Politici Sociale Copii Cu Dizabilitati -Romania
68
CUPRINS I. INTRODUCERE II. CADRUL TEORETIC II.1.Definirea conceptelor II.2.Scurt istoric al evoluţiei politicilor sociale pentru copii dizabilităţi în România III. FACTORII CARE GENEREAZA HANDICAPUL/DIZABILITATEA LA COPII SI ADULTI IV. MODALITĂŢI DE EGALIZARE A ŞANSELOR PENTRU COPIII CU DIZABILITĂŢI – POLITICI SOCIALE V. IMPACTUL PRINCIPALELOR SERVICII SOCIALE PENTRU COPII CU DIZABILITĂŢI V.1.Comisia pentru protecţia a copilului V.2.Centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi V.3.Centrele de tip rezidenţial pentru copii cu dizabilităţi V.4..Centrele de îngrijire şi recuperare pentru copii cu dizabilităţi VI. PUBLIC SI PRIVAT IN FURNIZAREA SERVICIILOR PENTRU COPII CU DIZABILITATI VII. ANALIZA SWOTT A POLITICILOR SOCIALE PENTRU COPII CU DIZABILITATI VIII.CONCLUZII
-
Upload
codrutoprea -
Category
Documents
-
view
213 -
download
3
Transcript of Politici Sociale Copii Cu Dizabilitati -Romania
CUPRINS
I. INTRODUCERE
II. CADRUL TEORETIC
II.1.Definirea conceptelor
II.2.Scurt istoric al evoluţiei politicilor sociale pentru copii dizabilităţi în România
III. FACTORII CARE GENEREAZA HANDICAPUL/DIZABILITATEA LA
COPII SI ADULTI
IV. MODALITĂŢI DE EGALIZARE A ŞANSELOR PENTRU COPIII CU
DIZABILITĂŢI – POLITICI SOCIALE
V. IMPACTUL PRINCIPALELOR SERVICII SOCIALE PENTRU COPII CU
DIZABILITĂŢI
V.1.Comisia pentru protecţia a copilului
V.2.Centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi
V.3.Centrele de tip rezidenţial pentru copii cu dizabilităţi
V.4..Centrele de îngrijire şi recuperare pentru copii cu dizabilităţi
VI. PUBLIC SI PRIVAT IN FURNIZAREA SERVICIILOR PENTRU COPII
CU DIZABILITATI
VII. ANALIZA SWOTT A POLITICILOR SOCIALE PENTRU COPII CU
DIZABILITATI
VIII.CONCLUZII
I. INTRODUCERE
Problematica politicilor sociale pentru copii cu handicap/dizabilitati a avut o
evoluţie sinuasa de-a lungul timpului şi chiar mai mult după evenimentele din
decembrie 1989. România a trecut de la o politică de negare sau ascundere a
existenţei acestor copii în instituţii de tip spitalicesc la o recunoaştere pe faţa a
problemelor cu care se confruntă când vine vorba de recunoaşterea drepturilor
persoanelor cu handicap în general.
Ca urmare a presiunilor externe exercitate de către opinia publica, mass-media
occidentală, dar si ca urmare a condiţiilor impuse de către Uniunea Europeană pentru
primirea în rândurile statelor membre, legislativul românesc s-a mobilizat şi a
elaborat şi aplicat o serie de legi, mai mult sau mai putin unitare, prin care sunt
recunoscute drepturile persoanelor cu handicap, precum şi cele ale copiilor cu
handicap sau dizabilităţi.
În ceea ce priveşte drepturile copiilor cu handicap/dizabilităţi merită a fi
menţionate Legea nr. 272/2004 privind drepturile copiilor, Ordinul 25 cu privire la
Standardele minime obligatorii pentru centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi,
Ordinul 27 cu privire la Standardele minime obligatorii pentru centrele de tip
rezidenţial pentru copii cu dizabilităţi, normele metodologice de aplicare a acestora,
precum şi legi mai vechi cum ar fi ordinul 18/2003 privind normele metodologice de
aplicare a legii pentru încadrarea copiilor în grad de handicap.
Prin toate aceste acte legislative menţionate anterior protecţia copiilor cu
handicap/dizabilităţi a trecut de la sistemul instituţional spitalicesc la unul de
protecţie efectivă, la servicii sociale complexe, care cuprind pe lângă serviciile de
recuperare efectivă a diferitelor capacităţi, activităţi de integrare socială, şcolară şi
activităţi destinate familiilor acestor copii, cum ar fi consiliere si sprijin în depăşirea
situaţiilor de criză generate de apariţia sau agravarea handicapului.
Desi din punct de vedere legislativ situaţia copiilor cu handicap/dizabilităţi este
destul de bine reglementată, chiar dacă prezintă unele lacune, în ceea ce priveste
punerea în practică a actelor nomative se întâmpină foarte mari dificultăţi, cele mai
multe legate de lipsa fondurilor dar şi de mentalităţi învechite şi de rea voinţă.
Practic reglementările legislative cu privire la copilul cu handicap/dizabilităţi au
fost lăsate pe ultimul loc, prioritare fiind problemele legate de dezinstituţionalizarea
copiilor normali, formarea unei reţele de asistenţi maternali competenţi, prevenirea
abandonului în maternităţi şi nu numai, etc.
Doresc ca in acesta lucrare să realizez o analiză mai mult sau mai putin critică a
pricipalelor acte legislative în domeniu precum şi a modalităţilor şi limitelor de
aplicare în practică a acestora.
(Lucrarea este structurată pe douăsprezece capitole, şase dintre ele fiind dedicate
prezentării datelor teoretice cu privire la principalele coordonate ale handicapului la
copii, următoarele şase prezentând datele cercetării efectuate de către mine, a
carenţelor descoperite în serviciile sociale analizate, soluţii identificate şi posibilităţi
de aplicare a acestora.)
Partea practică este constituită de observarea modului de aplicare a acestor legi în
instituţiile de profil din sectoarele Bucureştiului. Pentru acest lucru s-au facut vizite
repetate la D.G.A.S.P.C.-urile de sector şi s-a discutat cu personalul de specialitate
din Serviciile de Evaluare Complexă, Centre de Zi şi Centre de tip rezidenţial. De
asemena, s-au purtat discuţii şi cu părinţii copiilor cu handicap/dizabilităţi din diferite
astfel de centre.
II Cadrul theoretic
II.1.Definirea conceptelor
Fiecare individ se confruntă de-a lungul vieţii cu o serie de nevoi, mai mult sau
mai putin insemnate, în funcţie de situarea lor în cunoscuta Piramidă a lui Maslow.
Cu toţii avem nevoi de hrană, odihnă ( nevoi primare), de securitate emoţională, de
muncă, de protecţie ( nevoi de securitate), de apartenenţă, adeziune ( nevoi sociale) şi
asa mai departe.
Ceea ce individualizează fiecare persoană în parte este modul propriu de
satisfacere a acestor necesităţi. Pornind de la acestea s-a constat că majoritatea
indivizilor nu întâmpină dificultăţi majore în satisfacerea nevoilor , în timp ce alţii
necesită asistenţă chiar şi în îndeplinirea nevoilor primare. Această limitare se
datorează unor cauze precise care au fost clasificate de-a lungul timpului de diverşi
specialişti în următoarele categorii:
1) Pierdere sau anormalitate : aceasta poate fi de natură anatomică, fizică sau psihică
şi se referă la un organ, membru sau parte a sistemului nervos.
2) Condiţie clinică : se referă la boala care alterează sau întrerupe funcţionarea
normală a unor componente anatomofiziologice.
3) Limitări funcţionale ale activităţilor zilnice : acestea vizează incapacitatea sau
capacitatea redusă în realizarea sarcinilor personale sau sociale considerate
normale.
4) Invaliditate ca devianţă: această accepţiune vizează devierea de la formele fizice
sau de sănătate acceptate într-o societate sau devierea de la comportamentul unui
grup.
5) Invaliditatea ca poziţie socială, ca status social definit : Handicapul definit şi
etichetat conduce univoc la incadrarea persoanei respective într-o categorie aparte
precum şi la un anumit status de cele mai multe ori putin valorizat, care necesită
alocarea de resurse pentru atingerea nivelului de normalitate. ( Townsend, 1979)1
De-a lungul timpului s-au cristalizat două categorii de accepţiuni asupra handicapului
sau persoanelor cu handicap şi anume accepţiunea tradiţionalistă potrivit căreia pesoana
1 Manea , Liviu – Protecţia socială a persoanelor cu handicap, Casa de editură şi presă ŞANSA s.r.l., Bucureşti, 2000
cu handicap era sinonimă celei de infirm şi accepţiunea comparatistă care oprează cu mai
multe elemente printre care : relaţia de cauzalitate între un deficit şi posibilitatea de a
acţiona, sistemul de referinţă ( ansamblul trăsăturilor cel mai des întâlnite la majoritatea
indivizilor din colectivitate şi considerate ca fiind “medii”) şi comparaţia caracteristicilor
individuale cu cele “medii”.2
Având în vedere caracterul stigmatizant al definiţiilor persoanelor cu handicap s-a
încercat o redefinire a acestora, pe cît posibil de riguroasă şi non-stigmatizantă. Astfel, P.
Wood în consens cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii a introdus în 1980 trei concepte
distincte pentru înlocuirea celui de „handicap”:
1. Infirmitatea/deficienţa = orice pierdere, anomalie sau dereglare a unei structuri
sau unei funcţii anatomice, fiziologice ori psihice.
2. Incapacitatea/dizabilitatea = orice reducere, lipasă ori pierdere, rezultată dintr-o
infirmitate sau deficienţă, a aptitudinii de a
desfăşura o activitate în condiţii considerate
normale pentru fiinţa umană.
