Piata Monetara in Romania

Universitatea de stat din PitestiMaster ,, Economie si Finante Europene,,

Piaţa Monetarasi Politici Monetare

Coordonator : Realizat de:Prof. Dr. Ciurea Ion Radu Andrei Alin

-2009-

Cuprins

Capitolul 1. PIAŢA MONETARĂ: ASPECTE GENERALE.........................................................3 1.1. Piaţa monetară: definiţie, încadrare şi evoluţie.........................................................3 1.2. Funcţiile pieţei monetare..........................................................................................4

1.3. Actorii pieţei monetare..............................................................................................4 1.3.1. Banca centrală(de emisiune)...............................................................................4 1.3.2. Trezoreria Statului........................................................................................... ..6 1.3.3. Băncile comerciale.............................................................................................7 1.3.4. Casele de economii.............................................................................................7 1.3.5. Băncile de afaceri...............................................................................................8 1.4. Cererea şi oferta de monedă......................................................................................8

1.4.1. Cererea de monedă.............................................................................................9 1.4.2. Oferta de monedă..............................................................................................10 1.4.3. Echilibrul monetar............................................................................................11

Capitolul 2 POLITICA MONETARA..........................................................................................13 2.1 Creditul......................................................................................................................16

2.2 Dobanda.....................................................................................................................17

Capitolul 3 ROLUL BANCII CENTRALE PE PIATA MONETARA SI IN REALIZAREA POLITICII MONETARE...............................................................................................................20 3.1Banca Centrala si politica monetara...........................................................................20 3.2 Platile in strainatate...................................................................................................22

Capitolul 4. PIAŢA MONETARĂ ÎN ROMÂNIA........................................................................24 4.1. Banca Naţională a României....................................................................................24

4.1.1. Politica monetară a B.N.R.................................................................................26 4.1.1.1. Politica monetară: cadru general şi instrumente specifice acesteia........26 4.1.1.2. Politica monetară: cazul României.........................................................36 4.2. Piaţa monetară în România........................................................................................39Concluzii.........................................................................................................................................41Bibliografie....................................................................................................................................42

2

Capitolul 1. Piaţa monetară: aspecte generale

1.1. Piaţa monetară: definiţie, încadrare şi evoluţie

Piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale(numerarul, biletele de bancă şi disponibilităţile deţinute de bănci la banca centrală), deoarece operaţiunile de împrumut se derulează între băncile creatoare de monedă, precum şi între acestea şi banca de emisiune şi se realizează numai în moneda băncii centrale1.

Piaţa creditului înglobează piaţa financiară – piaţa capitalurilor pe termen lung, piaţa valutară şi piaţa monetară care reprezintă o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt. Piaţa monetară este o piaţă delocalizată, ea exprimând şi înlesnind comunicarea prin reţele de la distanţă a intenţiilor şi intereselor de tranzacţii monetare. Aceasta reprezintă un mecanism important în sistemul monetar şi financiar jucând un rol esenţial în redistribuirea resurselor de creditare din economie. Această piaţă constituie locul intervenţiei băncii de emisiune în vederea controlării volumului de lichidităţi al pieţei sau influenţării nivelului ratei dobânzii.

Pâna acum un sfert de secol piaţa monetară era cunoscută şi sub denumirea de piaţă interbancară prin care băncile işi regularizau excedentele şi deficitele de trezorerie. Treptat această piaţă a atras şi alte instituţii şi organizaţii2.

Ofertanţii de pe piaţa monetară sunt titularii de conturi, de disponibilităţi la banca de emisiune, interesaţi să-şi valorifice disponibilităţile prin acordarea de credite. Solicitanţii sunt băncile care au nevoie de lichidităţi. Piaţa monetară are rolul de a asigura transferul interbancar al surplusului de lichidităţi3 .

De-a lungul timpului piaţa monetară a înregistrat un proces de deschidere către agenţii nonfinanciari. Astfel ea s-a transformat intr-o piaţă monetară deschisă, unde toţi agenţii care au la dispoziţie capital pe termen scurt pot să îl ofere agenţilor care au nevoie de lichidităţi pe termen scurt. Printre instrumentele folosite pe piaţa monetară deschisă se numără: certificatele de depozit, biletele de trezorerie, bonurile de tezaur şi bonurile negociabile, pe piaţă putând opera atât instituţii finaciare, cât şi întreprinderi. Spre exemplu o întreprindere confruntată cu nevoia de lichidităţi poate să emită propriile bilete de trezorerie şi să le plaseze direct pe piaţa monetară, diminuându-şi considerabil costurile finanţării. Argumentul esenţial pentru care guvernele dezvoltă pieţe monetare deschise este stimularea concurenţei pe o piaţă de oligopol cu puţini ofertanţi şi foarte mulţi solicitanţi, pe care ajustările se fac cu dificultate4.

Trecerea la piaţa monetară deschisă a pieţei interbancare a dus la eliminarea a numeroase dezavantaje a acesteia din urmă, astfel încât a crescut concurenţa pe această piaţă, s-a asigurat o stabilitate mai mare a ratelor dobânzii pe piaţă, a fost eliminat monopolul băncilor pe piaţa creditului, s-a diversificat instrumentarul şi tehnicile de refinanţare şi s-a realizat unificarea pieţelor creditului.

1 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997. p. 189 2 Ştirbu Elena, Economie, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005. p. 4683 Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Luţac Gheorghe, Pascariu Gabriela, Economie politică, Editura Economică, Iaşi, 2002. p. 4004 Ibidem, p. 400

3

1.2. Funcţiile pieţei monetare

Derulându-se, în principal, la băncile care creează monedă sau de la care se pot procura disponibilităţi necesare pentru a acoperi fluxurile de plăţi, piaţa monetară este, în primul rând, o piaţă a monedei centrale şi a titlurilor negociate de Banca Centrală, fiind locul intervenţiilor acesteia asupra lichidităţilor bancare. În al doilea rând piaţa monetară îndeplineşte funcţia specifică de compensare a deficitului şi excedentului de lichidităţi, funcţie care se realizează fie prin credit acordat direct, fie prin negocierea unor hârtii de valoare specifice acestei pieţe, cu scadenţe apropiate şi foarte lichide. În al treilea rând, piaţa monetară are şi funcţia de a converti activele pe termen foarte scurt(24 h – o saptămână) în active pe termen scurt(3 – 12 luni).

Procesul de convertire are loc în mai multe ţări(Japonia, Franţa, Germania) cu sprijinul Băncii Centrale care asigură facilităţi de refinanţare, cu condiţia să nu se abuzeze5.

1.3. Actorii pieţei monetare

Participanţii sau subiecţii principali ai pieţei monetare sunt6:Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi defineşte coordonatele politcii monetare;Banca Naţională, prin emisiunile şi controlul monedei;Sistemul bancar, care acordă credite şi creează monedă bancară;Casa de Economii, societăţile financiare, Trezoreria, casele de titluri;Agenţii economici;Populaţia.

1.3.1. Banca centrală(de emisiune)

Banca centrala este o autoritatea investită cu prerogative legale de reglementare a activităţii bancare dintr-o ţară, emisiune bănescă, influenţarea directă şi indirectă a costului creditului din ţara respectiva, acordarea de imprumuturi statului, asigurarea stabilitaţii monedei nationale7. În calitate de banca de emisiune, aceasta are dreptul de a emite bancnote şi se ocupă de reglementarea şi controlul activităţii bancare.

Se situează în fruntea sistemului bancar şi, în atribuţiile sale, intra conceperea şi implementarea politicii monetare, păstrarea rezervelor valutare ale ţării . Banca centrală este supraveghetor şi împrumutător de ultimă instanţă a băncilor comerciale, îndeplineşte rolul de bancher al statului.Ca instituţii centrale, bancile de emisiune trebuie sa se implice în corijarea disfuncţionalităţilor macroeconomice, de cele mai multe ori întro manieră anticiclică. Astfel, banca centrală, se poate 5 Lupu Diana Viorica, Blănaru Constantin Adrian, Moneda şi credit, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006. p.2106 Ştirbu Elena, Economie, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005. p. 4687 Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003. p. 504

4

vedea nevoită să cumpere valută atunci când toţi ceilalţi consideră normal sa vândă, şi invers. În esenţă, banca centrală nu trebuie să urmărescă maximizarea profituluiea este, prin excelenţă un organism nonprofit.Principiile orientative ale unei bănci centrale sunt

Banca centrală sa aibă un mandat clar definit printre acestea, stabilitatea preţurilor ar trebui să figureze la loc de frunteBanca centrală sa aibă deplină discreţie în folosirea instrumentelor de politică monetară în vederea atingerii obiectivelor propuseBanca centrală sa nu finanţeze deficitul bugetar(sau să aiba limite stricte de finanţare) şi să nu adminstreze datoria publică

Banca centrală să îşi anunţe, în mod public, obiectivele intermediare de asemenea, modalitatea de atingere a acestor obiective să fie transparentă şi previzibilăBanca centrală sa fie răspunzătoare pentru acţiunile sale şi pentru atingerea obiectivelor anunţate, prin explicaţii şi rapoarte prezentate organelor alese(Parlamentului) şi societăţii in general

Banca centrală sa evite implicarea în politici structurale(privatizare, demonopolizare, restructurare), deoarece utilizarea instrumentelor monetare pentru asemenea obiective este puţin eficientă şi riscă să degenereze în inflaţie, contrazicând obiectivul principal pe care autoritatea monetară este menită să-l urmăreascăBanca centrală să anunţe instituţia căreia îi este subordonată(în cazul României, Parlamentul), ori de câte ori apar obiective conflictuale sau probleme ce fac imposibilă atingerea parametrilor monetari urmăriţi.Se deosebesc şapte funcţii ale bancii centrale Emisiunea banilor, în general limitată la bancnote şi monede, care permit apariţia fluctuaţiilor sezoniere ale cererii de bani gheaţăControlarea creării de credite, care implică reglementarea lichidităţii în economie, tipic pentru operaţiunile pieţei deschise

Asigurarea de servicii bancare guvernului ca, de exemplu, rezolvarea datoriilor acestuia faţă de sectorul privat, emiterea şi răscumpărarea bancnotelor Trezoreriei şi emiterea stocului guvernamental ca registrator al datoriei naţionale

Asigurarea de servicii bancare altor bănci, cum ar fi menţinerea balanţelor banilor gheaţă ale anumitor bănci în privinţa operaţiunilor de cliring şi a obligaţiei statuare a principalelor bănci de a deţine depozite de rezerve raportate la banca centrală, ca măsură a responsabilităţilor lorAcţionare, ca agent extern, faţă de guvern, deţinând şi administrând rezervele de lingouri şi de valută şi ţinând legătura, spre exemplu, cu alte bănci centrale şi instituţii financiare internaţionale

Acţionarea, ca imprumutător de ultimă instanţă, pentru sistemul bancar, ceea ce implică împrumuturile indirecte acordate băncilor prin casele de decontare(balanţe la cerere) sau legate direct de rezervele de lichidităţi, corespunzând, poate, unei evaluări a depozitelorAcţionarea ca supraveghetor general al sistemului bancar, în primul rând, prin oferirea unui ghid neoficial aflat, de obicei, pe linia directivelor guvernului.

1.3.2. Trezoreria Statului

5

„ Organism care centralizează şi administrează ansamblul încasărilor şi plăţilor statului, Trezoreria este considerată ca un subiect nonfinaciar, ea fiind unul din beneficiarii creaţiei monetare”8.

Trezoreria Statului este o instituţie financiară prin intermediul căreia se deruleză constituirea şi utilizarea fondurilor publice, sub un strict control fiscal şi financiar preventiv. Gestionează datoria publică, inclusiv serviciul acesteia, efectuează plasamente financiare, atrage disponibilitaţi băneşti sub forma imprumuturilor de stat din economie şi străinătate în vederea refinanţării şi finanţării datoriei publice şi a deficitelor bugetare şi efectuează operaţiuni care ţin de intervenţia statului în economie9.

Aceasta îndeplineşte două funcţii esenţiale:Cea de casier şi bancher al statului;De instituţie finaciară.Rolul şi atribuţiile Trezoreriei Statului:Este menită să gestioneze fondurile bugetare, preponderent de natură fiscală, a fondurilor speciale şi extrabugetare ale instituţiilor publice;Încasările şi plăţile trebuie să fie efectuate şi evidenţiate într-o anumită ordine, ţinându-se de natura şi provenienţa lor;

În situaţiile în care încasările nu acoperă nevoile de plăţi, statul încredinţează acestei instituţii, sarcina de a procura necesarul de resurse, iar când încasările depăşesc nevoile de plăţi, surplusul de fonduri îi este încredinţat pentru a-l plasa în condiţii cât mai avantajoase.Confruntată cu nevoi de finanţare neregulate în timpul anului, Trezoreria trebuie să găsescă resurse, îndeplinind în acest sens funcţia unei instituţii financiare.

Ca instituţie financiară Trezoreria are caracteristici proprii10:a) din perspectiva structurii operaţiilor Trezoreria este asimilată atât băncilor, cât şi instituţiilor financiare nebancare. Aceasta arată că Trezoreria este un organism creator de monedă, o parte din resursele sale având caracter monetar; în această calitate este o bancă. Datorită faptului că îşi asigură o mare parte din resurse din fonduri de economisire pe termen lung, trezoreria poate fi comparată cu o instituţie financiră nebancară.b) din perspectiva poziţionării în circuitul încasări – plăţi, Trezoreria ocupă o poziţie centrală; poziţie care, însă, nu este comparabilă cu cea a băncii centrale.

1.3.3. Băncile comerciale

Băncile comerciale sunt instituţii financiare specializate în constituirea de depozite şi acordarea de credite agenţilor economici11. Operaţiile de bază ale acestora sunt reprezentate de constituirea de depozite şi acordarea de credite, cu toate că bancile comerciale au ca trăsatură faptul că efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Ele au activitate diversificată, sunt organizate ca societaţi comerciale şi urmăresc obţinerea de profit.

