Plante Floricole Cultivate in Ghivece Decorative Prin Frunze

PLANTE FLORICOLE CULTIVATE ÎN

GHIVECE DECORATIVE PRIN FRUNZE

ARAUCARIA - Fam. Pinaceae

Genul este originar din Chile, Noua Caledonie.

Specii şi varietăţi

• Araucaria excelsa (syn. A. heterophylla)

În locul de origine este un copac permanent verde ce atinge 50 - 60 m înălţime. Cultivată în recipiente ajunge la o talie mult mai mică de 2 - 3 m. Are portul piramidal, ramurile puternice sunt aşezate foarte regulat în etaje suprapuse pe un trunchi vertical. Frunzişul, alcătuit din ace fine, ţepoase, recurbate, de culoare verde deschis, este foarte atrăgător .

Cerinţe ecologice

Araucaria are o creştere lentă, preferă spaţii răcoroase şi luminoase, iarna necesită temperaturi de 8 - 10ºC. Tolerează semiumbra şi suportă mai greu soarele direct.

Substratul în care se plantează trebuie să fie poros, cu pH-acid. Amestecul cel mai potrivit este cu un conţinut ridicat de turbă fibroasă, pământ de frunze şi ace de brad.

Cultura

Înmulţirea bradului de cameră este destul de greu de realizat. Se folosesc seminţe aduse din locurile de origine. Vegetativ se înmulţeşte prin butaşi de vârfuri, care sunt destul de reduşi la număr. Dacă butaşii se confecţionează din lăstari laterali, atunci plantele obţinute îşi pierd verticalitatea, având o creştere trasantă.

Araucaria excelsa

ASPARAGUS L. - Fam. Liliaceae Genul Asparagus, originar din Africa de Sud şi India, cuprinde

plante cu port în formă de tufă, cu tulpini mai mult sau mai puţin pendente. Sunt decorative atât prin port, cât şi prin numeroase cladodii care pot fi aciculare, lanceolate, muchiate de culoare verde. Florile nu au însemnătate ornamentală, sunt mici, albe, fructele sunt bace, de culoare roşie sau violacee.

Specii, varietăţi, soiuri

• Asparagus falcatus L. Specie originară din India, viguroasă, cu tulpini de 3 - 4 m lungime, acoperite cu spini curbaţi, albi, cladodiile liniare de 5 - 7 cm lungime şi 0,5 cm lăţime, aşezate câte 3 în verticil şi de culoare verde închis.

• Asparagus plumosus Bak, kapland (syn. A. setaceus). Originară din Africa de Sud, specia are rădăcini fibroase, aspect de tufă, cu tulpini subţiri de 2 - 3 m lungime, ramificate şi frumos curbate. Sunt prevăzute cu numeroase cladodii aciculare, foarte fine, de 5 mm lungime, de culoare verde deschis. Florile sunt albe, iar fructele sunt de culoare violacee.

• Asparagus sprengeri Regl. Specia originară din Netal este mai robustă, cu sistem radicular puternic, cu ramificaţii tuberizate. Tulpini groase, muchiate uşor spinoase, curbate. Cladodiile sunt liniare, lungi de 2 - 3 cm, late de 1 - 2 mm, dispuse izolat sau în verticile câte 3 - 4. Fructele decorative au culoarea roşie-portocalie.

• Asparagus meyeri. Prezintă cladodii liniare ca şi la Asparagus sprengeri, dar mai mici şi mai dens inserate pe ramificaţii. Cladodiile au până la 6 mm lungime şi 1 mm lăţime. Lăstarii sunt drepţi şi rigizi.

• Asparagus asparagoides L. (syn. Medeola asparagoides L.). Este o plantă viguroasă, cu tulpini foarte lungi, târâtoare sau agăţătoare şi frunzuliţele de culoare verde strălucitor.

Continuare =>

Asparagus falcatus

Asparagus plumosus

Cerinţe ecologice

Sunt plante acidofile, se cultivă pe un substrat fertil, argilos, reacţionează foarte bine la îngrăşămintele organice. Iarna se păstrează în locuri luminate, la temperaturi de 15ºC şi se udă moderat.

Cultura

Se cultivă în seră, la ghivece sau la solul serei. Se înmulţeşte prin seminţe sau despărţirea tufei. Se pot semăna în orice anotimp, de preferat în februarie-aprilie.

Pentru stimularea germinaţiei, seminţele se tratează timp de 24 ore în apă caldă. Se seamănă în ghivece sau lădiţe, la 20ºC răsar în circa 40 de zile. După două luni se repică, iar mai târziu se plantează câte 3 - 4 la ghiveci, pentru a se forma tufe mai bogate. Substratul este format pentru Asparagus falcatus şi Asparagus sprengeri din ¼ pământ de frunze şi ½ mraniţă. Pentru celelalte specii de asparagus se foloseşte un substrat mai uşor.

Înmulţirea prin despărţirea tufelor se face primăvara, odată cu transvazarea.

Lucrările de îngrijire constau în: transvazarea în fiecare primăvară, administrarea de îngrăşăminte, în special cu azot, vara pulverizarea frecventă a plantelor cu apă.

Asparagus meyeri

Asparagus asparagoides

ASPIDISTRA Ker. - Fam Liliaceae

Genul Aspidistra, originar din Japonia şi China, cuprinde specii rezistente, cu frunze lung peţiolate.


• Aspidistra elatior Hort. Planta are în sol rizomi de pe care pornesc frunze lung peţiolate, lanceolate, de 30 - 50 cm lungime, de culoare verde închis, au culoare cărămizie şi sunt fără însemnătate decorativă .

Cerinţe ecologice

Aspidistra este o plantă de apartament foarte rezistentă. Se cultivă atât în locuri luminoase, cât şi umbrite, rezistă atât la temperaturi ridicate cât şi scăzute. Apa în exces provoacă putrezirea rizomilor.

Cultura

Se înmulţeşte prin divizarea tufei care se poate face în orice anotimp, de preferat primăvara. Se secţionează astfel încât fiecare parte să aibă o porţiune de rizom, 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini. Se plantează direct în ghivece, într-un substrat format din: pământ de ţelină, turbă, sau pământ de frunze.

Iarna se udă moderat, vara se udă intens şi se ţin la semiumbră. Se administrează îngrăşăminte minerale, 1 - 2 g/l de apă. Plantele mature se transvazează la 2 - 3 ani în ghivece cu diametrul de 16 cm sau în recipiente mai mari. Se şterg frunzele de praf, chiar se spală cu apă călduţă, se îndepărtează frunzele uscate.

Aspidistra elatior

AUCUBA Thunb. - Fam. Cornaceae Genul Aucuba cuprinde specii cu port arbustiv, ramificat. Frunzele

persistente, peţiolate, dispuse opus, pot fi ovale sau eliptice, cu marginea întreagă sau dinţată.


• Aucuba japonica Thumb. Specia originară din Japonia, unde poate atinge 2 m, are frunze oval eliptice lanceolate, lungi de 18 - 20 cm, cu marginea dinţată, de culoare verde strălucitor. Florile mici, purpurii, apar la jumătatea primăverii, dar nu prezintă interes ornamental. Fructele sunt bace, colorate roşu-viu.

Cerinţe ecologice

Suportă temperaturi scăzute de 4 - 6ºC. Iarna este bine să se menţină în repaus fără ca să-şi piardă frunzele. Vara este bine să fie ferită de soarele direct. Dacă dispune de lumină normală, planta rămâne mai scundă şi are frunzele mai intens colorate.

Udatul excesiv duce la apariţia petelor negre pe frunze, iar insuficienţa apei determină brunificarea vârfului şi marginea frunzelor. Preferă umiditatea relativă mai ridicată.

Solicită pământuri uşor argiloase şi bogate în humus, cum ar fi de exemplu un amestec format din: două părţi ţelină, o parte pământ de frunze, o parte mraniţă şi o parte nisip.

Cultura

Aucuba se înmulţeşte prin butaşi de vârf, primăvara sau în luna august, care la o temperatură de 20 - 22ºC, se înrădăcinează în 2 - 3 săptămâni. După înrădăcinare, plantele tinere se ciupesc pentru a ramifica. Se transvazează la 2 - 3 ani şi se aplică tăieri repetate pentru a forma tufe bogate.

Cultivate într-o atmosferă caldă şi uscată este atacată de Aspidiotus sp. şi Coccus sp. (păduchi ţestoşi).

Aucuba japonica

BEGONIA - Fam. Begoniaceae

Plantele genului Begonia sunt originare din America Centrală, America de Sud, India şi Indonezia.


• Begonia Rex Putz. Plantele sunt originare din Asia meridională, India, Ceylon. Au frunze mari, cordiforme, cu benzi verde metalic la centru şi pe marginea limbului, separate de o zonă concentrică argintie.

