Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” – Iaşi

Piaţa cărnii în România

Disciplina: Marketingul produselor agroalimentare

Student:

Cuprins:

Piaţa agrară .............................................................................................................. 3Piaţa de gros ............................................................................................................ 5Piaţa produselor agricole ecologice ......................................................................... 7Piaţa mondială a cărnii ............................................................................................ 9Piaţa cărnii în România ......................................................................................... 12Bibliografie ............................................................................................................ 15

Piaţa agrară

2

Piaţa reprezintă un ansamblu coerent, un sistem sau o reţea de relaţii de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii între părţi contractante care, pe de o parte, sunt unite prin legături de afaceri şi pe de altă parte, se află în raporturi de forţe. Piaţa agrară se aseamănă cu orice altă piaţă, în care producţia agricolă apare sub formă de ofertă, iar nevoile de consum, sub forma cererii de produse agricole şi agroalimentare. În ce priveşte funcţiile pieţei agrare, în primul rând aceasta trebuie să asigure produse agricole şi agroalimentare necesare vieţii populaţiei şi materii prime pentru industria prelucrătoare. Pentru a îndeplini aceasta funcţie, piaţa agricolă trebuie să fie un sistem compus din subsistemul intrări (producţia autohtonă, autoconsumul, importurile, rezervele naţionale şi ajutoarele externe), din subsistemul piaţa propriu-zisă (confruntarea cererii cu oferta), şi din subsistemul ieşiri (consumul populaţiei autohtone, materia primă pentru industriile prelucrătoare, disponibilităţile la export, rezervele naţionale şi obligaţiile internaţionale). România are un potenţial de producţie agricol foarte mare. Producţia autohtonă şi autoconsumul poate asigura produse agricole şi agroalimentare pentru 50 de milioane de consumatori. România asigură în prezent produse agricole pe piaţă pentru 10 milioane de români, iar pentru restul de 10 milioane de români alimentele se importă. Dacă se importă legume, fructe, struguri, cereale, preparate de carne şi alte produse care se pot produce în condiţii foarte bune în România înseamnă că această funcţie a pieţei nu este îndeplinită în totalitate. În mod normal ar trebui să se importe produse agricole şi agroalimentare care nu găsesc condiţii favorabile în ţara noastră. În al doilea rând piaţa trebuie să ofere produse de calitate şi la preţuri mai scăzute. Pentru aceasta, produsele agricole şi agroalimentare trebuie să îndeplinească cerinţe de calitate economice, comerciale, social umane, juridice la care se adaugă măiestria profesională şi tehnică. Din punct de vedere economic trebuie redus costul de producţie şi astfel se pot oferi produse de aceeaşi calitate dar la un preţ mai scăzut. Măiestria profesională ţine cont de cunoaşterea procesului tehnologic al progresului ştiinţific şi tehnic, de utilităţile de producţie şi de informaţiile în legătură cu acestea. Din punct de vedere comercial calitatea produselor înseamnă produse conform standardelor, grad înalt de satisfacţie al clienţilor şi posibilitatea pătrunderii produselor agricole şi agroalimentare pe noi pieţe. Calitatea produselor depinde din punct de vedere social şi uman de valoarea potenţialului uman al firmei şi de motivarea activităţii personalului. Cerinţele juridice au ca obiect cunoaşterea, informarea şi aplicarea reglementărilor în materie de calitate şi obligativitatea întreprinderilor de a certifica calitatea produselor lor. Piaţa trebuie să ofere constant, tot timpul anului, produse agricole şi agroalimentare, în cantităţi mari. Această funcţie nu se poate realiza dacă producătorii agricoli nu sunt uniţi în grupuri de producători sau în cooperative de achiziţii şi vânzări. Identificarea pieţei, adaptarea producţiei şi valorificării acesteia în funcţie de necesităţile pieţei, asigurarea calităţii produselor, concentrarea ofertei, aprovizionarea ritmică a pieţei, planificarea producţiei membrilor conform standardelor comerciale, plasarea pe piaţă a produselor obţinute de membrii grupului, aplicarea de reguli unitare de calitate a producţiei pentru toţi membrii, aprovizionarea în comun cu materiale şi servicii pentru membrii grupului, asigurarea tehnicilor de producţie, a modalităţilor de gestiune a deşeurilor, care să nu dăuneze

3

mediul, în special pentru protecţia apei, solului şi peisajului natural se pot realiza doar prin grupurile de producători constituite la nivel de produs sau grupe de produse. Pentru a oferi produse agricole în cantităţi mari se vor constitui centrele de colectare sau punctele de achiziţii care: colectează produsele agricole de la grupurile de producători şi alţi furnizori din zonă; sortează producţia pe clase de calitate; asigură ambalarea produselor conform caietului de sarcini; depozitează temporar produsele agricole; asigură necesarul de mijloace de transport; livrează produsele la piaţa de gros; informează producătorii privind principalele elemente ale pieţei de gros; asigură consultanţa de specialitate pentru producătorii agricoli din zonă. Piaţa mai are şi alte funcţii dintre care amintim:

asigurarea unor condiţii speciale de depozitare şi etalare a produselor în sălile de comercializare;

asigurarea unei rezerve naţionale; asigurarea disponibilităţii pentru export.

