Podisul Moldovei Si Campia Romana

50
D. PODIŞUL MOLDOVEI Poziţia geografică. Este cel mai întins podiş al României, situat în partea estică a acesteia. La nord de valea Moldovei vine în contact cu Obcina Mare, un contact de natură tectonică, cu o denivelare de circa 300-400 m. De la valea Moldovei şi până la valea Trotuşului, limita de vest a Podişului Moldovei este dată de Subcarpaţii Moldovei, contact care este mai clar acolo unde Subcarpaţii sunt reprezentaţi de culmi, cum sunt. Culmea Pleşului şi Culmea Pietricica. De la sud de confluenţa Trotuşului cu Siretul (Adjud) şi până la valea Prutului, Podişul Moldovei se limitează cu Câmpia Română. Este o zonă de tranziţie, mult discutată, care pleacă în primă instanţă de la faptul că extremitatea sudică a Podişului Moldovei este formată aici, la suprafaţă, din depozite tinere, Romanian - Cuaternare, ca şi câmpia. Limita cu Câmpia Română, din zona Adjudului coboară spre sud pe la poala abruptului de pe stânga văii Siretului până la sud de Cozmeşti, înconjoară apoi extremitatea sudică a piemontului Poiana-Nicoreşti, înaintează în lungul văii Bârladului până la Ghidigeni şi, de aici, îşi schimbă din nou direcţia spre sud, trecând prin Corod şi în lungul versantului stâng al văii Gerului, până la confluenţa cu Siretul, de unde urmăreşte versantul stâng al văilor Siretului şi Dunării, până la confluenţa cu Prutul.

description

Podisul Moldovei Si Campia Romana

Transcript of Podisul Moldovei Si Campia Romana

Page 1: Podisul Moldovei Si Campia Romana

D. PODIŞUL MOLDOVEI Poziţia geografică. Este cel mai întins podiş al României, situat în partea estică a acesteia. La nord de valea Moldovei vine în contact cu Obcina Mare, un contact de natură tectonică, cu o denivelare de circa 300-400 m. De la valea Moldovei şi până la valea Trotuşului, limita de vest a Podişului Moldovei este dată de Subcarpaţii Moldovei, contact care este mai clar acolo unde Subcarpaţii sunt reprezentaţi de culmi, cum sunt. Culmea Pleşului şi Culmea Pietricica. De la sud de confluenţa Trotuşului cu Siretul (Adjud) şi până la valea Prutului, Podişul Moldovei se limitează cu Câmpia Română. Este o zonă de tranziţie, mult discutată, care pleacă în primă instanţă de la faptul că extremitatea sudică a Podişului Moldovei este formată aici, la suprafaţă, din depozite tinere, Romanian - Cuaternare, ca şi câmpia. Limita cu Câmpia Română, din zona Adjudului coboară spre sud pe la poala abruptului de pe stânga văii Siretului până la sud de Cozmeşti, înconjoară apoi extremitatea sudică a piemontului Poiana-Nicoreşti, înaintează în lungul văii Bârladului până la Ghidigeni şi, de aici, îşi schimbă din nou direcţia spre sud, trecând prin Corod şi în lungul versantului stâng al văii Gerului, până la confluenţa cu Siretul, de unde urmăreşte versantul stâng al văilor Siretului şi Dunării, până la confluenţa cu Prutul.

Page 2: Podisul Moldovei Si Campia Romana

În nord şi est, Podişul Moldovei este delimitat de frontierele de stat cu Republica Moldova şi Republica Ucraina, în cea mai mare parte a traseului – în lungul văii Prutului, însă peisajul natural al multor unităţi şi subunităţi geografice ale Moldovei de la est de Prut prezintă substanţiale asemănări cu cele ale Podişului Moldovei din România: Câmpiei înalte a Covurluiului îi corespunde Câmpia Bugeacului, Podişului Bârladului – Codrii Bâcului, Câmpiei colinare a Jijiei – Depresiunea Bălţilor ş.a. Geologia. În Podişul Moldovei se constată o mare diferenţă între alcătuirea geologică de suprafaţă, unde aflorează doar partea cea mai nouă a cuverturii sedimentare, şi cea de profunzime, cu un fundament complex, foarte vechi. Se pot distinge trei unităţi structurale: Platforma Est-Europeană, Depresiunea Bârladului şi Orogenul Nord-Dobrogean. Platforma Est-Europeană reprezintă fundamentul părţii central-nordice a Podişului Moldovei, extinzându-se, spre sud, probabil până la importantul accident tectonic denumit falia Fălciu-Plopana, cu orientare ESE-VNV. Spre vest, Platforma Est-Europeană depăşeşte limitele Podişului Moldovei, fiind prinsă sub structurile şariate ale Carpaţilor Orientali. Soclul platformei este format din roci metamorfice (gnaise) şi intruziuni granitice, precambriene, care se scufundă în trepte pe direcţia NE-SV, după cum rezultă din forajul de la Todireni, pe Jijia, unde a fost interceptat la numai 950 m adâncime, în timp ce spre contactul cu Carpaţii este căzut la adâncimi de cel puţin 3000 m. Depresiunea Bârladului se dezvoltă mai spre sud, între falia Fălciu-Plopana şi falia Sfântu Gheorghe – Oancea – Adjud, aproximativ paralelă cu prima. Se caracterizează prin prăbuşirea la adâncime mare a fundamentului, a cărui natură nu este cunoscută. Este foarte posibil ca în partea de vest să se afle în continuitate cu Depresiunea Precarpatică, unde, ca şi aici, s-au acumulat sedimente cu grosimi de peste 4000 m. Orogenul Nord-Dobrogean, scufundat începând cu Badenianul, în zona care revine astăzi extremităţi sudice a Podişului Moldovei, la sud de falia Sfântu Gheorghe – Oancea – Adjud, este mai bine cunoscut. În alcătuirea sa intră roci cristaline, roci intrusive paleozoice şi sedimentar paleozoic-mezozoic cutat. Fundamentul în ansamblu, este acoperit de o stivă groasă de depozite sedimentare, mai groasă în Depresiunea Bârladului şi în Depresiunea Precarpatică şi mai subţire pe fundamentul est-european şi pe cel al Orogenului Nord-Dobrogean. În cadrul acestei cuverturi sedimentare s-au putut deosebi mai multe cicluri, respectiv ciclul vendian superior-devonian (prezent pe Platforma Est-Europeană şi în Depresiunea Bârladului), ciclul permian-trasic (doar în Depresiunea Bârladului), ciclul jurasic-eocen (pe Platforma Est-Europeană şi în Depresiunea Bârladului) şi ciclul badenian-pleistocen (extins pe toate cele trei sectoare de fundament). Sedimentarul ultimului ciclu, badenian-pleistocen, se dispune de la nord-nord-vest spre sud-sud-estul podişului în fâşii mai mult sau mai puţin paralele, în conformitate cu retragerea succesivă a apelor marine (ulterior lacustre), determinată de ridicarea treptată şi inegală a Podişului Moldovei, mai întâi în NNV şi apoi în SSE. Ca atare, în jumătatea nordică a podişului, aproximativ până la linia Bacău – Huşi, aflorează aproape exclusiv depozitele sarmaţianului, însă în faciesuri destul de deosebite: în zona de nord-est, corespunzătoare Câmpiei colinare a Jijiei, mai joase, predomină un facies argilos, cu intercalaţii subordonate şi lenticulare de nisipuri, formând un substrat pe de o parte impermeabil iar pe de alta – uşor atacabil de către agenţii modelatori externi; în zona care corespunde Podişului Sucevei şi Podişului Central Moldovenesc, apar, în schimb, calcare şi gresii oolitice, uneori chiar microconglomerate, care permit dezvoltarea unui relief structural şi de facies petrografic caracteristic, mai înalt. 117

Page 3: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Mai spre sud, adică în zona care corespunde, în linii mari, Colinelor Tutovei şi Dealurilor Fălciului, substratul este mai tânăr, de vârstă meoţiană, ponţiană, daciană şi Romanian inferioară. Predomină aici depozitele nisipoase, puţin rezistente, cu intercalaţii subordonate de argile, tufuri andezitice (provenite din erupţii explozive de pe flancul vestic al Carpaţilor Orientali). Pe aceste depozite urmează Romanianul superior, format din pietrişuri, cel puţin în parte sincrone celor de Cândeşti, mai groase în extremitatea sudică a Colinelor Tutovei (Piemontul Poiana-Nicoreşti), mai subţiri, dar cu o extindere mult mai mare, în Colinele Covurluiului, unde au fost denumite (de V. Sficlea) pietrişuri de Bălăbăneşti. În extremitatea sudică a Colinelor Covurluiului, spre Valea Dunării, Romanianul este acoperit de cele mai tinere strate din cuvertura sedimentară a Podişului, stratele de Babele-Bărboşi, formate din nisipuri şi argile fluvio-lacustre pleistocene. Depozitele de suprafaţă ale Podişului Moldovei nu au rămas însă orizontale, ci au suferit în mod direct efectul ridicării basculante a întregii regiuni, care au avut loc în partea finală a Terţiarului şi în Cuaternar, determinând înclinarea generală a stratelor cu 4-12 m/km, pe direcţia NNV-SSE, creând condiţii de dezvoltare a reliefului structural. În decursul evoluţiei subaeriene a Podişului Moldovei a avut loc ulterior acumularea unor importante depozite loessoide, de natură complexă (eoliană, diagenetică) care acoperă cu precădere interfluviile şi terasele din zonele mai joase şi cu un climat mai continental, în special din Colinele Covurluiului, Câmpiile colinare ale Fălciului şi Jijiei. Resursele subsolului. Podișul Moldovei nu se remarcă prin resurse subsolice de mare valoare, chiar dacă acestea sunt destul de variate. Resursele cele mai importante, din cele valorificate astăzi, sunt cele de hidrocarburi, toate evidenţiate şi intrate în exploatare în perioada contemporană. Astfel, pe fundamentul corespunzător Depresiunii Precarpatice, din vestul Podişului, din depozitele Sarmaţiene se extrag cantităţi apreciabile de gaze naturale în zonele Roman-Secuieni-Dulceşti-Onişcani şi Bacău, în vreme ce la Conţeşti producţia de gaze este obţinută din depozite mult mai vechi şi mai profunde, jurasice. În Depresiunea Bârladului, în diferite etaje ale Neogenului, se află petrol şi gaze, cum sunt cele de la Glăvăneşti, Neguleşti, Huruieşti etc., sau numai gaze naturale (pe alocuri cu o anumită proporţie de gazolină), în structurile Găiceana, Adjud-Homocea ş.a. În fine, cuvertura sedimentară neogenă a Orogenului Nord-Dobrogean produce petrol şi gaze naturale la Independenţa, Frumuşiţa, Smârdan, Cudalbi, Ţepu-Buciumeni. În acelaşi sector al combustibililor, amintim micile rezerve de turbă din zona Dersca-Lozna (nord-estul Podişului Sucevei), exploatate şi în calitate de fertilizant agricol. De asemenea, stratele lentiliforme de cărbuni inferiori, exploataţi în trecut, la limita vestică a Podişului Moldovei, în Sarmaţianul inferior din aria Fălticeni-Baia-Boroaia. Valoare economică ridicată au şi nisipurile cuarţoase, de la Miorcani, în valea Prutului, şi de la Alba (Hudeşti), cu o concentraţie de dioxid de siliciu de 99,5%, excelentă materie primă pentru industria sticlei. Mult mai larg utilizate sunt, dimpotrivă, diferite roci, utile ca materie primă pentru industria materialelor de construcţie. Astfel, se exploatează calcarele bugloviene de la Ripiceni (pentru var, în trecut şi la fabricarea zahărului), calcarele şi gresiile oolitice, pentru diferite construcţii mai puţin pretenţioase (la Şcheia, Burdujeni etc.), argilele pentru ceramică brută, balast pentru prefabricate de beton. Relieful. Podişul Moldovei se prezintă ca un ansamblu de platouri şi culmi interfluviale largi sau înguste, cu o fragmentare accentuată, cu văi largi şi versanţi afectaţi de intense procese denudaţionale. Orientarea generală a reţelei de văi şi, în consecinţă, şi a interfluviilor, este de la

Page 4: Podisul Moldovei Si Campia Romana

NNV spre SSE, determinată de ridicarea basculantă pe aceeaşi direcţie a întregului Podiş în partea 118