Din hibridarea acestei specii cu alte specii de begonia, dar şi prin mutaţii au rezultat:

• Begonia x Rex cultorum Bailey – care prezintă o varietate foarte mare de forme şi mai ales de culori a frunzelor, fiind una din cele mai răspândite begonii care decorează prin frunze.

• Begonia x credneri Hort – este un hibrid între Begonia Schanffiana x Begonia metalica, viguros cu frunze mari verde-roşietice. Florile sunt pendente alb-roze.

• Begonia x erytrophylla Neum (B. featsii Bailey). Hibrid între Begonia hydrocotylifolia x Begonia manicata este remarcabil prin frunzele alungite verde-închis, lucioase, cu faţa inferioară purpurie, frunzele au mărime mijlocie. Florile numeroase, mici, dispuse în inflorescenţe.

• Begonia foliosa H. B. et K. Tulpini erbacee, flexibile, pendente, frunze foarte mici, verzi. Florile sunt foarte mici, albe.

• Begonia coralina. Are frunzele accentuat asimetrice, mult mai lungi decât late, colorate verde intens. Pe fondul verde strălucesc pete argintii, de mărimi variabile şi dispersate neregulat. Florile sunt roşii-corai. Tulpinile verzi, subţiri şi lungi, necesită palisarea la exemplarele mai mari.

Varietăţi: „lucerna” (syn. B. lucerna) prezintă frunze mari, lucioase, verzi arămii cu pete argintii pe faţa superioară şi roşietice pe cea inferioară. Florile mari, roşii, aşezate în ciorchini lungi, apar aproape tot anul.

• Begonia dregei. Frunzele mici, asemănătoare cu cele de arţar, sunt lobate, colorate verde deschis cu nervuri purpurii şi pete argintii pe faţa superioară. Ele sunt roşietice pe faţa inferioară. Vara formează numeroase flori simple, albe, aşezate în ciorchini pendenţi.

• Begonia incana. Se distinge prin frunzele peltate cu limbul gros, coriaceu, acoperit de o pubescenţă fină, albă.

• Begonia masoniana. Are limbul frunzei puternic gofrat, verde deschis, cu o pată purpurie-maronie pe linia nervurilor principale.

• Begonia metalica G. Smith. Se distinge prin frunzele groase, pieloase, de culoare verde arămiu cu luciu metalic pe faţa superioară şi roşie pe cea inferioară. Florile sunt mici, albe sau roze, aşezate în pedunculi roşii. Begonia metalica se cultivă mult datorită rezistenţei deosebite la condiţiile oferite de spaţiile de locuit.

• Begonia ricinifolia. Are tulpinile rizomatoase, târâtoare, pe care iau naştere frunzele foarte mari, neregulat palmate, cu peţioli viguroşi, lungi de 30 - 100 cm. Culoarea limbului este verde închis, mat. Frunzele sunt asemănătoare cu cele de ricin. Tulpinile florale sunt lungi şi poartă numeroase flori albe sau roz-pal.

Continuare =>

Frunze de diferite specii de Begonia

Begonia x Rex cultorum

Cerinţe ecologice

Begoniile cresc bine la temperaturi de 16 - 18ºC, la temperaturi mai scăzute îţi pierd frunzele. În timpul iernii, este bine să fie menţinute în stare de semirepaus prin reducerea temperaturii la 14 - 15ºC şi udarea mai rar.

Primăvara şi vara îşi recapătă aspectul decorativ.

Preferă locuri luminoase, dar fără soare direct, cu umiditate relativ ridicată 80 - 85%, bine aerisite. Substratul trebuie să fie bogat în humus, cu un pH = 6 - 6,5.

Cultura

Begoniile decorative prin frunze se înmulţesc prin butaşi de frunze, porţiuni de frunze sau lăstari. În cazul fragmentelor de frunze, trebuie să cuprindă şi o parte din nervura principală.

Înrădăcinarea se produce în nisip sau într-un amestec de nisip cu turbă fibroasă, la temperaturi de 22 - 25ºC şi umiditate relativă de 85 - 90%.

După înrădăcinare se repică în ghivece cu diametrul de 7 - 8 cm, apoi, pe măsura creşterii plantelor, se schimbă ghivecele la diametrul de 12 - 14 cm, chiar 16 - 18 cm.

Boli frecvente:

Făinarea (Oidium begoniae). Pe dosul frunzelor apare ca o pudră albă. Pentru combatere se tratează cu produse pe bază de sulf şi de asemenea se evită căldurile excesive şi uscăciunea aerului;

Mucegaiul cenuşiu (Botrytis cinerea) afectează în special plantele tinere. Se previne prin evitarea excesului de umezeală şi o bună aerisire;

Pătarea frunzelor (Xanthomonas begoniae) se manifestă sub forma aşa-ziselor „pete de ulei” pe frunze. Plantele bolnave trebuie distruse.

Begonia masoniana

Begonia cleopatra

CODIAEUM Jus. - Fam. Euporbiaceae Gen originar din Indonezia şi Australia, cuprinde circa 14 specii, introduse la noi în ţară în ultimii

ani. Crotonul este unul din cei mai frumoşi arbuşti tropicali, cu frunzele întregi sau lobate, colorate în nuanţe de roşu, verde, galben, cu luciu strălucitor.


• Codiaeum variegatum L. Plantă arbustivă, înaltă de 40 - 70 cm. Frunzele persistente, dispuse altern, variate ca formă şi culoare. Ele pot fi eliptice, ovate, lanceolate, de mărimi diferite, simetrice sau uşor asimetrice, cu marginea mai mult sau mai puţin întreagă, dreaptă sau ondulată. De consistenţă coriacee, cu o policromie dată de roşu, roz, violet, portocaliu, galben, verde, în diferite combinaţii sub formă de puncte, pete, striuri. Florile sunt albe, nesemnificative.

• Codiaeum angustifolium. Se remarcă prin frunzele foarte lungi, liniare, cu marginea ondulată, asemănătoare unor panglici. Ele sunt colorate verde şi roşu-violet, cu pete mici în alte nuanţe.

• Codiaeum corniculatus. Este asemănătoare cu Codiaeum angustifolum, dar cu frunzele mult răsucite.

Varietăţi: „Aucubifolia” (frunzele sunt marcate de pete galbene asemănătoare cu cele de la Aucuba); „Bravo” (frunzele verzi cu nervaţiunea galbenă); „Florida” (frunze roşii, galbene, verzi, cu nervurile galbene); „Golden King” (frunze înguste, verzi-gălbui); „Gold Moon” (galben intens de-a lungul nervurilor); „Norma” (frunze verzi, cu nervuri galbene); „Tricolor” (frunze largi cu pete mari galbene şi roşietice).

Cerinţe ecologice

Sunt plante iubitoare de căldură, vara necesită 25 - 28ºC, iarna 16 - 18ºC,sub 15ºC se defoliază. Sunt pretenţioase la lumină, deoarece numai în aceste condiţii se accentuează policromia, la lumină difuză frunzele sunt de culoare verde. Necesită udări frecvente şi umiditate atmosferică mare, mai ales când temperatura este ridicată. Se dezvoltă bine într-un substrat fertil, afânat, cu pH = 4,5.

Cultura

Se înmulţeşte uşor prin butaşi de vârf. Butaşii se fac la începutul primăverii sau toamna în august-septembrie când plantele conţin mai puţin latex. Butaşii au 6 - 7 cm lungime şi 4 - 5 frunze şi se pun la înrădăcinat direct în ghivece, pentru că suportă greu transplantatul. Substratul de înrădăcinare este format din nisip şi turbă în proporţii egale. În condiţiile asigurării unei temperaturi de 28 - 30ºC şi umiditate atmosferică 85 - 90%, înrădăcinează în circa o lună.

După înrădăcinare, se trec la ghivece mai mari de 7 - 9 cm diametru, într-un substrat format din turbă, pământ de frunze, mraniţă, nisip în proporţie de 2:1:1:1. Plantele mature se transvazează într-un amestec de 2/3 pământ de frunze şi 1/3 mraniţă.

Reacţionează bine la aplicarea de îngrăşăminte sub formă de soluţii minerale sau organice, de două ori pe lună.

Pulverizarea plantelor cu apă este obligatorie, chiar de mai multe ori pe zi în timpul verii, şi iarna în cazul camerelor uscate.

Tăierile sunt necesare pentru corectarea formei plantei şi eliminarea ramificaţiilor degarnisite de frunze, tăieri care se aplică primăvara.