3. handicapul = orice dezavantaj de care suferă o anumită persoană ca urmare a
unei infirmităţi ori incapacităţi care o impiedică să satisfacă total
sau parţial sarcinile considerate normale pentru ea, în raport cu
vârsta, sexul şi diferiţi factori sociali şi culturali. ( World Health
Organization, 1980).3
Acestei abordări i-au fost aduse de-a lungul anilor care au urmat numeroase critici
legate în principal de faptul că nu se ia în considerare relaţia dintre handicapul unei
persoane şi mediul sau de viaţă. Definiţiile tratau mediul ca pe ceva dat, variabilă
independentă, iar handicapul ca o caracteristică integrală, internă a individului. „Însă,
întrucât mediul înseamnă într-o bună masură seturi de roluri sociale care sunt
considerate normale, doar incapacitatea unui anumit individ de a satisface cerinţele
lor este aceea care îl plasează în poziţie defavorizată şi astfel se crează handicapul.”4
Teoria psihopedagogică actuală tinde să se îndepărteze de termenii care pot
eticheta copiii/adulţii cu diverse probleme de dezvoltare şi/sau învăţare. Accentul se
2 Idem3 Idem4 Idem
pune, de aceea, tot mai mult, pe necesităţile educaţionale individuale, iar atunci cînd
sunt utilizaţi termeni uzuali, de circulaţie internaţională (deficienţă, incapacitate,
handicap) aceştia sunt asociaţi permanent cu persoana, cu copilul (copil cu deficienţă
sau dizabilitate şi nu deficient sau handicapat), ceea ce are o semnificaţie însemnată,
întrucât primează calitatea de fiinţă umană. Cunoaşterea terminologiei este necesară
pentru înţelegerea evoluţiei concepţiilor, cât şi pentru a se putea fundamenta
satisfacerea cerinţelor speciale de educaţie, ca şi a altor drepturi umane.
În anii 90 UNESCO a introdus sintagma de “cerinţe educative speciale” (CES) ca
un corolar al orientării accentuate a educaţiei speciale spre copil şi comunitate.
Noţiunea de CES desemnează necesităţile educaţionale complementare
obiectivelor generale ale educaţiei şcolare, necesităţi care solicită o şcolarizare adaptată
particularităţilor individuale şi/sau caracteristice unei deficienţe (ori tulburări de
învăţare), precum şi o intervenţie specifică, prin reabilitare/recuperare corespunzătoare. 5
CES exprimă o necesitate evidentă de a se acorda anumitor copii o atenţie şi o
asistenţă educaţională suplimentară (un anumit fel de discriminare pozitivă), fără de care
nu se poate vorbi efectiv de egalizarea şanselor, de acces şi de participare şcolară şi
socială.
În viziunea UNESCO cerinţele educative speciale se pot referi la:
- dificultăţi (dizabilităţi) de învăţare;
- deficienţe (întârzieri) mintale;
- tulburări de limbaj
- deficienţe motorii
- deficienţe vizuale
- deficienţe auditive
- tulburări de comportament
Din categoria copiilor cu cerinţe educative speciale fac parte şi copiii cu deficiente
propriu-zise – senzoriale, mintale, locomotorii, de limbaj, comportamentale, etc.
Cerinţele lor speciale sunt însă multiple, cele educative fiind respectiv cu o serie de alte
cerinţe aparte, de exemplu în domeniul asigurării stării de sănătate, al terapiei complexe,
al formării unor relaţii interpersonale şi de grup cât mai apropiate de cele obişnuite, etc.
5 Vrasmas, T. “ Învăţământul integrat şi/sau inclusiv”- Editura Aramis - 2001
În paralel, Organizaţia Mondială a Sănătăţii a schimbat modalitatea de abordare a
termenului de handicap, ajungând în 2004 la următoarele formulări: funcţionare,
dizabilitate, afectare. Toate acestea se raportează la „starea de bine”.
Starea de bine – sintagmă cu valoare generală care înglobează întregul univers al
domeniilor existenţei umane, inclusiv aspecte fizice, mintale şi
sociale, care împreună formează ceea ce putem numi „o viaţă bună”.
Funţionarea – termen generic pentru funcţiile organismului, structurile corpului,
activităţi6 şi participare7. Funcţioarea denotă aspectele pozitive ale
interacţiunii dintre individ, care are o problemă de sănătate, şi factorii
contextuali8 ai acestuia, cei de mediu şi personali.
Dizabilitatea – reflectă aspectele negative ale interacţiunii dintre individ, care are o
problemă de sănătate şi factorii contextuali în care se găseşte, factori
de mediu şi personali.
Afectarea – pierdere sau anormalitate9 a structurii corpului sau a unei funcţii fiziolo-
gice, inclusiv funcţiile mintale;
Afectarea şi dizabilitatea pot fi modificate prin acţiunea aşa-numiţilor
„facilitatori” ( factori din mediul unei persoane care, prin prezenţa sau absenţa lor
îmbunătăţesc funcţionarea şi reduc dizabilitatea) sau a „obstacolelor” (factori din mediul
unei persoane care, prin prezenţa sau absenţa lor limitează funcţionarea şi creează
dizabilitate).10
Concepţia “integrării” s-a dezvoltat în corelaţie cu normalizarea vieţii persoanelor
cu handicap. Punctul de vedere cel mai frecvent cu privire la relaţia dintre cele două este
că normalizarea constituie mai degrabă scopul general (idealul), în timp ce integrarea
reprezintă mijlocul, modalitatea principală de atingere a acestui scop.
În sens larg, integrarea presupune trecerea, transferul unei persoane
6 Activitatea – executarea unor sarcini sau acţiuni de către un individ; reprezintă funţionarea la nivel individual.7 Participarea – implicarea unei persoane într-o situaţie de viaţă; reprezintă funcţionarea la nivelul societăţii. 8 Factorii contextuali – contextul complet al existenţei unui individ; are două componente: factorii de mediu şi factorii personali.9 Anormalitate – variaţiile semnificative de la norma stabilită statistic, adică o deviaţie de la media populaţiei, stabilită conform normelor standard măsurate şi ea trebuie utilizată exclusiv în acest sens.10 Clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii, Organizaţia mondială a Sănătăţii, Bucureşti: Marlink, 2004
dintr-un mediu, mai mult sau mai puţin segregat, într-un mediu obişnuit sau cât mai
apropiat de acesta.
Integrarea a afost şi este concepută ca un scop al educaţiei speciale – integrarea
socială a copiilor cu deficienţe.
Viziunea actuală a acestui fenomen complex (care include relaţia fundamentală dintre mediul social şi cel şcolar) consideră şcoala nu numai un mediu de instruire şi educare, ci formă – ea înseşi – de integrare.
În sens restrâns, integrarea se defineşte doar sub aspectul unor domenii în care se
petrece acţiunea:
Integrarea şcolară se poate aborda în cel puţin două sensuri:
- un sens larg, adică adaptarea oricărui copil la cerinţele şcolii (aptitudinea de
şcolaritate în cazul debutului şcolar);
- un sens restrâns, care vizează problematica şcolarizării unor copii cu cerinţe speciale,
cuprinderea acestora în instituţii şcolare obişnuite sau în moduri de organizare cât mai
apropiate de acestea. Această semnificaţie este corespunzătoare şi noţiunilor de
educaţie integrată.
Integrarea fizică – se referă la cuprinderea, prezenţa copiilor cu deficienţe
alături de ceilalţi, reducerea distanţei fizice dintre copii. Existenţa împreună cu
ceilalţi nu presupune neapărat contacte ori activităţi comune, ci mai degrabă
utilizarea împreună a unor spaţii, dotări, echipamente;
Integrarea funcţională sau pedagogică reprezintă participarea efectivă a
copiilor cu deficienţe la un proces comun de învăţare cu ceilalţi copii din clasa
obişnuită, în condiţiile în care şi copiii cu CES asimilează anumite cunoştinţe,
îşi formează abilităţi alături de ceilalţi elevi.
Integrarea socială presupune includerea copiilor cu deficienţe în activităţile
desfăşurate în afara lecţiilor, atât în viaţa din incinta şcolii (pauze, jocuri,
activităţi sportive, cultural-artistice, etc.), cât şi în afara şcolii – în activităţi
realizate cu acelaşi grup şcolar. Integrarea socială la nivelul şcolii presupune
participarea activă a unui copil cu deficienţe la viaţa grupului, acceptarea şi
includerea lui în relaţiile şi interrelaţiile care se structurează.
Integrarea societală, poatea apărea atunci când copilul sau persoana cu
deficienţe integrată accede la un sentiment de apartenenţă şi participare
deplină la viaţa cominităţii, ceea ce presupune asumarea de roluri . Este vorba,
în acest caz, de extensia integrării în afara grupului şcolar, de participarea – în
cazul adultului , la activităţi productive, la viaţa socială.
Integrarea socială, cea societală sau integrarea organizatorică – în mare măsură
deziderate la ora actuală – pot fi considerate şi ca elemente definitorii ale unei societăţi
sau şcoli incluzive.
Având în vedere conceptele definite anterior mai pot fi definite următoarele:
Prevenţia = ansamblul măsurilor luate pentru preîntâmpinarea instalării
defiecienţelor sau consecinţele acestor deficienţe fizice, psihologice şi
sociale sub forma dizabilităţii şi/sau a handicapului.
