei. Păstrarea fructelor până la consum sau prelucrare industrială se face în spaţii adăpostite, fără condiţii speciale pentru un timp mai scurt, iar pentru păstrare mai îndelungată fructele se păstrează în condiţii de frig. Scoruşele negre se pot prelucra sub formă de gem, dulceaţă, marmeladă, jeleu, lichior, suc concentrat pentru colorarea diferitelor băuturi. Scoruşele roşii sunt destinate în totalitate prelucrărilor industriale sau deshidratate.

14.7. CULTURA SOCULUI NEGRU 14 .7.1. Arealul şi importanţa culturii Socul negru este un arbust ce se întâlneşte ca specie spontană în zona

climatului temperat la periferia pădurilor de câmpie şi de dealuri joase, dar

261

mai ales în apropierea văilor râurilor unde creşte ca plantă izolată sau în grupuri mici. Este considerată plantă indicatoare pentru solurile bogate în azot. Ca plantă medicinală este cunoscută şi folosită din antichitate. Fructele de soc negru conţin peste 100 mg % vitamina C, săruri de Ca, Mg, P, Fe, acizi organici şi substanţe colorante. Florile, frunzele şi scoarţa ce se cojeşte foarte uşor, se deshidratează şi se folosesc în prepararea unor ceaiuri cu acţiune terapeutică; diuretică, laxativă, calmantă, împotriva stărilor febrile.

14.7.2. Particularităţi biologice Socul negru face parte din familia Caprifoliaceae, genul Sambucus,

cu specia Sambucus nigra, socul negru comun. Spontan, socul creşte ca arbust cu mai multe tulpini care ating înălţimea de 3 – 4 m, dar şi ca pom, cu o tulpină şi o coroană pendulă ce poate ajunge la 6 – 8 m înălţime. Rădăcina este destul de superficială în sol, dar puternic ramificată. Frunzele socului au frunze mari, imparipenat-compuse, florile sunt hermafrodite, autosterile, grupate în umbele multiflore care se deschid la începutul lunii iunie răspândind un miros discret şi plăcut. Fructele socului sunt mici drupe sferice de 1 – 2 g, grupate în ciorchine umbeliform, suculente, cu gust acrişor-dulceag, negre-lucioase la culoare. Fructele se coc la sfârşit de august (fig. 14.12.).

Figura 14.12. Ramură cu fructe de soc (după Mladin 1992) Pentru cultura socului se recomandă câteva biotipuri locale

selecţionate, pentru productivitate şi calitate a fructelor cum sunt: Nora, soi omologat la Vâlcea în 1984, cu tufe de vigoare mijlocie,

coroană larg-piramidală, este tolerantă la afide, productivă (8 – 10 kg/tufă), cu fructe de 1,5 g, sferice, negre, cu suc intens colorat. Se coc la sfârşit de august.

262

Brădet, soi omologat la Piteşti- Mărăcineni în 1984, cu tufe mijlocii ca vigoare, coroană globuloasă, tolerantă la afide. Fructele sunt destul de mari (2 g), negre închis, fade la gust. Se coc la jumătatea lunii august.

Flora, soi provenit din zona Sucevei, omologat în 1993, cu tufe mici, rezistente la ger şi tolerante la afide. Fructele sunt mari (2 g), intens colorate în negru şi se coc în septembrie.

14.7.3. Particularităţi ecologice Socul este o plantă rustică, puţin pretenţioasă la factorii de mediu.

Rezistă bine la gerurile iernii, dar şi la temperaturile ridicate din verile extrem de călduroase. În zonele mai joase, vegetează bine pe terenurile aflate în apropierea văilor râurilor, pe soluri aluvionare scurse şi rezistă la semiumbră. În zonele mai înalte, preferă lumina directă şi locurile adăpostite de curenţii reci, cu soluri mai profunde bogate în azot.

14.7.4. Particularităţi tehnologice Înmulţirea socului se face prin drajoni, butaşi, sau despărţirea tufelor. Plantarea la locul definitiv se face toamna sau primăvara la distanţe de

4 – 5m/3 – 4 m, în funcţie de vigoarea soiului şi de forma de conducere a tufelor. Plantele se pot conduce cu mai multe tulpini, sau cu o singură tulpină scurtă. Se recomandă asocierea în cultură a mai multor soiuri sau biotipuri pentru asigurarea polenizării şi formării fructelor.

Lucrările de întreţinere a culturii de soc sunt asemănătoare celor aplicate la cultura celorlalte specii de arbuşti fructiferi. Cel mai des întâlnit dăunător al culturii de soc îl reprezintă afidele, care se combat prin stropiri cu insecticide-aficide. O cultură de soc trăieşte 12 – 15 ani, după care apare fenomenul declinului, iar plantele trebuie regenerate prin tăieri din zona coletului.

14.7.5. Recoltarea şi valorificarea florilor şi fructelor Recoltarea inflorescenţelor de soc se face manual în perioada înfloririi

depline, apoi acestea se usucă la soare şi se păstrează în saci sau pungi de hârtie (nu de plastic), în locuri uscate, aerisite şi adăpostite de unde se folosesc până la recolta anului următor.

Recoltarea fructelor se face tot manual, să nu se zdrobească bacele, se aşează în lădiţe de capacitate mică şi se păstrează la temperaturi de 4 – 8ºC până la prelucrare de sucuri, vin, nectar, distilat, coloranţi alimentari, ceaiuri, etc.