Codiaeum variegatum

Codiaeum angustifolium

COLOCASIA Schott - Fam. Araceae Genul Colocasia este originar din India şi Japonia, unde se cultivă

ca plantă legumicolă, partea comestibilă fiind tulpina foarte cărnoasă, de consistenţa tuberculilor. În stare proaspătă planta este otrăvitoare.


• Colocasia esculenta Schott (C. antiquorum Schott, var. esculenta). Originară din insulele Oceanului Pacific, planta are în sol rizomi, care pot avea între 500 g şi 2 kg. Frunzele sunt mari, lung peţiolate. Limbul cordiform de 75/65 cm are culoare verde, mai mult sau mai puţin închis cu nervuri proeminente.

• Colocasia antiquorum Schoff. Specie originară din Asia tropicală. Are frunze mari, oval cordiforme, peltate, ondulate. Limbul, ondulat, de culoare verde nuanţat cu verde albăstrui are dimensiunile 1/0,5 m. Peţiolul frunzei puternic, larg caniculat la bază.

• Colocasia indica Hassk (syn. Caladium giganteum). Are frunzele mult mai mari (100/70 - 80 cm) şi rădăcini fasciculate numeroase.

Cerinţe ecologice

Colocasia este o plantă cu vegetaţie continuă. Totuşi, iarna, este recomandat să fie trecută printr-o perioadă de repaus, când temperatura se menţine la 12 - 13ºC şi se răreşte udarea.

Se dezvoltă bine în locuri calde şi luminoase, fără insolaţie directă. Necesită multă apă, iar substratul de cultură să fie fertil, uşor, alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă şi nisip.

Cultura

Se înmulţeşte vegetativ prin butaşi de tulpină, care se secţionează astfel încât fiecare porţiune să aibă un mugure dormind.

Se păstrează în încăperi calde, ferite de razele puternice ale soarelui, vara în special se udă din abundenţă.

Colocasia esculenta

Colocasia antiquorum

CORDYLINE - Fam. Liliaceae Origine: Australia, Noua Zeelandă, Madagascar, Brazilia.


• Cordyline australis Hook. Plantă de seră rece, originară din Noua Zeelandă, arborescentă în ţara de origine, poate atinge 8 - 10 m. La noi se cultivă ca plantă la ghiveci, are frunze sesile, pieloase, lungi de 30 - 60 cm, late de 3,5 cm, cu o culoare verde frumoasă. În cultură se întâlnesc şi varietăţi cu frunze colorate: „Atropurpurea” (frunze violacee la bază şi pe faţa interioară a nervurii mediane); „Aureo-striată” (frunze cu striuri longitudinale, galbene); „Veitchii” (baza frunzelor şi faţa inferioară a nervurii mediane purpurie).

• Cordyline stricta Endl. Specie originară din Australia, se cultivă în seră rece. Frunzele sunt mai puţin compacte decât la specia precedentă, acuminate, lungi de 30 - 60 cm.

• Cordyline terminalis Kzh (syn. C. fruticosa). Originară din Asia tropicală, se cultivă în seră caldă. Plantele ating în cultură la 75 cm înălţime. Frunzele sunt peţiolate, inserate în spirală, eliptic lanceolate, îngustate la cele două extremităţi. Sunt lungi de 30 - 70 cm, late de 5 - 10 cm, de culoare verde închis .

Cerinţe ecologice

Plantele de seră rece se păstrează iarna la 9 - 10ºC şi cer un sol mai greu, argilos, fertil. Cele de seră caldă au nevoie de 18 - 20ºC şi un sol uşor, afânat. Pentru colorarea frunzelor trebuie asigurată lumină la sfârşitul iernii. În timpul verii nu suportă razele solare directe.

Cultura

Se înmulţeşte vegetativ prin separarea drajonilor, prin butaşi de tulpină şi marcotaj aerian.

Butaşii se recoltează în decembrie-ianuarie, se înrădăcinează în nisip la temperatura de 28 - 30ºC.

Marcotajul aerian se aplică mai ales pentru reîntinerirea plantelor degarnisite la bază.

Transplantarea se face într-un amestec de ¾ pământ de ferigi şi ¼ mraniţă, după care se asigură o temperatură ridicată. Iarna se udă moderat iar vara din abundenţă.

La toate speciile de Cordyline, se îndepărtează frunzele uscate şi se şterg de praf.

Cordyline australis

Cordyline terminalis

DIEFFENBACHIA Schott - Fam. Araceae

Genul cuprinde circa 35 de specii originare din America Centrală şi Africa de Sud.

Specii, varietăţi

• Dieffenbachia picta Schott (syn. D. maculata). Originară din Venezuela, este specia cea mai răspândită în cultură. Are frunze mari, lucioase, verzi, cu puncte şi desene verde ivoar, poate produce inflorescenţe sub formă de spic. Varietăţi: „Splendens” – are frunze mari, verde pal, cu puncte alb-crem şi margini uşor ondulate; „Exotica” varietatea cea mai răspândită, are frunzele colorate aproape în întregime galben-crem, cu margini fine, verde pal .

• Dieffenbochia amoena Hort. Se distinge prin aspectul compact ce-i este conferit de prezenţa unei tulpini groase, creşte până la 60 - 90 cm şi are frunze lungi de aproape 60 cm şi 25 cm lăţime, colorate intens în verde închis, cu pete alb crem.

Varietăţi: „Tropic Snow” – are frunze aspre, cu dungi crem şi verzi pe fond verde lucito; „Pia” – prezintă frunze vărgate în verde pal şi galben crem, cu o dungă centrală verde închis.

• Dieffenbochia bausei Hort (D. picta x D. weeri). Are frunze ovale cu puncte gălbui-verzi, marginea verde închis şi pete albe pe întreaga lamină, tulpina este lungă de circa 20 cm.

• Dieffenbochia wallisii – este o specie foarte înaltă, depăşind 4 m înălţime, are frunzele lanceolate, colorate verde arămiu, cu o zonă centrală gri-crem.

Cerinţe ecologice

Diffenbochia pretinde o atmosferă caldă şi umedă.

Temperatura optimă este de 20 - 22ºC, iar iarna să nu coboare sub 13 - 15ºC. Necesită multă lumină dar fără soare direct.

Substratul trebuie să fie în permanenţă umed, iar umiditatea atmosferică să fie peste 80%. Substratul trebuie să fie uşor, bine drenat, bogat în substanţe nutritive.

Cultura

Se înmulţeşte în lunile de iarnă prin butaşi de vârf sau porţiuni de tulpină, care trebuie să conţină câte un mugure. Înrădăcinarea se poate realiza direct în ghivece într-un substrat format din turbă cu nisip sau turbă cu perlit. Butaşii înrădăcinează în 3 - 4 săptămâni la o temperatură de 25 - 30ºC şi umiditate relativă de 90 - 95%.

Butaşii înrădăcinaţi se transferă în ghivece mai mari cu diametrul de 12 - 14 cm într-un substrat format din: pământ de frunze, turbă, mraniţă, nisip, în proporţie de 2:1:1:1. Este sensibilă la transplantare, de aceea lucrarea respectivă se face cu multă atenţie. Reacţionează foarte bine la administrarea îngrăşămintelor organice.

Dieffenbachia picta

Dieffenbachia bausei

DRACAENA L. - Fam. Liliaceae

Originea genului Dracena este aceeaşi cu a genului Cordyline.


• Dracaena deremensis N.E.Br. Originară din Africa tropicală, poate atinge 2 - 3 m înălţime. De pe tulpinile verticale şi oarecum rigide se desprind frunze lanceolate, verde închis cu o lamelă albă-verde în centru. Această specie este la originea câtorva varietăţi: „Bausei” – are o dungă centrală verde deschis; „Souvenir de Augustus Schryer” – formează o rozetă de frunze verzi strălucitoare, marginată de o dungă colorată crem; „Warnekkei” – are frunze care prezintă două benzi deschise la culoare şi a treia verde pal situată la mijloc .

• Dracaena draco L. Originară din insulele Canare, în mediul său natural este un copac de până la 10 m înălţime, are frunze de culoare verde-albastru închis, cu nuanţe de roşu de-a lungul marginilor groase şi cărnoase, produce flori frumoase, uşor verzi.

• Dracaena fragrans. Originară din Guineea, prezintă o tulpină nudă, lemnoasă şi destul de groasă, care poartă în vârful său un mănunchi de frunze verde închis cu dungi galbene, atârnând înspre bază, florile parfumate apar rar pe plantele din ghiveci. Foarte răspândită este varietatea „Massangeana” – frunzele colorate verde închis cu o bandă mediană şi câteva striuri longitudinale de culoare galbenă; „Lindenii” – frunzele au bordura lată, galbenă; „Victoria” – frunzele cu striuri largi, galbene.