În funcţie de nivelul/gradul de dizabilitate la care se acţionează, prevenţia ar putea
fi clasificată în:
a) prevenţia apariţiei deficienţelor, care include activităţi de promovare a unor
programe de informare şi educare a viitorilor părinţi cu privire la sănătatea
reproducerii şi planning familial, programe de sănătate şi educaţie pentru
sănătate care să vizeze depistarea viruşilor care pot provoca afecţiuni ale
fătului şi/sau vaccinările obligatorii pe care trebuie să le facă fiecare copil
în primii ani de viaţă.
b) Prevenţia instalării dizabilităţilor, prin programe de educaţie şi dezvoltare a
capacităţilor personale ale copiilor cu deficienţe în vederea pregătirii
acestora pentru o viaţă normală de adult.
c) Prevenţia apariţiei handicapului se poate face prin măsuri de adaptare
şi/sau sensibilizare a mediului fizic şi social la nevoile specifice ale
persoanelor cu deficienţe şi/sau dizabilităţi. ( ex: Ordinul ministrului
lucrărilor publice privind aprobarea Normativului pentru adaptarea
clădirilor civile şi spaţiului urban aferent la exigenţele persoanelor cu
handicap, indicativ NP 051/2000 nr. 649 din 25 aprilie 2001).
Polici sociale, termen utilizat pentru a defini “activităţile/acţiunile desfăşurate de
către/prin intermediul statului ( strategii, programe, proiecte, instituţii, acţiuni,
legislaţie ) care au ca scop promovarea/influenţarea bunăstării individului, familiei
sau comunităţii într-o societate, ca şi a bunăstării societăţii în ansamblul ei”.11
Politicile sociale au trei elemente importante, şi anume:
a) legislaţia socială, formată din legi cu aplicabilitate în domeniul social –
legea asigurărilor sociale, legea venitului minim garantat;
b) finanţarea, care se referă la resursele necesare/utilizate în desfăşurarea
anumitor strategii, proiecte, programe;
c) resursele umane, adică specialiştii din diferite domenii psiho-sociale care
implementează policile respective.
Egalizarea şanselor presupune că societatea are datoria de a asigura egalizarea
şanselor tuturor oamenilor, inclusiv a celor cu dizabilităţi. Societatea trebuie să
beneficieze de experienţa de viaţă şi de valoarea umană a fiecărei persoane, inclusiv a
celei cu dizabilităţi. Recunoaşterea individualităţii, a necesităţilor şi intereselor specifice
şi de grup ale persoanelor cu dizabilităţi – recunoaşterea diversităţii - presupune
umanizarea, democratizarea şi îmbogăţirea comunităţii. Diversitatea umană este o resursă
şi o valoare socială importantă. O exemplificare a acestei idei este faptul că rampele care
permit accesul persoanelor în cărucioare rulante se dovedesc folositoare şi altor
utilizatori (de pildă persoanelor care însoţesc cărucioare cu copii mici). 12
Comisia pentru Protecţia Copilului este definită ca organ de specialitate al
consiliului judeţean, respectiv al consiliilor locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti, cu activitate decizională în domeniul protecţiei şi al promovării drepturilor
copilului.
Art. 1 din O.U.G. nr. 123/2001 privind reorganizarea comisiei pentru protecţia
copilului spune că “Instituţia competentă să aprecieze şi să dispună cu privire la
încadrarea copilului într-un grad de handicap este comisia pentru protecţia copilului”.
II.2.Scurt istoric al evoluţiei politicilor sociale pentru copii dizabilităţi în România
11 Pop, miruna Luana, coord – Dicţionar de politici Sociale, Editura Expert, Bucureşti, 200212 Consiliul National al Dizabilitatii din Romania – Manifestul dizabilitatii (handicapului) in Romania, 13.10.2003
Nu pot lua în discuţie problema politicilor sociale pentru copii cu dizabilităţi fără
a face un scurt istoric al activităţilor de întrajutorare şi/sau protecţie a acestei categorii
defavorizate, în România, pentru a evidenţia caracaterul progresiv, ascendent pe care
l-au cunoscut, în ciuda momentelor de uitare şi a problemelor cu care s-au confruntat.
Este cunoscut faptul că principalele acţiuni filantropice de protecţie a tuturor
categoriilor defavorizate au fost desfăşurate de către biserică. Şi în cazul persoanelor
cu handicap/dizabilităţi biserica a fost cea care a organizat până în sec. XVI aşa
numitele “bolniţe”, adică aziluri pentru bolnavii săraci, pentru invalizi şi, mai ales
pentru bătrânii bolnavi şi cerşetori. Acestea funcţionau pe lângă mănăstiri.
În 1864 generalul Kiseleff înfiinţează “Eforia caselor făcătoare de bine şi de folos
obştesc”, organizată în subordinea Departamentului Bisericesc şi având ca
subdivitiuni Casa copiilor sărmani şi Schitu Malaumku situate în Judeţul Ilfov, a
căror principală activitate era asistarea cerşetorilor inapţi de muncă.
Recensământul din anul 1936 evidenţiază existenţa a 521 de instituţii de ocrotire
printre care se numărau şi instituţii pentru asistarea persoanelor cu deficienţe fizice şi
psihice. Aceste instituţii aveau atribuţiile stabilite prin statut aprobat de către
ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, fiind subvenţionate cu un fond de până la
20% de către stat.
Între anii 1923 – 1943 toate serviciile sociale se aflau sub reglementarea
Ministerului Sănătăţii Publice, Muncii şi Ocrotirilor Sociale. Acesta se scindează în
1947 în Ministerul Sănătăţii şi Ministerul Muncii, Asistenţei şi Asigurărilor Sociale.
Prin Decretul 149/14.07.1948 domeniile de muncă şi asistenţă socială se
organizează în subordinea Ministerului Muncii şi Prevederilor Sociale pentru ca prin
Decretul 75/1951 să se reorganizeze prin trecerea atribuţiilor legate de casele de copii
şi şcolile pentru deficienţi în subordinea Ministerului Învăţământului, a celor legate
de reeducarea copiilor cu tulburări de comportament în grija Ministerului Afacerilor
Interne , iar problema muncii şi a forţei de muncă la Direcţia Generală a Rezervelor
de Muncă.
În 1951 se înfiinţează Institutul de Expertiză Medicală a Capacităţi de Muncă şi
Protezare, care în 1992 va deveni Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi
Recuperare a Capacităţii de Muncă.13
În perioada regimului comunist activitatea de ocrotire a persoanelor cu
handicap/dizabilităţi intră într-un con de umbră odată cu desfiinţarea în 1968 a reţelei
de asistenţă socială şi a profesiei de asistent social.
Legea 3/1970 reglementează regimul ocrotirii unor categorii de minori. Prin
acestă lege se înfiinţa Comisia pentru Ocrotirea Minorilor pe lângă Consiliile
Populare Judeţene şi ale Municipilului Bucureşti, având printre atribuţii şi pe acelea
de a lua decizii cu privire la măsurile de ocrotire a copiilor deficienţi care consta în
plasarea acestora în una din instiruţiile: leagăne pentru copii în vârstă de până la 3
ani; case de copii preşcolari şi şcolari; grădiniţe, şcoli generale pentru deficienţi
recuperabili; cămine şcoală şi cămine-atelir pentru defiecienţi recuperabili; cămine
pentru deficinţi nerecuperabili;
Copiii consideraţi de către Comisia de Diagnostic şi Triaj ( care funcţiona în baza
Deciziei nr. 6/1968 a Ministerului Sănătăţii) recuperabili, erau îndrumaţi către unităţi
de învăţământ deschise sau în regim semiintern, în timp ce copiii consideraţi
nerecuperabili erau plasaţi în instituţii permanente – camine-spital. Regimul socialist
a acordat un minimum de importanţă copiilor cu handicap, singurele măsuri de
protecţie care li se aplicau vizau instituţionalizarea.14
După decembrie 1989 s-a modificat substanţial atitudinea publică faţă de
persoanele cu handicap/dizabilităţi, fiind urmate şi susţinute de modificări legislative
care au dat substanţă şi structură eforturilor de a schimba ceva în viaţa acestor
oameni.
Astfel, prin H.G. 962/1990 sunt stabilite atribuţiile şi modul de organizare ale
Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. Acesta avea atribuţii legate de ocrotirea
socială a minorilor şi persoanelor cu handicap, sprijinirea integrării lor sociale şi
profesionale, alături de alte grupuri defavorizate care făceau obiectul intervenţiei sale.
13 Paşa, Florin, Paşa, Luminiţa Mihaela – Asistenţa socială în România, Editura Polirom, Iaşi, 200414 Mărgărit, Vanda – Copiii cu dizabilităţi în Pentru o societate centrată pe copil – raport al Institutului de Cercetare a Calităţii Vieţii, Bucureşti iunie, 1997.
Deosebit de importantă este înfiinţarea în 1990 a Secretariatului de Stat pentru
Handicapaţi prin H.G. 1100/1990, pe lângă ministrul de stat însărcinat cu calitatea
vieţii şi protecţia socială. Aceasta este urmată la scurt timp de H.G. 1161/1990
privind organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Handicapţi. Printre
atribuţiile specificate în această hotărâre, mai importatnte pentru problema luată în
discuţie sunt următoarele:
1. organizează sistemul unitar de cunoaştere a problematicii economice, medico-
sociale, profesionale şi familiale, specifice următoarelor categorii de persone cu
handicap: - minori-orfani, abandonaţi sau neadaptaţi
- minori handicapaţi fizic, sensorial sau psihic
- adulţi handicapţi fizic, sensorial sau psihic şi alte categorii de adulţi
printre care veteranii de război şi răniţii din timpul revoluţiei din 1989.
2. stabileşte şi supune spre aprobare guvernului strategiile de urmat pentru
recuperarea, integrarea socio-profesională şi asigurarea protecţiei speciale a
categoriilor de persoane menţionate, precum şi proiectele de programe naţionale, de
urgenţă sau pe termen lung, pentru realizarea acestor strategii.