14.6. CULTURA TRANDAFIRULUI PENTRU PETALE 14.8.1. Arealul şi importanţa culturii

263

Trandafirul cultivat în special pentru petalele florilor sale este un arbust care creşte spontan în climatul temperat, atât în zonele de câmpie cât şi în zonele premontane. Cultivarea acestei specii s-a extins în ultimii ani în lume datorită dezvoltării procesării industriale a petalelor sale deosebit de parfumate din care se extrag esenţe, parfumuri, se prepară siropuri, gemuri, şerbet, dulceţuri deosebit de aromate şi parfumate. Pe lângă acestea, trandafirul pentru petale este şi o plantă ornamentală care face parte din vegetaţia parcurilor şi grădinilor publice.

14.8.2.Particularităţi biologice Cele două specii din care se selecţionează soiurile de trandafir pentru

petale sunt: Rosa damascena şi Rosa centifolia, specii care fac parte din familia Rosaceae. Trandafirul pentru petale este un arbust de 0,5 – 1,5 m înălţime, cu un sistem radicular bine ramificat în sol şi cu tulpini prevăzute cu ghimpi deşi şi mici pe toată lungimea lor. Florile se formează în vârfurile lăstarilor anuali şi pot fi solitare, sau grupate câte 3 – 5, cu corola formată din multe petale (30 – 100) de culoare roz-roşiatică. (fig. 14.13.).

Figura 14. 13. Plantă de trandafir pentru petale (după Mladin, 1992) Înflorirea se face eşalonat din iunie până în septembrie. Fructele sunt

aproape sferice, de 1 – 3 cm diametru, de culoare roşie-rubinie, puţin cărnoase şi care au în interior seminţele.

Durata de folosire eficientă a tufelor de trandafir pentru petale este de 10 – 15 ani, dar prin tăieri corecte de regenerare permanentă şi îngrijire a solului, se poate prelungi viaţa tufelor până la 15 – 20 de ani. Înmulţirea se face prin drajoni, butaşi verzi, sau prin altoire pe puieţi de măceş obţinuţi prin seminţe.

Pentru cultura trandafirului de petale, în ţara noastră se înmulţesc plante din speciile Rosa damascena, Rosa centifolia şi Rosa rugosa.

Rosa damascena, a fost introdusă oficial în cultură la noi în 1999. Selecţiile cultivate au tufe de vigoare mare, cu lăstari ce poartă 3 – 5 flori cu câte 30 – 35 petale. Înfloreşte din iunie până în septembrie. Recoltarea

264

petalelor se face eşalonat de 4 – 5 ori, iar producţia de petale ajunge la 350 – 400 g/tufă.

Rosa centifolia, s-a oficializat în cultură la noi în 1999. Tufele sunt de vigoare mijlocie, cu capacitate mică de drajonare. Este mai precoce, iar florile au până la 100 petale. Producţia de petale pe o tufă este de 250 – 300 g. Înfloreşte ceva mai târziu decât Rosa damascena.

14.8.3. Particularităţi ecologice Relaţia cu factorii de mediu reliefează pretenţii moderate faţă de

temperatură, putând fi cultivat la câmpie, în climat cald şi mai secetos, dar şi în zonele premontane până la 800 – 900 m altitudine, unde climatul este umed şi răcoros pe timpul verii. Este rezistent la ger şi nu are pretenţii deosebite faţă de sol, putând fi cultivat şi pe soluri mai sărace, mai subţiri de versanţi. Faţă de lumină este de asemenea puţin pretenţios, el poate folosi terenuri semi-umbrite, pe diferite aliniamente, garduri vii, de-a lungul şoselelor. La umiditate este relativ pretenţios, deficitul de umiditate prelungit şi repetat în sol îi diminuează înflorirea şi îi poate scurta viaţa.

14.8.4. Particularităţi tehnologice Butaşii înrădăcinaţi sau drajonii se plantează toamna sau primăvara în

teren pregătit iniţial, la distanţe de 2,5 – 3 m/0,8 – 1 m. Pentru plantare rădăcinile se fasonează, se mocirlesc, iar tulpina (tulpiniţele) se scurtează la 2 – 4 ochi. După plantarea de toamnă în special, muşuroirea este obligatorie pentru a feri plantele de îngheţ.

O tufă de trandafir trebuie să aibă permanent 7 –10 tulpini, producţiile normale încep după 4 ani de la plantare. Anual, se aplică în primăvară tăieri de întreţinere a tulpinilor care se scurtează, se răresc şi se înlocuiesc treptat cu altele mai tinere.

Cultura nu necesită tratamente fitosanitare în afară de unii ani în care se observă atacuri masive de afide pe vârfurile lăstarilor tineri, caz în care se aplică stropiri cu un insecticid-aficid.

14.8.5. Recoltarea şi valorificarea petalelor Recoltarea petalelor se face manual şi eşalonat pe măsură ce florile se

deschid, prin desprinderea receptacolului cu întreaga floare, sau numai a petalelor florii. Recoltarea se face în vase cu aerisire (coşuri), nu din plastic. Nu se ţin petalele la soare după recoltare şi nu se depozitează în straturi groase. Dacă valorificarea nu se face în scurt timp după recoltare, trebuie realizată ventilarea, aerisirea periodică a petalelor care se pot deprecia rapid. Prelucrarea diferitelor produse din petalele recoltate trebuie să se aplice cât mai repede.