Relaţia economii-investiţii, relaţie esenţială în asigurarea unei creşteri economice reale, este strâns legată de calitatea de intermediari ai băncilor comerciale de unde şi rolul acestora în

8 Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997. p. 539 Belean Pavel, Anghelache Gabriela, Trezoreria Statului. Organizarea, funcţionarea şi sistemul contabil, Editura Economică, Iaşi, 2004. p. 2810 Lupu Diana Viorica, Blănaru Constantin Adrian, Moneda şi credit, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006. p.157 – 158 11 Ibidem, p.135

6

sistemul bancar şi monetar. În procesul de intermediere finaciară băncile comerciale îndeplinesc următoarele funcţii12:

De mobilizare a activelor monetare din economie;De utilizare a acestora prin distribuirea de credite;De decontare(efectuare) a plăţilor între titularii de cont.

Principala premisă a dezvoltării economice este reprezentată de mobilizarea economiilor băneşti ale agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru organizat, la dipoziţia băncilor. Aceste economii, care reprezintă venituri neconsumate în perioada curentă, determină potenţialitatea cererii pentru o producţie viitoare. În privinţa realizării investiţiilor, agenţii economici vor recurge, atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele obţinute de la bănci, în cadrul procesului de valorificare a disponibilităţilor băneşti din economie. Astfel se creează cadrul adecvat necesar unei mari distribuiri a capitalurilor băneşti realizat printr-o reţea de intermediari care treptat s-a transformat într-o amplă reţea de bănci comerciale sau de depozit.

1.3.4. Casele de economii

Casele de economii sau băncile de economii au fost create din iniţiativa publică sau privată, ca instituţii fără scop lucrativ, în vederea colectării micilor economii car nu aveau acces la piaţa financiară şi utilizarea acestora pe destinaţii de interes general(împrumutul de stat şi către colectivităţile locale, împrumuturi pentru locuinţe). Deseori, au fost create la concurenţă, de către puterea publică, case naţionale de economii. Ulterior, acestea au obţinut prerogative noi, asimilându-le pe cele ale băncilor. În multe cazuri, legile bancare au atribuit rolul de bancă pentru aceste instituţii care sunt desemnate cu terminologia consacrată, cea de bănci de economii.

Casele de economii sau băncile de economii se deosebesc de băncile propriu-zise, prin natura fondurilor proprii, care nu sunt constituite dintr-un „capital” în sens real, ci din rezerve acumulate de-a lungul timpului. Aceste instituţii se deosebesc de celelalte bănci prin limitările marginale ale utilizării resurselor şi prin modul de constituire al organismelor de conducere(formate din reprezentanţi ai clienţilor şi ai colectivităţilor locale).Casele de economii sunt structurate, în general, într-una sau mai multe asociaţii naţionale, care le reprezintă în faţa puterii publice, ira în unele ţări au în plus o putere de organizare,de control şi de lansare a noilor produse ori de gestiune centralizată a anumitor servicii. La modul general, casele de economii deţin o parte importantă din depozitele de economii la termen în fiecare ţară.

Pentru a face faţă pericolului de banalizare, respectiv de transformare în bănci obişnuite, băncile de economii terbuie să soluţioneze problema fondurilor proprii(insuficiente), cea a calificării personalului, precum şi a modificărilor în nivelul ratelor de dobândă13.

1.3.5. Băncile de afaceri

Băncile de afaceri operează asupra bilanţului întreprinderilor, intervenind pe diferite pieţe financiare pentru contul lor sau al clienţilor şi gestionează patrimoniile particularilor.

12 Rotaru Constantin, Managementul performanţei bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2001. p.2513 Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005. p. 245

7

În anumite tări, băncile de afaceri exercită aceleaşi activităţi de colectare a depozitelor şi acordare a creditelor ca şi băncile comerciale, atât în relaţiile cu agenţii economici (servicii de inginerie financiară, servicii imobiliare şi servicii asupra titlurilor), cât şi cu particularii( gestionarea mijloacelor de plată şi servicii de gestionare a trezorerii şi a economiilor lor).

Alte caracteristici ale băncilor de afaceri :Intervin ,într-o proporţie importantă, în desfăşurarea operaţiunilor extrabilanţiere;se apropie de societăţile de asgurări deoarece acestea doresc să pună la dispoziţia clienţilor lor “produse de asigurări”, iar societatea de asigurări acceptă o astfel de fuziune pentru calitatea clienţilor şi modalitatea de difuzare a serviciilor specifice ;se deosebesc de băncile comerciale prin angajarea lor în operaţiuni de finanţare pe termen lung ;asigură capital pentru firme şi pentru administraţia locală şi centrală ;asigură lichiditate pieţelor de capital, prin rolul în tranzacţionarea şi executarea ordinelor pe piaţa secundară ;oferă consultanţă cu privire la emisiunea, cumpărarea şi vânzarea valorilor mobiliare.

1.4. Cererea şi oferta de monedă

Rolul important pe care îl joacă moneda în viaţa economică este necesar pentru a înţelege influenţa variaţiilor monedei asupra activităţii economice, în scopul de a se putea utiliza mai eficace instrumentele politicii monetare pentru a acţiona asupra evoluţiei sistemului economic. În această privinţă vor trebui elucidate doua aspecte esenţiale, care condiţionează înţelegerea impactului monedei asupra economiei reale. Primul impact reclamă înţelegerea originii nevoilor de monedă, adică cerere de monedă. Al doilea aspect se referă la înţelegerea mecanismelor creaţiei monetare, adică oferta de monedă.

1.4.1. Cererea de monedă

A analiza cererea de monedă înseamnă a analiza motivele pentru care subiecţii economici deţin monedă analiza care se regăseşte în teoriile şi formulările mai vechi şi mai noi referitoare la aspectul monetar.Principiile analizei economice clasice şi neoclasice afirmă că bunurile sunt cerute şi oferite de către indivizi spre pieţe determinate, fiecare individ având un sistem de preferinţe pentru fiecare bun, rezultând un echilibru pe piaţă (echilibrul general walrasian).

În cadrul acestei analize moneda nu este considerată ca formă de existenţă specifică, ea fiind un bun între celelalte, valoarea de întrebuinţare fiind determinată de funcţia monedei ca mijloc de schimb universal. Moneda nu este cerută ea însăşi, ci numai pentru că permite achiziţionarea de mărfuri.Separarea între „real” şi „monetar” specifică teoriile clasice şi neoclasice a fost exprimată clar de Fisher autorul ecuaţiei cantitative:

M * V = P * Q

8

M= stocul de monedeV= viteza de circulaţie a monedeiP= nivelul general al preţurilorQ=volumul producţiei (tranzacţiilor)

Afirmând că moneda nu este deţinută numai pentru tranzacţii ci şi pentru alte două motive – de precauţie şi de speculaţie Keynes relevă faptul că moneda poate juca rolul de „consolidare” a averii, prin amânarea cheltuielii monedei (banilor) şi „investirea” ei în depozite sau active financiare (obligaţiuni). Cantitatea de lichiditate deţinută pentru tranzacţii şi pentru motive de precauţie este independentă de aceea alocată speculaţiei, cea de a doua depinzând de rata curentă a dobânzii şi anticipaţiile referitoare la ea14.Pornind de la analiza preferinţei pentru lichiditate dezvoltate de către neokeynesişti, monetariştii evidenţiază pregnant calitatea monedei de a fi activ financiar, una din formele prin care individul îşi poate conserva bogăţia (averea).

Pentru ei cererea de monedă, ca aceea a oricărui alt activ, depinde de trei factori:bogăţia totală a individului;preţurile şi randamentele diferitelor componente ale bogăţiei;gusturile şi preferinţele indivizilor.Pentru neokeynesişti una din variabile explicative ale funcţiei cererii de monedă este nivelul patrimoniului, măsurat adesea prin venitul curent. Din contră pentru monetarişti, una din variabilele explicative ale funcţiei cererii de monedă este „venitul permanent” ce include veniturile pe care aceasta este în drept să le primească în viitor ca urmare a capitalului uman de care dispune. Această asimilare a viitorului în patrimoniul individului este acceptabilă pentru monetarişti datorită posibilităţilor oferite de societatea modernă subiecţilor economici de a-şi plasa patrimoniul într-o structură care să ia în considerare rentabilitatea şi riscul, precum şi a unui grad ridicat de regularitate al veniturilor în viitor.

Volumul de lichiditate cerut de un subiect economic este în funcţie de importanţa pe care acesta o acordă tranzacţiilor sau patrimoniului în orice funcţie a cererii de monedă existând un factor de scară care adesea este exprimat cu ajutorul unei variabile de venit, introdusă printre variabilele explicative ale funcţiei cererii de monedă (venitul curent, venitul permanent).

Moneda produce un flux de servicii proporţional cu stocul deţinut, iar cantitatea de monedă cerută depinde nu atât de venitul curent care conţine un element tranzitoriu, cât mai ales de venitul permanent care se speră că va fi obţinut o perioadă mai lungă de timp.

Relansarea activităţii economice va duce la o creştere mai rapidă a venitului curent decât a celui permanent şi, deci cererea de monedă care depinde de venitul permanent va creşte mai încet decât venitul curent, ceea ce va încetini viteza de circulaţie.În scopul reducerii costului tranzacţiilor (costul conversiei creanţelor în mijloace de plată) instituţiile bancare au inventat noi forme de plasamente care au contribuit la reorientarea compoziţională a patrimoniului subiecţilor economici.

1.4.2. Oferta de monedă14 Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005. p. 45

9

Oferta de monedă reprezintă cantitatea de mijloace de reglare a schimburilor, mijloace puse la dispoziţia subiecţilor economici nebancari de către sistemul bancar. Esenţa monedei, constă în faptul că poate fi în mod general acceptată ca mijloc de plată însă această caracteristică nu permite definirea în mod unitar a ofertei de monedă în economiile contemporane ceea ce a condus la delimitarea unor ansambluri studiat integrabile numite agregate monetare (M1, M2, M3…..) care exprimă o anumită compoziţie a cantităţii de monedă existente în economie15.Modificările în totalul ofertei de monedă şi schimburile ratei de creştere a cantităţii de monedă afectează semnificativ variabilele economice esenţiale ca de exemplu rata inflaţiei, rata dobânzii, utilizarea muncii şi beneficiului naţional. Utilizarea cât mai bună a muncii, stabilirea preţurilor, creşterea economică şi echilibrul plăţilor internaţionale depind, direct sau indirect, de schimbările în oferta totală şi de schimbările în creşterea cantităţii de monedă. Cantitatea optimă de monedă şi creşterea ei contribuie la crearea capacităţilor naţiunii de a realiza aceste obiective.Există două abordări de bază cu privire la măsurarea cantităţii de monedă: abordarea prin tranzacţii şi abordarea prin lichiditate, ambele abordării fiind, din alte perspective, prezentate anterior.

Abordarea prin tranzacţie măsoară cantitatea de monedă prin evidenţierea funcţiei monedei ca mijloc de schimb. Se subliniază că există o importantă diferenţă între bani şi alte active, o diferenţă calitativă existând între acele active care funcţionează ca mijloc (mijlocitor) al schimbului şi toate celelalte active. Numai un activ care serveşte ca mijlocitor de schimb poate fi inclus în „măsura” empirică a monedei.Abordarea prin lichiditate a măsurii monedei subliniază că proprietatea distinctivă,esenţială a monedei este aceea că ea reprezintă cel mai lichid dintre toate activele. După cum s-a arătat moneda poate fi vândută (sau răscumpărată) într-o perioadă de timp incertă la un preţ nominal cunoscut şi cu costuri minime. Această abordare accentuează funcţia monedei de rezervă a valorii, afirmând că moneda nu este în mod calitativ diferită de celelalte active, lichidarea fiind proprie, în diferite grade, tuturor activelor.Existenţa, extensia şi diferenţierea compoziţională a agregatelor monetare sunt rezumatul procesul de „creaţie monetară”, definit ca o creştere a cantităţii de monedă deţinute de către agenţii economici nefinanciari.

În economiile monetare în care moneda legală are curs forţat instituţiile financiare pot crea ele însele mijloace de plată pe care să le pună la dispoziţia subiecţilor economici nefinanciari fără restricţii pentru Banca centrală (bancnote), sub controlul Băncii centrale, pentru celelalte instituţii bancare (moneda scripturală).Complexitatea tranzacţiilor prin care se creează bani este evidenţiată şi prin luarea în considerare a factorilor nemonetari care acţionează atât asupra creaţiei de monedă, cât şi asupra cererii de monedă.

Principalul factor nemonetar este deficitul bugetului de stat, care se acoperă în mare măsură prin împrumuturi la Banca centrală, nevoită să creeze monedă primară fără să ţină seama de obiectivele sale monetare16.

15 Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003. p. 65


1

Un alt factor nemonetar este soldul balanţei de plăţi curente şi al mişcărilor de capital care generează fluxuri autonome de creare (în cazul excedentului) sau distrugere (în cazul deficitului) a monedei.În fine o acţiune autonomă asupra procesului de creare o exercită creşterea cererii de credite peste potenţialul de creditare al sistemului bancar (oferta de credite), prin aceea că fluxul de mijloace al sistemului financiar spre bănci, sub forma de depozite nemonetare constituite nu poate acoperi cererea de credite.

Subiecţii nebancari influenţează oferta de monedă (masa bănească) prin modificarea cererii de monedă; în cazul scăderii acesteia, depozitele bancare cresc, diminuând astfel masa bănească şi invers.Complexitatea procesului de crearea a banilor (instrumentele şi tranzacţiile acestuia) depinde şi de caracteristicile subiecţilor care participă la tranzacţiile respective, aspectele microeconomice având o semnificaţie deosebită în dimensionarea ofertei de bani, perspectiva sectorială asupra masei băneşti şi cererii de bani fiind complementară perspectivei globale.

1.4.3. Echilibrul monetar

Pe piaţa monetară naţională se efectuează tranzacţii monetare în moneda naţională între rezidenţii aceleiaşi ţări. Piaţa monetară este piaţa pe care băncile se împrumută între ele pe termen scurt. Apariţia acestei pieţe se datorează surplusului de încasări pe care le au unele bănci şi surplusului de plăţi pe care le au alte bănci. De la această regulă fac excepţie unele instituţii, precum ar fi C.E.C-ul sau băncile ipotecare care sunt de regulă debitoare. Prin urmare piaţa monetară îndeplineşte funcţia de compensare a deficitului cu excedentul de lichiditate pe două căi:1) creditul acordat între bănci şi2) prin cumpărare de la diferite bănci a unor hârtii de valoare specifice pieţei monetarea) a căror scadenţă este relativ apropiatăb) care prezintă certitudine în ceea ce priveşte transformarea lor în bani lichizi fără pierderi.Conceptul de echilibru monetar a fost inventat de Şcoala Suedeză şi dezvoltat de Şcoala Olandeză. Punctul de pornire l-au constituit lucrările lui Wicksell. Hayek s-a ocupat de această problemă în Prices and Production, 1931. Conceptul a ,fost dezvoltat de J. G. Koopmans – Zum Problem des neutralen Geldes din lucrarea lui Hayek Beitrage zur Geldlehere, 1933 şi de discipolii săi. Cel care a dat expresie celebră echilibrului monetar a fost Gunnar Mydral în Monetary Equilibrium, Londra 193917.