3. elaborează, împreună cu organele centrale interesate, proiecte de acte normative
din domeniul său de activitate şi avizează proiectele de acte normative întocmite de
alte organe care cuprind propuneri de reglementări ce au legătură cu activitatea sa.
4. acţionează pentru dezvoltarea şi diversificarea sistemului de protecţie specială la
domiciliu pentru persoanele handicapate a căror ocrotire se poate realiza fără
cuprinderea în sistemul instituţionalizat.
5. propune proiecte de programe de cooperare cu organisme guvernamentale şi
neguvernamentale din ţară şi din străinătate şi urmăreşte realizarea programelor
aprobate
6. acţionează pentru dezvoltarea formelor neinstituţionale de ocrotire socială a
handicapaţilor, etc.15
Următorul pas important în legiferarea drepturilor persoanelor cu handicap sau
dizabilităţi îl constituie Legea nr. 53/1992 privind protecţia specială a persoanelor
15 H.G. nr. 1161/1990 privind atribuţiile, organizarea şi funcţionarea Secretariatului de Stat pentru Handicapaţi, publicată în M.Of. , P.I, nr. 119/2.11.1990
handicapate. Chiar dacă din lege lipsesc acele noţiuni care să sporească gradul de
independenţă al persoanelor cu handicap, aceasta constituie un început.
Principalele critici aduse acestei legi sunt legate de Art. 1, alin.1: “ Persoanele
handicapate, în înţelesul prezentei legi, sunt acele persoane care datorită unor
deficienţe senzoriale, fizice sau mintale, nu se pot integra, total sau parţial, temporar
sau permanent, prin propriile lor posibilităţi, în viaţa socială şi profesională,
necesitând măsuri de protecţie specială.” În acest articol accentul este pus pe
incapacitatea de adaptare a persoanei şi nu pomeneşte nimic de mediul care poate
conduce la handicapul prin neadaptare la nevoile persoanei cu dizabilităţi, conservă
conotaţiile negative ale conceptului şi stigmatizează persoanele cu handicap.
O. U. G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate stipulează ca
măsuri de protecţia pentru copilul cu handicap plasamentul, plasamentul în regim de
urgenţă, şi încredinţarea.
Următorul pas important în evoluţia politicilor sociale pentru copiii cu handicap/
dizabilităţi este provocat de către promulgarea H.G. 102/1999 privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a a persoanelor cu handicap, aprobată cu modificări
prin Legea 519/2002.
În acest act legislativ copilul cu handicap/dizabilităte este definit în Art.2, alin.2,
astfel:”în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, prin copil se înţelege persoana care
nu a împlinit vârsta de 18 ani şi care nu are capacitate deplină de exerciţiu.”16
Tot aici sunt prezentate principalele măsuri de octrotire şi protecţie a copilului cu
handicap, cele mai importante fiind următoarele:
a) dreptul la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare, de
învăţământ, de instruire şi reintegrare socială
b) accesul nelimitat, cu şanse egale al minorilor cu handicap la viaţa socială, potrivit
vârstei, sexului, factorilor materiali, sociali şi culturali proprii
c) drepturi de asistenţă socială cu caracter pecuniar: alocaţie de stat în condiţiile şi în
cuantumul prevăzute de lege, majorat cu 100%; alocaţii de întreţinere pentru
copiii cu handicap, aflaţi în plasament familial sau încredinţaţi unei familii ori
16 O.U.G. nr. 102/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 519/2002, publicată în M.Of. , P. I, nr. 555/29.07.2002
persoane sau unui organism privat autorizat potrivit legii, în cuantumul prevăzut
de lege, majorat cu 50%
d) alocaţie de hrană pentru copiii bolnavi de SIDA, calculată pe baza alocaţiei
zilnice de hrană stabilite pentru consumurile colective de unităţile sanitare
publice.
e) drepturi de revin părinţilor minorilor cu handicap sau întreţinătorilor legali ai
acestora ( scutire de plata taxelor de abonament pentru persoana deţinătoare de
aparat de radio şi televizaor, prioritate la instalarea postului telefomic şi scutire de
plata abonamentului cu 100 de impulsuri incluse, precum şi costul a 400 de
impulsuri pentru nevăzători, concedii medicale pentru îngrijirea copiilor cu
handicap grav şi accentuat, care necesită tratament pentru afecţiuni intercurente,
până la vârsta de 18 ani a copilului, concediu plătit pentru îngrijirea copilului cu
handicap, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 3 ani, etc).
Toate drepturile sunt acordate copiilor cu handicap în baza încadrării acestora în
grad de handicap, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin 3 din O.U.G. nr. 102/1999.
O.U.G. nr. 123/2001 privind organizarea şi funcţionarea comisiei pentru protecţia
copilului, aprobată şi modificată prin Legea nr. 71/2002 şi H.G. nr. 1205/2001
privind aprobarea Metodologiei de funcţionare a comisiei pentru protecţia copilului
reglementează modalitatea de încadrare a copiilor în grade de handicap. Aceştia pot fi
încadraţi în următoarele categorii de handicap: uşor, mediu, accentuat şi grav.
Prin O.U.G. nr. 12/2001 privind înfiinţarea Autotirăţii Naţionale pentru Protecţia
Copilului şi Adopţie, aprobată şi modificată prin Legea nr. 252/2001 precum şi H.G.
nr. 770/2003 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru
Protecţia Copilului şi Adopţie, problematica copilului cu dizabilităţi este specificată
ca făcând obiectul de intervenţie al A.N.P.C.A., şi iese de sub tutela Autorităţii
Naţionale pentru Persoane cu Handicap.
Legea Nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului abrogă următoarele acte normative de interes în protecţia copilului cu
dizabilităţi: O.U.G. nr. 26/1997, O.U.G. 123/2001, Legea 71/2002, H.G.90/2003.
Acestă lege pledează pentru respectarea drepturilor copilului, a interesului său
superior, pentru menţinerea sa în familie şi pentru promovarea dezinstituţionalizării.
Copilul cu handicap/dizabilităţi beneficiază de toate drepturile unui copil normal şi în
plus sunt făcute unele specificaţii cu privire la îngrijirea specială pe care o necesită.
“Art 46 – (1) Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată
nevoilor sale.
(2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare,
reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării
personalităţii sale.”17
În ce priveşte măsurile de protecţie specială a copilului lipsit temporar sau
definitiv de ocrotirea părinţilor săi este făcută o delimitare în funcţie de vârstă.
Astfel, copilul mai mic de 2 ani nu poate fi trimis într-o instituţie de tip rezidenţial.
Art.60 alin 1 specifică: “ Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani
poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un
serviciu de tip rezidenţial fiind interzis”.18 Copiii cu handicap beneficiază de acestă
prevedere numai dacă ea nun u-i afectează recuperarea, aşa cum reiese din Art. 60
alin 2 care spune: “ Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se poate dispune
plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia
în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip
rezidenţial specializate”.19
Odată cu apariţia Legii 272 s-a produs o schimbare majoră în serviciile pentru
protecţia copilului, schimbare care a impus introducerea şi aplicarea în toate
instituţiile de resort a unor standarde minime obligatorii.
În ce priveşte copilul cu handicap/dizabilităţi s-au emis Ordinul 25 din 9 martie
2004 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind centrele de zi pentru
copii cu dizabilităţi şi Ordinul 27 din 10 martie 2004 pentru aprobarea standardelor
minime obligatorii privind serviciile pentru protecţia copilului de tip rezidenţial
pentru copii cu dizabilităţi.
Trebuie specificat un fapt deosebit de important, şi anume acela că aceste două
ordine sunt primele acte legislative în care termenul de referinţă folosit este cel de
“dizabilitate” în locul celui de “handicap”. 17 Legea nr. 272 /2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, publicată în M.Of., P. I, nr. 557 din 23 iunie 200418 Idem19 Idem
III.Factorii generatori ai handicapului/dizabilităţii la copii şi adulţi
Existenţa handicapului, atât la copii cât şi la adulti, poate fi interpretată diferit în
funcţie de tipul de abordare adoptat. Dacă abordarea este strict ştiinţifico-medicală, atunci
se poate spune că handicapul este dat de funcţionarea defectuasă a unui aparat/sistem sau
de inexistenţa sau insuficienta dezvoltare a unui organ/parte funcţională a organismului.
Dacă modalitatea de obordare este una socială, handicapul poate fi privit ca o
insuficientă dezvolate a societăţii, aceasta nefiind capabilă să satisfacă nevoile tuturor
cetăţenilor săi.
1. Factori biologici
În categoria factorilor biologici generatori de handicap/dizabilitate putem distinge
mai multe subcategorii în funcţie de periada apariţiei acestora şi a afectării capacităţii
normale de viaţă. Putem distinge deci:
Factori prenatali sunt reprezentaţi de orice boală sau afecţine de care
suferă mama înainte de a rămâne însărcinată sau contactate în perioada
sarcinii. Tot aici trbuie specificaţi şi factorii şicircumstanţele care pot
provoca o deficienţa, cum ar fi:
- factorii care provoacă malformaţii congenitale (agenţi chimici, radioactivi,
biologici, farmacologici şi infecţioşi);
- efectele adverse asupra fătului şi riscurile de leziuni cerebrale;
- deficienţele în timpul gravidităţii;
- anumite condiţii patologice;
- modurile riscante de viaţă, de exemplu: tabagismul sau alcoolismul;
- procesul de îmbătrânire;
- cauzele ce favorizează accidentele.