Page 5: Podisul Moldovei Si Campia Romana

finală a Terţiarului şi în Cuaternar. Altitudinea maximă se află în extremitatea nord-nord-vest, în sectorul piemontan al podişului (688 m în Dealul Ciungi, la ieşirea Moldovei din Carpaţi), apoi în Podişul Sucevei (587 m în Dealul Mare – Tudora) şi Podişul Bârladului (561 m în Dealul Doroşanu din Colinele Tutovei). În câmpiile colinare ale Fălciului şi Jijiei altitudinea medie este de circa 150 m, iar în Colinele Covurluiului coboară, spre sud, până la nivelul Câmpiei Române (sub 50 m). Energia medie a reliefului este de 100-150 m, valori mai mari în Podişul Central Moldovenesc, nordul Colinelor Tutovei şi Podişul Sucevei (200-300 m), în schimb în Câmpiile colinare ale Jijiei şi Fălciului aceasta coboară la 50-70 m iar în sudul Colinelor Covurluiului – doar la circa 30 m. În nordul Podişului, unde evoluţia subaeriană datează de la începutul Sarmaţianului mediu, relieful actual este mai coborât cu câteva sute de metri, sub suprafaţa câmpiei fluvio-marine iniţiale, din care nu s-a mai păstrat nimic, evacuându-se aici o cantitate impresionantă de material. Caracteristice sunt platourile şi interfluviile structurale, determinate de dispunerea monoclinală a stratelor de suprafaţă şi de prezenţa orizonturilor de calcar oolitic sau gresie sarmaţiană, care se impun în relief. Acestea ocupă suprafeţe mari în Podişul Dragomirnei, Podişul Fălticenilor, Dealul Mare – Hârlău şi Podişul Central Moldovenesc (Repedea, Şcheia – Ipatele etc.). Acolo unde apar mai multe orizonturi rezistente succesive, s-au format platouri structurale etajate la altitudini diferenţiate, de exemplu în Dealul Mare – Hârlău, unde se disting foarte bine platourile structurale mai înalte, susţinute de microconglomerare de Dealul Mare, din partea finală a Basarabianului inferior (în Dealul Mare propriu-zis şi dealul Holm) şi platourile structurale mai scunde, dar mai largi, susţinute de gresia oolitică din partea mijlocie a Basarabianului inferior (platourile Broscăria-Laiu, Sângeap etc.). Către văile subsecvente platourile interfluviale se termină prin cueste, în şiruri paralele, cu direcţie generală est-vest, cu o energie mare de relief (uneori peste 200 m) şi cu o dinamică deosebit de activă, aşa cum sunt Coasta Iaşilor, care de la Strunga şi până la Tomeşti delimitează spre nord Podişul Central Moldovenesc de Câmpia colinară a Jijiei sau Coasta Racovei, care marchează limita nord-estică a Colinelor Tutovei etc. Depozitele loessoide de pe interfluvii şi terase, mai ales cele din Colinele Covurluiului favorizează apariţia crovurilor şi a pâlniilor de sufoziune, a unor canioane miniaturale etc. Procesele de versant, foarte active şi variate, sunt dominate de deplasările în masă (alunecări şi surpări), creând un microrelief specific şi afectând foarte mult aşezările, căile de comunicaţie, pădurile şi culturile, în special în Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei şi Câmpia colinară a Jijiei. Eroziunea areolară este şi ea foarte răspândită, la aceasta contribuind şi folosirea neraţională a terenurilor, ca şi eroziunea torenţială, care se dezvoltă pe versanţii cu înclinare de peste 50, de preferinţă în Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului. Albiile majore ale râurilor sunt bine dezvoltate, cele ale Siretului şi Prutului ajungând la lăţimi de peste 5 km şi grosimi ale depozitelor aluvionare de 15-20 m. În vestul Podişului, albiile majore au o dinamică mai activă, cu permanente modificări, datorită puternicului aport de pietrişuri şi nisipuri carpatice, în timp ce în estul acestuia ele sunt relativ mai stabile. În cuprinsul şesurilor se disting frecvent 2-3 trepte, cu altitudini relative de până la 4-5 m. Numeroase meandre şi braţe părăsite, popine şi microdepresiuni de tasare presară suprafaţa albiilor majore. Râurile mai mari, cum este Prutul, sunt întovărăşite de grinduri fluviale cu 2-4 m mai înalte decât sectoarele de albie dintre ele şi, fiind mai greu inundabile, pe ele se localizează numeroase sate. Albiile majore sunt adesea parazitate de largi conuri de dejecţie ale afluenţilor, care le îngustează, aşa cum este marele con de dejecţie al Moldovei, la confluenţa cu Siretul.

Page 6: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Clima. Podişul Moldovei are o climă temperat-continentală de dealuri, cu nuanţe mai excesive decât în vestul şi centrul ţării, datorită poziţiei geografice estice şi deschiderii spre masele de aer continental, de origine est-europeană, reci iarna şi calde vara. 119

Page 7: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Desfăşurarea în latitudine a Podişului pe mai bine de 30 şi creşterea altitudinilor medii, de la SSE către NNV, introduc o serie de diferenţieri climatice. În extremitatea sud-estică a Podişului radiaţia solară totală ajunge la 126 kcal/cm2/an, iar în extremitatea nordică coboară la numai 111 kcal/cm2/an. Continentalismul se pune în evidenţă prin oscilaţiile mari ale valorilor temperaturilor şi precipitaţiilor, de la un an la altul. În anii în care predomină circulaţia estică (de exemplu, în 1954, 1963 etc.) precipitaţiile devin insuficiente, dar se înregistrează o creştere a duratei strălucirii soarelui, ca şi amplitudini termice, diurne şi sezoniere, mai mari. Creşte astfel durata secetelor. În ceea ce priveşte temperatura, verile sunt calde şi iernile sunt reci, amplitudinile termice absolute depăşind de regulă 650C, iar cele medii anuale crescând de la 230C, în nord-vest, la 250C – 260C, în sud-est. Temperaturile medii anuale se reduc odată cu creşterea altitudinii şi latitudinii, de la peste 100C, în sudul Colinelor Covurluiului, la 6,50C în comuna Straja, din extremitatea nord-vestică a Podişului, însă, cele mai obişnuite valori sunt cuprinse între 80 şi 9,50C. Verile sunt calde, mai ales în zona de sud-est şi est, unde temperatura medie a lunii iulie se ridică la peste 210C şi chiar la peste 220C (Colinele Covurlui). Cu toată latitudinea destul de mare, continentalismul determină maxime termice absolute cu valori foarte ridicate (40,20C la Huşi, în 1938). Iernile sunt destul de aspre, cu o durată medie a intervalului de îngheţ (160-200 de zile), cu temperatura medie a lunii ianuarie de –50C – -60C în nord-vestul Podişului şi sub –40C mai spre sud. Doar extremitatea sudică a Colinelor Covurluiului are media lunii ianuarie deasupra valorii de –20C, aici resimţindu-se şi influenţa moderatoare a suprafeţelor acoperite de apă din luncile Dunării şi Prutului. Precipitaţiile scad de la peste 700 mm/an, în masivul Ciungi (din Piemontul bucovinean) la mai puţin de 450 mm/an, în extremitatea sudică a Colinelor Covurluiului. De regulă, subunităţile mai înalte (Podişul Sucevei, Podişul Central Moldovenesc ş.a.) primesc peste 550 mm de precipitaţii anual, în timp ce câmpiile colinare şi culoarele de vale deschise spre sud (cum este valea Bârladului) au precipitaţii sub această valoare. Perioadele secetoase sunt frecvente, durând în mod obişnuit aproximativ două săptămâni. Uneori, însă, se instalează secete care durează mai multe luni (de exemplu, în anii 1945-1946, 1953, 1967, 1983 sau 1986-1987). Aproximativ 60% din ani pot fi consideraţi secetoşi. Vânturile dominante sunt cele din direcţia nord-vestică. Viteza medie a vântului este destul de ridicată (1-6 m/s, dar s-au înregistrat şi vânturi cu 40 m/s), ceea ce poate constitui o premisă pentru valorificarea energiei eoliene. Apele. Râurile mai importante sunt alohtone, cu obârşia în Carpaţi, care se deosebesc radical de cele autohtone. În regimul debitelor şi al nivelelor, datorită climatului continental, se realizează mari variaţii în timpul anului, atât la râurile mari (alohtone) cât şi la cele mai mici (autohtone). În timpul apelor mari şi al viiturilor debitele râurilor depăşesc cu mult debitele medii, producând inundaţii catastrofale. Debitele maxime, cu o asigurare de 1%, ating valori caracteristice unor adevărate fluvii (2150 m3/s pe Prut, 485 m3/s pe Bahlui, 380 m3/s pe Jijia), însă debitele înregistrate sunt chiar mai mari decât cele cu asigurare de 1%, ajungând pe Siret, în timpul viiturii din primăvara anului 1970, la 2250-2350 m3/s, iar pe Moldova – la 1110 m3/s, în primăvara anului 1969. Chiar râuri mici, ca Vasluieţul, au putut atinge un debit de 135 m3/s, iar pârâul Vămeşoaia, mic afluent al Bahluiului, din cartierul Buciumi al Iaşilor, la o ploaie torenţială de pe data de 25.08.1970 a

Page 8: Podisul Moldovei Si Campia Romana

ajuns la un debit de 45 m3/s. De aceea, chiar şi râuri mici, cum este Chineja, înregistrează creşteri ale nivelului, peste etiaj, cu până la 4 m. A. CÂMPIA ROMÂNĂ Poziţia geografică. Câmpia Română, desfăşurată în sudul ţării, este una dintre cele mai mari unităţi naturale ale ţării, cu o suprafaţă de 48.850 km2, adică 20,6% din suprafaţa totală. În nord-vest şi nord este limitată de unităţile deluroase, mai înalte, ale Podişului piemontan Getic pe aliniamentul localităţilor Batoţi, sud Craiova, sud Slatina şi nord-vest de Piteşti, până la Dâmboviţa, iar de aici de Subcarpaţii Munteniei, respectiv Piemontul Curburii până la Adjud. De la Adjud, limita cu Podişul Moldovei urmăreşte versantul stâng al Siretului, până la Cozmeşti, Ghidigeni, apoi valea Gerului, în continuare valea Siretului până la confluenţa cu Dunărea, care desparte apoi Câmpia Română de sudul Colinelor Covurluiului (Câmpia înaltă a Covurluiului). Spre sud şi est limita este dată de versantul drept abrupt al Dunării, prin care este dominată lunca şi bălţile Dunării (a Ialomiţei şi a Brăilei). 144

Page 9: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Cu aceste limite, Câmpia Română este alungită pe direcţia vest-est pe mai bine de 500 km, cu o lăţime care creşte în acelaşi sens de la 20 km la 140 km. Geneză, evoluţie, resurse. Câmpia Română este o unitate geografică tânără, care până în Pleistocen a fost acoperită cu apele Lacului Getic, lac ce s-a retras treptat de la vest la est – în Pleistocenul inferior era retras până dincolo de Olt, iar în Pleistocenul mediu şi superior s-a retras din estul câmpiei. Fundamentul său, variat ca origine, aparţine Platformei Moesice pe cea mai mare suprafaţă, dar şi şisturilor verzi de tip central-dobrogean şi şisturilor cristaline de tip nord-dobrogean în est şi nord-est. Peste fundament, care cade în trepte spre nord, spre contactul cu Orogenul carpatic, se află o stivă groasă de formaţiuni sedimentare necutate, cu grosimi cuprinse între 100 m (în sud) şi 4000-9000 m (în nord şi nord-est), de vârstă paleozoică, triasică, cretacică şi badenian-cuaternară. Între ciclurile de sedimentare au existat îndelungate perioade de exondare, când luau naştere suprafeţe de nivelare, ulterior fosilizate. Cele mai recente formaţiuni, pliocene şi cuaternare, sunt fluvio-lacustre, aduse de râurile din Carpaţi şi din Balcani, reprezentate prin nisipuri, pietrişuri, argile, marne, cu stratificaţie încrucişată. Peste acestea se află loess-uri, cu grosimi variate. Din studiile geologice rezultă că în Pleistocenul inferior (între 1,8 şi 1 mil. ani î.p.), a fost exondată partea de vest a Câmpiei Române, până la valea Argeşului, unde, peste stratele villafranchiene de Cândeşti, s-au depus stratele de Frăteşti, nisipurile de Uzunu şi complexul marnos (stratele de Coconi). La est şi nord-est de valea Argeşului, lacul cuaternar s-a menţinut şi în Pleistocenul mediu şi superior, aici depunându-se stratele de Mostiştea şi nisipurile de Brăila, care au colmatat şi cea mai mare parte din lacul situat în răsăritul Câmpiei Române, exondat probabil înainte de ultima fază a Würmului. În partea finală a Würmului şi în Holocen a avut loc exondarea celor mai tinere sectoare din Câmpia Română – Câmpia de subsidenţă şi „Bălţile” Ialomiţei şi Brăilei. Cele mai importante resurse ale subsolului sunt cele de hidrocarburi, aproape toate descoperite după al doilea război mondial. Petrolul şi gazele sunt cantonate atât în structuri ale cuverturii sedimentare de platformă cât şi în cele, strâns cutate, ale Depresiunii Precarpatice. În zona de platformă, cele mai valoroase structuri, predominant petroliere, sunt cele din partea central-vestică a Câmpiei Române (Videle, Cartojani, Ciureşti, Roata), care asigură circa o treime din producţia de petrol a României; în partea de est a Câmpiei Române predomină rezervele de gaze naturale faţă de cele de petrol, structurile cele mai cunoscute fiind la Jugureanu, Ghergheasa, Bordei Verde, unele din ele fiind situate la periferia capitalei (Pasărea, Popeşti-Leordeni). În ceea ce priveşte zăcămintele de hidrocarburi din Depresiunea Precarpatică, în nordul câmpiei, acestea sunt predominant gazeifere (Măneşti, Brazi, Gura Şuţii etc.). Valorificate pe o scară foarte largă din albiile majore ale râurilor sunt argilele, luturile, nisipurile. Relieful. Altitudinile absolute corespund unei câmpii tinere, de acumulare, coborând de la peste 300m, în zona Câmpiei piemontane, din nord-vest, până la mai puţin de 10 m, pe cursul inferior al Dunării. Energia reliefului se menţine, în general, sub 50 m, cu rare excepţii, tinzând chiar spre 0 m în Câmpia de subsidenţă. Relieful dominant este cel reprezentat prin câmpuri interfluviale, acoperite cu depozite loessoide. Câmpurile interfluviale sunt cele mai netede, cu o înclinare foarte redusă, în Câmpia tabulară (Bărăgan, Burnaz) şi în Câmpia Olteniei, în schimb prezintă o înclinare vizibilă, dinspre exteriorul spre interiorul câmpiei, în Câmpia piemontană. Un relief mai tânăr decât cel al câmpurilor interfluviale este cel al Câmpiei de subsidenţă şi al marilor lunci, cu altitudini absolute şi energii foarte mici. Câmpia de subsidenţă este presărată 145