Piaţa este formată din mai multe segmente în funcţie de obiectul tranzacţiei, ofertanţii şi purtătorii cererii de consum, momentul apariţiei, gradul de întindere geografică etc.; între aceste segmente există relaţii de intercondiţionare, relevând structura complexă a pieţei.

Piaţa de gros

4

În sistemul pieţelor agricole, piaţa de gros constituie un cadru instituţional strict organizat care asigură întâlnirea şi confruntarea "cererii şi ofertei de produse vegetale şi animale; un spaţiu amenajat pentru desfăşurarea actelor de vânzare şi cumpărare de bunuri agroalimentare, o structură de natură economică menită să faciliteze distribuţia şi comercializarea bunurilor agroalimentare” şi în cadrul căreia se formează preţurile acestor produse, în condiţii de optimizare a intereselor economice, ale tuturor participanţilor la filiera unui anumit produs agroalimentar. Această instituţie economică este o componentă a sferei distribuţiei, prin intermediul căreia se concentreză oferta de produse destinate pieţei şi care se află în concordanţă temporală, sub aspect cantitativ, calitativ şi structural cu cererea. Concret, obiectul pieţei de gros îl constituie: legumele şi fructele, produsele din carne şi avicole, produsele lactate, produsele piscicole, flori, plante. Piaţa de gros îşi desfăşoară activitatea pe spaţii întinse, special amenajate, dotate cu o infrastructură diversă care să asigure realizarea actelor de vânzare-cumpărare în partizi mari de produse agroalimentare. Pe spaţiul amenajat se desfăşoară procese de depozitare şi comercializare, prestări de servicii şi se asigură accesul rutier al mărfurilor şi persoanelor implicate în activitatea acestui tip de piaţă. Spre deosebire de comercianţii angrosişti tradiţionali, piaţa de gros se distinge printr-o serie de particularităţi, cum sunt: stabilirea liberă a preţurilor, ca rezultat al concurenţei; asigurarea publică a localurilor şi a mijloacelor tehnice necesare desfăşurării operaţiunilor logistice (recepţia, depozitarea, transportul, manipularea şi expedierea produselor); existenţa unor reguli specifice prin care se reglementează atât relaţiile dintre participanţii la activitatea pieţei, cât şi calitatea produselor. În cadrul sistemului de pieţe existent în Uniunea Europeană un rol deosebit în asigurarea securităţii produselor alimentare şi practicarea unor preţuri accesibile consumatorilor îl au pieţele de gros, chiar în condiţiile creării supermarketurilor şi a magazinelor cash and carry. În spaţiul comunitar funcţionează în diferite state membre un număr însemnat de astfel de pieţe, de mare interes, cum sunt cele din Olanda şi în Franţa, cunoscute sub denumirea de Piaţa de Gros Rotterdam Spaanse Polder (Olanda) şi Rungis (Paris, Franţa). Prima, Piaţa de Gros Rotterdam Spaanse Polder este localizată în zona industrială cu acelaşi nume, la nord de Rotterdam, la intersecţia unor autostrăzi importante, zonă care dispune de un aeroport şi un port internaţional în apropiere. Aceasta aprovizionează cu alimente proaspete firmele localizate în zona de sud - vest a Olandei şi nordul Belgiei. Ocupând o suprafaţă de aproximativ 12 ha, piaţa de gros din Rotterdam adăposteşte aproximativ 100 de firme care se ocupă, în principal, cu distribuţia de alimente proaspete: fructe şi legume, bunuri exotice, carne, brânză, peşte. Piaţa Rungis este cea mai mare piaţă de gros din Europa, fiind localizată la şase kilometri sud de Paris, la intersecţia unor importante autostrăzi şi în apropierea aeroportului internaţional Orly. Piaţa aprovizionează cu alimente proaspete Parisul, regiunea pariziană şi ţările vecine, deservind anual aproximativ 18 milioane de consumatori europeni, din care 12 milioane locuiesc pe o rază de 150 km în jurul Parisului, aproximativ un francez din