Extrem de periculoase în această perioadă sunt zoonozele, în special
toxoplasmoza şi ureaplasma, care, în cazul în care nu provoacă avort spontan
conduc la hidrocefalie sau deficit mental sever la copil. În prezent, în România
un set complet de analize pentru depistarea zoonozelor este extreme de
costisitor, medicii recomandând numai 2-3 analize dintre acestea , celelalte
fiind suportate de mama dacă le doreşte. La cealaltă extremă este situate cazul
Franţei, şară în care mama care nu îşi face setul complet de analize în primele
luni de sarcină ( când se poate întrerupe fără riscuri sarcina în cazul în care
fătul este afectat, sau poate fi urmat cu success tratamentul specific) nu
beneficiază se serviciile sociale specifice ( concediu de naştere, alocaţie, etc.).
Efecte dezastruoase asupra fătului poate avea şi gripa sau răceala în cazul
în care unul dintre simptome este febra ridicată, peste 39oC. În aceste situaţii
medicii recomandă întreruperea sarcinii datorită riscului crescut de a da
naştere unui copil cu handicap major, de cele mai nulte ori neuropsihic.
Tot în această categorie se înscriu şi bolile transmise genetic, pe linie
maternă, paternă sau încrucişată, de genul distrofiilor musculare , rinichi
polichistic etc, precum şi anomaliile genetice care apar mai ales la mamele cu
vârstă de peste 40 ani – Sindrom Down, Sindrom Cornelia de Lange.
Pentru a preveni deficienţele de origine congenitală, trebuie asigurate
servicii de depistare genetică, de depistare şi diagnostic prenupţial, de
supraveghere a sarcinii şi a naşterii cu risc şi normale, de îngrijire a nou-
născuţilor cu risc şi detectare şi diagnostic timpuriu al maladiilor, precum şi a
problemelor de ordin mental, motor şi senzorial.
Factori perinatali constau în traumele mecanice pe care le suportă fătul
în timpul travaliului şi al expulziei. Sunt situaţii în care medicii intervin cu
forcepsul pentru extragerea copilului, provocând leziuni grave la nivelul
capului, soldate cu handicap neuropsihic – tetrapareză, parapareză,
tripareză spastică etc.
Asfixia fătului ca urmare a travaliului prelungit sau prin ştrangulare cu
cordonul ombilical provoacă de asemene handicapuri grave datorită lipsei
oxigenării creierului.
Pe lângă handicapurile psihice, mai greu de sesizat, în timpul naşterii pot
fi afectate şi alte părţi anatomo-fiziologice ale fătului, mai întânite fiind
dislocarea de umăr sau şold care pot fi recuperate dacă sunt depistate la timp.
Factori post natali. În această categorie poate fi făcută o departajare între
factorii virali, factorii de dezvoltare fiziologică şi factorii mecanici.
- factorii virali sunt reprezentaţi de totalitatea viruşilor care, nedetectaţi la
timp pot provoca handicapuri/dizabilităţi grave. În această categorie poate fi
aminită meningita, oreionul şi complicaţiile altor viruşi mai puţin gravi, care
atacă în mod special sistemul nervos central.
- factorii de dezvoltare fiziologică sunt reprezentaţi de orice anomalie de
funcţionare/dezvolare care poate apărea pe parcursul vieţii unui individ. În
această categorie poate fi inclus diabetul zaharat prin încetarea funcţiei
pancreasului de a secreta insulină, cretinismul guşogen prin lipsa hormonulu-
lui tiroidian, etc.
- factorii mecanici reprezentaţi de accidentele suferite de individ pe parcursul
vieţii, accidente ce se pot solda cu amputarea unor părţi ale corpului, paralizii
sau disfuncţionalităţi la nivelul organelor.
2. Factori sociali constau din totalitatea acţiunilor/inacţiunilor unei societăţi prin care
unora dinre indivizi li se limitează accesul liber la o viaţă normală. Se poate spune că
handicapul/dizabilitatea depinde de relaţiile persoanei cu mediul ei înconjurător. Un
handicap/dizabilitate devine evident când persoana întâlneşte obstacole culturale,
materiale sau sociale care îi împiedică accesul la diversele servicii ale societăţii, care
sunt disponibile pentru concetăţenii săi. Handicapul/dizabilitatea constă în pierderea sau
limitarea posibilităţilor de a participa, în situaţii de egalitate cu ceilalţi indivizi, la viaţa
comunităţii.
IV. MODALITĂŢI DE EGALIZARE A ŞANSELOR PENTRU COPIII CU
DIZABILITĂŢI – POLITICI SOCIALE
Naţiunile unite au elaborat un număr de 22 de reguli speciale, prin care se doreşte
orientarea eforturilor de egalizare a şanselor persoanelor cu handicap. Cele 22 de reguli
se referă la următoarele domenii:
Sensibilizarea faţă de problemele, Îngrijirea sănătăţii
nevoile, drepturile şi contribuţia potenţială Readaptarea
a acestor persoane; Serviciile de suport
Accesibilitatea Educaţia
Munca Securitatea socială
Viaţa de familie Plenitudinea vieţii personale
Cultura Sportul
Timpul liber Religia
Informarea şi cercetarea Planificarea şi luarea
deciziilorlegislaţia
Politicile economice Coordonarea activităţilor
Organizaţiile persoanelor cu Formarea personalului
handicap
Urmărirea şi evaluarea la nivel Coordonarea tehnică şi
economică
naţional a regulilor şi programelor Cooperarea internaţională
În ce priveşte protecţia socială a copiilor, România a ratificat Convenţia cu privire
la drepturile copilului prin Legea nr.18/1990, asumându-şi garantarea şi promovarea
drepturilor tuturor copiilor, aşa cum sunt definite în Constituţie şi în conformitate cu
principiile şi normele enunţate de acestea, inclusiv în privinţa copiilor cu handicap.
Legislaţia privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap Legea nr. 53/1992, include, în principal, ca prevederi pentru copiii cu handicap:
- accesul liber şi egal în orice instituţie de învăţământ obişnuit;
- pregătirea şcolară la domiciliu;
- alocaţia de stat majorată cu 100%;
- alocaţia de plasament pentru copiii cu handicap echivalentă cu un salariu minim brut
pentru un asistent social debutant cu studii medii;
- locuri de odihnă gratuite în tabere;
- asistent personal pentru copiii cu deficienţe grave;
- facilităţi diverse legate de: accesul la cultură şi activităţi sportive, asistenţă medicală,
transport urban şi interurban.
Se acordă, de asemenea, facilităţi pentru persoana care are în grijă un asemenea
copil (concediu plătit, concediu medical, scutire de taxe la radio şi televizor, facilităţi
legate de dobândirea şi folosirea unei locuinţe, etc.).
Prin Legea 53/1992 se constituie un fornd special – Fondul de risc şi accident -
prin contribuţia de 1% din fondul de salarii, aplicată angajatorilşor şi destinată finanţării
beneficiilor şi serviciilor din acest domeniu.
„Planul naţional de acţiune în favoarea copilului” aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr. 972/1995 recomandă „accesul copiilor cu deficienţe, în funcţie de
potenţialul acestora, la structurile şi programele de învăţământ obişnuit”; restructurarea
instituţiilor rezidenţiale şi a celorlalte instituţii specializate existente;
dezinstituţionalizarea; educaţia şcolară în comunitate – pentru copiii în dificultate;
egalizarea şanselor (prevenirea excluderii şi marginalizării).Planul mai sus amintit
include ca parte integrantă a politicii naţionale în favoarea copilului şi a copiilor cu
deficienţe recomandări deosebit de importante dintre care remarcăm:
- utilizarea corectă şi unitară a terminologiei corelate domeniului;
- accesul copiilor cu deficienţe uşoare la învăţământul general;
- organizarea de servicii comunitare pentru identificarea deficienţelor la copii şi pentru
intervenţia precoce; accesul la aceste servicii;
Legea învăţământului (nr. 85/1995, nr. 151/1999) asigură prima concretizare
autentică a dreptului la educaţie pentru copii cu handicap/dizabilităţi după cel de-al doilea
război mondial, în România. Învăţământul pentru aceşti copii, sub denumirea de
învăţământ special, devine o parte integrantă a sistemului naţional de educaţie.
Integrarea şcolară a copiilor cu handicap (sau cu cerinţa educative speciale, în
termenii legii) se realizează, potrivit acestei legi „prin unităţi de învăţământ special, în
grupe şi clase speciale din unităţi preşcolare şi şcolare obişnuite sau în unităţi de
învăţământ obişnuite, inclusiv în unităţi cu predare în limbile minorităţilor naţionale”.
Regulamentul de organizare şi funcţionare a învăţământului special oferă
premise pentru atingerea obiectivelor integrării. Cuprinderea individuală sau în grup mic
a copiilor cu handicap/dizabililităţi în unităţi de învăţământ obişnuit trebuie realizată prin
diferite stricturi de sprijin (cadre didactice specializate, servicii de reabilitare, recuperare
specifice).
Învăţământul special este, potrivit Legii învăţământului, parte integrantă a
sistemului naţional de educaţie şi învăţământ. În măsura în care acesta include copiii cu
handicap/dizabilităţi care nu aveau dreptul înainte la o educaţie organizată, şcoala
specială constituie un exemplu de integrare şcolară directă.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 102, se schimbă componenţa Comisiei de
Expertiză medicală a persoanelor cu handicap. Mai mult decât atât, această comisie,
subordonată Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale şi fără nici o legătură cu SSPH-ul,
trece acum în subordinea inspectoratelor teritoriale.( art. 25 „Comisiile de expertiză
medicală a persoanelor cu handicap pentru adulţi funcţionează în subordinea
inspectoratelor de stat teritoriale pentru persoanele cu handicap”).