Starea de echilibru într-o economie îşi are determinanţi în condiţiile economice monetare financiare, valutare şi sociale specifice fiecărei economii şi fazelor de evoluţie a acesteia.Într-un mod general, echilibrul economic reprezintă o constelaţie de variabile interdependente care se determină astfel un ape celălalt încât nu există nici o tendinţă de modificare solicitară a acestora.

Conceptului de echilibru economic i-a fost ataşată în ultimele decenii ideea dezechilibrului economic permanent, idee conform căreia economia se află în permanenţă într-o stare de dezechilibru, ceea ce se observă în realitate fiind doar o tendinţă spre starea de echilibru, care, ideală fiind, nu se atinge niciodată, capacitatea autoreglatoare perfectă a economiei într-o

17 Basno Cezar, Dardac Nicolae , Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 82

1

stare de echilibru fiind iluzorie. Această capacitate autoreglatoare nu poate exista atât datorită insuficienţei procesului de realizare a echilibrului.Echilibrul financiar ia în considerare numai variabilele şi relaţiile de natură financiară, specificitatea acestuia constând în faptul că el se realizează atunci când există simetrie în comportamentul subiecţilor economici participanţi la acelaşi gen de tranzacţii; în cazul a doi subiecţi, de exemplu, fiecăruia îi va corespunde acelaşi volum de tranzacţii însă de sens opus.

Sintetic spus, echilibrul financiar există atunci când cererea şi oferta de instrumente financiare, manifestate pe o anumită piaţă a acestora, sunt egale.Echilibrul monetar, cuprinzând un ansamblu de relaţii şi variabile cu caracter monetar, poate fi definit ca fiind starea de identitate între masa bănească realmente existentă în economie (ofertă de monedă) şi cererea de bani18.

Asigurarea echilibrului monetar presupune realizarea următoarelor condiţii:raportul în care se află cele două sfere ale circulaţiei monetare: sfera numerarului şi sfera monedei scripturale (a plăţilor prin virament);proporţia în care se distribuie capitalul agenţilor economici în propriu şi împrumutat (străin);emisiunea monetară realizată de către Banca centrală, ţinând seama de cerinţele proceselor economice şi de corespondenţa care trebuie să existe între circuitul valorilor reale şi cel al valorilor monetare, poate contribui la echilibrul monetar;modul cum se formează şi se repartizează veniturile şi cheltuielile prin intermediul bugetului de stat, al bugetelor locale, precum şi al celorlalte bugete;corelaţiile care se asigură între bugetul de stat şi celelalte ansambluri valorice din economie constituie o condiţie primordială a realizării echilibrului monetar;realizarea echilibrului monetar este condiţionată şi de asigurarea celorlalte forme de echilibru (financiar, bugetar, valutar etc.), de interacţiunea dintre ele şi de influenţele pe care le exercită în mod reciproc asupra corelaţiilor macroeconomice.

Un element fundamental al asigurării echilibrului monetar dinamic îl constituie politica monetară, instrumentele şi obiectivele acesteia, impactul politicii monetare asupra proceselor monetare vizând în mod nemijlocit realizarea unui anumit echilibru monetar, ajustarea şi corectarea dezechilibrelor apărute, integrarea echilibrului monetar în echilibrul economic de ansamblu.

Capitolul 2. POLITICA MONETARA

Concept


1

Politica monetara poate fi definita ca o actiune exercitata de autoritatile monetare (Banca centrala si Trezoreria) asupra masei monetare si asupra activelor financiare in vederea orientarii economiei pe termen scurt sau mediu.

Se poate spune ca politica montara consta de fapt dintr-un ansamblu de reglementari (reguli) pe care Banca Centrala le impune celorlalte banci, politica menita a realiza o serie de obiective generale de interes national: stabilitatea, expansiunea, deschiderea economiei nationale spre exterior.

ntre motivatiile si svcopurile pliticii monetare, promovate de agrentii financiari bancari si decredit, se disting doua categorii:in primul rand este vorba de organizarea profesiunii bancare, de o asemenea maniera incat sa se asigure protectia deponentilor, sa se evite riscul care ar proveni dintr-o gestiune dezordonata a resurselor monetare si din masuri individuale care ar periclita sistemul monetar si de credit;in al doilea rand, prin politica monetara se urmareste ca volumul masei monetare si conditiile crearii ei sa concure la realizareza obiectivelor economice fundamentale. Ea nu trebuie sa favorizeze nici lipsa de bani, dar nici orientarea agentilor specializati in operatiuni banesti riscante.

O politica monetara sanatoasa trebuie, asadar, sa-si propuna concilierea stabilitatii puterii de cumparare a monedei (iar nu stabilitatea masei banesti) cu expansiunea economica.Rolul politicii monetare este acela de a contribui la realizarea obiectivelor generale ale politicii economice. Pe plan intern acest rol se traduce in reglarea cererii de moneda de schimb si de plata, iar pe plan extern, presupune asigurarea echilibrului balantei de plati.Relatiile dintre politica monetara si miscarile externe de capitaluri sunt de natura dubla: pe de o parte politica monetara poate sa caute incurajarea intrarilor sau iesirilor de capitaluri pentru reechilibrarea balantei de plati, iar pe de alta parte, ea incearca sa gaseasca modalitatile de a suporta presiunile valutare din exterior atunci cand miscarile de capital se deruleaza speculativ, asupra carora autoritatile monetare nationale nu au vreo putere notabila de a le influenta.

Obiectivele interne ale politicii monetare sunt, in general, date de stabilitatea preturilor, deplina ocupare a fortei de munca si expansiune economica.Instrumentele clasice ale politicii monetare sunt: menvrearea taxei rescontului, cumpararile si vanzarile de titluri pe piata deschisa (open market), variatiile cotelor rezervelor obligatorii, etc.

a. Banca Centrala joaca un rol important in crearea de moneda prin tehnica indirecta a rescontarii titlurulor de credit.Scontarea consta in actul princare o banca achizitioneaza de la clientii sai, la vedere si inainte de scadenta, creante pe termen scurt (trate, bilete la ordin etc.), oferindu-le acestora suma de pe inscrisul in cauza, din care se scade dobanda aferenta pentru durata de timp cuprinsa intre momentul achizitionarii creantei si scadenta ei (scont).

b. Achizitionarea si vinderea titlurilor pe “open market” reprezinta un instrument de politica monetara folosit mai ales in S.U.A. Intrucat piata monetara intre banci face sa rezulte un excedent sau un deficit global de lichiditati, Banca de emisiune intervine fie pentru a “reteza” acest excedent, fie pentru a “completa” insuficienta constatata.In primul caz, ea cedeaza pe piata monetara o fractiune din efectele publice (creante asupraTrezoreriei) sau din cele private (creante asupra economiei), hartii de valoare pe care le detine portofoliul sau. In caz opus aceasta actioneaza pe piata o parte a efectelor publice sau private detinute de bancile comerciale.Reglarea lichiditatii bancare in functie de nevoile sistemului economic si pentru a se evita variatiile de ritmuri foarte mari si dezordonate poarta denumirea de politica “open market”. Pe

1

scurt, aceasta politica presupune ca institutia de emisiune monetara, prin interventia sa, “deschide” piata care, in stadiul sau initial, functiona doar pe baza tranzactiilor intre bancile comerciale.

c. Practica cotelor obligatorii de rezerva s-a generalizat in aproape toate tarile industrializate. Acest fenomen se explica prin avantajele lui. Variatia procentajelor rezervelor este foarte eficace, intrucat afecteaza imediat multiplicatorul creditului. Prin variatia lor, rezervele obligatorii permit bancilor sa controleze structura masei monetare, respectiv fluxurile si refluxurile capitalurilor straine.

d. Plafoanele de credit constau in acel mod de lucru prin care se stabilesc plafoane maxime de credit pentru fiecare banca in parte de catre Banca Nationala. Astfel, limita maxima a expansiunii masei monetare era fixata, in prealabil, in mod administrativ. Utilizate pe larg in Romania imediat dupa 1989, in prezent s-a renuntat la ele fiind considerate prea rigide pentru economia de piata.

e. Rata de refinantare bancara presupune faptul ca Banca Centrala furnizeaza lichiditati societatilor bancare solicitante, in conformitate cu obiectivele de politica monetara si de credit. Refinantarea societatilor bancare este o operatiune de creditare pe termen scurt, de regula maxim 90 de zile. Formele de refinantare oferite in prezent de Banca Nationala a Romaniei societatilor bancare sunt: liniile de credit, creditul de licitatie si creditele pe termen fix.liniile de credit sunt o forma de refinantare prin care societatilor bancare le este permis sa preleveze sume de bani dintr-un cont deschis de Banca Nationala pana la un anumit nivel si in cadrul unui interval de timp prestabilit.creditul de licitatie se caracterizeaza prin aceea ca rata dobanzii se stabileste in sedinta de licitatie in functie de raportul dintre cerere si oferta. bancile liciteaza pentru resursele disponibilizate de catre Banca Nationala; cele care au oferit cea mai inalta rata a dobanzii castiga creditul oferit.creditul pe termen fix este o forma cu totul speciala de refinanatare cu scadenta maxima de 30 de zile acordata de catre Banca Nationala a Romaniei acelor societati bancare aflarte in situarii limita.

In prezent, rata scontului si operatiunile pe piata libera nu reprezinta instrumente curente de politica monetara, pentru ca nu exista o circulatie larga a titlurilor de credit si nici a hartiilor de valoare (actiuni, obligatiuni).Banca Nationala a Romaniei a folosit cu precadere plafoanele de credit si rata de refinantare bancara ca instrumenete ale politicii monetare.Resuscitarea tensiunilor si asteptarilor inflationiste, pe fondul relaxarii anterioare a politicii monetare si al prefigurarii caracterului expansionist al altor politici macroeconomice a impus Bancii Nationale a Romaniei o intarire a controlului monetar. Eforturile de crestere a restrictivitatii politicii monetare au fost, insa, partial contracarate de serioase probleme ale sistemului bancar, care, in absenta interventiei Bancii Centrale, puteau declansa o criza sistemica.

Mentinerea sub control a bazei monetare a impus, in aceste conditii, intensificarea operatiunilor de sterilizare a excesului de lichiditate, prin cresterea volumului si prelungirea scadentelor depozitelor bancilor comerciale atrase de Banca Nationala a Romaniei.2. Parghii economico-financiare

1

Pargiile economico-financiare constituie o componenta de reala importanta a reformei economice. Ele vor trebui folosite pentru cladirea si functionarea economiei de piata. Reforma reprezinta o premisa fundamentala a trecerii la economia de piata, a instaurarii si functionarii mecanismului economiei de piata.Pilonii acestor reforme vizeaza crearea conditiilor pentru ca preturile sa se formeze pe baza raportului dintre cerere si oferta, a luarii in considerare a corelatiilor preturilor pe piata mondiala. Formarea libera a preturilor trebuie sa reprezinte, asadar, una din conditiile de baza ale impulsionarii cresterii si diversificarii ofertei de bunuri si servicii prin intermediul concurentei.

Actiunea de liberalizarea preturilor de desfacere a produselor si serviciilor catre consumatori va trebui sa se imbine cu o reforma a sistemului financiar-bancar. Sensul acestei reforme este de a transforma parghiile financiare, monetare si de credit in factori de reglare economica a raportului dintre oferta si cererea de bunuri si servicii pe piata.In esenta, obiectivele reformei sistemului financiar monetar se refera la transformarea bugetului de stat a monedei si a creditului in parghii de stimularea a intreprinzatorilor, cu consecinte pozitive asupra ocuparii fortei de munca, cresterii economice si stabilitatii monetare.

Sistemul de impozite si taxe, ca si politica cheltuielilor publice trebuie sa implice parrticiparea tuturor agentilor economici la formarea veniturilor statului, in dependenta directa cu gradul de “inviorare” a vietii economice, asigurand, totodata, o ampla politica sociala precum si asanarea dezechilibrelor financiare ale unitatilor din sectorul public.Intregul sistem monetar si de credit va fi reconsiderat in asa fel, incat sa asigure stimularea procesului de economisire si de investire, mentinerea unui raport normal intre masa monetara aflata in circulatie si necesitatile economiei.

2.1 Creditul

Creditul, ca si moneda, este o categorie economico financiara creata pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale sau legate de procesul de schimb.Analiza impactului creditelor externe asupra economiei nationale se poate face numai in raport cu modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei se modifica in conditiile in care creditele sunt utilizate in procese productive, in timp ce folosirea creditelor pentru rambursarea datoriei externe sau invederea satisfacerii necesitatilor de consum imediate determina alte tipuri de efecte.

Folosirea de credite pentru finantarea unor importuri care vizeaza ameliorarea conditiilor de viata, desi dureroasa, nu reprezinta o investitie rentabila deoarece nu se reflecta in perspectiva in rezultatele celor care beneficiaza de ele.In cazul in care creditele sunt destinate satisfacerii nevoilor de consum imediate sau sprijinirii unei rate de schimb supraevaluate, atunci efectul pe termen lung va fi doar de a crea o cerere in avans asupra unor venituri externe viitoare

Datoria externa trebuie, in timp, sa creeze capacitatea de a plati datoria si singura cale este de a investi in activitati ce asigura un profiot suficient pentru acoperirea serviciuluio datoriei.O prima etapa in realizarea creditelor externe eficiente o constituie identificarea resurselor financiare disponibile, cunoasterea conditiilor necesare accesului la acestea si atragerea lor, in paralel favorabile, a unui puternic sector de “public relations”, asigurarea unei stabilitati

1

economice si politice convingatoare, sa se dovedeasca de multe ori hotaratoare in obtinerea imprumuturilor externe dorite.