5

cinci vizitând această instituţie. Rungis-ul îşi desfăşoară activitatea pe o suprafaţă de 230 ha, zona pieţei fiind divizată în drumuri, spaţii de parcare şi clădiri, fiecare corespunzând la câte o treime din suprafaţa totală. În cadrul pieţei operează circa 1400 de firme dintre care 465 angrosişti, 219 societăţi de import-export, 259 producători–vânzători, 420 societăţi de servicii diverse precum şi vânzători non-food şi chiar provideri de logistică pentru supermarketuri. Prin HG nr. 624/1993 s-a reglementat înfiinţarea şi funcţionarea în partea de sud a municipiului Bucureşti a Pieţei de Gros Bucureşti (PGB) pe baza unui Memorandum convenit cu BERD, instituţie financiară internaţională care a finanţat parţial proiectul printr-un împrumut de 25 milioane dolari. Recent în România s-au înfiinţat şi alte pieţe de gros în oraşele: Cluj, Timişoara şi Bacău ultima fiind dată în folosinţă în 2008. Concomitent cu extinderea reţelei de pieţe de gros este necesar să se impulsioneze şi acţiunile care vizează extinderea formelor superioare a pieţei agricole, bursa de mărfuri agroalimentare.

6

Piaţa produselor ecologice

Produsul ecologic alimentar este, în primul rând, obţinut din ingrediente provenite din agricultura ecologică. Produse ecologice sunt numai acelea care au un certificat de calitate şi poartă pe ambalaj sigla organismului de certificare şi nu orice produs care se vinde sub denumirea de "natural", "ţărănesc" etc. Acest tip de agricultură trebuie sa respecte următoarele principii şi reguli:- eliminarea oricărei tehnologii poluante într-o zonă nepoluată;- utilizarea de soiuri şi specii cu rezistenţă sporită la condiţiile de mediu;- ameliorarea şi menţinerea fertilităţii naturale a solului;- utilizarea de fertilizatori şi amelioratori ai solului, pesticide, materii primepentru prepararea furajelor, ingrediente pentru prepararea alimentelor înconformitate cu lista produselor permise în agricultura ecologica;- absenţa organismelor modificate genetic (OMG) si a iradierii plantelor;- absenţa aditivilor chimici de sinteză: conservanţi, coloranţi, arome,emulgatori, acidifianţi, întăritori de gust, agenţi de îngroşare etc. Producţia agroalimentară ecologică are drept scop realizarea unor sisteme agricole durabile, diversificate, echilibrate şi asigură protejarea resurselor naturale si sănătatea consumatorilor. Impactul procesului de producţie ecologică asupra mediului este minim. Cererea de bunuri şi servicii ecologice este în permanentă creştere în perioada actuală. Această cerere condiţionează comportamentul consumatorilor şi al industriilor, îşi exercită influenţa şi asupra cadrului legislativ. În ultimii ani se manifestă, în rândurile consumatorilor, un interes din ce în ce mai mare pentru produsele agricole si alimentare de calitate. În categoria produselor “de calitate” pot fi incluse si produsele rezultate în urma practicării unui tip de agricultură denumit “agricultură ecologică”. Utilizarea intensivă în sectorul agricol a unor cantităţi sporite de substanţe chimice, atât pentru fertilizare cât şi pentru tratarea culturilor, a condus la apariţia si manifestarea pe piaţă a unei cereri pentru produse “curate”, din partea unui număr din ce în ce mai mare de consumatori. Acest tip de cerere se înscrie într-o mişcare mai amplă şi mai de durată, în direcţia conservării şi protejării mediului, care se manifestă, evident, si în agricultură. Chiar dacă în etapa actuală problemele marketingului produselor agricole ecologice nu sunt dintre cele mai presante pentru agricultură, ele pot contribui la sporirea cantitativă si calitativă a ofertei agroalimentare, la o mai buna utilizare a forţei de muncă disponibilă, la creşterea exportului de astfel de produse. În viitor, va trebui sa înlocuim, din ce în ce mai mult sloganurile referitoare la mediul ambiant în masuri concrete de acţiune. Mediul ambiant continuă să se deterioreze şi acest lucru impune luarea unor măsuri drastice de protecţie şi, în acelaşi timp, necesitatea manifestării voinţei politice şi în acest domeniu. Consumatorul care cumpără produse alimentare ce poartă indicaţii referitoare la modul de producere ecologic îşi doreşte un produs corespunzător calitativ din punctul de vedere al caracterului sau “natural”. În acest context, reglementările existente în prezent limitează utilizarea în procesul de transformare industriala a ingredientelor de origine neagricolă (aditivi, arome etc.). Este vorba, în acest ca z, de a descoperi un punct de