265

14.9. CULTURA CORNULUI

14.9.1 Arealul şi importanţa culturii Cornul este o specie care creşte spontan în zona climatului temperat

ca arbust, arbustoid, sau ca pom. Se poate întâlni în cele mai diverse condiţii pedoclimatice, de la câmpie până la dealurile înalte. De obicei creşte la marginea pădurilor, în zonele mai bine luminate. A fost cunoscut şi apreciat din vremea Imperiului Roman pentru componentele chimice din fructele sale. Acestea conţin peste 100 mg % vitamina C, 10 – 12 % zahăr total, 0,9 % substanţe pectice, 260 – 580 mg % K, 18 – 36 mg % P, 60 – 90 mg % Ca, 11 mg % Mg, 0,2 – 1,1 mg % Fe. Din fructele cornului care se pot consuma şi în stare proaspătă, se prepară sucuri, marmeladă, jeleuri, vin, ţuică, etc.

14.9.2.Particularităţi biologice Cornul face parte din familia Cornaceae, genul Cornus, specia

Cornus mas, cu mai multe varietăţi care pot creşte ca arbuşti de talie mai mică (2 – 4 m), sau ca pomi de talie mijlocie (5 – 6 m). Sistemul radicular este puternic ancorat în sol conferindu-i rezistenţă la deficitul de umiditate şi la ger. Florile hermafrodite, parţial autofertile, sunt grupate în umbele, şi se deschid la sfârşitul lunii martie cu mult înaintea înfrunzirii, creând un frumos colorit în galben al plantelor care astfel pot fi şi decorative. Fructele (coarnele) sunt drupe de 2 – 3 g, cu formă ovală sau eliptică, de culoare roşie sau galben-pai la coacere (fig. 14.14.).

Figura 14.14. Ramură cu fructe de corn (după Mladin, 1992) Pulpa fructelor este suculentă, astringentă şi se înmoaie la maturitate,

spre sfârşitul verii. Producţia de fructe ce se poate obţine pe o tufă de corn este în medie de 5 - 8 kg, iar longevitatea cornului este deosebită (100 – 150 de ani), acesta numărându-se printre speciile pomicole cele mai longevive.

266

Pentru cultură s-au selecţionat din flora spontană de pe teritoriul ţării o serie de biotipuri de corn productive şi cu fructe mai mari. Dintre aceste biotipuri se recomandă: Mh 8, Mh 9, Tg. Jiu 1, selecţionate în zona Mehedinţi sau Târgu Jiu. O colecţie de câteva biotipuri de corn se află la Piteşti-Mărăcineni.

14.9.3. Particularităţi ecologice Cornul este o specie rustică ce se caracterizează printr-o mare

plasticitate ecologică. Se poate întâlni în flora spontană din zona pădurilor de stejar până în zona de trecere către pădurile de conifere. Preferă locurile însorite, la marginea pădurilor sau a poienilor, unde poate fi întâlnit în grupuri. Vegetează bine pe soluri bine aerate şi mai calde, cu expoziţii sudice sau sud-estice, având nevoie de multă lumină şi de acumulare de căldură pentru a-şi coace fructele.

14.9.4. Particularităţi tehnologice Înmulţirea biotipurilor valoroase de corn se face prin altoire pe puieţi

din seminţele de corn comun, sau prin despărţirea tufelor. Plantarea se face toamna sau primăvara pe terenuri pregătite în acest scop la distanţe de 4 – 5 m/3 – 4 m. Tehnologia de întreţinere a plantaţiilor de corn este asemănătoare cu a celorlalte specii de arbuşti fructiferi. Tăierile de întreţinere sunt foarte reduse şi se rezumă la înlăturarea ramurilor uscate, debile sau prea dese; uneori limitarea înălţimii tufelor. Cornul suportă bine tăierile de regenerare a tufelor.

14.9.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor Recoltarea fructelor se face la perioada de coacere deplină, când

culoarea devine roşie sau galbenă (în funcţie de biotip), pulpa se înmoaie, iar fructele încep să cadă pe sol. În cea mai mare parte fructele se recoltează prin scuturare sau direct cu mâna din pom. După recoltare fructele pentru consum proaspăt se pot păstra la frig în ambalaje de capacitate redusă timp de 1 –2 luni, iar cele pentru industrie se prelucrează cât mai repede în peltea, jeleu, gem, sirop, nectar.

14. 10. CULTURA MĂCEŞULUI 14.10.1 Arealul şi importanţa culturii Măceşul este un arbust care creşte spontan pe întreg cuprinsul

climatului temperat din emisfera nordică. El găseşte condiţii bune de creştere şi fructificare începând de la câmpie până la altitudini de peste 1400 – 1500 m. În ultimii ani preocupările de selecţionare a biotipurilor de măceş cu fructe

267

mari şi fără ghimpi s-au intensificat în multe ţări ale lumii. Fructele măceşului sunt apreciate pentru valoarea lor alimentară şi terapeutică. Măceşele conţin 380 – 550 mg % vitamina C, 8 mg % caroten, 16 % zahăr total, 3,8 % substanţe pectice, săruri minerale de K, Ca, Mg, Fe. Fructele se pot consuma în stare proaspătă pentru contribuirea la refacerea pe cale naturală a necesităţilor de vitamine şi săruri minerale a organismului, sau sub formă de ceaiuri tonice, boli renale, ulcere. Din măceşe se prepară gemuri, siropuri, marmeladă, vin, deshidratate, etc.

14.10.2. Particularităţi biologice Măceşul de cultură este un arbust ce poate avea 1,5 – 3,5 m înălţime,

cu un sistem radicular bine ramificat în sol, care deşi nu este prea adânc, îi conferă plantei o rezistenţă deosebită. Partea aeriană a plantei compusă de regulă din mai multe tulpini pletoase are o creştere destul de haotică.