Se schimbă modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor de asistenţă socială,
abordarea medicală fiind înlocuită de una de asistenţă socială recuperatorie, schimbare
reflectată şi în denumirile acestora: căminele spital pentru minorii cu handicap sever
devin centre de recuperare şi reabilitare pentru minori cu handicap, centrele-pilot de
asistenţă specială se transformă în centr-pilot de recuperare şi reabilitare, etc.
Srviciile de asistenţă a copiilor cu dizabilităţi sunt preluate de Direcţiile Generale
pentru Protecţia Copilului, Comisia pentru Protecţia Copilului îşi schimbă componenţa şi
emite hotărârile de încadrare într-un grad de handicap a minorilor, după vârsta de 18 ani
aceştia rămânând în continuare sub incidenţa Ordonanţei de Urgenţă 102/1999.
Chiar şi după separarea serviciilor pentru copii cu dizabilităţi de cele pentru
adulţii cu handicap prin preluarea acestora de către SPSPC, problema continuă să
persiste. Pentru a ieşi din această situaţie la nivelul tuturor judeţelor ţării SPSPC-urile îşi
propun ca obiectiv principal reinserţia familială a copiilor cu dizabilităţi şi reducerea
numărului celor instituţionalizaţi prin măsuri alternative de protecţie de genul centre de
zi, servicii specializate la domiciliu, largirea reţelei de sistenţi maternali şi achiziţionare
de apartamente sociale penreu tinerii cu dizabilităţi care ies din sistem.
Prin Planul Naţional anti-sărăcie şi promovarea a incluziunii sociale adoptat în
iulie 2002 sunt formulate obiective clare în ceea ce priveşte „îmbunătăţirea şi
diversificarea formelor de suport pentru persoanele cu handicap” prin servicii specializate
la domiciliu sau în centre de zi şi dezvoltarea reţelelor de centre de zi, plasament în
sistem privat, precum şi promovarea educaţiei incluzive pentru copii cu handicap.
În prezent toate serviciile pentru protecţia copilului se află la răscruce deoarece
din ianuarie 2005 a intrat în vigoare noul pachet de legi şi se schimbă modalitatea
administrativă de funcţionare. Astfel, principala schimbare este marcată de fuzionarea
direcţiilor generale pentru protecţia copilului cu direcţiile generale de asistenţă socială.
Nou înfiinţatele Direcţii generale de asistenţă socială şi protecţia copilului funcţionează
în conformitate cu prevederile Hotărârii nr. 1434/23.09.2004 ( privind atribuţiile şi
regulamentul cadru de funcţionare ale Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului).
Astfel în Legea nr. 272 din 21.06.2004, art 46 se face referire la copilul cu
handicap astfel: „ (1)Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată
nevoilor sale.
(2) Copilul cu handicap are dreptul la educaţie, recuperare,compensare,reabilitare şi
integrare,adaptate posibilităţilor proprii, în vederea dezvoltării personalităţii sale.”
Tot în această lege sunt regăsite centrele de zi, sub titulatura de servicii de zi.
Conform legii mai sus specificate, acestea sunt, conform art. 108 „...acele servicii prin
care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea capacităţii copilului şi ale părinţilor
săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina separarea copilului de familia sa.”
Tot în pachetul de legi intrate în vigoare la 1.01.2005 sunt cuprinse setul de
standarde minime obligatorii, cum ar fi:
- ORDIN nr. 21 din 26 februarie 2004 pentru aprobarea standardelor
minime obligatorii privind serviciile pentru protectia copilului de tip
rezidential
- ORDIN nr. 24 din 4 martie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii pentru centrele de zi
- ORDIN nr 25 din 9 martie 2004 pentru aprobarea standardelor minime
obligatorii privind centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi
- ORDIN nr. 45 din 25 martie 2004 pentru aprobarea standardelor minime
obligatorii privind procedura adoptiei interne.
- ORDIN nr. 48 din 30 martie 2004 pentru aprobarea Standardelor minime
obligatorii privind serviciul pentru dezvoltarea deprinderilor de viata
independenta
- ORDIN nr. 69 din 10 iunie 2004 pentru aprobarea standardelor minime
obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecţiei copilului.
- Ordin nr. 422 din 9 august 2004 pentru aprobarea Standardelor obligatorii
de calitate privind serviciile sociale specializate din România, furnizate în
sistem public, privat şi parteneriat public - privat
Reglementările cuprinse în aceste standarde vizează creşterea calităţii serviciilor
sociale, urmărirea şi respectarea drepturilor copilului în conformitate cu legislaţia internă
şi internaţională. Protecţia specială a copiilor cu handicap este realizată în sistem
instituţionalizat - reglementat de Ordinul nr 25 din 9 martie 2004 pentru aprobarea
standardelor minime obligatorii privind centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi şi
Ordinul 27 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind serviciile pentru
protecţia copilului de tip rezidenţial pentru copiii cu dizabilităţi dar şi neinstituţionalizat,
reglementat de legi cu character general cum este Legea nr. 272/2004 privind protecţia
drepturilor copilului.
Ultimele reglementări legislative, în accord cu cele europene, stabilesc standarde
minime pe care furnizorii de servicii sociale trebuie să le îndeplinească atunci când
lucrează cu categorii defavorizate de genul copii instituţionalizaţi sau personae cu
handicap/dizabilităţi.Sunt făcute specificaţii clare cu priveire la fiecare categorie de
activităţi desfăşurate cu beneficiarii, în ceea ce priveşte resursele materiale şi umane
implicate dar şi modul de desfăşurare şi nivelul formării profesionale a personalului.
Făcând o sinteză a prestaţiilor pentru copiii şi adulţii cu handicap/dizabilităţi
putem conchide că acestea se grupează în trei categorii:
Prevenţia – se referă la îngrijirile primare ale sănătăţii ( depistarea
diagnosticul, intervenţia ). Principalele direcţii de acţiune având ca scop
prevenţia sunt:
- campanile de educaţie în scopul descurajării şi contracarării anumitor
comportamente nesanătoase ale indivizilor – abuzul de alcool, tutun,
droguri, etc.
- campanii de educaţie în scopul înţelegerii clare a cauzelor, simptomelor şi
consecinţelor deficineţelor
- camapnii de sensibilizare a populaţiei faţă de problematica persoanelor cu
handicap/dizabilităţi
- campanii de educare a populaţiei cu privire la sănătatea mamei şi a
copilului, combaterea malnutriţiei, a avitaminozelor, vaccinări şi
prevenirea accidentelor
Readaptarea – se referă la furnizarea de servicii care au ca scop reducerea
problemelor cu care se confruntă familiile persoanelor cu
handicap/dizabilităţi, probleme care le determină să recurgă la
instituţionalizare.În ultimii ani s-a pus un accent deosebit pe serviciile în
comunitate pentru readaptarea persoanelor cu handicap/dizabilităţi, prin
crearea de servicii de support pentru familie, servicii de genul centrelor de
zi, meselor pe roţi, servicii de consiliere support şi terapie pentru familie.
Egalizarea şanselor – constă în principal în eliminarea sau diminuarea
considerabilă a obstacolelor fizice care limitează independenţa şi
autonomia persoanelor cu handicap/dizabilităţi. Legislaţia românească în
vigoare crează condiţii de acces şcolar în sistem special sau de masă
pentru copiii cu deficienţe, la fel ca şi pregătirea profesională şi încadrarea
ulterioară în muncă cu un program de lucru adaptat posibilităţilor
individuale.
România este la început de drum în ceea ce priveşte politicile sociale pentru copii
cu handicap/dizabilităţi. Cadrul legislative s-a conturat în timp la nivelul cerinţelor
europene, de acum trebuie aplicat. Pentru acest lucru este nevoie de instituţii şi personal
de specialitate dar mai ales de resurse materiale
V. IMPACTUL PRINCIPALELOR SERVICII SOCIALE PENTRU COPII
CU DIZABILITĂŢI
În conformitate cu prevederile legislative în vigoare, în România copiii cu dizabilităţi
beneficiază de servicii de educaţie, promovare a sănătăţii şi servicii sociale. Acestea sunt
furnizate pe bază de cerere şi de certificare medicală tuturor copiilor şi persoanelor adulte
care îi au în îngrijire. Certificarea se referă la existenţa unui certificate medical
constatator al handicapului/deficienţei eliberat de un medic specialist dintr-o unitate a
Ministerului Sănătăţii.
La cererea părintelui sau a tutorelui legal copilul beneficiază de prestaţii în bani –
alocaţie dublă, scutirea de la plata anumitor taxe a părinţilor – şi de servicii la domiciliu
sau în sistem instituţionalizat, în centre de zi sau centre rezidenţiale.
V.1.Comisia pentru protecţia a copilului
În conformitate cu prevederile Legii 272 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului precum şi cu prevederile Convenţiei Organizaţiei Naţiunilor Unite
ratificată prin legea Nr. 18/1990 în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii,
trebuie să prevaleze interesul superior al copilului.
În ce priveşte garantarea şi promovarea drepturilot copilului Legea Nr. 272 aduce
unele modificări, Comisia pentru protecţia copilului nemaiavând rolul principal cu privire
la unele măsuri ca plasamentul şi încredinţarea pentru care părinţii nu-şi dau acordul sau
în situaţia în care este pusă în pericol integritatea fizică sau morală a copilului.Aceste
hotîrâri sunt luate de către instanţele judecătoreşti.