• Dracaena marginata Lam. Originară din Madagascar, este una dintre speciile cel mai uşor de cultivat, prezintă tulpini subţiri şi elegante care poartă buchete de frunze verzi, cu margini roşii, delicate şi arcuite.

• Dracaena godseffiana Baker (syn. D. surculosa) – are frunze lungi de 7 cm, mai degrabă ovale decât lungi şi înguste, reunite în grupuri de 2 - 3 şi purtate de tulpini subţiri şi flexibile, are aspect de tufă şi iubeşte umbra.

• Dracaena sanderiana Hort – ajunge la o înălţime cuprinsă între 60 şi 120 cm, frunzele sunt dispuse sub formă de rozetă, sunt subţiri, alungite şi puţin ondulate, verzi cu margini galbene.

Continuare =>

Dracaena fragrans “Massangeana”

Dracaena deremensis

Cerinţe ecologice

Cerinţele faţă de temperatură sunt în funcţie de originea fiecărei specii astfel: D. marginata, D. sanderiana şi D. godseffiana necesită iarna locuri mai călduroase. Temperatura minimă pentru toate speciile de dracena este de 10 - 12ºC, iar optima de 15 - 21ºC. Preferă locuri luminoase, dar protejate de acţiunea directă a soarelui. D. marginata şi D. fragrans tolerează chiar şi semiumbra.

Când temperatura este ridicată, planta necesită mai multă apă, se stropesc zilnic frunzele cu apă, se menţine substratul umed, dar nu îmbibat. Se administrează îngrăşământ lichid de două ori pe săptămână, mai puţin toamna şi iarna.

Umiditatea relativă trebuie să fie cât mai ridicată pentru majoritatea speciilor, cu excepţia D. godseffiana care suportă şi aerul uscat.

Substratul de cultură este alcătuit din pământ sau turbă, iar pe fundul ghiveciului se aşează teracote sau pietre pentru asigurarea drenajului.

Cultura

Se înmulţeşte prin seminţe, butaşi sau marcoraj. Prin seminţe se înmulţesc speciile cu frunze verzi. Se înmulţesc uşor prin butaşi care se fac din lăstarii situaţi fie în vârful tulpinii, fie la bază. De asemenea, se poate butăşii trunchiul prin fragmentare în bucăţi de 8 - 10 cm lungime, butaşi care se înrădăcinează în nisip, în sera înmulţitor. Marcotajul aerian se aplică la plantele degarnisite la bază sau plantele foarte dezvoltate. Pentru înrădăcinare este necesară o temperatură şi umiditate relativă ridicată.

Dracaena sanderiana

Dracaena godseffiana

EUPHORBIA L. - Fam. Euphorbiaceae Originar din Madagascar, genul Euphorbia cuprinde specii, unele dintre ele

diferite în privinţa însuşirilor morfologice şi estetice, dar toate conţin latex cu un anumit grad de toxicitate. Florile sunt mici, însoţite de bractee colorate, care dau aspectul decorativ al plantei.


• Euphorbia pulcherima Wild (Poinseţia sau Stea de Crăciun). Originară din Mexic unde creşte spontan. Este o plantă arbustivă, cu frunze mari, eliptice sau ovate, cu marginile întregi sau uşor lobate, cu vârful acuminat. Florile sunt mici şi galbene, grupate în inflorescenţe caracteristice numite ciaţii şi sunt neînsemnate din punct de vedere decorativ. La baza inflorescenţelor sunt grupate bractee frumoase, roşii, stacojii, crem sau roz, dispuse în stea printre frunzele verzi opace .

• Euphorbia splendens Bojer (syn. E. milii) – este cunoscută şi sub denumirea de „coroana cu spini” – datorită spinilor duri ce se află pe toată planta. Planta poate atinge 80 - 100 cm. Tulpina şi ramificaţiile sunt groase şi suculente, dar cu un anumit grad de lemnificare ce dau plantei aparenţa unui arbust. Frunzele puţine la număr au formă oblong-ovală cu vârful rotunjit, sunt mici, persistente de culoare verde-luminos. Florile sunt mici, înconjurate de bractee roşu-oranj, galbene sau roz. În condiţii corespunzătoare poate înflori în tot timpul anului

• Euphorbia fulgens (syn. E. jacquinaeflora) – este o specie mai puţin cunoscută, tip arbust cu tulpini arcuite şi frunze înguste lanceolate. Creşte până la 1 m înălţime, iarna prezintă flori cu bractee oranj sau alb.

• Euphorbia tirucalii – este o specie suculentă, de origine africană, care ajunge la 1 m înălţime. Are tulpini rotunjite şi cărnoase, cu frunze minuscule, înfloreşte rar şi pare subţire şi firavă.

Cerinţe ecologice

Temperatura optimă pentru E. pulcherina este de 20 - 22ºC ziua şi 16 - 18ºC noaptea. Plantă de zi scurtă este pretenţioasă la durata şi intensitatea luminii şi necesită o bună aprovizionare cu apă. Se cultivă pe un substrat mijlociu, bogat în substanţe nutritive, cu un pH = 6 - 6,4.

Euphorbia milii – poate înflori tot anul dacă este aşezată în locuri bine luminate.

Euphorbia fulgens – trebuie păstrată într-un loc răcoros şi destul de uscat, timp de o lună după înflorire. Temperaturile cerute sunt de maximum 13ºC iarna. Vara când soarele este prea puternic, se umbresc uşor. Se udă moderat din primăvară până toamna. Iarna udarea este mult redusă.

Euphorbia pulcherima

Euphorbia milii

Cultura

Euphorbia milii, fulgens şi tirucalii se înmulţesc prin butaşi făcuţi primăvara. Deoarece plantele conţin latex după fasonare, se lasă să se usuce latexul, după care se pun la înrădăcinat. Euphorbia pulcherima se înmulţeşte tot prin butaşi, care se recoltează de la plante mamă alese în timpul înfloririi.

După trecerea florilor, plantele se pregătesc pentru perioada de repaus anual, prin reducerea udărilor, iar la căderea ultimelor frunze se taie la 20 cm de la sol. Se păstrează la 10 - 12ºC şi umiditate atmosferică 70 - 80%. Începând cu luna aprilie, plantele mamă se transvazează la ghivece, sau pe parapet, la temperaturi de 18 - 20ºC, într-un substrat format din ţelină, turbă, mraniţă şi nisip în părţi egale. În prima etapă se udă moderat, iar când încep să crească lăstarii, mai intens. Butaşii se recoltează din mai până în iulie, când lăstarii au lungimea de 12 - 15 cm. Se taie imediat sub un nod şi se introduc cu baza, timp de 30 de minute în apă caldă la 30ºC.

Se tratează cu biostimulatori şi se pun la înrădăcinat în nisip sau perlit, pe parapet sau în ghivece cu diametrul de 5 cm. La o temperatură de 20 - 25ºC, umiditate ridicată şi o uşoară umbrire, înrădăcinează în 30 de zile.

Butaşii înrădăcinaţi se trec în ghivece, care se amplasează în locuri cu multă lumină.

Se schimbă de 1 - 2 ori ghiveciul, iar în iulie se ciupesc la 3 - 4 frunze pentru stimularea ramificării. Dacă au fost păstrate în răsadniţe, la sfârşitul lunii septembrie se introduc în seră.

Lucrările de îngrijire constau în udarea substratului din ghivece, evitându-se apa rece şi cu duritate mare; administrarea fazială a îngrăşămintelor NPK (1:1:1), în perioada de vegetaţie şi (1:2:1,5) la diferenţierea mugurilor floriferi; tratarea cu retardanţi în faza de 6 - 7 frunze pentru reducerea taliei plantelor (Cytocel 2% în 3 - 4 etape); suplimentarea luminii în perioadele cu nebulozitate (Anton Doina).

Euphorbia fulgens

Euphorbia tirucalii

FICUS - Fam. Moraceae Genul Ficus cuprinde peste 800 de specii răspândite în regiunile tropicale din

Australia, India, Malaezia, Japonia, Africa, sub formă de arbori, arbuşti, uneori grimpante. Frunzele sale sunt deosebit de apreciate pentru forma, mărimea şi culoarea lor. Întreaga plantă conţine latex.


• Ficus elastica Roxb sau arborele de cauciuc este o specie tip arbore, originară din India şi Birmania. Când este cultivat în ghiveci, are un trunchi înalt care poate ajunge până la 2 m, cu frunze mari, ovale, lucioase şi pergamentoase, lungi de circa 30 cm.Varietăţi: „Decora” – este varietatea cea mai cunoscută şi mai viguroasă, cu frunze lucioase, verde închis; „Rubra” – frunzele largi, roşietice; „Tricolor” – frunzele cu marginea alb-crem şi uneori cu pete brunii .