Page 10: Podisul Moldovei Si Campia Romana

doar cu cursuri şi braţe părăsite ale râurilor divagante, grinduri fluviale şi mici depresiuni lacustre. Dunărea şi celelalte râuri carpatice au şi terase bine reprezentate. Numărul teraselor Dunării şi ale afluenţilor săi se reduce de la vest către est, dovedind vârsta din ce în ce mai tânără a câmpiei şi formarea sa în etape succesive. Dunărea are 8 terase, cu altitudinea relativă până la 128-134 m, în extremitatea vestică a Câmpiei Române, până în aval de confluenţa cu Drincea, de unde rămân doar 7 terase, cu altitudinea relativă până la 103-105 m, situaţie care se păstrează până la gura Desnăţuiului; între confluenţele cu Desnăţuiul şi cu Argeşul, Dunărea are un sistem de 6 terase, cu altitudinea relativă; în scădere şi aceasta, de la 78 la 58 m, dar în zona vărsării Argeşului dispar dintr-o dată trei terase (terasele de Greaca, Căscioarele şi Măceşu), dovedind stabilitatea mai îndelungată a ţărmului lacului cuaternar în această zonă; în continuare rămân trei terase, cu altitudinea relativă până la 39 m, în sectorul dintre confluenţele Argeşului şi Mostiştei, apoi două terase, cu altitudinea relativă de maximum 23 m, până la Ciocăneşti şi, apoi, pe toată lungimea sectorului din estul Câmpiei Române, Dunărea mai rămâne cu o singură terasă, terasa Călăraşi, cu altitudinea relativă de 10-13 m. Reţeaua de văi a fost puternic influenţată de neotectonică, în special de atracţia exercitată de aria de subsidenţă activă, din nord-estul Câmpiei Române. Începând de la est de Olt apare la toate râurile o tendinţă evidentă de abatere spre stânga, cu o desfăşurare în evantai a teraselor, pe versantul opus şi câte un curs părăsit, pe dreapta, la fiecare nivel de terasă: astfel, Teleormanul, Dâmbovnicul şi Neajlovul nu sunt altceva decât cursuri părăsite ale Argeşului, care a deviat, în etape, către est. Mostiştea nu este decât un curs părăsit al Ialomiţei, Sărata şi Călmăţuiul sunt vechi cursuri părăsite ale Buzăului iar Jirlău, Amara şi Balta Albă sunt vechi cursuri ale Râmnicului Sărat. Doar Dunărea a înregistrat o tendinţă de deplasare spre dreapta, sub presiunea afluenţilor carpatici, mai activi decât cei originari din Balcani. Largă dezvoltare are relieful creat de tasarea sufozionară pe depozite loessoide, crovurile, a căror frecvenţă maximă este înregistrată în Bărăgan (4-10/km2) şi în Burnas (3-10/km2). Suprafaţa totală a acestora, numai în jumătatea estică a Câmpiei Române, este apreciată la aproape 700 km2, iar diametrul crovurilor ajunge la 150 m. După Al. Ungureanu, şi relieful eolian are aici cea mai mare răspândire, din întreaga ţară. Dunele au fost formate din nisipul preluat de vânt din albiile majore ale Dunării şi afluenţilor săi de origine carpatică, nisip redistribuit pe formele de relief mai înalt, până pe terasa a şasea a Dunării. Predomină, în mod net, dunele longitudinale, orientate în conformitate cu direcţia vântului dominant (VNV-ESE, în partea de vest a câmpiei, N-S sau NE-SV, în partea de est a acesteia). Dunele ocupă cea mai mare suprafaţă în Câmpia Olteniei (2000 km2) dar şi pe văile Ialomiţei, Călmăţuiului şi Buzăului, precum şi pe stânga Bârladului inferior – în sectorul Lieşti - Hanul Conachi. Relieful antropic este reprezentat în special prin gorgane (movile), ridicate de diverșii locuitori ai câmpiei, ca semne ale limitelor de proprietate, morminte sau puncte de observaţie, dar şi prin canale de irigaţie şi drenaj, diguri (în special în lunca Dunării), ramblee rutiere şi feroviare. Clima Câmpiei Române este temperat-continentală, cu nuanţe de excesivitate spre est, pe măsura apropierii de Câmpia Rusă. Temperaturile nu coboară nicăieri sub 9,50C, iar în extremitatea sudică ajung chiar la 11,50C. Continentalismul se exprimă mai ales prin valorile ridicate ale amplitudinilor medii şi absolute, anuale şi diurne, ale temperaturilor – diferenţa între media termică a lunii celei mai calde (21-230C) şi cea a lunii celei mai reci (între -2 şi -30C) este de 24-260C, cea mai ridicată din întreaga ţară. Aici s-a înregistrat temperatura maximă absolută din România, de 44,5 0C, la Ion Sion (la 10 august 1951), dar şi minime extreme de -350C (Snagov, 25 ianuarie 1942) sau de -340C (la Focşani). 146

Page 11: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Cantitatea medie anuală de precipitaţii se reduce de la nord-vest către sud-est, de la 600-700 mm, în câmpiile piemontane ale Piteştilor şi Târgoviştei, la 500-600 mm, în toată partea central-vestică a Câmpiei, şi la 430-500 mm, în partea de est. Precipitaţiile cad, de regulă, sub formă de averse, cu caracter violent; cea mai puternică dintre acestea a fost aceea de la Ciupercenii Vechi, când, la 26 iunie 1925, au căzut 348 mm în 24 ore (a doua, ca intensitate, din ţară, după cea de la C.A. Rosseti, în Delta Dunării). Foarte frecvente sunt perioadele de secetă, ani deosebit de secetoşi fiind 1946, 1950, 1952, 1964, 1983 şi 1986 (în acest din urmă an, în Câmpia Tecuciului au căzut doar 190 mm de precipitaţii). Vânturile au o frecvenţă şi o intensitate mare, mai ales în estul Câmpiei, unde au direcţia dominantă dinspre nord şi nord-est, în timp ce în vestul Câmpiei Române predomină vânturile dinspre vest, în funcţie de orientarea lanţului carpatic. Reţeaua hidrografică principală este cea alohtonă, cuprinzând Dunărea şi principalii săi afluenţi carpatici – Jiul, Oltul, Argeşul, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova, Buzăul, Putna, Siretul. Dunărea este colectorul natural principal şi, implicit, cea mai importantă sursă de apă de suprafaţă – ea intră în Câmpia Română cu un debit mediu de 5600 m3/s iar la ieşire ajunge la 6160 m3/s; îi urmează, în ordinea debitului, Siretul (171 m3/s), Oltul (165 m3/s), Jiul (96 m3/s), Argeşul (64 m3/s), Ialomiţa (40,5 m3/s) şi Buzău (25,4 m3/s). La ape mari şi viituri debitele maxime pot depăşi de câteva zeci de ori debitele medii, la râurile mici şi mijlocii, provocând inundaţii foarte grave, mai ales în Câmpia de Subsidenţă, în timp ce la secete aproape toată reţeaua autohtonă seacă. Însăşi Dunărea, deşi, proporţional, are oscilaţii mai reduse, poate atinge debite maxime de 14900 m3/s (în aprilie 1940) şi depăşiri ale etiajului cu 8,43 m. Foarte multe râuri suferă de o gravă poluare industrial-urbană, atât ca urmare a activităţilor umane din interiorul regiunii (Dâmbovnicul – de la combinatul petrochimic Piteşti, Sabarul – de la exploatările petroliere) cât şi a celor din exterior (Oltul – de la industria produselor cloro-sodice, Jiul – de la industria carboniferă şi de la combinatul chimic Işalniţa). Argeşul, la Olteniţa, arată ca un adevărat canal de dejecţii. Dintre lacurile naturale, cele mai mari sunt limanele fluviale, formate pe văi afluente, barate de aportul aluvial mai puternic al râului principal în care debuşează: Snagov şi Căldăruşani, pe văi afluente de pe dreapta Ialomiţei, Fundata, Amara, Strachina ş.a., pe afluenţii de pe stânga ai aceluiaşi râu; Coşteiu, Jirlău, Amara (de Râmnic) şi Balta Albă, pe mici văi afluente de pe stânga ale Buzăului etc. Foarte numeroase şi mari au fost odinioară lacurile de luncă, mai ales în lunca Dunării, însă majoritatea acestora au fost drenate (Jijia, Bistreţu). Multe dintre acestea s-au format în braţe sau meandre părăsite. Pe câmpurile interfluviale, cu substrat loessic, sunt frecvente şi lacurile de crov, mai ales în Câmpia Brăilei şi în Bărăganul central. Unele lacuri au tendinţa naturală de a se saliniza, ceea ce le conferă anumite valenţe terapeutice: Sărăţuica, Fundata şi Amara, de pe stânga Ialomiţei, Câineni, de pe stânga Buzăului, Movila Miresei, Ianca, Batogu şi Lacul Sărat, din Câmpia Brăilei. Sunt şi lacuri de acumulare, construite pentru hidrocentrale (lacul hidrocentralei Porţile de Fier II, pe Dunăre, lacurile Ipoteşti, Drăgăneşti, Frunzaru, Rusăneşti şi Izbiceni, pe Olt), altele sunt destinate regularizării scurgerii (lacul Dridu, pe Ialomiţa), cu scopuri agro-piscicole (iazurile de pe Mostiştea sau cele de pe Călmăţuiul teleormănean) sau de agrement (de exemplu, lacurile de pe Colentina, în suburbia nord-estică a capitalei – Herestrău, Floreasca, Tei, Fundeni etc.). Apele subterane. Adâncimea stratului acvifer este variabilă, de la 0,5-5 m, în Câmpia de Subsidenţă, la 20-40 m în Bărăgan şi Burnas, unde depozitele loessoide au grosimi mari, şi chiar până la 50-60 m în Câmpia Boianu – Găvanu – Burdea. Cele mai bogate strate acvifere de suprafaţă sunt cele din Câmpia Piemontană, cu depozite permeabile, bune colectoare (de exemplu, în conurile de dejecţie terasate ale Prahovei, formate din pietrişuri de origine carpatică. 147

Page 12: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Vegetaţia spontană se dispune sub forma a trei fâşii paralele, de la nord-vest spre sud-est: o zonă de pădure, una de silvostepă şi ultima de stepă. Pădurea se dezvoltă în aria cu precipitaţii de peste 550 mm/an, din nord-vestul şi centrul Câmpiei Române, adică în câmpiile piemontane ale Piteştilor, Târgoviştei şi Ploieştilor, în Câmpia de Subsidenţă Titu-Gherghiţa şi în nordul Burnasului. Este o pădure de quercinee, formată în special din cer (Quercus cerris) şi gârniţă (Quercus frainetto), alături de care apar, mai rar, stejarul peduculat (Quercus robur), stejarul brumăriu (Quercus pedunculifora) şi stejarul pufos (Quercus pubescens). În afară de quercinee se mai întâlnesc, în proporţii variabile, teiul (Tilia tomentosa) şi jugastrul (Acer campestre). Pădurea a fost puternic defrişată. Silvostepa reprezintă vegetaţia părţii de nord a Câmpiei Olteniei, sudul Burnasului, Câmpia Mostiştei şi a părţii estice a câmpiilor piemontană şi de subsidenţă. Petecele de pădure de silvostepă, astăzi devenite extrem de rare, sunt formate din stejar brumăriu, stejar pufos, cer şi stejar pedunculat, în vreme ce pajiştile silvostepice sunt asociaţii vegetale erbacee de păiuş (Festuca vallesiaca) şi dicotiledonate, ca diverse compozee, labiate şi leguminoase, presărate cu tufişuri de porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), scumpie (Cotinus coggygria). Zona de stepă reprezintă cea mai întinsă arie de vegetaţie erbacee din România şi acoperă sudul Câmpiei Olteniei, Bărăganul, Câmpia Siretului Inferior. Pajiştile xerofitice de stepă sunt formate în special din firuţă cu bulbi (Poa bulbosa), pir gros (Cynodon dactylon), specii de colilie (Stipa lessingiana, Stipa capillata) şi peliniţă de stepă (Artemisia), la care se adaugă păiuşul (Festuca vallesiaca), bărboasa (Andropogon ischaemum), obsiga (Bromus inermis). Stepa este foarte frumoasă (verde, viu colorată) în lunile mai-iunie, după care devine, treptat, cenuşie. Animalele. Cele de pădure au drept caracteristică principală prezenţa mamiferelor cum sunt: căpriorul (Capreolus capreolus), veveriţa (Sciurus vulgaris), şi ubicvistele: vulpea (Vulpes vulpes), lupul (Canis lupus), mistreţul (Sus scrofa). În stepă şi silvostepă se remarcă abundenţa rozătoarelor – popândăul (Citellus citellus), şoarecele de câmp (Microtus arvalis levis), hârciogul (Cricetus cricetus), o avifaună specifică, din care nu lipsesc potârnichea (Perdix perdix), prepeliţa (Coturnix coturnix), uliul alb de stepă (Circus macrourus). În trecut era destul de frecventă dropia (Otis tarda). Importantă este şi ihtiofauna, care este dominată de ciprinide. În mod normal, pe cursul Dunării urcau altădată sturionii, dar astăzi poluarea apelor şi supraexploatarea au dus aproape la dispariţia acestora. În schimb, în arealele de baltă ale luncii Dunării au pătruns spontan bizamul (Ondatra zibethica) şi câinele-jder (Nyctereutes procyonoides). Solurile zonale se distribuie în funcţie de cele trei mari zone de vegetaţie. În zona de pădure predomină argiluvisolurile, în cadrul cărora cele mai răspândite sunt solurile brune eumezobazice, în timp ce pe suprafeţe din Câmpia Olteniei domină cele brune-roşcate. În fâşia de silvostepă solul caracteristic este cernoziomul cambic iar în stepă, pe suprafeţe foarte mari, este întâlnit cernoziomul şi chiar solul bălan, în aria cea mai aridă, din extremitatea estică şi sud-estică a Câmpiei. Populaţia. Condiţiile geografice complexe ale Câmpiei Române au permis o populare destul de timpurie a acesteia. Procesul de populare a avut loc treptat, concomitent cu retragerea Lacului Getic. Astfel, aşezările umane cele mai vechi sunt din Paleoliticul inferior, în partea vestică a Câmpiei (la Fărcaşele, pe Olt) şi în partea centrală (la Bucureşti). În Neolitic şi perioada bronzului populaţia a crescut foarte mult, datorită apariţiei timpurii a agriculturii, Câmpia Română fiind una din primele regiuni agricole ale Globului, cu civilizaţii foarte avansate, care, cel puţin la nivelul Neoliticului, nu erau cu nimic în urma celor din Orientul Apropiat. Cele mai numeroase aşezări descoperite se aflau în zona de silvostepă, care avea un 148