Tulpinile şi lăstarii anuali la specia spontană au spini, la cea mai mare parte din biotipuri (există şi biotipuri fără spini care se selecţionează şi se înmulţesc pentru cultură). Florile, solitare sau dispuse în ciorchini, se deschid la sfârşitul lunii mai, iar fructul propriu-zis este o nuculă unispermă închisă în receptacolul cărnos cu diametrul de 2 –3 cm, de formă sferică sau ovoidă, colorat în roşu la coacere. În interiorul receptacolului (măceşei) sunt 5 – 45 seminţe (nucule) acoperite cu perişori fini. Măceşele se coc de regulă în septembrie-octombrie (fig. 14.15.).

Figura 14.15. Ramură cu fructe de măceş fără spini.

Din colecţia de biotipuri de măceş de la Piteşti-Mărăcineni s-au

selecţionat şi se recomandă pentru înmulţire şi cultură două biotipuri: Braşov 2, şi Can.

14.10.3. Particularităţi ecologice

268

Măceşul este poate cea mai rustică dintre speciile de arbuşti fructiferi luaţi în cultură. El poate creşte şi fructifica în zonele de şes, dar şi la altitudini de 1500 m, atât pe soluri acide, cât şi pe cele bazice. Necesarul de elemente fertilizante este minim. Rezistenţa la ger şi la deficitul de umiditate este de asemenea ridicată, iar înflorirea târzie îi asigură rodul.

Preferă versanţii bine însoriţi aflaţi în zonele cu climat mai răcoros. 14.10.4. Particularităţi tehnologice Înmulţirea măceşului cu sau fără spini se face prin butaşi semi-

lemnificaţi de 15 – 20 cm lungime, care se înrădăcinează pe substrat special, în spaţii închise, în condiţii controlate de temperatură şi umiditate. Plantarea se face în condiţii asemănătoare cu ale celorlalte specii de arbuşti fructiferi, la distanţe de plantare de 3,5 – 4 m/2 – 3 m. Conducerea plantelor se face sub formă de tufă cu 8 – 10 tulpini care au o înălţime de 1,5 – 2 m. Tăierile de întreţinere sunt destul de reduse, axându-se în special pe reîntinerirea permanentă a tulpinilor pe tufe, înlăturarea tulpinilor uscate, debile sau prea dese.

14.10.5. Recoltarea şi valorificarea fructelor Fructele (măceşele) se recoltează manual direct de pe plantă sau prin

scuturare. Se sortează, separându-se cele mai mari pentru consum în stare proaspătă, se ambalează în lădiţe şi se depozitează la frig unde se pot păstra 2 – 3 luni. Fructele destinate industrializării se trimit la punctele de prelucrare unde se pot obţine creme, sucuri marmelade, gemuri, vin, deshidratate, etc.

În general fructele arbuştilor fructiferi sunt foarte căutate pe pieţele interne, dar mai ales la export, unde se pot obţine profituri considerabile, iar cultura acestor specii este de regulă mai uşoară.

14.11. CULTURA LĂMÂIULUI ÎN LOCUINŢE (SPAŢII PROTEJATE)

14.11. 1. Arealul natural şi importanţa culturii Lămâiul este o specie pomicolă de climă caldă, cultivându-se ne

protejat pe arii extinse în zona subtropicală şi mediteraneană. Datorită calităţilor fructelor sale şi aspectului decorativ al pomilor, lămâiul a fost adus de om din zona de origine, în zona climatului temperat şi cultivat în vase de vegetaţie, în spaţiu protejat, pentru decorul locuinţelor, dar şi pentru fructe. Fiind o plantă sempervirescentă şi remontantă, lămâiul decorează tot timpul anului prin frunze, flori şi fructe (dacă este îngrijit corespunzător).

Lămâile sunt mult apreciate pentru valoarea lor dietetică, terapeutică şi vitaminizantă; denumirea de lămâi (limon) provine de la chinezescul “li-mung” care înseamnă “bun pentru mame”. Conţinutul de vitamina C în pulpa

269

fructelor este de 68 – 76 mg %, în coajă este de 163 mg %, iar în vârful lăstarilor tineri este de peste 800 mg %. Lămâile mai conţin şi alte vitamine: A, B, D, E, P, săruri minerale şi acizi organici. În coaja lămâilor sunt glande care secretă uleiuri eterice care dau fructelor aromă şi parfum discret, plăcut, caracteristic. Lămâile sunt indicate în afecţiuni respiratorii, împotriva scorbutului, vindecarea rănilor, tonifierea şi revigorarea generală a organismului.

14.11. 2. Particularităţi biologice Lămâiul de cultură face parte din familia Rutaceae, genul Citrus, specia Citrus limonium, din care s-au creat diferite soiuri pentru cultură. În zona de climat favorabil culturii, lămâiul creşte ca pom de talie medie (3 – 5 m înălţime) şi trăieşte 40 – 50 de ani.

Lămâiul crescut în vase de vegetaţie, în locuinţe, de care se va vorbi în continuare, are vigoarea mai mică şi se conduce ca o tufă (arbust) de 0,8 – 1,5 m înălţime, în funcţie de soi şi de volumul vasului în care creşte, şi trăieşte 20 – 30 de ani.