• Ficus benjamina L. (ficusul plângător) – este un copăcel foarte elegant, cu creştere rapidă, ramificaţii multe, flexibile, foarte frumos arcuite. Scoarţa este deschisă la culoare. Frunzele sunt mici, dar numeroase, cu vârful ascuţit, colorate intens. Varietăţi: „Hawaii”, „Golden King”, „Gold Princess”, „Natasha” etc., toate au frunzele variegate, panasate cu alb crem sau cu nuanţe diferite de verde.

• Ficus lyrata Warb (syn. Ficus pandurata Hort). Are frunze mari, lungi chiar de 40 cm, în formă de vioară verde închis, lucioase, cu nervuri şi cute colorate galben-verde. Originară din Africa tropicală şi China creşte în aceste zone până la 9 - 12 m. În ghiveci unica ei tulpină ajunge până la 1,5 m. Planta adultă produce fructe mici, roşii, cenuşii cu pete albe.

• Ficus australis Willd (syn. Ficus rubiginosa Vent). Provine din Australia. Planta este puternic ramificată şi prezintă rădăcini adventive. Frunzele sunt asemănătoare ca formă cu cele de Ficus elastica, doar că sunt mai mici şi au o pubescenţă roşietică pe partea inferioară.

• Ficus religiosa. Tulpina este ramificată şi prezintă rădăcini adventive. Frunzele sunt relativ mari, lung peţiolate, cu vârful ascuţit, subţiri, cu nervaţiunea aproape albă .

• Ficus bengalensis L. Planta ramifică foarte puternic, iar pe ramificaţii prezintă rădăcini adventive proptitoare. Frunzele sunt mai mici decât la Ficus elastica, au formă oval-rotunjită, sunt groase şi cu nervaţiunea pronunţată. Se remarcă prin culoarea maronie pe partea inferioară, datorită unor perişori foarte denşi.

• Ficus diversifolia Blume (syn. Ficus deltoides, Ficus lutescens). Este o specie rară tip arbust, compactă, care creşte între 60 şi 80 cm. Are creştere foarte lentă, este puternic ramificată. Frunzele sunt mici, obtuze, colorate verde intens, cu mici pete cenuşii pe partea superioară şi verde deschis pe cea inferioară. Prezintă tot anul fructe mici, sferice, verzi-gălbui, destul de atractive.

• Ficus pumila L. (syn. Ficus stipulata Thumb., Ficus repens L.). Originară din China şi Japonia, specia poate fi condusă ca agăţătoare sau pendentă. Prezintă frunze mici, în formă de inimă, colorate verde închis. Este folosită pentru a decora coşuleţele suspendate sau pentru acoperirea grădinilor interioare. Varietăţi: „Minima”– plantă mică şi compactă, cu frunzele de circa 1 cm, uşor de îngrijit; „Variegata” – prezintă frunze mai mari, de circa 2,5 cm, cu aspect marmorat, colorate verde şi crem.

Continuare =>

Ficus benjamina

Ficus lyrata

Cerinţe ecologice

Puţin pretenţios faţă de temperatură, ficusul se cultivă atât în încăperi calde, cât şi reci. Temperatura optimă pentru menţinerea calităţii plantelor este de 18 - 20ºC, iarna minim 12 - 13ºC. Ficusul este foarte sensibil la varietăţile de temperatură, care constituie cauza căderii frunzelor. Faţă de lumină, exigenţele sunt diferite în funcţie de specie.

În general, speciile cu aspect arboricol pretind mai multă lumină. La lumină insuficientă, planta se alungeşte, frunzele apar la distanţe mai mari, de aceea iarna sunt ţinute în camere luminoase, iar vara sunt ferite de razele puternice din timpul amiezii.

Speciile agăţătoare au nevoie de lumină mai slabă, insolaţia prelungită fiind fatală pentru acestea.

Ficusul consumă multă apă, dar nu se exagerează, fiind dăunător pentru plante, producând chiar căderea frunzelor şi moartea plantei.

Speciile agăţătoare se udă mai des, deoarece necesită un mediu mai umed, fiind indicată şi pulverizarea plantelor cu apă. Celelalte specii se pulverizează cu apă doar în timpul verii. Preferă spaţii aerisite, dar fără curenţi de aer.

Substratul de cultură să fie bogat în substanţe nutritive, cu pH = 5,5 - 6,5.

Cultura

Ficusul se înmulţeşte prin butaşi de vârf şi de tulpină, care se efectuează iarna când plantele au mai puţin latex.

Înrădăcinarea are loc în nisip, la temperaturi de 25 - 30ºC şi umiditate ridicată. Butaşii de vârf se pot înrădăcina şi în apă. Durata înrădăcinării este de 3 - 4 săptămâni, după care butaşii se plantează în ghivece într-un substrat format din: pământ de frunze, ţelină şi nisip în părţi egale.

Înmulţirea ficuşilor se poate realiza şi prin marcotaj aerian. Cea mai bună perioadă de marcotare este luna mai. Marcotarea se aplică pe ramificaţiile plantei mamă sau direct pe tulpina principală. În zona aleasă se incizează ramura printr-o fantă, circular sau despicătură, apoi se tratează cu hormoni de înrădăcinare.

Se înfăşoară cu un manşon din muşchi sau turbă fibroasă bine umezite, după care se acoperă cu folie din plastic, care se leagă sus şi jos. Rădăcinile apar după 30 - 40 de zile.

Lucrările de îngrijire constau în: udări regulate cu apă la temperatura camerei, fertilizări cu must de bălegar sau îngrăşăminte minerale NPK (3:1:1,5) în concentraţie de 0,1 - 0,2% primăvara şi vara de 1 - 2 ori pe lună, corectarea înălţimii şi lărgimii plantei prin tăieri executate în luna martie, ştergerea frunzelor de praf, transplantarea primăvara la intervale de 2 ani, combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Dintre dăunători amintim:

Păduchele lânos. Adulţii sug seva frunzelor şi provoacă o ofilire rapidă. Se combate cu soluţii de Sinoratox 0,15%.

Păduchele ţestos. Se fixează de-a lungul nervurilor pe frunze şi tulpini. Căldura şi umezeala favorizează dezvoltarea acestei insecte. Se combate prin tamponare cu soluţii toxice, prin ruperea şi arderea frunzelor puternic atacate.

Păianjenul roşu. Înţepăturile dau frunzelor o nuanţă cenuşie şi determină căderea lor. Se dezvoltă în spaţii cu aer cald şi uscat. Pentru combatere se fac stropiri cu Sinoratox 25 - 0,2%, Tedin V. 18 - 0,15%.

Ficus pumilla

Ficus diversifolia

MARANTA L. - Fam. Marantaceae Genul Maranta, originar din Brazilia, Columbia, Guinea, Nicaragua, cuprinde

specii care decorează prin policromia frunzelor, forma frunzelor, asemănătoare cu ale genului Calathea, de care se deosebesc printr-o talie mai mică (25 - 30 cm) şi creşterea uşor târâtoare a lăstarilor.


• Maranta leuconeura Morr (syn. M. bicolor Ker). Este specia cea mai mică de 15 cm înălţime. Prezintă în pământ un rizom scurt, cu rădăcini foarte fine, subţiri, fără tuberozităţi. Frunzele sunt peţiolate, larg ovale, de 10 - 14 cm lungime şi 6 - 8 cm lăţime, cu un dinte scurt în vârf. Faţa superioară a laminei foliare este verde deschis, cu pete maronii sau verde foarte închis, catifelate, plasate de o parte şi de alta a nervurii mediane, iar reversul este purpuriu. Florile mici, albe, nu prezintă interes decorativ .

Varietăţi: „Kerchoveana” – prezintă frunze verde deschis, cu un desen de culoare verde închis, care cu timpul devine aproape maron; „Tricolor” – are pe frunzele verzi-oliv închis desene caracteristice formate de către nervurile roşii-brune, marginile cenuşii-verzi şi de către o dungă verde deschis (cu margini neregulate) care corespunde nervurii centrale; „Messangeana” – prezintă frunze asemănătoare varietăţii Tricolor, dar sunt puţin mai mici, colorate verde închis cu margini verde-deschis şi care prezintă pete argintii de-a lungul nervurii centrale, micile nervuri, subţiri, argintii formează o reţea densă.

Cerinţe ecologice

Maranta este plantă de seră caldă şi umedă. Temperatura optimă este de 18 - 25ºC. Nu suportă variaţiile de temperatură. Iarna, temperatura minimă să fie de 15 - 16ºC. Necesită umiditate relativă foarte ridicată. Preferă semiumbra, protejând-o întotdeauna de acţiunea directă a razelor solare.