Hotărârea 1437 din 02/09/2004 privind organizarea şi metodologia de funcţionare
a Comisiei pentru protecţia copilului specifică după cum urmează:
“Art. 2. - (1) Comisia are urmãtoarele atribuţii principale:
a) stabileşte încadrarea copiilor cu dizabilitãţi într-un grad de handicap şi, dupã caz,
orientarea şcolarã a acestora;
b) stabileşte mãsurile de protecţie specialã a copiilor, în condiţiile legii;
c) reevalueazã periodic hotãrârile privind mãsurile de protecţie, precum şi încadrarea în
grad de handicap şi orientarea şcolarã a copiilor, pe baza sesizãrii direcţiei generale de
asistenţã socialã şi protecţia copilului, denumitã în continuare Direcţia;
d) revocã sau înlocuieşte mãsura stabilitã, în condiţiile legii, dacã împrejurãrile care au
determinat stabilirea acesteia s-au modificat;
e) soluţioneazã cererile privind eliberarea atestatului de asistent maternal profesionist;
f) soluşioneazã plângerile adresate de copii, în mãsura în care soluţionarea acestora nu
este stabilitã de lege în competenţa altor instituţii;
g) promoveazã drepturile copilului în toate activitãţile pe care le întreprinde;
h) informeazã pãrinţii cu privire la consecinţele plasamentului asupra raporturilor pe care
le au cu copiii, inclusiv drepturile şi obligaţiile pe care le au faţã de copil pe durata
mãsurii plasamentului;
i) stabileşte, în condiţiile legii, cuantumul contribuţiei lunare a pãrinţilor la întreţinerea
copilului pentru care s-a decis plasamentul.”
Comisia este formată din 5 membrii având formare profesională specifică, după
cum urmează:
a) un medic specialist pediatru, desemnat de direcţia de sãnãtate publicã judeţeanã,
respectiv amunicipiului Bucureşti;
b) un psihopedagog cu experienţã în educaţia specialã, desemnat de inspectoratul şcolar
judeţean, respectiv al municipiului Bucureşti;
c) un reprezentant al inspectoratului teritorial de poliţie;
d) reprezentantul direcţiei pentru dialog, familie ţi solidaritate socialã judeţene, respectiv
a municipiului Bucureşti, cu atribuţii în domeniul asistenţei sociale;
e) un reprezentant al organismelor private acreditate, propus de secretarul general al
judeţului, respective al sectorului municipiului Bucureşti.
Comisia pentru Protecţia Copilului este ajutată în exercitarea atribuţiilor care îi
revin privind încadrarea copiilor în grad de handicap şi orientarea şcolară/profesională de
Serviciul de evaluare complexă din cadrul Direcţiilor.
Acest serviciu de evaluare complexã exercitã urmãtoarele atribuţii:
a) identificã copiii cu dizabilitãţi şi dificultãţi de învãţare şi adaptare socioşcolarã, care
necesitã încadrare într-un grad de handicap şi orientare şcolarã/profesionalã, în urma
solicitãrilor directe, a referirilor din partea specialiştilor care vin în contact cu copiii cu
dizabilitãţi şi a sesizãrilor din oficiu;
b) verificã îndeplinirea condiţiilor privind încadrarea copilului într-un grad de handicap şi
orientarea şcolarã/profesionalã a acestuia;
c) în situaţii excepţionale, efectueazã evaluarea complexã a copilului sau componente ale
acesteia la sediul serviciului sau la domiciliul copilului;
d) întocmeşte raportul de evaluare complexã şi planul de recuperare a copilului cu
dizabilitãţi, prevãzut în anexa nr. 3, şi propune Comisiei încadrarea copilului într-un grad
de handicap şi orientarea şcolarã/profesionalã; aceste propuneri se fac în baza raportului
de evaluare complexã şi prin aplicarea criteriilor de încadrare într-un grad de handicap,
respectiv a celor de orientare şcolarã/profesionalã;
e) întocmeşte, în condiþiile legii, planul individualizat de protecţie pentru copilul cu
dizabilitãţi;
f) urmãreşte realizarea planului de recuperare a copilului cu dizabilitãţi, respectiv a
planului individualizat de protecţie, aprobat de Comisie;
g) efectueazã reevaluarea anualã a condiţiilor privind încadrarea copilului într-un grad de
handicap, la cererea pãrintelui sau a reprezentantului legal, formulatã cu cel puþin 30 de
zile înainte de expirarea termenului de valabilitate a certificatului. Cererea de reevaluare
poate fi formulatã şi înainte de expirarea acestui termen dacã s-au schimbat condiţiile
pentru care s-a eliberat certificatul de încadrare într-un grad de handicap. La cererea de
reevaluare se anexeazã documentele prevãzute de legislaţia în vigoare;
h) comunicã în scris pãrinţilor sau reprezentantului legal data stabilitã pentru reevaluare;
i) efectueazã reevaluarea pe ciclu şcolar a condiţiilor privind orientarea şcolarã/profesi-
onalã a copiilor cu dizabilitãţi, la cererea pãrintelui sau a reprezentantului legal ori a
comisiei interne de evaluare continuã;
Serviciul de evaluare complexă este format obligatoriu din câte un specialist
pentru următoarele domenii: un medic pediatru, un psiholog, un psihopedagog, asitent
social, neuropsihiatru/neurolog sau psihiatru pentru copii. Fiecare Direcţie stabileşte
necesarul de specialişti din cadrul serviciului în funcţie de numărul de soclicitări de
încadrare în grad de handicap sau de eliberare de certificate de orientare şcolară au fost
înregistrate în anul precedent. Pe baza acestor date se stabileşte organigrama serviciului şi
suplimentarea specialiştilor.
Serviciul de evaluare complexă procesează informaţiile existente în dosarul
individual al copilului privitor la rezultatul analizei efectuate de medical neuropsihiatru
din unitatea medicală de care aparţine, datele de stare civilă ale tuturor membrilor
familiei, precum şi actele doveditoare ale domiciliului.
Fiecare specialist investighează copilul potrivit specializării sale şi rezultatele
obţinute sunt confruntate cu cele din certificatul medical. În cazul în care rezultatele sunt
diferite se procedează la o nouă examinare. Dacă şi la reexaminare rezultatele vin în
contradicţie cu cele medicale, copilul este trimis pentru o nouă examinare la unitatea
medicală.
Asistenţăă sociali efectuează vizite la domiciliu pentru a stabili dacă condiţiile în
care copilul trăieşte sunt satisfăcătoare şi nu-i agravează handicapul.
Pentru copiii nedeplasabili se constitiue o comisie de investigare la domiciliu al
copilului după aceleaşi criterii emintite mai sus.
În urma acestor demersuri Serviciul de evaluare complexă propune Comisiei
pentru Protecţia Copilului gradul şi diagnosticul sub care se va elibera certificatul de
handicap sau unitatea şcolară specială, normală, centrul de îngrijire şi recuperare către
care este orientat copilul prin certificatul de orientare şcolară şi profesională.
V.2.Centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi
Centrele de zi sunt o formă de serviciu de sistenţă socială acordată copiilor din
familii aflate în situaţii dificile ( îngrijire în zimpul zilei sau după orele de şcoală pentru
copilul şcolar, programe educative şi distractive, consiliere psihologică)20.
Centrele de zi au fost înfiinţate pentru a favoriza menţinerea copiilor în familia de
origine, prevenirea abandonului familial şi şcolar, deminuarea ratei vagabondajului şi a
delincvenţei juvenile, etc.
Centrele de zi care se ocupă de copiii cu dizabilităţi sunt centre terapeutice în care
se oferă îngrijire pe timpul zilei, programe recreativ-educative şi recuperatorii, precum şi
o deschidere către integrarea socială a acestor copii.
20 Luana Miruna Pop (coord) - Dicţionar de plotici sociale, pag.174
Centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi oferă servicii de recuperare locomotorie,
a limbajului, de ameliorare psihică, recreere şi socializare precum şi consiliere şi sprijin
pentru părinţii acestora. Aceste centre au o anumită arie de cuprindere, deobicei
delimitată teritorial pe sectoare al Bucureştiului sau pe judeţe, în ţară .
Admiterea copiilor întrun centru finanţat de la bugetul consiliului local/judeţean
se face prin prezentarea cazului de către asistenţii sociali ai centrului în faţa unei Comisii
de Selecţie pentru centrele de zi compusă din directorul general adjunct al D.G.P.C.
sector 4, un medic neuropsihiatru din cadrul Serviciului de Evaluare Complexă a
Copilului, un psiholog, un reprezentant al Serviciului de Monitorizare, şefii centrelor de
zi de pe raza sectorului. Componenţa acestei comisii, precum şi numele ei pot să difere de
la o Direcţie de Asistenţă Socială şi Protecşia Drepturilor Copilului la alta. ( Modelul
analizat de mine este cel al D.G.A.S.P.C. sector 4).
Dosarul prezentat în faţa comisiei trebuie să conţină obligatoriu Certificatul de
încadrare într-o categorie de persoane cu handicap al copilului, sau cenrtificatul de
expertiză şi orientare şcolară, emise de Comisia pentru Protecţia Copilului. Au prioritate
cazurile sociale, în cazul în care situaţia socio-economică a familiei este bună, comisia
hotărând ca minorul să beneficieze focalizat numai de serviciul care-i este absolut
necesar, fără servirea mesei în centru sau activităţi recreative şi de socializare.
După primirea avizului favorabil de înscriere în centru copilul este evaluat de
către specialiştii centrului – psiholog, logoped, medic, kinetoterapeut şi educator – şi i se
întocmeşte Planul Personalizat de Intervenţie, care va fi evaluat la 6 luni sau mai devreme
în funcţie de recomandările de recuperare/ameliorare specificate sau dăcă apar evenimete
speciale.
Toate serviciile administrative ale centrului sunt subordonate Direcţiei Generale
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (sector 4). Personalul este angajat prin concurs
organizat de către D.G.A.S.P.C, fondurile sunt gestionate tot de către D.G.A.S.P.C., iar
cursurile pe care le urmează angajaţii centrului sunt cele organizate sau propuse de către
aceeaşi direcţie.