Page 13: Podisul Moldovei Si Campia Romana

potenţial natural mai complex, urmată de zona de pădure, în vreme ce stepa era şi pe atunci mai puţin populată. În perioada formării poporului şi statului unitar dac, câteva aşezări s-au ridicat chiar la un nivel cvasiurban – Popeşti, pe Argeş (identificată cu Argedava), Piscul Crăsanilor, pe Ialomiţa ş.a. Romanizarea ulterioară a fost puternică şi persistentă, mai cu seamă în Câmpia Olteniei (după Al. Ungureanu). Persistenţa populaţiei autohtone, romanizată şi creştină, este demonstrată de numeroasele aşezări ale culturii Ipoteşti-Cîndeşti-Brateiu, care a fost descoperită, iniţial, chiar aici, în Câmpia Română. În perioada migraţiilor, unele grupuri alohtone (sarmaţii în sec. III, goţii şi hunii în sec. IV, slavii şi avarii în sec VI, pecenegii în sec. IX-X şi cumanii, în sec. XI) şi-au instalat dominaţia asupra ţinuturilor deschise, de stepă, în timp ce autohtonii s-au adăpostit în zona de pădure şi în luncă, sfârşind prin a asimila, pe rând, pe migratori. În prima parte a feudalismului (până în sec. XVI) Câmpia Română a fost o regiune bine populată, când voievodatul Ţării Româneşti a fost relativ puternic şi înfloritor. Dimpotrivă, în secolele XVII-XVIII, s-a produs o depopulare parţială a zonei de stepă, ca urmare a expediţiilor de jaf ale turcilor de pe dreapta Dunării (în special de la Silistra), a ocupării de către turci a unor capete de pod pe stânga Dunării („raialele” Turnu, Giurgiu şi Brăila). Situaţia se schimbă diametral de la finele sec. XVIII după tratatele de pace impuse de Rusia Imperiului Otoman (la Küčuk Kainargi, în 1774 şi la Edirne, în 1829), când suzeranitatea Porţii Otomane asupra principatelor române începe să slăbească, dispare treptat poziţia de monopol a turcilor în comerţul cu principatele şi se dezvoltă puternic comerţul pe Dunăre, se trece la desţelenirea unor întinse pajişti de stepă, extinderea culturii cerealelor şi are loc un puternic proces de repopulare a stepei, în special în ţinuturile din est şi sud-est (Al. Ungureanu). Populaţia nou venită s-a aşezat în numeroasele slobozii şi sate de roire, cu denumiri caracteristice – Adunaţi, Osebiţi, cărora li s-au adăugat o serie întreagă de sate de împroprietărire. După 1950 procesul de colonizare rurală încetează şi este înlocuit de o puternică migraţiune de la sat spre oraş, stimulată de dezvoltarea rapidă a industriei urbane, care duce la o reducere, pe ansamblu, a populaţiei rurale din Câmpia Română. Sporul natural a fost foarte mare în trecut, cu deosebire în a doua jumătate a sec. XIX, în zona de stepă, cu largi posibilităţi de extindere a culturilor. Ţinând seama şi de sporul migratoriu, se înţelege de ce Câmpia Română a înregistrat în perioada modernă şi contemporană o dinamică deosebit de activă a populaţiei – de la 950.000 locuitori, la primul recensământ, din 1860, s-a ajuns la 2.400.000 locuitori în 1899 şi la circa 7.000.000 locuitori în 1992, Câmpia Română fiind unitatea naturală cea mai populată din ţara noastră. Densitatea medie a populaţiei (143 locuitori/km2) este mult mai mare faţă de media naţională, la aceasta contribuind în mod substanţial prezenţa capitalei, Bucureşti, cu peste 2 milioane locuitori. Aşezările. Ca urmare a puternicului flux migratoriu de la sat spre oraş, în perioada contemporană populaţia urbană a devenit majoritară, cu peste 56% din totalul locuitorilor. Ritmul de creştere al populaţiei aşezărilor urbane este deosebit de ridicat – de la 170.000 locuitori care trăiau în oraşe, în anul 1860, s-a ajuns în 1992 la 3.940.000 locuitori, ceea ce înseamnă o creştere de 23 de ori în peste 130 de ani. Câmpia Română deţine cel mai mare număr de oraşe mari dintre toate unităţile naturale ale României, şi anume şase – Bucureşti, Ploieşti, Brăila, Buzău, Piteşti şi Focşani; la acestea se adaugă alte 45 de oraşe mijlocii şi mici. Distribuite inegal în teritoriu, în funcţie de poziţia geografică: la debuşeul în Câmpie al marilor văi, de exemplu Piteşti, Târgovişte, Ploieşti, Urlaţi, Buzău, Rîmnicu Sărat, Focşani sau Tecuci; în lungul malului stâng al Dunării, unde a primat, mai ales în sec. X 149

Page 14: Podisul Moldovei Si Campia Romana

funcţia portuară (Calafat, Corabia, Turnu-Măgurele, Zimnicea, Giurgiu, Olteniţa, Călăraşi, Brăila); în zona centrală, stepică, a Câmpiei Române de est, unde şi densitatea populaţiei a fost mică în trecut, păstrează până astăzi o reţea urbană mai rară, cu oraşe relativ tinere (Slobozia, Țăndărei, Făurei). Aşezările rurale formează o reţea destul de variată, din punct de vedere dimensional, morfologic şi funcţional (Al. Ungureanu), în Câmpia Română predomină satele mari, dimensiunea medie a unui sat, superioară mediei pe ţară, fiind de 1100 locuitori. Numărul satelor foarte mari, cu peste 5000 de locuitori, este de 66. Cele mai multe sate mari se grupează în suburbia capitalei (Voluntari, Pantelimon, Chitila), în sudul Câmpiei Olteniei (Dăbuleni, Poiana Mare), în Câmpia Siretului Inferior şi în estul Bărăganului (I.Ianoş, 1990). Caracteristică este proporţia destul de mare de sate geometrice (rectangulare, triangulare etc.), mai ales pe câmpurile interfluviale din zona de stepă (de exemplu Dragalina), formate, cel mai adesea pe locul vechilor târle sau în apropierea gărilor. Satele mai vechi au o textură nebuloasă şi un contur fie alungit (în lungul râurilor), fie poligonal neregulat (de exemplu, satele de pe terasele Dunării şi Oltului, unele sate din Câmpia Tecuciului etc.) Un fenomen reprezentativ este cel al deplasărilor pendulare pentru muncă, care ating cele mai mari dimensiuni din întreaga ţară (fluxul navetist al capitalei este apreciat la 230000 persoane, cel al Târgoviştei – la 25000, al Buzăului – la 20000). Aceasta face ca multe aşezări rurale periurbane să se transforme în sate-dormitor, aşa cum sunt cele din comunele din jurul Bucureştilor. Economia. Câmpia Română este o unitate naturală cu resurse destul de limitate pentru industrializare, dar industria a devenit ramura cea mai importantă a economiei, aici obţinându-se 32% din producţia industrială a României, cu toate că populaţia ţării nu depăşeşte 30%. Această situaţie se datorează în primul rând industriei din Bucureşti. Cele mai puternice ramuri industriale sunt cea mecanică şi cea electrotehnică, având ca centru capitala, cu o dezvoltare multilaterală. Celelalte centre sunt: în producţia de utilaj petrolier (Ploieşti, Târgovişte, Giurgiu), utilaj chimic (Găieşti şi Buzău), utilaj siderurgic (Buzău), utilaj pentru construcţii (Brăila), frigidere (Găieşti), scule şi bunuri de larg consum (Focşani), maşini-unelte (Târgovişte), rulmenţi (Alexandria şi Ploieşti), construcţii navale (Olteniţa, Brăila, Giurgiu, Zimnicea) şi echipament naval (Giurgiu), vagoane (Caracal), piese auto (Râmnicu Sărat şi Costeşti), motoare electrice (Piteşti), diverse alte produse electrotehnice (Alexandria, Brăileşti, Titu, Urziceni) etc. Mai concentrată este industria chimică, în care rafinăriile şi petrochimia sunt specifice grupării industriale Ploieşti-Brazi-Teleajen precum şi Piteştilor. Centrele Turnu-Măgurele, Slobozia, Valea Călugărească şi Mărăşeşti sunt specializate în îngrăşăminte chimice şi acid sulfuric, Brăila şi Călăraşi – în celuloză, hârtie şi fibre celulozice, Giurgiu – în produse sodice, Calafat – în biostimulatori, Caracal – în anvelope, Corabia – în fire sintetice, Buzău şi Focşani – în prelucrarea maselor plastice. Cea mai larg răspândită este industria alimentară. Se disting câteva oraşe mari, cu o industrie alimentară complexă, orientată prioritar spre satisfacerea consumului populaţiei locale (Bucureşti, Brăila, Ploieşti, Buzău) şi un număr foarte mare de centre mai mici, specializate, ca de exemplu, în industria cărnii (Alexandria), în industria cărnii şi a uleiului vegetal (Slobozia, Urziceni, Țăndărei), în industria conservelor de legume (Turnu-Măgurele, Calafat, Feteşti, Buftea, Vădeni, Valea Roşie), în industria conservelor de legume şi a morăritului (Tecuci, Caracal), în industria produselor lactate (Costeşti, Calafat), în industria zahărului (Giurgiu, Buzău, Corabia, Țăndărei, Urziceni, Calafat, Ianca, Olteniţa, Călăraşi, Drăgăneşti-Olt, Zimnicea, Titu, Iveşti, Fundulea), în aceea a vinificaţiei (Focşani, Valea Călugărească, Ploieşti). Importantă este şi industria bumbacului cu o serie întreagă de filaturi şi ţesătorii, care folosesc fibre naturale în amestec cu cele sintetice şi artificiale, la 150

Page 15: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Bucureşti, Piteşti, Olteniţa, Roşiorii de Vede, Slobozia, Calafat, Zimnicea, Buzău, Urlaţi, Giurgiu, Călăraşi, Feteşti, precum şi industria lânii, care utilizează şi ea o mare cantitate de fibre sintetice şi artificiale, cu centrele de bază la Ploieşti, Piteşti şi Bucureşti, Baloteşti, Păuleşti, Focşani, Mizil şi Buzău. Foarte bine dezvoltată este industria confecţiilor, cu întreprinderile cele mai mari la Bucureşti, Brăila, Focşani, Râmnicu Sărat, Călăraşi şi Roşiorii de Vede. De asemenea industria tricotajelor (Bucureşti, Caracal, Feteşti, Panciu, Olteni), industria inului şi a cânepei (Bucureşti, Alexandria) şi industria mătăsii (Bucureşti). Industria materialelor de construcţii produce, cu precădere, ceramica brută pentru construcţii (fabrici mai mari de cărămidă şi ţiglă fiind la Bucureşti, Ploieşti, Piteşti, Țăndărei etc.) şi prefabricarea de beton (Bucureşti, Giurgiu, Călăraşi), ramură care a căzut total după 1990. Industria cimentului şi azbocimentului, prezentă astăzi doar la Brăila, apoi industria sticlei, cu centre de bază la Bucureşti (sticlă optică, sticlărie de laborator, vată de sticlă) şi Buzău (geamuri, semicristal şi cristal) şi industria ceramicii fine cu fabrici de faianţă la Bucureşti şi Ploieşti. Agricultura. Câmpia Română contribuie aproape cu 30% la producţia agricolă a României, datorită suprafeţelor irigate, de circa 2.200.000 ha, ceea ce înseamnă aproape trei pătrimi din suprafaţa considerată tehnic irigabilă. Tipul dominant de agricultură este cel al culturii cerealelor, apoi al plantelor tehnice şi creşterea animalelor, în special pe baza furajelor cultivate. Cele mai importante plante de cultură sunt porumbul (35% din terenul arabil din câmpie), grâul (30%), floarea soarelui (10%), leguminoasele pentru boabe (6%), sfecla de zahăr (5%), plantele furajere, orzul, inul pentru ulei, tutunul. Zootehnia este mai puţin dezvoltată, în mod tradiţional bazându-se pe creşterea pastorală a ovinelor, mai ales în Bărăgan. În perioada contemporană s-au amenajat o serie de mari complexe zootehnice, destinate alimentării pieţei urbane, aşa cum sunt cele de creştere a păsărilor, de la Titu şi Manasia, de creştere a bovinelor, de la Căteasca. Apicultura foloseşte în mod frecvent migraţia pastorală, în funcţie de perioadele de vegetaţie, fie spre culturile de floarea soarelui, fie spre pădurile de salcâm, aşa cum sunt cele din Câmpia Tecuciului. Importantă este agricultura preorăşenească, cererea mare de produse şi condiţii naturale favorabile ducând la conturarea aici a celei mai mari zone de agricultură preorăşenească din România, aceea a Bucureştiului, dezvoltată cu precădere în lunca largă, comună, a Argeşului şi Sabarului, cu mari suprafeţe de solarii şi sere. Posibilitatea amenajării unor mari sere, pentru agricultura intensivă, destinată legumelor şi florilor, derivă şi din facilitatea utilizării apei calde reziduale, de la marile termocentrale (la Bărcăneşti, în zona preorăşenească a Ploieştilor). În Câmpia Română se află şi zone viticole importante, ca cele din Câmpia Piemontană din nord-est., cu centrele renumite de la Odobeşti, Panciu, Valea Călugărească sau Câmpia Olteniei (Dăbuleni, Sadova) şi Câmpia Tecuciului (Iveşti-Lieşti). Reţeaua de căi de comunicaţie a Câmpiei Române este destul de uniform repartizată, deşi există şi unele arii mai puţin bine servite, mai ales în zona de stepă. Din capitală radiază 7 căi ferate, 9 şosele naţionale şi singura autostradă din România, Bucureşti-Piteşti. Aceasta obligă traficul feroviar şi rutier să treacă prin Bucureşti, supraaglomerând centul. Gara Bucureşti este folosită anual de 72.000.000 de pasageri. Nu sunt folosite încă corespunzător posibilităţile oferite de Dunăre, pentru transportul fluvial. Dacă unele porturi, ca Brăila, Călăraşi, Giurgiu şi Turnu-Măgurele au o viaţă portuară mai activă, susţinută de industria grea, în schimb celelalte lâncezesc. Subunităţile geografice. Sunt mai multe propuneri de regionare. Considerând determinant criteriul geomorfologic, se pot evidenţia: Câmpia Piemontană, Câmpia de Subsidenţă (de divagare), Câmpia (centrală) de Tranziţie, Câmpia Olteniei, Câmpia Tecuciului, Câmpia Tabulară şi Lunca Dunării. 151