Cultura

Înmulţirea la Maranta se realizează prin despărţirea tufei în lunile februarie-martie. Fiecare fragment trebuie să aibă după despărţire şi o porţiune de rizom cu frunze şi rădăcini, care se plantează în ghivece, corespunzătoare cu volumul de rădăcini. Ghivecele cu noile plante se acoperă temporar cu folie de polietilenă şi se ţin la căldură până ce plantele se restabilesc.

Lucrări de îngrijire: udarea corectă încât pământul să fie menţinut permanent reavăn. Iarna se foloseşte apă călduţă, pulverizarea plantelor cu apă se face zilnic în perioada de vară, fertilizarea cu soluţii slabe de îngrăşăminte (0,05 - 0,1%) se aplică primăvara şi vara de două ori pe lună, transplantarea se execută primăvara la interval de 2 - 3 ani, ştergerea frunzelor de praf, suprimarea frunzelor uscate dacă este cazul.

Marantha leuconeura var. erythroneura

Marantha leuconeura var Kerkoveana

MONSTERA - Fam. Araceae

Genul Monstera cuprinde circa 30 de specii, permanent verzi, adesea epifite, căţărătoare, originare din pădurile pluviale ale Americii Centrale şi de Sud.


• Monstera deliciosa Liemb (syn. Philodendron pertusum). Este una dintre cele mai populare plante de apartament. Tulpina este foarte viguroasă, suculentă, grimpantă, cu rădăcini adventive foarte puternice. Frunzele sunt de dimensiuni uriaşe (80 - 100/60 - 80 cm) în formă de inimă, decupate pe margine şi cu perforaţii inegale în interior. Ele au culoarea verde strălucitor şi sunt susţinute de peţioli lungi, viguroşi, care îmbracă tulpina în dreptul nodurilor. Monstera înfloreşte destul de rar. Inflorescenţa este un spadice care la maturitate dezvoltă fructe comestibile, asemănătoare unor boabe de porumb, ce amintesc de forma şi parfumul ananasului

• Monstera pertusa – este o plantă căţărătoare, cu aspect zvelt, originară din Panama şi Guyana, are frunze moi, cu formă simetrică, colorate verde închis.

• Monstera pittieri – este o plantă căţărătoare, frumoasă, originară din Costa Rica, are frunze moi şi subţiri, ascuţite la vârf şi colorate verde argintiu.

Cerinţe ecologice

Monstera este o plantă în stare de vegetaţie permanentă. Se comportă bine în camere calde (18 - 22ºC). Nu-i place frigul şi căldura prea uscată. Tolerează destul de bine oscilaţiile de temperatură. Preferă locuri luminoase, fără soare direct. Necesită udare abundentă, în perioada primăvară - vară, şi moderată în timpul iernii. Substratul de cultură trebuie să cuprindă multă turbă şi pământ de frunze.

Cultura

Se înmulţeşte primăvara, dar şi în tot timpul anului, prin butaşi de vârf sau prin porţiuni de tulpină. Butaşii de vârf, cu 2 - 3 frunze şi câteva rădăcini adventive, se plantează pe parapet în nisip, la temperatură ridicată şi umiditate asigurată (25 - 30ºC în substrat, 20 - 25ºC în aer, umiditatea relativă 90 - 95%).

Butaşii de tulpină, care au un nod şi peţiolul frunzei sau butaşii formaţi din porţiuni de tulpină cu un singur nod, înrădăcinează în câteva luni.

La apariţia primei frunze adevărate (după circa 2 - 3 luni) se face plantarea la ghiveci într-un substrat format din pământ de ţelină, turbă, nisip şi cărbune pisat. În primii ani transvazarea se face în fiecare an, iar la plantele mature la 3 - 4 ani.

Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu ale ficusului.

Monstera deliciosa

Monstera pertusa

PEPEROMIA - Fam. Piperaceae

Originar din America de Sud, genul Peperomia cuprinde circa 1.500 de specii, cu creştere în formă de tuf, târâtoare sau sub formă de mic arbust. Decorează prin frunze care au un aspect foarte diferit.


• Peperomia argyrea E. Moor (syn. P. sandersii). Planta are înălţimea de 20 - 25 cm. Frunzele susţinute de peţioli roşii sunt peltate, de formă uşor rotundă, cu vârful ascuţit, colorate verde închis, cu benzi argintii între nervuri.

• Peperomia caperata Yunker. Este specia cea mai cunoscută. Tufa este mică, de 20 - 25 cm, densă, alcătuită din frunze cu peţioli lungi, roşii sau roz, cărnoşi. Frunzele sunt cordiforme, cu suprafaţa adânc gofrată, colorate verde închis. În perioada aprilie-decembrie, apar spice florale albe, lungi de 13 - 15 cm.

• Peperomia griseoargentea (syn. P. hederifolia). Are frunzele cu aspect „brodat”, gri-verzui, cu reflexe argintii. Vara pe tulpinile lungi de 20 - 25 cm, colorate roşcat, apar spice de flori albe-gri, susţinute de pedunculi.

• Peperomia magnoliaefolia. Formează o tufă robustă şi creşte până la 30 cm, după care capătă un aspect pendent. Frunzele sunt mari şi cărnoase, plate şi subţiri, colorate verde lucios intens.

• Peperomia obtusifolia. Este o plantă foarte ramificată care creşte până la 30 cm şi are frunzele ovale, mari, cărnoase şi uşor concave, colorate verde-violaceu cu marginile violet şi faţa inferioară verde mai deschis. Înfloreşte din iunie până în septembrie sub formă de spice albe, lungi de 5 cm .

• Peperomia scandens. Poate avea aspect fie căţărător, fie târâtor şi ajunge la 1,2 - 1,5 m înălţime. Are frunzele în formă de inimă şi uşor ascuţite, lungi de 5 cm, inserate pe tulpini roşcate. Specia tipică are frunzele verde lucios, dar sunt foarte răspândite varietăţile cu frunze pestriţe.

Cerinţe ecologice

Sunt specii care decorează în tot timpul anului şi sunt pretenţioase la lumină şi căldură. Iarna trebuie să i se asigure minimum 12 - 15ºC, iar în restul anului se simte bine la temperaturi moderate. Preferă locurile luminoase, dar tolerează şi semiumbra. Pretinde atmosferă umedă şi un substrat aerat şi bine drenat, având un sistem radicular slab dezvoltat.

Cultura

Înmulţirea plantelor se realizează primăvara sau la începutul verii prin butaşi de frunze sau din vârfuri vegetative lungi de 5 - 8 cm.

Plantarea butaşilor se realizează într-un amestec de turbă şi nisip în părţi egale. La o temperatură de 18 - 21ºC, înrădăcinarea are loc în 4 - 6 săptămâni. În lunile friguroase se evită udatul abundent, deoarece plantele se defoliază iar rădăcinile putrezesc. De asemenea, plantele nu vor fi ţinute prea mult timp la umbră, deoarece se decorează, iar expuse direct la soare se ard.

Pe timpul verii, se pulverizează plantele cu apă, iar în lunile mai şi septembrie se adaugă în apa de udat şi îngrăşământ. Transplantarea plantelor are loc la 2 - 3 ani.

Peperomia argyrea

Peperomia obtusifolia

PHILODENDRON - Fam. Araceae Originar din America Centrală, genul Philodendron cuprinde foarte multe specii,

circa 500, cu tulpini erbacee, cărnoase, de cele mai multe ori prevăzute cu rădăcini adventive. Poziţia plantelor poate fi dreaptă sau târâtoare. În mediul lor natural ating până la 2 m înălţime. Se cultivă în apartamente, pentru frumuseţea şi valoarea decorativă a frunzelor, prin forma, mărimea şi culoarea frunzelor.


• Philodendron scandens C. Koch et Selloum (syn. P. oxicardium). Este specia cea mai populară, poate atinge 1,8 m lungime şi are tulpini subţiri şi lungi care pot fi susţinute cu suporturi sau ţăruşi acoperiţi cu muşchi sau pot fi lăsate să atârne din coşuleţe suspendate. Frunzele în formă de inimă sunt lungi de 10 cm, late de 8 cm, subţiate şi ascuţite spre vârf, cele tinere arămii şi aproape transparente pentru ca la maturitate să devină verde închis.

• Philodendron andreanum Devans (syn. P. melanochrysum). Este originar din Columbia şi este o plantă căţărătoare foarte atractivă. Frunzele sagitate sunt foarte mari, catifelate, colorate verde închis negricios, cu nerva-ţiune verde-pal şi faţa inferioară violetă.