7

echilibru între aşteptările consumatorilor care-si doresc produse naturale şi restricţiile tehnologice legate de producerea şi aducerea pe piaţă a unei game suficiente de mărfuri alimentare prezentate sub titulatura de “ecologice”. Agricultura ecologică are o creştere anuala de 20-30% şi o valoare de peste 6 miliarde de dolari. În anul 2001, în U.E., peste 3,7 milioane hectare (reprezentând 2,9% din suprafaţa agricolă) erau cultivate conform principiilor de producţie ecologice. În Danemarca, agricultura ecologica cunoaşte o mare dezvoltare, începând din 1995. Suprafaţa cultivată în anul 2002 a fost de circa 300000 hectare, reprezentând 10% din totalul suprafeţei cultivate. Cererea pentru produse ecologice este în creştere şi în Germania, preţurile acestor produse fiind mai mari cu 30-100% faţă de cele ale produselor obişnuite. În Franţa, producţia ecologică reprezintă doar 1% din producţia agricolă totală. Piaţa produselor ecologice este în creştere şi în această ţară, astfel că în anul 2002 a ajuns la 2,5 miliarde dolari. Producătorii francezi de produse ecologice nu pot face faţă unei cereri crescânde. De asemenea, Franţa importă produse ecologice de tipul cerealelor, laptelui, cărnii şi legumelor. Guvernul francez a adoptat un Program plurianual de dezvoltare a agriculturii, în care se prevede că Franţa va deveni principalul furnizor european de alimente ecologice. În Marea Britanie se constată o creştere a vânzărilor, în ultimii ani, cu peste 40%, în timp ce suprafeţele destinate agriculturii ecologice reprezintă doar 3% din totalul suprafeţei cultivate. În ţările Uniunii Europene, agricultura ecologică deţinea în anul 1997 aproximativ 2 milioane hectare (faţă de numai 120000 hectare în anul 1986), iar numărul întreprinderilor care s-au profilat pe producţia ecologică a crescut în acelaşi interval de timp de la 7000 la 73000. Se estimează că în anul 2010, tehnologiile ecologice se vor aplica pe 20% din suprafaţa cultivată în cadrul UE. Un important avantaj al agriculturii româneşti, aproape de neexploatat, este potenţialul de producţie ecologică. Cu toate acestea, în octombrie 2002, erau acreditaţi pentru o astfel de activitate doar şapte producători agricoli, care exporta întreaga producţie obţinută.

8

Piaţa mondială a cărnii

În ultimul deceniu, la nivel mondial, consumul de carne a crescut pe toate segmentele, în special ca urmare a creşterii populaţiei şi a veniturilor acesteia, mai ales în ţările în curs de dezvoltare. Cel mai dinamic segment a fost cel al cărnii de pui, care, de la o pondere în total consum de carne de 29% în 1999, a ajuns la 31% in 2006, in vreme ce, consumul de carne de porc s-a menţinut la o cotă de piaţă de 39%, iar acela al cărnii de vită a scăzut de la 26% la 25%, în acelaşi interval de timp, după cum se arată într-un studiu intitulat Monitoring Agri-trade Policy, ediţia din octombrie, elaborat de Comisia Europeană. Producţia şi consumul mondial de carne vor urmări un trend crescător şi în următoarea perioadă de timp, rata anuală de creştere, previzionată fiind de 0,5% pentru ţările OECD (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), comparativ cu o rată de creştere de 2,5% pentru ţările în curs de dezvoltare. China, cu un ritm anual de creştere a consumului de aproximativ 3%, contabilizează aproximativ 42% din expansiunea pieţei mondiale din următorul deceniu, cea mai mare parte din consum urmând a fi asigurat însă de producţia internă. În general, piaţa cărnii nu va evolua în următorul deceniu la fel de dramatic în privinţa preţurilor, precum piaţa lactatelor sau cea a cerealelor. Doar carnea de pui a cunoscut in 2007 un ritm mai alert de mărire a preţurilor (+20%). Pentru următorii zece ani, prognozele arată o expansiune moderată a preţurilor cu aproximativ 18-20% pentru carnea de vită şi cea de pui si de 19-24% pentru carnea de porc, comparativ cu media ultimului deceniu. Sectorul cărnii de vită continuă, la nivel mondial, să crească cu +1,7% pe an, conform OECD-FAO; totuşi ritmul mediu anual este în uşoară scădere comparativ cu ultimul deceniu. China va deveni al doilea mare consumator de carne de vită al lumii, după SUA. Conform prognozelor Food and Agricultural Policy Research Institute (FAPRI: Institutul de Cercetări şi Politici Agricole şi Alimentare), consumul de carne de vită se va mări, în China, cu circa 55%, în următorii zece ani. Creşterea cererii de carne de vită pe piaţa chineză va fi acoperită, în special, din producţia internă. OECD-FAO anticipează ca această ţară va rămâne în continuare un exportator net, în vreme ce FAPRI avansează ideea că, în fapt, China va înregistra un mic deficit pe acest segment, în comerţul exterior. Şi în următorul deceniu, principalii producători de carne de vită vor rămâne Brazilia, China şi SUA. FAPRI estimează că producţia braziliană de carne de vită va creşte cu 46% in următorii zece ani. Comerţul mondial cu carne de vită va creşte cu un ritm mai alert decât consumul. Ţările din Mercosur (Piaţa comună a Sudului) îşi vor consolida poziţia de lider în domeniu, în detrimentul Oceaniei (Australia şi Noua Zeelandă în special), care va pierde cota de piaţă. Brazilia va rămâne cel mai mare exportator al lumii cu o cotă de piaţă de 47% în exportul mondial de carne de vită. În ceea ce priveşte Australia, opiniile diferă, varianta celor de la