Page 16: Podisul Moldovei Si Campia Romana

1. Câmpia Piemontană este o subunitate de tranziţie, dezvoltată spre contactul cu unităţile mai înalte, din nord-vest şi nord, ca o fâşie continuă, cu lărgimi variabile, începând de la est la valea Vedei şi până la confluenţa Trotuşului cu Siretul. Are cele mai mari altitudini din toată Câmpia Română şi din toate unităţile de câmpie ale României, până la 350 m în nord-vestul Câmpiei Târgoviştei. Interfluviile prezintă o vizibilă înclinare din exteriorul spre interiorul câmpiei, iar fragmentarea orizontală este accentuată, ca urmare a unei densităţi mai ridicate a reţelei hidrografice. Câmpia Piemontană este rezultatul îngemănării unor vaste conuri de dejecţie, conuri formate din materiale cu o textură mai groasă (pietrişuri şi nisipuri), acoperit de depozite loessoide. În cadrul ei, cu unele deosebiri de ordin climatic şi economic, se disting: Câmpia piemontană a Piteştilor, Câmpia piemontană a Târgoviştei, Câmpia piemontană a Cricovului Dulce, Câmpia piemontană a Ploieştilor, Câmpia piemontană a Curburii. 2. Câmpia de Subsidenţă (de divagare), ca o fâşie paralelă cu Câmpia Piemontană, se suprapune ariei de maximă coborâre, în Cuaternar, din întreaga Depresiune Precarpatică, cu valori de peste 2 mm anual. Câmpia arată ca o nesfârşită albie majoră, fără versanţi, presărată doar cu cursuri active şi părăsite, meandre părăsite, grinduri longitudinale şi depresiuni lacustre. Depozitele de suprafaţă, foarte tinere (holocene) sunt constituite din argile şi mâluri, cu o textură foarte fină, lipsind, cu rare excepţii, depozitele loessoide, care caracterizează restul câmpiei. Apa freatică este la mică adâncime şi chiar la suprafaţă. Se individualizează aria Câmpiei Titu, Câmpia Gherghiţei, Câmpiei Sărăţii, Câmpiei Buzăului şi a Siretului Inferior. După nivelul umanizării, Câmpia de Subsidenţă manifestă asemănări cu Câmpia Piemontană, fiind mai bine populată în zona vestică, de pădure, decât în ariile silvostepică şi stepică. Urbanizarea este, însă, mult mai slabă, cu un număr foarte mic de oraşe, şi acelea tinere şi modeste, de regulă ridicate din noduri feroviare (Făurei, Mărăşeşti, Titu). 3. Câmpia centrală de Tranziţie este cuprinsă între Câmpia de Subsidenţă, din nord, şi Câmpia Tabulară, din sud şi sud-est, între Olt în vest, Ialomiţa în nord-est şi cursul inferior al Dâmboviţei în sud-est. Are deci caractere de tranziţie, între Câmpia de Subsidenţă şi Câmpia Tabulară, cu interfluvii bine conturate faţă de văi, însă câmpurile interfluviale sunt înguste, spre deosebire de Câmpia Tabulară. Climatul este relativ umed, astfel că întreaga subunitate se înscrie în zona pădurilor de cvercinee termofile (cer şi gârniţa), iar solurile dominante sunt cele brune-roşcate, argiloiluviale. Şi aici se pot deosebi mai multe subunităţi: Câmpia Boianu-Găvanu-Burdea; spre est de valea Argeş-Sabar, o subunitate mai mică este Câmpia Vlăsiei, puternic urbanizată, aici dezvoltându-se Bucureştiul şi sateliţii săi urbani. 4. Câmpia Olteniei (Câmpia Română de la vest de Olt), ieşită de sub apele Lacului Getic încă din Pleistocenul inferior. Văile Dunării şi afluenţilor săi au creat aici un sistem complicat de terase. Caracteristică este extinderea excepţională a reliefului eolian, cu dune de nisip, care acoperă cea mai mare suprafaţă din întreaga Românie, ajungând la altitudini relative de 20 m. În climă este bine resimţită influenţa submediteraneană, cu ierni relativ blânde (-20 C în medie, în luna ianuarie), un evident maximum secundar de precipitaţii, în luna octombrie şi cu veri deosebit de fierbinţi şi uscate. Se pot deosebi trei subunităţi care se succed de la vest spre est: Câmpia Blahniţei, Câmpia Băileştilor, Câmpia Romanaţilor. 5. Câmpia Tecuciului, de mici dimensiuni, este o subunitate bine distinctă faţă de Câmpia de Divagare, cu care se limitează spre VSV şi care este delimitată de versantul stâng al văii Siretului. Are aspectul unui golf, care pătrunde adânc în interiorul părţii de sud a Podişului Moldovei, între Colinele Tutovei în NNV şi Colinele Covurluiului în est. Este formată în cea mai mare parte din terasele Bîrladului de 50-70 m, 10-20 m şi 5-8 m altitudine relativă. Şi aici s-a 152

Page 17: Podisul Moldovei Si Campia Romana

format un vast câmp de dune (la Lieşti – Hanul Conachi, pe terasa de 10-20 m). Principalul centru polarizant este Tecuci. 6. Câmpia Tabulară larg dezvoltată în jumătatea estică, reprezentând subunitatea cea mai întinsă şi cea mai caracteristică. Trăsătura de bază a Câmpiei Tabulare constă în dezvoltarea maximă a câmpurilor interfluviale , foarte bine detaşate faţă de văi, cu altitudini relative apreciabile şi cu versanţi abrupţi. Câmpurile interfluviale sunt tapisate cu o cuvertură groasă de loess (de ordinul zecilor de metri), care acoperă depozitele fluvio-lacustre pleistocene. Prin tasarea sufozionară a loessului s-a format numărul cel mai mare de crovuri din toată Câmpia Română. Climatul este continental excesiv, cu veri fierbinţi, ierni reci şi precipitaţii sărace. În anii de secetă cantitatea de precipitaţii poate coborî şi sub 250 mm. În afara râurilor carpatice nici un alt râu nu mai are un caracter permanent, în perioada uscată a anului unele râuri locale transformându-se într-o succesiune de mici lacuri ( de ex. Mostiştea). Câmpia Tabulară reprezintă aria clasică a agriculturii cerealiere. În cadrul Câmpiei Tabulare se disting: Burnasul, sectorul cel mai înalt al Câmpiei Tabulare; Câmpia Mostiştei; Bărăganul propriu-zis (Bărăganul sudic), cuprins între Dunăre şi Ialomiţa, cu caracterele de ansamblu ale Câmpiei Tabulare cel mai bine evidenţiate: grosimea mare a loessului (40-50 m), prezenţa câmpului de dune de pe margine nordică, clima aridă şi vegetaţia stepică, adâncimea mare a apei freatice; Câmpia Călmăţuiului; Câmpia Brăilei (terasa Brăilei).

Page 18: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Turbiditatea apei râurilor este ridicată, mai ales în partea de est a Podişului Moldovei, unde şi eroziunea solului este accelerată; valoarea cea mai mare este specifică râului Bârlad (3480 g/m3), dar şi Prutul are, în medie, 775 g suspensii/m3, iar Bahluiul, Başeul şi Jijia trec de 600 g/m3. Lacurile naturale sunt destul de numeroase, deşi multe au fost drenate şi aici, în vederea extinderii terenurilor agricole. Cele mai numeroase sunt lacurile de albie majoră, adăpostite în spatele grindurilor, în meandre sau fragmente de cursuri părăsite (în lunca Prutului şi în albiile majore ale Jijiei şi Bârladului). În sudul Podişului, valea Prutului se termină către lunca Dunării printr-un liman fluvial, Brateşul. În mod identic se termină şi câţiva afluenţi ai Siretului din sudul Colinelor Covurluiului (Mălina, Cătuşa şi Lozova). Mai putem aminti lacurile de tasare, pe interfluvii, cum este cel de lângă Ruginoasa sau lacuri de baraj natural, formate prin combinarea alunecărilor de pe un versant cu un con de dejecţie din partea opusă (exemplu, Iazul lui Dumnezeu, de pe valea Miletinului). De asemenea, măruntele lacuri temporare de pe versanţii frământaţi de alunecări. Mult mai importante sunt lacurile antropice. Cele mai numeroase sunt iazurile din Câmpia colinară a Jijiei, amenajate din timpuri istorice îndepărtate, din necesitatea irigării culturilor legumicole şi dezvoltării pisciculturii; ele se înşiruie în lungul tuturor râurilor şi pâraielor de aici – pe Başeu (Tătărăşeni, Negreni), Sitna (Drăgăşani), Jijioara (Bulbucani), Gurguiata etc. În perioada contemporană s-au amenajat însă şi multe alte acumulări lacustre, cu folosinţă multiplă (alimentarea cu apă a hidrocentralelor şi a aşezărilor, combaterea inundaţiilor, organizarea irigaţiilor). Cea mai importantă este acumularea Stânca-Costeşti, pe Prut (400 mil. m3 la cota maximă), alte acumulări amenajate pe Bahlui (Pârcovaci şi Podul Iloaiei), Vaslueţ (Soleşti), Racova (Puşcaşi), Tutova (Cuibul Vulturilor), Siret (Bucecea, Blăgeşti, Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti), Bistriţa (Racova, Gârleni, Lilieci, Bacău I şi II), Dragomirna (Suceava). Stratele acvifere freatice bogate sunt specifice albiilor majore şi teraselor râurilor din vestul Podişului Moldovei, cum este cazul Bistriţei, Siretului, Moldovei şi Sucevei. Stratele acvifere de adâncime au debite destul de modeste, însă, local au un caracter ascensional, ceea ce uşurează captarea lor pentru alimentarea unor localităţi, aşa cum este cazul pe cursul inferior al Bârladului. Pe alocuri, mineralizarea apelor subterane devine suficient de mare pentru a le asigura un anumit rol terapeutic – este cazul unor ape sulfuroase din Sarmaţian (la Strunga, Drânceni, Răducăneni, Băiceni) sau al unor ape clorurate, din Miocenul pericarpatic (Solca). Alteori, ape hipotermale sulfuroase s-au obţinut şi din foraje – cazul celor de la Nicolina (Iaşi), debitate din depozite ale Silurianului. Vegetaţia şi animalele. Având în vedere varietatea condiţiilor climatice, Podişul Moldovei are o complexă etajare a cuverturii vegetale şi animale. Sunt mai multe etaje: cel al pădurii de foioase, al silvostepei şi al stepei, într-o succesiune de la nord-vest către sud-est, determinată de scăderea altitudinii şi continentalizarea treptată a condiţiilor climatice. La altitudini de peste 200 m domină, în mod natural, vegetaţia forestieră iar la altitudini mai mici – pajiştile silvostepice şi stepice. Etajul pădurii de foioase este larg dezvoltat şi în cadrul lui se pot distinge trei subetaje, şi anume: Subetajul pădurii de fag care acoperă masivele deluroase cu altitudini de peste 400 m respectiv Piemontul bucovinean, Podişul Dragomirnei, Dealul Mare – Hârlău şi înălţimile cele mai mari, Tansa – Repedea, din Podişul Central Moldovenesc şi înălţimile cele mai mari din nord-vestul Colinelor Tutovei. Se pare că a fost mai extins în perioadele mai umede ale Holocenului. Pe alocuri fagul este amestecat în proporţii variabile cu carpenul, gorunul, mesteacănul (Betula verrucosa), arţarul, ulmul şi teiul. 121

Page 19: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Subetajul pădurii de gorun, care acoperă înălţimile dintre izohipsele de 300 şi 400 m, înconjurând insulele de pădure de fag din Dealul Mare – Hârlău, Podişul Central Moldovenesc ş.a. Pădurea este rareori pură şi, de cele mai multe ori, gorunul se amestecă, în diferite proporţii, cu carpenul, fagul şi stejarul pendunculat. Subetajul pădurii de stejar penduncular, care a fost în trecut cel mai extins din întregul domeniu forestier, acoperind colinele şi dealurile cu înălţimi de 200-300 m din Colinele Tutovei, Dealurile Fălciului, şaua Ruginoasa-Strunga, Dealurile Moţcăi, Dealurile Copălău-Cozancea, a fost şi cel mai puternic defrişat. Stejarul pendunculat se amestecă şi el, în sudul Podişului Moldovei cu gorunul, jugastrul, teiul şi cireşul sălbatic (Cerasus avium), iar în nord, cu carpenul, gorunul şi frasinul. Pajiştile secundare formate pe locul vechilor păduri de gorun şi stejar, defrişate, sunt formate în special din păiuş (Festuca sulcata) şi din firuţă (Poa pratensis). Ele înregistrează o puternică stepizare, după cum o dovedeşte prezenţa în fâneţele protejate, de la Moara şi de la Bosanci, a genului Stipa, alături de stânjenei şi o serie de compozee stepice; o altă rezervaţie de pajişte secundară de la nivelul pădurii de quercinee este cea de la Glodeni, în bazinul superior al Bârladului. Pădurea oferă adăpost faunei în cadrul căreia nota caracteristică este dată de mamiferele central-europene – căpriorul, mistreţul, dihorul (Putorius putorius), nevăstuica (Mustela nivalis), jderul (Martes martes), viezurele (Meles meles), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa ş.a. Din păcate, vânătoarea excesivă a dus la dispariţia bourului, castorului etc. S-a restrâns foarte mult numărul exemplarelor de lup (Canis lupus) şi de arici (Erinaceus europaeus), dar a fost reintrodus cerbul (în special în Podişul Dragomirnei şi în zona Poieni din Podişul Central Moldovenesc). Dintre păsări, au devenit foarte rare răpitoarele mari, aşa cum sunt acvilele. În ihtiofauna râurilor predomină scobarul (Chondrostoma nasus), mrena (Barbus barbus) şi cleanul (Leuciscus cephalus). Etajul silvostepei cuprinde în principal Câmpia colinară a Jijiei, dar şi partea central-nord-vestică a Câmpiei colinare a Fălciului, partea centrală a Colinelor Covurluiului şi culoarul Bârladului. Se prezintă ca o alternanţă de petice de pădure, pe înălţimi, formate din stejar pendunculat, gladiş, tei şi jugastru şi din specii de cvercinee termofile, ca stejarul pufos (Quercus pubescens) şi stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), şi de pajişti, puternic influenţate antropic, formate din păiuş (Festuca vallesiaca, Festuca pseudovina), colilie (Stipa lessingiana), firuţă cu bulbi (Poa bulbosa). Pajiştile sunt presărate cu o serie de tufişuri, formate din arbuşti spinoşi, ca porumbarul (Prunus spinosa) şi păducelul (Crataegus monogyna). Câteva pajişti silvostepice sunt conservate în rezervaţii naturale, aşa cum sunt cele de la Valea lui David (vest de Iaşi) şi de la Valea Lungă (nord de Holboca). Etajul stepei acoperă o suprafaţă relativ mică în Podişul Moldovei, în sudul Colinelor Cuvurluiului şi în sud-estul Câmpiei colinare a Fălciului, acolo unde precipitaţiile coboară sub 475 mm/an. Vegetaţia este reprezentată aici prin pajişti de plante ierbacee xerofile, de asemenea puternic influenţate de om, în măsura în care nu au fost transformate în terenuri cultivate. Predomină asociaţiile de firuţă cu bulbi, colilie, negară (Stipa capillata), păiuş (Festuca vallesiaca), pir (Agropyrum cristatum), peliniţă (Artemisia austriaca), laptele câinelui (Euphorbia stepposa) şi diverse compozee. Fauna stepei şi silvostepei este caracterizată prin frecvenţa mare a rozătoarelor – popândăul, căţelul pământului (Spalax leucodon), şobolanul (Apodemus agrarius), hârciogul (Cricetus cricetus), iepurele de câmp (Lepus europaeus), prezent, de altfel şi în domeniul forestier, diverse specii de şoarece (de exemplu Mus musculus). Carnivorele sunt mai puţin numeroase (lupul,

Page 20: Podisul Moldovei Si Campia Romana

vulpea, mustelidele), ca o raritate, în extremitatea sudică a Colinelor Covurluiului pătrunzând în unii ani 122