• Philodendron erubescens C. Koch. Este o plantă viguroasă, căţărătoare, care dacă este bine susţinută poate să crească până la 1,8 m. Are frunze mari (25 - 30/10 - 15 cm), sagitate, purtate de peţioli violacei. Limbul frunzei este lucios, de culoare verde închis cu reflexe violacee.

• Philodendron hastatum (syn. P. domesticum). Este o plantă căţărătoare viguroasă care poate ajunge la peste 1,5 m înălţime, frunzele colorate aprins sunt foarte lucioase şi dese, mai lungi de 40 cm, alungite şi în formă de inimă. Peţiolii sunt laţi şi cărnoşi.

• Philodendron bipinnatifidum Schott. Planta are aspect arbustiv. Tulpina foarte viguroasă, cu internodii scurte, poate atinge înălţimea de 100 - 150 cm. Frunzele sunt foarte mari, pieloase, verde închis, în cazul exemplarelor tinere frunzele au formă de inimă cu marginile uşor incizate, în timp ce la cele adulte inciziile sunt mai profunde, ajungând până la nervură, formând astfel mai multe foliole.

• Philodendron selloum. Provine din Brazilia şi este asemănător cu P. bipinnatifidum. Planta este înaltă până la 150 cm şi prezintă frunze mari (30 - 40/30 cm), profund decupate, colorate verde luminos, cu marginile încreţite şi susţinute de peţioli lungi de peste 50 cm.

• Philodendron wendlandii. Specie originară din Costa Rica, care nu este căţărătoare. Formează o rozetă de frunze ovale, colorate verde lucios, lungi de circa 30 cm, cu o nervură centrală groasă, susţinută de peţioli lungi de 15 cm.

Continuare =>

Philodendron scandens

Philodendron andreanum

Cerinţe ecologice

Philodendronul este plantă perenă cu frunzişul permanent verde şi cu creştere continuă dacă dispune de condiţii optime.

Preferă spaţii calde sau temperate, temperatura optimă fiind de 18 - 22ºC, iarna aceasta nu trebuie să scadă sub 13ºC. Se aşează plantele în locuri bine luminate, fără a fi expuse direct la soare.

Solicită apă multă atât în substrat cât şi în atmosferă, se evită totuşi stagnarea apei în tăviţele de sub ghiveci.

Se adaugă un îngrăşământ lichid la fiecare două săptămâni.

Vara se stropesc plantele cu apă şi se aşează pe nisip umed.

Substratul de cultură trebuie să fie afânat, poros, bogat în substanţe nutritive.

Cultura

Înmulţirea plantelor are loc prin butaşi sau marcotaj, în luna aprilie, sfârşitul primăverii sau începutul verii. Se confecţionează butaşi de vârf sau din tulpină cu 1 - 3 noduri care se pun la înrădăcinat în turbă cu nisip sau perlit. La o temperatură de 24ºC şi umiditate ridicată, înrădăcinează în circa o lună.

Se are în vedere ca în timpul verii substratul să nu se usuce deoarece frunzele se veştejesc iar planta nu se mai reface, iar excesul de apă produce decolorarea frunzelor şi putrezirea rădăcinilor.

Transplantarea plantelor mari are loc la intervale de 3 - 4 ani.

Tutorarea şi palisarea plantelor este necesară pentru susţinerea plantelor.

Philodendron erubescens

Philodendron selloum

PLECTRANTHUS - Fam. Labiatae Genul Plectranthus, originar din Africa, Asia şi Australia, cuprinde circa 250 de

specii care pot avea un aspect fie târâtor şi de mică înălţime, fie de tufă ramificată, erbacee sau cu tulpini lemnoase, mai înalte de 1,5 m. Plantele cultivate în apartament au în general aspect târâtor şi creează efecte decorative plăcute dacă sunt aşezate în coşuleţe suspendate.


• Plectrantus australis (syn. P. parviflorus). Originară din Australia, planta are aspect de tufă, care poate atinge 1 m înălţime, are frunzele ceroase, groase, colorate verde închis, ovale şi ascuţite.

• Plectranthus behrii – plantă de apartament foarte frumoasă, originară din Africa de Sud. Are aspect vertical, creşte până la 1 m înălţime, frunzele sunt ample şi încreţite, colorate verde bronz, cu nervuri proeminente roşii, florile reunite în spice lungi au caracteristic un pinten roz.

• Plectranthus coleoides (syn. P. forsteri). Este originară din Australia şi Noua Zeelandă şi are aspect vertical până la înălţimea de 30 cm, de unde se continuă cu tulpini căzătoare. Florile sunt nesemnificative din punct de vedere decorativ şi este recomandabil a fi îndepărtate imediat după apariţie, pentru a favoriza dezvoltarea frunzelor.

• Plectranthus oertendahlii th. Fries. Este specia cea mai cultivată, originară din Africa de Sud, este frecvent denumită „iederă suedeză” deoarece este foarte răspândită în Scandinavia. Are aspect târâtor, cu tulpini colorate purpuriu şi frunze ornamentale, semirotunde, cu diametrul de 2 - 5 cm, sunt verzi cu nervuri evidente albe-argintii. Înfloreşte din iunie până în octombrie, având multe flori albe-roz, tubulare, reunite în ciorchini apicali verticali.

Cerinţe ecologice

Planta este în permanentă stare de vegetaţie, dar iarna este mai bine dacă se reduc udările şi se scade temperatura la 12 - 14ºC, intrând într-un repaus uşor. În celelalte sezoane se menţin plantele la 18 - 21ºC, într-un loc bine luminat sau chiar la semiumbră. Din aprilie până în septembrie se udă zilnic din abundenţă, în special dacă se află într-un loc foarte luminos sau este cultivat în coşuleţe suspendate. O dată pe săptămână se adaugă în apa de udat şi un îngrăşământ lichid.

Substratul de cultură este alcătuit din pământ de frunze sau turbă, pământ de grădină şi nisip.

Cultura

Înmulţirea plantelor se realizează prin lăstari de butaşi, în orice perioadă a anului, lungi de 8 - 10 cm şi plantaţi fie în lădiţe cu nisip, fie direct în ghivece. La o temperatură de 16ºC şi umiditate ridicată, butaşii vor înrădăcina repede, după care se trec câte 3 - 5 într-un ghiveci.

Transplantarea este necesară în fiecare primăvară dacă se păstrează plantele mari dar în general se preferă reînnoirea plantei, anual din butaşi.

Tăierea este o lucrare care se aplică plantelor mature, pentru a stimula pornirea de noi lăstari din partea bazală. Plantele tinere se ciupesc în acelaşi scop.

Plectrantus australis

Plectrantus coleoides

SANCHEZIA - Fam. Acanthaceae Genul Sanchezia originar din Brazilia, Columbia, Peru

cuprinde specii cu tulpini în patru muchii, frunze opuse, florile din inflorescenţă protejate de bractee.

Specii, varietăţi

• Sanchezia nobilis Hook (syn. S. speciosa). Este o plantă cu creştere arbustivă, mai puţin cunoscută la noi, deşi este foarte decorativă atât prin frunze, cât şi prin flori. Frunzele sunt mari (20 - 30 cm lungime) de formă oblongă, colorate verde deschis lucios, cu nervaţiunea galbenă. Florile tubulare, galbene, cu bractee roşii iau naştere pe lăstari drepţi, situaţi deasupra masei frunzişului.

Cerinţe ecologice

Sanchezia este plantă perenă cu frunziş persistent şi înflorire în perioada de vară-toamnă, mai rar iarna.

Pretinde spaţii călduroase, iarna să fie minimum 13ºC. La temperaturi prea scăzute plantele îşi pierd frunzele. Preferă locuri luminoase, dar să nu fie expuse direct la soare mai ales vara. Substratul de cultură se menţine permanent reavăn cu excepţia perioadei de iarnă când se udă mai rar şi cantităţi mici de apă. Vara se pulverizează plantele cu apă pe frunze. Substratul trebuie să fie uşor şi bogat în substanţe nutritive.

Cultura

Se înmulţeşte prin butaşi de 8 - 10 cm lungime, care se înrădăcinează în nisip sau apă. Butaşii înrădăcinaţi se plantează într-un amestec de pământ de frunze şi turbă.

Transvazarea se face primăvara când se aplică şi o tăiere a plantelor mai înalte pentru a ramifica mai bogat. Pentru a avea exemplare frumoase se recomandă administrarea de îngrăşăminte lichide şi formarea de noi plante anual.

Sanchezia speciosa

SANSEVIERIA - Fam. Liliaceae

Sanseviera este un gen care cuprinde circa 60 de specii originare din Africa şi Asia, care se pot clasifica în două mari grupe: o grupă cu plante înalte, având frunzele drepte şi lanceolate, iar altă grupă cu plante joase în formă de rozetă.