Sistemul radicular nu are perişori absorbanţi, aceştia fiind înlocuiţi de micorize. Datorită acestui aspect, transplantarea dintr-un vas în altul trebuie făcută cu balot de pământ, altfel se prinde greu de noul sol şi vegetează slab. În cursul unui an, lăstarii lămâiului au două (mai rar trei) valuri de creştere; unul primăvara şi altul spre toamnă.

Frunzele sunt şi organe de depozitare a substanţelor de rezervă, dacă din anumite cauze pomul pierde frunzele, îşi formează alţi lăstari cu noi frunze, dar în anul următor nu va rodi. În timpul vegetaţiei, plantele au şi perioade de repaus relativ, care nu se petrec simultan la toată coroana (ca la plantele cu frunze căzătoare din climatul temperat), ci treptat pe câte o ramură. În timpul acestui repaus are loc coacerea ţesuturilor în lăstarii tineri, depunerea substanţelor de rezervă, diferenţierea mugurilor de rod. Noile creşteri apar după ce s-a terminat procesul de coacere a ţesuturilor. Frunzele trăiesc de regulă 2 – 3 ani şi se reînnoiesc treptat pe pom. Florile sunt hermafrodite, autofertile şi se formează de regulă pe ramurile de un an (foarte rar pe lăstarii în creştere). Dacă planta are condiţii foarte bune de lumină şi căldură tot timpul anului, florile se deschid treptat în orice anotimp, astfel pe plantă există permanent frunze, flori, fructe mici în formare şi fructe coapte, dar de regulă în condiţii de apartament, perioada de înflorire abundentă este primăvara, iar fructele se coc spre sfârşitul toamnei.

Lămâile se recoltează în pârgă, când culoarea trece din verde în verde-gălbui spre galben-pai. Dacă nu se recoltează atunci, înverzesc din nou, mai cresc foarte puţin sau deloc şi se menţin astfel pe plantă 2 – 3 ani fără a pierde din conţinutul lor în vitamine, însă coaja se îngroaşă, iar pulpa este mai puţin suculentă. În primul an de rod pe o plantă se lasă 1 – 3 fructe, după

270

care numărul de fructe creşte treptat ajungând la 30 – 40 de fructe / pom. Pentru buna hrănire a unui fruct sunt necesare aproximativ 10 frunze sănătoase. Lămâii altoiţi rodesc la 3 – 4 ani de la altoire, iar cei din sămânţă la 7 – 9 ani de la însămânţare. Fructul lămâiului este o bacă (hesperidă) cu coaja aderentă la pulpă.

14.11.3. Particularităţi ecologice Lămâiul este o plantă de climă caldă, are nevoie de căldură tot timpul

anului. Pentru a-şi intensifica vegetaţia în primăvară are nevoie de 8 – 10 zile cu o temperatură medie de 10 - 12ºC, creşterea corespunzătoare a lăstarilor are loc la 18 - 20ºC. Rădăcinile îşi intensifică absorbţia şi creşterea la 10 - 12ºC în sol şi au o activitate optimă la 20 – 24ºC. Primăvara, temperatura din vasul de creştere trebuie să fie cu 1 - 2ºC mai ridicată decât temperatura aerului. Dacă temperatura aerului din cameră se ridică brusc, partea aeriană a plantei începe să crească rapid, iar din cauză că solul din vas se încălzeşte mai greu decât aerul, rădăcinile nu cresc în acelaşi ritm. În asemenea cazuri, care se întâmplă destul de frecvent în condiţiile de apartament (locuinţă, seră), lăstarii cresc pe seama substanţelor de rezervă din frunze care astfel se epuizează şi cad.

Faţă de umiditate, cerinţele lămâiului sunt destul de mari, el necesitând udări dese cu cantităţi mici de apă care să nu creeze exces de umiditate în vas. Cerinţele faţă de lumină sunt moderate, având în vedere că poate vegeta în încăperi, la lumină indirectă, dar lămâiul trebuie plasat în imediata apropiere a ferestrelor, iar rotirea periodică a vasului de vegetaţie face ca rodirea şi creşterile lăstarilor să fie uniforme şi echilibrate.

La o temperatură de 4 –6ºC şi în condiţii de întuneric, procesele vitale din plantă se reduc la extrem; plantele putându-se păstra în astfel de condiţii 3 - 4 luni pe timpul iernii (în beciuri, depozite), după care se repun în vegetaţie intensă.

14.11.3. Particularităţi tehnologice Înmulţirea lămâiului se face prin seminţe, prin altoire, sau prin butaşi.

Cea mai folosită este metoda de înmulţire prin altoire cu muguri proveniţi de la plantele valoroase, productive şi cu creşteri uniforme. Seminţele se seamănă la cel mult 20 – 25 de zile de la scoaterea acestora din fructe deoarece îşi pot pierde capacitatea germinativă. Pentru producerea unui număr mare de puieţi, seminţele se pot semăna în câmp la sfârşitul primăverii, iar toamna puieţii se scot cu balot de pământ şi se plantează la ghivece în spaţii protejate. La sfârşitul primăverii următoare se altoiesc cu ochi (muguri) recoltaţi din treimea mijlocie a lăstarilor care au secţiunea transversală rotundă, unde lemnul este suficient de copt. Viitoarea plantă de

271

lămâi va fi numai cea care porneşte din altoi, restul lăstarilor care cresc din portaltoi se rup imediat cum apar.