Page 21: Podisul Moldovei Si Campia Romana

şacalul (Canis aureus), dinspre Peninsula Balcanică. Păsări specifice sunt prepeliţa (Coturnix coturnix), potârnichea (Perdix perdix) şi ciocârlia (Alauda arvensis); şi aici s-au făcut colonizări cu fazan. Dintre reptile sunt răspândite şopârlele de câmp (Lacerta agilis chersonensis) şi şerpii de casă (Natrix natrix); în extremitatea sudică se întâlneşte şi o reptilă mai termofilă – şopârla de stepă (Lacerta taurica). Ihtiofauna râurilor şi iazurilor este formată mai ales din biban (Perca fluviatilis) şi crap (Cyprinus carpio). Ca vegetaţie intrazonală, cea mai largă răspândire are vegetaţia higrofilă şi de luncă, formată dintr-o alternanţă de zăvoaie de salcie (Salix alba, S. fragilis, S. triandra), plop (Populus alba) şi arin, de pajişti higrofile, formate din trifoi (Trifolium repens), păiuş (Festuca pratensis), iarba câmpului (Agrostis tenuis) şi firuţa (Poa pratensis) şi, în zonele cele mai umede, de desişuri de rogoz (Carex acutiformis), papură (Typha agustifolia) şi stuf (Pragmites communis). Aici îşi găsesc adăpost numeroase păsări de apă, în special aseriforme, multe din ele cuibărind în stufăriş. Dintre mamifere, vidra (Lutra lutra) a ajuns astăzi foarte rară, în schimb au pătruns în bălţile Prutului, venind dinspre răsărit, bizamul (Ondatra zibethica) şi câinele-jder (Nyctereutes procyonoides ussuriensis). Solurile. Se disting, prin suprafaţa pe care o ocupă argiloiluvisolurile specifice vegetaţiei de pădure, şi molisolurile, caracteristice silvostepei şi stepei. Argilovisolurile acoperă cea mai mare parte din nord-vestul, vestul şi centrul Podişului. Într-un subetaj superior predomină luvisolurile albice şi solurile brune luvice, la altitudini de peste 400 m şi a unei vegetaţii de pădure de fag, în Podişul Dragomirnei, Dealul Mare – Hârlău etc. La altitudini mai reduse, de 300 şi 400 m, predomină solurile cenuşii şi brune argiloiluviale, acoperind suprafeţe mai întinse decât cele anterioare, suprapuse pădurii de gorun din Podişul Central Moldovenesc, Podişul Sucevei etc. Solurile cenuşii, reprezintă limita vestică a răspândirii lor în Europa. Ocupă relieful mai coborât, cu vegetaţie de cvercinee şi amestec cu aceracee, ulm, tei etc. Molisolurile sunt reprezentate prin cernoziomuri cambice şi cernoziomuri. Cernoziomurile cambice, corespunzătoare silvostepei, ocupă suprafeţe mari în Câmpia Moldovei şi a Fălciului, ca şi în Colinele Covurluiului. Orizontul A are un conţinut apreciabil de humus (3-5%), un grad ridicat de saturaţie în baze (85-90%) şi o reacţie neutră sau uşor acidă (pH = 6.5-7). Cernoziomurile se dezvoltă cu precădere în sudul Colinelor Covurluiului şi în lungul teraselor inferioare ale râurilor. Au un conţinut şi mai mare de humus în orizontul A (3,5-5,5%), sunt bogate în azot şi fosfor, au un grad înalt de saturaţie în baze (90-100%) şi o reacţie neutră sau uşor alcalină (pH = 7-8). Rendzinele, formate pe calcare oolitice sarmaţiene (de exemplu pe platoul structural al Dealului Repedea), şi pseudo-renzinele, de pe marno-argilele bogate în carbonaţi (de exemplu, în unele zone din nordul Câmpiei colinare a Jijiei), ocupă mici suprafeţe şi sunt soluri cu un orizont A bogat în humus, cu pH = 8,5). Populaţia. Podişul Moldovei este un ţinut de foarte veche populare, din Paleolitic, cu aşezări paleolitice în Câmpia colinară a Jijiei, mai ales din apropierea văii Prutului (Mitoc, Ripiceni). Mult mai numeroşi au fost locuitorii în Neolitic, când apare agricultura şi se formează civilizaţii înfloritoare, cum a fost cea de Cucuteni, cu centrul la Băiceni, Dealului Mare – Hârlău. Sunt cunoscute aşezări traco-getice pe înălţimi ca Arsura, Moşna şi Cătălina-Cotnari. Cele mai evoluate dintre aşezările dacice, cu caracter cvasi-urban, jalonau versantul stâng al văii Siretului. Podişul Moldovei a intrat integral în aria de formare a poporului român, în secolele II-IV ale erei noastre, strămoşii noştri reuşind să asimileze grupuri de populaţie migratoare, în special pe slavi. Astăzi, marea majoritate este formată din români. Dintre grupurile naţionale conlocuitoare, cel mai important este cel al ceangăilor, populaţie de origine transilvăneană, parţial maghiarizată 123

Page 22: Podisul Moldovei Si Campia Romana
Page 23: Podisul Moldovei Si Campia Romana

înainte de venirea în Moldova şi apoi parţial asimilată lingvistic localnicilor, aşezată în satele de pe valea mijlocie a Siretului, ca şi pe cursurile inferioare ale Moldovei, Bistriţei sau pe valea Tazlăului. Mai sunt romi (cu o pondere ceva mai ridicată în satele Podişului Central Moldovenesc), ucraineni (veniţi în anii ocupaţiei austriece a Bucovinei, în nordul Podişului Sucevei) şi lipoveni (ruşi, refugiaţi din motive de persecuţie confesională la sfârşitul sec. al XVIII-lea, la Târgul Frumos, Manolea etc.). Au fost şi evrei, care odinioară deţineau majoritatea în unele oraşe şi târguri din nordul Podişului Moldovei. Secolele XIX şi XX reprezintă o perioadă de creştere rapidă a populaţiei, atât datorită menţinerii unui spor natural înalt, cât şi ca urmare a formării unor numeroase aşezări de împroprietărire (în 1864, 1881, 1921-1924), cu precădere în zonele cu densitate mai redusă a populaţiei, în trecut, din Câmpia colinară a Jijiei, Colinele Covurluiului şi Câmpia colinară a Fălciului. Deşi a coborât mult în ultimii ani, sporul natural continuă şi astăzi să se situeze la un nivel mai înalt faţă de media naţională, în jurul valorii de 4,5‰. Sporul natural ridicat şi trecerea la agricultura colectivistă în deceniile al şaselea şi al şaptelea ale secolului 20 au creat un însemnat excedent de forţă de muncă în mediul rural, care nu a putut fi absorbit de centrele urbane din Podişul Moldovei, ci s-a îndreptat şi spre unele oraşe din vestul Moldovei (Piatra-Nemţ, Oneşti) sau chiar spre cele situate la distanţe mai mari (Braşov, Timişoara, Petroşani etc.). Drept consecinţă a sporului ridicat al populaţiei, densitatea medie a acesteia este peste nivelul mediu al României, ajungând astăzi la 120 loc./km2. Sunt areale cu 150 şi 200 loc./km2 (Podişul Sucevei, Depresiunea Rădăuţilor, zona cu populaţie ceangăiască de pe valea Siretului (de exemplu, la Săbăoani, Tămăşeni etc.), în zonele periurbane ale Iaşilor şi Galaţilor),dar şi areale cu sub 50 loc./km2 (în interiorul Podişului Central Moldovenesc, partea central-nordică a Colinelor Tutovei etc.). Aşezările. Majoritatea populaţiei continuă să trăiască şi astăzi în aşezări rurale, chiar dacă numărul sătenilor a scăzut de la aproape 2 milioane în 1977 la 1.738 milioane în 1992, respectiv de la 68% la 52%. Domină satele mici şi mijlocii. Numărul lor este de 2000. Satele mai mari, cu peste 1500 locuitori, sunt caracteristice pentru ariile de veche şi densă populare – Depresiunea Rădăuţilor, Podişul Sucevei, culoarul de vale al Siretului, zona de contact dintre Câmpia colinară a Jijiei şi Podişul Sucevei. În Colinele Tutovei domină satele mici, cu până la 500 locuitori. Morfologic, predomină satul disociat (răsfirat), bine adaptat la condiţiile morfo-hidro-climatice, cu grupări de gospodării mai strânse în punctele de intersecţie a reţelei stradale. Aşezările rurale vechi, tradiţionale, sunt dispuse în aliniamente caracteristice, care urmăresc contacte între unităţi şi subunităţi naturale, ceea ce le permite valorificarea complementară a unor condiţii şi resurse specifice ale cadrului lor de viaţă (de exemplu, contactul dintre Câmpia colinară a Jijiei, pe de o parte, şi Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, pe de alta. Satele noi, de împroprietărire, sunt organizate după un plan geometric, rectangular, adesea prea rigid şi inadecvat morfologiei locale, aşa cum este planul multor sate de platou interfluvial din centrul Câmpiei colinare a Jijiei (Fântânele, Focuri, Coarnele Caprei ş.a.). Aşezările urbane. Reţeaua de oraşe a Podişului Moldovei este destul de bine distribuită, dar insuficient de densă pentru a asigura o funcţionare corespunzătoare a cadrului rural. În Podişul Moldovei există în prezent 23 de oraşe (după Al. Ungureanu) revenind un oraş la o suprafaţă de 1188 km2, faţă de un oraş la 614 km2 în Depresiunea Transilvaniei. Aproape toate sunt oraşe de poziţie geografică, apărute la contactul între unităţi şi subunităţi naturale (Huşi, Hârlău), de convergenţa căilor de comunicaţie (Bacău, Roman, Vaslui, Adjud etc.), de îmbinarea contactului cu convergenţa (Iaşi, Botoşani), sau chiar cu posibilităţile oferite de navigaţia fluvială (Galaţi). 124

Page 24: Podisul Moldovei Si Campia Romana
Page 25: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Oraşele au apărut din momentul constituirii satului feudal al Moldovei, capabil să asigure stabilitate şi chiar o anumită dezvoltare economică (Suceava, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Roman, Bacău, Vaslui, Bârlad, Huşi, Galaţi). În prima parte a sec. al XIX-lea a apărut o mulţime de târguşoare comercial-meşteşugăreşti (64 de târguşoare) dar puţine dintre ele s-au ridicat la stadiul de oraş propriu-zis (Paşcani şi Adjud). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea, procesul de urbanizare a trecut printr-o fază de veritabilă stagnare. Nici după cel de-al doilea război mondial nu a avut loc o creştere a reţelei de aşezări urbane; mai mult, unele oraşe, ca Târgul Frumos sau Hârlău, au fost trecute un timp în categoria aşezărilor rurale, aşa-zisele oraşe noi, apărute prin reforma administrativă din 1968, fiind în realitate foste târguşoare cărora li s-au redat statutul urban (Săveni, Darabani etc.). În ultimele decenii, au înregistrat creşteri spectaculoase ale populaţiei oraşe ca: Bacău, Botoşani, Suceava, Vaslui, Galaţi şi Iaşi, primele trei trecând în această perioadă din categoria oraşelor mijlocii sau mici la categoria oraşelor mari, cu peste 100000 de locuitori. Economia. Cea mai veche dintre activităţi este agricultura, practicată încă din Neolitic, dovedită de descoperirea gropilor arse şi a vaselor de mari dimensiuni, servind la depozitarea cerealelor (grâu, orz, ovăz). Agricultura este aceea care a produs şi cele mai importante modificări ale mediului de viaţă al omului, prin defrişarea pădurii, proces care a făcut ca astăzi peste 77% din suprafaţa Podişului Moldovei să intre în diferite categorii de teren agricol, inclusiv unele terenuri în pantă, unde defrişarea a provocat declanşarea eroziunii solului şi a eroziunii torenţiale. Modernizarea agriculturii în Podişul Moldovei întâmpină serioase dificultăţi, determinate de fragmentarea terenului şi înclinarea versanţilor, care reduce accesibilitatea mijloacelor mecanizate. Extinderea irigaţiilor este limitată de resursele modeste de apă şi de costul ridicat al pompării apei pe interfluvii sau versanţi, la altitudini relative destul de mari; din aceste cauze şi suprafaţa amenajată pentru irigat nu depăşeşte 150000 ha. S-au investit sume destul de mari pentru îndiguirea şi desecarea luncilor Prutului, Bârladului, Jijiei şi altor râuri, extinzându-se terenul cultivat în detrimentul păşunilor, fâneţelor, suprafeţelor lacustre şi zăvoaielor, dar cu rezultate economice discutabile. Se detaşează mai multe regiuni de specializare a agriculturii ca de exemplu: 1. Câmpiile colinare ale Jijiei şi Fălciului ca şi Colinele Covurluiului, unde se practică o agricultură bazată, în primul rând, pe marea cultură cerealieră (porumb, grâu, orz ş.a.), la care se adaugă, cu o pondere destul de mare, cultura florii soarelui şi a plantelor furajere. Zootehnia este relativ mai puţin dezvoltată, orientată în mod tradiţional spre creşterea ovinelor. 2. Podişul Sucevei, unde agricultura are un caracter mai complex şi mai intensiv. Deşi ponderea culturilor cerealiere se menţine destul de mare, în conformitate cu condiţiile climatice, creşte sensibil ponderea culturilor de cartof, sfeclă de zahăr, in, cânepă şi plante furajere, în detrimentul culturii florii soarelui. Zootehnia este relativ intensă, cu o densitate mai ridicată în special a şeptelului bovin şi porcin. 3. Cea mai mare parte a Podişului Bârladului este caracterizată prin practicarea unei agriculturi mixte, mai puţin specializate şi mai puţin productive, agricultură care se confruntă cu extinderea foarte mare a proceselor de degradare a versanţilor şi cu suprafeţele mai mici de soluri potenţial fertile, plecarea masivă a forţei de muncă din mediul rural. Se cultivă atât cereale, cât şi plante oleaginoase, furajere, cartof, plante textile, viţă de vie şi pomi fructiferi. Densitatea şeptelului, mai ales a celui bovin şi porcin, este foarte mică. 4. În jurul oraşelor principale (în special în aria periurbană a Galaţilor, Bacăului şi Iaşilor) s-a conturat o agricultură preorăşenească, cu o pondere mai ridicată a legumiculturii irigate şi

Page 26: Podisul Moldovei Si Campia Romana

protejate şi a zootehniei în ferme mari sau foarte mari (de exemplu, cele pentru creşterea păsărilor, de la Gârboavele (Galaţi) sau pentru creşterea porcinelor, de la Tomeşti (Iaşi). 125

