Prof. dr. Aurel CHIRAN Şef lucr. dr. Elena GÎNDU

PIAŢA PRODUSELOR AGRICOLE ŞI AGROALIMENTARE ÎN U.E.

- pentru studenţii anului VI – Inginerie economică în agricultură – Învăţământ la

Distanţă -

Iaşi, 2005

2

PREFAŢĂ

Piaţa produselor agricole şi agroalimentare reprezintă un demers în perspectiva integrării agriculturii româneşti în cadrul pieţei Uniunii Europene.

Lucrarea se adresează studenţilor din anul VI – specializarea Inginerie Economică în Agricultură, din sistemul de Învăţământ Deschis la Distanţă.

Sub aspect structural, cartea cuprinde 11 capitole şi bibliografia. În prima parte, sunt abordate aspectele teoretice privind următoarele

probleme : • piaţa – componentă de bază a mixului de marketing (cap. 1); • studiul şi previziunea pieţei produselor agricole şi

agroalimentare (cap. 2 şi cap. 3); Este de menţionat faptul că, pentru prima dată, în lucrare se alocă un

subcapitol care tratează aspecte privind piaţa produselor biologice. În partea a doua a cursului (cap. 4 – 9), sunt prezentate principalele

aspecte ce pri-vesc piaţa produselor vegetale : • piaţa cerealelor boabe; • piaţa oleaginoaselor; • piaţa sfeclei pentru zahăr şi a zahărului; • piaţa legumelor şi a cartofului; • piaţa strugurilor şi a vinului; • piaţa fructelor.

Capitolele 10 şi 11 sunt destinate problemelor ce vizează piaţa principalelor produse de origine animală : piaţa laptelui şi a produselor lactate, piaţa cărnii.

În structura lucrării prezentate, autorii şi-au propus să evidenţieze atât aspecte teoretico-metodologice, cât şi aplicative, cu referire asupra principalelor componente ale pieţei agrare (ofertă, import, export, stocuri, consum, preţuri etc.) la nivelul României, a UE – 15, a CEEC – 10 şi la nivel mondial.

Autorii sunt conştienţi că, datorită spaţiului limitat şi a multitudinii aspectelor din domeniul abordat, unele probleme au fost prezentate succint, urmând a fi completate şi detaliate într-o viitoare ediţie.

Prof. univ. dr. Aurel Chiran

. U.S.A.M.V. IAŞI

3

Capitolul 1 – PIAŢA – COMPONENTĂ DE BAZĂ A MIX-ULUI DE MARKETING

1.1 Piaţa agrară : caracteristici, structură, factori de influenţă

Piaţa agrară reprezintă un segment al pieţei globale, unde bunurile şi

serviciile apar sub formă de ofertă de mărfuri iar nevoile de consum, sub forma cererii de mărfuri.

Piaţa agrară cuprinde totalitatea furnizorilor de bunuri şi servicii, pe de o parte, şi a clienţilor potenţiali, pe de altă parte, care se află în relaţii de vânzare - cumpărare.

Dacă vom sintetiza definirea pieţei bunurilor şi serviciilor, vom putea accepta că ”piaţa reprezintă totalitatea clienţilor (consumatorilor) care prezintă aceleaşi nevoi de consum solvabile” (fig. 1.1.).

Piaţa agrară se aseamănă cu orice altă piaţă, în care producţia agricolă autohtonă apare sub formă de ofertă iar nevoile de consum ale populaţiei, sub forma cererii de mărfuri (produse agricole şi agroalimentare).

Fig. 1.1. – Conţinutul pieţei agrare Piaţa reprezintă un sistem care, sub aspect structural, cuprinde trei

subsisteme (fig. 1.2.):

Fig. 1.2. – Schema sistemului pieţei agrare

• intrările - reprezentate de producţia autohtonă (exclusiv autoconsumul), importurile, rezervele naţionale şi ajutoarele externe;

• piaţa propriu-zisă - reprezentată de confruntarea ofertei cu cererea de consum;

Fluxul banilor

Fluxul măfurilor

Fluxul informaţiilor

Vânzare - cumpărare

Vânzătorii

Cumpărătorii

4

• ieşirile - reprezentate de consumul populaţiei autohtone, materia primă pentru industriile prelucrătoare, disponibilităţile pentru export, rezervele naţionale şi obligaţiile internaţionale.

Funcţiile pieţei agrare sunt concretizate de subsistemul reprezentat de “ieşirile din sistem”.

Cea mai importantă funcţie a pieţei agrare o constituie “asigurarea populaţiei cu produse agricole şi agroalimentare necesare vieţii şi a industriei prelucrătoare (alimentară, uşoară) cu materii prime de origine agricolă (fig. 1.3.).

Fig. 1.3. – Funcţiile pieţei agrare

O altă funcţie a pieţei agrare o constituie asigurarea unor rezerve naţionale, necesare pentru a interveni în anii cu calamităţi naturale sau cu alte situaţii deosebite.

Una dintre funcţiile deosebit de importante ale pieţei agrare este reprezentată de asigurarea disponibilităţilor pentru export.

Piaţa bunurilor şi serviciilor trebuie să fie analizată ca un sistem complex de pieţe, format din mai multe segmente între care există relaţii de intercondiţionare, oferindu-i astfel, o structură specifică. Evoluţia generală a economiei naţionale va determina schimbări evidente şi în cazul pieţei agrare.

În acest sens, pe lângă factorii generali, asupra evoluţiei pieţei agrare vor influenţa şi alţi factori, dintre care enumerăm :

modificarea mărimii şi structurii producţiei agricole; evoluţia importurilor de produse agricole şi agroalimentare; nivelul veniturilor populaţiei; evoluţia preţurilor produselor agricole şi agroalimentare, a preţurilor şi tarifelor pentru alte bunuri şi servicii, etc.

Producţia agricolă autohtonă reprezintă factorul principal al dinamicii pieţei produselor agricole şi agroalimentare, determinând mărimea ofertei de produse agricole şi agroalimentare pe piaţă şi implicit posibilităţile satisfacerii cât mai depline a cererii de consum.

Un alt factor al evoluţiei pieţei agrare îl constituie importurile de produse agricole şi agroalimentare.

Nivelul veniturilor populaţiei influenţează dimensiunile pieţei agrare prin intermediul cererii de produse agricole şi agroalimentare, care poate avea o tendinţă crescătoare sau descrescătoare.

Mărimea preţurilor produselor agricole şi agroalimentare influenţează asupra accesibilităţii produselor pe piaţă, a solvabilităţii cererii de consum, a puterii de cumpărare a populaţiei.

Influenţa preţurilor asupra dimensiunilor pieţei agrare depinde şi de natura produsului solicitat.

Trebuie subliniat faptul că şi în cadrul pieţei agrare este necesar să se urmărească existenţa anumitor corelaţii între preţurile diferitelor categorii de produse sau între sortimentele şi calităţile aceluiaşi produs, astfel încât interesele consumatorilor să nu fie afectate.

5

1.2. Piaţa firmei agricole şi agroalimentare : piaţa produsului,

piaţa potenţială

Piaţa unui produs reprezintă un segment al pieţei globale a bunurilor de consum. Pentru a putea fi caracterizată, piaţa produsului trebuie raportată la un anumit segment al pieţei bunurilor din care acesta face parte.

Spre exemplu, piaţa untului va fi cuprinsă în cadrul “pieţei laptelui şi a produselor lactate“ sau în cadrul unui segment al acesteia : ”piaţa produselor lactate“ .

După gradul de mobilitate a pieţei şi în special a dimensiunilor sale, piaţa produsului poate fi:

• elastică; • slab elastică; • inelastică (rigidă).

Mobilitatea dimensiunilor pieţei agrare este influenţată de elasticitatea cererii de consum a populaţiei, care depinde în mare măsură de veniturile consumatorilor, cât şi de preţurile produselor agricole şi agroalimentare.

Piaţa produsului depinde de natura produsului : în cazul unui produs de bază (carne, lapte, pâine, cartofi etc.), piaţa va fi mai largă, mai mult sau mai puţin rigidă, cu un număr mai mare de magazine sau puncte de vânzare, dispersate teritorial.

De asemenea, piaţa produsului este influenţată şi de gradul de accesibilitate al produsului pe piaţă.

Vârsta produsului constituie un alt factor care poate influenţa dimensiunile pieţei produsului, prin atributele şi caracteristicile produselor care rămân neschimbate o lungă perioadă de timp.

Următorii factori pot influenţa , de asemenea, piaţa produsului : • calitatea activităţii de distribuţie şi valorificare; • raportul dintre nevoile de consum şi cererea de consum; • politica economică a statului privind impozitele, taxele,

autorizaţiile de funcţionare, licenţele de fabricaţie, standardele de calitate, etc.;

• elasticitatea cererii de consum în funcţie de nivelul preţului;valoarea de unicat a produsului;

• existenţa pe piaţă a unui înlocuitor al produsului; • dificultatea comparaţiei calităţii unui produs cu cea a altui produs

substituent; • mărimea cheltuielilor totale de achiziţie a produsului în structura

veniturilor băneşti ale cumpărătorilor; • avantajele finale privind costul total al produsului; • participarea la cheltuieli şi a unei terţe părţi; • asocierea produsului în utilizare; • imaginea produsului şi cheltuielile de promovare a produsului; • posibilităţile de stocare.

Produsul privit în ansamblul său îşi delimitează o piaţă proprie. Ca subdiviziune a pieţei globale, piaţa produsului poate fi definită prin

gradul de penetrare a acestuia în consum, prin frecvenţa de cumpărare de către consumatori, prin posibilităţile prezente şi viitoare de valorificare etc.

Piaţa firmei agricole şi agroalimentare constituie aria de acţiune a acesteia, în care firma pătrunde cu produsele sale, cu marca sa, cu spiritul său.

6

În cazul firmelor agricole şi agroalimentare cu un grad ridicat de specializare, piaţa firmei se poate suprapune cu piaţa produsului său.

Dimensiunile cantitative ale pieţei firmei agricole şi/sau agroalimentare depind de posibilităţile şi căile de dezvoltare ale acesteia :

o calea extensivă, care vizează strategia de atragere a noi consumatori; o calea intensivă, care are în vedere creşterea cantităţilor medii

cumpărate/con-sumate de o persoană, o familie, o firmă, etc., într-o anumită perioadă de timp.

Posibilităţile de creştere a dimensiunilor cantitative ale pieţei firmei agricole şi/sau agroalimentare depind de mărimea cererii de consum, respectiv de numărul consumatorilor şi intensitatea consumului.

Din punct de vedere a relaţiilor faţă de un anumit produs, populaţia dintr-un anumit areal se divide în două mari categorii :

o consumatori; o nonconsumatori. Nonconsumatorii sunt reprezentaţi de persoanele care, datorită unor

restricţii, temporar sau definitiv, nu consumă un anumit produs. Numărul acestora se determină pe baza diferenţei dintre numărul total al populaţiei şi numărul total al consumatorilor efectivi ai unui produs, dintr-un anumit teritoriu dat.

Nonconsumatorii se împart în două categorii: • nonconsumatori relativi; • nonconsumatori absoluţi.

În grupa nonconsumatorilor relativi sunt cuprinse persoanele care în prezent nu cumpără un anumit produs, dar în anumite împrejurări pot deveni consumatori efectivi pentru produsul respectiv (se pot considera drept consumatori potenţiali).

Raportul dintre consumatori şi nonconsumatori diferă de la un produs la altul, decalajul dintre aceste categorii reflectând potenţialul de creştere a vânzărilor, de lărgire a pieţei reale .

Nonconsumatorii absoluţi sunt reprezentaţi de acele persoane care nu sunt şi nici nu pot deveni consumatori efectivi, întrucât le lipseşte nevoia de consum pentru produsul respectiv (de exemplu: băuturi alcoolice, produse din tutun, carne de porc, carne de oaie etc.).

Un alt factor care poate influenţa lărgirea pieţei produsului sau a firmei agricole şi/sau agroalimentare este reprezentat de intensitatea consumului sau normele de consum.

Intensitatea consumului unui produs presupune sporirea cantităţilor consumate de fiecare persoană până la atingerea normei optime de consum.

1.3. Relaţiile de piaţă şi de concurenţă ale firmei agricole şi

agroalimentare

După profilul firmelor care apar pe piaţă, deosebim trei categorii de pieţe şi anume :

piaţa firmelor producătoare; piaţa firmelor distribuitoare/comerciale; piaţa firmelor prestatoare de servicii.

În cadrul micromediului, firmele agricole şi/sau agroalimentare vor avea relaţii de piaţă directe, în timp ce, în cadrul macromediului, relaţiile firmelor vor fi indirecte.

7

Dintre multitudinea relaţiilor firmei agricole şi/sau agroalimentare cu mediul său extern se detaşează, prin amploarea şi complexitatea lor, relaţiile de piaţă.

Relaţiile de piaţă pot avea drept obiect vânzarea-cumpărarea de mărfuri şi servicii, împrumutul de capital şi angajarea forţei de muncă..

Diferenţierea relaţiilor de piaţă ale firmei agricole şi/sau agroalimentare se poate realiza după mai multe criterii şi anume:

a. obiectul relaţiilor de piaţă; b. profilul agenţilor de piaţă; c. frecvenţa relaţiilor de piaţă; d. gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă. După obiectul relaţiilor de piaţă, acestea se grupează în două categorii:

• relaţii de vânzare-cumpărare; • relaţii de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje.

Relaţiile de vânzare-cumpărare ocupă locul principal şi îmbracă diferite forme, cum ar fi:

• livrare de mărfuri; • achiziţionare de mărfuri; • prestare de servicii; • închiriere; • împrumut; • intermediere etc.

Pentru organizarea şi concretizarea relaţiilor de piaţă se utilizează o serie de instrumente specifice.

Astfel, în cazul relaţiilor precontractuale se folosesc mai multe instrumente, dintre care menţionăm:

• negocierea; • comanda; • cererea de ofertă; • oferta fermă.

Relaţiile contractuale se realizează folosind ca instrument principal contractul economic, la care se adaugă o serie de activităţi legate de derularea acestuia:

• facturare; • livrarea; • transportul; • recepţia; • decontarea.

În perioada de garanţie şi postgaranţie, firmele pot avea relaţii postcontractuale, care au drept instrumente tipice reclamaţiile şi arbitrajul.

Relaţiile de transmitere (recepţie) de informaţii şi mesaje apar în timpul procesului de vânzare-cumpărare, cu scopul convingerii clienţilor de a achiziţiona un anumit produs sau de a folosi un anumit serviciu post-vânzare.

După profilul agenţilor de piaţă, relaţiile de piaţă apar sub următoarele forme:

• cu furnizorii şi prestatorii de servicii (de cumpărare); • cu beneficiarii (de vânzare); • cu instituţiile şi organismele statului.

După frecvenţa relaţiilor de piaţă, acestea pot fi: • permanente; • periodice; • ocazionale.

8

După gradul de concentrare a relaţiilor de piaţă, relaţiile firmelor agricole şi/sau agroalimentare pot fi:

• concentrate; • dispersate.

Din punct de vedere al concurenţei pe piaţă, cu unii dintre agenţii economici, firmele se vor afla în competiţie numai în calitate de cumpărător sau numai în calitate de vânzător iar cu alţii, atât în calitate de cumpărător, cât şi de vânzător.

Totalitatea raporturilor de interacţiune în care intră agenţii economici în lupta pentru asigurarea surselor de aprovizionare şi a pieţelor de desfacere, formează sistemul relaţiilor de concurenţă.

Intensitatea concurenţei poate fi diferită, fie ca urmare a raportului dintre cererea şi oferta existente pe piaţă, fie datorită “raportului de forţe” în care se plasează agenţii economici în cadrul pieţei.

Concurenţa cea mai evidentă are loc, de regulă, între firmele agricole şi agroalimen- tare care apar pe piaţă cu produse identice sau diferenţiate nesemnificativ, destinate satisface-rii aceloraşi nevoi de consum ale clienţilor.

În acest caz, diferenţierea dintre firmele concurente se realizează prin imaginea de marcă a produselor, când pe piaţă întâlnim concurenţa între mărci.

Acest tip de concurenţă, în care firmele agricole şi/sau agroalimentare se prezintă pe piaţă cu produse similare sau identice pentru satisfacerea aceloraşi nevoi de consum, poartă denumirea de concurenţă directă.

În schimb, concurenţa dintre firmele agricole şi/sau agroalimentare care se adresează aceloraşi nevoi de consum sau unor nevoi diferite, prin oferirea de produse (servicii) diferite, poartă denumirea de concurenţă indirectă.

În economia de piaţă liberă, concurenţa, indiferent de formă, este o necesitate obiectivă, făcând parte din „regulile de joc ale pieţei”.

De asemenea, concurenţa determină aşa-numitul “proces de primenire” în rândul agenţilor de piaţă, ceea ce va determina eliminarea din competiţie (prin faliment sau prin absorbţie) a firmelor slabe, cu capacitate redusă de adaptare la dinamica mediului extern.

Concurenţa lipseşte total în situaţia de monopol, caz în care oferta (distribuţia) unui produs se concentrează într-o singură firmă.

Evaluarea concurenţei pe piaţă se poate realiza şi după numărul de vânzători şi cel al cumpărătorilor existenţi pe piaţă. Astfel, după acest criteriu piaţa poate fi :

o piaţă cu concurenţă perfectă; o piaţă cu concurenţă imperfectă.

În funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii existente pe piaţă, formele concurenţei vor fi diferite (tab. 1.1.).

Se apreciază că în practică nu există concurenţă perfectă datorită nerealizării întocmai a următoarelor condiţii:

• atomicitatea (existenţa unui număr mare de vânzători şi cumpărători, intervenţiile individuale ale acestora pe piaţă neputând determina o schimbare a cererii sau ofertei globale);

• fluiditatea (adaptarea uşoară a ofertei la cerere şi invers); • transparenţa perfectă a pieţei (cunoaşterea precisă de către

cumpărători şi vânzători a tuturor elementelor pieţei).

9

Tabelul 1.1 Influenţa cererii şi a ofertei asupra concurenţei pe piaţă

OFERTA CERERE Număr mare

de vânzători Număr mic de vânzători Un vânzător

Număr mare de cumpărători

Piaţă cu concurenţăperfectă (liberă)

Piaţă de tip “oligopol” Piaţă de tip “monopol”

Număr mic de cumpărători

Piaţă de tip “oligopol”

Piaţă de tip “oligopol bilateral”

Piaţă de tip “monopol contrarié”

Un cumpărător Piaţă de tip “monopol”

Piaţă de tip “monopol contrarié”

Piaţă de tip “monopol bilateral”

În practică, aceste condiţii sunt realizate numai parţial, ceea ce înseamnă

că piaţa cunoaşte, de fapt, o concurenţă imperfectă. După cum se observă, în esenţă există două tipuri de concurenţă

exprimând diferenţa, atât de grad de rivalitate a participanţilor la schimb, cât şi de condiţiile de confruntare pe piaţă:

• concurenţă perfectă; • concurenţă imperfectă.

Concurenţa perfectă sau pură (purificată de orice element de monopol), presupune ca toate firmele comerciale să fie capabile să vândă întreaga ofertă pe care o au la preţul pieţei fără a-l influenţa într-un fel iar toţi cumpărătorii să cumpere la preţul pieţei, atât cât doresc, fără a-l afecta.

Concurenţa perfectă este sinonimă cu piaţa liberă. Concurenţa imperfectă evidenţiază situaţia în care firmele agricole şi/sau agroalimentare sunt capabile să influenţeze prin acţiunile lor preţul produselor şi serviciilor existente pe piaţă.

Concurenţa verticală presupune extinderea pieţei unui produs pe seama altui produs, cu care se află în relaţie de substituţie.

Concurenţa orizontală (directă) între firmele agricole şi/sau agroalimentare, presupune atragerea cumpărătorilor în condiţiile aceleiaşi structuri a ofertei, pe grupe şi cate-gorii de produse.Şi acest tip de concurenţă are ca efect redistribuirea unor segmente de piaţă ale produsului sau firmei comerciale, între produsele sau firmele concurente.

În procesul competiţional pe care îl întâlnim pe piaţă, criteriul concurenţial de bază îl reprezintă competitivitatea produselor, care se apreciază prin calitate şi preţ.

În cadrul pieţei agrare, concurenţa dintre ofertanţi se manifestă în următoarele forme :

• concurenţă pură, care este specifică situaţiei în care pe piaţă există mai mulţi ofertanţi cu produse de consum curent (cereale, legume, fructe etc.); preţurile practicate au la bază legea cererii şi ofertei, astfel că, datorită unor diferenţieri nesemnificative între produse şi condiţiile de comercializare, preţurile sunt foarte apropiate sau chiar identice;

• concurenţa monopolistă apare, de asemenea, în cazul mai multor ofertanţi care acţionează în cadrul pieţei unor produse agricole şi agroalimentare, care pot fi diferenţiate după unele caracteristici (calitate, formă, valoare nutritivă, culoare, etc.); acest tip de

10

concurenţă determină o anumită aliniere a preţurilor, cu mici diferenţieri determinate de atributele produselor respective; în acest caz apare posibilitatea ca prin diferenţieri faţă de concurenţi să se obţină o situaţie de „monopol relativ“ pentru un anumit segment al pieţei, fapt ce explică denumirea oarecum contradictorie a acestei forme de concurenţă; pot apărea şi situaţii când ofertanţii (în număr mai mare sau mai mic) se confruntă cu un singur cumpărător; în acest caz, piaţa se află într-o situaţie de monopol (în unele ţări, la tutun, floarea soarelui, sfecla de zahăr, alcool, ş.a.), unde cumpărătorul poate fi statul, un concern, un consorţiu, un trust, etc.; realizarea schimbului se materializează, de regulă, prin licitaţii, care reprezintă, de asemenea, un tip de concurenţă; pe piaţă poate să apară situaţia foarte rar întâlnită, când atât ofertantul, cât şi beneficiarul (cumpărătorul) se află fiecare într-o situaţie de monopol (nu au concurenţi); acest caz este cunoscut sub denumirea de monopol bilateral şi are ca efect eliminarea concurenţei;

• concurenţa oligopolistă specifică cazului când pe piaţă apar puţini ofertanţi (vânzători), fenomen care poate conduce la o competiţie aspră, ca urmare a posibilităţilor de cunoaştere a poziţiei deţinute de fiecare concurent în cadrul pieţei; de aceea, modificarea atitudinii unuia dintre concurenţi atrage rapid o reacţie de răspuns din partea celorlalţi; un exemplu edificator este dat de formarea cartelurilor, caz în care, de regulă, în mod ilegal, concurenţii principali sau chiar toţi concurenţii domină piaţa prin fixarea preţurilor şi a altor condiţii de vânzare.

Competiţia dintre firmele agricole şi/sau agroalimentare în cadrul legal, bazată pe perfecţionarea propriei activităţi, poartă denumirea de concurenţă loială.

În practică apar numeroase situaţii când unele firme comerciale apelează la mijloace ilegale, prejudiciind în mod direct şi cu ştiinţă activitatea concurenţilor.

O astfel de situaţie poartă denumirea de concurenţă neloială. Concurenţa neloială, cu toate că este sancţionată în majoritatea ţărilor prin

legi speciale, apare sub mai multe forme. În ţările în tranziţie spre economia de piaţă, între care se încadrează şi Ro-

mânia, cel mai des se întâlnesc următoarele forme ale concurenţei neloiale (86): • denigrarea concurenţilor, care constă în punerea în circulaţie a

unor afirmaţii şi imagini inexacte (false) despre activitatea acestora;

• concurenţa parazitară, care conduce la obţinerea unor avantaje, ca urmare a confuziei ce se poate crea între activitatea firmei agricole şi/sau agroalimentare şi cea a concurenţilor (confuzie de mărci);

• concurenţa ilicită generată de încălcarea legilor, în special a celor fiscale şi obţinerea pe această bază a unor economii de cheltuieli care va permite firmei să utilizeze preţuri mai mici, fenomen care este cunoscut sub denumirea de fraudă fiscală;

• dumpingul constă în practicarea de către marile firme (trusturi, concerne, consorţii, holdinguri, ş.a.) a unor preţuri scăzute cu influenţă temporară asupra profitului propriu, având drept scop eliminarea concurenţilor (mai slabi), prin falimentare sau absorbţie.

11

1.4. Piaţa produselor biologice

Produsele biologice vor fi cele mai indicate pentru a satisface noile exigen-ţe ale calităţii, de securitate şi de respect faţă de natură.

Acest fenomen este deosebit de bine scos în evidenţă de tipul procesului de producţie din agricultură, care elimină folosirea produselor chimice de sinteză.

În schimb, adepţii agriculturii biologice aplică metode bazate pe reciclarea materiilor organice naturale şi rotaţia culturilor în asolament.

Consumatorii produselor biologice îşi bazează opţiunea lor pe posibilitatea evitării riscurilor de îmbolnăvire, pe respectul faţă de mediul natural, pe regăsirea gusturilor pentru produsele naturale, etc.

Interesul pentru produsele biologice a crescut în majoritatea ţărilor europene, cât şi în alte ţări, cum ar fi : S.U.A., Canada, Australia, Japonia, Argentina, Israel, ş.a.

Din datele publicate, rezultă că la nivel mondial, suprafaţa culturilor biologice a ajuns la 16 milioane hectare, din care 3,7 milioane hectare se cultivă în unele ţări ale Uniunii Europene, existând peste 130.000 agricultori care practică agricultura biologică, ponderea cea mai mare întâlnindu-se în Franţa, Italia, Germania, Danemarca şi Marea Britanie.

Spre exemplu, în Franţa, numărul exploataţiilor agricole biologice a avut o evoluţie ascendentă, de la 3500 în anul 1995, la 10400 în anul 2001, urmând ca în anul 2005, numărul acestora să ajungă la 25.000.

În acelaşi timp, suprafaţa cultivată în Franţa în sistem biologic, a avut aceeaşi tendinţă ascendentă, de la 100.000 hectare în anul 1995, la 420.000 hectare în anul 2001 şi respectiv, la 1.000.000 hectare în anul 2005.

La nivel mondial, în anul 2001, produsele biologice reprezentau sub 3 % din producţia agroalimentară totală, urmând să ajungă la 15 % în anul 2005, ca urmare a evoluţiei pozitive a pieţei produselor biologice dintr-o serie de ţări, cum ar fi : Australia, Argentina, Italia, S.U.A., Franţa, ş.a.

Adoptarea în cadrul Comunităţii Europene a Regulamentului nr.2092/1991 privind recunoaşterea oficială a agriculturii biologice, a permis pătrunderea produselor biologice pe segmentul de piaţă a produselor de calitate.

De asemenea, prin Regulamentul (CEE) nr. 2078/1992, s-au deschis noi posibilităţi de susţinere financiară a producătorilor de produse biologice.

În cadrul spaţiului economic european, încă din anul 1999, F.A.O. a adoptat un program de activitate în domeniul agriculturii biologice, care vizează în mod special ţările în curs de dezvoltare.

Astfel, unele ţări (Islanda, Liechteisten, Cipru, Malta, Turcia, ş.a.), au adoptat o serie de legi specifice agriculturii biologice, în concordanţă cu legislaţia comunitară.

Dezvoltarea agriculturii biologice trebuie să contribuie la producerea alimentelor de calitate superioară şi în concordanţă cu cerinţele consumatorilor.

De aceea, agricultura biologică trebuie să se încadreze în potenţialul ecosistemelor şi să nu afecteze mediul şi sănătatea consumatorilor.

În acest context, agriculturii biologice trebuie să i se acorde o importanţă deosebită, deoarece agricultura biologică presupune o structură multifuncţională a fermelor, cât şi efecte favorabile mediului, peisajului şi infrastructurii locale.

Principalii furnizori ai produselor biologice provin în proporţie de 60 % din ţările Uniunii Europene (Italia, Germania, Spania, etc.) iar 40 % din Africa şi America de Sud.

12

Consumul produselor biologice este evident în Germania, Franţa, Danemarca, Austria, Italia, ş.a., revenind o sumă de 16,1 Euro/persoană/an, similară cu cea realizată de cetăţenii din Statele Unite ale Americii.

Adepţii produselor biologice sunt în primul rând, pensionarii şi cadrele cu studii superioare şi medii, care împreună ocupă circa 2/3, cele mai mici ponderi realizându-le şomerii, artizanii şi agricultorii.

În structura consumatorilor produselor biologice, aproape 50 % dintre tinerii cu vârsta cuprinsă între 18 – 24 ani nu cumpără niciodată produse biologice. În acelaşi timp, circa 60 % dintre adepţii produselor biologice, apreciază drept normală plata unui preţ mai ridicat cu 30 – 40 % pentru această categorie de produse agroalimentare.

Import-exportul produselor biologice cuprinde : fructe, legume, cafea, tei, cacao, condimente, plante medicinale, ş.a.

Numărul cumpărătorilor produselor biologice din Franţa a fost în creştere, de la 40 % din totalul menajelor (sept.2000), la 65 % (martie 2002) iar consumatorii care au cumpărat constant produse biologice au reprezentat 8 % din totalul menajelor (în 1983), 15 % (în 1992) şi 25 % (în 2001), astfel că, în anul 2001, consumul total al produselor biologice ajunsese la un total de 2,3 miliarde Euro.

În anul 2002, în Franţa, 48 % dintre consumatorii produselor biologice, achiziţionau aceste produse din supermagazine, 33 % din hipermagazine şi 19 % din magazinele specializate. Cu toate acestea, în anul 2000, cota de piaţă a produselor biologice a reprezentat numai 1,5 % din totalul produselor alimentare oferite de piaţa franceză.

Sunt prevăzute şi substanţele permise şi ingredientele de origine neagricolă sau aditivii alimentari (anexa 1). Anexa 1

Lista substanţelor permise şi ingredientele de origine neagricolă (aditivi alimentari)

Nr. crt.

Denumirea Nr. crt.

Denumirea

1. E 170 Carbonat de calciu 19. E 410 Făină de boabe de roşcov 2. E 270 Acid lactic 20. E 412 Făină de boabe de guar 3. E 290 Dioxid de carbon 21. E 413 Clei de tâmplărie 4. E 296 Acid malic 22. E 414 Gumă arabică 5. E 300 Acid ascorbic 23. E 415 Gumă de licheni 6 E 306 Extracte bogate în Tocopherol 24. E 440 Pectine 7. E 322 Lecitine 25. E 500 Carbonat de sodiu 8. E 330 Acid citric 26. E 501 Carbonat de potasiu 9. E 333 Citrat de calciu 27. E 503 Carbonat de amoniu 10. E 334 Acid tartric 28. E 504 Carbonat de magneziu 11. E 335 Tartrat de sodiu 29. E 516 Sulfat de calciu 12. E 341 Fosfat monocalcic 30. E 524 Hidroxid de sodiu 13. E 400 Acid alginic 31. E 938 Argon 14. E 401 Alginat de sodiu 32. E 941 Azot 15. E 402 Alginat de potasiu 33. E 948 Oxigen 16. E 406 Agar-agar 34. Substanţe aromatizante

naturale sau preparate aromatizante naturale

17. Apă şi sare 35. Preparate pe bază de microorganisme

18. Minerale(conţin oligoelemen-te) şi vitamine

Circuitul de distribuţie a produselor biologice este orientat preponderent spre marile magazine (circa 77 %), aliniindu-se strategiei de distribuţie a celorlalte produse alimentare, unde spre marile magazine se îndreaptă peste 86 % din totalul acestora.

13

Piaţa produselor biologice este exigentă şi complexă în ceea ce priveşte aprovizio-narea cu materii prime, varietatea produselor biologice şi a canalelor de distribuţie.

Piaţa produselor biologice implică investiţii importante în domenii de maximă importanţă, cum ar fi : producţia, comercializarea, logistica şi marketingul.

Gama produselor biologice va ţine cont de o serie de elemente esenţiale, dintre care enumerăm :

• exigentă expertiză a certificării produselor biologice; • nivelul măiestriei filierelor de aprovizionare; • aplicarea marketingului pentru dezvoltarea mărcilor de produse

biologice; • o politică voluntară pentru noi circuite de distribuţie, de licenţă şi

de internaţionalizare.

1.5. Piaţa de gros

Piaţa de gros reprezintă un spaţiu, unde se întâlnesc o multitudine de producători (ofertanţi) şi intermediari, în vederea realizării schimbului prin licitaţie publică.

Piaţa de gros este costituită prin concentrarea producătorilor (ofertanţilor), angrosiştilor, prestatorilor de servicii, într-o Societate Economică a Pieţei de Gros, având capital privat sau mixt (public şi privat), inclusiv capital extern.

Piaţa de gros este organizată pe principiul clasic al sistemului de comercializare:

PRODUCĂTORI – Centre de colectare – PIAŢA DE GROS –

Comerţ en gros - Comerţ en detail – CONSUMATORI

Sub raport constructiv, Piaţa de gros cuprinde următoarele componente

spaţiale: 1-2 corpuri de clădire, care constituie zona principală a pieţei, unde se

realizează procesul de comercializare a produselor agricole şi agroalimentare;

clădiri anexe (depozit frigorific, sală pentru coacerea bananelor, staţie de sortare, depozit uscat);

clădirea administraţiei Societăţii Economice Piaţa de gros; spaţii de cazare; infrastructură diversă (oficiul bancar, atelier de reparaţii auto,

restaurant, atelier de întreţinere, grupuri sanitare), etc. Obiectivele pieţei de gros sunt următoarele:

• satisfacerea cererii de consum a populaţiei din zonă cu produse agricole proaspete, prin organizarea unei pieţe concurenţiale;

• asigurarea unei oferte de produse agricole şi agroalimentare de calitate pentru întrega durată a unui an, prin intermediul centrelor de colectare amplasate în zonele cheie de producţie;

• realizarea unui punct de cumpărare unic şi de mare transparenţă pentru cumpărătorii de produse agricole proaspete;

• constituirea asociaţiilor de producători şi a punctelor de colectare a produselor agricole proaspete, dotate corespunzător;

• constituirea Societăţii Economice Piaţa de gros;

14

• organizarea sistemului de aprovizionare a Pieţei de gros cu produse agricole proaspete;

• organizarea şi funcţionarea sistemului de transport al produselor agricole de la punctele de colectare la Piaţa de gros;

• asigurarea completă a ambalajelor corespunzătoare, sortarea, formarea loturilor, ambalarea, vânzarea de la Piaţa de gros către detailişti, alţi grosişti, alţi cumpărători;

• operaţionalizarea sistemului informaţional al Pieţei de gros şi al preţurilor;

• îmbunătăţirea distribuţiei globale a produselor agricole şi agroalimentare.

Principalele categorii de utilizatori (chiriaşi) ai Pieţei de gros sunt: operatorii din centrele de colectare (producătorii care îşi vând

propriile produse şi produsele achiziţionate de la alţi producători din zonă);

alte categorii de furnizori de produse agricole proaspete (asociaţii, ferme agricole, importatori, etc.);

negustorii grosişti (achiziţionează produsele de la producători şi importatori şi le vând cumpărătorilor din oraş);

cumpărătorii detailişti şi instituţionali (au depozite şi standuri de vânzare în Piaţa de gros);

operatorii din pieţele deschise (deţinute şi conduse de municipalitate, ca puncte de vânzare en detail);

importatorii/intermediarii; prestatorii de servicii (bănci, operatori de transport, specialişti în

reparaţii auto, furnizori de materiale, etc.). Pentru a asigura concurenţa, în condiţiile Pieţei de gros Bucureşti, fiecărui

utilizator i se poate închiria maxim 5 % din totalul suprafeţei de comercializare (circa 9600 m2).

Piaţa de gros Bucureşti nu asigură depozitarea produselor pe termen lung, ci doar pentru câteva zile sau cel mult câteva săptămâni, fiind specializată pe vânzarea de produse proaspete (legume şi fructe).

Activităţile principale ale Societăţii Economice Piaţa de gros sunt: să atragă utilizatorii (chiriaşii) şi să menţină spaţiile închiriate la

întreaga capacitate, încât să-şi asigure recuperarea cheltuielilor şi realizarea de profit;

să încaseze taxele de chirie şi comisioanele; să asigure o exploatare uşoară a pieţei şi să impună reglementări de

funcţionare a acesteia; să asigure serviciile esenţiale utilizatorilor: energie electrică, energie

termică, apă, telecomunicaţii etc.; să asigure curăţenia zonelor comune şi să nu polueze mediul

înconjurător; să se preocupe permanent pentru îmbunătăţirea distribuţiei şi

comercializării produselor agricole. Centrele rurale de colectare sau punctele de achiziţie a produselor

agricole vor fi amplasate unitar în perimetrul zonei geografice în care operează Piaţa de gros.

La Centrele de colectare a produselor agricole se desfăşoară următoarele activităţi:

15

• colectarea produselor agricole de la asociaţiile producătorilor agricoli şi de la alţi furnizori din zonă;

• sortarea produselor agricole pe clase de calitate; • asigurarea ambalării produselor conform prevederilor din Caietul

de sarcini; • depozitarea temporară a produselor agricole; • asigurarea necesarului de mijloace de transport; • livrarea produselor agricole la Piaţa de gros; • informarea producătorilor agricoli privind principalele elemente

ale Pieţei de gros, obţinute prin sistemul informaţional al Pieţei de gros;

• asigurarea consultanţei de specialitate pentru producătorii agricoli din zonă.

Pentru ca Piaţa de gros a produselor agricole şi agroalimentare să răspundă cerinţelor consumatorilor, sub raportul cerere/ofertă, piaţa trebuie să aparţină cumpărătorilor iar organizarea şi funcţionalitatea acesteia trebuie să se bazeze pe o disciplină legislativă clară şi riguroasă.

În prezent, în România, evoluţia pieţelor agricole nu se corelează întocmai cu nevoile de consum ale populaţiei, cu rolul pe care trebuie să-l îndeplinească piaţa în asigurarea unui echilibru dintre cerere şi ofertă.

16

Capitolul 2 - STUDIUL PIEŢEI PRODUSELOR AGRICOLE ŞI AGROALIMENTARE

2.1. Capacitatea pieţei Capacitatea pieţei reprezintă una dintre dimensiunile cantitative ale pieţei

produselor agricole şi agroalimentare. Capacitata pieţei poate fi identificată cu mărimea globală a cererii de

consum sau a ofertei de produse agricole şi agroalimentare, dar şi cu vânzările totale realizate într-o anumită perioadă de timp.