9

FAPRI fiind mai optimistă decât a celor de la OECD-FAO. În acelaşi timp, importurile nete ale UE vor continua să crească. Carnea de porc pe plan mondial, în următorul deceniu, segmentul cărnii de porc ar putea să-şi continue creşterea din ultimii zece ani, cu un ritm mai lent însă, de doar 2% pe an. De departe, China este cel mai mare producător si consumator al lumii, contabilizând mai mult de jumătate din piaţa globală. Deşi consumul de carne de porc va înregistra un ritm de creştere mai scăzut în următorii ani, se va înregistra totuşi o expansiune cu 19% a pieţei chineze a cărnii de porc, în următorul deceniu, sunt de părere experţii FAPRI. Această mărire a consumului in China va fi acoperită, în special, prin creşterea producţiei interne. La nivel mondial, comerţul cu carne de porc va înregistra o expansiune mai rapidă decât producţia, un ritm de creştere de 2,7% pe an (în scădere, însă, comparativ cu ultimii zece ani). Atât FAPRI, cât şi OCED sunt optimiste mai ales cu privire la industria americană a cărnii de porc, aşteptându-se ca ritmul de creştere a producţiei să îl depăşească pe cel în care se măreşte nivelul consumului, ceea ce va face ca surplusul destinat exportului sa fie mai mare. FAPRI vede o mărire de trei ori a exporturilor SUA de carne de porc, ceea ce va conduce la o modificare a ierarhiei in clasamentul exportatorilor de carne de porc ai lumii. Astfel, Europa va pierde primul loc, ajungând, la sfârşitul următorilor zece ani, la o cotă de piaţă de 26%. SUA, în schimb, va ajunge la o cotă de piaţă de 28% din totalul exporturilor mondiale de carne de porc ale lumii. Brazilia îşi va mări si ea de peste doua ori nivelul exporturilor, câştigând cota de piaţă la nivel global. In cadrul Uniunii Europene, cel mai mare exportator de carne de porc rămâne Danemarca, dar Germania ar putea, în scurt timp, sa îi ia locul după cum sugerează cei de la Agenţia Germană pentru Pieţe şi Raportare a Preţurilor, ZMP. În prima jumătate a acestui an, vânzările germane de carne de porc şi de produse din carne de porc au crescut cu 31%, comparativ cu 2007. Principalul motiv îl reprezintă creşterea exporturilor spre Europa de Est, Rusia si Asia. Declinul numărului porcilor în întreaga Europă Centrală şi de Est a condus la o cerere crescută de importuri în aceste regiuni. Spre exemplu, numărul porcilor din Polonia a scăzut la 15,7 milioane, nivel fără precedent din 1984. "Scăderea efectivelor a fost cauzată de scăderea preţului porcilor şi de scumpirea furajelor, ducând la abandonul creşterii porcilor şi la sacrificarea scroafelor. Sunt necesari pana la 2 ani pentru a reveni la şeptelul anterior", declară Jerzy Majchrzak, de la compania Sokolow. În acest context, exporturile germane de carne de porc spre Polonia au crescut cu 231% (atingând 68.240 tone intre ianuarie si iunie 2008), Polonia fiind acum al treilea mare importator de carne de porc din Germania. Rusia, de asemenea, a contabilizat creşteri impresionante la importurile de carne de porc din Germania (+109%), în prima jumătate a acestui an, comparativ cu perioada ianuarie - iunie 2007, atingând 28.950 tone, ceea ce situează această ţară pe locul şase în ierarhia celor mai mari importatori de carne de porc din Germania. Conform datelor GTIS (Global Trade Information Services), Italia rămâne cel mai mare importator de carne de porc germană, cu 623.068 tone vândute între ianuarie şi iunie ale acestui an. În ceea ce priveşte preţul cărnii de porc, acesta va cunoaşte o creştere solidă în intervalul 2009-2011, urmată de un declin în anii ce vor urma. Pentru următorii zece ani, este previzionată o creştere a preţurilor la carnea de porc cu 19-24%.