Page 27: Podisul Moldovei Si Campia Romana

5. Zonele viti-pomicole, a căror repartiţie ţine seama de natura solului, de condiţiile de expoziţie şi adăpost de pe unii versanţi, de apropierea unor centre urbane, în calitate de consumatoare şi pieţe ale produselor specifice ale viticulturii şi pomiculturii. Astfel, în lungul contactului Câmpiei colinare a Jijiei cu Podişul Sucevei se desfăşoară zona viti-pomicolă Cotnari, renumită pentru calitatea deosebită a vinurilor produse din soiuri indigene, iar pe contactul cu Podişul Central Moldovenesc (Coasta Iaşilor) zona viti-pomicolă Uricani-Buciumi-Comarna. Alte zone viti-pomicole asemănătoare sunt cele de pe contactul Depresiunii Huşi cu Podişul Central Moldovenesc şi cu Dealurile Fălciului sau din Piemontul Poiana-Nicoreşti, din împrejurimile orăşelului Tg. Bujor, din Colinele Covurluiului etc. În Podişul Sucevei este cunoscută zona pomicolă Rădăşeni-Fălticeni, specializată în cultura mărului. Podişul Moldovei a fost, în mod tradiţional, o regiune slab industrializată, consecinţă a lipsei de resurse de materie primă şi combustibil, a slabei dezvoltări a căilor de comunicaţie, a lipsei de interes a capitalului şi a absenţei iniţiativei locale, deşi nu a lipsit o anumită tradiţie meşteşugărească medievală (în special în sectoarele prelucrării pieilor şi lemnului). După cel de-al doilea război mondial, s-au efectuat importante investiţii, creându-se o serie întreagă de ramuri industriale, unele de talie extrem de mare, ceea ce a făcut ca ritmul mediu anual de creştere a producţiei industriale să-l depăşească pe cel mediu naţional. Cu toată creşterea participării Podişului Moldovei la producţia industrială naţională, de la 8,7% în 1950, la circa 12% în ultimele decenii, nivelul industrializării acestei regiuni a rămas încă sub cel mediu, situându-se cu 20% sub nivelul de ansamblu al României. Baza energetică este asigurată de termocentrale, construite, de regulă, în oraşele importante (Galaţi, Iaşi, Suceava), funcţionând cu gaze naturale (locale sau aduse din Depresiunea Transilvaniei), cărbune (din Podişul piemontan Getic sau din import), gaze de cocserie, păcură şi de hidrocentrale mici cu un rol subordonat pe Bistriţa (la Racova, Gârleni, Bacău I şi Bacău II), şi pe Siret (la Galbeni, Răcăciuni şi Bereşti). Se adaugă mica hidrocentrală de la Stânca, pe Prut (15 MW). Deficitul de curent electric se acoperă prin livrările din zona carpatică şi subcarpatică a Moldovei. Industria Podişului Moldovei poate fi grupată astfel (după Al. Ungureanu): 1. Ramuri industriale cu o anumită specializare încă din perioadele mai îndepărtate, menţinându-şi până astăzi o participare importantă pe plan naţional. Aşa sunt: – industria lemnului, care dispune de o bază de materie primă locală de circa 50 mil.m3 (din care circa jumătate în Podişul Bârladului), dar care foloseşte şi materie primă din zona carpatică, producând în special mobilă (la Rădăuţi, Iaşi, Bacău, Vaslui etc.), plăci aglomerate şi plăci fibrolemnoase (la Fălticeni, Suceava, Bacău etc.), cherestea (la Fălticeni, Suceava ş.a.), parchete (în unitatea de lângă gara Ciurea etc.); – industria celulozei şi hârtiei, cu întreprinderea mai veche, „Letea” (Bacău), şi cele mai noi, de la Suceava şi Adjud, pe ansamblu dând peste 18% din producţia României¸– industria alimentară, care are cea mai largă repartiţie teritorială şi contribuie cu 15-16% din producţia ramurii la nivel naţional, specializată în industria cărnii şi preparatelor de carne (la Suceava, Iaşi, Tomeşti, Bacău etc.), în producţia de ulei vegetal (Iaşi, Galaţi, Bârlad), de zahăr (cu cele mai multe unităţi dezvoltate în lungul axei de transport a Siretului – la Roman, Sascut, Bucecea şi Paşcani), în domeniul morăritului şi panificației (Iaşi, Botoşani, Bacău,k Galaţi), al produselor lactate (Iaşi, Bacău, Botoşani, Suceava, Roman), al vinificaţiei (Cotnari, Huşi, Iaşi, Nicoreşti, Bacău etc.), al producţiei de alcool (Rădăuţi), de conserve de fructe (Suceava, Răducăneni, Hârlău), de conserve de peşte (Galaţi), bere (Bacău, Suceava, Iaşi, Solca); – industria textilă, care dă circa 13% din producţia întregii ţări, bumbacului (în special la Iaşi, Botoşani şi Galaţi), inului (cu topitoriile de la Dorneşti şi Iţcani, filaturile şi ţesătoriile de la Fălticeni, Paşcani şi Galaţi), cânepă (cu topitorii la 126

Page 28: Podisul Moldovei Si Campia Romana
Page 29: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Sagna şi Vereşti, filatură şi ţesătorie la Iaşi), mătăsii artificiale (la Iaşi), lânii (la Bacău) şi tricotajelor (la Iaşi, Suceava, Paşcani). 2. Ramuri industriale noi, puternic impulsionate în perioada contemporană, reuşind să se ridice de asemenea la participări remarcabile pe planul întregii ţări. Cea mai importantă dintre acestea este siderurgia, cu combinatul siderurgic din Galaţi, care livrează oţelul şi altor unităţi specializate în laminate (la Roman şi Iaşi); pe ansamblu, siderurgia din Podişul Moldovei dă astăzi peste 30% din valoarea producţiei naţionale a ramurii. Apoi, industria chimică, care produce fibre sintetice (la Iaşi, Roman şi Vaslui), îngrăşăminte fosfatice şi azotice (la Bacău), mase plastice (la Fălticeni), antibiotice (la Iaşi), detergenţi (la Fălticeni), cocs şi alte produse de cocserie (la Galaţi); – industria confecţiilor, care asigură numeroase locuri de muncă pentru populaţia activă feminină şi dă circa 15% din producţia de profil a României, (Bacău, Botoşani, Iaşi, Vaslui, Dorohoi, Bârlad). 3. Ramuri industriale mai puţin dezvoltate ca: – industria mecanică, care dă sub 8% din producţia naţională, deşi în unele oraşe s-au construit în anii 80 întreprinderi mari (astăzi falimentare), cum sunt cele din Iaşi (utilaj siderurgic, motoare, maşini-unelte, utilaj agricol şi pentru construcţii, produsele electronice de larg consum, piese auto ş.a.), Bacău (maşini-unelte, utilaj petrolier, avioane, organe de asamblare), Galaţi (construcţii navale, mobilier şi produse metalice de larg consum), Roman (maşini unelte de mare capacitate), Bârlad (rulmenţi şi echipament pneumatic pentru automatizări), Paşcani (material rulant, produse electronice industriale, dispozitive şi scule), Suceava (rulmenţi şi utilaj pentru industria lemnului), Botoşani, Dorohoi; – industria materialelor de construcţii, ce-i drept dezavantajată de repartiţia surselor de materie primă şi combustibil; ea produce mai ales prefabricate de beton (la Roman, Iaşi, Paşcani, care astăzi nu mai au căutare pe piaţă) şi ceramică brută (la Iaşi, Bacău, Vaslui, Roman); – industria pielăriei, blănăriei şi încălţămintei etc. Reţeaua de căi de comunicaţie, se află la un nivel nesatisfăcător. Căile ferate au fost construite, în cea mai mare parte, în partea finală a sec. al XIX-lea şi în primii ani ai secolului nostru, când traseele urmăreau cu fidelitate culoarele de vale, şi nu au mai cunoscut de atunci decât unele completări minore (Paşcani – Târgu Neamț, Dorneşti – Siret, Suceava – Păltinoasa, Fălciu – Fălciu Nord). Au rămas foarte multe oraşe-capete de linie (Botoşani, Huşi, Hârlău, Fălticeni, Siret), ceea ce obligă la ocoluri mari dar şi oraşe fără cale ferată (Darabani, Solca) sau arii întinse lipsite de cale ferată (Colinele Tutovei, valea Prutului), tronsoane periculoase datorită declivităţilor foarte mari (Ciurea-Bârnova ş.a.), deşi s-au făcut şi se fac eforturi pentru extinderea şi modernizarea reţelei feroviare (construirea noilor căi ferate Dângeni-Săveni şi Hârlău-Flămânzi, dublarea şi electrificarea axei feroviare a văii Siretului, a căilor ferate Paşcani-Iaşi şi Suceava-Păltinoasa etc.). Căile rutiere încearcă să asigure comunicaţiile acolo unde lipsesc căile ferate (de exemplu, şoseaua Bacău-Vaslui, care leagă văile Siretului şi Bârladului, şoselele Târgul Frumos-Hârlău-Botoşani, Botoşani-Ştefăneşti, Dorohoi-Rădăuţi Prut, cea din lungul văii Prutului etc.). Reţeaua de drumuri judeţene şi comunale este prost întreţinută, degradată, rămânând încă multe sate unde nu se poate pătrunde pe timp ploios sau la topirea zăpezilor. Subunităţile geografice Se detaşează trei mari subunităţi, respectiv: Podişul Sucevei, Câmpia Moldovei şi Podişul Bârladului, fiecare din acestea având regiuni geografice cu un grad mai mare sau mai mic de diferenţiere. 127

Page 30: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Podişul Sucevei Situat în nord-vestul Podişului Moldovei, este delimitat spre vest de Obcina Mare (până la valea Moldovei), spre est de Câmpia colinară a Jijiei (în lungul unui abrupt de eroziune diferenţială, care pleacă de la NV de Darabani, pe Prut, trecând pe la vest de Dorohoi, Botoşani şi Hârlău, până la sud-vest de Târgul Frumos), spre SE – de Podişul Central Moldovenesc (în extremitatea sud-estică a şeilor Ruginoasa-Strunga). În sud-vest şi sud de valea Moldovei până la terasa de confluenţă Moldova-Siret, la sud de Miroslăveşti-Muncelu (Paşcani). Relieful are o energie de 200-300 m şi o densitate orizontală a fragmentării de 500-900 m. El se evidenţiază prin dezvoltarea reliefului structural pe monoclin, datorită frecvenţei cu care apar unele orizonturi de gresii oolitice la partea superioară. Astfel, s-au menţinut în relief o serie de masive deluroase mai înalte, cu numeroase platouri structurale ca: Podişul Dragomirnei (522 m şi Dealul Ţăranca), Podişul Fălticenilor (cu altitudinea maximă de 528 m) iar la est de Siret – Dealurile Bour-Ibăneşti (472 în Dealul Pietriş, de lângă Dersca), urmat la sud de Dealul Hăpăi (426 m) şi Dealul Mare-Hârlău (587 m). Platourile structurale sunt mărginite, de regulă, de cueste care urmăresc versantul drept al văii inferioare a Sucevei. Acolo unde orizonturile mai rezistente lipsesc sau sunt subţiri şi discontinui, predominând un facies marno-argilos, eroziunea a sculptat şei sau depresiuni, cu altitudini mai mici şi cu un relief mai neted, aşa cum sunt Depresiunea Litenilor (în bazinul superior al Şomuzului Mare, cuprinsă între Podişul Fălticenilor şi Dl. Ciungi), şaua Bălcăuţilor (la nord-vest de Podişul Dragomirnei), şaua Dersca-Lozna (între Dealurile Bour-Ibăneşti şi Dl. Hăpăi), şaua Bucecea (între Dl. Hăpăi şi Dealul Mare-Hârlău) şi şaua Ruginoasa-Strunga (între Dealul Mare-Hârlău şi Podişul Central Moldovenesc). Podişul Moldovei este traversat de o reţea hidrografică bogată, alohtonă (carpatică), reprezentată prin Siret şi principalii săi afluenţi Suceava şi Moldova. Văile acestor râuri, sunt însoţite de un sistem complex de terase, care ajung până la altitudinea relativă de 200 m, cea mai mare altitudine a unor terase din zonele de podiş ale ţării. Terasele sunt excepţional de bine dezvoltate în sectoarele de confluenţă (de exemplu, între Siret şi Moldova) şi între Siret şi Suceava. Pentru asigurarea alimentării cu apă a unor centre populate şi pentru regularizarea regimului hidrografic s-au construit o serie de lacuri de acumulare, aşa cum este cel de la Bucecea pe Siret (care asigură alimentarea cu apă a oraşului Botoşani) sau lacul Dragomirna, în care apa, pompată din Suceava, se decantează în vederea folosirii în alimentarea oraşului Suceava. Clima este aici cea mai răcoroasă din podiş, cu temperaturi medii anuale în jur de 70-90C, medii ale lunii ianuarie cuprinse între –3,50 şi –50C şi ale lunii iulie între 170C şi 200C; maxima termică absolută este de 38,20C. Precipitaţiile medii sunt cuprinse între 550 şi 650 mm/an (peste 700 mm în Dl. Ciungi şi sub 600 mm în depresiuni şi înşeuări). Vegetaţia spontană este cea de pădure de foioase în masivele deluroase mai înalte (Podişul Dragomirnei, Dealul Mare-Hârlău) unde se păstrează codrii deşi de fag (uneori în amestec cu carpenul sau răşinoase), în schimb, în zonele mai scunde pădurea iniţială formată din gorun sau dintr-un amestec de gorun şi stejar pedunculat, a fost în cea mai mare parte defrişată. Predomină argiluvisolurile (luvisolurile albice în masivele deluroase înalte, soluri brune argiloiluviale şi soluri brune luvice, precum şi unele petice de cernoziomuri argiloiluviale (de exemplu, în Depresiunea Litenilor). Populaţia este densă (100-150 loc./km2), pe alocuri, cum este în partea central-sudică a văii Siretului, trecând chiar de 150 loc./km2. Aşezările rurale sunt de dimensiuni care se situează deasupra mediei Podişului Moldovei, uneori trecând chiar de 5000 de locuitori (de exemplu, Săbăoani, Bădeuți etc.). 128