Capacitatea pieţei exprimă cantitatea dintr-un anumit produs agricol sau agroalimentar care poate fi absorbită de piaţă.

Din cele prezentate, rezultă faptul că, prin utilizarea acestor criterii de evaluare a capacităţii pieţei, indicatorii cantitativi vor fi diferiţi (fig.2.1.):

Fig. 2.1. – Capacitatea pieţei

Spre exemplu, într-un segment al pieţei agrare sunt prezentate trei produse agroalimentare A, B şi C:

• pentru produsul A, oferta este de 22000 unităţi convenţionale iar cererea de consum de 20000 unităţi convenţionale;

• pentru produsul B, oferta este de 17000 unităţi convenţionale iar cererea de consum este tot de 17000 unităţi convenţionale;

• pentru produsul C, oferta este de 18000 unităţi convenţionale iar cererea de consum de 19000 unităţi convenţionale.

Oferta totală a acestei game de produse va fi de 57000 unităţi convenţionale, iar cererea de consum de 56000 unităţi convenţionale.

Dacă volumul total al vânzărilor este de 54000 unităţi convenţionale, atunci indicele de penetraţie în consum (I.p.c.) va fi:

% 96,4100*56000

54000I.p.c. ==

Diferenţa globală dintre cerere şi ofertă este de 1000 unităţi convenţionale, însă, la produsul A întâlnim ofertă fără cerere acoperită de 2000 unităţi

0

5000

10000

15000

20000

25000

A B C

OfertaVanzariCerere

17

convenţionale, la produsul B, situaţia este de echilibru iar la produsul C, cererea depăşeşte oferta cu 1000 unităţi convenţionale.

Aprecierea capacităţii pieţei se poate face şi la un moment dat, când se poate stabili gradul de penetraţie în consum al unui produs, ponderea consumatorilor care solicită un anumit produs etc.

Capacitatea pieţei efective reprezintă dimensiunea cantitativă cea mai frecvent întâlnită, atât în cercetările de piaţă, cât şi în analizele şi evaluările activităţii de piaţă a firmelor.

Exprimând volumul tranzacţiilor (în termeni valorici sau cantitativi) realizate efectiv într-o anumită perioadă de timp, capacitatea efectivă a pieţei poate avea o sferă de cuprindere diferită, în funcţie de obiectivul-ţintă al cercetării:

piaţa firmei; piaţa unui produs; piaţa unei game de produse; aria pieţei (a unei comune, a unui oraş, a unei provincii, a unei ţări

etc.). Volumul tranzacţiilor poate lua forma vânzărilor/cumpărărilor de mărfuri,

în cazul pieţei interne sau a export-importului de mărfuri, în cazul pieţei externe. Piaţa produsului, ca de altfel şi piaţa firmei agricole şi/sau agroalimentare,

poate fi evaluată şi prin volumul total al vânzărilor. Sigur că, acest indicator nu poate fi absolutizat, în sensul că, nu orice

creştere a vânzării produselor unei firme poate genera şi o sporire a capacităţii pieţei acesteia.

Capacitatea pieţei potenţiale este un alt indicator utilizat în prospectarea pieţei, care reprezintă, de cele mai multe ori, doar un punct de plecare.

Pentru evaluarea capacităţii pieţei potenţiale se utilizează mai mulţi indicatori, dintre care menţionăm :

potenţialul de absorbţie al pieţei; potenţialul de export (utilizat pentru pieţele în care oferta depăşeşte

cererea internă); numărul şi structura nonconsumatorilor relativi etc.

Evaluarea capacităţii pieţei potenţiale după numărul de consumatori şi frecvenţa cumpărărilor de mărfuri, după gradul de penetrare a unui produs pe piaţă şi zona de influenţă a unei firme, etc., se bazează pe sondajul statistic. Pentru elucidarea unor aspecte (gradul de penetrare în consum al unui produs, numărul de consumatori care au acceptat un anumit produs, intensitatea consumului, etc.) se poate utiliza ancheta la domiciliu.

Metoda este utilă, dar, în general costisitoare.În cazul determinării dimensiunilor pieţei firmei agricole şi/sau agroalimentare şi a razei sale de acţiune, se utilizează metoda anchetei la magazin, pe un eşantion format din clienţii fideli ai firmei.

Întrebările din chestionar se pot referi la următoarele: domiciliul cumpărătorilor; frecvenţa şi modul de efectuare a cumpărăturilor; preferinţele pentru un anumit magazin şi un anumit produs, etc.

Pe baza acestor informaţii se pot stabili: • aria comercială a firmelor şi a fiecărui magazin; • imaginea firmelor; • ponderea clienţilor stabili în totalul cumpărătorilor etc.

18

Toate aspectele prezentate mai sus vor sta la baza elaborării strategiei de piaţă a firmelor agricole şi/sau agroalimentare şi în acelaşi timp, pentru fundamentarea şi elaborarea programelor de marketing.

2.2. Segmentarea pieţei

Segmentarea pieţei agrare cuprinde totalitatea tehnicilor şi metodelor de

fracţionare a pieţei, cu scopul formării unor grupuri de consumatori care satisfac o anumită condiţie de clasificare.

Procesul de segmentare răspunde ideii că piaţa este heterogenă, fapt ce permite divizarea acesteia în subsegmente, caracterizate prin atribute şi însuşiri diferite.

Datorită faptului că, segmentele unei pieţe se deosebesc radical între ele, firmele agricole şi/sau agroalimentare vor fi obligate să adopte o strategie de piaţă corespunzătoare fiecărui segment.

Criteriile de segmentare a pieţei sunt destul de numeroase, diferenţiindu-se de la un produs la altul, de la o firmă la alta, de la o ţară la alta, etc.

Pentru segmentarea pieţei agrare se pot utiliza patru grupe de criterii : A. – criterii geografice (pieţe zonale, orăşeneşti, rurale, naţionale,

internaţionale, etc.); B. – criterii socio-demografice (vârsta, sexul, venitul mediu, categoria

socio-profesională, etc.); C. – criterii de comportament faţă de produs (consumator, non-

consumator, mare consumator, mic consumator, consumator fidel, consumator infidel, consumator local, consumator în tranzit sau ocazional, etc.);

D - criterii ale personalităţii consumatorilor (întreprinzător, militant, exemplar, individualist, conservator, moralist, libertin, diletant, profitor, defensiv, vigilent, etc.).

În procesul de segmentare, se poate utiliza şi fracţionarea dihotomică a pieţei, care are la bază mai multe grupări, din care se reţin variabilele (factorii) care conduc la cea mai bună segmentare a pieţei (fig. 2.2.) :

Fig. 2.2. – Segmentarea dihotomică a pieţei

. Pentru segmentarea pieţei se pot utiliza mai multe metode, dintre care

menţionăm metoda matricială, care se bazează pe sondajul statistic. Spre exemplu, în cadrul unei expoziţii cu vânzare, o firmă prezintă spre

lansare pe piaţă un produs agroalimentar nou Pentru a testa exigenţele consumatorilor se efectuează o anchetă asupra

unui eşantion de 1500 persoane. După un prim criteriu (comportamentul faţă de produs), piaţa se divide în

două mari segmente: • segmentul consumatorilor; • segmentul nonconsumatorilor.

19

În continuare se procedează la elaborarea unor matrici pentru a reţine criteriul care segmentează cel mai bine piaţa.

Se construieşte o primă matrice folosind drept criteriu de segmentare sexul (tab. 2.1.).

Se determină suma de concentrare pe cele două diagonale: D1 = 428 + 108 + 1500 = 2036 D2 = 510 + 108 + 1260 = 1878

Se continuă cu un alt criteriu de segmentare, respectiv vârsta. Tabelul 2.1.

Matricea nr. 1 de segmentare a eşantionului după sex

Segmentul 1 Segmentul 2 Specificare

Bărbaţi Femei Total

Consumatori 378 (428) 882 (832) 1260 Nonconsumatori 132 (82) 108 (158) 240 Total subiecţi 510 990 1500 Se întocmeşte o a doua matrice, rezultând alte două segmente,

corespunzătoare grupării eşantionului după vârstă (tab. 2.2.): Tabelul 2.2.

Matricea nr. 2 de segmentare a eşantionului după vârstă

Segmentul 1 Segmentul 2 Specificare

Până la 30 ani Peste 30 ani Total

Consumatori 983 (907) 277 (353) 1260 Nonconsumatori 97 (173) 143 (67) 240 Total subiecţi 1080 990 1500 Se determină suma de concentrare pe cele două diagonale:

D1 = 983 + 143 +1500 = 2626 D2 = 1080 + 143 + 1260 = 2483

Se compară sumele de concentrare calculate pe cele două diagonale ale celor două matrice construite.

Din analiza datelor calculate, rezultă că vârsta constituie un criteriu de segmentare mai important faţă de sex, având suma de concentrare pe diagonală mai mare.

Se va continua segmentarea cu alte criterii şi în final se va opta asupra acelui criteriu a cărui sumă de concentrare pe diagonală va fi mai mare.

Metoda Belson presupune maximizarea expresiei:

max.r

1i

c

1j ijA

ijQD →∑

=∑=

−=

max.r

1i

c

1j ijA

ijQ2D →∑

=∑=

−=

2

în care: r – reprezintă rândurile cu “i de la 1 la r”; c – reprezintă coloanele cu “j de la 1 la c”;

Oij – reprezintă numărul observaţiilor din rândul “i”, coloana “j”; Se va determina diferenţa în modul a valorilor observate (Oij) şi a celor

teoretice (Aij) , după diferite criterii de segmentare. Spre exemplu, folosind drept criteriu de segmentare sexul şi aplicând

metoda Belson, obţinem următoarele valori:

20

D = 578 - 428 + 882 - 832 + 132 - 82 + 108 - 158=50

Se continuă calculele pe baza celui de al doilea criteriu de segmentare şi anume vârsta.

Rezultatele obţinute sunt următoarele: D = 983 - 907 + 277 - 353 + 97 - 173 + 143 - 67 = 76

Din compararea datelor, rezultă că, şi după metoda Belson, al doilea criteriu conduce la o mai bună segmentare a pieţei.

Testul χ2 evidenţiază semnificaţia sau nesemnificaţia dintre două variabile (x,y), cu valorile trecute într-un tabel de contingenţă, de forma (tab. 2.3.):

Tabelul 2.3. Tabelul de contingenţă a variabilelor

y Suma y1 . . yi . . yr

O11.................O1j.................O1c

Oi1..................Oij..................Oic

Or1...................Orj.................Orc

N1 . .

Ni . .

Nr Suma C1.....................Cj..................Cc N

în care: Ni = Oi1 + Oi2 + ... + Oic; Cj = O1j + O2j + ... + Orj;

∑ ∑ === Nj

Ci

ND

În urma lansării pe piaţă a unui nou produs la o expoziţie cu vânzare, s-a efectuat un sondaj statistic asupra unui eşantion de 1000 de vizitatori.

După prelucrarea datelor a rezultat următoarea repartiţie a subiecţilor pe sexe şi grupe de vârstă (tab. 2.4.):

Tabelul 2.4. Repartizarea subiecţilor eşantionului pe sexe şi grupe de vârstă

Aprecieri Bărbaţi Femei Total Sub 30 ani 30-50 ani Peste 50 ani Total

– favorabile 315 385 700 245 280 175 700 – nefavorabile 180 120 300 126 144 30 300

Din datele prezentate, rezultă că există unele deosebiri în aprecierea

produsului (pe sexe şi pe grupe de vârstă). În continuare urmează a se stabili dacă deosebirile în aprecierea noului

produs, pe sexe şi pe grupe de vârstă, sunt semnificative din punct de vedere statistic.

În acest sens se foloseşte ca instrument statistic de evaluare a semnificaţiei diferenţelor între subgrupele eşantionului, testul χ2.

Testul χ2 reprezintă suma rapoartelor dintre pătratul diferenţelor frecvenţelor efective şi a celor teoretice (în condiţiile ipotezei nule), conform următoarei relaţii de calcul :

∑=

∑=

−=

r

1i

c

1j ijA

2

ijA

ijQ

2χ

în care: r , c – reprezintă numărul de rânduri şi respectiv, de coloane, ale tabelului de contingenţă;

21

Oij – reprezintă frecvenţele rândului “i” şi coloanei “j” care rezultă din observare; Aij – reprezintă frecvenţele teoretice ale rândului “i” şi coloanei “j” care se aşteaptă să rezulte conform ipotezei nule.

Dacă valoarea frecvenţelor teoretice “Aij“ nu este cunoscută, aceasta se va calcula după formula următoare :

Nj

Ci

N

ijA =

Testul χ2 are la bază ipoteza nulă (H0), potrivit căreia nu există nici o legătură între x şi y.

Ipoteza nulă se respinge dacă χ2 calculat ≥ χ2 tabelat pentru (r-1)(c-1) grade de liberatate şi nivelul de semnificaţie (α) stabilit (0,05; 0,01; 0,02; 0,10).

Avansând ipoteza nulă, aceasta presupune că repartiţia aprecierilor pe total eşantion (favorabile şi nefavorabile) ar trebui să aibă aceleaşi proporţii şi în cadrul fiecărui segment în funcţie de sex şi respectiv, în funcţie de vârstă.

Astfel, dacă pe total, aprecierile sunt în proporţie de 70 % favorabile şi 30 % nefa-vorabile, ipoteza nulă admite aceleaşi proporţii şi în cadrul segmentelor eşantionului (tab.2.5):

Tabelul 2.5. Frecvenţa teoretică a aprecierilor subiecţilor pe segmente ale pieţei

(după sex) Aprecieri Bărbaţi Femei Total

– favorabile 315 (347) 385 (354) 700 (70%)

– nefavorabile 495180

(148) 505

120 (151) 1000300

(30%)

Aplicând aceste proporţii la totalul fiecărui subeşantion, obţinem frecvenţele

teoretice conform ipotezei nule (cifrele din paranteză). În continuare , se compară valoarea calculată a lui χ2 cu valoarea teoretică

sau tabelară. În acest scop, se determină numărul gradelor de libertate (în cazul

exemplificat (2-1)(2-1) = 1 grad de libertate) şi se optează pentru un nivel de semnificaţie de 0,05 (adică o probabilitate de 95 %).

Conform datelor tabelului cu valorile lui χ2, “pentru 1 grad de libertate şi un nivel de semnificaţie de 0,95” valoarea tabelară este:

χ20,95 = 3,84

Deoarece valoarea lui χ2c de 1,68 este mai mică decât valoarea lui χ2 tabelat

de 3,84, ipoteza nulă se acceptă, adică aprecierile nu sunt influenţate de sex. Cel mai vechi sistem de segmentare a pieţei este cel în funcţie de

produs, care con-stă în fracţionarea pieţei după categoria produselor (piaţa cerealelor, piaţa cărnii, piaţa lapte-lui, piaţa legumelor etc.).

2.3. Tipologia pieţei Tipologia pieţei cuprinde totalitatea metodelor şi tehnicilor utilizate în

analiza şi ordonarea datelor privind o anumită colectivitate, în scopul de a încadra membrii colecti-vităţii respective în tipurile sale de bază.

Tipologia pieţei se bazează pe gruparea fenomenele de piaţă în clase, în funcţie de comportamentul consumatorilor şi de elementele descriptive ale acestora, evidenţiind factorii ce permit separarea acesteia pe tipuri.

22

Pentru încadrarea unei colectivităţi în tipurile sale de bază se utilizează metoda sondajului statistic.

Spre exemplu, dacă la lansarea unui produs nou pe piaţă, se dispune efectuarea unei anchete pe un microeşantion, folosind un chestionar cu mai multe criterii de apreciere (spre exemplu 3), subiecţii pot fi încadraţi în mai multe tipuri (tab. 2.6):

Tabelul 2.6. Structura răspunsurilor cumpărătorilor privind lansarea pe piaţă

a unui produs nou*

Criterii de apreciere a noului produs Calitatea Preţul Grad de noutate Nr. curent

al subiecţilor a b a b a b 1 2 3 4 5

0 1 1 0 1

1 0 0 1 0

1 0 1 0 0

0 1 0 1 1

1 0 1 1 1

0 1 0 0 0

*) extras Aprecierea produsului se poate realiza, pentru fiecare criteriu, în două

variante: a – favorabil; b – nefavorabil. Posibilităţile de răspuns ale subiecţilor vor putea fi exprimate astfel:

• “cod 1”, în caz afirmativ; • “cod 0”, în caz negativ.

Pentru prelucrarea informaţiilor din exemplul prezentat se fac următoarele notaţii:

n = numărul de criterii (întrebări) de apreciere a produsului = 3; N = numărul total al posibilităţilor de răspuns a unui subiect = 6; Nt= numărul tipurilor de consumatori din eşantionul analizat, considerate ca

optime= 3. În continuare, se parcurg următoarele etape:

1. Se calculează distanţa tipologică maximă dintre două elemente ale eşantionului, care exprimă numărul maxim de noncoincidenţe posibile între răspunsurile a doi subiecţi, în cazul când răspunsurile lor sunt diferite la fiecare întrebare, după relaţia următoare :

N2nD = ;

Introducând datele în formula de calcul obţinem : 1,00

66D ==

2. Se determină pragul de exigenţă pe baza formulei: 0,333

31

tNDF === ;

3. Se calculează distanţa tipologică între doi cumpărători (subiecţi), “p” şi “q”:

∑=

∑=

−=n

1i

m

1jij

qij

pN1

qp,D

în care: i – reprezintă numărul întrebării; j – reprezintă numărul posibilităţilor de răspuns.

23

Dacă, pij – qij =1, răspunsurile la posibilităţile de răspuns “j”, de la întrebările “i” sunt diferite iar în cazul când pij – qij = 0, răspunsurile subiecţilor sunt identice.

Introducând în relaţia de calcul datele primilor doi subiecţi, distanţa tipologică dintre aceştia va fi :

( ) 1,00661111116

11,2D ==+++++=

4. Se compară pragul de exigenţă F cu distanţa tipologică Dp,q: − dacă Dp,q ≤ F, cumpărătorii p şi q sunt de acelaşi tip; − dacă Dp,q > F, cumpărătorul “q” formează un tip separat faţă de

cumpărătorul “p”. Din exemplul prezentat, rezultă faptul că cei doi cumpărători analizaţi vor

forma tipuri diferite, deoarece distanţa tipologică dintre aceştia este mai mare decât pragul de exigenţă.

5. Se analizează răspunsurile următorilor subiecţi (cumpărători), repetându-se etapele 3 şi 4:

( ) 0,333620000116

11,3D ==+++++=

( ) 0,333621100006

12,5D ==+++++=

Rezultă că subiecţii 2 şi 5 formează acelaşi tip (Dp,q = F). ( ) 0,6663

2641111006

12,3D ===+++++=

Comparând distanţa tipologică cu pragul de exigenţă, rezultă al treilea tip de cumpărători.

Informaţiile obţinute se pot utiliza pentru elaborarea strategiei de piaţă a firmei agricole şi/sau agroalimentare, cât şi pentru fundamentarea altor metode de prospectare a pieţei agrare.

2.4. Gradul de concentrare a pieţei Gradul de concentrare a pieţei agrare exprimă repartiţia în spaţiu a

activităţilor de piaţă, cum ar fi : cererea, exportul, importul, oferta (în structură pe grupe de mărfuri), etc.

Pentru măsurarea concentrării teritoriale şi de structură a pieţei agrare se utilizează mai mulţi indicatori, dintre care menţionăm:

• repartizarea teritorială a vânzărilor; • densitatea reţelei comerciale (numărul unităţilor de vânzare la

1000 km2 sau la 1000 locuitori); • gradul de solicitare a reţelei comerciale; • cota de piaţă a produsului în cadrul pieţei globale interne sau în

cadrul diferitelor pieţe externe, etc. Evaluarea gradului de concentrare a pieţei agrare se poate realiza pe baza

coeficientului de concentrare Gini-Struck care se calculează după relaţia următoare:

1n

n

1i12

ipnC

−

∑=

−=

în care: n – reprezintă numărul pieţelor (i = 1,2, ... , n); p – reprezintă cota de piaţă a produsului pe piaţa “i”.

24

Dacă coeficientul de concentrare Gini-Struck are valoarea zero, rezultă faptul că distribuţia produsului pe pieţele analizate este uniformă, ceea ce înseamnă că nu există o concentrare a produsului respectiv pe o anumită piaţă.

În cazul când coeficientul de concentrare Gini-Struck are valoarea egală cu unitatea (maximă), atunci întâlnim situaţia celui mai ridicat grad de concentrare a unui produs pe o anumită piaţă.

După numărul de unităţi de vânzare la 1000 locuitori sau la 1000 Km2, gradul de concentrare a pieţei este invers proporţional cu densitatea reţelei comerciale.

Gradul de concentrare a unui produs în cadrul pieţei se poate reprezenta şi grafic, folosind curba de concentrare sau curba Lorentz (după numele statisticianului american M.O.Lorentz, care a utilizat-o pentru prima dată).

Pentru trasarea curbei de concentrare se construieşte, într-un sistem de coordonate rectangulare, un pătrat divizat în 100 de pătrăţele, ale căror laturi reprezintă 10 % din colectivitatea observată.

Printr-o diagonală (denumită şi linia echirepartiţiei), întreaga suprafaţă se divide în două părţi egale.

Pe abscisă, se reprezintă de la 0 la 100, procentul numărului cumulat al unităţilor colectivităţii analizate, iar pe ordonată, se redă, tot de la 0 la 100, procentul cumulat al valorii caracteristicii.

Seriile de date absolute observate se transformă în serii cumulative exprimate procentual, care se reprezintă grafic şi prin unire se obţine curba de concentrare a produsului pe diferite pieţe analizate (fig. 2.3.).

Fig. 2.3. – Curba de concentrare Lorentz

Curba de concentrare Lorentz se confundă cu linia perfectei egalităţi atunci când concentrarea pieţei lipseşte (repartizarea este uniformă pe pieţele analizate). Cu cât creşte gradul de concentrare a pieţei, cu atât curba de concentrare Lorentz se îndepărtează de linia echirepartiţiei.

În cadrul procesului de evaluare a gradului de concentrare a unui produs pe piaţă, se poate utiliza şi indicele de concentrare, care se determină în funcţie de aria de concentrare a pieţei, care reprezintă suprafaţa cuprinsă între curba de concentrare şi linia de echire-partiţie.

Indicele de concentrare are valori cuprinse între 0 şi 1 şi exprimă un grad mai înalt de concentrare cu cât valoarea se apropie de unitate.

2.5. Localizarea cererii de consum pe piaţă

Localizarea cererii de consum pe piaţă reflectă, în general, repartiţia consumului într-un anumit teritoriu dat.

De regulă, cea mai mare parte a cererii de consum se satisface în localităţile de reşedinţă ale consumatorilor.

Fenomenul migrării cererii de consum către alte localităţi se împleteşte intim cu cel al mobilităţii populaţiei şi poate fi :

• efect (navetişti, turişti sau persoane în delegaţie şi în tranzit);

25

• cauză (deplasările populaţiei cu scopul de a achiziţiona anumite mărfuri, inclusiv a unor produse agricole sau agroalimentare).

Metropola sau oraşul constituie principalul pol al atracţiei comerciale, fenomen care este întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de “gravitaţia comercială”.

Forţa de atracţie comercială a oraşului depinde, în principal, de doi factori:

• mărimea oraşului – centru comercial (numărul de locuitori); • distanţa până la oraşul – centru comercial.

Legea gravitaţiei comerciale, cunoscută şi sub denumirea de “Legea lui Reilly” se poate exprima prin relaţia următoare :

2

aDbD

*bPaP

bCaC

=

în care:

Ca, Cb – reprezintă cumpărăturile de produse agricole şi agroalimentare atrase de centrele urbane A şi B;

Pa, Pb – reprezintă populaţia centrelor urbane A şi B; Da, Db – reprezintă distanţa de la localitatea T (mai mică) până la centrele

urbane A şi B. Plecând de la această relaţie se poate delimita aria comercială a unei

localităţi urbane sau se pot alcătui hărţi de atracţie comercială a oraşelor, pe zone (fig. 2.4.):

Fig. 2.4. – Aria comercială a localităţilor urbane A, B, C .

Cunoscând distanţa dintre două centre urbane (A şi B) şi populaţia acestora, urmează să se stabilească punctul “X” pe traseul dintre cele două oraşe, unde se despart zonele de influenţă ale acestora , punct în care zona de atracţie a celor două centre urbane este egală .

Atracţia comercială presupune şi mişcări ale cererii de consum între cartierele unui centru urban, cât şi deplasări ale consumatorilor către anumite unităţi comerciale de prestigiu, situate în perimetrul oraşului respectiv sau în apropierea acestuia.

În cadrul unei zone de atracţie comercială, se pune problema cunoaşterii raportului dintre forţa de gravitaţie şi cea de inerţie teritorială.

Potrivit cercetărilor şi verificărilor practice efectuate de specialistul american R.D.Converse de la Universitatea din Illinois - S.U.A., a rezultat faptul că “între migraţia cererii de consum spre centrul urban A (respectiv Cm) şi cea care se satisface pe plan local (localitatea “T”, respectiv Cl), se poate stabili următoarea relaţie de interdependenţă” :

26

2

aD4

*tPaP

lCmC

=

în care: Pa – reprezintă populaţia oraşului A; Pt – reprezintă populaţia localităţii “T”; 4 – reprezintă mărimea factorului de inerţie.

Informaţiile privind localizarea cererii de consum pot fi utilizate de către compartimentul de marketing al firmei agricole şi/sau agroalimentare în vederea fundamentării şi adoptării unor decizii care pot viza următoarele aspecte :

• amplasarea noilor obiective comerciale; • stabilirea profilului adecvat al magazinelor; • stabilirea sau abandonarea vechilor vaduri comerciale; • crearea unor noi vaduri comerciale; • distribuţia zonală a ofertei de produse agricole şi agroalimentare; • urmărirea vânzărilor şi a stocurilor de produse agricole şi

agroalimentare; • evaluarea distanţei parcursă pentru efectuarea cumpărăturilor, a

preferinţelor pentru un anumit magazin, a momentului efectuării cumpărăturilor etc.;

• urmărirea gradului şi a perioadei de aglomeraţie a magazinelor; • urmărirea frecvenţei vizitării diferitelor magazine; • urmărirea frecvenţei cumpărării diferitelor produse; • urmărirea modalităţilor de asociere a mărfurilor cumpărate de

către clienţI etc.

2.6. Studiul conjunctural al pieţei

În cadrul prospectării pieţei agrare, evaluarea şi analiza conjuncturii pieţei presupune, pe de o parte, cercetarea periodică a principalilor factori de mediu care au influenţat piaţa iar pe de altă parte, stabilirea principalelor orientări şi tendinţe ale fenomenelor de piaţă.

Asupra evoluţiei unui fenomen de piaţă, o anumită influenţă o au şi variaţiile conjuncturale, cum ar fi :

• goluri în aprovizionare; • condiţii climatice nefavorabile; • unele măsuri administrative etc.

După gradul de intensitate, factorii care pot influenţa conjunctura pieţei pot fi :

• factori întâmplători sau accidentali; • factori sezonieri; • factori ciclici; • factori de durată (pe termen lung).

Analiza stării conjuncturale a pieţei trebuie să ţină seama de acţiunea cumulată a celor patru categorii de factori. Efectul acestora va depinde de intensitatea şi direcţia de acţiune a fiecăruia, cât şi de interacţiunile dintre aceştia.

În studiile conjuncturale se utilizează mai multe metode, dintre care enumerăm:

I. metoda corelării indicatorilor; II. metoda balanţelor;

III. testele conjuncturale; IV. metoda răspunsului global etc.

27

I. Metoda corelării indicatorilor permite analiza stării trecute, prezente şi viitoare a conjuncturii în funcţie de decalajele temporare dintre indicatorii care exprimă evoluţia fenomenelor şi proceselor economice.

Pentru evaluarea şi analiza stării conjuncturale prin metoda corelării indicatorilor se vor folosi trei grupe de indicatori :

1. indicatori în avans; 2. indicatori în întârziere; 3. indicatori în paralel sau concomitenţi.

. Cu toate că este o metodă de studiu calitativ a conjuncturii pieţei, se poate folosi şi pentru analiza cantitativă a fenomenelor de piaţă. În acest sens se calculează indicele de difuziune care exprimă tendinţa medie a conjuncturii.

Indicele de difuziune se determină folosind relaţia următoare :

100*n

cCbBaAtId

++=

în care: a – reprezintă numărul indicatorilor în creştere (în avans); b – reprezintă numărul indicatorilor stagnanţi (în paralel); c – reprezintă numărul indicatorilor în scădere (în întârziere); A, B, C – reprezintă valoarea pe scală pentru fiecare grupă de indicatori; n – reprezintă numărul total al indicatorilor (a+b+c); t – reprezintă perioada pentru care se face calculul. Spre exemplu, dacă în analiza conjuncturii unei pieţe se foloseşte o scală cu

trei trepte (+1; 0; –1) şi 30 indicatori, din care 9 sunt în creştere, 7 sunt stagnanţi iar 14 sunt în scădere, indicele de difuziune va avea următoarea valoare:

% 16,730

500100*

301)14(7(0)1)9(

Idt −=−=−+++

=

Acest indice evidenţiază faptul că piaţa va cunoaşte o scădere evidentă. II. Metoda balanţelor constă în punerea în evidenţă, pe baza balanţei

produsului sau grupei de produse, a raportului dintre resurse şi nevoile de consum (destinaţiile) într-o anumită perioadă de timp. Pentru aceasta se procedează la elaborarea balanţelor necesare utilizând informaţii statistice privind stocurile, producţia autohtonă, importurile, exporturile şi consumul (tab. 2.7.):

Tabelul 2.7. Balanţa produsului “porumb boabe”

I. Resurse – mii tone II. Destinaţii – mii tone

Total, din care: 1350 Total, din care: 1350 1. Stoc iniţial 110 1. Consum alimentar 255 2. Producţie internă 1000 2. Export 60 3. Import 240 3. Pierderi normate 15

4. Furaje 800 5. Stoc final 220

Din analiza datelor prezentate se poate observa o evoluţie pozitivă a

raportului dintre cerere şi ofertă în cadrul pieţei porumbului boabe, fapt ce a permis asigurarea cererii de consum, disponibilităţi pentru export şi dublarea stocului final.

28

III. Testele conjuncturale se bazează pe anchetele de opinie în rândul specialiştilor, cu ajutorul cărora se obţin informaţii asupra evoluţiei şi tendinţei conjuncturale a diverselor fenomene de piaţă.

Pentru ca rezultatele să poată fi comparabile şi cu un grad ridicat de generalizare, este necesar să se ţină seama de o serie de cerinţe, cum ar fi:

• selecţia specialiştilor care formează eşantionul; • efectuarea anchetei la date fixe; • utilizarea în mod constant a aceluiaşi chestionar; • menţinerea aceloraşi unităţi analizate etc.

Chestionarul trebuie să fie simplu şi clar, cu un număr redus de întrebări, din care nu trebuie să lipsească următoarele :

• numele şi prenumele celui consultat; • locul de muncă; • denumirea grupei sau produsului cercetat; • evaluarea tendinţei prezente a cererii de consum a populaţiei faţă

de perioada precedentă (scădere însemnată, scădere, staţionare, creştere, creştere însemnată);

• data întocmirii şi expedierii chestionarului; • semnătura celui care a completat chestionarul.

Prelucrarea informaţiilor se va face folosind procedeul soldului conjunctural şi analiza răspunsului global.

Soldul conjunctural evidenţiază evoluţia unui fenomen de piaţă şi se calculează ca o medie aritmetică ponderată a răspunsurilor specialiştilor, măsurate cu ajutorul unei scale.

Spre exemplu, pentru a evalua evoluţia pieţei unui produs în etapa următoare (lună, trimestru, semestru, etc.) s-a realizat o anchetă pe baza unui eşantion format din 160 de specialişti, din care 64 au indicat o creştere importantă, 56 o creştere uşoară, 16 o stagnare, 16 o scădere uşoară şi 8 o scădere importantă.

În urma prelucrării datelor se obţine următorul sold conjunctural :

0,95160

152

160

2)8(1)16(16(0)1)56(2)64(cS ==

−+−+++++=

Potrivit aprecierilor specialiştilor din eşantion, soldul conjunctural calculat, evidenţiază o creştere importantă a pieţei în etapa următoare.

IV. Metoda răspunsului global se bazează pe sondajul statistic şi constă în reprezentarea grafică a ponderii celor trei posibilităţi de răspuns obţinute de la panelul de specialişti privind evoluţia fenomenului de piaţă analizat (tab. 2.8.).

Tabelul 2.8. Evoluţia conjuncturii pieţei după opiniile unui panel de specialişti

Lunile Tendinţele

pieţei I II III IV V VI Creştere (+) 40 40 50 60 40 20 Stagnare (=) 50 40 30 10 30 40 Scădere (–) 10 20 20 30 30 40

După prelucrarea şi analiza datelor obţinute prin această metodă,

rezultatele pot servi la elaborarea unor buletine de analiză conjuncturală, care să informeze organele de decizie asupra situaţiei vânzărilor sau a cererii satisfăcute în perioada curentă, a modificărilor în evoluţia vânzărilor şi a stocurilor, a orientărilor noi în structura cererii de consum, a estimării vânzărilor în perioada următoare etc.

29

Studiul conjunctural al pieţei se încheie cu întocmirea unei sinteze conjuncturale, în care, în final se elaborează variantele strategice privind evoluţia pieţei în etapa următoare.

2.7. Studiul pieţei externe

Studiul pieţei externe pentru import-exportul produselor agricole şi agroalimentare trebuie să parcurgă mai multe etape.

Prima etapă este etapa de documentare şi informare. Informaţiile culese vizează, printre altele:

• potenţialul economic; • tendinţele producţiei, a investiţiilor şi a acumulărilor; • dezvoltarea agriculturii etc.

Etapa a doua se referă la studiul oportunităţilor oferite de piaţa externă şi a analizei principalilor indicatori economici.

În această etapă, principalele aspecte studiate se referă la următoarele : • politica în domeniul agriculturii; • resursele naturale; • producţia agricolă; • forţa de muncă şi salariile; • veniturile populaţiei şi nivelul de trai; • tarifele vamale, taxele şi alte reglementări legate de import-export; • posibilităţile de promovare a produselor; • populaţia şi caracteristicile acesteia etc.

A treia etapă are în vedere prospectarea (studierea) propriu-zisă a pieţei externe, în cadrul căreia se urmăresc cinci obiective:

1. piaţa şi produsele; 2. cumpărătorii şi atitudinea lor faţă de produs; 3. producţia şi concurenţa; 4. canalele de distribuţie şi cadrul comercializării; 5. reclama şi publicitatea. Pentru a realiza o imagine cât mai fidelă asupra pieţei externe, în cadrul

fiecărui obiectiv se culeg informaţiile strict necesare, cum ar fi: • structura pieţei; • bugetele de familie; • puterea de cumpărare a familiilor; • obiceiurile de consum şi de cumpărare; • concurenţa locală şi cea externă; • regimul preţurilor; • sistemul de publicitate şi formele optime ale acestuia; • metodele de comerţ utilizate; • rabaturile comerciale şi comisioanele etc.

Etapa a patra este destinată stabilirii concluziilor privind piaţa externă studiată, în care se prezintă o apreciere de ansamblu a acesteia.

Etapa a cincea constituie punctul final al prospectării pieţei externe. În cadrul acestei etape se vor elaborara deciziile privind pătrunderea pe

o anu- mită piaţă, în cadrul căreia se fixează principalele obiective pentru export-importul produselor agricole şi agroalimentare, cât şi formele concrete de organizare a vânzărilor.

Pătrunderea unei firme pe o piaţă externă întâmpină mari dificultăţi cauzate de prezenţa concurenţei internaţionale, care asigură posibilitatea

30

cumpărătorilor de a-şi alege produsele dintr-o gamă largă de sortimente, comparabile după calitate şi preţ.

Sintetic, studiul unui anumit segment al pieţei externe se poate realiza prin întocmirea unei monografii care trebuie să cuprindă:

• ţara şi populaţia; • condiţiile de import – export şi de desfacere; • beneficiarii; • concurenţa; • canalele de marketing; • reţeaua de valorificare; • publicitatea; • concluziile.

2.8. Metode de studiu a nevoilor de consum, a cererii

de consum şi a ofertei Studiul nevoilor de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare

se poate realiza folosind mai multe metode, dintre care enumerăm : • statistica consumului; • normele de consum; • ancheta consumatorilor.

Statistica consumului are la bază analiza vânzărilor de produse agricole şi agroalimentare şi a bugetelor de familie.

Pentru a obţine informaţii precise privind nevoile de consum se folosesc datele din bugetele de familie.

In acest fel, se pot stabili nevoile reale de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare fără a ţine seama de gradul de solvabilitate, pe categorii ale populaţiei în funcţie de anumite criterii :

• după natura ocupaţiei; • după mediul de reşedinţă; • după nivelul veniturilor; • după vârstă; • după mărimea familiei; • după tradiţia locală;

Normele de consum evidenţiază în mod direct nevoile de consum. Normele de consum exprimă cantităţile de produse recomandate care pot satisface diferite nevoi de consum ale consumatorilor.

Ancheta consumatorilor se utilizează pentru evaluarea nevoilor de consum, prin obţinerea informaţiilor în mod direct de la consumatori, pe baza unui chestionar scris sau printr-un interviu.

Studiul cererii de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare se poate realiza pe baza mai multor grupe de metode şi anume:

• metode de analiză; • metode de estimare indirectă; • metode de studiere directă;

Dintre metodele de analiză, cele mai des utilizate sunt următoarele : • analiza vânzărilor de mărfuri en detail; • analiza mişcării stocurilor de mărfuri; • analiza bugetelor de familie;

Prin analiza vânzării mărfurilor en detail se evaluează de fapt cererea de consum satisfăcută.

31

Unul dintre procedeele simple utilizate se referă la “ritmul mediu”, pe baza căruia se poate stabili evoluţia în viitor a cererii de consum.

Se poate utiliza cu rezultate mai bune ajustarea sistematică a seriilor dinamice cu ajutorul unor funcţii matematice.

De asemenea, se mai poate folosi şi coeficientul de elasticitate a vânză-rilor.

Mărimea coeficienţilor de elasticitate exprimă tendinţa cererii de consum în corelaţie cu evoluţia vânzărilot şi a preţurilor.