Ar trebui utilizate in special liniile de credit, creditele consortionale si emisiunile de obligatiuni.

Un rol important in integrarea Romaniei in Europa si in reconversia economiei sale urmeaza sa-l aiba Banca Europeana pentru Reconsructie si Dezvoltare. De aceste credite se va putea beneficia numai daca vor fi indeplinite conditiile impuse de B.E.R.D. (respectarea drepturilor omului, stat de drept si democratie veritabila bazata pe pluripartitism) si vizeaza sectoare precum cel bancar, telecomunicatiile, drumurile, transporturile, energia, serviciile publice.

Este pusa tot mai des la indoiala capacitatea statelor est europene de a folosi in mod eficient creditele externe in perioada de tranzitie.Se ofera mai ales asistenta tehnica in crearea economiei de piata, a unei infrastructuri moderne in strangerea unor date si informatii statistice (credibile) si in crearea unor abilitati specifice economiei de piata.

Dupa cum a fost mentionat deja creditul contribuie la mobilizarea resurselor banesti disponibile la un moment dat in economie si redistribuirea lor prin acordarea de imprumuturi, la realizarea echilibrului macroeconomic precum si la reglarea dimensiunilor cererii si ofertei de marfuri si servicii, creditandu-se astfel pe de o parte consumul, iar pe de alta parte stocurile.Raman valabile si pe teren economic ideile care disting creditul de imprumut. Obiect al imprumutului il formeaza intotdeauna un bun care va fi restituit in forma sau in substanta sa. Creditul, insa, este un imprumut de moneda, iar moneda reprezinta o marfa cu rol de echivalent general.

2.2 Dobanda

Dobanda a constituit o principala preocupare a ganditorilor, scolilor si curentelor care au formulat si dezvoltat concepte privitoare la explicarea, justificarea si utilizarea creditului si a dobanzii.Teoria dobanzii a constituit una din problemele cele mai discutate de filosofi, sociologi si economisti care, din cele mai vechi timpuri, s-au confruntat pe un camp de lupta si in termeni economici, dar in fapt, ca rabufniri ale disputelor filosofice si religioase.

In acest cadru, dobanda era considerata ca ceva contrar eticii, desi in viata economica acest “incident” era mereu prezent. In timpurile noastre, o data cu dezvoltarea stiintei economice, aproape tote scolile de prestigiu s-au straduit sa construiasca o teorie cu privire la dobanda in conformitate cu propriile puncte de vedere.

Conceptul de “dobanda” presupune cateva elemente esentiale: capitalul, timpul si riscul, concepte care se regasesc in cele mai succinte formulari ale dobanzii.

1

Intr-un sens, dobanda este definita ca o “remunerare pe care capitalistul o primeste pentru folosirea capitalului propriu (dobanda originara a capitalului) sau pentru capitalul incredintat spre utilizare altor persoane (dobanda imprumutului) pe o durata data, pentru o folosire oarecare”.

In sens restrans, dobanda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei imprumutate sau pretul folosirii capitalului si totodata remunerarea riscului pe care il implica imprumutul respectiv.

Printre caracteristicile dobanzii, constatate empiric de analisti se regasesc urmatoarele:dobanda unui capital se produce independent de activitatea personala a capitalistului;este o calitate fireasca a capitalului;se formeaza fara ca acesta (capitalul) sa epuizeze (deci dincolo de limitele umane) si are astfel o durata eterna de constituire.

Dobanda reprezinta un element al contractului de credit si este stabilita, ca o regula generala, prin conventia partilor ca urmare a negocierilor. Printre factorii care influenteaza nivelul dobanzii se numara productivitatea capitalului, lichiditatea si riscul nerambursarii .

Productivitatea capitalului inseamna o anumita rata a profitului aflata intr-o dinamica determinata de evolutii si conjuncturi. Intreprinzatorul, atunci cand isi propune sa mobilizeze un capital suplimentar, trebuie sa evalueze realist posibilitatile de rentabilitate, respectiv dimensiunile profitului, intrucat el va trebui sa remunereze corespunzator pe detinatorul de capital.

Lichiditatea reprezinta un alt factor care influenteaza nivelul dobanzii pentru ca in orice conditii creditorii vor prefera acea forma de imprumut care sa le asigure lichiditatea, fiind preferate termenele scurte. Practic, stabilirea nivelului dat al dobanzii este si o expresie a compromisului intre creditorii care doresc o cat mai ridicata lichiditate si debitorii interesati in a plati cat mai putin pentru aceasta.

Riscul nerambursarii determina nivelul dobanzii in urmatorul mod: rambursarea la termen este o conditie a perpetuarii raporturilor de credit si a sistemului de credit si, prin urmare, trebuie sa se ia masuri necesare pentru acoperirea acestui risc. Astfel, se ajunge la o structurare a dobanzii in functie de elementele sale in:dobanda pura care este costul utilizarii capitalului;plata necesara pentru recuperarea riscului nerambursarii, respectiv pentru acoperirea pagubelor suferite pe aceasta cale.

Nivelul dobanzii mai este influentat si de stabilitatea economica si politica, de raportul dintre cererea si oferta de credite.Economistii moderni au acordat o atentie deosebita dobanzii si nivelului acesteia ca insrtument acer poate influenta dezvoltarea economica si, in special, asigurarea unui grad ridicat de utilizare a factorilor de productie si a fortei de munca, realizate prin diminuarea ratei dobanzii.Astazi, tot mai multe voci sustin o rata scazuta a dobanzii din urmatoarele motive:

Rolul important al dobanzii in favorizarea investitiilor reale. Orientarea catre investitii este cu atat mai mare ca cat mai mica este dobanda, si cu cat mai ridicata este eficienta marginala a capitalului:

1

Daca rata dobanzii la imprumuturile cu ipoteca este mai redusa, consrtuctiile tind catre o dezvoltare mai ampla si implicit industriile legate de aceasta ramura se gasesc intr-un avant economic.

Acelasi lucru este valabil pentru bunurile de folosinta indelungata unde rata dobanzii scazuta actioneaza favorabil pentru o serie de industrii si faciliteaza consumul.

Rolul dobanzii in sustinerea datoriei publice pleaca de la constatarea ca atunci cand rata dobanzii este scazuta, serviciul datoriei publice este scazut, facilitandu-se stfel o emisiune abundenta de titluri, obligatiuni si bonuri de tezaur, fara sarcini excesive pentru administratia publica.

Rolul dobanzii in formarea economiilor latente. Se stie ca o caracteristica a tarilor dezvoltate este nivelul mare al veniturilor, ceea ce favorizeaza o mare cantitate de economii latente care tind a depasi tendinta naturala spre investitii. In aceste tari trebuie evitat a se plati dobanzi pentru economii deoarece economiile – ca scop in sine – nu pot avea utilitate economica prea mare.

Economistii moderni inclina spre o scadere a dobanzii pentru a-si solutiona situatiile decurgand din raporturile de munca, prin intermediul conoscutelor metode ale politicii monetare si financiare – taxa scontului, rezervele obligatorii, impozitele, operatii la piata libera – in scopul de a creste lichiditatea generala si a obtine fondurile necesare pentru investitii.2.3 Operatiuni pe piata monetara

Dupa cum se stie activitatea societatilor bancare este reglementata de Legea 33/1991 privind activitatea bancara, reglementarile emise in aplicarea acesteia de Banca Nationala precum si de prevederile Legii 58/1998 si 104/ 1998. Operatiunile desfasurate de banci se impart in doua mari categorii: opeartiuni de atragere a resurselor financiare (operatiuni pasive) si operatuni de plasare sau fructificare a acestor resurse (operatiuni active). In afara acestor doua categorii bancile mai presteaza si o gama larga de servicii bancare, insa cu o pondere mai mica in totalul activitatii lor.

Ca institutie economica, piata monetara are rolul de a asigura necesarul de lichiditate pentru derularea schimburilor, iar ca deziderat principal, eliminarea imobilizarii monetare si diminuarea potentialului infllationist.Schimbarile institutionale din cadrul pietei monetare vizeaza realizarea unui echilibru rational al cererii si ofertei de bunuri in paralel cu accelerarea vitezei de circulatie a banilor, precum si dezvoltarea instrumentelor de control indirect.

S-a impus adoptarea procedurii falimentului care asigura baza juridica a reglementarii relatiilor dintre creditori si debitori, a eliminarii intreprinderilor neviabile, ca de altfel si a initierii procesului de restructurare supravegheata a intreprinderilor aflate in dificultate, dar care prezinta un potential cert de rentabilizare in viitor.

Ca institutie speciala, piata capitalului reprezinta un segment al pietei financiare si monetare in care se tranzactioneaza fonduri, pe termen mediu sau lung (peste un an), sub forma actiunilor si obligatiunilor. Sfera de cuprindere a pietei capitalului este destul de ampla, incluzand societatile comerciale pe actiuni, cu capital de stat, dar si o parte importanta a societatilor comerciale private care fac apel la piata capitalurilor.Accelerarea procesului de privatizare prin vanzarea de actiuni a impus crearea urmatoarelor institutii:

1

Comisia titlurilor de valoare: organism guvernamental avand urmatoarele responsabiltati in conducerea pietei capitalurilor:inregistrarea titlurilor de valoare ce se emit pe piata primara a capitalului si confirmarea perspectivelor de emisiune;controlul activitatii burselor de valori;atestarea brokerilor si a caselor de brokeraj;aprobarea infiintarii de noi burse de valori;Brokerii – principalii actori ai pietei capitalului. Din punct de vedere institutional, brokerajul trebuie conceput la trei niveluri: persoana fizica ce practica profesiunea de broker; firma de brokeraj ce opereaza ca intermediar intre cumparatori si vanzatori de titluri de valoare; asociatii de brokeri.Bursa de valori – cadrul institutional al principalelor piete secundare a capitalului.

Functionarea corespunzatoarea a intregului sistem monetar si de credit presupune ca in economie sa exista si sa functioneze o piata monetara, cu o structura adecvata cererii si ofertei de capital, impusa de revitalizarea si reconstructia economica.

Un obiectiv major al reformei financiar – monetare trebuie sa il constituie realizarea convertibilitatii internationale a leului. Esenta convertibilitatii internationale a leului o constituie instituirea unui curs de schimb real al monedei, determinat de puterea de cumpararea a acesteia, precum si de raportul cerere-oferta, cu aplicare in toate operatiunile internationale.

Politica monetara a unui stat are incidente directe asupra schimburilor internationale si, implicit, asupra tertelor tari. Aceasta in termenii devalorizarilor constituie o arma comerciala redutabila. Rezulta de aici ca moneda si comertul sunt doua elemente indisolubile, liberatea unuia neputandu-se realiza decat prin libertatea celuilalt. Succesul introducerii convertbilitatii internationale a leului va fi asigurat de modul in care se vor realiza ansamblul de masuri care privesc trecerea la economia de piata si retehnologizare a aparatului de productie in intreaga economie.

CAPITOLUL 3

ROLUL BANCII CENTRALE PE PIATA MONETARA SI IN REALIZAREA POLITICII MONETARE

3.1Banca Centrala si politica monetara

1

Politica monetara inseamna a recunoaste posibilitatile de a actiona prin moneda asupra monedei. In epoca contemporana s-a renuntat la conceptul de neutralitate monetara care ascundea esenta relatiilor monetare astfel incat acum politica monetara este recunoscuta ca o componenta esentiala a politicii economice. Politica economica este o interventie deliberata a statului in domeniul economic in scopul de a infaptui anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. Statul este considerat centru de decizie si promovare a acestei politicii, guvernul fiind cel care insarcineaza, sub controlul parlamentului, administratia sa execute aceste ordine.

Sintetic privind lucrurile politica monetara apare ca fiind data de ansamblul masurilor luate, prin Banca Centrala sau autoritatile monetare, pentru a asigura o anumita influenta asupra dezvoltarii economiei sau pentru a asigura stabilitatea preturilor si a cursurilor valutare.

Autoritatile monetare sunt organismele care exercita un control si afirma o responsabilitate asupra agentilor economici care utilizeaza moneda. Astfel, controlul lichiditatii este asigurat prin mecanisme de control ale creditului (tip Consiliul National al Creditului din Franta) si organisme de control asupra bancilor (tip Comisia de Control a Bancilor din Franta), prin intermediul carora banca centrala exercita o influenta stabilita ca atare, prin statutul bancii centrale si prin norme legale.

Politica monetara condusa de banca centrala are ca obiectiv controlul mijloaceloor de plata pentru a evita un dezechilibru inflationist sau deflationist. Din acest punct de vedere politica monetara este privita ca fiind ansamblul interventiilor bancii centrale sau autoritatilor monetare care se efectueaza asupra lichiditatii economiei, in scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor sau instrumentelor monetare, la realizarea obiectivelor politicii economice.

Prin functiile indeplinite, prin legaturile multilaterale cu celelalte banci, si prin aceasta cu economia, banca centrala reprezinta o placa turnanta a sistemului bancar. Implicata amplu in emisiunea monetara, in procesul de creditare si de dirijare prin credit si moneda a economiei, in operatiunile valutare si in alte operatiuni importante din punct de vedere monetar si al creditului, banca centrala indeplineste cinci functii principale:

de emisiune;de creditare;de centru valutar;de banca a bancilor;de banca a statului.

Functia de emisiune a bancii centrale presupune faptul ca aceasta are un rol preponderent si primordial in creatia monetara.Functia de creditare decurge direct din functia de emisiune. Bancile in general, dar in special cele comerciale, reprezinta intermediarii de baza intre agentii economiici si banca de emisiune care, prin bancnotele emise, este izvorul principal al creditului in economie.

Functia de centru valutar este data de faptul ca banca de emisiune joaca un rol deosebit ca reprezentanta legitima a statului in relatiile internationale, interstatale, interbancare, si cu institutiile monetare internationale.

2

Banca centrala – banca a bancilor – presupune faptul ca, pe de o parte ea se afirma in lumea bancilor cu calitati deosebite care decurg atat din atributiile sale distincte cat si din raporturile pe care le implica cu celelalte banci, iar pe de alta parte ea joaca efectiv, fata de celelalte banci, rolul de banca, primind depozite si acordand credite.

Banca centrala – banca a statului. Calificarea aceasta are trei motivatii principale: prima decurge din forma de proprietate; cea de a doua este data de raporturile de credit, in special in calitate de creditoare a statului; iar in al treilea rand banca centrala reprezinta un instrument de promovare a politicii economice a statului.