10

Carnea de pui, sectorul cărnii de pui va cunoaşte evoluţia cea mai dinamică în următorul deceniu. Intre 1999 si 2006, consumul de carne de pui a crescut cu un ritm mediu de 3,2% pe an, mai mare chiar decât ritmul de creştere a comerţului internaţional cu carne de pui. De altfel, acest segment este singurul în expansiune atât în ţările dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. China este al doilea mare producător şi consumator al lumii, după SUA. Totuşi, cea mai mare creştere a producţiei a fost realizată de Brazilia, care a atins un ritm mediu anual de 7% pe an. Aceasta ţară a reuşit, de asemenea, să fructifice oportunităţile create de mărirea cererii de carne de pui la nivel mondial, reuşind să atingă un ritm mediu de expansiune a exporturilor de 19% pe an, în intervalul 1999-2006. Şi în următorii zece ani, sectorul va cunoaşte o creştere, deşi ritmul mediu se va tempera la aproximativ 2% pe an. Brazilia este singura ţară despre care prognozele spun că producţia va depăşi consumul în dinamică, ceea ce va avea ca rezultat consolidarea poziţiei acestui stat ca exportator de carne de pui, devansând chiar SUA. Conform estimărilor FAPRI, intre 2008-2017, este de aşteptat o dublare a exporturilor braziliene de carne de pui, comparativ cu ultimul deceniu, astfel încât, la sfârşitul lui 2017, Brazilia va contabiliza aproape jumătate din exportul mondial al acestui produs. În ciuda faptului ca vor pierde cota de piaţă, exporturile americane de carne de pui vor cunoaşte, conform estimărilor, în următorul deceniu, o creştere cu 30% pe întregul interval de timp. UE va deveni importator net de carne de pasăre (0,3 milioane tone in 2016). Preţul cărnii de pui se va afla la un nivel mediu, cu circa 20% mai ridicat decât media înregistrată în ultimul deceniu, cauza fiind, în special, costul ridicat al furajelor. Preţurile cerealelor se menţin ridicate. Din păcate pentru producătorii de carne, preţul mai ridicat al cărnii este contrabalansat, din punctul de vedere al măririi profitului, de creşterea preţului furajelor. Creşterea producţiei de biocombustibili se va combina cu alte presiuni asupra ofertei alimentare pentru a menţine preţurile înalte ale furajelor, concluzionează, de asemenea, raportul elaborat de Comisia Europeană. În cazul porumbului, OECD-FAO vorbeşte de o mărire cu 40% a preţurilor mondiale pentru următorii zece ani, iar FAPRI avansează chiar procentul de 50%. Toate opiniile concordă în ceea ce priveşte impactul producţiei de biocombustibili asupra pieţei porumbului, programul pentru etanol al SUA continuând să consume circa 1/3 din producţia americană de porumb, până în 2016. Preţurile la grâu sunt, de asemenea, previzionate să rămână ridicate, din cauza stocurilor permanent scăzute şi a producţiei de biocombustibili din UE. Mai mult, pentru următorii zece ani, este previzionată o mărire a preţului grâului de circa 30%. Comerţul cu grâu va creşte mai repede decât producţia şi consumul, în beneficiul exportatorilor europeni. În final însă, raportul MAP arată că incertitudinile macro-economice şi pieţele volatile pot conduce la revizuirea datelor prognozate: "Dacă creşterea economică se va face intr-un ritm mai mic decât cel prognozat şi dacă efectele asupra veniturilor vor cunoaşte o repartiţie mai inegală în ţările în curs de dezvoltare, cererea de alimente şi furaje nu va creşte atât de mult."