Analiza mişcării stocurilor de produse agricole şi agroalimentare va putea scoate în evidenţă, în primul rând, evoluţia cererii globale de mărfuri şi pe grupe de produse iar în al doilea rând, tendinţele de dezvoltare în viitor.

În comparaţie cu vânzările, stocurile prezintă avantajul că pot fi urmărite distinct : pe grupe de produse, pe sortimente, pe calităţi, pe furnizori, etc.

În acest fel, prin urmărirea stocurilor la anumite intervale de timp, se poate evalua cererea de consum satisfăcută, prin diferenţa dintre intrările de mărfuri într-o anumită perioadă şi stocurile existente.

În analiza stocurilor se utilizează frecvent şi inventarierea, care prezintă inconveni-entul că nu poate asigura operativitate în culegerea datelor.

De aceea, pentru a realiza acest deziderat în obţinerea informaţiilor, se poate ţine o evidenţă specială a vânzărilor, pe grupele de produse şi produsele care interesează, folosind documentele specifice de înregistrare a vânzărilor.

Bugetele de familie sunt mai avantajoase faţă de celelalte metode, prin aceea că oferă informaţii privind purtătorii cererii de consum.

Prin bugetele de familie, cererea de consum este evidenţiată prin mărimea cheltuielilor băneşti efectuate într-o perioadă trecută, pentru achiziţionarea unor bunuri şi servicii, care de fapt, exprimă cererea de consum satisfăcută în perioada respectivă.

Metodele de estimare indirectă studiază cererea de consum ca efect al altor fenomene economice sau demografice.

Astfel, puterea de cumpărare a populaţiei, evidenţiază cererea de consum solvabilă care se manifestă pe piaţa agrară.

Cunoaştere fondului de cumpărare a populaţiei va contribui la evaluarea cererii globale pentru produsele agricole şi agroalimentare, dar şi în profil teritorial (urban – rural) sau pe grupe de produse şi produse.

Normele de consum (inclusiv bugetele normative de consum) se pot utiliza pentru determinarea cererii de consum pentru produsele agricole şi agroalimentare.

Normele de consum (minime sau optime) pot evidenţia tendinţa cererii de consum, de regulă, tendinţa raţională a acesteia.

Metodele de studiere directă au la bază informaţiile culese direct de la purtătorii cererii de consum.

Pentru studiul direct al cererii de consum se pot utiliza două categorii de metode:

• metode de observare empirică; • sondajul statistic;

Metodele de observare empirică a cererii de consum constau în înregistra-rea directă a cantităţilor cumpărate în cadrul actului de vânzare-cumpărare.

Sondajul statistic, cunoscut şi sub denumirea de “cercetare selectivă” constituie o metodă fundamentată ştiinţific şi se bazează pe informaţiile obţinute de la un eşantion selecţionat din cadrul unei colectivităţi.

În funcţie de natura observaţiei, unitatea de observare poate fi : • familia;

32

• gospodăria; • individul.

Ca procedeu, se poate utiliza ancheta, a cărei organizare trebuie să respecte o serie de condiţii :

− stabilirea obiectivelor urmărite; − precizarea arealului (ariei) anchetei; − stabilirea perioadei de desfăşurare a anchetei; − stabilirea eşantionului; − alegerea procedeului de obţinere a informaţiilor; − elaborarea chestionarului şi stabilirea volumului de informaţii; − precizarea locului (a căilor) de obţinere a informaţiilor etc.

Mărimea eşantionului depinde de mai mulţi factori, dintre care enumerăm: • gradul de omogenitate a colectivităţii analizate; • gradul de precizie a rezultatelor; • nivelul probabilităţii garanţiei rezultatelor obţinute.

În continuare se procedează la examinarea chestionarului. Chestionarul trebuie să cuprindă un număr redus de întrebări, dar

formularea întrebărilor trebuie să răspundă obiectivului şi scopului urmărit. În acelaşi timp, se va urmări testarea chestionarului în cadrul unei anchete

pilot sau de probă. Modalitatea de culegere a informaţiilor poate fi diferită : − pe stradă; − în magazin; − la domiciliul clientului; − la o expoziţie cu vânzare; − la un târg naţional sau internaţional, etc. Ancheta se poate realiza pe baza unui interviu oral sau cu chestionar scris. Pentru a putea formula concluzii semnificative, mărimea eşantionului se

majorează cu ponderea nonrăspunsurilor. Sondajul statistic poate îmbrăca mai multe forme şi anume :

• ancheta ocazională; • panelul de consumatori; • panelul de magazine;

Ancheta ocazională reprezintă o metodă de studiu discontinuu, care se bazează pe eşantioane stabilite ad-hoc şi care se utilizează mai ales în cazul deschiderii unor mari magazine sau a unor târguri şi expoziţii cu vânzare.

Panelul de consumatori reprezintă o metodă de studiu continuu a cererii de consum şi se bazează pe informaţiile culese de la un eşantion fix de consumatori, alcătuit dintr-un număr apreciabil de persoane sau familii şi care vizează o arie teritorială mare (de obicei, la nivel naţional).

După obiectivul urmărit, se poate folosi un panel de consumatori general sau specializat.

Panelul de magazine face parte tot din grupa metodelor de studiu continuu a cererii de consum.

Informaţiile se obţin de la un eşantion fix de magazine universale sau specializate, în concordanţă cu obiectivul şi scopul urmărit.

Toate aceste metode şi procedee utilizate pentru studiul cererii de consum a produselor agricole şi agroalimentare, stau la baza elaborării unor strategii privind evoluţia şi structura cererii de consum, penetraţia produselor noi în consum, atitudinea consumatorilor etc.

33

Metodele şi tehnicile de studiu a dinamicii şi structurii ofertei de produse agricole şi agroalimentare se bazează pe investigaţii de natură selectivă.

Studiul structurii ofertei de produse agricole şi agroalimentare urmăreşte stabilirea proporţiilor deţinute de componentele acesteia, în raport cu un anumit criteriu de structurare:

• conţinutul material; • caracteristicile merceologice; • piaţa căreia i se adresează; • segmentul de consumatori beneficiari ai ofertei; • specificul formelor de manifestare a cererii (mărfuri de cerere

curentă, periodică sau rară, mărfuri „problematice“ şi „neproblematice“, mărfuri de marcă şi mărfuri anonime).

Studiul dinamicii ofertei de produse agricole şi agroalimentare trebuie să cuprindă o serie de parametri între care menţionăm:

• cantitatea; • calitatea; • diversitatea sortimentală; • indicele de înnoire a produselor, etc.

Analizată în dinamică, oferta poate spori atât ca volum, cât şi sub aspect calitativ. În acest sens, este deosebit de importantă evidenţierea evoluţiei cantitative a ofertei, cât şi evoluţia valorică a acesteia (fig. 2.5., fig.2.6.).

100

150

100

180

100

175

020406080

100120140160180

a) Crestereavolumului fizic

b) Cresterea volumului valoric(preturi curente)

c) Crestereavolumului valoric

(preturile perioadeide baza)

Fig. 2.5. – Dinamica ofertei globale

Creşterea calitativă a ofertei nu se limitează numai la modificări de ordin

sortimental, ci include şi îmbunătăţirea indicilor de calitate a diferitelor grupe de produse şi produse.

Trebuie menţionat faptul că, nu întotdeauna analiza cu ajutorul indicelui de preţuri poate evidenţia modificările de calitate, întrucât modificarea preţurilor nu urmează o tendinţă liniară faţă de schimbarea calităţii produselor.

Studiul dinamicii ofertei de produse agricole şi agroalimentare se referă şi la procesul de diversificare şi înnoire sortimentală.

Aprecierea gradului de diversificare şi de înnoire sortimentală a ofertei se realizează cu ajutorul a doi indicatori:

• ritmul anual de lărgire sortimentală; • ritmul anual de înnoire sortimentală.

34

Cresterea ofertei pe seama

62,50%31,25%

6,25%cantitatiicalitatiipretului

Fig. 2.6. – Contribuţia unor factori asupra evoluţiei ofertei

Gradul de înnoire sortimentală nu poate fi interpretat cumulativ (dacă

ritmul anual de înnoire este de 11,1 %, nu înseamnă că în 9 ani se va înlocui tot sortimentul iniţial).

2.9. Strategii de piaţă

Strategia de piaţă a firmei agricole şi agroalimentare reprezintă o rezultantă a unui proces decizional pe baza unei multitudini de variante.

Strategia de piaţă trebuie să ţină seama de principalele dimensiuni şi trăsături ale pieţei, cum ar fi :

o Poziţia firmei agricole şi/sau agroalimentare faţă de dinamica pieţei, situaţie în care variantele strategice pot fi:

− strategia creşterii (dezvoltării) activităţii de piaţă; − strategia menţinerii activităţii de piaţă; − strategia restrângerii activităţii de piaţă, cunoscută şi sub

denumirea de “strategie de supravieţuire“, care nu se recomandă, fiind în contradicţie cu conceptul de marketing şi economia de piaţă liberă.

o Poziţia firmei agricole şi/sau agroalimentare faţă de structura pieţei (pe segmente). Variantele strategice denumite şi „alternative de poziţie“ pot fi:

− strategia nediferenţiată, denumită şi “marketing nesegmen-tat”, când firma se adresează cu produsele sale pieţei globale;

− strategia diferenţiată sau “marketing segmentat”, caz în care firma îşi oferă produsele sale unor segmente de piaţă;

− strategia concentrată, cunoscută sub numele de “marketing selectiv”, care presupune alegerea de către firmă a unui singur segment sau unui număr limitat de segmente de piaţă.

o Poziţia firmei agricole şi/sau agroalimentare faţă de schimbările pieţei. Strategiile, denumite şi “alternative de comportament” pot fi :

− strategia activă, când obiectivele firmei au în vedere înnoirea, retehnologizarea şi perfecţionarea activităţii;

− strategia adaptativă, când firma anticipează modificările pieţei şi îşi adaptează activitatea la schimbările apărute pe piaţă;

− strategia pasivă, care presupune un comportament de aşteptare a schimbărilor, adaptarea făcându-se mult mai târziu.

o Poziţia firmei agricole şi/sau agroalimentare faţă de exigenţele pieţei privind calitatea produselor agricole şi agroalimentare.Firma poate adopta una din următoarele strategii:

35

− strategia exigenţei ridicate, specifică economiei de piaţă liberă; − strategia exigenţei medii, care se întâlneşte mai ales la ţările în

tranziţie spre economia de piaţă liberă; − strategia exigenţei reduse, care se întâlneşte în ţările cu economie

centralizată, de comandă. Sunt recomandate primele două variante, în timp ce strategia exigenţei

reduse nu se recomandă, fiind specifică pieţei reglementate, dominată de subofertă.

o Poziţia firmei agricole şi/sau agroalimentare faţă de nivelul concurenţei exprimă atitudinea firmei faţă de ceilalţi concurenţi. În acest caz, firma poate adopta una din următoarele variante:

− strategia ofensivă (uneori chiar agresivă) sau strategia creşterii cotei de piaţă;

− strategia defensivă, care se subdivide în strategia menţinerii cotei de piaţă şi strategia restrângerii cotei de piaţă corelată cu menţinerea aceluiaşi nivel valoric al activităţii de piaţă.

Strategiile faţă de nivelul concurenţei se pot împărţi în două grupe: − strategia competitivităţii prin preţ; − strategia competitivităţii fără influenţa directă a preţului.

Sunt considerate strategii ale competitivităţii cele care nu au ca element decisiv preţul, ci alte elemente, între care menţionăm:

• calitatea produsului; • ambalajul; • publicitatea; • promptitudinea livrărilor, etc.

Acest tip de strategii sunt denumite şi “strategii competitive ale diferenţierii”. Firma agricolă şi/sau agroalimentară care realizează mai multe produse poate adopta o strategie globală (unică) sau strategii distincte, adecvate fiecărui produs.

De asemenea, firmele pot adopta strategii specifice pieţei interne şi/sau celei externe.

Pentru situaţii conjuncturale se recomandă elaborarea atât a unei strategii de bază, cât şi a uneia sau chiar a mai multor strategii de rezervă.

36

Capitolul 3 - PREVIZIUNEA PIEŢEI RODUSELOR AGRICOLE ŞI AGROALIMENTARE

3.1. Previziunea pieţei : conţinut, factori de influenţă, tipuri de previziune, orizontul de previziune, intervalul de previziune, modelul economico-matematic de previziune

Previziunea fenomenelor de piaţă este strâns legată şi de evoluţia în viitor a producţiei agricole, care reprezintă sursa de bază a ofertei.

Cunoaşterea tendinţelor de viitor în realizarea produselor agricole şi agroalimentare trebuie să se bazeze pe multitudinea factorilor de influenţă, care se pot grupa în două mari categorii : exogeni şi endogeni.

Complexitatea factorilor şi modalităţile de clasificare a acestora, formează un adevărat evantai, cu numeroase legături.

Procesul de previziune se bazează pe calcule şi analiză ştiinţifică. De aceea, metodele cantitative, cât şi modelele economico-matematice de

previziune, trebuie să fie privite doar ca mijloace de prelucrare sistemică a informaţiilor, fără a se substitui procesului de analiză.

Previziunea, ca parte integrantă a procesului de management, îndeplineşte mai multe funcţii:

− cercetarea şi descoperirea tendinţelor fenomenelor de piaţă (evoluţia viitoare a cererii şi a ofertei, a preţurilor, etc., stabilirea posibilităţilor, condiţiilor şi mijloacelor de realizare a unor programe care să răspundă tendinţelor pieţei);

− estimarea acţiunilor viitoare, elaborarea altor alternative, determinarea obiectivelor viitoare;

− asigurarea parametrilor necesari analizei economice, ca elemente de apreciere şi ierarhizare a alternativelor, în vederea adoptării unor decizii optime de prevedere. Previziunea reprezintă o extrapolare a situaţiilor viitoare pe baza unor

evoluţii anterioare, care se poate corecta cu ajutorul unor parametri ce măsoară ultimele realizări şi descoperiri ştiinţifice în domeniul analizat.

În funcţie de modul de formulare, previziunile pot fi: • punct, care se referă la estimări ale evoluţiei fenomenelor de piaţă

sub forma unei cifre (exemplu: în anul 2007, în România, consumul mediu anual de carne pe locuitor va fi de 70 kg);

• interval, care evidenţiază evoluţia fenomenelor între anumite limite sau intervale (exemplu: în anul 2007, în România, consumul mediu anual de carne pe locuitor va ajunge la 65-75 kg);

• termen, care prezintă evoluţia fenomenelor în cadrul unui interval de timp (exemplu: în perioada 2004-2007, în România, consumul mediu anual de carne pe locuitor va marca o creştere de 30-40 % faţă de anul 2000).

După modul de exprimare, deosebim următoarele tipuri de previziune:

37

previziuni cantitative, care indică valori absolute; previziuni calitative, care exprimă tendinţe şi orientări ale

pieţei; După modul de abordare a fenomenelor de piaţă, previziunile pot fi:

exploratoare, care prezintă probabilitatea evoluţiei viitoare a fenemenelor de piaţă;

normative, care se bazează pe existenţa unor norme pentru a defini limitele viitoare ale fenomenelor de piaţă;

După metodele şi tehnicile utilizate, previziunile se pot diferenţia astfel : grafice; statistico-matematice; deterministe; stohastice etc.

După aria geografică la care se referă, deosebim următoarele categorii ale previziunii :

previziuni locale; previziuni naţionale; previziuni internaţionale.

După nivelul de agregare la care se elaborează, previziunile pot aborda niveluri diferite :

la nivelul economiei naţionale; la nivelul agriculturii (de ramură); la nivelul unei întreprinderi; la nivelul unei grupe de produse agricole şi/sau

agroalimentare; la nivelul unui singur produs sau serviciu.

După frecvenţa elaborării, previziunile pot avea un caracter diferit : cu caracter periodic; cu caracter permanent.

În funcţie de sistemul de relaţii folosit în cadrul modelului de calcul, previziunile se împart în două mari categorii:

condiţionate, care descriu evoluţia unui fenomen în funcţie de evoluţia altui fenomen considerat ca fundamental;

necondiţionate, care exprimă evoluţia viitoare a unui fenomen de piaţă în funcţie de evoluţia anterioară a acestuia.

Cele mai importante aspecte ce urmează a fi elucidate în cadrul procesului de previziune a pieţei produselor agricole şi agroalimentare se referă la următoarele:

I. Modul de abordare a fenomenelor de piaţă; II. Stabilirea orizontului de previziune;

III. Alegerea modelului statistico-matematic de previziune; IV. Stabilirea intervalului de previziune;

I. Abordarea fenomenelor de piaţă trebuie să ţină seama de faptul că modelele şi relaţiile de calcul utilizate în procesul de previziune a evoluţiei viitoare a cererii de consum, a ofertei, a preţurilor etc. nu înseamnă precizarea unei evoluţii probabile sau posibile univoc determinate, ci de elaborarea unei variante posibile în viitor.

II. În literatura economică se arată că orizontul de previziune se poate împărţi astfel:

− previziuni pe termen foarte scurt; − prerviziuni pe termen scurt; − previziuni pe termen mediu;

38

− previziuni pe termen lung; − previziuni pe termen foarte lung. În funcţie exclusivă de timp, previziunile pe termen foarte scurt se referă la

o perioadă de sub un an, cele pe termen scurt (1-3 ani), cele pe termen mediu (3-8 ani), cele pe termen lung (8-20 ani), iar cele pe termen foarte lung (20-30 ani).

III. Eficienţa activităţii de previziune în cadrul pieţei se poate asigura numai printr-o minuţioasă alegere a modelelor de previziune.

Între multitudinea metodelor de previziune, modelarea statistico-matematică ocupă o poziţie dominantă.

Alegerea modelului economico-matematic de previziune ridică două tipuri de probleme şi anume:

− alegerea şi stabilirea variabilelor exogene; − studierea relaţiilor matematice care exprimă intensitatea legăturilor

între variabilele exogene şi cele endogene şi stabilirea structurii modelului de previziune.

Variabilele exogene se pot grupa în trei categorii: 1.- variabile conjuncturale (condiţiile naturale deosebite, variaţiile de

preţuri, variaţiile sezoniere ale ofertei, publicitatea şi alte acţiuni promoţionale, etc.);

2.-variabile tendenţiale (evoluţia veniturilor consumatorilor, evoluţia indicatorilor demografici, evoluţia capacităţilor de producţie, evoluţia stocurilor, orientarea canalelor de distribuţie, etc.);

3.- variabile structurale (progresul tehnic, norme noi de consum, contracte externe, etc.).

După alegerea variabilelor se procedează la stabilirea structurii modelului economico-matematic de previziune.

Stabilirea structurii modelului economico-matematic de previziune presupune cunoaşterea relaţiilor dintre variabilele exogene şi cele endogene, pornind de la studierea amănunţită a cererii de consum, a ofertei, a preţurilor, etc.

Comensurarea influenţelor exercitate de diferite variabile poate fi asigurată prin determinarea coeficientului de corelaţie statistică, conform relaţiei următoare:

rn x y x y

n x x n y y

i ii

ni

i

ni

i

n

ii

n

i

ni

i

ni

i

n=

∑ ∑ ∑

∑ ∑ ∑ ∑

= = =

= = = =

−

−

−

1 1 1

2

1 1

22

1 1

2,

în care: xi - reprezintă variabila exogenă sau factorul de influenţă (spre

exemplu: preţul, venitul, etc.); yi - reprezintă variabila dependentă (cerere, ofertă, vânzări, etc.); n - reprezintă numărul termenilor ce alcătuiesc evoluţia fenomenului

cercetat. De asemenea, evaluarea intensităţii şi interpretarea semnificaţiei

legăturilor dintre variabilele exogene şi cele endogene se poate realiza cu ajutorul coeficientului de estimare a corelaţiei, care se determina astfel:

E r= − −1 1 2 , în care:

r - reprezintă valoarea calculată a coeficientului de corelaţie.

39

Dacă coeficientul de estimare a corelaţiei are o valoare mai mare de 0,5, corelaţia dintre variabilele exogene şi cele endogene este suficient de semnificativă, astfel încât se justifică reţinerea variabilelor exogene în cadrul modelului economico-matematic de previziune. IV.O altă etapă a procesului de previziune este reprezentată de stabilirea intevalului de încredere sau de previziune.

Intervalul de previziune se determină cu ajutorul unor modele matematice. Limitele intervalului de previziune pot fi influenţate de orizontul de previziune, intervalul fiind mai mare, pe măsură ce orizontul de previziune se depărtează de perioada în care a fost elaborată previziunea.

Intervalul de previziune sau de încredere se poate determina după expresia următoare: ( )L y z n zc= ± δ ,

în care: L - reprezintă limita intervalului de previziune (cu semnul “-” pentru limita

inferioară şi cu semnul “+” pentru limita superioară); yc – reprezintă seria datelor previzionate (ajustate); z - reprezintă media raportului dintre mărimile absolute ale seriei de date

ajustate (yc) şi cele ale seriei de date empirice (y); δz- reprezintă abaterea tip. Abaterea tip se calculează astfel:

( )δz

n z z

n= ∑∑ −2

2

2

, unde : z yyc= .

3.2. Metode şi tehnici de previziune a pieţei produselor agricole şi agroalimentare

În cadrul procesului de previziune a pieţei produselor agricole şi agroalimentare se utilizează o multitudine de tehnici şi metode de previziune, care se diferenţiază după mai multe criterii :

• precizia modelului; • domeniile de aplicare; • orizontul de previziune, etc.

Metodele de previziune se împart în două mari categorii: • metode cantitative; • metode calitative.

Metodele calitative se bazează mai mult pe elemente care se pot cuantifica mai greu.

Acest grup de metode se utilizează cu precădere în previziunile pe termen lung şi foarte lung.

Metodele calitative de previziune urmăresc evidenţierea aspectelor calitative ale fenomenului, plasarea într-o zonă a viitorului cât mai veridică şi fundamentarea logică a relaţiilor completate sau verificate prin metode cantitative, fapt ce permite reprezentarea unei imagini mai realiste privind evoluţia fenomenelor analizate.

40

3.2.1. Metode de previziune pe termen scurt Pentru previziunea pe termen scurt, se pot utiliza mai multe metode:

• ritmul mediu; • coeficienţii de elasticitate; • metoda trendului, ş.a.

Metoda ritmului mediu constă în stabilirea evoluţiei viitoare a pieţei, plecând de la ideea că şi în viitor se va înregistra o evoluţie asemănătoare celei din perioada anterioară.

Metoda coeficienţilor de elasticitate se poate utiliza atât pentru previziunea cererii de consum sau a ofertei de produse agricole şi agroalimentare în funcţie de venituri, cât şi pentru previziunea cererii de consum în profil structural, plecând de la evoluţia totală a vânzărilor de produse agricole şi agroalimentare.

Metoda trendului se poate utiliza la nivelul oricărei firme agricole şi/sau agroalimentare şi constă în a reduce expresia:

( )x y yi2 2

∑ = −∑ , care ar putea avea valoarea zero dacă: y y= . Spre exemplu, să presupunem că se cunosc veniturile lunare ale

populaţiei dintr-o localitate “A” şi vânzările înregistrate de magazinele cu produse agricole şi agroalimentare.

În funcţie de corelaţia stabilită între venituile (x) şi vânzările de produse agricole şi agroalimentare (y), se pot previziona vânzările de produse agricole şi agroalimentare din luna ianuarie a anului următor, ştiind că veniturile populaţiei din luna respectivă vor fi de 8000 mil. lei (tab. 3.1.).

Tabelul 3.1. Principalele elemente de calcul pentru previziunea vânzărilor de produse agricole şi

agroalimentare prin metoda trendului

Lunile calendaristice

Veniturile populaţiei mil. lei

Vânzări totale mil. lei

Abateri faţă de medie

Calculul pătratului

abaterilor xi yi xi - x yi-y (xi-x)*

(yi-y) (xi-x)2 (yi-y)2

Ianuarie 6500 2100 -690 -280 193200 476100 78400 Februarie 5900 1700 -1290 -680 877200 1664100 462400 Martie 7050 2400 -140 20 -2800 19600 400 Aprilie 6300 2150 -890 -230 204700 792100 52900 Mai 8000 2600 810 220 178200 656100 48400 Iunie 6750 2250 -440 -130 57200 193600 16900 Iulie 7400 2500 210 120 25200 44100 14400 August 7800 2650 610 270 164700 372100 72900 Septembrie 8100 2700 910 320 291200 828100 102400 Octombrie 6400 2160 -790 -220 173800 624100 48400 Noiembrie 8280 2750 1090 370 403300 1188100 136900 Decembrie 7800 2600 610 220 134200 372100 48400 TOTAL 86280 28560 0 0 2700100 7230200 1082800

În urma prelucrării datelor din tabelul 3.1. se obţin următoarele valori: 719012

86280 ==x mil. lei 238012

28560 ==y mil. lei Se determină parametrii “a” şi “b” din cadrul funcţiei y = a + bx,

unde:

( )( )( ) 373,07230200

27001002 ==

∑∑=

−

−−

xx

yyxx

i

iib

iar “a” va fi : 87,3017190*373,02380 −=−=−= xbya

41

Astfel, va rezulta forma generală a ecuaţiei pentru previziunea vânzărilor din lunile anului următor:

y = -301,87 + 3,73x, Folosind ecuaţia de mai sus, se vor previziona vânzările (valoric) pentru

produsele agricole şi agroalimentare ale lunii ianuarie a anului următor (pentru x = 8000 mil. lei):

y = -301,87 +0,373*8000 = 2682,13 mil. lei

3.2.2. Metode de previziune pe termen mediu şi lung

Pentru previziunea pe termen mediu şi lung se pot utiliza două categorii de metode şi anume :

• metode obiective; • metode intuitive.,

3.2.2.1. Metode obiective de previziune

În cazul metodelor obiective, previziunea fenomenelor de piaţă se

realizează prin următoarele metode: • metode bazate pe extrapolare; • metode normative; • metode comparative.

Metodele bazate pe extrapolare se împart în două categorii: • metode ce folosesc extrapolarea analitică clasică; • metode ce folosesc extrapolarea fenomenologică.

Extrapolarea analitică clasică are la bază teoria probabilităţilor. Legăturile dintre fenomenele de piaţă sunt exprimate sub forma unor funcţii matematice, cum ar fi : Modelul liniar se bazează pe ecuaţia dreptei:

y = a + bx Folosind modelul liniar, evoluţia fenomenelor de piaţă poate avea aliura

unei drepte cu tendinţă (fig. 3.1):

Fig. 3.1. - Dreapta de tendinţă Extrapolarea fenomenologică se bazează pe un grup de metode care

stabilesc evoluţia fenomenului de piaţă în raport cu relaţiile sale cu alte fenomene. Se porneşte de la cunoaşterea unui tip de curbă ce caracterizează

fenomenul studiat. Cea mai largă aplicabilitate în extrapolarea fenomenologică o au

următoarele tipuri de curbe: • curba variaţiei liniare cu plafonare (fig. 3.2.); • curba variaţiei exponenţiale cu plafonare (fig. 3.3);

42

• curba variaţiei exponenţiale fără plafonare (fig. 3.4); • curba variaţiei dublu exponenţiale (fig. 3.5.); • curba funcţiei gaussiene cu creştere lent exponenţială (fig..

3.6.) Metodele normative de previziune au o arie mai redusă de utilizare. Aceste metode se bazează pe utilizarea unor normative în calculul unor

parametri ai fenomenelor studiate. O aplicabilitate mai largă a metodelor normative de previziune se

întâlneşte în cazul previziunii consumului populaţiei, previziuni care au la bază normele fiziologice de consum.

Fig. 3.2. – Curbă cu variaţii liniare

cu plafonare

Fig. 3.4. – Curbă cu variaţie exponenţială fără plafonare

Fig. 3.3.- Curbă iniţială exponenţială cu plafonare

Fig. 3.5. – Curbă cu variaţii dublu exponeţiale

Fig. 3.6. – Curba funcţiei gaussiene cu creştere lent exponeneţială

43

Aşa cum s-a observat, metodele normative de previziune fac parte din gru-pa metodelor auxiliare, ele oferind o serie de elemente previzionale cu caracter constant (normativ), care se corelează cu o serie de indicatori dinamici (populaţia, veniturile, preţurile etc.). Metodele comparative de previziune abordează evoluţia viitoare a feno-menele de piaţă pe baza unor comparaţii cu evoluţia altor fenomene similare sau cu fenomene diferite, dar cu evoluţii asemănătoare.

Dintre metodele comparative menţionăm următoarele: • metoda analogiilor istorice; • metoda indicilor demografici.

Metoda analogiilor istorice are la bază învăţămintele dintr-o anumită perioadă istorică.

Metoda indicilor demografici se bazează pe interrelaţiile dintre evoluţia unor indicatori demografici şi previziunile de piaţă.

3.2.2.2. Metode intuitive de previziune

Cele mai importante metode intiutive de previziune sunt următoarele:

• metoda vizionară de previziune; • metoda consensului colectiv; • metoda bazată pe tehnica scenariilor; • metoda Delphi sau metoda bazată pe reflexia de grup; • Conferinţa Delphi.

Metoda vizionară de previziune se bazează pe perspicacitatea, experienţa şi inspiraţia personală a celui ce se ocupă de previziune.

Metoda consensului colectiv presupune ca previziunea să se bazeze pe un grup de experţi cu formaţii apropiate, care se pot pune de acord imediat.

Metoda bazată pe tehnica scenariilor presupune stabilirea logică a evenimentelor pornind de la o situaţie dată şi prevederea în viitor a evoluţiei acestora, etapă cu etapă.

Metoa Delphi se bazează pe reflecţiile unui grup de experţi. Colectivul de previziune trebuie să cuprindă următoarele trei tipuri de

experţi (fig.3.7.): a. experţi în tehnică ; b. experţi în aplicarea în practică a rezultatelor experimentale; c. experţi coordonatori.

Metoda Delphi presupune alcătuirea unui program riguros de interogare individuală succesivă, alternând cu unele informaţii şi opinii.

a. selecţie precisă şi riguroasă a participanţilor; b. o acţiune de grup specifică, care nu presupune prezenţa efectivă a

participanţ-lor, ci antrenarea lor printr-un organizator central, care redactează, distribuie şi analizează chestionarele;

c. o procedură iterativă, în care expertul este confruntat cu răspunsu-rile celorlalţi participanţi, dându-i posibilitatea să-şi corecteze previ-ziunea sa, până când, în final se va obţine o convergenţă.

Etapele care se parcurg în cadrul derulării acestei metode se referă la următoarele :

- alegerea unui panel de experţi în diverse domenii conexe; - iniţierea unei anchete asupra panelului de experţi, în mai multe runde, pe bază de chestionar;

44

Fig. 3.7. – Structura grupului de experţI în procesul de previziune

- prelucrarea informaţiilor obţinute şi transmiterea rezultatelor tuturor experţilor participanţi la anchetă, pentru confruntarea sau reformularea părerilor;

- menţinerea aceluiaşi panel de experţi până la terminarea rundelor de anchetă.

Metoda Delphi favorizează fenomenul de convergenţă, prin apropierea progresivă a părerilor formulate de experţii participanţi.

Metoda Delphi are aplicabilitate mai ridicată în previziunea lansării noilor produse, cât şi pentru unele previziuni cantitative sau valorice, care vizează mai ales, produsele cu ciclul de viaţă mai lung. În ultimii ani, a apărut “Conferinţa Delphi”, care constituie o variantă nouă, rezultată din combinarea metodei clasice cu tehnica calculatoarelor, care a generat automatizarea legăturilor dintre experţi.

Părerile experţilor sunt introduse în memoria calculatorului care acumulează voturile în legătură cu aceste păreri (puncte de vedere).

Expertul, prin instalaţiile terminale ale calculatorului, poate obţine o sinteză a lucrărilor, cât şi stadiul la care s-a ajuns. Dacă doreşte să prezinte păreri noi, expertul le înregistrează pe calculator iar prin reţeaua de calculatoare vor fi transmise, pentru a fi analizate, celorlalţi experţi participanţi.

Necesitatile statului

in tehnica

In aplicare

Sociologi, ecologi–climatologi,

ergonomi

Evolutia tehnica

Posibilitati de aplicare

Viziunea mai larga a manifestarii fenomenului

Reprezentanti ai statului

Experti

45

Capitolul 4 - PIAŢA CEREALELOR BOABE

Din punct de vedere economic, cerealele ocupă primul loc în structura agriculturii mondiale, peste 50 % din suprafaţa arabilă a globului fiind cultivată cu cereale boabe.

Din punct de vedere social, cultivarea cerealelor pentru boabe oferă locuri de muncă, securitate alimentară şi stabilitate socială pentru 50 – 60 % din forţa de muncă activă care lucrează în agricultură pe plan mondial, iar pâinea este alimentul de bază pentru mai mult de 1/3 din populaţia globului pământesc.

Oferta de cereale pentru boabe la nivel mondial este obţinută pe cele mai mari suprafeţe.

Astfel, după datele FAO, suprafaţa mondială semănată cu cereale pentru boabe reprezenta, în ultima jumătate a secolului trecut, în medie, 52 % din suprafaţa arabilă a lumii, creşterea suprafeţelor cu principalele specii fiind mai mare decât la începutul anului 1950 : cu peste 60 % la porumb, cu circa 46 % la orez, cu aproape 32 % la grâu şi cu circa 25 % la orz.

Consumul de cereale pentru boabe este destinat în proporţie de 69 – 74 % alimentaţiei umane şi în proporţie de numai 15 – 20 % furajării animalelor, pe când în ţările dezvoltate, consumul uman de cereale reprezintă 21 %, iar cel destinat furajării animalelor se ridică la 61 – 63 % din consumul total de cereale.

Nivelul comerţului internaţional cu cereale pentru boabe desfăşurat în ultimii ani, a reprezentat, potrivit statisticilor FAO, peste 11 % din importurile cu produse agroalimentare şi respectiv, peste 10 % din exporturile produselor agro-alimentare, valorile fiind motivate prin creşterea ponderii produselor prelucrate cu preţuri mult mai mari pe unitatea de greutate decât în cazul produselor primare.

În România, structura producţiei agricole este dominată de cultivarea cerealelor pentru boabe, pondere care a sporit după anul 1990, comparativ cu anul 1989.

Organizarea pieţei cerealelor pentru boabe trebuie să îndeplinească rolul de regulator al raportului dintre cerere şi ofertă, acţionând direct asupra formării preţurilor pe piaţă.

Aşa cum întâlnim în diverse ţări din Uniunea Europeană organisme de reglare, organizate ca societăţi civile profesionale, cu rolul de a cumpăra, a vinde şi a stoca şi în România este imperios necesară apariţia unor astfel de agenţi economici care să contribuie la garantarea unui nivel de viaţă corespunzător al agricultorilor, să amelioreze structurile pe filieră (de la producţie până la distribuţie) şi să consolideze eficienţa lor economică, să cunoască mai bine piaţa şi să determine lărgirea acesteia, să promoveze o constantă politică de calitate a produselor etc.

Distribuţia şi valorificarea cerealelor pentru boabe se poate realiza fie în stare brută (imediat după recoltare), fie după o perioadă de stocare în depozit (fig. 4.1.).

46

Ferme familiale şi asociaţii

private

Angrosişti

Prod

ucăt

orii

Producători individuali

Fabrici de procesare

Produse finite prelucrate industrial

Autoconsum

Cantitativă

Recepţie

Calitativă

Depozitare Condiţionare

Piaţa liberă

Consumatorii

Control calitativ

Angrosişti

Produse finite prelucrate industrial(pâine, alte produse

de panificaţie)

Detailişti

Export

Fig. 4.1. - Filiera în distribuţia şi valorificarea cerealelor pentru boabe

Aşa cum rezultă din figura prezentată, în circuitul de distribuţie şi valorifi-

care se interpun mai multe etape şi anume: • recepţia; • depozitarea şi condiţionarea; • compartimentarea pe destinaţii (consum alimentar, furaje,

procesare in-dustrială, export etc.); • pregătirea pentru livrare; • livrarea propriu-zisă.

Organizaţiile profesionale cu rol de regularizare a ofertei şi a cererii de consum pe piaţă au o structură complexă, în care se pot cuprinde:

• sindicate generale sau specializate; • cooperative de aprovizionare, colectare şi condiţionare a

cerealelor; • cooperative de procesare a cerealelor; • organisme mutuale de credit, de protecţie socială şi de asigurări; • camere de agricultură.

În România, capacitatea de depozitare a cerealelor pentru boabe este de peste 10 mil. tone şi vizează marile depozite „COMCEREAL”, cu sucursale şi filiale în toate judeţele ţării şi în municipiul Bucureşti.

Oferta totală de cereale boabe realizată din producţia autohtonă este dispersată teritorial şi cantitativ neuniformă.

După anul 1985, evoluţia ofertei totale de cereale boabe realizată în România a avut o tendinţă de scădere (tab. 4.1.).

47

Tabelul 4.1. Oferta totală de cereale boabe realizată în România în perioada1985 – 2000

Specificare U.M. 1985- 1989

1990-1994 % 1995-

1998 % 1999-2000 %

Cereale boabe total, din care: mii t 18756 16489 87,9 18728 99,9 13758 73,4

- grâu şi secară mii t 7047 5542 78,6 6020 85,4 4570 64,9 - orz şi orzoaică mii t 2605 2199 84,4 1814 69,6 943 36,2

- porumb boabe mii t 8855 8293 93,7 10726 121,1 7917 89,4 - alte cereale boabe mii t 250 455 182,1 168 67,2 328 131,2

Fenomenul este vizibil mai ales după anul 1990, când la speciile de bază

nivelul producţiilor medii la hectar s-a redus iar în structura suprafeţelor cultivate cu cereale boabe au avut loc schimbări evidente.

Cele mai mari reduceri s-au semnalat la “orz-orzoaică” şi “grâu – secară”, iar la porumb boabe, scăderea a fost mai mică : 10,6 %.

Cererea de consum la cerealele pentru boabe este caracterizată în general prin invariabilitatea acesteia.

Dacă preţul cerealelor scade, populaţia (urbană, în mod special) va realiza o economie în bugetul de familie.

Spre exemplu, dacă veniturile populaţiei cresc, cumpărările de cereale vor rămâne la acelaşi nivel, populaţia realizând cumpărări din afara sectorului alimentar.