Pentru înmulţirea prin butaşi se folosesc lăstari de un an, cu secţiunea transversală cilindrică şi diametru de 4 – 6 mm. Butaşii se fasonează la 10 - 15 cm lungime (3 – 5 muguri). La bază, ramura se taie imediat sub mugure, iar la vârf, cu 3 – 4 mm deasupra mugurelui. La primii 2 muguri de la baza butaşului (cea care se va înfige în sol) se desprind frunzele rupând peţiolul, iar la celelalte 2 – 3 frunze rămase se reduce limbul la jumătate, pentru a reduce suprafaţa de transpiraţie a frunzei. (Fig. 14.16. a). Butaşii astfel pregătiţi se plantează în ghivece cu pământ de flori în amestec cu nisip fin de râu, se udă bine, iar deasupra butaşului se aşează un “clopot” de sticlă (borcan cu gura în jos) sau plastic transparent. (Fig. 14.16. b). La temperaturi de 18 - 25ºC şi umiditate ridicată în sol, după 30 – 40 de zile butaşii prind rădăcini şi încep să vegeteze sub “clopot”. După aceasta, “clopotele” se pot îndepărta, dar treptat, numai câteva ore la început (de preferat pe timpul nopţii, sau când este nor afară), apoi se acoperă din nou şi iar se ridică, pentru a nu se deshidrata şi a se acomoda progresiv cu temperatura. Această acomodare este foarte importantă, deoarece riscăm să pierdem butaşii prin deshidratare, chiar dacă aceştia sunt înrădăcinaţi. Înrădăcinarea unui număr mai mare de butaşi se poate face în lădiţe acoperite cu geamuri, sau pe paturi germinative acoperite cu folie de polietilenă.

a b Figura 14.16. Butaş de lămâi (a) şi butaş pus la înrădăcinat (b) Plantarea în ghivece şi transplantarea În condiţii de apartament, lămâii se plantează în ghivece de lut ars,

nesmălţuite, sau în vase din lemn, care permit schimbul de gaze cu exteriorul şi nu favorizează creşterea excesivă a temperaturii solului pe timpul verii. Pământul folosit poate fi pământ de flori obişnuit cumpărat de la florărie, sau un amestec compus din 1/3 pământ de pădure, 1/3 pământ de ţelină şi 1/3 mraniţă. Fundul ghiveciului trebuie să fie găurit pentru a permite drenarea excesului de umiditate ce poate duce la putrezirea rădăcinilor, iar pe fundul ghivecelor se aşează un strat de pietriş mic de 2 – 3 cm grosime, apoi se pune pământul şi planta de lămâi cu balotul de pământ din ghiveciul anterior. De

272

regulă, în perioada de creştere, plăntuţele de lămâi se transplantează la fiecare 1 – 2 ani la ghivece din ce în ce mai mari. Când plantele au intrat pe rod şi creşterea este mai redusă, transvazarea se face la 3 – 4 ani, iar după 10 – 12 ani plantele nu se mai mută în alte vase, ci li se împrospătează numai un strat de pământ de la baza şi de la suprafaţa vasului, care poate ajunge în final la 120 – 150 l. Pentru creşterea corespunzătoare a rădăcinilor, forma vaselor este de preferat să fie tronconică şi cu baza mare sus.

Tăierile de formare şi întreţinere a coroanei Caracteristic pentru lămâi este faptul că rodeşte pe ramuri anuale

aflate pe ramuri de ordinul 4 – 6. De aceea, în vederea grăbirii intrării pe rod, este bine să se ciupească repetat vârfurile lăstarilor pentru a se ramifica şi a obţine cât mai repede ramuri de ordinul 4 – 6 pe care se formează rodul.

Tulpina plăntuţelor altoite sau crescută din butaş se scurtează la 30 – 35 cm. Când noii lăstari crescuţi ajung la 25 – 30 cm, li se suprimă şi lor vârful de creştere pentru a obţine pe fiecare dintre ei alţi 2 – 4 lăstari noi. În continuare se repetă această operaţie până când se ajunge la ramificaţii de ordinul 4 – 6. În mod normal, primele fructe apar la 3 – 4 ani de la altoire. În anii următori se fac tăieri periodice de rărire, întinerire şi întreţinere a unei forme de coroană globuloasă, uniform repartizată deasupra vasului de creştere. Dacă pomul înfloreşte şi leagă prea abundent, se scurtează o parte din lăstarii cu rod pentru a stimula creşterile vegetative şi chiar o rărire manuală a fructelor.

Fertilizarea şi udarea Având în vedere faptul că volumul de pământ folosit de un lămâi

cultivat în ghiveci este de aproximativ 30 de ori mai mic decât cel utilizat în cultura liberă, fertilizarea şi udarea trebuie făcute în doze mici şi la intervale scurte de timp. Este indicat să se aplice separat, la sol, soluţii de azotat de potasiu şi superfosfat în concentraţie de 5‰ la 10 – 15 zile pe timpul verii şi o fertilizare pe lună iarna. Se pot administra şi soluţii nutritive foliare de două ori pe lună în timpul verii. De asemenea se pot face fertilizări cu must de gunoi de grajd sau de gunoi de păsări diluat în apă în proporţie de 1/15 l.

Administrarea soluţiilor fertilizante se face fracţionat, în 3 – 4 reprize la interval de 5 – 10 minute, pentru a se realiza o infiltrare uniformă şi profundă a soluţiei în volumul solului din vas. Udarea lămâilor, ca dealtfel udarea majorităţii plantelor de ghiveci, nu trebuie făcută strict la un anume interval de timp sau cu o cantitate fixă de apă. Udarea se corelează cu volumul de sol din vas, cu mărimea plantei, cu temperatura atmosferică, cu gradul de umiditate existent deja în sol. O plantă la ghiveci se udă atunci când este nevoie şi cu câtă apă este necesară pentru ca pământul de deasupra ghiveciului să fie ud, dar să nu se lipească de degete atunci când îl luăm în palmă. În vasul de colectare de sub ghiveci nu este bine să fie apă decât accidental, în cazul în care am greşit udând excesiv.