În afara centrelor de zi de stat există şi o serie de centre pentru copii cu dizabilităţi
particulare, finanţate în colaborare public-privat sau numai privat. Şi acestea sunt
instituţii multidisciplinare de educaţie-îngrijire, reabilitare şi şcolară pentru copiii cu
handicap neuromotor mediu şi sever.
Unele centre ( cum este cazul Centrului “Arora” din Bucureşti) funcţionează în
parteneriate cu Inspectoratele Şcolare şi sunt affiliate la diferite şcoli speciale. Acestea au
angajaţi profesori de specialitate care asigură educaţie curriculară individualizată.
Şi centrele private oferă servicii de recuperare logopedică, locomotorie,
psihologică şi educaţională copiilor cu handicap neuromotor mediu şi sever. Admiterea
acestor copii în centru se face în urma analizării dosarului copilului de către echipa
pluridisciplinară formată din asistent social, psiholog, logoped, kinetoterapeut şi
psihopedagog. Certificatul de handicap nu este necesar. De asemenea, situaţia socio-
familială a familiei copilului nu este un factor decisiv în hotărârea de înscriere. Toţi copiii
au aceleaşi şanse de admitere, în limita locurilor disponibile.
Aceste centre de zi, fie ele de stat sau private funcţionează după reglementările
Ordinului 25 din 9 martie 2004 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii pentru
centrele de zi pentru copii cu dizabilităţi.
Standardele sunt grupate pe arii de interes după cum urmează:
I. Informaţii şi relaţii cu comunitatea
1. Activităţi de informare la nivelul comunităţii
2. Relaţii de colaborare activă cu familiile copiilor care frecventează cenrul de zi
pentru copii cu dizabilităţi – activităţi
3. Programul personalizat de intervenţie
4. Programul zilnic al copiilor
5. Activităţi educaţionale
6. Activităţi de abilitare şi reabilitare
7. Activităţi recreative şi de socializare
8. Sprijin pentru orientarea şcolară şi profesională şi consilierea spihologică
9. Consiliere şi sprijin pentru părinţi
II. Administrare şi management
10. Locaţia, resurse financiare şi baza materială
11. Administrare şi management
12. Planul anual de acţiune
III. Resurse umane
13. Recrutarea şi angajarea personalului
14. Formarea iniţială şi continuă a personalului
15. Supervizarea
IV. Colaborarea interinstituţionlă
16. Protecţia copilului împotriva abuzului
17. Activităţi de colaborare cu profesioniştii şi instituţii relevante
Fiecare din standardele enumerate mai sus sunt însoţite de rezultatele aşteptate a fi
obţinute, de cerinţe de implementare şi de indicatori specifici.
Aceste standarde ridică destul de numeroase probleme, în special centrelor de zi
din sistemul public care nu dispun de autonomie şi de propriile resurse financiare, de
personal şi nu pot lua singure deciziile care le avantajează.
Desi aceste standarde specifică tipurile de activităţi educative şi de recuperare şi
rezultatele la care trebuie să se ajungă, după primul an de la intrarea lor în vigoare mai
puţin de 50% dintre standarde erau atinse din lipsa de resurse şi de personal calificat.
Instrumentele de lucru nu sunt clar specificate şi universalizate la nivelul tuturor
unităţilor de acelaşi fel, fapt care face greu de cuantificat rezultatele a două sau mai multe
unităţi de acelaşi fel, şi, cu atât mai mult de comparat între ele.
V.3.Centrele de tip rezidenţial pentru copii cu dizabilităţi
V.4..Centrele de îngrijire şi recuperare pentru copii cu dizabilităţi
VI. PUBLIC SI PRIVAT IN FURNIZAREA SERVICIILOR PENTRU COPII CU
DIZABILITATI
VII. ANALIZA SWOTT A POLITICILOR SOCIALE PENTRU COPII CU
DIZABILITATI
VIII. CONCLUZII
ANEXA Nr. 1
Consiliul Judeţean ......./Consiliul Local al Sectorului ... Bucureşti
Comisia pentru protecţia copilului
Nr. ......../...........
CERTIFICAT
de încadrare a copilului într-un grad de handicap
Copilul ................., fiul/fiica lui ........ şi al/a lui ............., nãscut la
data de ........ în localitatea ............,judeţul ..............., domiciliat
în ............................, str. ........... nr. ...., bl. ...., sc. .........., et. ........., ap.
..........,judeţul/sectorul ..............., posesor al BI/CI seria .... nr. .....,
CNP ..................., se încadreazã în gradul de handicap ...,,,,.............,
conform raportului de evaluare complexã nr./data ......................,
eliberat de ................., cu recomandãrile prevãzute în planul de
recuperare a copilului cu dizabilitãţi/planul individualizat de protecþie
prevãzut în anexã.
Prezentul certificat este valabil 6/12 luni de la data eliberãrii.
Prezentul certificat s-a întocmit în .......... exemplare.
Preşedinte, Membri Şeful
serviciului
de evaluare
complexã,
.................. .................. ............
......
..................
Secretar,
..
................
ANEXA Nr. 2
Consiliul Judeţean ....../Consiliul Local al Sectorului ...... Bucureşti
Comisia pentru protecþia copilului
Nr. ......../........
CERTIFICAT
de expertizã şi orientare şcolarã/profesionalã
Copilul/
Elevul ..................................................................................,mama .......................
………….................., tata .................................................nãscut la data
de ................................... în
localitatea ..........................................,judeţul ..........................., domiciliat
în……………………
str. ................................... nr. ….., bl. ....., sc. ..., et. ...., ap. .......,
judeţul/sectorul ........................ . posesor al B.I./C.I. seria .......nr. ...........,
CNP .................................................., având:
a) tipul de deficienţã/handicap ....................................................................
b) gradul/nivelul de deficienţã .....................................................................,
este orientat/reorientat pentru:
- unitate de învãţãmânt special ...............................................................................
- grupã/clasã specialã în unitate obişnuitã de învãţãmânt .....................................
- şcoalã (grãdiniţã) obişnuitã (integrare, menţinere, reintegrare/reorientare) - cu sau
fãrã structuri/servicii de sprijin (se precizeazã care, dacã se
recomandã) ....................................................................................................................
.............
........................................................................................................................................
.........................................................................................................................
- meseria/meseriile (la şcoala profesionalã) ...........................................................
- şcolarizare în regim de zi, şcolarizare în regim de internat (sãptãmânal sau
trimestrial) ...............................................................................................................
- alte situaţii ...........................................................................................................,
conform raportului de evaluare complexã nr. /data ..............................................,
eliberat de .............................................................................................................,
cu recomandãrile prevãzute în planul de recuperare a copilului cu dizabilitãţi sau
planul individualizat de protecþie prevãzut în anexã.
Prezentul certificat este valabil pânã la data de ............... .
Prezentul certificat s-a întocmit în ......... exemplare.
Preşedinte, Membri Şeful serviciului
de evaluare complexã,
.................. .................. ..................
..................
Secretar,
..................
ANEXA Nr. 3
Judeţul/Sectorul ...........................
Direcţia generalã de asistenţã socialã şi protecþia copilului
STRUCTURA-CADRU
a planului de recuperare a copilului cu dizabilitãţi
Numele şi prenumele copilului ..............................................................
CNP ..................................................................................
Mama ..........................................
Tata .......................................
Reprezentantul legal al copilului ..........................................................
Domiciliul ................................................................................................
......
.................................................................................................................
......
Data realizãrii/revizuirii planului de
recuperare ..........................................
Dosar nr. ..................................................................................
Motivul întocmirii/revizuirii planului de
recuperare………………………………… .....................................................
.......................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
...............................................
Manager de caz/Responsabil de
caz ......................................................................
.................................................................................................................
................
Membrii echipei şi instituţia din care
provin ............................................................
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
................
.................................................................................................................
................
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
...............
.................................................................................................................
................
.................................................................................................................
................
.................................................................................................................
................
.................................................................................................................
................
----------------------------------------------
PRESTAŢII----------------------------------------------
Tipul……………………………………………………………………………………….
.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Cuantumul
……………………………………………………………………………......
Autoritatea localã/ Organizaţia
responsabilã…………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Data de începere
………………………………………………………………………..
Perioada de
acordare……………………………………………………………………
-------------------------------------------------
SERVICII---------------------------------------------
Tipul de caz/Persoana responsabilã
…………………………………………………. Instituţia
responsabilă……………………………………………………………………
…………………………………………………………………………………………….
Obicetive generale
………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………
Data de începere …………………………………………………..
Perioada de desfăşurare………………………………………………..
Responsabil………………………………………………….
Protecţia
copilului…………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Educaţie
formalã………………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
şi
nonformalã/……………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
informalã…………………………………………………………………………………
...
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Sãnãtate………………………………………………………………………………….
..
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Recuperare………………………………………………………………………………
.
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Altele………………………………………………………………………………………
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................................................................
.................................................................
-------------------------------------------
INTERVENŢII---------------------------------------------
Responsabil……………………………………………………………………………
….
Tipul de caz/Persoana
responsabilã…………………………………………………..
Instituţia
responsabilă…………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………..
Obicetive
generale……………………………………………………………………….
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
………………………………………………………………………………………………
Data de începere…………………………………………….
Perioada de desfăşurare………………………………………………….
Manager de caz,
........................
Membrii echipei,
........................
........................
Şef serviciu,
........................
Directorul instituţiei responsabile
(când managerul de caz este de la organismul privat autorizat),
........................
sau
Responsabil de caz,
........................
Membrii echipei,
........................
........................
Şef serviciu,
.....................
Manager de caz,
........................
Directorul instituţiei responsabile
(când managerul de caz este de la organismul privat autorizat),
........................