Multitudinea factorilor care influenţează cererea de consum la cereale pot fi încadraţi în mai multe categorii şi anume :

• grupa factorilor economici ( cantitatea şi structura produselor ce se pot cumpăra, preţurilor acestor produse);

• grupa factorilor socio-culturali ( nivelul de educaţie, atitudinile, tradiţiile şi obiceiurile alimentare);

• grupa factorilor geografici (clima şi localizarea geografică); • grupa factorilor legaţi de condiţiile agricole de producţie şi de

procesare a cerealelor. Relaţia între cererea şi oferta de cereale pentru boabe este considerată o

latură fundamentală a funcţionalităţii pieţei cerealelor. Preţul rezultat din această confruntare şi realizarea unui echilibru între

cerere şi ofertă este denumit preţ de echilibru. Preţul cerealelor boabe a reprezentat şi reprezintă un etalon pentru preţul

celorlalte mărfuri, în funcţie de care se „aşează” preţul furajelor, care se regăseşte mai departe în preţul produselor animale etc.

În viitor, România ar putea să-şi recâştige locul de exportator net, cu un volum al exporturilor de cereale de 1,8 mil. tone anual (tab. 4.2.).

Pe plan mondial, cerealele boabe ocupă o suprafaţă de circa 730 mil. ha, reprezentând 53,0 % din suprafaţa arabilă a globului iar producţia totală a ajuns la peste 2075 mil. tone (tab. 4.3.).

La nivelul anului 2000, producţia mondială de cereale boabe a depăşit 2027 mil. tone, sporul de creştere fiind de 12 % faţă de anul 1990 şi de 31 % faţă de 1978.

48

Tabelul 4.2.

Balanţa comercială pentru cereale boabe, realizată în România, pentru perioada 1996 – 2003

Specificare U.M. 1996 1997 2000 2003

Suprafaţa cultivată mii ha 5834 6316 6013 5920 Randament la hectar tone/ha 2,43 3,18 3,00 3,30 Producţia totală mii tone 14177 20058 18056 19553 Import mii tone 146 118 150 50 Export mii tone 1740 340 1219 1811 Consum aparent, din care: mii tone – pt. îngrăşământ mii tone 10292 10350 9793 10393 – pt. furajare mii tone 686 654 919 919 – pt. prelucrare mii tone 1410 1400 2355 2355 – pt. consum uman mii tone 3795 3805 3920 4126 Consum/locuitor Kg/loc 168 170 175 179 Grad de acoperire a cererii interne % 88 91 106 110

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, octombrie 1998

Astfel, dacă oferta şi consumul de cereale boabe s-au menţinut la un nivel relativ apropiat, stocurile iniţiale şi finale au marcat o creştere importantă, în timp ce, export-importul a prezentat o tendinţă de scădere.

Tabelul 4.3.

Piaţa mondială a cerealelor boabe în perioada 1984 – 1998 Specificare 1984-1985 1985-1986 1986-1987 1996-1998

Stoc iniţial 190,5 234,2 317,5 373,5 Producţie 1322,2 1343,3 1358,0 1702,4 Total ofertă 1512,7 1577,5 1675,7 2075,9 Consum 1234,2 1260,0 1290,7 1577,9 Stocuri finale 278,5 317,5 385,0 498,0

Repartiţia teritorială a ofertei de cereale boabe ne arată faptul că Asia

deţine peste 43 %, urmată de Europa, America de Nord şi Centrală etc. Primele 10 ţări mari producătoare de cereale boabe sunt: China, S.U.A.,

C.S.I., India, Franţa, Canada, Indonezia, Brazilia, Turcia şi Germania. Aceste ţări realizau peste 68 % din oferta mondială de cereale boabe, revenind 455 kg/locuitor. Totuşi, după nivelul producţiei ce revine pe locuitor, ierarhizarea celor 10 ţări este diferită.

Astfel, Canada care ocupă poziţia a şasea după producţia totală de cereale, se plasează pe primul loc după producţia de cereale boabe ce revine pe locuitor (1891 kg), SUA îşi menţine acelaşi loc, Franţa locul al treilea iar India, locul al zecelea.

În primele zece ţări se includ şi două ţări din Uniunea Europeană care realizează peste 108 mil. tone, revenind 677 kg/loc.

În perioada 1984 – 1998, pe piaţa mondială a cerealelor boabe s-au produs modificări importante.

De altfel, aşa cum era de aşteptat, cele mai mari stocuri se regăsesc în unele ţări dezvoltate (tab.4.4.).

Tabelul 4.4. Evoluţia stocurilor de cereale boabe în unele ţări ale lumii, în perioada

49

1984 – 1996 1996

Specificare 1984 1985 1986 mil. tone % 1984

S.U.A. 79,5 98,8 181,1 211,7 266,3 U.E. 15,6 33,6 35,9 28,6 183,3 Canada 13,3 12,2 14,8 23,6 177,4 Australia 8,1 8,8 6,1 3,9 48,2 Alte ţări dezvoltate 40,3 49,3 49,0 60,4 149,9 Total 156,8 202,7 286,9 328,2 209,3

Datorită creşterii stocurilor în unele ţări ale lumii şi în Uniunea Europeană

în anul 1998, exportul net la cereale, cu unele excepţii a fost pozitiv (tab.4.5.).

Tabelul 4.5. Oferta şi exportul net la cereale boabe în anul 1998

Specificare Oferta Exportul net*) Total mondial, din care: 2055,1 -2,5 Uniunea Europeană 215,1 19,9 S.U.A. 349,6 88,8 Canada 51,1 21,5 Australia 31,8 20,4 Argentina 34,7 4,7 Federaţia Rusă 97,2 -5,1 China 447,1 -6,2 Japonia 13,3 -34,1 Alte ţări 815,2 -112,4

*) Exportul net = export - import În ţările Uniunii Europene, în conformitate cu angajamentele asumate de

U.E. prin Acordul pentru Agricultură, Runda Uruguay – GATT (OMC), suprafeţele ocupate de cereale se vor restrânge, fapt ce va conduce la o scădere a stocurilor şi menţinerea la un nivel constant a ofertei de cereale, nemaifiind necesară acordarea de subvenţii la export.

În acest context, vor fi afectate în mod deosebit culturile de cereale furajere: secara, orzul şi ovăzul.

Ca urmare a acestei măsuri, în Uniunea Europeană va spori randamentul mediu la hectar cu circa 5,5 %, excepţie la orz, unde producţia medie la hectar va fi mai mică cu 6,5 %.

În consecinţă, oferta totală de cereale boabe a Uniunii Europene este estimată că se va majora de la nivelul de 203,1 mil. tone realizat în anul 1996, la 207,2 mil. tone, ca urmare a creşterii randamentului mediu la hectar.

Oferta totală de cereale boabe în ţările CEEC-10, din care face parte şi România, în perioada 1989-2000, a avut o evoluţie diferită (tab. 4.6.).

Astfel, în anul 2000, pe total CEEC-10, oferta totală de cereale boabe a scăzut cu 2,9 %, în timp ce, în Polonia, Cehia, Slovacia şi Slovenia, s-a înregistrat o uşoară creştere.

Comparativ cu Uniunea Europeană (EU-15), cele 10 state recent intrate în U.E., prezintă o ofertă totală de cereale boabe, care în anul 2000 era de 185,7 mil. tone, revenind 3,51 tone/ha, faţă de 5,45 tone/ha, în U.E.-15. (tab. 4.7.)

Tabelul 4.6. Oferta totală de cereale în Uniunea Europeană, pentru perioada 1996-2003 -mil.tone-

Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 %/

50

1996 Total grâu, din care: 99,0 94,7 103,2 101,0 100,1 108,0 109,1 - grâu moale 90,8 87,5 94,4 92,2 91,1 98,8 108,9 - grâu tare 8,2 7,2 8,8 8,8 9,0 9,2 112,2 Total cereale furajere, din care: 104,1 109,0 106,0 100,3 96,3 99,2 95,3

- orz 51,9 52,1 52,4 47,6 45,3 45,0 86,7 - porumb 34,5 38,3 35,0 35,2 34,1 37,2 107,8 - alte cereale furajere 17,7 18,6 18,6 17,5 16,9 17,0 96,0 Total cereale 203,1 203,6 209,2 201,3 196,4 207,2 102,0

Tabelul 4.7.

Oferta totală de cereale boabe în ţările CEEC-10 realizată în perioada 1989-2000

Anii ��rile 1989 1994 2000 %/1989

Polonia 26,95 21,76 28,20 104,6 Ungaria 15,38 11,57 12,90 83,9 Cehia 7,79 7,21 7,85 100,8 Slovacia 4,25 3,70 4,41 103,8 Slovenia 0,52 0,56 0,74 142,3 România 18,31 18,18 17,85 97,5 Bulgaria 9,48 6,92 9,20 97,0 Lituania 3,02 2,41 2,62 97,0 Letonia 1,57 0,90 1,18 86,8 Estonia 0,96 0,51 0,74 75,2 TOTAL CEEC-10 88,23 73,72 85,69 97,1 EU-15 188,51 171,29 187,50 99,5 % CEEC-10/EU-15 46,80 43,03 45,70 -

În perioada 1996-2003, balanţa comercială a cerealelor în UE-15 a fost

pozitivă, în sensul că stocurile iniţiale s-au dublat, iar cele de intervenţie au fost de 13,5 ori mai mari faţă de anul 1996.

Perspectiva pe termen scurt a pieţei cerealelor în Uniunea Europeană este apreciată că va depinde în mare măsură de evoluţia pieţei mondiale, atât sub aspectul fluxurilor comerci-ale, cât şi a preţurilor, dar şi de capacitatea Uniunii Europene de a exporta (cu sau fără subvenţii) cantităţi însemnate de cereale.

În baza estimărilor privind producţia şi consumul, balanţa comercială a cerealelor pentru boabe în ţările central şi est-europene va înregistra un sold pozitiv de 7,5 mil. tone.

Cele mai mari disponibilităţi pentru export se vor afla în Ungaria, România şi Polonia (tab. 4.8.). În ceea ce priveşte consumul de cereale în sectorul alimentar în ţările central şi est-europene, acesta se estimează că se va majora cu circa 0,4 mil. tone, ajungând la 17,9 mil. tone, ca urmare a creşterii populaţiei.

În perioada prognozată, ca urmare a faptului că numărul animalelor urmează să crească, consumul de cereale furjere se va majora de la 45 mil. tone la 51,6 mil. tone.

Cele mai mari creşteri în consumul total de cereale se vor realiza în Polonia, România şi Lituania.

Tabelul 4.8.

Balanţa comercială pentru cerealele boabe în ţările central şi est-europene, pentru perioada 1996-2003

51

Suprafaţa U.M. 1996 1997 1998 1999 2000 2003 %/ 1996

Suprafaţa cultivată cu cereale mil. ha 23,4 24,7 24,1 24,4 24,7 25,2 107,7

Randament tone/ ha 2,94 3,30 3,11 3,19 3,28 3,54 120,4 Producţie mil. tone 68,8 81,6 75,1 77,9 80,8 89,2 129,7 Consum total, din care: mil. tone 71,7 74,2 73,5 75,3 76,8 81,6 113,8

- în sectorul de furajare mil. tone 16,3 17,5 17,5 17,7 17,6 17,9 109,8

- în sectorul alimentar mil. tone 44,4 44,9 45,1 46,4 47,6 51,6 116,2

Sold mil. tone -2,9 7,4 1,5 2,6 4,1 7,5 101,4 În ceea ce priveşte consumul de cereale în sectorul alimentar în ţările

central şi est-europene, acesta se estimează că se va majora cu circa 0,4 mil. tone, ajungând la 17,9 mil. tone, ca urmare a creşterii populaţiei.

În perioada prognozată, ca urmare a faptului că numărul animalelor urmează să crească, consumul de cereale furjere se va majora de la 45 mil. tone la 51,6 mil. tone.

Cele mai mari creşteri în consumul total de cereale se vor realiza în Polonia, România şi Lituania.

Ţările central şi est-europene utilizează o gamă largă de instrumente de sprijin şi protecţie ale sectorului agricol, pornind de la măsurile de protecţie la frontieră şi/sau sistemul preţurilor plafon, la plăţile directe, care vizează subvenţionarea input-urilor agricole, alocarea de fonduri pentru investiţii şi exceptarea de la impozite.

În România şi Bulgaria, sprijinirea sectorului agricol s-a concretizat în special sub forma unor credite alocate producţiei şi exportului şi, mai recent, în România sub forma cupoanelor.

Cu excepţia Estoniei, României şi Letoniei, celelalte ţări central şi est-euro-pene aplică la intern un sistem de preţuri plafon pentru grâu, dar spre deosebire de preţurile practicate în Uniunea Europeană, nivelul acestor preţuri este mult mai redus (tab.4.9.).

Tabelul 4.9. Preţuri la producător pentru grâu, porumb şi orz, practicate în Europa, în anul 1997

Grâu Porumb Orz

Specificare ECU/tonă % faţă de preţul din

U.E. ECU/tonă

% faţă de preţul din

U.E. ECU/tonă

% faţă de preţul din

U.E. Polonia 137 109 117 88 113 95 Ungaria 98 78 73 55 95 80 Cehia 116 92 120 90 90 76

Slovenia 184 146 106 79 124 104 Estonia 123 98 - - 106 89

România 130 104 103 77 91 77 Bulgaria 108 86 87 65 - - Slovacia 111 89 103 77 108 91 Lituania 146 116 - - - -

Letonia 119 95 - - 93 78 UE-15 126 134 119 Sursa: Comisia Europeană. Directoratul General pentru Agricultură, octombrie 1998

Pentru ţările central şi est-europene membre ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) măsurile de sprijin ale pieţei sunt într-o mai mare măsură

52

condiţionate de angajamentele asumate în cadrul Rundei Uruguay privind accesul pe piaţă şi concurenţa la export.

Cu excepţia Estoniei şi Lituaniei, toate celelalte 8 ţări sunt în prezent, membre OMC.

Bulgaria a devenit membră OMC în anul 1997 iar Letonia, la 10 februarie 1999 şi deci nu au luat parte la negocierile concluzionate în Acordul pentru Agricultură (Runda Uruguay, 1994).

Dintre ţările central şi est-europene prezente la negocierile Acordului pentru Agricultură, România este singura ţară care a negociat de pe poziţia de ţară în curs de dezvoltare.

Acest fapt i-a permis României să negocieze condiţii de acces pe piaţa internă mai restrictive şi de subvenţionare a exporturilor mai relaxate, comparativ cu celelalte ţări est-europene (care au negociat de pe poziţii similare ţărilor dezvoltate).

În plus, pentru România, perioada de implementare a angajamentelor asumate prin Acordul pentru Agricultură a fost de 10 ani (1995-2004) faţă de 6 ani (1995-2000), cât a fost convenit pentru ţările dezvoltate.

În ceea ce priveşte cotele tarifare de import, ţările membre ale OMC, ale căror taxe vamale consolidate sunt rezultatul tarificării, sunt solicitate să menţină oportunităţile de acces curent sau să stabilească noi angajamente de acces minim.

Angajamentele de acces curent presupun ca ţările membre OMC să ofere oportunităţi de acces pe pieţele lor cel puţin echivalente cu media cantităţilor importate în perioada 1986-1988.

Începând cu anul 1995, aceste ţări au trebuit să prevadă un acces minim echivalent cu 3 % din consumul intern mediu al perioadei de referinţă (1986-1988), urmând ca până la sfârşitul perioadei de aplicare a Acordului echivalent să reprezinte 5 % din consumul intern (tab.4.10.).

Tabelul 4.10. Cotele tarifare de acces minim pe piaţă pentru cereale, în anul 2000

�ara Cotă tarifară (mii tone) Taxă vamală (%)

Polonia 882 15-40 Ungaria 396 2-10 Cehia - - Slovenia 270 0 România - - Bulgaria 277 5-25 Slovacia - -

Sursa: Comisia Europeană, Directorul General pentru Agricultură, iunie 1998.

Acordul pentru Agricultură stabileşte şi principiile şi regulile de bază pentru angajamentele de reducere a subvenţiilor de export.

Ţările dezvoltate vor reduce într-o perioadă de 6 ani volumul exporturilor subvenţionate cu 21 % în raport cu nivelul mediu din perioada de bază (1983-1990), în timp ce, ţările în curs de dezvoltare le vor reduce cu 14 % de-a lungul unei perioade de 10 ani.

Ţările în curs de dezvoltare sunt exceptate de la angajamentele de reducere a unor subvenţii la export în domeniul transportului intern şi internaţional terestru, fluvial şi maritim.

Exportul realizat în cadrul programelor de ajutor alimentar nu este supus reducerii subvenţiilor. Pe lângă angajamentele comerciale internaţionale, politicile comerciale ale ţărilor central şi est-europene sunt guvernate şi de acorduri bilaterale şi regionale de comerţ, precum acordurile de asociere la Uniunea

53

Europeană, Acordul CEFTA (Central European Free Trade Agreement) şi Acordul BFTA (Baltic Free Trade Agreement).

Un alt factor care influenţează piaţa cerealelor în Uniunea Europeană este reprezentat de taxele vamale (tab. 4.11.)

Taxele vamale au fost convertite în echivalent ad valorem pe baza nivelelor de preţ practicate pe piaţa mondială în anul 1997 şi a estimărilor în perspectiva anului 2000.

Pentru România, taxele vamale consolidate corespund anului 2004. Tabelul 4.11.

Taxele vamale consolidate la cereale în Uniunea Europeană1)

Denumirea produsului

Taxa vamală de

bază în 1995 (ECU/tonă)

Taxa vamală

consolidată în 2000

(ECU/tonă)

Clauza specială de salvgardare

(SSG)

Grâu dur 231 148 Da Grâu pentru sămânţă2) 20,0 12,8 - Grâu comun şi meslin pentru sămânţă 149 95 Da

Secară 145 93 Da Orz 145 93 Da Ovăz 139 89 Da Porumb, hibrizi pentru sămânţă2) 4,0 - - Porumb nehibridizat pentru sămânţă 147 94 Da Porumb pt consum 147 94 Da Orez nedecorticat (orez paddy) pentru însămânţări2) 12,0 7,7 -

Orez decorticat (orez brun) 413 264 Da Orez semialbit sau albit, sticlos sau glasat 650 416 Da

Orez spart 200 128 Da Sorg, hibrizi pentru însămânţări2) 10,0 6,4 - Sorg pentru consum 147 94 Da

Sursa: Parlamentul European, Direcţia Generală de Studii „Negocierile Agricole din cadrul Rundei Uruguay - GATT”

Note: 1) Uniunea Europeană – 12 ţări membre;2) Taxa vamală exprimată ad valorem (în %);

4.1. Piaţa grâului

Evoluţia ofertei şi a cererii de conum la grâu boabe în România, în perioada 1994 – 2003, atestă o tendinţă de creştere, fapt ce a permis realizarea unor importante disponibilităţi pentru export şi eliminarea importurilor (tab.4.12).

Cererea de consum la grâu boabe în România se estimează la circa 6,5 mil. tone, care, în condiţiile potenţialului productiv al soiurilor cultivate în prezent, asigură obţinerea acestei cantităţi.

România, cu o producţie anuală de 6,2 – 8,2 mil. tone, contribuie cu 1,2 – 1,6 % la producţia mondială de grâu şi realizează circa 360 kg/locuitor.

La grâu, stocurile finale s-au redus simţitor, ca urmare a faptului că producţia totală a marcat o scădere de circa 7 % iar consumul a sporit cu 4 – 21 mil. tone anual, generând o creştere a schimburilor comerciale cu circa 25 mil. tone.

54

Tabelul 4.12 Evoluţia ofertei şi a cererii de consum la grâu în România, în anii agricoli

1994 – 1999 (mii tone)

Anul agricol

Producţia totală

(oferta)

Stocuri iniţiale

Consum intern total

Export Import Stocuri finale

1994-1995 5866 1545 4822 1 166 2754 1995-1996 7366 2754 5666 1535 81 3000 1996-1997 3018 3000 4903 386 246 975 1997-1998 7199 975 5289 1205 0 1667 1998-1999 6200 1667 5250 1500 0 1117 Sursa: Profitul agricol nr. 8/1997, ASR, 1998.

Cererea de consum la grâu boabe în România se estimează la circa 6,5

mil. tone, care, în condiţiile potenţialului productiv al soiurilor cultivate în prezent, asigură obţinerea acestei cantităţi.

România, cu o producţie anuală de 6,2 – 8,2 mil. tone, contribuie cu 1,2 – 1,6 % la producţia mondială de grâu şi realizează circa 360 kg/locuitor.

La grâu, stocurile finale s-au redus simţitor, ca urmare a faptului că producţia totală a marcat o scădere de circa 7 % iar consumul a sporit cu 4 – 21 mil. tone anual, generând o creştere a schimburilor comerciale cu circa 25 mil. tone.

Importul total de grâu şi de produse din grâu a avut o influenţă redusă asupra ofertei totale de grâu în perioada 1994 – 1997, ca urmare a faptului că acesta a reprezentat în medie anuală 164,3 mii tone, din care ponderea cea mai mare a ocupat-o făina de grâu.

România, în viitor, va deveni o principală ţară exportatoare de grâu, contribuind astfel la echilibrarea balanţei comerciale de plăţi externe.

Consumul intern total de grâu prezintă o tendinţă de creştere, iar în structura acestuia, peste 75 % reprezintă consumul populaţiei (tab.4.13 ).

Tabelul 4.13. Dinamica destinaţiei consumului total de grâu în România (mii tone)

Destinaţia 1996-1997 1997-1998 ± %

Consum uman 3600 3979 +10,5 Seminţe 610 600 -1,6 Furaje şi reziduuri 693 710 +2,4 Consum total intern 4903 5289 +7,9 În anul 1990, consumul mediu anual de grâu pe locuitor era de 170 kg,

plasând România pe primul loc în Europa. În perioada 1994 – 1998, preţul mediu de vânzare al grâului pe piaţa

României a crescut de peste 5 ori, mai ales datorită ratei inflaţiei, în timp ce, pe piaţa mondială tendinţa a fost inversă.

Oferta mondială de grâu evidenţiază o creştere uşoară, în timp ce, consumul, exportul şi importul s-au menţinut în limite apropiate.

Stocurile finale au marcat o creştere semnificativă, iar preţul mediu anual a fost mai redus cu circa 41 $/tonă.

Ca şi la cereale boabe – total, la grâu, cea mai mare cantitate ce revine pe locuitor se înregistrează în Oceania, urmată de Europa, America de Nord şi Centrală, Asia etc.

Primele 10 ţări mari producătoare de grâu deţin circa ¾ din suprafaţa mondială cultivată cu grâu şi realizează 69,2 – 74,3 % din producţia totală, revenind circa 150 kg/loc.

55

La nivel mondial, corelaţia suprafaţă – producţie este negativă datorită producţiilor medii la hectar destul de reduse obţinute în unele ţări (Federaţia Rusă, India, Turcia, Iran, ş.a.).

Aşa se explică faptul că, în aceste ţări, datorită nivelului scăzut al producţiei medii, se creează un decalaj evident între oferta internă şi cererea de consum.

Cu toate că, după nivelul producţiei totale de grâu, China, S.U.A. şi India ocupă primele trei locuri în lume, după cantitatea de grâu realizată pe locuitor, primele locuri sunt ocupate de Australia, Canada, Franţa, ş.a.

În perioada 1986-1998, producţia mondială de grâu a marcat o creştere de 10,8 %, în schimb, stocurile finale s-au redus cu 24,4 %.

Totuşi, pe termen lung, se apreciază că, producţia totală de grâu va depăşi cu mult nivelul consumului intern, ceea ce va conduce, la o acumulare de stocuri, la nivelul de 31,6 mil. tone, din care, stocurile de intervenţie vor reprezenta 66,5 % şi vor spori faţă de anul 1996, de 42 de ori .

În ceea ce priveşte balanţa comercială a Uniunii Europeane pentru cerealele furajere, pe termen scurt nu va prezenta o deteriorare semnificativă, ca urmare a limitării creşterii producţiei, a stagnării consumului şi a restricţiilor impuse exporturilor subvenţionate prin Acordul pentru Agricultură (OMC).

Exportul mondial de grâu, în perioada 1986-1998, a depăşit 103 mil. tone, reprezentând 17,3 % din producţia totală..

Datorită stocurilor mari existente în aceste ţări, ponderea exporturilor de grâu din producţia totală a acestora s-a înscris între 20,5 % (Germania) şi 78,3 % (Australia).

În această situaţie, marii exportatori de grâu (S.U.A., Canada şi Uniunea Europeană) au practicat preţuri mai reduse.

Importul mondial de grâu s-a redus cu peste 22 mil. tone, ca urmare a unor importuri mai mici realizate de C.S.I. şi China, în timp ce, Japonia şi ţările Europei de Est şi-au menţinut volumul total al importurilor sau l-au sporit uşor.

În acest context, schimburile internaţionale de grâu vor spori la peste 100 mil. tone anual.

Cele mai mari ţări importatoare de grâu sunt China, Japonia, Brazilia, Federaţia Rusă, Indonezia, Iranul, ş.a.

În ultimii ani, S.U.A. a intrat în mare concurenţă cu Uniunea Europeană, Australia şi Argentina.

Dintre ţările în curs de dezvoltare importatoare de grâu se distinge Egiptul, care importă anual, grâu şi făină de grâu, la nivelul de 7,5 – 8 mil. tone.

Ţările din Europa de Est şi Centrală importatoare de grâu suportă taxe vamale, care faţă de cele practicate de Uniunea Europeană în anul 2000 faţă de anul 1997 s-au modificat (tab.4.14.).

Producţia mondială de făină de grâu depăşeşte 130 mil. tone anual, din care circa 10 % face obiectul schimburilor internaţionale.

Circa 75 % din exportul cu făină de grâu se îndreaptă spre S.U.A., Canada şi Australia iar diferenţa în cadrul ţărilor europene.

Principalele ţări producătoare de făină de grâu sunt: S.U.A., Italia, Iran, Japonia, Marea Britanie, Franţa, Spania, Egipt, Argentina, ş.a.

56

Tabelul 4.14 Taxele vamale1) aplicate la importul de grâu

1997 2000 Ţările Taxa vamală

(%) Taxa vamală

consolidată (%) UE = 100

Polonia 20,0 76 166 Ungaria 41,0 32 70 Cehia 23,1 21 46 Slovenia 5,0 5 10 România 25 240 522 Bulgaria 50 50 109 Slovacia 23,1 21 46 Lituania 30 - - Letonia 25 - -

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998.

Notă: În coloana UE = 100 este calculat raportul (în %) dintre taxa vamală consolidată a ţării respective şi taxa vamală consolidată în Uniunea Europeană.

6.2. Piaţa porumbului pentru boabe

În perioada 1994 – 1998, oferta totală de porumb a României a prezentat o tendinţă de creştere.

Astfel, faţă de anul agricol 1994 – 1995, în anul agricol 1997 – 1998, creşterile ofertei au reprezentat peste 10 %.

În acelaşi timp, consumul total de porumb boabe a sporit cu peste 36 %, determinând reducerea stocurilor finale la aproape jumătate.

Preţul mediu anual a avut o tendinţă de scădere (1995 – 1996 şi 1997 – 1998), cu excepţia anului 1996 – 1997, când a fost mai ridicat cu aproape 40 %.

Din oferta totală de porumb boabe, cea mai mare parte a fost destinată pentru furajarea animalelor (tab. 4.15.).

Tabelul 4.15. Dinamica folosirii ofertei totale de porumb boabe din România

în perioada 1994 – 1998 1995 -1996 1996-1997 1997-1998

Specificare 1994-1995

mii tone mii tone % mii

tone % mii tone %

Consum uman 650,0 650,0 100,0 650,0 100,0 650,0 100,0 Seminţe 123,6 128,0 103,6 104,0 113,3 140,0 113,3 Furaje 5950,3 7419,0 124,7 7958,0 133,7 8500,0 142,8 Consum industrial 400,0 400,0 100,0 400,0 100,0 600,0 150,0 Consum intern total 7697,0 9197,0 119,5 9808,0 127,4 10490,0 136,3

Spre exemplu, în anul agricol 1994–1995, consumul de porumb boabe pentru

furaje a fost de 77,3 %, ajungând la peste 81 % în anul agricol 1997–1998. Consumul industrial şi cel uman s-au menţinut la un nivel constant, cu

excepţia consumului industrial, care în 1997–1998 a fost cu 50 % mai mare. De asemenea, consumul de seminţe a prezentat o tendinţă uşoară de creştere. În perioada 1995-2000, suprafaţa cultivată cu porumb boabe a fost variabilă,

fapt ce a condus la scăderea producţiei totale. Astfel, faţă de anul 1995, în anul 2000, producţia totală de porumb boabe a

fost mai mică cu peste 5 milioane tone, ca urmare a scăderii producţiei medii la hectar cu 43,6 % şi a suprafeţei cultivate cu 1,9 %.

57

Preţul de comercializare la producător a avut o tendinţă crescătoare. Spre exemplu, în anul 1992, preţul mediu de vânzare a fost de 32,93 lei/kg,

pentru ca în prezent să depăşească 2.500 lei/kg. Exprimat în $/tonă, preţul de vânzare al porumbului boabe a avut o tendinţă

de reducere: de la 107 $ /t, în 1992, la 84 $/t, în prezent. Producţia mondială de porumb boabe a sporit de la 230 mil. tone (1972) la

peste 590 mil. tone, în medie pe perioada 1996 – 1998. Dacă la nivel mondial se realizează 92 kg/locuitor, în America de Nord şi

Centrală se produce de 5,1 ori mai mult, în America de Sud şi în Europa – de 1,2 ori, în timp ce, în celelalte continente realizările se înscriu între 17,8 kg (Oceania) şi 54,6 kg (Africa).

Cele mai mari ţări producătoare de porumb boabe sunt următoarele: S.U.A., China, Brazilia, Franţa, Mexic, Argentina etc.

Primele 9 ţări mari producătoare de porumb boabe realizează peste 3/4 din producţia mondială, revenind 125 kg/locuitor.

Între aceste ţări, numai China şi India s-au situat cu o producţie pe locuitor sub media mondială, în timp ce, în celelalte 7 state, depăşirile s-au înscris între 61,7 % (Mexic) şi 660,5 % (S.U.A.).

În perioada 1995 – 1997, oferta mondială de porumb boabe a fost fluctuantă.

Dacă import-exportul şi preţurile medii anuale s-au redus, consumul total şi stocurile finale au avut tendinţa de creştere, mai ales în cazul stocurilor (+51,5%).

România a realizat anual o producţie totală de 9,3 – 11,8 mil. tone porumb boabe, contribuind cu 1,6 – 2,7 % la producţia mondială.

Din producţia mondială de porumb boabe, peste 72 mil. tone fac obiectul schimburilor internaţionale, reprezentând 12,2 %.

Între ţările cu o pondere ridicată în exportul mondial de porumb boabe se înscriu S.U.A., Franţa, Argentina şi China (peste 91 %), ţări mari producătoare de porumb boabe, cât şi alte state, cu o pondere mai redusă în producţia mondială (Belgia-Luxemburg, Grecia, Zimbawe, etc.).

Evoluţia în sensuri opuse a producţiei şi a consumului a condus la reducerea excedentului balanţei producţie – consum.

Creşterea gradului de autoaprovizionare în principalele ţări consumatoare a determinat reducerea cererii de import, având ca efect o puternică concurenţă între exportatori, determinând practicarea unor preţuri mai scăzute.

Cea mai mare parte a disponibilităţilor de export este deţinută în continuare de S.U.A., care a procedat la reduceri esenţiale ale preţului.

Importul mondial de porumb boabe evidenţiază un număr mai mare de state, ponderea cea mai mare deţinând-o Japonia..

Peste 49 % din importurile mondiale se realizează în Japonia, China, Coreea de Sud şi Mexic. Celelalte ţări importatoare, cu toate că se înscriu cu cantităţi mult mai reduse în importul total, se disting prin ponderea foarte mare faţă de producţia autohtonă (Belgia – Luxemburg, Malaesia, Olanda, Marea Britanie, Iran).

Preţurile medii mondiale au avut o tendinţă generală de creştere. Astfel, referindu-ne la perioada 1994 – 1996, preţul mediu anual a sporit cu

51,5 %, cu diferenţieri evidente în timpul anului .

Capitolul 5 - PIAŢA OLEAGINOASELOR

58

În România, în perioada 1985 – 1998, producţia autohtonă realizată la

plantele oleaginoase a marcat o evidentă scădere (excepţie floarea soarelui), pentru ca în perioada 1999 – 2000 să se realizeze o revitalizare a producţiei, cu excepţia soiei pentru boabe (tab. 5.1.):

Tabelul 5.1.

Producţia totală a plantelor oleaginoase realizată în România în perioada 1985 – 2000

Specificare U.M. Media 1985-1989

Media 1994-1998

% Media 1999-2000

%

Total oleaginoase, din care : mii t 1129,0 1037,8 91,9 1248,0 110,5

-floarea soarelui mii t 733,4 911,6 124,3 1011,0 137,9 -soia boabe mii t 329,6 110,5 33,5 126,5 38,4 -alte oleaginoase mii t 66,0 15,7 23,8 110,5 167,4

Sursa : Anuarul Statistic al României, 2001

Astfel, cele mai mari reduceri s-au înregistrat la soia boabe, în timp ce, la

floarea soarelui, creşterea a fost de 37,9 % , iar la alte oleaginoase de 67,4 %. În perioada 1991 – 1997, în România, oferta totală, exportul, consumul

intern şi cererea totală de seminţe, ulei şi şrot de floarea soarelui au avut o tendinţă de creştere, sporul cel mai mare înregistrându-se la export (tab. 5.2., tab. 5.3., tab. 5.4.).

Tabelul 5.2.

Evoluţia cererii şi a ofertei de seminţe de floarea soarelui realizate în România în perioada 1991 – 1997

Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 %/1991 Stoc iniţial mii t 206,9 425,3 314,5 628,4 303,7 Producţia totală mii t 612,0 695,8 932,9 979,6 160,1 Importul mii t 31,0 9,3 0,5 0,4 1,3 Oferta totală mii t 849,9 1130,4 1247,9 1561,4 183,7 Exportul mii t 0,2 18,0 9,7 100,0 500 ori Consumul intern mii t 609,9 831,0 831,4 1197,9 180,0 Cererea totală mii t 610,1 849,0 841,1 1197,9 196,3 Stocuri finale mii t 239,8 281,4 406,8 363,5 151,6

Tabelul 5.3. Evoluţia cererii şi a ofertei de ulei brut de floarea soarelui realizate în România

în perioada 1991 – 1997 Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 %/1991

Stoc iniţial mii t 7,3 11,5 24,3 26,7 365,8 Producţia totală mii t 192,5 290,4 305,8 368,8 191,6 Importul mii t 20,0 5,5 0,6 0,1 0,5 Oferta totală mii t 219,8 307,4 330,7 395,6 180,0 Exportul mii t 10,4 112,0 106,6 200,0 1923,1 Consumul intern mii t 197,7 191,5 203,3 175,0 88,5 Cererea totală mii t 208,1 303,5 309,9 375,0 180,2 Stocuri finale mii t 11,7 3,9 20,8 20,6 166,1

59

Tabelul 5.4. Evoluţia cererii şi a ofertei de şrot de floarea soarelui realizate

în România în perioada 1991 – 1997

Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 % /1991

Stoc iniţial mii t - - - - - Producţia totală mii t 193,8 281,5 296,5 349,9 180,5 Importul mii t - - - - - Oferta totală mii t 193,8 281,5 296,5 349,9 180,5 Exportul mii t - - 111,5 230,0 - Consumul intern mii t 193,8 281,5 185,0 119,9 61,9 Cererea totală mii t 193,8 281,5 296,5 349,9 180,5 Stocuri finale mii t - - - - -

La seminţele, uleiul şi şrotul de soia, în aceeaşi perioadă, evoluţia

componentelor pieţei a fost fluctuantă (tab. 5.5., tab. 5.6., tab. 5.7.). Tabelul 5.5.

Evoluţia cererii şi a ofertei de soia boabe realizată în România în perioada 1991 – 1997 Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 %/1991

Stoc iniţial mii t - 55,4 101,5 77,0 - Producţia totală mii t 178,6 95,4 107,9 85,6 47,9 Importul mii t 266,0 73,0 - 50,0 18,8 Oferta totală mii t 444,6 223,8 209,4 212,6 47,8 Exportul mii t - 0,3 - 4,0 - Consumul intern mii t 404,4 131,0 173,3 165,1 40,8 Cererea totală mii t 404,4 131,3 173,3 169,1 41,8 Stocuri finale mii t 40,2 92,5 36,1 43,5 108,2

Tabelul 5.6.

Evoluţia cererii şi a ofertei de ulei brut de soia din România în perioada 1991 – 1997

Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 % /1991 Stoc iniţial mii t 5,5 9,6 2,2 2,9 52,7 Producţia totală mii t 65,2 21,4 28,4 28,9 44,3 Importul mii t - 0,5 0,6 2,5 - Oferta totală mii t 70,7 31,5 31,2 34,3 48,5 Exportul mii t 0,1 14,1 21,2 20,1 20,1 ori Consumul intern mii t 64,7 16,0 8,3 13,3 20,6 Cererea totală mii t 64,8 30,1 29,5 33,4 51,5 Stocuri finale mii t 5,9 1,4 1,7 0,9 15,3

Tabelul 5.7.

Evoluţia cererii şi a ofertei de şrot de soia din România în perioada 1991 – 1997

Specificare U.M. 1991 1993 1995 1997 % /1991 Stoc iniţial mii t 1,4 1,2 1,1 0,1 7,1 Producţia totală mii t 299,1 998,2 130,5 128,7 43,0 Importul mii t 180,1 201,4 236,0 80,0 44,4 Oferta totală mii t 480,6 -299,8 367,6 208,7 43,4 Exportul mii t - - - 7,0 - Consumul intern mii t 478,3 298,6 367,2 201,5 42,1 Cererea totală mii t 478,3 298,6 367,2 208,5 43,6 Stocuri finale mii t 2,3 1,2 0,4 0,2 8,7

60

Producţia mondială de seminţe de floarea soarelui a ajuns la peste 24 mil. tone, revenind 4,33 kg/locuitor (tab. 5.8.).