Reglementarile bancare – tehnici de interventie directa asupra operatiilor de credit, actioneaza asupra sferelor determinate ale relatiilor de credit, sprijinind deopotriva liniile directoare ale politicii economice, mai ales prin prisma intereselor insesi ale sistemului bancar, a functionalitatii si eficientei sale.

Politica monetara – ansamblul de masuri luate de stat si de banca centrala pentu realizarea echilibrului dintre masa banilor in circulatie si nevole de bani ale economiei, sau penrtu influentarea intr-un anumit sens a conjuncturii economicepresupune ca autoritatea care joaca rolul principal in cadrul politicii monetare este banca centrala, rol care variaza in functie de gradul de independenta al bancii centrale fata de executiv.Art. 1 din Legea 34/1991 privind statutul Bancii Nationale precizeaza scopul si sarcinile acestui organ al statului: “Banca Nationala a Romaniei stabileste si conduce politica monetara si de credit, in cadrul politicii economice si financiare a statului, cu scopul de a mentine stabilitatea monedei nationale”.

Astfel, in functie de conjunctura existenta si de scopul urmarit, Banca Nationala poate opta pentru anumite instrumente si modalitati, precum si pentru perioada optima in care trebuie pusa in practica, in realizarea functiei sale de dirijare a politicii monetare si de credit.Sistemul actual de plata in Romania

Banca Centrala este unul dintre protagonosti inprocesele contemporane de innoire mutanta a sistemelor de drept marcate de revolutia digitala si ar trebui sa fie, de asemenea, o “organizatie care invata”

Rolul clasic al Bancii Centrale este acela de a completa rolul bancilor comerciale, pentru a garanta in ultima instanta cu active irefutabile o buna desfasurare a circulatiei monedei sale in economie.

3.2 Platile in strainatate

Decontarea in cadrul platilor profesionale in strainatate prezinta un grad de complexitate adaugat celei la intern prin aceea ca poate adauga disfunctionalitatilor si riscurile existente in sistemul de plati de interes national nationale pe cele ale sistemului de plati de interes national din alt stat.

2

De o mare actualitate in ceea ce priveste platile in strainatate sunt principiile migratiei catre euro stabilite de catre Institutul Monetar European si insusite in procesul decizional de catre Consiliul Europei. Acestea include: un cadru legal clar; procesul de migratie sa fie relativ simplu si pe intelesul contribuabililor; migratia sa favorizeze realizarea eficienta a politicii monetare unice; migratia va trebui sa fie eficienta, executata prin actiuni economicoase si cu scopul de a evita tulburarea concurentei loiale; perioada de tranzitide consum pentru servicii de plati in societatea omeneasca. Inovarea in produsele si serviciile de plati in toate formele ei istorice a pornit si s-a verificat ca utilitate si rentabilitate in toate platile profesionale pornind de la schimbatorul consumator individual. Acest proces continua si astazi in epoca aplicatiilor revolutiei digitale.

Grupurile de participanti la plati, izolate in culturile lor de intreprindere favorizate de specializari tipice pietei vanzatorului, au inceput o regrupare in sensul interdependentei manifeste si garantate prin treceri in proprietatea reciproca pentru a-si mentine o pozitie de intermediere. In contextul general al globalizarii viitorul sistemelor de plati pentru populatie va fi, cu certitudine, dominat de transferul electronic de fonduri la distanta.

Un rol nou pentru Banca Centrala in domeniul platilor fara numerar

Detasarea Bancii Centrale de rolul sau initial de “completator” al functiilor bancilor comerciale, precum si inceputul interventiei sale directe a avut loc la preluarea problematcii functionarii sistemelor interbancare de transfer de fonduri si a urmaririi generale a riscurilor de plati.

Aceasta tendinta istorica a fost generata in orice sistem de plati bazat pe moneda-semn creata de autoritate (fiat money) de schimbare a ponderii intre cele doua servicii coexistente, interdependente si complementare pe care le presupune o plata fara numerar: cel de intermediere si cel de garantare.

In mod traditional primul dintre aceste servicii cadea in sarcina intermediarilor financiari, cu precadere banci, iar cel de al doilea reprezinta preocuparea de capatai a Bancii Centrale care furnizeaza atat moneda in care are loc decontarea definitiva, cat si serviciul de gardian al acesteia, insarcinat de societate pe masura ce fiduciaritatea creste si creditul se extinde, sa previna si sa stopeze anomaliile si abuzurile in procesul circulatiei si al altor utilizari a propriei monede care, in calitate de mediu individual de plata, ii ramane si in proprietate.

Premisa fundamentala a actelor si faptelor cu valoare economica si juridica a platii este descarcarea de obligatii constituite in prealabil ca obligatii pecuniare, intr-o moneda ce exista si poate fi folosita pentru singerea obligatiei pecuniare a creditorului. O plata are ca efect trecerea in proprietatea beneficiarului platii a unor active monetare acceptate de acesta ca descarcand platitorul de obligatia monetara pe care a contractat-o. Prin urmare, daca are loc fie o remitere in favoarea beneficirului de numerar efectiv, fie un credit transfer de active monetare de natura depozitelor bancare transferabile denominate intr-o moneda si in alte conditii, satisfac pe beneficiarul platii.

Transformarea sistemelor de plati in tarile dezvoltate nu a avut loc exclusiv pentru a satisface supraoferta de sisteme tehnice ci pentru a asigura stabilitatea functionarii intregului sistem financiar. Relatia directa intre performanta sistemului de plati si cea a pietei financiare –

2

ambele folosind instrumente atat de “dematerializate” incat permit viteze de tranzactionare, reactie si semnalizare economica in continua crestere – fac cu atat mai importante si mai previzibile in viitor eforturile de a perfectiona sistemele de plati intr-o lume care isi intemeiaza dezvoltarea pe progresele tehnologiei.Tehnologia, totusi, nu a inlaturat in lumea de astazi necesitatea interventiei autoritatii ci este doar pe cale sa o echipeze cu mai multe si mai noi mijloace pentru a-si modifica si a-si fixa noi scopuri prin care sa-si asume in mod prioritar viitorul.Consecinte economice si sociale ale schimbarii

Nici o tara, oricat de mare si de bogata ar fi, nu se poate izola de restul lumii, fara a nu avea consecinte negative din punctul de vedere al dezvoltarii sale, al gradului e bunastare si civilizatie. O caracteristica a lumii contemporane o constituie existenya economiilor nationale ale statelor ca celula de baza in cadrul economiei mondiale.

In calitate de parte componenta a economiei mondiale, fiecare economie nationala se si sub influenta factorilor externi. Racordarea Romaniei la cerintele pietei mondiale se loveste de unele limite (restrictii) ce decurg din stadiul actual de dezvoltare a economiei sale. Valorificand la maxim posibilitatile existente si invingand limitele interne racordarea Romaniei la cerintele pietei mondiale trebuie sa fie un proces de transformari radicale cu un mecanism de functionare a productiei si desfacerii, al carui rezultat va fi atingerea unui grad inalt de competitivitate. Succesul racordarii depinde de modul in care este satisfacuta cererea pe piata interna la produsele si serviciile ce fac obiectul relatiilor economice internationale.

Una din cauzele izolarii Romaniei a fost si continua sa fie incompatibilitatea cu produsele si serviciile de plati si informatii bancare (sau numai cu nivelul calitativ al acestora). Daca in trecut barierele de limba, limbaje, coduri sau culturi de intreprindere – uneori deliberat ridicate in vederea investitorilor straini – puteau constitui un asa-zis “avantaj comparativ” exploatabil de catre birocratia locala, interesul captarii fluxurilor de capital strain astazi, presupune si in Romania o compatibilitate culturala si tehnologica cu Occidentul in perspectiva trecerii de la piata vanzatorului la piata concurential informata.

Pe de alta parte,dezvoltarile haotice necorelate, din ultimii ani, au risipit numeroase resurse de investitii si oportunitati de finantare, in primul rand interne, pentru crearea la nivel national a unei infrastructuri de plati fara numerar intern operabile cu cea pan –europeana in curs de finalizare in Occident. Aceasta risipa, efectuata in primul rand de bancile comerciale si chiar de B.N.R., a demonstrat necesitatea implicarii unei autoritati publice ca project sponsor si a unei structuri comerciale de tipul societatii de consultatnta – integrator de sisteme (informationale, informatice, de telecomunicatii si resurse financiare), ca project manager.Aceasta tendinta – oarecum contrara liberalismului relativ manifestarii fortelor pietei, tipic economiilor engleza si americana – este tot mai pregnanta in Europa continentala in ultimii cinci ani.

Crestera climatului de disciplina si incredere, atat la agentii economici, cat si la indivizi, inlaturarea unor elemente favorizante pentru evaziunea fiscala, precum si fundamentarea unor decizii cu caracter strategic in directivarea unor ramuri economice de catre autoritatile publice sau centrale de decizie privata, viabilizarea unei structuri similara cu cea occidentala – favorizanta pentru dezvoltarea unor relatii de piata concurentiala intr-un mediu de afaceri

2

transparent si informat sincron si sincronozabil permanent cu evolutiile din Vest constituie obiective de prim rang ale politicii monetare si in consecinta ale Bancii Nationale a Romaniei.Mutatiile individului catre o mentalitate a integrarii in disciplina pietei concurentiale ar dobandi, prin performanta unei asemenea infrastructuri, o buna baza de dezvoltare si de crestere a nivelului culturii antreprenoriale de intreprindere si a factorilor de decizie, in sensul limitarii subiectivismului si a fraudei reorientarii initiativei private catre creativitate si preluare de riscuri autentic antreprenoriale in sectorul privat. Ar fi o cale de urmat…

Capitolul 4. Piaţa monetară în România

4.1. Banca Naţională a României

Banca Naţională a României este o instituţie de interes public, care a luat fiinţă ca „bancă de scont şi circulaţiune” in urma promulgării Legii Organice din 1123 aprilie 1880, având privilegiul emiterii monedei statului român.Banca Centrală a României are un grad mare de independenţă faţă de executiv, ea răspunzând în faţa Parlamentului căruia trebuie si prezinte, anual, un raport cu privire la principalele evoluţii economice, monetare şi valutare politica monetară in anul precedent şi orintările pentru anul următor reglementarea şi supravegherea prudenţei bancare activităţile B.N.R. bilanţul anual şi contul de profit şi pierdere.

În calitate de bancă centrală, B.N.R. are ca funcţii:emiterea numeralului;fomularea şi conducerea politicii monetare şi valutare;adminstrarea rezervelor oficiale internaţionale ale statului;supravegherea şi reglementarea sistemului de plaţi.B.N.R. este organul unic de supraveghere bancară, fiind imputernicită de lege sa acţioneze ca împrumutător de ultimă instanţă pentru societăţile bancare aflate în dificultate de plăţi.B.N.R. poate acorda împrumut statului. Astfel, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasarile şi plăţile din contul general al Trezoreriei Statului, B.N.R. poate acorda împrumuturi pe o durată de până la 180 zile, la rata dobânzii de piaţă. Suma totală a împrumuturilor nu poate depăşi 7% din veniturile bugetului de stat in anul precedent, iar soldul împrumutului trebuie să se situeze la cel mult dublul capitalului şi al fondului de rezervă.Instrumentele de politică monetară ce pot fi folosite de B.N.R. pentru realizarea obiectivelor sale sunt19:

Operaţiunile de piaţă(open-market operations);Facilităţi de refinanţare şi de depozit;Rezerve minime obligatorii;


2

Persuasiune morală;Principalele funcţii îndeplinite de B.N.R. sunt:Emite, pune şi retrage din circulaţie numerarul.

B.N.R. administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisiune a acestora astfel încât să se asigure necesarul de numerar în strictă cocncordanţă cu nevoile reale ale circulaţiei băneşti. B.N.R. este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea,desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor metalice. Bancnotele sunt semnate de guvernator şi casierul central.Este bancă a bancilor

B.N.R. este banca a băncilor pe care le autorizează să funcţioneze pe teritoriul României, le reglementează şi le supraveghează activitatea. B.N.R. se constituie în gestionarul riscului de sistem în activitatea tuturor băncilor, reprezentând interesul întregii societăţi în preîntâmpinarea problemelor ce pot apărea în onorarea de către băncile comerciale a cererilor de retragere de depozite din partea deponenţilor. B.N.R este împuternicită de lege să emită reglementări(regulamente, norme, circulare) cu valabilitate pentru întregul sistem bancar. În caz de criză finaciară sau de apariţie a unor ricuri sistemice, B.N.R. poate fi împrumutător de ultimă instanţă.

Este casier general şi bancher al statului românB.N.R participă la procesul execuţiei bugetului stat şi ţine evidenţele contabile ale contului curent al Trezoreriei Statului. Pentru operaţiunile derulate prin contul Trezoreriei Statului, B.N.R. nu percepe copmisioane şi plăteşte o dobândă la disponibilităţile în acest cont. B.N.R. poate acorda bugetului de stat un împrumut limitat a cărui mărime este stabilită prin lege pentru acoperirea decalajului temporar între veniturile şi cheltuielile acestuia. B.N.R. poate mobiliza resurse băneşti pentru contul bugetului de stat, acţionând ca agent al statului în ceea ce priveşte emisiunea, vânzarea şi răscumpărarea obligaţiunilor prin care statul se împrumută de la public, persoane juridice sau bănci.

Stabileşte şi conduce politica monetară a ţăriiB.N.R. elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară. Principalele teme ale politicii monetare sunt:Volumul, structura şi dinamica operaţiunilor de creditare;Volumul, structura şi dinamica operaţiunilor de piaţă;Volumul şi structura masei monetare;Nivelul şi calculul dobânzilor la vedere şi la termen;Cursul de schimb al leului în raport cu alte valute şi situaţia balanţei de plăţi a ţării.Stabileşte şi conduce politica valutarăB.N.R. elaborează, aplica şi răspunde de politica valutară a ţării. De asemenea, asigură Trezoreria balanţei de plăţi a ţării şi acţionează pentru asigurarea convertibilităţii leului pentru tranzacţiile curente ale balanţei de plăţi.Supraveghează şi reglementează sistemul de plăţi a ţăriiSupravegherea sistemului de plăţi al ţării, în general şi al plăţilor bancare, în special, în primul rând al celor fară numerar, este o consecinţă şi un mijloc important de a înfăptui politica monetară şi de a menţine stabilitatea monedei naţionale, precum şi încrederea publicului în sistemul bancar naţional.20

20 Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003. p. 513-514

2

4.1.1. Politica monetară a B.N.R.

4.1.1.1. Politica monetară: cadru general şi instrumente specifice acesteia

Cadru general

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se actionează asupra cererii şi ofertei de monedă în economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne si externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine Băncii Centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecarei ţări, sunt identificate instrumentele care sa conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele sale specifice, care constau în următoarele21:Creşterea masei monetare până la un nivel optim;Creşterea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;Practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;Alocarea optimă a resurselor financiare(fonduri pentru creditare) în cadrul economiei.

Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală a economiei.

Astfel, in anii 1970, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însă regulile au demonstat că este dificil şi limitat un control al masei monetare, atunci când economiile ţării respective participă puternic la relaţiile comerciale şi financiare internaţionale.Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii 1970, situâdu-se în centrul analizelor lui Keynes, care evidenţiazş că Banca Centrală poate echilibra piaţa monetară prin utilizarea unui nivel echilibrat al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menţinerea unui anumit nivel al ratei de schimb şi influenţează investiţiilor agenţilor economici.

Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciate ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor în valută.Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei tări, constă în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte 21 Dardac Nicolae ,Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monezare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005, pag 378

2

negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora în evoluţia ratei de dobândî. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.

Instrumente de politică monetară

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politica monetară pot fi utilizate instrumente directe şi indirecte, între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii:Instrumentele indirecte sunt utilizate de către Banca Centrală în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie include instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală;Instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care îi afecetează în mod direct, pe utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusive instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă importanţă: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi a unor rate de schimb.Din distincţia prezentă rezultă că instrumentele indirecte corespund acţiunilor asupra pieţei, iar cele directe constitue măsuri ale autorităţilor monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură22:Instrumente prin care Banca Centrală furnizează şi retrage moneda centrală;Instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor ;Instrumente care permit controlul acţiunilor cu străinătatea;

Din prima categorie a instrumentelor pot fi incluse următoarele tipuri de operaţiuni şi măsuri adoptate de Banca Centrală:operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa monetară sau financiară;operaţiunile de rescontare; plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea costului rescontării(rata de rescontare sau rata oficială a scontului);avansurile acordate de Banca Centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea plafonului şi a costului(ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;contituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi creditelor;

În a doua categorie pot fi încadrate obiective cantitative globale şi obiective selective, dintre care pot fi enumerate următoarele:Încadrarea creditului bancar sau a finanţărilor;Încadrarea sau limitarea depozitelor renumerate şi gestionate de către bănci;Raporturile bilanţului(raportul dintre credite şi fonduri proprii);Coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligaţiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări;Controlul emisiunilor de titluri pe piaţa financiară;

Stabilirea ratei de dobândă debitoare sau creditoare;c)Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea includ următoarele:

22 Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003. p. 517-518

2

Controlul schimburilor(împrumuturi externe autorizate, piaţa devizelor, reglementarea poziţiei exterioare a băncilor, depozitele constituite la Banca Centrală din devizele achiziţionate de către agenţii nefinanciari);Reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenţilor şi nivelul ratelor de dobândă;Rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenţilor;Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa schimburilor valutare;

A) Instrumente de intervenţie monetară directe23

Plafoanele de creditPlafoanele de credit sunt utilizate ca instrumente directe de control monetar şi se manifestă sub forma unor instrucţiuni prin care băncile sunt informate cu privire la nivelul maxim al creditelor şi ponderea acestora în portofoliul de active.Pe termen lung utilizarea plafoanelor de credit antrenează efecte nefavorabile, precum rate ale dobânzii administrate, descurajarea mobilizarii economiilor şi distorsionarea fluxurilor de fonduri către împrumuturi profitabile.

Motivele pentru care, ţările au adoptat, iniţial, acest instrument sunt:reprezintă un instrument uşor de implementat;este perceput ca un instrument care permite îndeplinirea obiectivelor de politică monetară;este cel mai eficient instrument de politică monetară adoptat de pieţele financiare nedezvoltate sau de cele cu capacitate tehnice limitate;constituie o modalitate prin care resursele sunt reorientate către alte sectoare mai puţin favorizate.

Utilizarea plafoanelor de credite are relevanţă pentru caracterizarea pieţelor financiare, care pot prezenta grade diferite de dezvoltare şi complexitate, structuri necompetitive ale sistemelor bancare, o piaţă a titlurilor guvernamentale slab dezvoltată, costuri sporite ale tranzacţiilor sau restricţii în mişcarea capitalurilor.

Practica băncilor centrale arată că acestea stabilesc, periodic, plafoane ale activelor interne din întregul sistem bancar şi subplafoane pentru creditele guvernamentale, în concordanţă cu nivelul inflaţiei, al creşterii economice şi al balanţei de plăţi externe.Avantajele plafoanelor de credit sunt următoarele:permite controlul asupra agregatelor monetare şi asupra creditului total;este unul din cele mai “uşoare” instrumente, aplicabil în ţările cu pieţe financiare slab dezvoltate sau cu falimente importante în acest domeniu;este relativ uşor de implementat atunci cand numărul băncilor este redus;nu este afectat de regimul cursului de schimb.

Dezavantajele aplicării plafoanelor de credit:nu poate fi utilizat în managementul lichidităţii pe termen scurt, ci numai prin aplicarea pe termen lung;


2

tinde să perpetueze un credit independent de competivitatea băncilor;provoacă dezintermedierea în scopul reglementării sectorului financiar;limitează competiţia între bănci şi împiedică dezvoltarea pieţei monetare;poate reprezenta o ameninţare la adresa lichidităţii, dacă politica este slabăgenerează un “micromanagement” al alocării creditelor de către Banca Centrală;este dificil de monitorizat atunci când creditul se prezintă sub forme nesupuse limitării;crează dificultăţi administrative în ţările cu un număr sporit de bănci;poate duce la multiplicarea controalelor directe şi a presiunii financiare.Cerinţele de lichiditate a activelor

Printre instrumentele de politică monetară, în unele ţări se utilizează, în scopuri prudenţiale şi de control monetar, un raport de lichiditate al activelor. Raportul de lichiditate este definit ca reprezentând obligaţia băncilor comerciale de a menţine sub forma de active lichide un procent predeterminat din totalul depozitelor şi al altor disponibilităţi. Cerinţele de lichiditate îndeplinesc atât un rol monetar, precum şi unul prudenţial.Literatura de specialitate susţine că cerinţele de lichiditate sunt utilizate ca supliment al unei politici monetare restrictive, în perioadele de expansiune economică. Ideea ineficienţei raportului de lichiditate ca instrument de politică monetară este susţinută şi de către monetarişti. Potrivit acestora, cererea şi oferta de monedă determină rata de dobândă pe termen scurt, care influenţează şi alte niveluri ale ratei de dobânda, în acest mod politica monetară acţionând asupra depozitelor bancare şi nu asupra împrumuturilor. Importanţa ofertei de moneda în transmiterea politicii monetare este evidenţiată prin analiza impactului pe care îl are raportul de lichiditate asupra ofertei de moneda24.

Dacă din punctul de vedere al politicii monetare cerinţele de lichiditate a activelor nu sunt eficiente, totuşi acestea îndeplinesc un rol important în controlul selectiv al creditului. Raportul de lichiditate poate fi utilizat şi în alocarea creditului guvernamental, prin impunerea pentru băncile comerciale a obligativităţii de a deţine titluri guvernamentale purtătoare ale unor dobânzi mai scăzute decât cele oferite pe piaţă.Din observaţiile efectuate asupra cerinţelor de lichiditate a activelor, se poate concluziona că acestea prezintă importanţă, întrucât obligă băncile să-şi constituie portofolii de active, într-o structură optimă, în funcţie de condiţiile monetare, fiscale şi de starea sistemului bancar respectiv.

B) Instrumente de intervenţie monetară indirecte

Rezervele minime obligatorii


2

Sistemul rezervelor minime obligatorii este instituit pentru a asigura o lichiditate minimă în sistemul bancar, şi constă în obligaţia băncilor, care colectează depozite, de a cosemna, în conturile lor deschise la banca centrală, sume stabilite prin aplicarea unei cote procentuale asupra bazei de calcul, prin acest mecanism urmarindu-se atât un scop monetar precum şi unul prudenţial.

Scopul principal(cel monetar) constă în limitarea potenţialului de multiplicare a creditului în cadrul sistemului bancar, iar scopul prudenţial se manifestă prin siguranţa pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichidităţi suficiente, pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.

Cu toate acestea, rezervele minime obligatorii nu sunt destinate asigurării solvabilităţii băncilor comerciale în „vremuri de panică”, perioade în care nu se poate vorbi despre solvabilitate deplină atâta timp totalul activelor, mobilizate imediat de către bănci, nu este strict egal cu totalul activelor.În cadrul sistemului bancar se admite o insolvabilitate temporară mai mare decât în alte sectoare de activitate, iar banca centrală poate interveni pentru a redresa situaţia unor bănci aflate în pierdere de credibilitate. Astfel, se poate aprecia că obiectivul de ordin prudenţial, urmărit prin constiuirea rezervelor minime obligatorii, scade în importanţă in favoarea celui monetar.

Rolul sistemului rezervelor minime obligatorii rezidă şi în faptul că acestea constituie sursă de venituri pentru banca centrală, contribuie la fluidizarea sistemului de plăţi, reprezintă sursă de informaţii statistice cu privire la bilanţurile băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora. În general, băncile sunt obligate să menţină rezerve peste nivelul minim, iar aceste rezerve sunt foarte slab remunerate în comparaţie cu plasarea lor piaţa monetară.

Tabel 1. Atribuţiile rezervelor minime obligatoriiScopul mecanismului RMO Caracteristici1. Scopul monetar Limitarea potenţialului de multiplicare a

creditului de către sistemul bancar2. Scopul prudenţial Încrederea publicului în ceea ce priveşte

capacitatea băncilor de a face faţă solicitărilor de împrumuturi

3. Sursă de venituri pentru banca centrală4. Contribuţie la fluidizarea sistemului de plăţi5. Contribuie la stabilizarea financiară a băncilor

Rolul rezervelor minime obligatorii25:Pot spori precizia altor instrumente de politică monetară;Pot regla nivelul lichidităţilor din economie prin absorbirea sau injectarea acestora;Pot contribui la obţinerea de venituri din seigneuriage generat de expansiunea masei monetare, în calitate de componentă a bazei monetare;

Pot produce un venit direct in condiţiile în care banca centrală investeşte în titluri şi câştigă dobînzile aferente acestora cu toate că efectul antrenant al acestora constă şi în reducerea


3

profitului băncilor, dacă acestea sunt remunerate la un nivel mai scăzut decât costul de oportunitate ;Pot fi o cale de taxare a serviciilor financiare;Activitatea practică face să apară doua tipuri de situaţii:În mod frecvent, rezervele nu sunt remunerate;În alte situaţii, rezervele sunt remunerate, dar în circumstanţe particulare, având în vedere că banca centarlă are ea însăşi o anume obligaţie de utilizare a acestor rezerve(finanţarea Trezoreriei în Italia sau Spania).

Remunerarea rezervelor obligatorii, la o rată situată sub nivelul dobânzii de piaţă, reduce rolul specific al rezervelor ca instrument al politicii monetare. În ipoteza remunerării la o rată de piaţă a dobânzii, efectul acestui instrument se diminuează, întrucât se produce majorarea rezervelor, fară ca banca centrală să majoreze oferta de monedă centrală, ceea ce conduce la o creştere puternica a ratei dobânzii.Utilităţile rezervei obligatorii în cadrul acţiunii asupra lichidităţii bancare se pot prezenta astfel:Rezervele obligatorii permit a se acţiona asupra costului creditului fără a modifica rata dobânzii pe piaţa monetară;

Acestea conferă acţiunii asupra lichidităţii bancare un suport previzional, ceea ce compenseză neregulile altor factori care influenţează trezoreria băncilor;

Rezervele obligatorii sunt utile atunci când piaţa devine superlichidă, respectiv atunci când deficitul bugetar este finanţat prin creaţie monetară;Rezervele influenţează costul resurselor bancare, datorită faptului că se restrâng posibilităţile de plasament pe piaţa interbancară.

Efectele rezervei minime obligatorii26

Obligativitatea unităţilor bancare de a constitui la banca centrală o rezervă minimă din exigibilităţile(resurse la vedere sau pe termen scurt) şi uneori din creditele pe care le acordă, în conturi neremunerate ori slab remunerate, reprezintă o constrângere pentru bănci.

Dacă se manifestă o creştere a ratei RMO, nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se majorează, deoarece ele trebuie să majoreze suma rezervelor deţinute ăn contul de la banca centrală. Se reduce astfel lichiditatea bancară, ceea ce generează probleme de trezorerie ale băncilor respective. Se recurge în acest caz la finaţări de la banca centrală, prin intermediul pieţei monetare. Dacă banca centrală, prin investiţiile sale, stabilileşte rata de lichiditate, băncile vor trebui să suporte un cost de lichiditate ridicat.

Dacă scade RMO, nevoile băncilor comerciale în monedă centrală se vor diminua. Are loc o majorare a lichidităţilor bancare pentru a face faţă nevoilor de monedă centrală care rezultă din activitatea curentă.Astfel politica RMO apare ca o completare a politicii de refinanţare pe piaţa monetară, ambele fiin constrângătoare pentru bănci în măsura în care băncile sunt îndatorate la banca centrală.Printre efectele RMO e numără:Efectul cantitativ;Efectul preţ al politicii rezervelor minime obligatorii;Efectul cost al politicii rezervelor minime obligatorii.


3

C) Instrumente de refinanţare27

Caracteristici ale instrumentelor de refinanţare

Băncile centrale utizează două tipuri de instrumente de refinanţare:Facilitaţile permanente;Instrumentele pieţei monetare.