273

Nu se udă niciodată cu apă mai rece decât temperatura camerei, pentru că şocul termic poate provoca avortarea florilor sau căderea fructelor mici. Nu se udă la mijlocul zilelor toride de vară, iar înaintea udărilor se afânează stratul de sol de la suprafaţa ghiveciului.

În timpul verii, lămâii se pot scoate afară, în aer liber, cu vasele de vegetaţie umbrite sau îngropate în sol pentru a nu se încălzi excesiv pământul din ele.

Iarna, lămâii se pot ţine la rece (5 - 8ºC), la lumină difuză şi apă puţină, sau la cald, în camere bine luminate, lângă ferestre, la 12 - 16ºC, unde continuă să vegeteze lent.

Boli sau dăunători ai lămâiului Dintre dăunătorii cei mai frecvenţi se numără: -Păduchele ţestos, care se manifestă prin apariţia unei secreţii

lipicioase pe toate organele plantei din care suge seva şi se combate prin stropiri cu insecticide ca Oleocarbetox 1,5 %, sau Oleoekalux 1 %, sau alte produse recomandate şi pentru celelalte specii pomicole

-Păianjenul roşu, care se poate observa pe dosul frunzelor tinere din vârful lăstarilor, care se îngălbenesc şi nu mai cresc normal. Se tratează prin stropiri cu Insecticide ca Decis 0,02 %, sau Fastac 0,03 %, sau produse acaricide.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ Amzăr Valentina, Ivaşcu Antonia, 2003. Ghid de identificare şi combatere a

principalelor boli şi dăunători la speciile pomicole. Editura Medro, Bucureşti.

Borlan Z., Hera Cr.,1982. Tabele şi nomograme agrochimice. Editura Ceres, Bucureşti.

Borlan Z., Hera C., 1994. Fertilitatea şi fertilizarea solurilor. Editura Ceres, Bucureşti.

Botu I., Duţu I., Isac Maria, Mazilu Cr., Olteanu A., Popescu Steliana, Popescu A., N., Stoiculescu Elena, 2002. Catalog de soiuri şi material săditor pomicol. Editura Ceres, Bucureşti.

Botzan M. 1966. Culturi irigate. Editura Agrosilvică, Bucureşti. Branişte N., Ghidra V., 1999. Cultura părului. Editura Cartea de ştiinţă, Cluj Budan S., 1995. Cultura cireşului şi vişinului pe plan mondial. Tehnologii şi

soiuri noi în cultura cireşului şi vişinului, Bistriţa. Budan S., Grădinaru G., 2000. Cireşul. Editura Ion Ionescu de le Brad, Iaşi.

274

Canarache A., 1990. Fizica solurilor agricole. Editura Ceres, Bucureşti. Cepoiu N., 2000. Pomicultura aplicată. Editura Ştiinţelor Agricole,

Bucureşti. Chiţu E., 2000. Contribuţii la stabilirea regularităţilor de acţiune şi

interacţiune a unor factori ecologici la măr, cu privire specială la sistemul de fertilizare. Teză de Doctorat, USAMV, Bucureşti.

Chiţu Viorica, Bulgaru Liliana, Chiţu E., 1998. Influenţa normării chimice asupra calităţii fructelor la măr. Lucrări Ştiinţifice Facultataea de Horticultură, pag. 107, Craiova.

Cociu V., Branişte N. şi Colab., 1992. Cercetări privind modernizarea sortimentului de plante pomicole. I.C.P.P. – 25 de ani de activitate. Editura Mavis, Bucureşti.

Cociu V., Roman R., 1994. Realizări şi perspective în ameliorarea prunului din România. Zilele prunului Tg. Jiu, Ediţia VIII.

Cociu V., şi colab. 1993. Caisul. Editura Ceres, Bucureşti. Coman M., 1996. Results of the roumanien strawbery briding projects. 23th

Congres IHC, Kyoto, Japan. Cotorobai M., 1977. Comportarea unor soiuri de măr în sistemul de cultură

cu densitate mare a pomilor. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. IV. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, Lixandru Gh., Ţărdea C.,

1981. Agrochimie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. Drăgănescu E., 1996. Pomologie. Editura Mirton, Timişoara. Duţu I., 1994. Cercetări privind ameliorarea portaltoilor vegetativi pentru

prun, cais, piersic şi migdal. Teza de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti. Florea N., Bălăceanu V., Răuţă C. şi Canarache A., 1987. Metodologia

elaborării studiilor pedologice – partea a III – a, Indicatorii ecopedologici. I.C.P.A. Bucureşti, M.A., A.S.A.S. pag. 106.

Ghena N., Branişte N., 2003. Cultura specială a pomilor. Editura Matrix Rom, Bucureşti.

Ghena N., Mihăiescu Gr., Popescu M., Cireaşă V., Godeanu I., Drobotă Gh., 1977. Pomicultură generală şi specială. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

Grumeza N., Merculiev O., Klepş Cr., 1989. Prognoza şi programarea aplicării udărilor în sistemele de irigaţii. Editura Ceres, Bucureşti.