Tabelul 5.8. Producţia mondială de seminţe de floarea soarelui şi în primele 10 ţări ale lumii

(media 1986 – 1988 şi 1996 – 1998)

Media 1986-1988 Media 1996-1998 Specificare

mil.t kg/loc Locul ocupat mil.t kg/loc Locul

ocupat Total mondial, din care: 20,9 4,33 - 24,4 4,3 - C.S.I. 5,7 20,66 7 5,4 28,4 6 Argentina 3,6 118,70 1 3,8 111,4 1 Franţa 2,2 39,21 4 1,9 32,9 4 China 1,3 1,27 10 1,2 1,0 10 Turcia 1,0 21,20 6 0,9 14,8 7 România 1,0 44,52 3 1,0 44,0 3 Spania 1,0 26,02 5 1,2 30,4 5 S.U.A. 1,0 4,08 9 1,8 6,9 8 Ungaria 0,8 70,57 2 0,7 68,6 2 India 0,1 18,60 8 1,3 1,4 9 Total primele 10 ţări, din care: 17,8 10,01 - 19,2 6,9 -

Uniunea Europeană 3,2 33,80 - 3,1 31,9 - Din datele prezentate, rezultă că 76 % din producţia mondială de seminţe de

floarea soarelui se realizează în Europa şi America de Sud, care se plasează pe primele două locuri şi după producţia realizată pe locuitor.

Cele mai mari ţări producătoare de seminţe de floarea soarelui sunt : CSI, Argentina, Franţa, China, Turcia, România, Spania etc.

Se constată faptul că, în perioada 1996 – 1998, primele 6 state, între care se plasează şi România, contribuie cu 58,2 % din producţia mondială de seminţe de floarea soarelui, iar primele 10 ţări, realizează peste 19 mil. tone (78,7 %), revenind circa 7 kg/loc.

Între primele 10 ţări mari producătoare de seminţe de floarea soarelui, Franţa şi Spania, realizează 12,7 % din producţia mondială, revenind o cantitate pe locuitor de 7,4 ori mai mare faţă de media mondială sau de 4,6 ori , faţă de media primelor 10 ţări.

De altfel, după cantitatea de seminţe de floarea soarelui ce revine în medie pe locuitor, primul loc este ocupat de Argentina, urmată de Ungaria, România, Franţa, Spania, C.S.I., Turcia etc.

Este de remarcat poziţia ocupată de China (locul 10), cât şi de România, care a obţinut o producţie totală de seminţe de floarea soarelui similară cu a Turciei şi a Spaniei, dar s-a plasat pe locul al treilea, având o producţie pe locuitor de 10,2 ori superioară mediei mondiale, faţă de 7,1 ori, în cazul Spaniei şi de 3,4 ori, în situaţia Turciei.

Producţia mondială de soia a depăşit 143 mil. tone, revenind 25,5 kg/locuitor (tab. 5.9.).

Analizată în profil continental, se constată faptul că 80 % din producţia totală de soia se realizează în America de Nord şi Centrală şi America de Sud iar dacă adăugăm şi Asia (16,4 %) putem aprecia că, celelalte continente au o contribuţie nesemnificativă.

61

Tabelul 5.9 Producţia mondială de soia şi în primele 10 ţări ale lumii

(media 1986 – 1988 şi 1996 – 1998) Media 1986-1988 Media 1996-1998

.Specificare mil.t kg/loc Locul ocupat mil.t kg/loc Locul

ocupat Total mondial, din care: 95,6 19,8 - 143,5 25,5 - S.U.A. 49,0 205,9 3 71,0 272,4 3 Brazilia 16,1 118,9 4 27,1 169,8 4 China 12,6 11,9 7 13,9 11,5 8 Argentina 8,0 261,0 2 13,6 398,8 2 Italia 3,8 66,3 5 1,0 17,5 7 Indonezia 1,2 7,3 8 1,4 72,2 6 Canada 1,1 44,4 6 2,5 124,4 5 Paraguay 1,1 294,2 1 2,6 541,7 1 India 1,1 1,4 10 5,5 6,0 9 C.S.I. 0,7 2,6 9 0,3 1,6 10 Total primele 10 ţări, din care: 94,7 34,4 - 138,9 48,5 - Uniunea Europeană 3,8 66,3 - 1,0 17,5 - România 0,5 22,1 - 0,1 4,4 -

Se poate reliefa şi faptul că primele cinci ţări mari producătoare de soia

(S.U.A., Brazilia, China, Argentina, Italia), deţin 88,2 % din producţia mondială, din care 49,5 % se realizează în S.U.A.

Primele 10 ţări mari producătoare de soia, deţin 96,8 % din producţia mondială, revenind 48,5 kg/locuitor.

România, cu o producţie anuală în continuă scădere, contribuie cu 0,07 % la realizarea producţiei mondiale, revenind pe locuitor o cantitate de 5,8 ori mai mică faţă de media mondială.

De altfel, aşa cum rezultă din datele prezentate, după acest indicator, primele locuri sunt ocupate de Paraguay, Argentina, S.U.A., Brazilia, Canada etc.

În perioada 1995 – 1997, la floarea soarelui, ca urmare a reducerii producţiei şi a import-exportului, stocurile finale s-au redus cu 22,7 %.

La soia, cu toate că producţia şi import-exportul au înregistrat creşteri uşoare, stocurile finale s-au redus cu 25,9 %.

De asemenea, preţurile mondiale au fost fluctuante, fiind mai mici pe piaţa Rotterdam (Olanda), sensibil mai mici la floarea soarelui (piaţa S.U.A.) şi uşor superioare la soia (piaţa S.U.A.).

Piaţa mondială a uleiurilor vegetale comestibile se caracterizează prin menţinerea unei suprafeţe însemnate, ca urmare a stocurilor ridicate şi a preţurilor relativ scăzute.

Producţia mondială a uleiurilor de soia şi floarea soarelui a marcat o creştere uşoară (tab. 5.10).

Consumul mondial de ulei a înregistrat fluctuaţii, ca de altfel şi comerţul internaţional, cu o creştere superioară în cazul uleiului de soia.

Stocurile finale de ulei au marcat o evoluţie inconstantă, înregistrând o uşoară scădere la uleiul de soia şi evidentă la cel de floarea soarelui.

Preţurile medii anuale ale uleiurilor vegetale comestibile au marcat modificări însemnate, situându-se la cele mai scăzute niveluri o perioadă de peste 10 ani.

În structura principalelor 12 sorturi de uleiuri vegetale comestibile, uleiul de floarea soarelui şi cel de soia deţin peste 1/3

, raportul între aceste două sorturi fiind de 1: 2.

62

Tabelul 5.10. Piaţa mondială a uleiului de floarea soarelui şi de soia în perioada 1995 – 1997

Specificare Produsul 1995/1996mil. tone

1996/1997 mil.tone ± %

Floarea soarelui 8,93 8,59 -3,8 Producţia Soia 20,17 20,61 +2,2 Floarea soarelui 8,57 8,76 +2,2 Consumul Soia 19,64 20,64 +5,1 Floarea soarelui 3,15 3,08 -2,2 Importul Soia 5,13 5,69 +10,9 Floarea soarelui 3,13 3,22 +2,9 Exportul Soia 5,29 5,81 +9,8 Floarea soarelui 1,16 0,87 -25,0 Stocuri finale Soia 2,51 2,36 -6,0 Floarea soarelui 617 546 -11,5 Preţul mediu anual

$/t , Rotterdam Soia 575 533 -7,3 Floarea soarelui 560 500 -10,7 Preţul mediu anual

$/t, SUA Soia 545 497 -8,8

Factorii care au contribuit la reducerea preţurilor la aceste sortimente de uleiuri vegetale au fost:

− excedentul balanţei mondiale disponibilităţi/consum şi continuarea creşterii stocurilor la uleiul de soia (în special în S.U.A.) şi de floarea soarelui (în Europa Occidentală);

− sporirea cererii de făinuri de soia (mai ales din partea C.S.I.), care a determinat extinderea prelucrărilor industriale;

− livrările importante de ulei de soia făcute mai ales în Brazilia, la preţuri mai reduse cu circa 100 $/t faţă de cel de origine americană;

− producţia de seminţe oleaginoase favorabilă, previzionată într-un număr mare de ţări exportatoare şi importatoare.

După estimările firmei vest-germane „Oil World”, producţia mondială de uleiuri vegetale comestibile va creşte cu 1,6 mil. tone anual, în timp ce, consumul anual va spori cu 2,8 mil. tone.

Exportul de ulei de soia şi de floarea soarelui va scădea cu circa 2 % anual.

De asemenea, se preconizează o uşoară scădere a preţurilor la majoritatea uleiurilor vegetale comestibile, inclusiv la cel de floarea soarelui, care, în decembrie 1997 ajunsese la 546 $/t (Rotterdam, CIF), iar cel de soia la 533 $/t (Rotterdam, FOB).

63

Capitolul 6 - PIAŢA SFECLEI PENTRU ZAHĂR ŞI A ZAHĂRULUI

În România, după anul 1989, producţia totală de sfeclă pentru zahăr s-a

redus foarte mult (- 51,4 %), ca urmare a scăderii suprafeţei cultivate şi a producţiei medii la hectar (tab. 6.1.).

Tabelul 6.1. Producţia totală de sfeclă de zahăr realizată în România în perioada 1985 – 2000

Specificare U.M.

Media 1985-1989

Media 1994-1998 % Media

1999-2000 %

Sfeclă pentru zahăr mii tone 5679,8 2763,2 48,6 1140,9 20,1

Astfel, în anul 2000, comparativ cu anul 1990, suprafaţa cultivată cu sfeclă

pentru zahăr s-a redus cu 73,5 %, iar producţia totală cu 73,6 %. În perioada 1999 – 2000, comparativ cu media 1985 – 1989, producţia

autohtonă de sfeclă pentru zahăr s-a redus de 5 ori.. Şi pe plan mondial, producţia totală de sfeclă pentru zahăr s-a redus de la 295

mil. tone (media 1986 – 1988), la 263,5 mil. t (media 1996 – 1998), din care aproape 80 % s-a realizat în Europa (tab. 6.2.).

Tabelul 6.2. Producţia mondială de sfeclă pentru zahăr şi de trestie de zahăr şi în primele 10 ţări ale

lumii, în perioada 1986 – 1998

Sfeclă de zahăr Trestia de zahăr

Specificare 1986-1988

mil.tone% 1996-1998

mil.tone Specificare 1986-

1988 mil.tone

1996-1998

mil.tone

Total mondial, din care: 294,6 100,0 263,5

Total mondial, din care:

961,6 1242,7

Ucraina 43,6 14,8 18,9 Brazilia 255,8 334,0 Federaţia Rusă 31,2 10,6 17,1 India 183,2 275,1 Franţa 27,0 9,2 32,3 Cuba 71,0 41,3 S.U.A. 23,6 8,0 26,9 China 54,5 79,8 Germania 19,6 6,7 26,1 Mexic 41,2 45,9 Italia 14,6 4,9 12,9 Pakistan 32,2 46,8 Polonia 14,1 4,8 13,3 SUA 27,2 27,9 Turcia 11,5 3,9 17,7 Australia 25,9 40,6 China 9,9 3,4 15,2 Thailanda 24,8 50,6 Spania 8,2 2,8 17,7 Columbia 25,2 32,2 Total primele 10 ţări, din care:

203,3 69,0 201,1 Total primele 10 ţări, din care:

741,0 971,2

Uniunea Europeană 69,4 23,6 89,0 Uniunea

Europeană - -

România 6,9 2,3 2,6 România - - Cantităţi mai reduse de sfeclă pentru zahăr se obţin şi în America de Nord şi

Centrală (10,2 – 8,3 %), în timp ce, în Oceania, sfecla pentru zahăr nu se cultivă.

64

Primele 10 ţări mari producătoare de sfeclă pentru zahăr au realizat 69,0 – 76,3 % din producţia mondială, pe primele locuri situându-se Ucraina, Federaţia Rusă, Franţa, SUA, Germania.

Se constată şi faptul că între primele 10 ţări mari producătoare de sfeclă pentru zahăr, patru ţări fac parte din Uniunea Europeană, realizând 23,6 – 33,8 % din producţia mondială.

În ceea ce priveşte producţia totală de trestie de zahăr, pe plan mondial, se realizează peste 1242 mil. tone, din care aproape 90 % se concentrează în continentele asiatic şi american.

Dacă în Asia, America de Sud, America de Nord şi Centrală se concentrează cele mai mari suprafeţe de trestie de zahăr, primele ţări mari cultivatoare se regăsesc în majoritate în aceste continente.

Astfel, se observă că primul loc îl ocupă Brazilia, care realizează peste ¼ din producţia mondială, urmată de alte ţări (India, Cuba, China, Mexic), a căror pondere se înscrie între 3,7 % (Mexic) şi 22,1 % (India).

Între ţările mari cultivatoare de trestie de zahăr se află şi Pakistan, S.U.A., Australia şi Columbia, care realizau, în medie anuală, între 2,6 % (Columbia) şi 3,8 % (Pakistan) din producţia totală mondială.

Piaţa zahărului în România, alături de cereale boabe, oleaginoase, carne, lapte etc., face parte din politica statală, care trebuie să ţină seama de coordonatele economico-sociale actuale şi de perspectivă ale tranziţiei la economia de piaţă.

După anul 1989, oferta de zahăr în România a fost asigurată din import, producţia autohtonă asigurând 10 - 15 % din nevoile de consum uman şi industrial (pragul minim pentru o alimentaţie echilibrată fiind de 10 – 12 kg/loc./an).

Cu toate că România a avut o capacitate zilnică de prelucrare a sfeclei pentru zahăr de 83.000 tone în cadrul celor 33 fabrici de zahăr, în prezent, funcţionează numai 7 unităţi, majoritatea prelucrând zahăr brut importat.

Cererea minimă de zahăr pentru consumul uman este de circa 275 mii tone, la care se adaugă circa 130 – 150 mii tone zahăr pentru consumul industrial.

În perioada 1990 – 1995, în România, producţia internă de zahăr s-a redus foarte mult, neputându-se acoperi cererea de consum, între ofertă şi cerere existând un decalaj evident (tab. 6.3.).

Tabelul 6.3. Evoluţia cererii şi a ofertei de zahăr în România în perioada 1990 – 1995 (mii tone)

Anii Stoc la 1 ian*

Prod. zahăr** Import Ofertă Export Con-

sum** Stoc la 31 dec.*

Diferenţă de balanţă***

1990 127 366 270 763 4 630 103 -26 1991 103 338 235 676 - 598 119 -41 1992 119 250 302 671 - 556 210 -95 1993 210 130 217 557 5 539 78 -65 1994 78 191 212 481 - 557 70 -146 1995 70 207 246 523 - 532 51 -60 *MAA; **CNS; *** diferenţe dintre datele efective şi stocurile finale

De altfel, în anul 2003, faţă de o cerere anuală de circa 550.000 tone zahăr,

România producea circa 12 % (66.000 tone), diferenţa făcând obiectul importului. Dezechilibrul dintre cerere şi ofertă la zahăr a determinat creşterea accelerată

a preţului pe piaţa internă, care, în unele perioade ale anului, a depăşit preţul zahărului din import.

În România, în perioada 1990 – 1996, preţurile de vânzare en gros la zahăr au oscilat între 1750 – 2000 lei/kg iar preţurile de vânzare en detail s-au situat între 2167 – 2333 lei/kg, în septembrie 1996 ajungând la 2400 – 2700 lei/kg.

65

Faţă de anul 1992, în prezent, în România, preţul zahărului a sporit de circa 10 ori.

Pentru satisfacerea consumului intern de zahăr, România importă anual 100 – 300 mii tone zahăr brut (din trestie şi sfeclă pentru zahăr) pentru a-l prelucra în zahăr rafinat (tab. 6.4.).

Tabelul 6.4. Importul de zahăr al României în perioada 1990 – 1996

Zahăr brut Zahăr rafinat

Anii Cantitate tone

Valoare mii $

Preţ $/tonă

Cantitate tone

Valoare mii $

Preţ $/tonă

1990 293889 97156 331 - - - 1991 218177 72124 331 17252 4642 281 1992 235172 86985 370 66971 26932 402 1993 102857 29844 290 114529 33299 291 1994 141846 43100 304 70146 23593 336 1995 154714 61506 397 91745 36743 400 1996 62025 23987 387 28205 10914 387

Sursa: CNS (anul 1996, perioada ianuarie – mai)

Astfel, în 1995, din importurile totale de zahăr, circa 63 % au reprezentat zahărul brut iar diferenţa – zahăr rafinat.

Cele mai mari cantităţi de zahăr brut au fost importate din Cuba, Brazilia, Thailanda, Austria, Germania, Italia şi Republica Moldova (tab. 6.5.).

Tabelul 6.5. Importurile României de zahăr rafinat şi zahăr brut după ţara de origine (tone)

Ţara 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 Austria 1 698 10439 2296 473 8359 13502 Bosnia - - 6581 5678 - - - Brazilia - - 27468 6453 57785 41000 7000 Bulgaria 1 - 9010 2075 269 91 - China - - 47542 63421 - - - Cuba 130403 - 12825 28000 56000 91000 54787 Cehia - 45 14458 303 178 - - U.E. 135291 147106 56906 23677 1975 - - Ungaria - 7971 30604 444 1070 41203 12 Israel - 715 1743 4 24 3267 10 Liban - 7 3868 119 - - - Moldova - - 2 121 65036 1500 5098 Polonia - 7428 948 964 529 58961 - Elveţia 28192 25 77 - - - - Thailanda - - 11148 55804 - 162 - Turcia 3 7 46591 26846 7495 - 301 C.S.I. - 286 25 - 8 306 - Ucraina - - 425 14 3296 243 - Iugoslavia - 71092 8302 - - 362 - Belgia - - - - - - 1008 Franţa - - - - - - 1340 Germania - - - - - - 6661 Olanda - - - - - - 15 M.Britanie - - - - - - 498 Alte ţări - 49 13181 1245 17782 5 - TOTAL 293899 235429 302143 2177486 211992 246459 90232

66

Spre exemplu, în 1995 cel mai mare furnizor de zahăr brut al României a fost Cuba, cu 91.000 tone, reprezentând circa 37 % din importul total de zahăr. Cantităţi mai reduse de zahăr au fost importate din Polonia, Ungaria şi Brazilia.

Consumul total de zahăr în România a marcat o reducere evidentă, astfel că în 1995, acesta a fost mai mic cu 15,6 % faţă de 1990, revenind 23,4 kg/locuitor.

Producţia mondială de zahăr a prezentat o creştere importantă (tab.6.6.). Tabelul 6.6.

Principalele ţări producătoare de zahăr (media 1986 – 1988 şi media 1996 – 1998)

Specificare 1986-1988 mil. tone

1996-1998 mil. tone

Producţia mondială de zahăr, din care: 98,97 115,28

A. Zahăr din sfeclă, din care: 36,70 39,11 Ucraina 6,24 2,52 Federaţia Rusă 3,64 1,60 Franţa 3,95 4,81 Germania 3,35 4,22 SUA 2,84 2,43 Polonia 1,78 2,32 Italia 1,60 1,71 Turcia 1,55 2,44 Marea Britanie 1,32 1,65 Olanda 1,12 1,16 B. Zahăr din trestie, din care: 62,27 76,17 Brazilia 8,38 15,51 India 7,90 15,72 Cuba 7,37 4,10 China 4,27 8,20 Mexic 3,70 4,72 Australia 3,37 5,73 Thailanda 2,52 5,74 Rep. Africa de Sud 2,16 2,45 S.U.A. 1,89 4,66 Indonezia 1,85 2,12 Referindu-ne la zahărul obţinut din sfeclă pentru zahăr, constatăm faptul că,

la nivel mondial revin 7,6 kg/locuitor, cu diferenţieri între primele 10 ţări, cuprinse între 77,3 kg/loc. (Olanda) şi 11,9 kg/loc. (S.U.A.).

Cantitatea de zahăr obţinută din trestie de zahăr ce revine pe locuitor este aproape de două ori mai mare faţă de cea obţinută din sfeclă pentru zahăr.

Cuba, cu tone că ocupă locul al treilea după producţia totală de zahăr realizată, se plasează pe primul loc după cantitatea obţinută pe locuitor, revenind 734,7 kg, care este de aproape 36 ori superioară mediei mondiale.

Următoarele locuri sunt ocupate de Australia, Republica Africa de Sud, Brazilia, Thailanda etc.

Pe plan mondial, stocurile au crescut cu 27,7 %, influenţa cea mai mare având-o producţiile mari realizate de India, Brazilia şi Thailanda.

Consumul total de zahăr a avut o tendinţă de creştere, astfel că, în perioada 1996 – 1997 a ajuns la 122,3 mil. tone, situându-se cu 0,88 mil. tone peste nivelul producţiei realizate.

Cel mai mare consum de zahăr pe locuitor se înregistrează în Europa (peste 45 kg), iar în Asia, consumul este minim (11,2 kg).

67

Primele 10 ţări mari consumatoare de zahăr deţin aproape 40 % din consumul mondial, revenind 23,6 kg/locuitor, cu o amplitudine de variaţie cuprinsă între 52 kg/loc. şi 12,4 kg/loc.

Comerţul internaţional cu zahăr arată că, cele mai mari importuri s-au făcut de către India, Pakistan, China, C.S.I., cât şi de o serie de ţări din Orientul Mijlociu şi nordul Africii.

Se remarcă între importatori şi ţări mari producătoare de zahăr (Cuba, Filipine), care au achiziţionat zahăr, fie datorită creşterii consumului intern şi a scăderii producţiei (Filipine), fie pentru onorarea obligaţiilor de export (China).

Evoluţia preţurilor pe piaţa mondială a manifestat tendinţa de creştere, atât la zahărul brut, cât şi la cel rafinat.

Astfel, dacă în 1987 mediile anuale ale cotaţiilor la bursa din Londra au fost de 158 $/t (zahăr brut) şi 187 $/t (zahăr rafinat), în 1994/1995 acestea au ajuns la 337,51 $/t (zahăr brut) şi 394,44 $/t zahăr rafinat) iar în sezonul următor (1995 – 1996), preţul zahărului brut a marcat o scădere cu aproape 10 % iar la zahărul rafinat cu circa 2 %.

În ţările Europei de Est (Polonia, România, Ungaria, ex-Iugoslavia, Republica Cehă, Slovacia, Albania şi Bulgaria), cea mai mare producţie de zahăr se realizează în Polonia, urmată de Cehia, Ungaria, etc.

Exportul de zahăr din ţările Europei de Est s-a redus de la circa 1 mil. tone (1990-1991), la 238 mii tone (1995-1996), în timp ce, importurile au sporit de la 627 mii tone, la 910 mii tone (tab. 6.7.).

Tabelul 6.7. Balanţa zahărului în ţările Europei de Est

Specificare 1990-1991

1991-1992

1992-1993

1993-1994

1994-1995

1995-1996

Stoc iniţial 736 437 408 466 586 471 Producţii 4887 4418 3408 3525 2997 3365 Importuri 627 643 855 1280 1022 910 Total ofertă 6250 5498 4671 5271 4605 4746 Exporturi 1015 357 201 602 187 238 Consum intern 4796 4733 4004 4083 3947 3951

Stocuri finale 437 408 466 586 471 557 Potrivit Acordului Rundei Uruguay, a Acordului GATT, pentru România,

subvenţiile la exportul de zahăr vor marca o scădere de la 172,9 mii tone în 1995, la 147,6 mii tone, în anul 2004

În acelaşi timp, consumul total de zahăr în ţările Europei de Est, a marcat o puternică reducere, de la 4,8 mil. tone, la circa 4 mil. tone (în sezonul 1995 – 1996).

Explicaţia constă în creşterea preţurilor şi în acelaşi timp, în scăderea veniturilor şi a puterii de cumpărare a populaţiei din această zonă.

68

Capitolul 7 - PIAŢA LEGUMELOR ŞI A CARTOFULUI

Suprafaţa ocupată cu legume a crescut de la 69 mii hectare, în perioada 1934–1938, la 263 mii hectare, în perioada 1976 – 1989.

În perioada postrevoluţionară se înregistrează o fluctuaţie a suprafeţei cultivate cu legume, amplitudinea de variaţie înscriindu-se între 195,1 mii hectare (în anul 1991) şi 234,0 mii hectare (în anul 2000).

Cultura cartofului a avut o evoluţie neuniformă astfel că, dacă în anul 1990 se culti-vau 289,6 mii hectare, în anul 1996, suprafaţa a scăzut la 257,0 mii hectare, pentru ca în anul 2000 să ajungă la 282,7 mii hectare, din care peste 87 % reprezentau cartofii de toamnă (tab. 7.1.).

Tabelul 9.1. Suprafaţa cultivată cu legume şi cartofi în România,în perioada 1990 – 2000

Specificare U.M. 1990 1992 1995 1998 2000 mii ha 505,6 441,3 458,1 504,5 516,7 Legume+cartofi total, din

care: % 100,0 87,6 90,6 99,8 102,2 mii ha 216,0 222,6 213,8 223,2 234,0 1.Legume-total, din care: % 100,0 103,1 99,0 103,3 108,3 mii ha 50,6 51,9 44,6 47,7 47,6 - tomate % 100,0 102,6 88,1 94,3 94,1 mii ha 27,2 35,8 34,6 36,4 37,1 - ceapă uscată % 100,0 131,6 127,2 133,8 136,4 mii ha 27,2 33,1 35,0 37,4 39,5 - varză % 100,0 121,7 128,7 137,5 145,2 mii ha 23,0 21,2 17,7 18,3 19,1 - ardei % 100,0 92,2 77,0 79,6 83,0 mii ha 88,0 80,6 81,9 83,4 90,7 - alte legume % 100,0 91,6 93,1 94,8 103,1 mii ha 289,6 218,5 244,3 281,3 282,7 2. Cartofi - total, din care: % 100,0 75,5 84,4 97,1 97,6 mii ha 245,5 192,3 211,7 229,0 246,5 - de toamnă % 100,0 78,3 86,2 93,3 100,4

Faptul că ponderea legumelor cultivate în România reprezenta, în anul

2000 , 2,75 % din suprafaţa cultivată, faţă de 0,8 % pe plan mondial sau 1,9 % la nivel european, demonstrează potenţialul şi orientarea populaţiei româneşti către produsele legumicole.

De altfel, acest lucru este demonstrat şi de evoluţia producţiei totale de legume şi cartofi (tab. 7.2.).

Faţă de media perioadei 1976 – 1980, când România realiza 3523 mii tone legume, după anul 1989 scăderea a fost evidentă, oscilând între 2,36 mil. tone (în anul 1990) şi 2,87 mil. tone (în anul 1995). În anul 2000 s-a realizat o producţie totală de 2,53 mil. tone, iar pentru anii următori se prevede realizarea a 4,0-4,5 mil. tone anual.

69

Tabelul 7.2. Evoluţia producţiei totale de legume şi cartofi realizată în România în perioada 1990 – 2000

Specificare U.M. 1990 1992 1995 1998 2000 mii t 2357,5 2518,2 2870,8 2810,1 2527,8 1. Legume-total, din care: % 100,0 106,8 121,8 119,2 107,2 mii t 813,6 831,0 730,9 677,5 828,7 - tomate % 100,0 102,1 89,8 83,3 101,9 mii t 225,4 339,3 363,0 365,2 296,3 - ceapă uscată % 100,0 150,5 161,0 162,0 131,5 mii t 551,9 676,2 824,4 837,8 731,9 - varză % 100,0 122,5 149,4 151,8 132,6 mii t 182,0 181,7 195,8 191,4 174,8 - ardei % 100,0 99,8 107,6 105,2 96,0 mii t 158,6 214,8 281,3 284,5 253,9 - rădăcinoase % 100,0 135,4 177,4 179,5 160,1 mii t 426,0 275,2 475,4 453,5 242,2 - alte legume % 100,0 64,6 111,6 106,5 56,9 mii t 3185,6 2801,6 3019,9 3319,2 3489,2 2. Cartofi - total, din care: % 100,0 87,9 94,8 104,2 109,5 mii t 2830,9 2332,2 2681,3 2952,8 3132,1 - de toamnă % 100,0 82,4 94,7 104,3 110,6

Producţia totală de cartofi s-a menţinut la un nivel apropiat,

amplitudinea de variaţie înscriindu-se între 2,8 mil. tone (în anul 1982) şi 3,5 mil. tone (în anul 2000).

O parte însemnată a producătorilor de cartofi, mai ales cei care produc pentru piaţă, realizează, în medie, producţii medii de 16 – 24 tone/ha.

Insuficienţa resurselor financiare pentru asigurarea bazei tehnico-materiale (material de plantat, îngrăşăminte, pesticide, etc.) este printre altele şi rezultatul unui sistem mai puţin organizat al producţiei de legume şi cartofi.

În contextul scăderii producţiei totale de legume şi cartofi, consumul mediu anual pe locuitor la aceste produse s-a redus evident.

Astfel, dacă în România, în perioada 1993 – 1998, consumul anual de legume pe locuitor a oscilat între 110 şi 120 kg, în Grecia se realizează 274 kg, în Italia, 175 kg, în Spania, 162 kg, în Olanda , 119 kg etc.

Există şi ţări, unde consumul anual de legume pe locuitor este inferior celui realizat în România, dintre care menţionăm :

− Portugalia – 113 kg; − Germania – 79 kg; − Ungaria – 85 kg; − Cehia – 74 kg; − Polonia – 70 kg; − Bulgaria – 65 kg, ş.a.

Pentru anul 2010 se prevede realizarea a 4,5 mil. tone legume, din care : 1,0 mil. tone varză, 0,9 mil. tone tomate, 0,7 mil. tone ceapă uscată, 0,25 mil. tone castraveţi etc.

La nivelul UE – 15, consumul mediu anual de legume pe locuitor este de circa 120 kg.

Calitatea legumelor realizate în România ar trebui să avantajeze comerţul exterior.

În acest context, sunt edificatoare datele evoluţiei exportului României cu legume în perioada 1951 – 2004 şi previziunile pentru 2010 (tab. 7.3.).

70

Tabelul 7.3. Evoluţia exportului României cu legume în perioada

1951-2010 (mii tone)

Perioada sau anul Export-total mii tone

% din producţia totală

1951-1955 10 0,6 1956-1960 24 1,6 1961-1965 131 7,9 1966-1970 261 12,5 1971-1975 251 12,0 1976-1980 243 9,4

1992 154 6,1 1993 162 6,0 1994 209 8,0 1995 262 11,0 1996 285 12,0 1997 30 1,1 1998 50 1,9 2000 13 0,5 2004 110 2,8 2010 150 3,8

Se remarcă o creştere absolută şi relativă a cantităţilor de legume exportate

în perioada 1957 – 1975, urmată, în anii postrevoluţiei, de scăderea valorii acestor indicatori în primii ani, înregistrându-se apoi o revigorare a acestui proces până în anul 1996, pentru ca în ultimii doi ani din această perioadă să aibă loc o reducere vertiginoasă, de la cantităţile de ordinul sutelor de mii de tone, la cele însumând abia câteva zeci de mii de tone (1997-2000).

În scopul de a înfăţişa balanţa integrală a comerţului României cu legume, prezentăm în continuare exportul şi importul acestor produse în perioada 1992-1998 (tab. 7.4.).

Tabelul 7.4. Evoluţia exportului şi a importului României la legume în perioada

1992-1998 (mii tone) Specificare

1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998

Import 250 270 250 260 246 180 170 Export 154 162 209 262 285 30 50 Raport I/E 1,62 1,66 1,19 0,99 0,86 6,00 3,40

Este evident faptul că, pe întreaga perioadă analizată, cu excepţia anilor 1995

şi 1996, nivelul exportului de legume s-a situat cu mult sub cel al importului. Datorită faptului că, aproape în întreaga perioadă cercetată importul a depăşit

cu mult exportul, balanţa comerţului exterior al României cu legume a prezentat un sold negativ.

În structura importului şi a exportului de legume pe specii în anii 1992 şi 1996 se remarcă faptul că, ceapa uscată a ocupat o pondere de peste 50 % la import şi numai cu puţin mai mult de 1 % la export, iar tomatele înregistrează o creştere semnificativă, de la 1 % la peste 16 % la import, în timp ce, la export, are loc o scădere, de la 32 % la 9 %.

La celelalte produse legumicole, atât cantităţile importate cât şi cele exportate au fost puţin semnificative, reprezentând 1 - 6 % din total.

71

Relevantă este proporţia deosebit de mare a castraveţilor la export, cu o creştere însemnată, de la 39 % la 51 % din totalul legumelor exportate.

Gradul de utilizare a capacităţii de procesare (circa 700 mii tone), în anul 1997 a fost de numai 12 %, asigurând o ofertă de numai 4 kg/locuitor, urmând ca în 2010 să ajungă la 6,5 Kg/locuitor.

Această involuţie a exportului de legume proaspete după anul 1989 se explică prin aceea că, producătorii, nu au primit subvenţiile pentru inputuri, iar dobânzile pentru credite la bănci au fost foarte ridicate.

Este inexplicabil faptul că, România, cu un volum anual al producţiei de legume de aproximativ 3,6 milioane tone, apropiat de cel al Olandei, Greciei sau Germaniei, furnizează la export numai 5,3 % din producţia totală de legume proaspete a Europei.

În industria de prelucrare, lipsa de materii prime a condus la utilizarea capacităţilor de producţie în proporţie de numai 45 %.

De asemenea, gradul ridicat de uzură fizică şi morală în care se găsesc circa 40 % din liniile tehnologice de procesare a legumelor, a determinat o scădere a producţiei fizice industriale cu peste 55 % faţă de anul record 1988, în anul 2000 realizându-se numai 60 mii tone.

Acest declin s-a repercutat negativ asupra consumului de tomate proaspete şi industria-lizate, dar mai ales asupra exporturilor acestor produse, care până în 1989 erau considerate resurse valutare importante, România fiind unul dintre principalii exportatori de tomate pentru piaţa Germaniei şi a pastei de tomate pentru Orientul Mijlociu, cât şi a altor produse industrializate pentru ţările din Europa de Est.

Tomatele şi produsele industrializate din tomate reprezintă circa 32 % din consumul total de legume, ceea ce corespunde unei cantităţi de 36 kg/locuitor, urmând ca în anul 2010 să se ajungă la circa 40 Kg/locuitor.

Una din principalele caracteristici ale pieţei cartofului este existenţa zonelor de favorabilitate ridicată, care determină o ofertă excedentară.

Aceasta reprezintă practic “oferta” pentru zonele de cultură nefavorabile unde, raportul cerere-ofertă este în favoarea cererii.

Comparativ cu situaţia existentă pe plan mondial, unde consumul de cartofi se situează între 45 kg/loc.(în Italia) şi 100 kg/loc.(în Danemarca şi Anglia), România se situează printre ţările cu consum ridicat de cartofi, determinat, mai ales, de tradiţia locală şi obiceiurile de consum.

Scăderea producţiei totale de cartofi în România, mai ales după anul 1989, a creat un debuşeu important pentru importul de cartofi, anul 1991 – fiind considerat anul record la importul românesc de cartofi.

Preţul şi calitatea cartofilor importaţi au concurat evident oferta de cartofi din producţia internă care, datorită preţului ridicat, a calităţii scăzute, a determinat orientarea populaţiei în favoarea cartofilor importaţi.

Odată cu uşoara revigorare a culturii cartofului, începând cu anul 1992, importul de car-tofi a înregistrat valori mai scăzute, astfel că, după anul 1993, necesarul anual de consum s-a asigurat practic din producţie proprie.

Spaţiile de depozitare disponibile pentru cartofi acoperă în întregime necesarul de depozitare pentru toamnă-iarnă şi crează posibilitatea echilibrării raportului dintre cerere şi ofertă, în condiţiile în care oferta internă se apropie de nevoile de consum.

De asemenea, cultivarea unui conveier de soiuri, presupune eşalonarea producţiei pe tot parcursul anului, eliminând astfel necesitatea importului din perioadele de extrasezon,cât şi orientarea asociaţiilor producătorilor particulari în vederea folosirii materialului de plantat certificat, care să răspundă standardelor

72

internaţionale, prin contracte stimulative, prin integrare contractuală, care să presupună şi asigurarea soiurilor adecvate pentru fiecare zonă, a mijloacelor tehnice necesare şi a pesticidelor.

De asemenea, se impune îmbunătăţirea reţelei de distribuţie “en gros” şi a activităţii de depozitare a cartofilor, în concordanţă cu standardele internaţionale.

Activitatea de industrializare a cartofului trebuie reorientată ţinând seama de apropiata integrare a României în Uniunea Europeană, în sensul diversificării produselor industrializate, în forme superioare (expandate, cipsuri, produse semipreparate, produse congelate etc.), care, în Uniunea Europeană (UE –15), înlocuiesc, în proporţie de circa 60 % consumul total de cartofi.

Distribuţia cartofului în România este diferenţiată în funcţie de destinaţia acestui produs către consumul uman, spre industrializare, spre alimentaţia animalelor sau pentru material de plantat (cartof pentru sămânţă).

Un element foarte important în lanţul distribuţiei îl reprezintă păstrarea cartofului din momentul recoltării până în momentul consumului, fiind un produs uşor perisabil, indiferent de destinaţia prevăzută.

73

Capitolul 8 - PIAŢA STRUGURILOR ŞI A VINULUI

În perioada 1990 – 2000, în România, suprafaţa viilor pe rod, producţia

medie la hectar şi producţia totală de struguri au avut o tendinţă de creştere continuă (tab. 8.1.).

Tabelul 8.1.

Evoluţia suprafeţei cultivate cu viţă de vie, a producţiei medii la hectar şi a producţiei totale de struguri realizată în România în perioada 1990-2000

Specificare U.M. 1990 1993 1996 1999 2000

mii ha 223,6 245,0 251,8 251,1 247,5 Suprafaţa cu vii pe rod % 100,0 109,6 112,6 112,3 110,7 kg/ha 4245 5415 5648 4429 5212 Producţia medie la hectar % 100,0 127,6 133,1 104,3 122,8

mii tone 954,0 1339,2 1431,4 1117,2 1295,3 Producţia totală de struguri, din care: % 100,0 140,4 150,0 117,1 135,8

mii tone 709,1 911,3 889,5 843,2 760,1 - vii altoite şi indigene % 74,3 68,0 62,1 71,9 58,7 mii tone 244,9 427,9 541,9 474,0 526,2 - vii hibride % 25,7 32,0 37,9 28,1 41,3

Sursa: Anuarul statistic al României, 2001.

Dacă la prima vedere fenomenul este pozitiv, totuşi evoluţia structurii

producţiei totale de struguri este negativă, ca urmare a faptului că ponderea producţiei totale de struguri proveniţi de la viile hibride a sporit de la 25,7 % - în anul 1990, la 41,3 % , în anul 2000.