11

Piaţa cărnii în România

După 1990 producţia de carne a reflectat modificările intervenite la nivelul efectivelor de animale, respectiv o tendinţă de scădere la toate speciile, micii producători dimensionându-şi efectivele deţinute la nevoile de autoconsum şi la cerinţele limitate ale pieţelor locale. Astfel, în 2003 producţia totală de carne a fost de 935 mii tone faţă de 1490 mii tone în 1989. Producţia românească de carne este mai puţin competitivă conform standardelor internaţionale şi trebuie avut în vedere că România se confruntă cu o concurenţă puternica la carne din 2007 de când a intrat pe piaţa Europei. Sistemele de creştere şi exploatare a animalelor pentru carne sunt în mare parte extensive. Acesta conduce la realizarea unor durate de îngrăşare mari, datorate unei rate scăzute a conversiei furajelor deoarece nu se asigură un raport energetico-proteic, ceea ce duce la realizarea unor sporuri medii zilnice reduse si greutate la sacrificare scăzuta. Din aceasta cauza, producţia de carne este un produs secundar, de exemplu la bovine care sunt exploatate în principal pentru lapte sau la ovine. Condiţiile de adăpostire sunt precare şi cu impact asupra bunăstării animalelor şi performanţelor productive. Furajarea animalelor în fermele mici, familiale se face cu furaje de slabă calitate, neprelucrate, ceea ce conduce la consumuri mari, ineficiente. Sunt foarte puţini producători mici şi mijlocii care au orientare comercială şi care caută să-şi îmbunătăţească randamentul tehnic. Producătorii sunt adesea lipsiţi de informare privind piaţa. În România nu există un sistem de clasificare a carcaselor după calitate pentru a stimula producătorii prin preţ, plata făcându-se în funcţie de greutatea carcaselor. În sectorul de abatorizare şi procesare se practică o tehnologie învechită datorită nivelului redus al investiţiilor. Reglementările politicii comunitare privind procesarea în sectorul de carne se limitează, utilizarea unor părţi de carcase vor genera costuri mari. Se impune implementarea de-a lungul lanţului cărnii a unui sistem informaţional privind piaţa şi a unui sistem de clasificare a carcaselor de bovine, ovine şi porcine. O mare parte din cantitatea de carne se desface pe piaţa liberă ţărăneasca care poate să includă riscuri de sănătate publică datorată calităţii igienice scăzute a producătorilor de carne. În paralel cu aceste pieţe există mici magazine care asigură facilităţi limitate pentru menţinerea calităţii, în special a produselor proaspete, precum şi supermarketuri care, în general, se bazează pe produse importate pentru toate sortimentele de carne. Veriga detailiştilor stabileşte calitatea si cantitatea de carne, mai ales la porc şi industria autohtonă nu poate să răspundă acestor cerinţe, ceea ce duce la creşterea importurilor şi scăderea exporturilor româneşti de carne.

12

Impedimentele creşterii exporturilor româneşti de carne sunt: ineficienţa industriei de procesare, slaba dezvoltare a infrastructurii de piaţă, calitatea slabă a producţiei din carne, care nu îndeplinesc standardele europene. Analizând situaţia exporturilor din carne şi animalele vii putem concluziona că singura poziţie avantajoasă pentru România o reprezintă ovinele în viu (1500 mii de capete în 2002) şi a crescut şi exportul de carne de pasăre. Informaţiile referitoare la piaţă reprezintă un instrument important pentru a răspunde schimbării şi pentru a identifica eventualele oportunităţi. În plus, activităţi de susţinere a oportunităţilor de piaţă interne si de export, i-ar ajuta pe producători, comercianţi şi procesatori să cunoască cerinţele pieţei şi preferinţele consumatorilor. Numărul redus al abatoarelor certificate conform standardelor UE pentru sacrificarea animalelor limitează în prezent oportunitatea transformării vânzărilor la export în viu în vânzări de carcase (ovine si bovine). La nivelul fermei, oportunităţile pentru o eficienţă îmbunătăţită şi o sporire a calităţii trebuie căutate în asigurarea unui material genetic mai bun, îmbunătăţirea furajării şi îngrijirii animalelor, a condiţiilor de adăpostire. Introducerea sistemului de clasificare a carcaselor « EUROP « va permite o plată echitabilă bazată pe calitatea carcaselor şi va conduce la sporirea calităţii producţiei, întrucât în prezent preţul nu este corelat cu calitatea carcasei. La bovine se impune introducerea unui sistem de identificare şi înregistrare a animalelor (crotaliere), acţiune care a demarat, în 2006 fiind înregistrate 900 mii bovine, în mod similar cu sistemul din Uniunea Europeană. Se impune sprijinirea crescătoriilor de animale în direcţia creşterii dimensiunii medii a fermelor. În ceea ce priveşte procesarea este necesar să se îmbunătăţească competitivitatea produselor prelucrate şi orientarea în acord cu cerinţele minime de securitate alimentară impuse de Uniunea Europeană. Pentru restructurarea şi dezvoltarea sectorului de carne se impun direcţii de investiţii în: abatoare; echipamente de taiere; modernizarea şi chiar înlocuirea instalaţiilor frigorifice în vederea alinierii depozitelor de stocare a cărnii şi produselor din carne la normele UE; ambalaje, etichete, promovare; modernizare şi control la recepţia animalelor, tăiere, procesare, comercializare. În prezent, în România, există puţine ferme mici si mijlocii viabile de creştere a animalelor pentru carne şi este necesar de a ajuta acele ferme de semisubzistenţă care au potenţial de a se dezvolta pentru a deveni unităţi comerciale. Pentru a îmbunătăţi fluxul de animale pentru carne de la micii producători care sunt majoritari, la pieţele organizate este necesară o infrastructură de piaţă îmbunătăţită. Producătorii suferă din cauza lipsei de informaţii referitoare la piaţa fiind necesare informaţiile privind preţurile si volumele comercializate. În plus, anchetele si analizele oportunităţilor de piaţă, interne si externe, i-ar putea ajuta pe fermieri, procesatori si comercianţi să cunoască cerinţele pieţei şi preferinţele consumatorilor. Este necesară îmbunătăţirea sectorului de procesare în direcţia satisfacerii cerinţelor în acord cu normele si reglementările UE, dar şi pentru siguranţa alimentară a consumatorului din România, şi mai ales pentru a se realiza produse cu o valoare adăugată mai mare (grad înalt de prelucrare) cerute din ce in ce mai mult de consumatorii din ţară si la export. Abatorizarea animalelor si procesarea cărnii la scară mică, care au loc în prezent, determină costuri mari şi nu corespund standardelor de igienă şi