Facilităţile permanente sunt instrumente folosite de băncile centrale pentru obţinerea de fonduri si au următoarele caracteristici:Sunt utilizate din iniţiativa băncilor comerciale;Se realizează la rate predeterminate aşe dobânzii;In anumite cazuri, băncile centrale oferă facilităţi permanente sub forma depozitelor.Instrumentele pieţei monetare se caracterizează prin următoarele trăsături:Sunt iniţiate de banca centrală şi sunt conduse în manieră competitivă;Ratele de dobândă la care se realizează operaţiunile sunt incerte, deci operaţiunile se realizează la artele veriabile ale dobânzii.

Înlocuiesc operaţiuni cash de pe piaţă, având efecte asupra ratei dobânzii;Sporesc volumul titlurilor din colateral, dar nu afectează piaţa secundară a titlurilor;În multe ţări, aceste operaţiuni îmbracă forma tranzacţiilor de răscumpărare şi vânzare(operaţiuni REPO).Necesitatea operaţiunilor de refinanţare este argumentată din următoarele perscpective:Nu au efecte semnificative asupra activelor utilizate;

Banca centrală manifestă flexibilitate în controlul condiţiilor în care se desfăşoară operaţiunile pe piaţa manetară, întrucât stabileşte nivelul şidurata contractului şi, de asemenea, reînoirea sau nu la maturitate;Sporirea rezervelor inn cazul operaţiunilor REPO sau diminuarea acestora, canstituind un instrument flexibil pentru managementul rezervelor;Prin operaţiunile de refinanţare nu se produce fragmentarea sistemului bancar, deoarece dreptul de properietate asupra titlurilor este schimbat doar temporar.Un rol hotărâtor în cadrul operaţiunilor de refinanţare îl joacă rata dobânzii. Nivelul ratei dobânzii trebuie anunţat atunci când operaţiunile se adreseaz publicului, în practică fiin utilizate două forme de rată ale dobânzii:

Ratele multiple, variabile, oferite de către bănci;Rate uniforme, în care toate ofertele acceptate trebuie plătite la rata marginală a dobânzii.Rolul pe carel îl îndeplinesc instrumentele de refinanţare sunt evidenţiate în următoarele aspecte:Servesc ca indicatori ai stării politicii monetare;Reglează nivelul global al ratelor de dobândă pe piaţă;Se utilizează pentru reglajul fin al ratei de dobânda pe piaţa monetară.


3

Creditul special

Creditul special se acordă băncilor comerciale solvabile, care se cnfruntă cu probleme de lichiditate, în vederea evitării unei situiaţii de criză care să afecteze întregul sistem. Acorderea acestor credite se face în baza unor norme clare de eligibilitate şi limitare cantitativă.

Prin acordarea acestor credite băncile îşi îndeplinesc funcţia de creditor de ultimă instanţă, care presupune acceptarea compromisului între evitarea riscului sistemic şi controlul lichidităţii.O formă a creditului special o constituie creditul intra-day, care poate fi acordat băncilor comerciale ăpentru asigurarea lichidităţii pe parcursul zile. Acesta este folosit în condiţiile existenţei:

Un regim al rezervelor minime obligatorii în care acestea sunt deţinute pe o bază zilnică(integral sau parţial);

Un sistem de decontare in timp real pe bază brută.Creditul intra-day asigură derularea fluentă a plăţilor băncii respective şi a sistemului bancar în ansamblu, deci problema cu care se confruntă banca nu este generată de insuficienţa lichidităţii, ci de corelarea plăţilor cu încasările.Aceste tipuri de credit pot fi garantate cu active eligibile, precum titluri de stat, certificate de depozit emise de banca centrală, sau negarantate, şi au, de regulă, limite cantitative pentru fiecare bancă.

Creditul de licitaţie

Pe lângă instrumentele de politică monetară precum facilităţile de credit ale băncii centrale, managementul lichidităţii bancare şi ratele de dobândă pe termen scurt, licitaţiile sunt utilizate ca principalul instrument al alocării creditelor băncii centrale în ţările dezvoltate. Creditul de licitaţie este o parte a procesului de reformă şi a are un rol decisiv în promovarea piţei monetare şi întărirea controlului asupra funcţionării acestuia.

Faţă de creditele administrate din economiile planificate, prin cerditul de licitaţie s-au introdus preţurile flexibile(cu rol în lichiditatea bancară), ceea ce a contribuit la dezvoltarea pieţei bancareşi la întărirea controlului direct al creditelor şi al ratei de dobândă. Introducerea timpurie a creditelor de lictaţie a condus ca băncile să câştigeexperienţă în controlul asupra pieţei monetare şi să facă paşi către stadii mai complexe ale operaţiunilor. Prin practicarea unui acces transparent şi uniform la credite, băncile au foest obligate să se orienteze şi către alte surse, din afara băncii centrale, respectiv pe piaţa interbancară.28

În utilizarea acestui instrument au apărut impedimente provenite din dificultăţi în fuzionarea de informaţii, care au condus la creşterea riscului de creditare şi au compromis alocarea eficientă a resurselor.

Selecţia adversă şi hazardul moral prin carea au fost influenţate comportamentele participanţilor pe piaţa şi fuzionarea fondurilor, constitue surse de apariţie a riscului. Selecţia adversă şi riscul moral au putut fi limitate prin solicitarea unui colateral adecvat, prin stabilirea de reguli pentru licitaţie şi stabilirea unor limite de volum pentru creditele băncii centrale.

28 Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005. p. 400

3

Băncile centrale stabilesc o rată minimă de licitaţie în scopul creşterii controlului monetar şi al descurajării recurgerii la împrumuturile băncii centrale. Participanţii preyintă ofertele lor în jurul ratei minime a dobânzii, ceea ce reflectă un exces de lichiditate.

Creditul de licitaţie a fost utilizat ca instrument de control monetar, atât prin efectele directe ale lichidităţii, cât şi prin mecanismul de transmitere a ratei dobânzii.Creditul de licitaţie este utilizat alături de instrumentele directe ale controlului monetar in vederea realizării unor programe financiare stabilite ăn cadrul procesului de reformă(cum a fost şi cazul României)

Nevoia structurală de credite a băncii centrale s-a redus în timp, prin mobilizarea depozitelor băncilor comerciale, datorită dezvoltării pieţei monetare şi interbancare, precum şi a pieţei titlurilor, ceea ce a permis finanţarea titlurilor în afara sistemuli bancar. Totodată, acest instrument a fost utilizat şi este, încă, intr-o serie de ţări, drept componentă a pachetului de măsuri adoptat pentru reforma sistemului financiar bancar.29

Operaţiunile de SWAP valutar

Operaţiunile de SWAP valutar reprezintă tranzacţii valutare în care două părţi schimbă sume exprimate în două monede diferite, la începutlu unei perioade, şi le răscumpără la o dătă viitoare predeterminată.

Banca centrala utilizează operaţiunile de SWAP pentru a influenţa lichiditatea internă, de a gestiona rezervele valutare şi de a stimula dezvoltarea piţei financiare interne.Avantajele utilizării operaţiunilor SWAP:Deţin o verietate de instrumente de intervenţii tehnice;Realizarea de schimburi intr-un volum sporit prin operaţiunile de swoap, facilitând intervenţia autorităţilor monetare;

Nu au efecte directe asupra cursului valutar la vedere;Operaţiunile de swoap constituie operaţiuni un instrument flexibil, procedurile sunt informale, iar swoap-urile sunt uşor reversibile.

Dezavantajele utilizării operaţiunilor SWAP:Pot influenţa nivelul cursului de schimb;Necesită o perioadă minimă de două zile pentru ca tranzacţia să devină efectivă;În aceste tranzacţii nu există schimburi simultane ale unei monede cu alta;Deoarece operaţiuni swap pe devize sunt doar temporare, ele sunt utile pentru ajustări tehnice pe termen scurt, fie în a influenţa nivelul lichidităşii pieţei prin neutralizarea factorilor perturbatori sezonieri, fie în a restabili sau menţine deficitele de pe piaţăcare îndreaptă rata dobânzii spre valoarea dorită.

Prevenirea riscurilor antrenate de fluctuaţiile cursului de schimb este asigurată prin operaţiunile de swap valutar . De asemenea utilizarea swap – ului prezintă avantajul furnizării de capitaluri pe termen scurt, aceste operaţiuni antrenând efectul de expansiune monetară.

Deşi operaţiunile de swap valutar au putut fi utilizate în unele ţări dezvoltate pentru controlul lichidităţii bancare, protejarea rezervelor valutare şi stimularea sistemului financiar – bancar, totuşi, în ultimii ani, acest instrument nu a mai fost preferat datorită riscului de pierdere al băncii centrale şi datorită gradului redus de atractivitate pe piaţa monetară.

29 Ibidem, p. 401

3

Operaţiunile de open – market

În ţările dezvoltate, operaţiunile de open – market au devenit principalul instrument de control monetar, datorită avantajelor pe care le prezintă şi care constau în:

Oferă o flexibilitate sporită, din punct de vedere al volumului operaţiilor de politică monetară iniţiate de banca centrală;Permit stabilirea unor relaţii impersonale intre participanţii la piaţă;Permit evitarea ineficienţei pieţei şi a economiei ca urmare a controlului direct.

Transmiterea politicii de open – market

Conducerea operaţiunilor de open – market se realizează în modalităţi diferite, în funcţie de condiţiile pieţei, de structura şi rolul sistemului bancar, gradul de dezvoltatre şi reglementarea sistemului financiar precum şi de disponibilităţile de titluri guvernamentale sau de instrumente ale pieţei monetare. Influenţată de factorii de mai sus, politica de open – market poate fi transmisă în două moduri30:La modul activ, prin ţintirea cantităţii de monedă centrală;La modul pasiv, prin ţintirea ratei de dobândă pe piaţa monetară sau prin măsurarea lichidităţii sistemului bancar.

Pentru absolvirea excesului de lichiditatea, autoritatea monetară are la dispoziţie realizarea de operaţiuni cu două tipuri de titluri, cele guvernamentale şi cele emise de banca centrală, situţie care antrenează o serie de difcultăţi constând în cofuzia publică referitoare la relaţiile dintre ele.

Emisiunea de titluri pe piaţa primară de către banca centrală este, în principal, utilizată atunci când excesul de lichiditate este un factor de influenţă majoră în sistemul bancar, în special asupra capitalului.

Titlurile emise pot fi utilizate, astfel, pentru ajustarea creşterilor şi descreşterilor de lichiditate din decursul anului, prin ajustarea de către banca centrală a volumului de titluri emise şi răscumpărarea acestora la maturitate. În cazul absenţei unei pieţe monetare şi interbancare active, operaţiunile cu titlurile băncii centrale nu conduc la cele mai bune rezultate.În ţările în care nu există o piaţă secundară dezvoltată a titlurilor guvernamentale, neinfluenţată de schimburile externe, principalul instrument de politică monetară este creditul de licitaţie folosit, deoarece conferă băncii mai multă iniţiativă în ceea ce priveşte volumul, suma şi preţul la care sunt folosite lichidităţile.

4.1.1.2. Politica monetară: cazul României

Înfăptuirea politicii monetare în România, în ultimii zece ani, a fost condiţionată de gradul de independenţă al băncii centrale şi de transformările instituţionale şi de comportament la nivel micro şi macroeconomic.

Condiţiile specifice ale tranziţiei au impus B.N.R. realizarea unui echilibru între obiectivele pe termen lung ale politicii monetare şi restricţiile pe termen scurt, date de evoluţia condiţiilor în economie.

30 Dardac Nicolae, Barbu Teodora, op.cit., p. 406 - 407

3

Obiectivele politicii monetare(limitarea creşterii preţurilor, eliminarea supraevaluării monedei naţionale în vederea asigurării sustenabilităţii balanţei de plăţi), au fost compromise de fragilitatea sistemului bancar, de rigiditatea economiei reale precum şi de constrângerile de natură socială. Din acest motiv, s-au succedat perioade de control asupra masei monetare şi de echilibrare a pieţei monetare şi valutare, cu cele în care masa monetară a sporit considerabil, iar cursul de schimb a fost supraevaluat.

Astfel anii 1991 – 1993 s-au caracterizat prin creşterea masei monetare, perintr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental şi printr-o inflaţie ridicată.Anul 1994 a fost considerat un succes al politicii de macro stabilizare şi a marcat redobândirea încrederii în moneda naţională. Reducerea ratei inflaţiei până la 30% şi înăsprirea politicii rezervelor minime obligatorii au definit politica monetară a anului 1995, iar pierderea încrederii în moneda naţională, creşterea masei monetare şi a inflaţiei au deteriorat vizibil politica monetară a anului 1996.

Anul 1997 a fost caracterizat printr-o politică constând în renunţarea la refinanţarea prin credite structurale şi trecerea la refinanţarea prin mecanisme şi instrumente specifice pieţei monetare şi în liberalizarea pieţei valutare şi asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb.

Politica monetară restrictivă din anul 1998 a temperat inflaţia, urmând ca în anul 1999 obiectivul de atenuare a creşterii preţurilor să fie atins, inflaţia înregistrând nivelul de 54,9%.Situaţia înregistrată în anul 2000, sigerează faptul că principalul obiectiv al politicii monetare a fost reprezentat de menţinerea agregatelor monetare.Potrivit statutului B.N.R. autoritatea monetară urmărşte două obiective majore: stabilitatea monedei şi stabilitatea preţurilor.

Pe termen scurt banca centrală poate stabili obiective intermediare, ca: agregatele monetare, ratele dobânzii şi cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflaţiei. Pe termen lung obiectivele intermediare a politicii monetare se pot caracteriza prin menţinerea controlului asupra agregatelor monetare, menţinerea ratei dobânzii real pozitive şi predictibilitatea cursului de schimb.În anul 2002, stadiul de dezvoltare al economiei şi prognoza indicatorilor macroeconomici au creat contextul oportun, în care banca centrală a iniţiat demersurile pentru o nouă strategie monetară „ trageting inflation” aliniindu – se astfel tendinţelor manifestate încă din anii 1990 în ţările dezvoltate, şi ulterior în cele emergente.

O asemenea strategie constă are la bază următoarele elemente definitorii:Urmărirea „stabilităţii preţurilor” ca principal obiectiv de politică monetară;Transparenţa strategiei de politică monetară;Responsabilitatea băncii centrale, pentru atingerea obiectivelor;Furnizarea de informaţii cu privire la variabilele macroeconomice, în timp util31.