Negativ apare şi procesul de reînnoire a plantaţiilor altoite şi indigene, care, în ultimii ani s-a redus de la 0,6 % (în 1994), la 0,27 % (în 1998).

Această stare de lucruri, asociată cu vârsta înaintată a plantaţiilor, unde peste 80 % sunt vii îmbătrânite ce urmează a fi înlocuite, va determina o diminuare accentuată a producţiei de struguri şi implicit a celei de vin, în maxim 8 – 10 ani.

Totuşi, potrivit programului de dezvoltare a viticulturii, în anul 2010, suprafaţa viilor pe rod va fi de 230 mii hectare, urmând a fi modernizate circa 65000 hectare iar plantaţiile noi vor ajunge la 21000 hectare.

Ponderea strugurilor de masă a marcat un parcurs negativ, în sensul reducerii cantităţii totale realizate (tab. 8.2.).

Tabelul 8.2.

Evoluţia producţiei totale de struguri de masă realizată în România în perioada 1989 – 2000

Specificare U.M. 1989 1992 1996 1999 2000 mii tone 131,4 103,1 149,8 120,0 120,0

% din total 14,4 11,4 10,5 10,2 9,3 Producţia totală de struguri de masă %/ 1989 100,0 78,5 114,0 91,3 91,3

74

Astfel, din analiza evoluţiei producţiei totale de struguri de masă, constatăm faptul că, cu excepţia anului 1996, când s-a înregistrat un spor de 14,0 % faţă de anul 1989, în ceilalţi ani, scăderile au fost evidente.

În viitor, se prevede ca în anul 2010, România să producă 200000 tone struguri de masă, reprezentând 18,2 % din producţia autohtonă de struguri.

Producţia mondială de struguri de masă se cifrează la 12,5 mil. tone, tendinţa generală fiind crescătoare (tab. 8.3.).

Tabelul 8.3. Principalele ţări producătoare de struguri de masă, în perioada 1995 – 1997

1995 1996 1997 Ţările mii tone mii tone % mii tone %

Iran 1301 1419 109,1 1551 119,2 Italia 1283 1394 108,7 1530 119,3 China 1144 1268 110,8 1410 123,3 Turcia 1155 1285 111,3 1276 110,5 Chile 889 879 98,9 865 97,3 SUA 774 696 89,9 852 110,1 India 586 588 100,3 608 103,8 Brazilia 373 418 112,1 441 118,2 Spania 399 369 92,5 311 77,9 Maroc 136 138 101,5 255 187,5 Siria 202 321 158,9 244 120,8 Uzbekistan 200 220 110,0 220 110,0 Grecia 231 231 100,0 217 93,9 Ucraina 245 381 155,5 214 87,3 România 140 150 107,1 118 84,3

Iranul rămâne primul producător mondial de struguri de masă iar Italia,

China, Turcia, Chile şi SUA ocupă poziţiile următoare, concentrând circa 60 % din producţia mondială.

Între ţările mari consumatoare de struguri de masă, pe primele trei locuri, se situează Turcia (1,3 mil.t), S.U.A. (0,85 mil. t) şi Italia (0,7 mil. t), urmate de Brazilia, Germania, Spania, Maroc, Franţa, Mexic şi Grecia.

România ocupă locul 17 în lume, cu un consum de 60 mii tone anual, dar cu o tendinţă variabilă de la un an la altul.

Cei mai mari importatori de struguri de masă sunt Germania şi S.U.A. (cu 356 – 360 mii tone anual), urmate de Franţa, Marea Britanie, Hong Kong, Olanda (cu 100 – 150 mii tone anual).

În grupa exportatorilor de struguri pentru masă, Chile, Italia şi SUA deţin circa 10 % din producţia totală.

România, care până în 1990, exporta 30 – 35 mii tone anual, după 1995, practic nu mai exportă struguri pentru masă.

Oferta totală de struguri, deşi prezintă o uşoară creştere este relativ redusă şi mai puţin corespunzătoare sub aspectul calităţii.

Cu toate acestea, anul 2000 a fost foarte favorabil din punct de vedere cantitativ şi excepţional din punct de vedere calitativ.

De altfel, în anul 2000, producţia totală de vin a României a avut o tendinţă de revitalizare faţă de nivelul realizat în anii 1995 şi 1996 (tab. 8.4.).

75

Tabelul 8.4. Evoluţia producţiei totale de vin realizată în România în perioada

1989 – 2000 Specificare U.M. 1989 1992 1995 1996 1999 2000

mii hl 4463,1 4803,8 6720 7663 5680 6200 Producţia totală de vin %1989 100,0 107,6 150,6 171,7 127,3 138,9

Din producţia totală de vin, peste 58 % a fost vin nobil, iar 42 % vin hibrid. La orizontul anului 2010, producţia totală de vin nobil va ajunge la 7 mil.

hectolitri, din care 1 mil. hectolitri va fi destinat exportului. În plus, programul de investiţii în viticultură (11742 miliarde lei, din care

circa 62 % prin finanţare externă), prevede şi modernizarea capacităţilor de prelucrare a strugurilor la nivelul a 30 mii vagoane.

În structura vinurilor nobile, dominante sunt vinurile albe, care deţin 70 % iar vinurile roşii, 30 %.

Piaţa internă a vinului absoarbe anual circa 45 % din vinurile nobile, peste 8 % se exportă iar diferenţa se păstrează pentru refacerea stocurilor, pentru învechire, pentru expoziţii, pentru vinoteci etc.

Producţia de vin hibrid este destinată autoconsumului intern. În ceea ce priveşte consumul mediu anual de vin pe locuitor, România

ocupă locul 5 în Europa şi locul 7 pe plan mondial, în anul 2000, consumul de vin pe locuitor a fost de 18,5 l, înregistrându-se o reducere faţă de anul 1999, când s-au consumat 25,3 litri/loc. (tab. 8.5).

Tabelul 8.5. Consumul mondial de băuturi alcoolice ce revine în medie anuală pe locuitor, pe principalele grupe

Consum anual pe locuitor - litri Din care :

Ţările Total Bere Vin Băuturi alcoolice tari

România 73,5 39,2 25,3 9,0 Austria 157,4 115,6 32,0 9,8 Belgia 138,1 104,0 25,0 9,1 Bulgaria 83,8 53,9 21,8 8,1 Canada 84,4 70,0 8,2 6,2 Cehia 187,0 160,9 16,9 10,1 Danemarca 157,7 120,1 27,6 10,0 Finlanda 95,0 80,2 8,2 6,6 Franţa 114,1 39,1 63,5 11,5 Germania 169,8 137,7 22,2 9,9 Grecia 85,7 42,2 34,5 9,0 Ungaria 147,3 102,4 34,7 10,2 Olanda 110,4 85,8 16,6 8,0 Italia 94,6 25,4 60,4 8,8 Norvegia 64,7 53,5 7,1 4,1 Polonia 49,3 36,0 6,9 6,4 Portugalia 133,6 64,2 58,4 11,0 Rusia 27,4 19,0 2,6 5,8 Slovacia 103,7 81,0 14,9 7,8 Spania 113,1 66,6 36,3 10,2 Suedia 82,5 64,5 12,7 5,3 Elveţia 115,2 62,2 43,6 9,4 Turcia 9,9 8,3 0,7 0,9 Ucraina 10,4 6,8 2,0 1,6 Marea Britanie 122,8 102,7 12,8 7,3 S.U.A. 101,5 87,9 6,8 6,8

Sursa: Word Drink Trends, Edition 1996 Ca urmare a puterii de cumpărare scăzute, preferinţele consumatorilor s-au

orientat spre vinurile îmbuteliate în recipienţi tip PET (bidon de plastic), slab calitative, dar cu preţuri mai mici.

76

De asemenea, este important şi faptul că, în România, 80 % din consumul total de vin este reprezentat de vinurile albe (Fetească albă, Sauvignon, Chardonnay, Pinot gris, Riesling italian, Frâncuşe, Grasă de Cotnari), în timp ce, la export sunt preferate vinurile roşii (peste 90 % din export), ca urmare a faptului că motivaţia este legată de sănătate, medicii recomandând consumul zilnic al unui pahar de vin roşu.

Consumul de bere reprezintă principalul concurent al consumatorului român faţă de consumul de vin şi produse din vin (fig. 8.1.).

Fig. 8.1. - Consumul mediu lunar de băuturi realizat pe o persoană , în România

Deşi după 1990 au fost unii ani în care importul de vin a fost predominant cantitativ (1993 şi 1994), România este o ţară net exportatoare de vin (tab. 8.6.).

Tabelul 8.6. Evoluţia exportului şi a importului de vin realizat de România,

în perioada 1990 – 2000 EXPORT IMPORT

Cantitatea Valoarea Cantitatea Valoarea Anii

mii hl % mii $ % mii hl % mii $ %

1990 665,2 100,0 11048 100,0 1055,2 100,0 7423 100,0

1992 177,3 26,7 13547 122,6 861,3 81,6 15585 210,0

1993 220,7 33,2 15456 139,9 328,6 31,1 5446 73,4

1994 370,8 55,7 18856 170,7 410,7 38,9 1742 23,5

1995 332,7 50,0 24536 222,1 152,4 14,4 464,2 6,3

1996 466,8 70,2 33064 299,3 55,6 5,3 164,0 2,2

1997 865,0 130,0 42399 383,8 7,4 0,7 63,1 0,9

1998 647,8 97,4 38220 345,9 75,6 7,2 644,6 8,7

2000 300,0 45,1 17700 160,2 9,5 0,9 81,0 1,1

Cu toate că din punct de vedere cantitativ, în anul 2000, exportul de vinuri s-a

redus la mai puţin de jumătate faţă de anul 1990, sub raport valoric, acesta a fost de 1,6 ori mai mare, ca urmare a creşterii preţului mediu pe hl exportat de 3,6 ori.

Sub aspect structural, în exportul României cu vinuri, peste 80 % din cantita-tea livrată au fost vinuri nespumante.

De asemenea, domina exportul cu vinuri îmbuteliate, care în anul 1995 repre-zenta 78 %, faţă de 50 % în 1994 sau 30 % în prezent.

România exportă peste 54 % vinuri cu conţinut alcoolic scăzut, de maxim 13 %, cele cu conţinut alcoolic între 13 – 15 % reprezentau 21 % în anul 1995, iar diferenţa au constituit-o vinurile cu peste 15 % alcool.

77

Este important de precizat faptul că, în anul 1995, peste 83 % din exportul cu vinuri a fost reprezentat de vinurile de calitate, care au determinat creşterea ponderii valorice a expor-tului şi implicit a preţurilor unitare realizate (0,60 – 0,80 $/l).

Vinurile spumante au reprezentat circa 17 % din cantitatea totală de vin exportată, din care, 6,7 % şampanie şi 10,3 % , alte vinuri spumante.

România exportă vin în peste 40 de ţări, din care Germania, Anglia, Olanda, Belgia, China, Franţa, SUA, Canada, Israel, Japonia, Federaţia Rusă, Republica Moldova sunt principalii parteneri.

La export sunt preferate vinurile roşii, rosé şi albe din podgoriile Cotnari, Murfatlar, Dealu Mare, Panciu, Odobeşti, Coteşti, Jidvei.

În perioada 1990 – 2000, importul de vin al României s-a redus drastic, de la 1055,2 mii hl, în anul 1990, la numai 9,5 mii hl, în anul 2000.

Scăderea importului de vinuri s-a datorat introducerii de la sfârşitul anului 1993 a preţu-lui de referinţă şi a taxei compensatorii, care de la 1 iulie 1995 s-au anulat, însă taxa vamală ridicată a descurajat în continuare importul.

În structura importului de vin, domină vinurile vărsate (59,4 – 73 %), comparativ cu vinurile spumante (36 – 35 %).

De asemenea, în structura vinurilor vărsate, 61 % reprezintă vinurile de masă (albe şi roşii) cu un conţinut alcoolic de maxim 13 %.

Vinurile de calitate au fost slab reprezentate iar preţul mediu a oscilat între 0,07 $/l (în 1990) şi 0,08 $/l (în 2000).

Pe plan mondial, suprafaţa cultivată cu viţă de vie, s-a redus de la 8,8 mil. ha (media 1986 – 1990), la 7,8 mil. ha în prezent, din care circa 2/3 se concentrează în Europa.

Producţia totală de struguri de vin, în schimb, a marcat o creştere evidentă: de la 53,3 mil. tone (media 1986 – 1990), la 63,2 mil. tone, în prezent.

Primele 10 ţări mari producătoare de struguri realizează peste 47 mil. tone, repre-zentând ¾ din producţia mondială şi revenind pe locuitor o cantitate de 4,3 ori mai mare faţă de media mondială.

Italia, care ocupă primul loc, a obţinut circa 11 mil. tone struguri anual, fiind urmată de Franţa, Spania, S.U.A., Turcia, Argentina, România etc.

Cele cinci ţări din Uniunea Europeană care s-au încadrat între primele state mari produ-cătoare de struguri, au obţinut peste 44 % din producţia mondială de struguri, revenind pe locuitor o cantitate de 125,5 kg.

Pe plan mondial, producţia totală de struguri are tendinţă de creştere, cu toate că supra-feţele s-au redus, ca urmare a conjuncturii şi măsurilor economice ce au favorizat defrişările în Uniunea Europeană, cât şi a cauzelor de natură socială din C.S.I. sau din alte ţări.

Italia şi Franţa rămân cele mai mari producătoare de vinuri din lume, urmate de Spania, Argentina, S.U.A. etc.

Primele 10 ţări mari producătoare de vinuri realizează peste 86 % din producţia mondi-ală de vin, între acestea aflându-se şi şase state din Uniunea Europeană.

În ultimul deceniu s-a diminuat dezechilibrul dintre producţie – consum, observându-se o tendinţă constantă de scădere, cu excepţia anului 1992, când producţia de vin a atins un nivel foarte ridicat, iar cererea de consum a fost mai redusă.

Diferenţa dintre producţie şi consum este alcătuită din stocuri efective, cantităţi de vin la învechit sau destinate pentru distilare.

Consumul mondial de vin tinde să se stabilizeze, în anul 1999 fiind de 215 mil. hl. iar în anul 2000, de 217 mil. hl.

78

Cele 15 state din Uniunea Europeană (UE-15) consumă peste 60 % din producţia mon-dială de vin, reprezentând circa 129 mil. hl.

Ţările cu cel mai mare consum total de vin din lume sunt : • Franţa – 35,5 mil. hl; • Italia – 31,2 mil. hl; • S.U.A. – 20,9 mil. hl; • Germania – 19,0 mil. hl; • Spania – 15,0 mil. hl; • Argentina – 12,8 mil. hl.

În Franţa, după rezultatele unei anchete efectuate de INRA şi Oficiul Naţional Interpro-fesional al Vinurilor, în anul 2000, consumul de vin a scăzut la 32,5 mil. hl, faţă de 46 mil. hl, în 1960 sau 43 mil. hl, în 1980, revenind 55 litri/locuitor faţă de 80 litri, în 1980 şi 100 litri în 1960.

Importul mondial de vin a avut o evoluţie ascendentă. Cei mai mari importatori – consumatori de vin sunt în Germania şi Marea

Britanie, care deţin împreună 79 % din importul total de vinuri al Uniunii Europene.

În structura importului, vinurile nespumante, cu conţinut alcoolic de maxim 13 % ocu-pau 86 %, vinurile spumante 9 % (italiene şi spaniole) şi 5 % vinurile nespumante cu un conţinut alcoolic mai mare de 13 %.

Ca urmare a desfiinţării preţurilor de referinţă se creează posibilitatea creşterii importu-rilor de vin, inclusiv a unor vinuri mai ieftine.

A crescut mult cererea de vinuri californiene, australiene şi franţuzeşti. Un factor deosebit de esenţial care influenţează importurile de vin este

reprezentat de preferinţele consumatorilor pentru vinurile de calitate (mai ales vinul roşu, ca factor care limitează bolile vasculare).

Exportul mondial de vin reprezintă 55 – 60 mil. hl anual, cu un ritm mediu de creştere de 4 – 5 %/an.

Dintre ţările exportatoare de vin se detaşează Italia, Franţa, Germania, Australia, Chile, Spania, Portugalia, Republica Moldova ş.a.

Uniunea Europeană domină piaţa mondială a vinului, realizând 61 % din producţia mon-dială de vin şi 87 % din comerţul mondial (inclusiv comerţul intracomunitar).

În reţeaua de distribuţie a vinurilor, supermagazinele deţin peste 60 % din volumul dis-tribuţiei totale, în detrimentul magazinelor specializate.

De asemenea, se remarcă extinderea vânzării de vinuri sub marca importatorului sau distribuitorului şi a reţelei de baruri (Wine-bars şi Steak – bars) care asigură vinuri de bună calitate, cât şi apariţia unor reţele proprii de desfacere ale exportatorilor.

79

Capitolul 9 - PIAŢA FRUCTELOR

În România, evoluţia producţiei totale de fructe prezintă un indice ridicat

de inconstanţă generat mai ales de modificările suprafeţelor cultivate cu pomi şi arbuşti fructiferi, dar şi de nivelul producţiilor medii realizate la unitatea de suprafaţă (tab. 9.1., tab. 9.2.).

Tabelul 9.1. Evoluţia producţiei totale de fructe realizată în România în perioada 1938 – 2010 ( mii tone)

Din care:

Anul Producţia totală Mere şi

pere Prune Piersici şi caise

Cireşe şi vişine Nuci Căpşuni

1938 1380,9 705,2 272,9 95,5 119,5 128,5 - 1950 401,1 91,1 230,5 8,7 23,2 17,7 - 1960 843,9 157,0 496,0 70,0 56,0 49,0 14,0 1970 1173,0 211,0 697,0 75,0 61,0 32,0 32,0 1980 1328,0 468,0 579,0 88,0 63,0 34,0 32,0 1989 1580,0 781,0 493,0 131,0 80,0 24,0 30,0 1990 1453,0 757,0 450,0 101,0 68,0 26,0 18,0 1991 1165,0 563,0 419,0 70,0 60,0 18,0 14,0 1992 1167,0 604,0 347,0 78,0 73,0 22,0 13,0 1993 2182,5 1205,7 703,7 91,4 106,4 32,6 7,3 1994 980,4 414,1 385,7 55,5 70,4 19,5 12,3 1995 917,4 520,2 252,5 28,7 60,5 22,8 12,7 1996 1631,8 733,9 663,0 69,7 69,3 35,3 11,3 1997 1416,5 734,0 491,6 44,9 73,8 32,9 13,5 1998 1036,4 429,1 404,4 54,9 77,9 32,5 11,8 1999 935,6 378,5 361,3 47,6 71,6 33,1 14,7 2000 1301,0 560,9 549,6 46,7 73,7 31,5 11,7 2004 1300,0 637,0 550,0 37,0 60,0 6,0 38,5 2010 2200,0 1136,0 900,0 65,0 80,0 15,0 60,0

Tabelul 9.2.

Evoluţia suprafeţei plantaţiilor pomicole pe rod şi a producţiei medii la hectar, în România, în perioada 1990 – 2000

Indicatorii Anii Suprafaţa plantaţiilor pomicole Producţia medie la hectar 1990 230,8 100,0 6200 100,0 1992 229,8 99,6 5010 80,8 1994 226,2 98,0 4334 69,9 1996 218,2 94,5 7478 120,6 1998 211,8 91,8 4893 78,9 2000 208,9 90,5 6228 100,5

Programul de dezvoltare a pomiculturii până la orizontul anului 2010, prevede înfiinţarea unor plantaţii noi pe circa 50 mii hectare, plantări de arbuşti fructiferi pe circa 1000 hectare, plantări de căpşuni pe circa 10 mii hectare, extinderea pepinierelor pomicole care să poată furniza anual circa 6,5 mil. pomi altoiţi etc.

80

Se poate observa faptul că producţiile medii la unitatea de suprafaţă obţinute în ultimii ani au fost destul de reduse şi nu reflectă potenţialul biologic al soiurilor cultivate.

Aşa cum rezultă din datele prezentate, cea mai mare producţie de fructe s-a înregistrat în anul 1993, după care nivelul acesteia s-a redus foarte mult.

Sub aspect structural, mărul şi părul ocupă primul loc, urmat de prun, cireş şi vişin (tab. 9.3.).

Tabelul 9.3. Structura ofertei totale de fructe, pe specii, realizată în România

(media 1985 – 1989, 1990 – 1994 şi 1995– 2000) ( %)

Specia Media 1985-1989

Media 1990-1994

Media 1995-2000

Total ofertă, din care: 100,0 100,0 100,0 - mere şi pere 48,1 51,0 46,4 - prune 34,6 33,2 37,6 - cireşe şi vişine 4,8 5,4 5,9 - alte fructe 12,5 10,4 10,1

Consumul de fructe în stare proaspătă reprezintă o necesitate stringentă,

ca urmare a bogăţiei de vitamine şi alte substanţe nutritive, cât şi a influenţei pozitive pe care o au asupra desfăşurării normale a funcţiilor organismului şi menţinerii sănătăţii.

În perioada 1985 – 1999, consumul mediu anual de fructe pe locuitor a fost în scădere, astfel că, în 1999, acesta era mai mic cu 36,6 % (tab. 9.4.).

Tabelul 9.4. Evoluţia consumului mediu anual de fructe realizat pe locuitor în România, în perioada

1985 – 2000 Specificare U.M. 1985 1989 1992 1998 1999 2000

kg/loc 71,0 53,9 45,8 45,8 40,0 44,5 Consum mediu anual de fructe pe locuitor % 100,0 75,9 64,5 64,5 56,3 62,7

Structura consumului de fructe pe specii este deficitară şi ca urmare a

condiţiilor de păstrare la mere, pere, gutui, care acoperă cea mai mare parte a consumului în perioada noiembrie – mai.

În acest sens, este necesară creşterea cantităţii de fructe pe locuitor, dar şi modificarea structurii plantaţiilor pomicole, prin creşterea ponderii unor specii deficitare, cum ar fi : cireşul, vişinul, caisul, piersicul, nucul, căpşunul şi arbuştii fructiferi.

Datorită acestui fapt, în anumite perioade ale anului, pe piaţă, apar goluri în aprovizionare şi consum.

În România, cea mai mare parte a consumului de fructe se realizează în stare proaspătă (tab. 9.5., tab.9.6.).

Tabelul 9.5. Direcţiile de valorificare a fructelor în România, în perioada 1990-2000

1990 1995 2000 Direcţii de valorificare Total

mii tone % Total

mii tone % Total

mii tone %

Total fructe, din care : 1453 100,0 917 100,0 1220 100,0 - consum în stare proaspătă 541 37,3 447 48,7 470 38,5 consum intern în stare pre-

lucrată 182 12,5 98 10,7 143 11,7

- pentru distilare 625 43,0 321 35,0 549 45,0 - pentru export, din care : 105 7,2 51 5,6 58 4,8 - în stare prelucrată 63 4,3 31 3,4 34 2,8

81

Tabelul 9.6. Structura consumului anual de fructe (în echivalent proaspete), pe specii -Kg/locuitor-

din care:

Specia Total fructe % proaspet

e prelucrate congelate deshidratate

Total fructe, din care:

59,5 100,0 43,4 11,9 1,9 2,3

- mere 29,9 50,2 26,1 3,6 - 0,2 - pere 4,0 6,7 2,6 1,0 - 0,4 - prune 13,5 22,7 7,6 4,1 0,2 1,6 - caise 1,6 2,7 1,2 0,2 0,1 0,1 - piersici 2,6 4,4 1,4 0,9 0,3 - - cireşe 1,7 2,9 1,3 0,4 - - - vişine 2,6 4,4 1,0 0,8 0,8 - - nuci 1,2 2,0 1,0 0,2 - - - arbuşti 0,5 0,8 0,2 0,2 0,1 - - căpşuni 0,8 2,2 0,4 0,3 0,1 - - alte fructe 1,2 1,0 0,6 0,4 0,2 -

Sursa: Institutul de Pomicultură Mărăcineni – Argeş Capacităţile frigorifice de depozitare destinate păstrării fructelor (circa 150

mii tone) asigură 10 kg/loc.din zona urbană, cantitate extrem de redusă, fapt ce impune construirea a noi capacităţi de păstrare care, la nivelul anului 2010, să asigure 25 kg/locuitor(5 kg/lună pentru perioada decembrie-aprilie), făcând astfel legătura cu apariţia primelor fructe pe piaţă : căpşunile şi cireşele.

Preţul fructelor a fost în continuă creştere (tab. 9.7.). Tabelul 9.7.

Preţurile medii pe piaţa ţărănească la fructe, în perioada ianuarie – august 1999 (lei/kg)

Specia Media anuală Ian. Febr Martie Apr. Mai Iunie Iulie Aug.

Mere 3178 6034 7254 9044 11499 12459 13603 6535 5147 Prune 3011 - - - - - 8888 6646 4665 Cireşe 6703 - - - - 13269 10071 11111 - Piersici 5937 - - - - - 12110 9476 7978 Caise 5958 - - - - - 11377 9059 9296 Vişine 5908 - - - - - 9962 9968 8000

Sursa: CNS Se impune luarea unor măsuri de diversificare a procesării fructelor sub

forma unor produse naturale, cum ar fi : sucuri, magiunuri, fructe deshidratate şi congelate, în detrimentul distilării, iar în locul marilor fabrici de conserve din fructe, care în marea lor majoritate au fost închise, trebuie creată o reţea de unităţi de procesare a fructelor, cu tehnologie modernă, amplasate în imediata apropiere a zonelor pomicole, care să fie capabile să ofere pieţei produse de marcă, competitive, în concordanţă cu cerinţele consumatorilor.

În acest sens, în anul 1998, s-au realizat 4266 tone suc de fructe, sporul total fiind de 73,3 % faţă de anul 1997.

În perioada 1997 – 1998, România a avut un sold nefavorabil în comerţul exterior cu fructe.

Exportul de fructe comestibile are următoarea structură: • fructe proaspete (87,4 %); • fructe semiconservate (5,6 %);

82

• fructe fierte sau congelate (5,8 %); • fructe uscate (1,5 %).

Exportul de mere a însumat numai 2921 tone, în valoare de 237 mii $ şi a fost orientat în proporţie de peste 77 % către Austria.

Preţul mediu la exportul de mere a fost de numai 81,1 $/tonă, deoarece exportul a fost constituit din mere pentru industrializare.

Exportul de fructe fierte sau congelate a însumat 1401 tone, în valoare de 749 mii $, marcând o creştere cantitativă de 53 % şi valorică de 92 %, comparativ cu anul 1997. Preţul mediu pe tona exportată a fost de 535 $ iar cea mai mare cantitate a fost livrată în Austria.

Alte ţări importatoare au fost Germania, Ungaria şi Olanda. Fructele semiconservate sunt folosite ca materie primă în industria

alimentară. Cantitatea livrată la export a cuprins în proporţie de 80 % cireşe conservate şi, în cantităţi mici, căpşuni. Circa 4/5 din fructele semiconservate s-au livrat în Italia, iar diferenţa, în Cehia.

Exportul de fructe uscate a însumat 390 tone, în valoare de 543 mii $. Comparativ cu anul 1997, cantitatea livrată a scăzut cu 24 %, însă preţul mediu pe tonă a ajuns, de la 984 $, la 1392 $.

Pieţele de desfacere au fost Ungaria, Slovacia şi Germania. Importul de fructe s-a ridicat în anul 1998 la circa 152 mii tone, în

valoare de 48,3 mil. $, marcând o creştere cantitativă de 22,5 % şi valorică, de circa 2 %.

România a importat 50182 tone banane, cu un preţ mediu de 422 $/tonă iar principalele ţări furnizoare au fost : Ecuadorul, Costa Rica şi Columbia.

Importul de fructe citrice în anul 1998 a însumat 75.930 tone, în valoare de 20,6 milioane $.

Importul de mere a însumat, în anul 1998, o cantitate de 5310 tone, cu un preţ mediu de 195 $/tonă.

Sursele de aprovizionare au fost: Italia, Austria, Ungaria, Iran, Grecia. La importul de fructe comestibile, România percepe următoarele taxe

vamale (tab. 9.8.). Tabelul 9.8.

Taxele vamale percepute de România la importul de fructe comestibile ( % ad valorem)

Produsul Taxa vamală generală

În relaţia cu UE

În relaţia cu CEFTA

Nuci de cocos, nuci de caju şi alte fructe cu coajă, proaspete sau uscate 25 18,8 Exceptate

Banane 20 15 Exceptate Curmale, smochine, ananas, mango 20-25 18,8 Exceptate Portocale 19 15 Exceptate Mandarine 20 15 Exceptate Lămâi 20-25 15-18,8 Exceptate Struguri şi stafide 20 20 20 Mere, pere, gutui 20 20 20 Caise 20 20 8 Piersici 20 20 9 Cireşe, prune 20 20 20 Alte fructe proaspete 20 20 20*)

Fructe fierte, congelate 20 20 20**)

Fructe semiconservate 20 20 Exceptate Fructe uscate 20 15 ExceptateÎ

*) la căpşuni, fragi, zmeură, Ungaria are contingente preferenţiale de 300 tone cu taxă vamală de 10 %; **) la căpşuni şi fragi taxa vamală este de 9 %.

83

Sub aspect valoric, în anul 1998, exportul României de preparate din

fructe a marcat o scădere de peste 27 %, în timp ce, reducerea cantitativă a fost de numai 9 %.

Peste 70 % din valoarea exportului revine sucurilor de fructe, care în anul 1998 au ajuns la 12.360 tone.

Preţul mediu realizat pe tona exportată s-a diminuat de la 759 $, la 567 $. Principalul sortiment livrat la preparatele din fructe a fost sucul Cantitatea totală exportată a fost de circa 11 mii tone, la un preţ mediu de

576 $/tonă. Principalii importatori de suc de mere au fost Austria (cu circa 7000 tone)

şi Ungaria (cu circa 1900 tone). O altă categorie de preparate din fructe este reprezentată de gemuri,

dulceţuri şi pastă de fructe, care a însumat 2261 tone, în valoare de 2,2 mil. $. În această categorie, principalul sortiment a fost piureul şi pasta de prune

în ambalaje de 100 kg, pentru industrializare. Cantitatea totală exportată a fost de 851 tone, la un preţ mediu de 764

$/tonă iar principalii beneficiari au fost Germania, Austria şi Iranul. Problemele întâmpinate de România la exportul de preparate din fructe

sunt legate de ambalaje, aspect, etichete şi procesul de fabricaţie. Importul de preparate din fructe a sporit în anul 1998 de 2,34 ori

cantitativ şi de 2,0 ori, valoric. România a importat de pe piaţa externă 25.757 tone de fructe preparate,

din care, circa 14.000 tone sucuri de fructe în amestec şi 10 mii tone fructe altfel preparate.

O altă categorie importantă de sucuri este reprezentată de sucul de struguri.

Se mai importă, de asemenea, sucuri de ananas şi amestecuri de fructe sau fructe şi legume.

La importul de preparate din fructe, România percepe următoarele taxe vamale (% ad valorem) (tab. 9.9.).

Tabelul 9.9. Taxele vamale percepute de România la importul de preparate din fructe

Produsul Taxa vamală generală

În relaţia cu UE

În relaţia cu CEFTA

Gemuri, dulceţuri, paste, marmelade 20-27 18,8 27*)

Fructe cu sâmburi şi altfel preparate 10-15 10-18,8 Exceptate**) Sucuri de fructe, din care : - suc de citrice 25 18,8 Exceptate - suc de struguri 40 40 4 - suc de mere 40 40 12 - suc din alte fructe 40 40 40

*) Ungaria beneficiază de un contingent preferenţial de 600 tone gemuri cu taxă vamală de 25 % şi 500 tone sucuri de pere şi alte fructe cu taxă vamală de 10 %; **) la unele categorii se percep taxe vamale de 4 % sau 6 %.

În comerţul exterior cu fructe şi preparate din fructe, dominante au fost

fructele proaspete (tab. 9.10.). Preparatele omogenizate au o pondere minoră în import. Ele au însumat

1744 tone, din care circa 1200 tone erau preparate din fructe cu peste 30 % zahăr. Principalii furnizori au fost : Republica Moldova, Grecia şi Ungaria. În grupele de fructe altfel preparate, cu o pondere importantă la import,

sunt incluse şi arahidele.

84

Tabelul 9.10. Structura comerţului exterior al României cu fructe şi preparate din fructe

1997 1998 Specificare tone mii $ tone mii $

EXPORT Fructe comestibile, din care : 135.499 29.598 25.571 22.325 - proaspete 132.389 27.965 22.353 20.317 - fierte şi congelate 917 390 1.401 749 - semiconservate 1.677 754 1.427 716 - uscate 516 489 390 543 Preparate din fructe, din care : 16.504 13.165 15.073 9.988 - gemuri şi dulceţuri 2.354 2.127 2.261 2.161 - sucuri 13.817 10.485 12.360 7.014 - fructe altfel preparate 33 553 452 813

IMPORT Fructe comestibile, din care : 124.088 47.456 151.946 48253 - proaspete 123.821 47.116 151.815 47946 - fierte şi congelate 10 26 29 58 - uscate 257 314 102 249 Preparate din fructe, din care : 8.329 8.371 25.757 19.658 - gemuri şi dulceţuri 1.436 1.472 1.744 1.673 - sucuri 2.981 2.510 13.988 7.828 - fructe altfel preparate 3.912 4.389 10.025 10.157

Cantitatea importată a fost de aproape 2900 tone, la un preţ mediu de

1.575 $/tonă iar ţările exportatoare au fost Grecia, Turcia şi Argentina. Producţia totală de mere a principalelor ţări producătoare este de circa 45,9

milioane tone (tab.9.11.). Tabelul 9.11.

Evoluţia balanţei merelor în principalele ţări producătoare (mii tone)

Specificare Producţie

Import

Export Consum intern Pelucrare Stocuri

Mondial*) 1996/1997 44.344 3.554 4.302 32.744 9.804 1.047 1997/1998 44.217 3.600 4.480 32.641 10.038 568 1998/1999 45.945 3.185 4.538 33.981 10.173 438

China 1996/1997 17.052 9 162 16.046 853 - 1997/1998 17.200 17 180 16.176 861 - 1998/1999 18.590 27 174 17.326 1.117 -

SUA 1996/1997 4.710 166 667 2.339 1.870 - 1997/1998 4.683 167 569 2.267 2.013 - 1998/1999 4.964 125 670 2.419 2.000 -

UE 1996/1997 8.702 2.135 1.909 6.344 2.036 548 1997/1998 8.230 2.325 2.106 6.050 2.064 335 1998/1999 8.643 2.082 1.946 6.452 2.103 220

Sursa:USDA - World Horticultural Trade, martie 1999 *) Totalul mondial cuprinde principalele ţări producătoare

China, cu o producţie anuală de 18,6 mil.tone, este cel mai mare

producător de mere, cu o pondere de 40,5 % din producţia mondială.

85

S.U.A. se situează pe locul al doilea, cu o producţie totală de 5 mil. tone, reprezentând 10,9 % din producţia mondială.

Italia, Franţa şi Germania sunt cei mai mari producători de mere din Uniunea Europeană, cu o pondere cumulată de 69 % (8,6 mil. tone).

Cea mai mare pondere a producţiei de mere realizată de S.U.A. este concentrată în statul Washington, care produce anual circa 2,7 milioane tone (54,0 % din producţia autohtonă).

Soiul de mere care ocupă ponderea cea mai mare este Golden delicious, urmat de Yonagold, Red delicious ş.a. (tab. 9.12.).

Tabelul 9.12.

Evoluţia şi structura stocurilor de mere din Uniunea Europeană (mii tone)

Soiul 1996/1997 1997/1998 1998/1999 Total, din care: 2614,5 2531,1 2321,8 - Golden delicious 1144,8 1224,6 967,4 - Yonagold 293,4 292,9 352,3 - Red delicious 193,3 174,4 139,4 - Grany Smith 117,0 115,2 130,4 - Elstar 117,8 94,1 110,3 - Alte soiuri 748,2 630,6 622,0

Sursa: Agro Europe, 12 martie 1999 La 1 februarie 1999, stocurile de mere ale Uniunii Europene totalizau 2,32

milioane tone, cu 8 % mai puţin decât în aceeaşi perioadă a anului trecut. Cele mai mari stocuri erau deţinute de Italia (917 mii tone), Franţa (495,5

mii tone), Olanda (236 mii tone) şi Germania (232 mii tone). Turcia se numără printre marii producători de mere, cu o producţie totală

de 2,5 mili-oane tone. Printre principalii producători de mere din emisfera sudică figurează Chile,

Argentina şi Noua Zeelandă. Producţia totală de mere a statului Chile a atins nivelul record de 1 mil.

tone. Principala varietate de mere verzi, Grany Smith, se exportă parţial în stare proaspătă în S.U.A. şi în Europa, iar parţial se utilizează la producerea sucului concentrat.

Argentina produce anual 1,3 milioane tone mere, datorită condiţiilor climatice favorabile.

Consumul de mere pe plan mondial a crescut atât în stare proaspătă cât şi prelucrată.

În general, pentru industrializare se utilizează circa 1/4 din producţia totală de mere.

În China, situaţia este diferită, în sensul că , circa 94 % din producţie se consumă în stare proaspătă, iar pentru industrializare se alocă numai 6 %.

În S.U.A., aproape 1/2 din producţia totală de mere este destinată industrializării, iar în Uniunea Europeană, circa 1/3.

Exportul mondial de mere s-a menţinut la circa 4,5 milioane tone anual. Cel mai mare exportator de mere din Uniunea Europeană (UE-15) este

Franţa, cu un export de 750 mii tone, urmată de Italia, cu 520 mii tone, Olanda, cu 300 mii tone şi Belgia, cu 210 mii tone.

Cei doi mari exportatori de mere din emisfera sudică – Chile şi Noua Zeelandă – şi-au extins livrările în ultimul sezon.

Varierăţile de mere roşii reprezintă 2/3 din livrările externe, însă se constată şi o cerere sporită pentru varietăţile dulci/zemoase.

86

Deşi în cantităţi mici, exportul de mere organice creşte treptat, ca urmare a preţurilor sporite oferite pentru aceste produse.

Cei mai mari producători de suc concentrat de mere sunt S.U.A. şi Polonia care, împreună, furnizează peste 40 % din producţia mondială.