13

calitate. Marea parte a cantităţii de carne consumată în România provine din crescătorii de scară mică. Este dificil sa se impună un control calitativ pentru o producţie aproape de subzistenţă, ceea ce creează riscuri rele pentru sănătatea animalelor şi pentru sănătatea consumatorilor. Principalele constrângeri ce limitează competitivitatea sectorului de carne din România : 1. La nivelul producţiei: producţia este fragmentată în ferme de dimensiuni mici; condiţii precare de adăpostire cu impact asupra bunăstării animalelor; lipsa capitalului pentru accesul la material genetic valoros; furajarea de joasă calitate duce la o conversie redusă şi costuri mari;2. La nivelul procesării: capacităţile supradimensionate; tehnologii învechite neperformante; ponderea mare a consumului familial limitează dezvoltarea pieţei; nivelul scăzut de investiţii; lipsa parţială a unui sistem de plată în funcţie de calitatea carcaselor; ambalarea şi etichetarea necorespunzătoare; 3. La nivelul distribuţiei şi comercializării: sectorul de distribuţie cu ridicata fragmentat (întreprinderi mici ceea ce duce la costuri ridicate); supermarketurile se bazează pe importuri. În România calitatea cărnii nu este la nivelul standardelor UE şi în plus, ţările vecine (Ungaria, Polonia) sunt competitori puternici privind calitatea si preţurile. Ca o concluzie despre eficienta si competitivitatea din sectorul de carne românesc, trebuie realizat faptul că o economie concurenţială va implica măsuri şi acţiuni care se vor face resimţite, în primul rând, de actualii producători de subzistenţă. Potrivit ordinului nr. 108/2001, privind dimensiunile minime ale exploataţiilor agricole, vor fi sprijinite acele exploataţii profitabile, orientate spre piaţă, respectiv cu 50 capete taurine la îngrăşat, minim 100 porci, 300 oi si minim 5000 păsări de carne. În prezent numărul exploataţiilor care au aceste dimensiuni reprezintă cca 10%. În prezent se fac mari eforturi pentru modernizarea abatoarelor precum şi o ambalare şi etichetare corespunzătoare a produselor din carne, În majoritatea abatoarelor, în special cele renovate, s-a introdus sistemul de clasificare EUROP iar carnea este achiziţionată de la crescător în funcţie de calitatea carcasei. Acestea duc în final la un interes mai mare din partea crescătorului de a achiziţiona furaje de calitate superioară, de a asigura condiţii optime animalelor şi de a procura material biologic de bună calitate pentru a câştiga, în final, atât crescătorul cât şi consumatorul. Crescătorii vor trebui să depună iniţial mari eforturi financiare dar, rezultatele nu vor întârzia să apară: sporuri medii zilnice mai ridicate, o conversie mai bună a hranei, scăderea perioadei de creştere a animalului deci o abatorizare mai apropiată de momentul achiziţionării, plata în funcţie de calitatea carcaselor, în final cheltuieli mai mici profituri mai mari.

14

Bibliografie

1. Chiran Aurel, Dima Floricel Maricel, Gîndu Elena – „Marketing în agricultură”, Editura Alma Print Galaţi, 2007

2. Chiran Aurel, Gîndu Elena, Banu Aurel, Ciobotaru Elena Adina – „Marketing agroalimentar - teorie şi practică - ”, Editura Pim Iaşi, 2003

3. Zeca Ecaterina Daniela - Teză de doctorat – „Sisteme informaţionale de gestionare a pieţelor de gros agroalimentare”, Facultatea de economie agroalimentară a mediului – Bucureşti, 2006

4. www.fabricadecarne.ro

15