Ambele grupe au frunze destul de dese, ce pleacă dintr-un rizom bine dezvoltat.

Specii şi cultivaruri

• Sanseveria trifasciata Thumbg. Planta are aspectul unei tufe alcătuită din frunze lungi (60 - 70 cm), lanceolate, rigide, în poziţie verticală, zebrate de gri-argintiu pe fondul verde închis. Primăvara şi vara produce inflorescenţe sub formă de spice, alcătuite din flori mici, albe-verzui, lipicioase şi foarte parfumate.

Varietatea cea mai obişnuită este „Laurenţii” – care are frunze lungi chiar de 1,2 m în mediul său natural şi de 30 - 40 cm în ghiveci, caracterizată prin prezenţa a două fâşii galbene-aurii de-a lungul marginilor; varietatea „Hahnii” – este mică şi compactă, cu rozete de frunze dispuse în spirală, verde închis cu striaţii transversale verde deschis; „Golden Hahnii” – este o varietate pitică şi are de-a lungul marginilor benzi galbene-aurii .

• Sansevieria cylindrica. Specie rizomotoasă cu aspect vertical, are frunze rigide, aproape cilindrice, groase de 2,5 cm şi lungi până la 1 m, colorate verde închis şi străbătute de o fâşie îngustă centrală. Primăvara şi vara produce flori roz.

• Sansevieria grandis – este o specie epifită, având o rozetă extinsă de frunze verzi, ovale, late de 10 - 15 cm şi lungi de 20 - 25 cm, cu striaţii verde mai închis şi margini tivite cu roşu. La baza rozetei principale se formează stoloni căzători cu rozete de frunze ce fac această plantă foarte decorativă şi adecvată cultivării în coşuleţe.

Cerinţe ecologice

Sansevieria este o plantă cu vegetaţie permanentă, puţin pretenţioasă faţă de factorii climatici.

Astfel tolerează temperaturi foarte variabile, de la 5 - 10ºC până la peste 20ºC, preferă locuri luminoase, dar ferite de razele directe ale soarelui, care determină dispariţia striurilor. Suportă destul de bine lipsa apei, dar excesul de apă este dăunător ducând la putrezirea bazei frunzelor.

Substratul de cultură este alcătuit din pământ de grădină sau ţelină, pământ de frunze şi nisip.

Cultura

Înmulţirea plantelor se realizează destul de uşor prin divizarea tufei. Totuşi cea mai utilizată este înmulţirea prin butaşi de frunze. Se confecţionează butaşi din fragmente de frunze de 7 - 10 cm, care se pun la înrădăcinat într-un substrat de nisip sau turbă cu nisip, respectând polaritatea şi la o adâncime de 2 - 3 cm. La o temperatură de 25ºC înrădăcinarea decurge destul de rapid.

Lucrări de îngrijire: se udă şi se pulverizează plantele cu apă pe timpul verii, iarna se reduce mult udarea. Fertilizarea se aplică primăvara şi vara, o dată pe lună. Transplantarea este necesară o dată la 3 - 4 ani.

Sansevieria trifasciata var. Golden Laurentii

Sansevieria trifasciata var Golden Hahnii

SCHEFFLERA - Fam. Araliaceae Schefflera este un gen cuprinzând circa 900 de specii permanent verzi,

perene, tip arbust sau căţărătoare dintre care unele sunt cultivate în apartamente pentru frunzişul frumos şi armonios. Sunt plante originare din Polinezia şi Indonezia, unde ating înălţimi considerabile de 25 - 30 m, în casă ajunge la 2 m înălţime dacă rădăcinile au spaţiu suficient pentru a se dezvolta.


• Schefflera actinophylla Harms (syn. Brassaia actinophylla) – este formată dintr-o singură tulpină, din care se ramifică peţioli lungi chiar de 30 cm care susţin frunze palmat compuse, formate din 5 - 10 foliole lucioase, ovale, colorate verde oliv.

• Schefflera arboricola (syn. Heptapleurum arboricola) – are o tulpină principală neramificată, frunzele sunt divizate cel puţin în 7 foliole groase şi dure. Varietăţi: „Variegata” - are foliolele pictate cu galben; „Hayata" - prezintă foliole verde pal cu vârfuri ascuţite; „Gheisha Girl” - are foliole verde închis cu vârfurile rotunjite .

Cerinţe ecologice

Schefflera se înscrie printre puţinele specii care se menţin frumoase şi în locuri mai întunecoase. Temperatura preferată este de 16 - 18°C, iar apa în funcţie de anotimp. Din aprilie până în octombrie se administrează îngrăşământ lichid la fiecare 2 - 3 săptămâni. Substratul trebuie să fie uşor şi menţinut permanent reavăn.

Cultura

Metoda cea mai utilizată pentru înmulţire este butăşirea. Butaşii se confecţionează la sfârşitul verii din porţiuni semilemnificate. Pentru că înrădăcinează destul de greu, este indicată folosirea de substanţe rizogene şi o temperatură a substratului de 20 - 22°C.

Plantele foarte înalte se pot reproduce şi prin marcotaj, în timpul primăverii, sau înmulţirea prin seminţe, care sunt aduse din locurile de origine.

Lucrări de îngrijire: plantele tinere se ciupesc în vederea ramificării. Primăvara se pot aplica tăieri pentru a corecta forma plantei sau pentru limitarea creşterii, dar numai la specia S. arboricola.

Transplantarea plantelor este necesară la 2 - 3 ani.

Udarea plantelor se face abundent din primăvară până în toamnă, iar iarna se reduce udarea, deoarece excesul de apă duce la îngălbenirea frunzelor. Varietăţile cu frunze panasate au nevoie de lumină mai multă.

Schefflera actinophylla

Schefflera arboricola

SCINDAPSUS - Fam. Araceae

Genul Scindapsus, originar din pădurile tropicale ale Asiei, cuprinde circa 25 de specii şi varietăţi de plante agăţătoare permanent verzi, dintre care unele clasificate în trecut în genul Photos. Plantele pot atinge 1,5 m, fiind susţinute de suport îmbrăcat în muşchi sau unele cresc bine şi în coşuleţe suspendate din care tulpinile cad liber. Frunzele în formă de inimă, lucioase, au culoarea verde închis, dar sunt frecvent împestriţate cu alb, galben sau argintiu.


Scindapsus aureus Engl. (syn. Photos aureus, Epipremnum aureum) – este specia cea mai cunoscută şi apreciată pentru creşterea târâtoare şi pentru frunzişul său.

În zona de origine ajunge până la 6 m lungime în timp ce în apartamente se menţine la 1,2 - 1,5 m. Înfloreşte foarte rar, având flori foarte mici, grupate sub formă de spadice înconjurat de bractee colorate .

• Scindapsus pictus Hassk „Argyreus” (syn. Epipremnum pictus „Argyreus”) - este o plantă agăţătoare foarte frumoasă, cu tulpini lungi de 1,8 - 2,4 m, verzi în perioada tinereţii şi roşcate brune la maturitate. Frunzele ascuţite şi cordate sunt verde opac la tinereţe devenind ulterior presărate cu albastru, au margini albe-argintii.

• Scindapsus siamense - originară din Thailanda, este o specie relativ rară caracterizată prin frunze subţiri, în formă de inimă, ascuţite, colorate verde opac, cu aspect pestriţ, foarte frumos gri-argintiu şi verde mai deschis.

În apartament poate creşte până la 2 m înălţime, dar înfloreşte rareori.

Cerinţe ecologice

Plantă permanent verde, Scindapsus tinde să-şi piardă frunzele odată cu îmbătrânirea sau în condiţii improprii. Ramifică foarte slab de aceea într-un ghiveci se pun mai multe plante. Pretinde căldură şi udare moderată. Are nevoie de semiumbră şi umiditate atmosferică ridicată. Substratul de cultură este alcătuit din pământ de ţelină, mraniţă, pământ de frunze şi nisip.

Cultura

Se înmulţeşte uşor prin butaşi, confecţionaţi din porţiuni de tulpină, care se înrădăcinează destul de uşor în nisip, turbă sau apă. De asemenea se poate înmulţi prin marcotaj şerpuitor.

Lucrări de îngrijire: plantele se udă moderat pe toată perioada anului, mai puţin iarna. Tutorarea şi palisarea sunt lucrări obligatorii datorită modului de creştere a plantelor.

Transplantarea are loc primăvara numai dacă este necesar.

Primăvara se recomandă o scurtare a tulpinii, pentru a se forma noi lăstari la baza plantei.

Scindapsus aureus

Scindapsus pictus

Plante Floricole Cultivate in Ghivece Decorative Prin Frunze

Documents

Transcript of Plante Floricole Cultivate in Ghivece Decorative Prin Frunze