Exportul mondial de suc concentrat de mere a ajuns la 557 mii tone. S.U.A. a produs 138 mii tone suc concentrat de mere, cu 6 % mai mult faţă

de nivelul anterior. Această ţară este şi o mare importatoare, ea absorbind 210 mii tone, în special din China, la preţuri foarte scăzute.

Alte ţări furnizoare ( Ungaria, Chile, Argentina ) au fost nevoite să-şi diminueze preţurile pentru a face faţă concurenţei.

Producătorii americani s-au văzut ameninţaţi de concurenţa sucului de mere importat din China, fapt pentru care unele fabrici americane au fost nevoite să-şi întrerupă activitatea.

87

Capitolul 10 - PIAŢA LAPTELUI ŞI A PRODUSELOR LACTATE

În perioada 1990 – 2000, producţia totală de lapte realizată în România a fost în creştere, fără a putea asigura nevoile de consum ale populaţiei autohtone (tab. 10.1.).

Tabelul 10.1.

Producţia totală de lapte realizată în România în perioada 1990 – 2000 şi previziunile pentru 2003

Specificare U.M. Media 1990-1994

Media 1995-1998

Media 1999-2000

Previziuni 2003

mii hl 3580,3 44740 42006 52920 Lapte de vacă şi bivoliţă % 100,0 125,0 117,3 147,8

mii hl 4363 3678 3214 4800 Lapte de oaie şi capră % 100,0 94,3 73,7 110,0 mii hl 40166 48418 45220 57720 Lapte - total % 100,0 120,5 112,6 143,7

Gradul de asigurare a nevoilor de consum*) % 55,3 66,7 62,3 79,5

*) 320 l/ pers./an Cu toate că tendinţa producţiei de lapte a fost de creştere, gradul de asigurare

a nevoilor de consum a fost redus, oscilând între 55,3 % şi 79,5 %. Factorul principal care a determinat această evoluţie este reprezentat de

producţia medie anuală de lapte pe vacă furajată, care în anul 2000 a fost superioară anului 1990 cu 804 l/vacă furajată, iar pentru anul 2003, diferenţa poate fi de 1243 litri (tab. 10.2.).

Tabelul 10.2.

Producţia medie anuală de lapte de vacă şi de oaie realizată în România în perioada 1990 – 2000 şi previziunile pentru anul 2003

Specificare UM 1990 1992 1994 1996 1998 2000 Previz. 2003

l/cap 2063 2305 2790 3018 3030 2867 3306 Lapte de vacă % 100,0 111,7 135,2 146,3 146,9 139,0 160,3

l/cap 34 35 39 41 44 43 50 Lapte de oaie % 100,0 102,9 114,7 120,6 129,4 126,5 147,1

În România, tendinţa producţiei medii de lapte de vacă este pozitivă, însă

nivelul cantitativ este destul de redus. În anul 2009, România va putea realiza o producţie medie de lapte de 3533

l/vacă furajată, reprezentând 77,1 % faţă de CEEC – 10. Oferta totală de lapte de vacă realizată în România prezintă o evoluţie

asemănătoare faţă de cea realizată în ţările Uniunii Europene (tab. 10.3.). Din datele prezentate se constată faptul că România deţine o pondere

importantă în producţia totală de lapte, mai ales în totalul celor 10 state din Europa Centrală şi de Est, asociate la UE – 15.

88

Tabelul 10.3. Oferta totală de lapte de vacă din România şi ţările Uniunii Europene,

în perioada 1997 – 2000 Anii

2000 Specificare 1997 mil. tone

1998 mil. tone

1999 mil. tone mil.tone % /1997 2003*)

UE-15, din care: 120,7 120,9 122,1 121,9 101,0 119,2

Belgia 3,2 3,4 3,4 3,4 106,3 Danemarca 4,6 4,6 4,6 4,7 102,2 Germania 28,7 28,4 28,3 28,4 99,0 Grecia 0,8 0,7 0,8 0,8 100,0 Spania 6,0 6,1 6,1 6,0 100,0 Franţa 24,9 24,8 24,8 24,8 99,6 Irlanda 5,3 5,1 5,2 5,3 100,0 Italia 10,4 11,0 11,1 11,4 109,6 Luxemburg 0,3 0,3 0,3 0,3 100,0 Olanda 10,9 11,0 11,2 11,2 102,8 Austria 3,1 3,3 3,4 3,3 106,5 Portugalia 1,8 1,9 2,0 1,9 105,6 Finlanda 2,5 2,4 2,5 2,5 100,0 Suedia 3,3 3,3 3,4 3,4 103,0 Marea Britanie 14,9 14,6 15,0 14,5 97,3 CEEC-10 28,3 28,5 28,9 29,3 103,5 31,0 România 5,1 5,2 5,3 5,2 102,0 5,3 % / UE-15 4,2 4,3 4,3 4,3 - 4,4 % / CEEC-10 18,0 18,2 18,3 17,7 - 17,1

*) Previziuni Cu toate că în anul 1995 s-au produs suplimentar peste 4 mil. hl lapte de vacă faţă de

nivelul anului 1994, structura pe destinaţii a ofertei totale de lapte a fost necorespunzătoare (fig. 10.1.).

Fig. 10.1.- Structura ofertei de lapte de vacă – pe destinaţii (1995 şi 2000)

Asfel, în anul 1995, cantităţile de lapte livrate direct pe piaţă au fost reduse (30,6 % din ofertă), consumul familial a ajuns la aproape 40 % iar unităţile procesatoare au utilizat numai 15,6 %.

Cea mai mare cantitate de lapte livrată pe piaţa ţărănească o asigură producătorii privaţi (31,3 % din producţie).

Este de reţinut şi faptul că autoconsumul s-a menţinut în limite relativ constante (circa 21 milioane hl), iar consumul tehnologic (pentru hrana viţeilor) s-a situat în jurul a 8 mil. hl anual.

Livrările către fabricile de procesare a laptelui de vacă în România sunt net inferioare, comparativ cu situaţia din UE – 15.

1995

30%

16%14%

40%

2000

26.6%

19.5%12.5%

41.4%Livrat direct pe piata

Livrat unitatilor deprocesareConsum tehnologic

Consum familial

89

După cum se observă, în România, laptele livrat pentru procesare reprezintă aproape 1/5 din producţia totală, faţă de 93,8 % în UE – 15.

De asemenea, dacă în UE este interzis a se consuma lapte crud, în România, ponderea acestuia este de 68,5 %, fapt ce justifică iniţierea unor măsuri pentru educarea consumatorilor de a consuma lapte prelucrat industrial, care prezintă garanţia igienică şi elimină riscul transmiterii unor boli.

Valorificarea laptelui se poate realiza în stare proaspătă sau în urma prelucrării industriale.

Produsele obţinute în urma procesării industriale (iaurturi, brânzeturi, smântână, unt, etc.) se pot valorifica direct pe piaţa liberă sau prin magazinele comerciale şi punctele de vânzare. De asemenea, aceste produse pot face obiectul valorificării şi pe piaţa externă.

Datorită gradului redus de utilizare a capacităţilor de producţie, sectorul de procesare a laptelui şi-a orientat producţia fie către produse cu desfacere asigurată la export (în special lapte praf), fie către produsele cu cerere mare de desfacere rapidă (în special produse lactate proaspete).

Reducerea substanţială a şeptelului de vaci pentru lapte în Uniunea Europeană va fi compensată de creşterea susţinută a producţiei medii de lapte/vacă furajată, care va reprezenta un aport suplimentar de peste 300 kg lapte/vacă furajată, în perioada 1999 - 2003 (tab. 10.4.).

Tabelul 10.4.

Producţia, livrările şi şeptelul de vaci de lapte în Uniunea Europeană, în perioada 1996 – 2003

Specificare U.M. 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţia totală de lapte mil. t 121,5 120,8 120,4 120,3 120,0 119,2

Livrări către fabricile de procesare mil. t 113,8 113,5 112,9 112,6 112,4 111,8

Producţia medie de lapte/vacă furajată kg/cap. 5421 5498 5594 5692 5792 6101

Şeptel vaci de lapte mii cap. 22107 21716 21271 20899 20489 19306

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Octombrie 1998

Producţia totală de lapte, fiind în mare măsură determinată de sistemul de cote impus ofertei interne comunitare, la nivelul producătorilor de lapte se înregistrează o tendinţă de creştere a conţinutului de grăsime a laptelui proaspăt.

În acest fel, producţia şi livrările de lapte pentru procesare se pot reduce în limitele cotelor cantitative alocate şi nu mai fac obiectul penalizărilor percepute sub forma unor „impuneri suplimentare” în situaţiile de depăşire a cotelor de referinţă.

În acest context, Comisia Europeană a revizuit, în sensul reducerii, nivelurile producţiei de lapte, mai ales pentru producătorii comunitari care au depăşit cotele alocate.

Această decizie se bazează pe faptul că, pe ansamblul Uniunii Europene, numărul vacilor de lapte va avea o tendinţă de reducere, de la 20,9 mil. capete în anul 1999 (cu 7,3 % mai puţin faţă de anul 1996), la 19,3 mil. capete (- 7,7 %) până în anul 2003.

Consumul intern de brânzeturi al Uniunii Europene se apreciază că îşi va continua tendinţa de creştere, dar într-un ritm mai modest decât în anii precedenţi.

90

Consumul de brânză pe locuitor a fost în creştere, de la 16,48 kg/locuitor în anul 1997, la 16,89 kg/locuitor în anul 2000, cu un ritm mediu anual de 0,8 % până în anul 2003.

În contextul politicii actuale a Uniunii Europene, reducerea exporturilor subvenţionate convenite în cadrul negocierilor Acordului GATT (ulterior Acordul OMC), poate fi compensată doar parţial printr-o creştere a exporturilor nesubvenţionate.

Importul de brânzeturi al Uniunii Europene iau în considerare faptul că, nivelul actual al cotelor de acces minim pe piaţă se vor menţine şi că, în plus, importul de brânzeturi realizat conform atât reglementărilor de acces minim pe piaţă, cât şi al altor acorduri comerciale, va creşte.

Perspectiva dezvoltării producţiei de brânzeturi în Uniunea Europeană va fi însă limitată de restricţiile impuse de acordurile negociate în cadrul GATT, în ceea ce priveşte exportul.

Producţia de brânzeturi va continua să absoarbă cantităţi sporite de lapte, dar mult mai reduse comparativ cu situaţia în care nu ar fi existat aceste restricţii (tab. 10.5.).

Tabelul 10.5.

Balanţa comercială a brânzeturilor, în Uniunea Europeană, pentru perioada 1996 – 2003 (mii tone)

Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţie 6536 6538 6583 6625 6656 6839 Import 95 111 128 150 171 182 Export 528 508 492 477 461 450 Consum 6087 6159 6229 6298 6367 6571 Sold 16 16 -18 -10 0 0 Consum/locuitor (kg) 16,34 16,48 16,62 16,75 16,89 17,29 Stocuri iniţiale 115 121 130 120 120 120 Stocuri finale 121 130 120 120 120 120

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Octombrie, 1998.

Consumul mediu anual de unt pe locuitor, pe piaţa Uniunii Europene, se

apreciază că va marca o tendinţă descendentă, într-un ritm mediu anual de 1,1 %. În perioada 1997-2003, producţia totală de unt a UE – 15 s-a redus,

reflectând pe de o parte, scăderea volumului livrărilor totale de lapte către fabricile de procesare şi pe de altă parte, creşterea gradului de utilizare a laptelui în procesele industriale de obţinere a produselor lactate derivate.

În ceea ce priveşte importul de unt al UE - 15, acesta s-a menţinut în perioada 1997 – 2003 la un nivel relativ stabil, comparativ cu cel înregistrat în 1996, dată la care Uniunea Europeană a majorat cotele de acces minim pe piaţă, în concordanţă cu angajamentele asumate în cadrul GATT (Acordul OMC).

Exportul de unt al UE – 15, în anul 2000, era de 215 mii tone (comparativ cu cel actual de 200 – 230 mii tone), având drept scop menţinerea stocurilor de intervenţie la un nivel scăzut (tab. 10.6.).

Pe ansamblul UE - 15, consumul total de lapte praf degresat va înregistra o scădere continuă, ca urmare a reducerii consumului din hrana animalelor, cu toate că în consumul alimentar se va realiza o uşoară creştere.

Datorită disponibilităţilor reduse de lapte integral şi a consumului sporit de lapte degresat în sectorul de obţinere a produselor lactate derivate (brânzeturi, unt etc.), producţia totală de lapte praf degresat se va reduce, înregistrându-se un ritm mai lent comparativ cu cel al consumului (tab. 10.7.)

91

Tabelul 10.6.

Balanţa comercială a untului, în Uniunea Europeană, pentru perioada 1996 – 2003 (mii tone)

Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţie 1888 1866 1852 1840 1838 1821 Import 95 90 91 93 94 95 Export 203 226 215 202 215 238 Consum 1751 1755 1742 1730 1718 1678 Sold 30 -25 -14 0 0 0 Consum/locuitor (kg) 4,70 4,70 4,65 4,60 4,56 4,41 Stocuri iniţiale 85 107 52 40 40 40 Stocuri finale 107 52 40 40 40 40

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Octombrie, 1998

Tabelul 10.7. Balanţa comercială a laptelui praf degresat, în Uniunea Europeană,

pentru perioada 1996 – 2003 (mii tone)

Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţie 1196 1194 1130 1105 1081 981 Import 59 72 79 86 90 92 Export 229 282 200 230 250 250 Consum, din care : 931 964 945 924 902 838 - uman 274 289 295 299 303 314 - pt. hrana animalelor 657 675 650 625 600 524 Sold 95 20 64 38 19 -15 Stocuri iniţiale 14 125 135 200 238 274 Stocuri finale 125 135 200 238 257 259

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Octombrie, 1998 Importul de lapte praf degresat în UE – 15 se va majora, datorită

angajamentelor de acces minim pe piaţă convenite în cadrul Acordului GATT (OMC), în timp ce, exporturile subvenţionate vor fi limitate.

În comparaţie cu alte produse lactate, perpectivele pe termen mediu ale pieţei mondiale a laptelui praf degresat indică o creştere limitată a comerţului, corelată însă cu un nivel relativ ridicat al preţurilor.

Ca o consecinţă a creşterii cererii pe piaţa Asiei, dar şi a limitării exporturilor subvenţionate impuse de Acordul GATT (OMC), exporturile de lapte praf degresat ale Uniunii Europene nu vor depăşi nivelul de 250.000 tone în următorii ani.

În acest caz, stocurile de intervenţie pentru laptele praf degresat pe piaţa Uniunii Europene vor tinde să crească până în anul 2002, după care vor înregistra o scădere.

La orizontul anului 2008, faţă de anul 1999, efectivul de vaci de lapte, preţul indicativ şi preţul de producţie la laptele de vacă vor avea o tendinţă de scădere (tab. 10.8.).

În acelaşi timp, oferta şi consumul total vor marca o uşoară creştere. La unt, previziunile privind import-exportul, consumul total şi preţul FOB,

vor marca o creştere evidentă, comparativ cu oferta totală şi preţul intern, care vor fi în scădere (tab. 10.9.).

La brânzeturi, cu excepţia preţului intern, la nivelul anului 2008, previziunile privind oferta, consumul, import-exportul şi preţul FOB, evidenţiază un trend ascendent (tab. 10.10.).

92

Tabelul 10.8.

previziunea efectivului de vaci de lapte, a ofertei, a consumului şi a preţului laptelui de vacă în ue - 15, la orizontul anului 2008

Specificare 1999 2001 2004 2008 % /1999 Efectiv de vaci de lapte (mii cap) 21516 21094 20381 19617 91,2 Oferta (mii tone) 120800 121775 121774 122630 101,5 Consumul total (mii tone) 31902 31967 31839 32045 100,4 Preţul indicativ (Euro/100 kg) 30,98 30,90 30,98 25,72 83,0 Preţul de producţie (Euro/100 kg) 28,34 27,77 27,68 25,01 88,2

Tabelul 10.9.

Previziunea ofertei, a consumului, a import-exportului şi a preţului untului în UE - 15, la orizontul anului 2008

Specificare 1999 2001 2004 2008 % /1999 Oferta totală (mii tone) 1737 1740 1736 1727 99,4 Importul total (mii tone) 73 76 81 83 113,7 Consumul total (mii tone) 1613 1630 1626 1647 102,1 Exportul total (mii tone) 174 176 180 198 113,8 Preţ intern (Euro/100 kg) 355 338 329 287 80,8 Preţ FOB Nord Europe ($/100 kg) 144 153 156 155 107,6

Tabelul 10.10. Previziunea ofertei, a consumului, a import-exportului şi a preţului brânzeturilor

în UE - 15, la orizontul anului 2008 Specificare 1999 2001 2004 2008 % /1999

Oferta (mii tone) 5902 6047 6190 6466 109,6 Import total (mii tone) 132 140 141 137 103,8 Consum total (mii tone) 5624 5734 5880 6118 108,8 Export total(mii tone) 425 450 448 486 114,4 Preţ intern (Euro/100 kg) 463 459 462 425 91,8 Preţ FOB Nord Europe ($/100 kg) 191 216 218 218 114,1

La laptele praf integral, previziunile privind oferta, import-exportul, consumul şi preţul FOB sunt în creştere, în timp ce, consumul total şi preţul intern vor fi în scădere (tab. 10.11.).

Tabelul 10.11.

Previziunea ofertei, a consumului, a import-exportului şi a preţului la lapte praf integral în UE-15, la orizontul anului 2008

Specificare 1999 2001 2004 2008 % /1999 Oferta totală (mii tone) 1081 1061 1070 1093 101,1 Import total (mii tone) 3 4 4 4 133,3 Consum total (mii tone) 550 558 563 547 99,5 Export total (mii tone) 520 507 512 522 100,4 Preţ intern (Euro/100 kg) 258 248 246 223 86,4 Preţ FOB Nord Europe ($/100 kg) 156 162 165 168 107,7

La laptele condensat, la orizontul anului 2008, previziunile vor fi

crescătoare în cazul exportului şi a preţului FOB şi în scădere la celelalte componente ale balanţei (tab. 10.12.)

În perioada 1989-1999, în ţările Uniunii Europene, evoluţia ofertei totale la brânzeturi, unt, lapte praf şi lapte condensat, a fost diferită .

93

. Tabelul 10.12. Previziunea ofertei, a consumului, a import-exportului şi a preţului la lapte condensat în

UE - 15, la orizontul anului 2008 Specificare 1999 2001 2004 2008 % /1999

Oferta totală (mii tone) 1124 1109 1084 1027 91,3 Import total (mii tone) 71 73 72 68 95,8 Consum total (mii tone) 960 928 885 862 89,8 Export total (mii tone) 238 246 266 265 111,3 Preţ intern (Euro/100 kg) 206 205 205 183 88,8 Preţ FOB Nord Europa ($/100 kg) 130 136 143 148 113,8

Astfel, la brânzeturi, cu excepţia Elveţiei, unde s-a constatat o uşoară

scădere, în cazul celorlalte ţări, creşterile au fost evidente, detaşându-se Anglia, Irlanda, Germania şi Austria.

La unt, oferta totală a fost în creştere numai în Belgia-Luxemburg, Grecia, Portugalia, Anglia, Austria şi Elveţia.

La laptele praf şi condensat, oferta a avut o evoluţie ascendentă în Belgia-Luxemburg, Germania, Spania, Italia şi Portugalia, în timp ce, în celelalte ţări, fenomenul a fost invers.

Pe ansamblul celor zece ţări central şi est-europene, care au statut de ţări asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria), în perioada 1997-2003, producţia totală de lapte de vacă a avut o tendinţă de creştere, într-un ritm mediu anual de 1,5 %.

Se apreciază că, numărul vacilor de lapte, pe ansamblul CEEC-10 s-ar putea stabiliza în următorii ani la circa 8,1 mil. capete, fiind posibilă o dezvoltare a sectorului de creştere a vacilor de lapte numai în Polonia, Ungaria, Bulgaria şi în ţările baltice.

Creşterea producţiei medii de lapte pe vacă furajată se va realiza la nivelul tuturor ţărilor din CEEC-10, iar consumul de lapte proaspăt va creşte cu aproape 5 kg/locuitor, faţă de anul 1997.

O tendinţă ascendentă va cunoaşte şi cererea de consum pentru lapte materie primă, din partea industriei procesatoare.

Soldul pozitiv al balanţei laptelui indică disponibilitatea ţărilor central şi est-europene de a exporta lapte şi produse lactate.

Disponibilul la export se cifrează la circa 2 mil. tone (în echivalent lapte) şi este realizat, în principal, de Polonia şi Lituania (tab. 10.13.).

Tabelul 10.13. Balanţa comercială a laptelui realizată în Europa Centrală şi de Est, în perioada

1996 – 2003 Specificare U.M. 1996 1997 1998 1999 2000 2003

Şeptel vaci de lapte mii cap 8,3 8,2 8,1 8,1 8,1 8,1 Producţia medie de lapte kg/vacă 3390 3460 3500 3560 3620 3830 Producţia totală mil. t 28,2 28,3 28,5 28,9 26,3 31,0 Consum total, din care: mil. t 26,2 26,2 26,6 27,0 27,4 29,0 - lapte proaspăt mil. t 17,7 17,3 16,8 16,9 17,1 17,9 Sold mil. t 2,0 2,1 1,9 1,9 2,0 2,0 Consum anual/locuitor kg/loc. 167 164 159 160 162 168

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Octombrie 1998.

Consumul mediu anual pe locuitor la lapte şi principalele produse lactate realizat în România a marcat o tendinţă de creştere, prevăzându-se să ajungă la 200 kg, cu un grad de acoperire a cererii interne de consum de 99 % (tab. 10.14.).

94

Tabelul 10.14. Consumul mediu anual pe locuitor la lapte şi principalele produse lactate, realizat

în România şi UE-15 Lapte Unt Brânzeturi

Specificare 2000 2003*) 2000 2003*) 2000 2003 UE-15 220 223 4,6 4,4 16,9 17,3 CEEC-10, din care : 162 168 2,6 2,68 7,99 8,62 - România 195 200 0,39 0,42 1,86 2,13 - Polonia 145 150 4,5 - 10,8 - - Cehia 214 242 4,56 3,99 7,27 8,76

În ţările Uniunii Europene, în perioada 1997-2000, preţurile laptelui la

producător au fost în creştere. Preţurile la lapte şi produse lactate, practicate de ţările membre ale

Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ (OMC), între care şi România, sunt dependente de angajamentele asumate în cadrul Rundei Uruguay din anul 1994.

România s-a angajat să implementeze angajamentele luate la Runda Uruguay din 1994, în 10 ani, faţă de 6 ani în cazul celorlalte ţări candidate.

Spre exemplu, pentru importul unor produse lactate, în anul 2000, taxele vamale maxime practicate de România, erau de 1,5 ori mai mari faţă de cele din UE-15 la unt, de 3,7 ori mai mari la brânzeturi şi de 3,54 ori la lapte praf degresat.

De altfel, la importurile de produse lactate, România a practicat cele mai mari taxe vamale, comparativ cu celelalte ţări candidate din Europa Centrală şi de Est.

De asemenea, în anul 2000, România a avut o cotă maximă de export de 14,5 mii tone – la unt şi 11,1 mii tone – la brânzeturi, cu o subvenţie totală de 9 mil. ECU, plasându-se pe locul al doilea, după Cehia.

Principalele angajamente asumate prin semnarea Acordului pentru Agricultură, la lapte şi produse lactate sunt următoarele (tab. 10.15.).

Tabelul 10.15. Taxele vamale aplicate la importul de produse lactate

Unt Brânză Lapte praf degresat

1997 2000 1997 2000 1997 2000

Ţările Taxa vamală

(%)

Taxa vamală consolid

(%)

UE= 100

Taxa vamală

(%)

Taxa vamală consolid

(%)

UE=100

Taxa vamală

(%)

Taxa vamală consolid

(%)

UE= 100

Polonia 40,0 166 122 35,0 160 184 80,0 108 154 Ungaria 130,5 102 75 78,6 67 77 70,1 51 73 Cehia 74,8 68 50 9,5 9 10 43,3 37 53 Slovenia 157,1 141 104 132,6 123 142 75,7 70 100 România 60 200 147 60 270 310 60 248 354 Bulgaria 120 60 44 135 96 110 Slovacia 74,8 68 50 9,5 9 10 43,3 37 53

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998. Notă: - în coloanaa UE=100 este calculat raportul (în %) dintre taxa vamală consolidată a ţării respective şi taxa vamală consolidată în Uniunea Europeană; -prin taxa vamală consolidată se înţelege taxa vamală maximă aplicabilă ce a fost negociată de fiecare parte în cadrul Acordului pentru Agricultură – Runda Uruguay (GATT).

Pentru lapte şi produse lactate, autorităţile guvernamentale din Polonia,

Ungaria, Cehia, Slovacia şi Lituania au limitat nivelul superior al preţurilor practicate pe piaţa internă printr-un sistem de preţuri plafon.

Similar Uniunii Europene, aceste preţuri sunt garantate la producători şi reprezintă o măsură principală de sprijin a acestora (preţuri de sprijin).

95

Spre deosebire de Uniunea Europeană, nivelul acestor preţuri este mult mai redus. În unele ţări central şi est-europene a fost introdus sistemul de plăţi directe către producători, pentru a veni în sprijinul producţiei de lapte şi de produse lactate.

Pentru ţările central şi est-europene membre ale Organizaţiei Mondiale pentru Comerţ (OMC) măsurile de sprijin ale pieţei sunt într-o mai mare măsură condiţionate de angajamentele asumate în cadrul Rundei Uruguay privind accesul pe piaţă şi concurenţa la export.

Cu excepţia ţărilor baltice, toate celelalte 7 ţări central şi est-europene sunt în prezent membre OMC.

Bulgaria a devenit membră OMC în anul 1997 şi deci nu a luat parte la negocierile concluzionate în Acordul pentru Agricultură (Runda Uruguay, 1994).

Dintre ţările central şi est-europene prezente la negocierile Acordului pentru Agricultură, România este singura ţară care a negociat de pe poziţia de ţară în curs de dezvoltare.

Acest fapt i-a permis României să negocieze condiţii de acces pe piaţa internă mai restrictive şi de subvenţionare.

Acordul CEFTA prevede reglementări comerciale atât pentru produsele industriale, cât şi pentru cele agricole.

Pentru produsele agricole şi alimentare acordul iniţial prevedea introducerea unui sistem de cote preferenţiale.

Preferinţele au fost acordate pentru anumite produse selectate prin negocieri bilaterale, ţările implicate angajându-se să reducă taxele vamale de import cu 10 % anual, până când nivelul preferinţei va atinge 50 %.

Ulterior, s-a convenit reducerea directă, până la nivelul de 50 % a taxei vamale (renunţându-se la reducerile anuale de câte 10 %, până la atingerea nivelul de 50 %), iar în unele cazuri chiar o reducere de până la 70 %.

Produsele agricole şi alimentare, au fost grupate în funcţie de gradul lor de sensibilitate pe pieţe, avându-se în vedere diferite grade de liberalizare.

Exceptând laptele praf, cuprins în grupa de preferinţe vamale B1 a Acordului CEFTA, pentru care s-a stabilit aplicarea până la 01.01. 2000 a unei taxe vamale de 37 %, celelalte produse lactate se supun prevederilor generale ale Acordului.

Pe plan mondial, oferta totală de lapte de vacă a prezentat o tendinţă de creştere, astfel că în anul 1995 a ajuns la 382,7 mil. tone, cu toate că efectivul mondial de vaci de lapte s-a redus la 135,7 mil. capete.

Cea mai mare producţie totală de lapte de vacă se obţine în Uniunea Europeană (peste 120 mil. tone), urmată de S.U.A. (72,6 mil. tone), Rusia (37,8 mil. tone), India (33 mil. tone), Germania (28,5 mil. tone) etc.

Primele 10 state mari producătoare de lapte de vacă realizează 70,4 % din producţia mondială de lapte.

Este de remarcat şi faptul că ţările dezvoltate cresc circa 50 % din efectivul mondial de vaci de lapte şi realizează peste 82 % din producţia mondială de lapte, în timp ce, ţările în curs de dezvoltare, la aceeaşi pondere a efectivului de vaci, contribuie cu numai 17,9 % la realizarea producţiei mondiale de lapte.

Explicaţia constă în randamentul mediu pe vacă furajată deosebit de scăzut realizat în ţările în curs de dezvoltare (sub 800 l), faţă de ţările dezvoltate (3452 l).

Între primele 10 ţări mari producătoare de lapte, trei fac parte din Uniunea Europeană, care realizează aproape 18 % din producţia mondială revenind o cantitate de lapte pe locuitor de aproape 4 ori mai mare faţă de media mondială.

Cele mai mari cantităţi anuale de lapte pe locuitor se realizează în Olanda (819 l), urma-tă de Franţa (509 l), Polonia (419 l), Germania (408 l) etc.

96

Oferta mondială de unt a marcat o scădere considerabilă ajungând în 1995 la 5,3 milioane tone faţă de 7,6 mil. tone (în medie anuală), în perioada 1986 – 1988.

Cea mai mare cantitate de unt se realizează în Uniunea Europeană, din care, 78,4 % în Germania, Franţa, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlanda.

La nivel mondial, India produce cea mai mare cantitate de unt, urmată de S.U.A., Germania, Franţa, Rusia, Noua Zeelandă, etc.

În ultimii ani, conjunctura pieţei internaţionale a untului s-a caracterizat printr-o eroziune continuă a preţurilor în condiţiile unei oferte excedentare şi a unor stocuri excesive în principalele ţări producătoare.

În aceste condiţii, S.U.A. şi Uniunea Europeană au recurs la măsuri de scădere a producţiei de lapte prin instituirea de cote şi reducerea preţului minim garantat producătorilor.

Consumul mondial de unt în majoritatea ţărilor dezvoltate prezintă o tendinţă de reducere uşoară, principalii factori de influenţă fiind: veniturile consumatorilor; raportul dintre preţul untului şi preţurile altor grăsimi şi uleiuri; prescripţiile medicale ş.a.

Comerţul mondial cu unt a fost puţin activ, piaţa caracterizându-se printr-un nivel ridicat al stocurilor, o cerere mai redusă şi o concurenţă mai intensă, care au exercitat o presiune continuă asupra preţurilor. Principalii exportatori mondiali sunt Noua Zeelandă, Australia, SUA, Olanda, Franţa etc.

La importul mondial de unt, pe primul loc se plasează Federaţia Rusă, urmată de Marea Britanie, Brazilia, Mexicul etc.

Producţia mondială de brânzaturi se situa în anul 1995 la nivelul de 11,6 mil. tone, în scădere evidentă faţă de media anuală din perioada 1986 – 1988 (13,8 mil. tone).

S.U.A. este prima ţară producătoare de brânzeturi (28,0 %), urmată de Franţa (13,6 %), Italia (8,0 %), Germania (7,8 %) etc.

Primele 10 ţări producătoare de brânzeturi, concentrează aproape 80 % din producţia mondială, revenind circa 11 kg/locuitor. Între primele 10 ţări producătoare de brânzeturi, 6 ţări fac parte din Uniunea Europeană, care obţin aproape 40 % din producţia mondială, cu 15,55 kg/locuitor/an.

De altfel, Olanda, care realizează 6 % din producţia mondială, se plasează pe primul loc, cu 37,96 kg/locuitor, urmată de Franţa (23,93 kg), Germania (16,06 kg), SUA (11,97 kg), Italia (11,92 kg) etc.

Cele mai mari exporturi le realizează ţările mari producătoare de brânzeturi. Astfel, Noua Zeelandă, Danemarca, Australia, Olanda, Franţa şi Germania au

exportat 715 mii tone, reprezentând 6,2 % din producţia mondială. Uniunea Europeană a exportat anual 548 – 571 mii tone, ceea ce reprezintă

4,7 – 4,9 % din producţia mondială. Anual, la importurile totale de brânzeturi, primele locuri au fost ocupate de

S.U.A., Rusia, Marea Britanie, Italia, Germania, etc. În viitor, se prevede stagnarea sau chiar reducerea efectivelor de vaci de lapte

în ţările cu zootehnie avansată şi creşteri mai mari, în ţările în curs de dezvoltare.

Se va continua specializarea în producţia de lapte, în ferme de înaltă tehnicitate, cu producţii ridicate de lapte (se vor utiliza vaci din rasele pentru lapte şi vaci din rasele mixte), cu tehnologii speciale de alimentaţie (cu raţii de înaltă densitate nutritivă), de muls, de reproducţie etc., situate în unele regiuni sau zone preorăşeneşti.

În ţările dezvoltate, vor continua să existe ferme familiale sau microferme.

97

Vor apărea produse lactate noi, cu caracteristici de lapte proaspăt, care vor putea fi depozitate mai mult timp şi transportate la distanţe mai mari.

Laptele sterilizat şi cel concentrat vor deţine o pondere mai mare în consumul alimentar.

În ţările dezvoltate vom asista la scăderea consumului de lapte pe locuitor şi ca urmare a schimbării gustului consumatorilor pentru consumul de lapte cu conţinut mai scăzut în grăsimi.

98

Capitolul 11- PIAŢA CĂRNII

Producţia totală de carne în viu destinată consumului realizată în România

a urmat un trend descendent după anul 1989. Astfel, faţă de anul 1990, când se realiza 2,42 mil. tone, la sfârşitul anului

2000 reducerea a fost drastică (-973 mii tone), reprezentând 40,2 %. În ţara noastră, din punct de vedere economic, în structura valorii producţiei

agricole totale, producţia de carne ocupă locul al doilea după producţia vegetală. Cu excepţia cărnii de bovine, la care în perioada 1990 – 1994 s-a înregistrat o

creştere de 31,7 % producţia totală de carne s-a redus simţitor la celelalte specii (tab. 11.1.).

Tabelul 11.1. Evoluţia producţiei totale de carne – pe specii – realizată

în România în perioada 1985 – 2000

Specificare U.M. Media 1985 - 1989

Media 1990-1994

Media 1995-1998

% Media 1999-2000

%

Carne în viu – total, din care: mii t 2324,2 2180,4 1777,2 76,5 1467,5 63,1

- carne de bovine mii t 416,0 548,0 393,0 94,5 363,0 87,3 - carne de porcine mii t 1074,8 1012,0 905,7 84,3 643,5 59,9 - carne de ovine mii t 194,0 176,0 152,3 78,5 119,5 61,6 - carne de pasăre mii t 609,2 431,4 326,2 53,6 334,5 54,9 - carne alte specii mii t 30,2 13,0 - - 7,0 23,2

Cele mai mari reduceri s-au semnalat la carnea de pasăre, carnea de porcine

şi carnea de ovine. Sub aspect structural, în perioada 1999 – 2000, ponderea cea mai mare a

ocupat-o carnea de porcine (43,0 %), urmată de carnea de bovine (24,7 %), carnea de pasăre (22,8 %), etc.

Oferta totală de carne a avut o evoluţie diferită în România, atât pe specii, cât şi în timp.

Evoluţia ofertei totale de carne realizată în România în ultimii patru ani, a fost inversă faţă de cea din UE – 15 şi asemănătoare cu cea din CEEC – 10.

Astfel, dacă în anul 2002 faţă de anul 1999, în UE – 15 s-a înregistrat o creştere de 3,48 %, în CEEC – 10 oferta a fost cu 5,2 % mai mică iar în România, scăderea ofertei a fost de 13,6 %.

În schimb, în perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, în anul 2009, faţă de anul 2002, tendinţa ofertei totale de carne este asemănătoare cu cea din Uniunea Europeană şi CEEC-10, cu menţiunea că la carnea de vită şi cea de ovine şi caprine, oferta va fi mult mai redusă (-11,8 %, la carnea de bovine şi – 23,4 %, la carnea de ovine şi caprine).

Principala problemă a producţiei de carne din România o constituie criza în asigurarea necesarului de furaje şi a calităţii acestora.

Fenomenul s-a agravat după anul 1990, prin reducerea suprafeţelor cultivate cu plante de nutreţ, prin scăderea producţiilor medii la hectar, prin discontinuitate în importurile de furaje proteice şi aditivi furajeri etc.

99

De asemenea, rata de conversie a furajelor constituie un factor de limitare a dezvoltării creşterii animalelor pentru carne : 7,5 – 8,5 U.N./kg spor la taurine; 5,3 kg furaje combinate – la porcine; 3,2 – 3,5 kg – la păsări etc.

Sub raportul comercializării, în România carnea se valorifică prin trei segmente de piaţă (fig. 13.1.) :

- vânzări la fondul de resurse agricole; - vânzări prin reţeaua comercială; - vânzări pe piaţa liberă.

Fig. 11.1. - Circuitul de valorificare a animalelor pentru carne

Un rol important în cadrul acestui flux îl ocupă recepţia şi transportul

animalelor, care prezintă elemente specifice fiecărei specii destinate producţiei de carne.

Distribuţia cărnii şi a produselor din carne se realizează prin magazine specializate sau generale, în vrac sau în cantităţi mici preambalate.

De asemenea, animalele vii pentru carne pot fi livrate consumatorului efectiv, atât pe piaţa internă, cât şi la export.

Din punct de vedere cantitativ, achiziţiile de carne la fondul de resurse agricole deţine ponderea cea mai mare.

Preţurile practicate pe acest segment de piaţă sunt preţuri la producător. Un al doilea segment al pieţei este reprezentat de comerţul en detail, prin care

carnea se comercializează sub formă de „carne tăiată”, vrac sau ambalată. Se practică preţuri mai mari faţă de primul segment, avându-se în vedere

cheltuielile suplimentare legate de transport, depozitare, adaosul comercial, ş.a. Al treilea segment al pieţei este piaţa ţărănească, unde producătorii îşi vând

animalele şi păsările în viu, predominant în spaţiile special amenajate (târguri şi oboare). Pe acest segment de piaţă se poate vinde şi carne tăiată (în special de bovine, ovine şi porcine), dar în cantităţi reduse.

Preţurile practicate sunt liberalizate, fiind influenţate şi de rata inflaţiei.

PRODUC�TORI FERME FAMILIALE SI ASOCIATII

Îngrăşătorii ale întreprinderilor de procesare a cărnii

Abatoare

Gospodării individuale

Baze de achiziţie

Fabrici de procesare

Magazine comerciale şi

puncte de vânzare

Puncte de achiziţie

EXPORT

Piaţa liberă CONSUMATORI

100

13.1. Piaţa cărnii de bovine

Carnea de bovine ocupă un loc important în structura produselor agricole de

origine animală în orice ţară, reprezentând circa 1/3 din producţia mondială de carne.