Page 31: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Podişul Sucevei are un grad mijlociu de urbanizare; cele 6-7 oraşe de aici au o geneză şi o dinamică actuală foarte diferită, unele fiind oraşe medievale, ca Suceava (fostă capitală a Moldovei, între 1388 şi 1564), Romanul şi Siretul, în timp ce Fălticenii şi Paşcanii fac parte din generaţia târguşoarelor apărute la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi în prima parte a sec. al XIX-lea. Suceava a cunoscut o creştere spectaculoasă (de la 10200 locuitori în 1948 la 114400 locuitori în 1992), Romanul, Paşcanii şi Fălticenii îşi urmează cursul unei evoluţii ponderate, în timp ce Siretul a stagnat mai mult timp la nivel foarte coborât. Agricultura este bine adaptată la condiţiile de mediu. Specifică în cadrul culturilor de câmp este ponderea mare a culturii cartofului (22%), a plantelor furajere, inului şi sfeclei de zahăr. Se practică creşterea intensivă a bovinelor şi porcinelor, cu densităţi apreciabile, chiar la nivel naţional, ale şeptelului bovin (70 capete/100 ha teren agricol). În Podişul Sucevei se detaşează prin condiţii morfologice, bio-climatice şi economice subunităţi ca: Piemontul bucovinean (de contact cu Obcina Mare), Podişul Dragomirnei, Podişul Fălticeni. Câmpia Moldovei Are aproape 8000 km2. Limitele sale sunt bine definite, atât spre vest, unde intră în contact cu Podişul Sucevei (în lungul abruptului de eroziune diferenţială, care poate fi urmărit de la valea Prutului, pe la vest de Dorohoi, Botoşani şi Târgul Frumos, până la Strunga), cât şi spre sud, unde are ca vecin Podişul Bârladului (în lungul Coastei Iaşilor) sau spre est şi nord (Culoarul Prutului). Predomină un relief sculptural, cu altitudini mai reduse de 100-200 m, rezultat al eroziunii diferenţiale, datorată prezenţei aici a unor faciesuri puţin rezistente la eroziune (marno-argile, cu unele intercalaţii de nisipuri), în contrast cu prezenţa unor orizonturi mai rezistente în Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc. La nivelul interfluviilor, relieful are un aspect de avansată maturitate, spinările colinare părând să derive dintr-o suprafaţă de nivelare, probabil foarte recentă, romanian-pleistocenă, cu altitudinea absolută de 150-250 m, fapt care ar explica deosebita netezime şi monotonie a acestora. Reţeaua hidrografică are o orientare preponderent consecventă (NNV-SSE), dând naştere unei fragmentări tipic colinare. Pe alocuri, văile capătă un traseu semisubsecvent sau chiar subsecvent, deci cu profil asimetric, însoţite de cueste, de regulă pe versantul drept şi de versanţi conformi cu structura monoclinală, cu înclinări mici, pe partea opusă. Văile principale (Prutul, Jijia, Bahluiul) au şesuri deosebit de largi, cu un bogat microrelief (grinduri, grădişti, cursuri părăsite). La periferia Câmpiei colinare a Jijiei, la poalele abrupturilor care fac trecerea spre Podişul Sucevei şi Podişul Central Moldovenesc, prin acumularea mai abundentă de material aluvio-proluvial, adus de reţeaua hidrografică din zonele mai înalte, învecinate, dezvoltarea şesurilor şi a glacisurilor acumulative creează mici depresiuni de contact, cu aspect piemontan – depresiunea Hârlău-Hodora, la ieşirea Bahluiului din Dealul Mare-Hârlău, depresiunea Voineşti-Bârnova, la poalele Coastei Iaşilor (V. Băcăuanu, 1968). În nord-est, valea Prutului este singura care a reuşit să deschidă strate mai vechi decât Volhinianul, adesea calcaroase, sculptându-şi un frumos defileu epigenetic, cu meandre încătuşate, între Mitoc şi Ştefăneşti; în momentul de faţă, cea mai mare parte din acestea se află sub apele lacului de acumulare Stânca, al cărui baraj este fixat în calcarele organogene buglovinene. Clima Câmpiei Moldovei este relativ aridă, cu o puternică tentă de continentalism. Precipitaţiile medii sunt destul de sărace (475-550 mm/an), mai ales în raport cu temperaturile ridicate ale verii (media lunii iulie fiind de 19,50C şi 21,50C, maxime absolute de peste 390C). Iernile, însă,

Page 32: Podisul Moldovei Si Campia Romana

sunt aspre, cu media lunii ianuarie cuprinsă între -3,50C şi -4,50C; vânturile sunt puternice iarna, spulberând stratul de zăpadă. Debitul mediu al Jijiei, în ciuda suprafeţei mari a 129

Page 33: Podisul Moldovei Si Campia Romana

bazinului, nu este decât de 2,5 m3/s. La viituri debitele maxime pot atinge, însă, 700 m3/s pe Jijia şi 600 m3/s pe Bahlui, provocând inundaţii deosebit de grave înainte de amenajarea actualelor lacuri de retenţie. În consecinţă, apariţia numeroaselor lacuri şi iazuri din lungul râurilor, astăzi circa 300 de lacuri artificiale, cu o suprafaţă totală de 63 km2. Apele superficiale şi cele subterane au o mineralizare destul de accentuată, în special de tip sulfatat, ceea ce le reduce potabilitatea. De o calitate mai bună sunt apele subterane cantonate în depozitele de terasă. Vegetaţia este de silvostepă, cu excepţia fâşiei de dealuri mai înalte, din partea centrală, Copălău-Cozancea-Guranda, unde pădurea coboară din Dealul Mare-Hârlău, fiind formată din stejar pedunculat, jugastru, ulm, tei, cireş sălbatic. Solul cel mai răspândit este cernoziomul cambic, iar pe terasele inferioare şi în partea inferioară a versanţilor din sud-estul subunităţii apare chiar şi cernoziomul, iar la altitudini de peste 200 m – solul cenuşiu (mai ales în dealurile Copălău-Cozancea-Guranda). În faună este caracteristic numărul mare de rozătoare (popândăi, şoareci de câmp, iepuri), în timp ce efectivele de carnivore (lup, vulpi – specii ubicviste) s-au redus foarte mult. Câmpia colinară a Jijiei este o zonă agricolă însemnată, datorită fertilităţii solului, în primul rând mari culturi cerealiere, porumbul acoperind 40% din terenul arabil, iar grâul – 23%. Culturi de bază sunt floarea soarelui, sfecla de zahăr şi plantele furajere. Viticultura de calitate se dezvoltă pe versanţii de contact cu podişurile mai înalte înconjurătoare: la Cotnari, Buciumi şi Tomeşti Iaşi) etc. Creşterea animalelor are un caracter secundar, dezvoltându-se intensiv în zonele de agricultură preorăşenească, în ferme de tip industrial, pentru porcine şi bovine. În mod tradiţional, cel mai numeros este şeptelul de ovine, cu 730000 capete, dar cu o redusă productivitate. Activitatea industrială este concentrată în mediul urban, oraşele înşiruindu-se în apropierea contactului cu subunităţile mai înalte, din sud şi vest: Iaşi – Târgul Frumos – Hârlău – Botoşani – Dorohoi – Darabani. Oraşul Iaşi, capitală a principatului Moldovei, între 1564 şi 1862, domină prin dimensiunile sale (343000 locuitori în 1992), toate celelalte oraşe. Scoaterea din subdezvoltare a Câmpiei Moldovei depinde în mare măsură de dezvoltarea căilor de comunicaţie, inclusiv a căilor ferate. Podişul Bârladului Este cea mai mare dintre subunităţile Podişului Moldovei, având o suprafaţă de peste 8000 km2. În partea de vest este delimitat de versantul stâng al văii Siretului (între Doljeşti şi Cozmeşti), în nord – de Coasta Iaşilor, în lungul căreia intră în contact cu Câmpia colinară a Jijiei, în est Culoarul Prutului, iar în sud intră în contact direct cu Câmpia Română. Relieful Podişului Bârladului este sculptat în jumătatea sa nordică, corespunzătoare Podişului Central Moldovenesc, în cea mai mare parte în depozite care aparţin Sarmaţianului mediu şi superior, caracterizate prin apariţia unor orizonturi mai rezistente la acţiunea agenţilor modelatori externi, aşa cum este calcarul oolitic de Repedea. Din acest motiv, predomină un relief structural, cu platouri structurale (Repedea, Şcheia, Ipatele, Tansa) şi cueste cu expoziţia spre nord, nord-est sau nord-vest (Coasta Iaşilor, cuesta de pe versantul drept al văii superioare a Bârladului, cuesta Racovei, cuesta Crasnei, cuesta Lohanului etc.). În jumătatea sudică, substratul este format din depozite ale Miocenului superior, Pliocenului şi Pleistocenului, mai tinere şi foarte friabile, în cadrul cărora predomină nisipurile cu intercalaţii de argile şi pietrişuri. La vest de valea Bârladului, în Colinele Tutovei, aceste depozite sunt secţionate de o reţea consecventă de văi paralele, cu o orientare conformă cu căderea generală a

Page 34: Podisul Moldovei Si Campia Romana

monoclinului (NNV-SSE), care creează un relief mai tânăr şi monoton, cu numeroase coline prelungi, cu culmi 130

Page 35: Podisul Moldovei Si Campia Romana

înguste şi versanţi abrupţi, a căror altitudine absolută coboară de la 561 m (Dl. Doroşanu), în apropiere de extremitatea nordică, la mai puţin de 100 m în zona de contact cu Câmpia Română. La est de valea Bârladului, în Dealurile Fălciului, depozitele de aceeaşi vârstă sunt secţionate de o reţea de afluenţi scurţi ai Bârladului, cu caracter subsecvent, care atacă interfluviul dintre bazinele Bârladului şi Prutului, creând văi asimetrice, cu cueste pe versantul stâng şi un profil longitudinal destul de puternic înclinat. Bârladul are o vale foarte largă faţă de debitul mediu actual al râului, însoţită de un sistem de terase, care ajung până la altitudinea relativă de 135 m. Altitudinea absolută foarte mică a văii, panta foarte redusă a profilului longitudinal şi caracterul precipitaţiilor determină mari inundaţii, însoţite de mari pagube. Podişul Bârladului, în ansamblu, este afectat de puternice procese de versant, pe depozitele sarmaţiene din nord predominând alunecările de teren, iar în sud, pe substrat nisipos, eroziunea torenţială şi cea areolară. Clima este mai caldă şi mai continentală decât în Podişul Sucevei: mediile termice anuale sunt cuprinse între 7,50C şi 100C (9,50C la Vaslui) iar temperatura medie a lunii iulie creşte de la 17,50C, pe înălţimile din nord şi nord-vest, la 21,50C, în sudul culoarului Bârladului. În aceeaşi direcţie se reduc, însă, precipitaţiile, de la peste 600 mm la circa 470 mm. Din punct de vedere bio-geografic, zonele mai înalte, din partea central-nord-vestică, nordică şi estică, se încadrează în etajul pădurii de foioase, în cadrul căruia se trece treptat de la subetajul fagului, din masivele cele mai înalte din Podişul Central Moldovenesc şi din nord-vestul Colinelor Tutovei, la subetajul gorunului şi, apoi, la subetajul stejarului pedunculat, cu cea mai mare răspândire. În lungul culoarului Bârladului, până în mijlocul Podişului Central Moldovenesc, înaintează din sud silvostepa, formată din crânguri de cvercinee („rediuri”) şi pajişti, dominate de specii de păiuş. În Colinele Covurluiului are mare răspândire stepa, dar sunt şi pâlcuri reduse de pădure şi areale de silvostepă. În mod corespunzător, solurile din ţinuturile mai înalte (Podişul Central Moldovenesc, nord-vestul Colinelor Tutovei, partea centrală a Dealurilor Fălciului) sunt soluri brune luvice, brune argiloiluviale şi cenuşii, foarte frecvent degradate de eroziune şi alunecări, în timp ce în lungul culoarului Bârladului şi în Colinele Covurluiului domină molisolurile (cernoziomuri cambice şi cernoziomuri). Populaţia se remarcă printr-o dinamică foarte contrastantă, cu sporuri naturale mari, dar şi cu deficite migratorii foarte profunde, care fac să se înregistreze o scădere a numărului de locuitori în majoritatea comunelor rurale, dar mai ales în cele mai izolate, din partea central-nordică a Colinelor Tutovei sau din interiorul Podişului Central Moldovenesc. În consecinţă, densitatea populaţiei se află astăzi sub nivelul mediu al Podişului Moldovei, variind între 50 şi 100 loc./km2 şi coborând chiar sub 50 loc./km2 în unele comune unde se menţine mai bine fondul forestier (Mădârjac, Dobrovăţ). Cele mai multe sate sunt mici, mai ales în Colinele Tutovei (unde dimensiunea medie a unui sat este de 490 locuitori), la aceasta contribuind şi regimul proprietăţii din trecut, cu o pondere mai ridicată a ţărănimii libere, dar şi fragmentarea puternică a reliefului. Agricultura este mixtă, slab productivă şi puţin specializată. Se cultivă cereale, floarea soarelui, sfecla de zahăr, cânepa, tutunul, se practică pomicultura şi viticultura, iar zootehnia este mult mai puţin intensivă decât în Podişul Sucevei. Podişul Bârladului este una dintre zonele cele mai slab urbanizate din întreaga ţară, cu o proporţie a populaţiei urbane de numai 24%, cu excepţia sectorului sudic, datorită oraşului

Page 36: Podisul Moldovei Si Campia Romana

Galaţi, un important centru industrial, economic şi cultural. Celelalte trei oraşe sunt situate în lungul 131

Page 37: Podisul Moldovei Si Campia Romana

culoarului de vale al Bârladului, dar, de fapt numai două din ele, Bârladul şi Vasluiul, au o viaţă orăşenească în adevăratul înţeles al cuvântului, în timp ce Negreştii este un târguşor, deocamdată insuficient desprins din genul de viaţă rural. Până în anul 1968, Bârladul era mult mai dezvoltat decât Vasluiul, însă stabilirea reşedinţei de judeţ la Vaslui a adus cu sine însemnate fonduri de investiţii şi o creştere rapidă a populaţiei, în aşa fel încât astăzi cele două oraşe au devenit aproape egale. Important este şi oraşul Tecuci, cu evoluţie stagnantă datorită apropierii sale de oraşul Galaţi, cu un rol secundar în partea sudică a Podişului Bârladului. Deosebirile de peisaj general de la nord la sud şi de la vest la est (alcătuire geologică, relief, climă, vegetaţie), ca şi gradul de dezvoltare umană şi economică, au determinat evidenţierea în Podişul Bârladului a mai multor subunităţi: Podişul Central Moldovenesc, Colinele Tutovei, Câmpia colinară a Fălciului şi Colinele Covurluiului.