Iancu M., 1980. Influenţa irigării asupra creşterii şi rodirii mărului. Litografie, USAMV, Bucureşti.

Iancu M., 1992. Influenţa sistemului de întreţinere a solului asupra creşterii unor organe vegetative la soiul de măr Golden spur altoit pe MM 106 şi pe franc. Lucrări ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni, Vol. XV.

Iancu M., 1993. Influenţa sistemului de întreţinere a solului şi a irigării prin picurare asupra proceselor de fructificare la soiul de măr Golden spur. Lucrări Ştiinţifice I.C.D.P. Piteşti Mărăcineni Vol. XVI, pag 179 – 193.

275

Isac Il. şi colab. 2001. Ghidul micului pomicultor. Editura Pământul, Piteşti. Isac Valentina, 1996. Principalele boli virotice şi metode de indexare la

căpşun. Relansarea culturii căpşunului. Editura Printexim, Craiova. Ivaşcu Antonia, 2002. Să redescoperim Piersicul. Editura Universitas

Company, Bucureşti. Mihăescu Gr., 1977. Pomicultura specială. Editura Ceres, Bucureşti. Mladin Gh., Mladin Paulina, 1992. Cultura arbuştilor fructiferi pe spaţii

restrânse. Editura Ceres, Bucureşti. Monney Ph., Evequoz N., 2002. Les systemes de verger: nouveaux

developpements. Revue suise Vitic. Arboric. Hortic. Vol. 34 (4). Neamţu I., 1983. Cercetări privind bilanţul hidrologic şi eroziunea solului în

plantaţii intensive de măr. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti, Vol. X. Negrilă A., 1971. Tăierea pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres,

Bucureşti. Negrilă A., Isac Il., Lazăr A., 1982. Pomicultura. Editura Ceres Bucureşti. Parnia P., 1999. Pomicultura pentru amatori şi practicieni. Editura Ceres,

Bucureşti. Paul Bădescu A., 2000. Preliminary investigation in effectiveness of two

modern insecticides in controlling codling moth, plum moth and leaf rollers. The 1999 Brighton Conference (Pest and Deseases), p. 148 – 154.

Păltineanu Cr., Chiţu E., Seceleanu I., Tănăsescu N., G.Apostol., M.N.Pufu., Rodica Păltineanu, 1999 - Evapotranspiraţia de referinţă, consumul şi necesarul apei de irigaţie la principalele culturi agricole în solurile bazinului hidrografic Argeş - Vedea. Editura Paralela 45, Piteşti.

Perianu Adina, 2004. Combaterea integrată a buruienilor în culturile pomicole. Editura Medro, Bucureşti.

Peterson A. B., Stevens R. G., 1994. Tree Fruit Nutrition. A comprehensive manual of decidous tree fruit nutrient needs. Published by Good Fruit Grover, Yakima, Washington.

Puiu Şt., Teşu C., Sorop Gr., Drăgan I., Miclăuş V., 1983. Pedologie. Editura Didactică şi Padagogică, Bucureşti.

Sonea V., 1957. Mirobolanul. Editura Academiei Române, Bucureşti. Sumedrea D., 2003. Pomicultura. Editura Academiei de Înalte Studii

Militare, Bucureşti. Sumedrea D., Iancu M., Duţu I., Parnia P., Coman M., Teodorescu Georgeta,

Mladin Paulina, Sumedrea Mihaela, Perianu Adina, Olteanu A., 2004. Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor de prun, cireş, vişin, coacăz negru şi căpşun. Ghid practic. Editura Tip Naste, Piteşti.

Şerboiu L., 1990. Crearea de soiuri şi ameliorarea sortimentului la specia măr. S.C.D.P. Voineşti. 40 de ani de activitate.

Şuta A., 1977. Influenţa sistemelor de întreţinere şi de lucrare a asolului asupra creşterii şi rodirii mărului. Analele ICDP Piteşti, vol. V.

276

Tănăsescu N., 1999. Studiul comparativ al unor metode de udare în pomicultură. Teză de doctorat. U.S.A.M.V., Bucureşti.

Tănăsescu N. 2002. Influenţa normei de udare aplicată prin diferite metode de udare asupra unor parametri de creştere şi fructificare la soiul de măr Golden delicious. Lucrări Ştiinţifice ICDP Piteşti Mărăcineni, Vol XXI.

Tănăsescu N., Păltineanu Cr., 2003. Fruit Yield and tree growth versus crop evapotranspiration for various irrigation methods within the hilly region of Pitesti-Maracineni in the ‘Golden Delicious’ Apple Cultivar. 4th International Symposium on Irrigation of Horticultural Crops, Davis, California, S.U.A.

Tănăsescu N. and Păltineanu Cr., 2004: Root distribution of apple tree under various irrigation system within the hilly region of Romania. International Agrophysics, A Quaterly Journal on Physics in Environmental and Agricultural Sciences. Vol. 18, Nr. 2, Lublin, Poland: pag. 175-181.

Teaci D., Puiu Şt., Amzăr Gh., Voiculescu N., Popescu I., 1985. Influenţa condiţiilor de mediu asupra creşterii pomilor în România. Editura Ceres, Bucureşti.

Teodorescu Georgeta, 1999. Bolile şi dăunătorii arbuştilor fructiferi. Editura Geea, Bucureşti.

Trocme S.,Grass R., 1977. Solul şi fertilizarea în pomicultură. Traducere din original de C.V. Popescu. Redacţia de materiale agricole, Bucureşti.

277

ANEXA 1

278

279