Pentru a se facilita trecerea la această strategie este necesară îndeplinirea unui ansamblu de cerinţe instituţionale şi tehnice, dintre care amintim:Armonizarea politicii monetare cu cea fiscală;Prioritatea absolută a obiectivului de inflaţie;Independenţa instrumentală a băncii centrale;Existenţa unui sistem financiar bine dezvoltat;Flexibilitatea cursului de schimb;

31 Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005. p. 432

3

Transparenţa şi responsabilitatea băncii centrale;Alegerea unui indice de preţuri adecvat;Stabilirea explicită a unei ţinte cantitative a intervalului de fluctuaţie şi a orizontului de timp în care se urmăreşte obiectivul.

Analiza pe cazul României a cerinţelor de mai sus evidenţiaza că în perioada 2003 – 2004 au fost îndeplinite toate condiţiile astfel încât ţintirea directă a inflaţiei a fost prima opţiune de politică monetară a B.N.R., corelată cu obţinerea unor câştiguri durabile, în procesul dezinflaţiei, şi cu o disciplină coerentă a politicilor macroeconomice.Anul 2004 a marcat pregătirea trecerii de la strategia de tip „monetary targeting” bazată pe utilizarea bazei monetare ca obiectiv operaţional şi a masei monetare ca obiectiv intermediar, la strategia de tip „targeting inflation” şi de preocuparea B.N.R. care, împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, a elaborat proiectul de lege cu privire la denominarea monedei naţionale, operaţiune ce urma să aibă loc începând cu 1 iulie 2005 la orată de conversie de 1: 10000.În luna august 2005, Banca Naţională a României a adoptat o nouă strategie de politică monetară - ţintirea directă a inflaţiei. Un rol esenţial în funcţionarea acestui regim revine ancorării anticipaţiilor inflaţioniste la nivelul obiectivului de inflaţie anunţat de banca centrală şi, prin urmare, unei comunicări eficiente cu publicul.Accelerarea procesului dezinflaţionist în trimestrul III 2006 a dus la o rată anuală a inflaţiei de 5,5% în septembrie 2006, cu 1,6 puncte procentuale sub nivelul din iunie 2006 şi cu 1 punct procentual sub nivelul prognozat.În contextul acumulării unei aprecieri peste aşteptări a monedei naţionale începând cu luna decembrie 2006, BNR a reconfigurat în cursul primului trimestru al anului 2007 structuracondiţiilor monetare, reducând în două etape (cu 0,75 şi respective 0,5 puncte procentuale) rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 7,5 %. În acelaşi timp, banca centrală a menţinut restrictivitatea mecanismului rezervelor minime obligatorii şi a crescut progresiv în a doua parte a intervalului fermitatea controlului exercitat asupra lichidităţii de pe piaţa monetară, condiţiile monetare în sens larg rămânând astfel adecvate menţinerii dezinflaţiei pe traiectoria compatibilă cu atingerea ţintelor de inflaţie pe termen mediu32.

Instrumente de politica monetară utilizate de B.N.R.33

32 www.bnro.ro, Raport asupra inflaţiei, mai 2007

3

http://www.bnro.ro/

Instrumentele instituite de autoritatea monetară au avut în vedere alinierea la standardele şi practicile din ţările Uniunii Europene şi cele internaţionale.Operatiunile B.N.R. pe piaţa monetară utilizate în prezent constau în:

Tranzacţiile repo şi reverse repo(pensiuni) cu titluri de stat. Tranzacţiile reversibile se constituie în cesiuni de creanţă pe o bază contractuală şi presupune ca instituţia cedentă să se angajeze să reprimească iar instituţia cesionară sa retrocedeze aceleaşi titluri de stat sau titluri de stat din aceeaşi serie la un preţ şi la o dată stabilite prin contract. Valoarea pe piaţă a titlurilor de stat în tranzacţiile repo şi reverse repo trebuie să acopere valoarea de răscumpărare a acestora.

Credite colaterizate cu active eligibile pentru garantare. Se referă la tranzacţiile reversibile în care debitorul păstrează dreptul de proprietate asupra activelor eligibile aduse în garanţie. Valoarea activelor trebuie să acopere 100% valoarea creditului acordat şi dobâda aferentă.Vânzări şi cumpărări definitive de titluri de stat(outright tranzactions). Sunt tranzacţii în care are loc transferul definitiv al proprietăţii asupra titlurilor de la vânzător la cumpărător. Aceste tranzacţii se realizează prin mecanismul livrare contra plată.

Emiterea de certificate de depozit. Certificatele de depozit se emit de către B.N.R. în formă materializată sau dematerializată, cu discount şi răscumpărare la scadenţă la valoarea nominală34. Rata dobânzii aferentă sumei plătite de deţinător se determină ca diferenţă între valoarea mai mică la care sunt emise certificatele şi valoarea nominală a acestora. Rata dobânzii se stabileşte între părţi la scadenţa tranzacţiei.Swap-ul valutar prezintă 2 tranzacţii simultane prin intermediul cărora B.N.R.-ul realizează :

Cumpărarea la vedere lei contra valută convertibilă şi vinde la termen(forward) aceeaşi sumă în valuta convertibilă contra lei;Vinde la vedere contra valută convertibilă şi cumpără la termen(forward) aceeaşi sumă în valută convertibilă în lei.Atragerea de depozite de la bănci. Constituie o tranzacţie cu scadenţă prestabilită în care rata dobânzii la depozit este rata dobânzii simple şi se plăteşte la scadenţa depozitului.Măsurile luate de banca centrală pentru perfecţionarea instrumentelor de politică monetară sunt:Facilităţile de refinanţare şi de depozit acordate băncilor de către B.N.R.;Facilităţile de refinanţare;Facilităţile de depozit.Regimul cursului de schimb influenţează strategia politicii monetare a B.N.R., dar rolul său a avut o tendinţă oscilantă în funcţie de reforma adoptată.

4.2. Piaţa monetară în România

Piaţa monetară este un mecanism al economiei de piaţă care a apărut în România după 1989. Înaintea acestei perioade economia era planificată central, având un carcater imperativ, ceea ce a dus la transformarea monedei în instrument al dictatului etatist. Trecerea la economia de piaţă a avut la bază statornicirea proprietăţii private în economie încurajând astfel concurenţa ca factor propulsator al eficienţei economice.

33 Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003. p. 53434 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Dornescu Valeriu, Boariu Angela, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „ Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. p. 283

3

Principala operaţiune a B.N.R.-ului pe piaţa monetară o constituie refinanţarea băncilor comerciale. Creditele de refinanţare practicate de B.N.R. sunt35:Creditul structural;Creditul de licitaţie;Creditul special;Creditul lombard(overdraft).Creditul structural este acordat băncilor comerciale având la bază un plafon stabilit şi sunt garantate prin efecte comerciale sau publice.

Creditul de licitaţie prefigurează operaţiunile de open-market. Este garantat cu titluri de stat fiind acordat pe maximum 15 zile la rate de dobânzi rezultate din licitaţie, având la bază un anumit plafon.

Creditul special se acordă pe o perioadă de până la 30 de zile băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate. Acest credit este acordat pe baza unor garanţii financiare şi active reale cu condiţia prezentării unor programe de redresare.

Creditul lombard(overdraft) este numit şi creditul de pe o zi pe alta. Se acordă băncilor comerciale aflate în criză în vederea efectuării plăţilor zilnice exigibile. Plafonul acordării este stabilit la nivelul soldului debitor al contului curent al băncii la B.N.R. şi nu poate depăşi 75% din fondurile proprii ale băncii beneficiare. Garantarea se realizează pe baza hârtiilor de valoare.

Pe piaţa interbancară actuală din România se efectuează cu precădere operaţiuni de refinanţare şi mai puţin operaţiuni de creditare interbănci. B.N.R.-ul îşi lărgeşte sferele de intervenţie prin intermediul operaţiunilor de open-market. În cadrul acestor operaţiuni, banca centrală cumpără şi vinde pe piaţă titluri ale împrumuturilor publice, cu scopul de a lărgi sau restrânge lichiditîţile băncilor, de a influenţa volumul creditelor şi evoluţia generală a cursurilor titlurilor pe piaţă36.

În cazul în care banca centrală cumpără titluri de piaţă realizează o distribuire mnetară şi implicit de lichidităţi. Atunci când tranzacţia are loc în sens invers se realizează un reflux de monedă şi ca urmare scad lichidităţile de pe piaţă.Efectele trecerii la piaţa monetară deschisă se evidenţiază prin privatizarea băncilor comerciale, întărirea concurenţei, creşterea numărului de bănci, înlăturarea dominaţei unora dintre ele şi dezvoltarea reţelei bancare.

Adoptarea pieţei monetare deschise a presupus şi introducerea operaţiunilor de open-market, ca alternativă faţă de reescont, fiind un instrument mai eficient de influenţare a dobânzilor în economie.

Politica de open-market prezintă 2 efecte: cel cantitativ cu efect asupra mărimii masei monetare în circulaţie şi cel efect-preţ care acţioneză asupra ratei dobânzii predominante în economie.Efectul cantitativ al politicii de open-market se materializează în acţiuni de cumpărare sau vindere a titlurilor pe piaţa monetară de către banca centrală. Ulterior titlurile sunt monetizate sau demonetizate, efectul acestor tranzacţii fiind de creşterea cantităţii de monedă legală în circulaţie sau de scădere a acesteia.

Efectul-preţ al politicii de open-market se constituie prin intervenţia băncii centrale pe piaţa monetară ca vânzător sau cumpărător de titluri, având astfel influenţă asupra preţului de

35 Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Dornescu Valeriu, Boariu Angela, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „ Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007. p. 27936 Turliuc Vasile, Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002. p. 99

3

echilibru al pieţei respective. Daca banca centrală cumpără titluri va avea loc o scădere a preţurilor acestora, iar în cazul vânzării preţurilor vor creşte.Preţurile titlurilor sunt legate de rata dobânzii aferente creanţelor respective, astfel că efectul-preţ al politicii de open-market se exercită atât asupra cursului titlurilor negociabile pe piaţa monetară, cât şi asupra ratei dobânzii, aferente acestora37.

Deşi politica de open-market este mai eficient decât politica de rescont, totuşi eficienţa ei este redusă de urmatorii factori:Inelasticitatea cererii de credite în raport cu dobânda;Afluxurile de capitaluri floatnte străine, atrase de dobâzile ridicate de pe piaţa autohtonă.

Neajunsurile în funcţionarea pieţei monetare în România se evidenţiază în evoluţiile unor indicatori macroeconomici:

Dobânzile excesive la creditele bancare;Deteriorări ale structurii calitative a creditelor puse la dispoziţia clienţilor;

Creşterea ponderii creditelor pe termen scurt în defavoare celor de investiţii;Angajarea unui volum crescut de credite în valută de susţinere a activităţii de investiţii.

37 Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996. p. 108

4

Concluzii

Piaţa monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt .Piaţa monetară (piaţa creditului) funcţionează având la bază participarea populaţiei, a firmelor şi îndeosebi a intermediarilor bancari, instituţii cu largă funcţionalitate pe această piaţă.

Segmentarea pietei monetare apare ca urmare a complexităţii relatiilor din cadrul ei în funcţie de diversitatea fireasca a unor laturi ale procesului de modernizare şi angajare a capitalurilor disponibile. Activitatea unor pieţe componente, având fiecare în parte participanţi si operaţiuni specifice conduc la funcţionalitatea generală a pieţei creditului. Piaţa monetară este o piaţă delocalizată, în care tranzacţiile de pe această piaţă se incheie prin telefon, telex, fax. Piaţa monetară îşi are cadrul de desfăşurare la băncile care crează monedă, de la care se pot procura disponibilităţile necesare pentru a face faţă fluxurilor de plăţi . Aşadar piaţa monetară este o piaţă a monedei centrale şi implicit a numerarului, a biletelor de bănci şi a disponibilităţilor în cont create la banca de emisiune.

Piaţa monetară este o piaţă de lichidităţi pe termen scurt pentru toate organismele de credit bancare. Participanţii la aceasta piaţă sunt bănci, societăţi financiare, case de economii, trezoreria statului, casele de titluri banca de emisiune etc. Casele de economii, casele de pensii sunt organisme cu predilecţie excedentare creditoare în timp ce băncile comerciale, instituţiile de credit specializate sunt predominant debitoare. Piaţa monetară redefineşte funcţia de compensare a excedentului şi deficitului de lichidităţi .

Operaţia pe piaţa monetară cu termenul cel mai scurt este acordarea unui titlu de împrumut a unei sume de bani pâna la ora 12 a zilei următoare . Creditele se acorda pe termene pentru care s-au prelungit de la 24 de ore pâna la 18 luni, un caz cunoscut este cel al practicii mai vechi italiene care acordă credite pâna la perioade cuprinse între o zi şi 7 ani, iar în practica şi literatura franceză se acordă mai recent chiar până 10 ani.

Piaţa monetară este un mecanism important în sistemul monetar şi financiar al unei ţări . Ea este locul intervenţiilor băncii de emisiune asupra lichidităţilor bancare.

4

Bibliografie

Basno Cezar, Dardac Nicolae , Operaţiuni bancare. Instrumente şi tehnici de plată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996;Belean Pavel, Anghelache Gabriela, Trezoreria Statului. Organizarea, funcţionarea şi sistemul contabil, Editura Economică, Iaşi, 2004. p. 28Cerna Silviu, Sistemul monetar şi politica monetară, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996;Dardac Nicolae, Barbu Teodora, Monedă, bănci şi politici monetare, Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005;Ignat Ion, Pohoaţă Ion, Luţac Gheorghe, Pascariu Gabriela, Economie politică, Editura Economică, Iaşi, 2002 ;Lupu Diana Viorica, Blănaru Constantin Adrian, Moneda şi credit, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2006;Manolescu Gheorghe, Moneda şi ipostazele ei, Editura Economică, Bucureşti, 1997;Rotaru Constantin, Managementul performanţei bancare, Editura Expert, Bucureşti, 2001;Stoica Victor, Deaconu Petre, Banii. Teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica monetara, Editura Economică, Bucureşti, 2003;Ştirbu Elena, Economie, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2005 ;Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Dornescu Valeriu, Boariu Angela, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „ Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2007Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Monedă şi credit, Editura Ankarom, Iaşi, 1997;Turliuc Vasile, Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002;Zăpodeanu Daniela, Politici monetare, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;

4

Piata Monetara in Romania

Documents

Transcript of Piata Monetara in Romania