În perioada 1990 – 2001, în România, efectivul total de bovine s-a redus de 2,2 ori, de la 6,29 mil. capete (1 ian. 1990), la 2,87 mil. capete (1 ian. 2001).

Au apărut tăieri masive de bovine, mai ales în perioada 1990 – 1992, fapt ce a determinat o anumită creştere a producţiei totale de carne faţă de media perioadei 1985 – 1989.

Principala sursă de asigurare a fondului de carne de bovine va fi reprezentată de tineretul mascul, cu o pondere de 60 – 75 %.

În structura raţiilor alimentare umane, după ordinea preferinţelor consumatorilor, carnea de bovine ocupă locul al treilea, după consumul de carne de porc şi de pasăre.

În România, în perioada 1989 – 2002, consumul de carne de bovine pe locuitor a avut o evoluţie inconstantă (tab. 11 2.).

Tabelul 11.2. Evoluţia consumului mediu anual de carne de bovine pe locuitor, realizat în România în

perioada 1989 – 2002

Specificare Anii U.M. 1989 1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 Carne şi produse din carne, din care:

kg/loc 50,2 61,0 45,7 45,5 47,2 48,0 42,5 40,5

- carne de bovine kg/loc 7,2 12,8 9,1 10,4 8,0 6,6 7,1 6,8 % din consumul total de carne % 14,3 21,0 19,9 22,9 16,9 13,8 16,7 16,8

Sursa: Prelucrat după Anuarul Statistic al României.

Astfel, la carnea de bovine, în anul 1990 s-a înregistrat consumul maxim, după care, scăderile au fost evidente ajungând la 6,8 kg/locuitor în anul 2002.

Faţă de UE-15 şi o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est, candidate la UE, consumul de carne pe locuitor realizat în România, cât şi proiecţiile de viitor, se diferenţiază evident.

Exporturile de carne de bovine şi de bovine vii s-au redus evident, princi-palele pieţe de export fiind Grecia (pentru carnea congelată), Libanul, Italia, Iordania şi Siria (pentru bovine vii).

De asemenea, şi ponderea importurilor în consumul intern a avut aceeaşi evoluţie.

Cea mai mare reducere s-a înregistrat la exporturile de carne de bovine proaspătă şi refrigerată, urmată de carnea congelată.

Ponderea consumului de carne de bovine în consumul total de carne a scăzut de la 21,0 % în anul 1990 şi 20,3 % în anul 1995, la 16,9 % în anul 1996 şi 16,8 % în anul 2002 (tab. 11.3.).

Producţia de carne de vită şi viţel a Uniunii Europene a fost puternic afectată de criza BSE (Epidemia de encefalită spongioformă bovină), declanşată în primăvara anului 1996.

Politica de sacrificare a bovinelor adoptată de Marea Britanie şi măsurile urgente întreprinse de Uniunea Europeană au avut un impact semnificativ asupra ciclului de producţie, aflat în faza sa ascedentă încă din 1995.

101

Tabelul 11.3. Balanţa comercială pentru carnea de vită, în România pentru perioada

1996 – 2003 Specificare UM 1996 1997 2000 2003

Efectivul destinat sacrificării mii capete 1326 1562 1374 1450 Greutatea medie la sacrificare kg/animal 173 149 170 180 Producţie mii tone 229 233 233 261 Import mii tone 9 3,2 28 22 Export mii tone 4 0,2 5 5 Consum aparent mii tone 234 236 256 278

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, octombrie 1998.

În anul 2002, producţia totală de carne a atins punctul maxim al ciclului, urmând ca până în anul 2005 să se înregistreze o tendinţă descendentă.

Consumul total de carne de vită şi de viţel a marcat în anul 2002 o creştere de 1,4 % faţă de anul 2000 şi de 5,1 % faţă de nivelul din anul 1996, când, sub influenţa crizei BSE, s-a redus la 18,58 kg/locuitor.

Potrivit estimărilor Comisiei Europene, consumul de carne de vită şi de viţel pe locuitor va tinde să se redreseze treptat, după care se va înscrie din nou pe o curbă uşor descendentă, ajungând ca în anul 2009 să atingă nivelul de numai 19,6 kg/locuitor.

Comerţul exterior cu carne de vită al Uniunii Europene va evolua respectând prevederile Acordului pentru Agricultură din cadrul GATT (OMC), importul fiind estimat a se menţine în perioada 1997 -–2003 la un nivel relativ constant, de 0,5 mil. tone iar exporturile situându-se la limita maximă prevăzută de Acordul GATT (OMC) pentru exporturile subvenţionate.

Reducerea preţurilor de intervenţie la carnea de vită are ca scop desfiinţarea stocurilor de intervenţie sau, cel puţin, limitarea rolului acestora în reglarea pieţei comunitare.

Unele rapoarte ale Comisiei Europene relevă faptul că, circa 80 % din reducerea propusă pentru preţurile de intervenţie va fi compensată de plăţile (subvenţiile) directe ce vor fi direcţionate către crescătorii de vite.

Creşterea substanţială a stocurilor de intervenţie pentru carnea de vită, care a survenit de când criza BSE a izbucnit şi temerile că producţia se va dezvolta rapid, după ce criza va fi complet depăşită (cel puţin în Marea Britanie) au condus la lansarea unei reforme pentru sectorul cărnii de vită, prevăzută în PAC.

Conform prevederilor Comisiei Europene, care sunt cuprinse în Programul de Reformă Agricolă din Agenda 2000, statelor membre ale Uniunii Europene li se va permite să aplice un sistem de plăţi compensatorii (bonificaţii sau premii), care sunt de fapt subvenţii la producător, mai flexibil în domeniul sprijinului acordat producătorilor de carne de vită şi crescătorilor de vite comunitari.

Principalul element de noutate se referă la faptul că, statele membre ale U.E. vor putea să utilizeze o parte din sumele alocate pentru a compensa o reducere a preţurilor de 30 %, efectuând plăţi către anumite sectoare de producţie a cărnii de vită, care sunt considerate de către autorităţi că ar fi prioritare la nivel naţional.

De exemplu, plăţile reprezentând sprijinul producătorilor ar putea fi mai mari pentru crescătorii de juninci, de vaci cu viţei sau de vaci de lapte în unele ţări sau pentru crescătorii de tauri sau de juncani, în alte ţări.

Plăţile vor trebui însă, să nu depăşească o limită prestabilită iar Comisia Europeană va urmări îndeaproape plăţile realizate pentru a evita concurenţa neloială şi pentru a preveni stabilirea unei relaţii directe de influenţă între acest gen de sprijin la producători şi modificările de preţuri.

Plăţile compensatorii se pot acorda în două modalităţi alternative: pe animal sau pe suprafaţă.

102

Bonificaţiile/premiile care urmează a fi plătite pe animal se referă la două categorii de vite : bovine adulte şi vaci care alăptează (tab. 11.4.).

Tabelul 11.4.

Plafoanele naţionale în limita cărora se acordă premiile speciale pentru carnea de vită şi pentru vacile care alăptează

Ţările Bovine adulte

(tauri şi juncani) - mii cap.-

Vaci care alăptează - mii cap. -

Uniunea Europeană – UE –15, din care : 9278,2 10824,2

Belgia 235,1 394,3 Danemarca 277,1 112,9 Germania 1782,7 639,5 Grecia 143,1 138,0 Spania 714,0 1441,5 Franţa 1754,7 3779,9 Irlanda 1077,5 1102,6 Italia 598,7 621,6 Luxemburg 189,6 185,4 Olanda 157,9 63,2 Austria 423,4 325,0 Portugalia 175,1 277,5 Finlanda 250,0 55,0 Suedia 250,0 155,0 Marea Britanie 1419,8 1699,5

Sursa: Comisia Europeană Agra Europe Ltd, colecţia “Agra Europe Weekly”, 1998.

Comisia Europeană a fixat, atât pe ansamblul Uniunii Europene, cât şi pe fiecare ţară membră, numărul maxim de vite, în limita căruia se vor acorda premiile speciale pentru carnea de vită (se alocă crescătorilor de bovine adulte) şi pentru vacile care alăptează.

Pe lângâ limitarea numărului de bovine, premiile speciale pentru carnea de vită se vor acorda şi în funcţie de numărul juncanilor sacrificaţi şi de perioada de sacrificare a acestora.

Începând din anul 2000, Comisia Europeană a hotărât să introducă o formă alterna-tivă de plată compensatorie, denumită “premiu la hectar”, care va fi acordată crescătorilor de bovine care nu optează pentru bonificaţiile acordate pe animal.

Autorităţile fiecărei ţări vor stabili repartizarea acestor bonificaţii pe categorii de bovine : bovine adulte, vaci care alăptează, vaci pentru lapte şi juninci.

După 1 ianuarie 2000, toată carnea de vită ce se va vinde pe piaţa UE va fi obligatoriu marcată de ţara (ţările) de origine, adică se va indica locul unde animalul a fost fătat, crescut şi sacrificat.

Pentru a se realiza acest fapt, Comisia Europeană impune ca tot şeptelul bovin să fie înregistrat de-a lungul vieţii, prin intermediul „cărţilor de identitate” individuale şi prin prinderea în urechea animalului a unui inel de identificare.

Datele de identificare prezentate în „cartea de identitate” a animalului vor fi centralizate într-o bază de date, la nivelul UE.

În acelaşi timp, vor trebui să obţină şi aprobările de acelaşi gen de la autorităţile din ţările comunitare pe care importul de carne îl tranzitează, de la portul de descărcare şi până la vânzătorul din reţeaua cu amănuntul.

103

Rolul Comisiei Europene este, de fapt, acela de a aproba etichetarea, în timp ce autorităţile din ţările comunitare tranzitate trebuie să verifice, suplimentar, veridicitatea marcării/etichetării.

Franţa a fost prima ţară din UE care a pus la punct, din proprie iniţiativă, încă din 1978, acest sistem de identificare a cărnii de vită.

Asociaţiile de fermieri, oficialii guvernamentali, en-grosiştii şi detailiştii din ţările UE sunt destul de rezervaţi în privinţa reuşitei acţiunii de redare a încrederii consumatorilor în carnea de vită, prin reglementările de etichetare.

Majoritatea celor implicaţi în activitatea sectorului cărnii de vită cred că este necesar să se apeleze şi la alte modalităţi pentru a încuraja consumul, cum ar fi: programele promoţionale specifice şi reclama agresivă.

În plus, specialiştii „mai practici” sunt convinşi că preţul este factorul definitoriu care va determina consumatorii să aleagă sau nu carnea de vită în locul altor sortimente de carne roşie.

Nivelul producţiei de carne de vită şi viţel în ţările Europei Centrale şi de Est depinde, în mod tradiţional, de structura şeptelului de animale.

În acest sens, se estimează că, în perioada 1999 – 2009, numărul bovinelor se va reduce de la 5,67 mil., în 1999, la 4,26 mil., în 2009 (tab. 11.5.).

Tabelul 11.5. Situaţia şi perspectivele balanţei cărnii de bovine în CEECs,

în perioada 1999 – 2009 Specificare 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2009

Efectivul de animale mil.cap 5,67 5,52 5,24 5,09 4,75 4,64 4,26 Greutatea carcasei kg/cap 205 206 209 209 213 213 213 Producţia totală mil. t 1,05 1,02 0,98 0,96 0,86 0,84 0,77 Producţia internă mil. t 1,00 0,98 0,98 0,97 0,98 1,00 0,98 Balanţa mil. t 0,05 0,04 0,00 -0,01 -0,13 -0,16 -0,21 Consumul pe locuitor kg/loc 9,5 9,4 9,3 9,2 9,4 9,5 9,3

Greutatea medie de sacrificare este estimată că se va majora uşor, de la 191

kg/animal, la 201 kg/animal şi ca urmare a creşterii numărului animalelor de rasă. Producţia totală de carne de vită şi viţel în ţările Europei Centrale şi de

Est va urma un trend descendent, de la nivelul de 1,05 mil. tone înregistrat în anul 1999, la 0,77 mil. tone, în anul 2009.

Dintre principalele instrumente de sprijin şi de protecţie ale pieţei cărnii de vită aplicate de ţările central şi est –europene remarcăm următoarele :

- măsurile de protecţie la frontieră (taxele vamale, subvenţiile la export şi licenţele de import/export);

- măsurile de sprijin de pe pieţele interne (care impun limite minime/maxime de preţ);

- măsurile indirecte (care vizează subvenţionarea inputurilor agricole). Pentru carnea de vită, autorităţile guvernamentale din Ungaria, Cehia, Slovacia şi Lituania aplică la intern un sistem de preţuri plafon, dar spre deosebire de Uniunea Europeană, nivelul preţurilor este mult mai redus.

Acordul pentru Agricultură stabileşte principiile şi regulile de bază pentru angajamentele de reducere a subvenţiilor la exporturile de carne.

Ţările dezvoltate vor reduce într-o perioadă de 6 ani, volumul exporturilor subvenţionate cu 21 % în raport cu nivelul mediu din perioada de bază (1986 – 1990), în timp ce, ţările în curs de dezvoltare le vor reduce cu 14 % într-o perioade de 10 ani.

În ceea ce priveşte alocaţiile bugetare pentru sectorul cărnii de vită, reducerile prevăzute vor fi de 36 % şi respectiv, 24 %.

Angajamentele privind subvenţiile la exportul de carne de vită în anul 2000, s-au diferenţiat pe ţări (tab. 11.6.).

104

Tabelul 11.6. Angajamente privind subvenţiile la exportul de carne de vită,

în anul 2000 Ţările Plafon cantitativ (mii

tone) Subvenţii maxime

(mil. ECU) Polonia 40,4 53,7 Ungaria 83,0 7,5 Cehia 49,8 6,5 Slovenia - - România 68,8 11,8 Bulgaria 0,6 0,2 Slovacia 28,4 4,0

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998.

Implementarea angajamentelor asumate în Runda Uruguay în domeniul agriculturii şi deci în sectorul cărnii, a început în anul 1995.

Astfel, anul iniţial şi final de punere în aplicare a angajamentelor se referă la anul 1995 (sezonul 1995/1996) şi la anul 2000 (sezonul 2000/2001), în cazul ţărilor dezvoltate şi la anul 1995 (sezonul 1995/1996), respectiv la anul 2004 (sezonul 2004/2005), pentru ţările în curs de dezvoltare.

Lista măsurilor cu caracter restrictiv ce urmează a fi tarificate cuprinde: restricţii cantitative la import; preţuri minime de import; acordarea de licenţe de import discreţionare; măsuri netarifare menţinute prin intermediul întreprinderilor

comerciale cu capital de stat; restricţii voluntare la export.

În privinţa cotelor tarifare de import, ţările membre ale OMC, ale căror taxe vamale consolidate sunt rezultatul tarificării, sunt solicitate să menţină oportunităţile de acces curent sau să stabilească noi angajamente de acces minim.

Angajamentele de acces minim au fost însuşite de ţările membre OMC al căror nivel mediu al importurilor din 1986 – 1988 a fost relativ scăzut.

Începând cu anul 1995, aceste ţări au prevăzut un acces minim echivalent cu 3 % din consumul intern mediu al perioadei de referinţă (1986 – 1988), urmând ca până la sfârşitul perioadei de aplicare a Acordului pentru Agricultură, echivalentul să reprezinte 5 % din consumul intern.

Prin angajamentele asumate de ţările semnatare, o parte semnificativă a comerţului internaţional cu carne de vită va fi reglementată prin aplicarea cotelor tarifare (tab. 11.7.).

Tabelul 11.7.

Cotele tarifare de acces minim pe piaţă pentru carnea de vită, în anul 2000

Ţările Cota tarifară (mii tone)

Taxa vamală (%)

Polonia 17,5 30 Ungaria 14,0 15-25 Cehia 11,1 30 Slovenia - -

România 6,3 115 Bulgaria 31,0 8,5-10

Slovacia 3,7 30 Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998.

105

Oportunităţile de acces prin cote tarifare pentru carnea de vită depăşesc pe cele ale celorlalte tipuri concurenţiale de carne luate împreună (carnea de porc, carnea de oaie şi carnea de pasăre).

Cota tarifară iniţială pentru carnea de vită, totalizată la nivelul a 42 de ţări, care practic „controlează comerţul internaţional”, a fost stabilită la 1,2 mil.tone(circa 24 % din exporturile mondiale de carne de vită din anul 1994), iar pentru restul sortimentelor de carne roşie a fost de 673,9 mii tone (inclusiv organe comestibile, carne şi organe preparate/ conservate, animale vii).

Cota tarifară finală se va majora la 1,3 mil. tone pentru carnea de vită şi la 883,8 mii tone, pentru cele 3 categorii de carne substituente (carnea de porc, carnea de ovine şi carnea de pasăre).

Oportunităţile de acces se vor concentra în principal pe 3 pieţe, care acoperă circa 80 % din accesul total :

S.U.A. ; Uniunea Europeană ; Coreea de Sud.

S.U.A. s-a angajat că va abroga Legea de limitare a importurilor de carne (MIL) şi a stabilit o cotă tarifară de import de 656,6 mii tone.

Uniunea Europeană a deschis în limita accesului curent o cotă tarifară de import de 141,1 mii tone, iar cota tarifară de acces minim este de 20,0 mii tone.

În grupa de preferinţe vamale B1 a Acordului CEFTA, s-a prevăzut aplicarea în cadrul cotelor tarifare, până la 1 ianuarie 2000, a unei taxe vamale de 25 % pentru carcasa de vită, 20 % pentru părţile tranşate de vită şi 15 – 18 % pentru carnea de vită în conserve.

În ţările cu zootehnia avansată (S.U.A., Franţa, Canada, Federaţia Rusă, Germania, Elveţia, Anglia etc.), bovinele ocupă o pondere de 61 – 88 % din efectivul total de animale (în U.V.M.).

După estimările Departamentului Agriculturii al S.U.A. (U.S.D.A.), producţia mondială de carne de bovine era de 47,4 mil. tone, înregistrându-se o creştere de circa 1,8 mil. tone.

Producţia mondială de carne de bovine este concentrată în S.U.A., Canada, Argentina, Brazilia, Australia, China şi Uniunea Europeană, unde se realizează circa 72 %.

S.U.A. reprezintă cel mai mare producător mondial de carne de vită, care în 1996 era de 11,9 mil. tone.

În ţările Uniunii Europene, producţia de carne de bovine a fost relativ constantă, iar în Federaţia Rusă aceasta s-a redus cu circa 20 %.

Între producţia şi consumul de carne de bovine există o corelaţie evidentă, cea mai mare parte a cererii de consum fiind satisfăcută din producţia internă a ţărilor crescătoare de bovine, ponderea exportului fiind de circa 10 % din producţia mondială.

S.U.A., alături de Australia (cel mai mare exportator mondial), Argentina şi Noua Zeelandă şi-au consolidat poziţia în ierarhia marilor exportatori mondiali.

Pe piaţa Federaţiei Ruse se înregistrează o creştere a cererii de import pentru carnea de bovine, cei mai mari furnizori fiind: Ucraina, Irlanda, Franţa, Germania, S.U.A.

De asemenea, S.U.A. deţine cea mai mare parte din producţia de carne de bovine ambalată, cel mai mare centru de ambalare fiind oraşul Chicago.

În Argentina, Uruguay şi Brazilia, apropierea porturilor de zonele pentru creşterea bovinelor favorizează industria cărnii pentru export şi în plus, aceste porturi reprezintă pieţele interne pentru desfacerea cărnii (Buenos Aires, La Plata, Rosario, Montevideo, Sao Paolo, ş.a.).

106

13.2. Piaţa cărnii de porc

În România, carnea de porc este un produs tradiţional, cu un consum mai

mare în perioadă sărbătorilor de iarnă. Datorită reducerii efectivelor de porcine, a scăzut şi producţia totală de carne

de la 1023 mii tone (în anul 1989), la 670 mii tone (în anul 2000). Consolidarea proprietăţii private a determinat şi creşterea producţiei de carne

de porc din acest sector, de la 470 mii tone (în anul 1989), la 628 mii tone (în anul 2000), reprezentând 45,9 – 93,7 % din producţia totală.

Consumul mediu anual de carne de porc pe locuitor a scăzut de la 24,3 kg/persoană/an, la 23,3 kg/persoană/an (tab. 11.8.).

Tabelul 118.

Evoluţia consumului mediu anual de carne de porcine pe locuitor, realizat în România, în perioada 1989 – 2002 (kg/persoană/an)

Anii Specificare 1989 1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002

Carne şi produse din carne, din care :

50,2 61,0 45,7 45,5 47,2 48,0 42,5 40,5

- carne de porcine 24,3 26,9 19,8 20,3 23,8 22,8 20,5 23,3 % din consumul

total de carne 48,4 44,1 43,3 44,6 50,4 47,5 48,2 57,5

În perioada 1990 – 2003, preţurile la carnea de porcine au înregistrat cea mai

mare creştere (de 1120-1520 ori), de la 25 lei/kg, în anul 1990, la 28000 - 38000 lei/kg în viu, în anul 2003.

Schimburile comerciale cu carne de porc au avut o evoluţie diferită. Astfel, în perioada 1989 – 1994, exportul, cu excepţia anului 1990, a fost în

creştere, în 1994 cantitatea totală de carne de porc exportată (proaspătă, refrigerată şi congelată) a fost de 2,5 ori superioară anului 1989.

În acelaşi timp, cu excepţia anului 1990, când România a importat 63,2 mii tone carne de porc, în ceilalţi ani, importurile au fost nesemnificative.

De asemenea, în anul 1995 s-au importat 25.000 porci vii (din Republica Moldova şi Danemarca) şi 2095 tone carne de porc (din Republica Moldova şi Franţa).

Exportul de carne de porc a ocupat ponderea cea mai mare în exportul total de carne al României.

Spre exemplu, din producţia totală de carne de porc, în anul 1994, 11,5 % a făcut obiectul exportului, pentru ca, după anul 1995, România să devină importatoare netă la carnea de porc.

Explicaţia constă în reducerea drastică a efectivelor de procine, astfel că la 1 ianuarie 2001, efectivul total de porcine era de numai 4,8 mil. capete, faţă de 11,7 mil.capete, în anul 1990.

De altfel, comparativ cu alte ţări europene, România a înregistrat numai 51 porcine/100 ha arabil, faţă de 89 capete în Belgia – Luxemburg, 465 capete în Danemarca, 268 capete în Austria, 221 capete în Germania, 147 capete în Slovacia, 133 capete în Polonia, 129 capete în Cehia, 117 capete în Spania etc.

Sectorul privat deţine cea mai mare pondere a efectivului total de porcine, care a sporit de la 28,6 %, în anul 1990, la 94,7 %, în anul 2000. În perspectivă, în România, efectivul total de porcine destinat sacrificării este prognozat la 8,7 mil. capete,iar producţia totală de carne în viu, la peste 750 mii tone.

107

De asemenea, în România, piaţa cărnii de porc va fi caracterizată de următoarele aspecte :

- numărul sacrificărilor va fi determinat de durata ciclului de producţie (10 luni), corelat cu ponderea porcinelor îngrăşate în totalul şeptelului; - greutatea medie a porcinelor la sacrificare va tinde să crească uşor, apropiindu-se de media actuală înregistrată pe piaţa Uniunii Europene (90 kg/animal); - redresarea consumului/locuitor, acesta putând atinge media înregistrată în anul 1991; - tendinţă de menţinere a exportului la nivelul de 41 mii tone; - scăderea gradului de autoaprovizionare internă cu carne de porc, datorată nivelului ridicat al consumului şi a creşterii importului.

Consumul mediu anual de carne de porc pe locuitor, în ţările membre ale Uniunii Europene, a crescut cu 4,2 % în anul 2000 faţă de anul 1996, reflectând mutaţiile survenite în preferinţele consumatorilor, care au renunţat la consumul de carne de vită ca urmare a declanşării crizei BSE (epidemia de encefalită spongioformă bovină), în favoarea altor categorii de carne (tab. 11.9.).

Tabelul 11.9. Balanţa cărnii de porc în Uniunea Europeană pentru perioada 1996 – 2003

(mii tone - echivalent greutate carcasă) Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţie 16317 16255 17060 17150 17249 17658 Import 45 55 60 65 74 90 Export 844 890 100 1100 1051 1042 Consum aparent*) 15462 15480 15920 16165 16297 16706 Consum/locuitor 41,49 41,42 42,48 43,00 43,23 43,95 Grad de acoperire a cererii interne 105 105 107 106 106 106

Notă: *) Consum aparent = Producţie + Stocuri iniţiale + Import -Export - Stocuri finale Sursa: Comisia Europeană Agra Europe Ltd, colecţia “Agra Europe Weekly”, 1998.

Estimările privind volumul importurilor realizate de ţările membre UE, se bazează pe faptul că, până anul 2001, vor creşte importurile de carne de porc care intră sub incidenţa reglementărilor de acces minim pe piaţă, stabilite în cadrul negocierilor GATT (OMC).

Ţinând cont de evoluţia probabilă a preţurilor internaţionale, previziunile pe termen mediu indică faptul că UE poate exporta anual circa 600 mii tone carne de porc fără a utiliza regimul subvenţiilor.

Presupunând o utilizare totală a cantităţilor maxime ale exporturilor subvenţionate, stabilite în cadrul Acordurilor GATT (OMC), exporturile totale vor atinge peste 1 mil. tone până la sfârşitul perioadei de prognoză.

Ca şi în sectorul cărnii de vită, principalul partener al Uniunii Europene pentru exporturile de carne de porc este Rusia, însă dependenţa UE faţă de piaţa Rusiei este mai mică decât în cazul cărnii de vită (circa 31 % din exporturile totale ale UE în anul 1997).

Totuşi, Uniunea Europeană livrează carne de porc şi pe alte relaţii, care se constituie în debuşee sigure şi tradiţionale.

Se au în vedere, în principal, ţările cu economii dezvoltate din Asia de Sud şi Sud-Est, care au capacitatea de a absorbi o mare parte din exportul de carne de porc al UE (Japonia, Coreea de Sud şi Hong Kong).

Pe baza estimărilor precedente, se apreciază că, producţia de carne de porc a Uniunii Europene va creşte într-un ritm mediu anual de circa 0,7 %, atingând 17,6 mil. tone, ceea ce reprezintă o creştere cu circa 1,4 mil. tone faţă de estimările din anul 1997.

108

Fiind sortimentul cel mai preferat de către consumatorii din ţările Europei Centrale şi de Est, consumul anual de carne de porc pe locuitor în această regiune se situează la circa 40 kg, înregistrând în perioada de tranziţie o scădere mai puţin accentuată decât în cazul cărnii de vită şi viţel.

Estimările pe termen scurt şi mediu indică faptul că livrările de carne de porc vor creşte într-un ritm mai rapid decât cererea de pe piaţa internă.

Numărul porcinelor destinate sacrificării va creşte de la 50 mil. capete în anul 1997, la 59 mil. capete, în anul 2005, remarcându-se Polonia, pentru care se estimează o creştere a numărului porcinelor destinate sacrificării în această perioadă, de 5 mil. capete.

Creşteri semnificative ale numărului porcinelor pentru sacrificare se vor înregistra, de asemenea, în România şi Ungaria.

Greutatea medie a animalelor la sacrificare este relativ stabilă, situându-se în jurul a 87 kg/animal.

Producţia totală de carne de porc se estimează că va creşte cu circa 0,7 mil. tone, de la 4,3 mil. tone, la 5,0 mil. tone.

Polonia, principalul producător de carne de porc din Europa Centrală şi de Est, va atinge un nivel al producţiei de aproape 2,2 mil. tone, în timp ce, Ungaria şi România vor înregistra o producţie de circa 0,75 mil. tone carne de porc.

Creşterea cererii de consum la carnea de porc va fi mai accentuată în Polonia şi România.

Consumul mediu anual de carne de porc pe locuitor în ţările Europei Centrale şi de Est va creşte de la 38,4 kg/locuitor, în anul 1997, la 44,2 kg/locuitor.(tab. 11.10.).

Tabelul 11.10.

Balanţa cărnii de porc în ţările Europei Centrale şi de Est pentru perioada 1996 – 2003 (mii tone - echivalent greutate carcasă)

Specificare 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Producţia totală 53,7 50,4 52,9 53,3 54,2 57,3 Import 86 86 87 87 87 87 Export 4,6 4,3 4,6 4,6 4,7 5,0 Consum aparent*) 4,4 4,1 4,4 4,5 4,5 4,7 Consum/locuitor - Kg 41,4 38,4 41,3 42,2 42,8 44,2 Grad de acoperire a cererii interne 104 105 104 102 104 106 Sursa: Comisia Europeană Agra Europe Ltd, colecţia “Agra Europe Weekly”, 1998.

Dintre principalele instrumente de sprijin şi de protecţie ale cărnii de porc

aplicate de ţările central şi est-europene menţionăm: - măsurile de protecţie la frontieră (taxele vamale, subvenţiile la export şi licenţele de import/export); - măsurile de sprjin de pe pieţele interne (care impun limite minime/maxime de preţ); - măsurile indirecte (care vizează subvenţionarea input-urilor agricole).

Preţurile medii la producător pentru carnea de porc (în ECU/tonă): înregistrate în anul 1997 s-au diferenţiat pe ţări : Polonia – 1242; Ungaria – 1383; Cehia – 1393; Slovenia – 1883; Estonia – 1605; România – 1850; Bulgaria – 1354; Slovacia – 1323; Lituania – 1304; Letonia – 1444 şi Uniunea Europeană – 1672.

Ţările semnatare ale Acordului pentru Agricultură – Runda Uruguay, urmează să transforme măsurile netarifare în taxe vamale, mai mult sau mai puţin echivalente ca efect, prin procedeul de tarificare (tab.11.11).

109

Tabelul 11.11. Taxele vamale aplicate la importul de carne de porc

1997 2000

Ţările Taxa vamală (%)

Taxa vamală consolidată (%) UE = 100

Polonia 60 64 168 Ungaria 56,5 52 137 Cehia 42,2 38,5 101

Slovenia 14,0 10,9 29 Estonia 0 0 0

România 60 333 876 Bulgaria 120 120 316 Slovacia 42,2 38,5 101 Notă: În coloana UE = 100 este calculat raportul (în %) dintre taxa vamală consolidată a ţării respective şi taxa vamală consolidată în Uniunea Europeană. Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998.

Lista măsurilor cu caracter restrictiv ce urmează a fi tarificate cuprinde:

- restricţii cantitative la import; - taxe variabile de prelevare la import; - preţuri minime de import; - acordarea de licenţe de import, discreţionare; - măsuri netarifare menţinute prin intermediul întreprinderilor comerciale cu capital de stat; - restricţii voluntare la export şi alte măsuri similare.

În ceea ce priveşte cotele tarifare de import, ţările membre ale OMC, ale căror taxe vamale consolidate sunt rezultatul tarificării, sunt solicitate să menţină oportunităţile de acces curent sau să stabilească noi angajamente de acces minim (tab. 11.12.).

Tabelul 11.12. Cotele tarifare de acces minim pe piaţă pentru carnea de porc,

în anul 2000

Ţările Cota tarifară (mii tone)

Taxă vamală (%)

Polonia 46,5 30 Ungaria 20,0 15-25

Cehia 24,7 25-30 Slovenia 0 0

România 6,3 115 Bulgaria 0,9 40 Slovacia 9,8 25-30

Sursa: Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Iunie 1998. Angajamentele de acces curent presupun că ţările membre OMC să ofere

oportunităţi de acces pe pieţele lor cel puţin echivalente cu media cantităţilor importate în perioada 1986 – 1988.

Începând cu anul 1995, aceste ţări au trebuit să prevadă un acces minim echivalent cu 3 % din consumul mediu intern al perioadei de referinţă (1986-1988), urmând ca până la sfârşi-tul perioadei de aplicare a Acordului pentru Agricultură, echivalentul să reprezinte 5 % din consumul intern.

Totuşi, în perioada de punere în aplicare a Acordului pentru Agricultură, cota tarifară stabilită pe ansamblul celor mai implicate ţări în comerţul cu carne de porc va creşte cu 154.000 tone, din care :

• Uniunea Europeană - 62.000 tone;

110

• Polonia - 24.000 tone; • Cehia - 10.000 tone; • alte ţări – 58000 tone.

În sectorul cărnii de porc, angajamentele privind reducerea totală a subvenţiilor la export vizează, în special, Uniunea Europeană şi Ungaria.

În grupa de preferinţe vamale B1 a Acordului CEFTA, s-a prevăzut aplicarea, în cadrul cotelor tarifare, până la 01.01. 2000, a unei taxe vamale de 25 % pentru carcasa de porc, 20 % pentru părţile tranşate de porc şi 15 – 18 % pentru carnea de porc în conserve.

13.3. Piaţa cărnii de pasăre Producţia avicolă s-a dezvoltat mai ales după deceniul al treilea al

secolului XX, mai ales în S.U.A., Canada, Olanda, Franţa, Italia, Germania, etc., cât şi în unele ţări în curs de dezvoltare.

În România, după anul 1989, efectivele de păsări s-au redus de la 114 mil. capete în anul 1990, la 70,1 mil. capete în anul 2000.

Ca urmare a reducerii efectivelor totale de păsări şi producţia totală de carne în viu a urmat acelaşi sens (tab. 11.13.).

Tabelul 11.13. Evoluţia efectivului total de păsări şi a producţiei totale de carne de pasăre în vin

realizată în România în perioada 1990 – 2000 Specificare U.M. 1989 1990 1992 1994 1996 1998 2000

mil.cap 114,0 121,4 87,7 70,2 78,5 69,5 70,1 Efectivul total de păsări % 100,0 106,5 76,9 61,6 68,9 61,0 61,5

mii t 508 562 422 327 376 334 324 Producţia totală de carne în viu, din care : % 100,0 110,6 83,1 64,4 74,0 65,7 63,8

mii t 355 284 284 221 244 257 316 %/1989 100,0 80,0 80,0 62,3 68,7 72,4 89,0 - sector privat %din

total 69,9 50,5 67,3 67,6 64,9 76,9 97,5 Sursa : Anuarul Statistic al României, 2002

Astfel, faţă de anul 1989, în anul 2000 s-a realizat cu 36,2 % mai puţină carne

de pasăre iar în sectorul privat, cu toate că s-a realizat 97,5 % din producţia totală, evoluţia a fost negativă, cu menţiunea că în anul 2000, reducerea a fost cu numai 11 %.

Consumul mediu anual de carne de pasăre pe locuitor, în perioada 1989 – 2002 a avut o evoluţie fluctuantă (tab. 11.14.).

Din datele prezentate se observă o tendinţă de scădere a consumului cărnii de pasăre care, în anul 2002, a reprezentat 91,1 % faţă de anul 1989.

De altfel, comparativ cu ţările vest-europene şi S.U.A., în România, ponderea cărnii de pasăre în structura consumului total de carne este mai redusă .

Tabelul 11.14. Evoluţia consumului mediu anual de carne de pasăre pe locuitor, realizat în

România, în perioada 1989 – 2002 Anii Specificare UM 1989 1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002

Carne şi produse din carne, din care: kg/loc 50,2 61,0 45,7 45,5 47,2 48,0 42,5 40,5

- carne de pasăre kg/loc 14,6 17,8 13,5 11,6 13,1 13,7 12,7 13,3 % din consumul total de carne % 29,0 29,2 29,5 25,5 27,6 28,5 29,9 32,8

111

Reducerea ponderii cărnii de pasăre din consumul total de carne se explică atât prin scăderea efectivelor în perioada 1990-2002, dar mai ales prin importurile masive de carne de pasăre efectuate în perioada 1993-1994, la preţuri mult mai mici faţă de cele practicate de producătorii interni.

Şi faţă de ţările vecine, în România, consumul mediu anual de carne de pasăre pe locuitor realizat în perioada 1999-2002, cât şi proiecţiile pentru 2003-2009, sunt mult mai reduse (tab. 11.15).

Tabelul 11.15. Consumul mediu anual de carne de pasăre pe locuitor realizat în România, UE-15 şi

alte ţări din CEEC-10, în perioada 1999-2002 şi proiecţiile pentru 2003, 2004 şi 2009 Realizări Proiecţii

Specificare U.M.

1999 2000 2001 2002 2003 2004 2009

Kg/loc. 21,8 22,2 23,7 23,9 24,0 24,2 25,2 UE – 15 % 100,0 101,8 108,7 109,6 100,0 100,8 105,0

Kg/loc. 15,3 15,8 16,2 16,4 16,8 17,0 17,8 CEEC – 10 % 100,0 103,3 105,9 107,2 100,0 101,2 106,0 Kg/loc. 12,7 12,7 13,0 13,3 13,9 14,0 14,7 România % 100,0 100,0 102,4 104,7 100,0 100,7 105,8 Kg/loc. 20,3 20,6 20,8 21,0 21,2 21,3 22,1 Cehia % 100,0 101,5 102,5 103,4 100,0 100,5 104,2 Kg/loc. 25,2 25,7 28,2 26,7 27,1 27,3 28,6 Ungaria % 100,0 102,0 111,9 106,0 100,0 100,7 105,5 Kg/loc. 13,7 14,2 15,0 15,0 15,4 15,6 16,5 Polonia % 100.0 103,6 109,5 109,5 100,0 101,3 107,1 Kg/loc. 23,9 24,4 24,9 25,4 27,0 27,0 27,2 Slovenia % 100,0 102,1 104,2 106,3 100,0 100,0 100,7

Consumul mediu anual pe locuitor a urmat acelaşi sens, urmând ca în anul

2003, să ajungă la 13,9 kg/locuitor. În anul 2003, în România, piaţa cărnii de pasăre se va caracteriza prin

următoarele aspecte: • o majorare a producţiei, la nivelul de 379 mii tone (+53,2 %

faţă de anul 1997), ca urmare a creşterii greutăţii medii la sacrificare (la 1,28 kg/pasăre);

• o creştere în continuare a consumului, dar într-un ritm mai rapid decât cel al producţiei;

• menţinerea, în perioada 2000 – 2003, a importurilor la un nivel constant de circa 34 mii tone.

Taxele vamale aplicate la importurile de carne de pasăre s-au diferenţiat pe ţări.

În ceea ce priveşte cotele tarifare de import, ţările membre ale OMC, ale căror taxe vamale consolidate sunt rezultatul tarificării, sunt solicitate să menţină oportunităţile de acces curent sau să stabilească noi angajamente de acces minim.

Agajamentele de acces curent presupun că ţările membre OMC să ofere oportunităţi de acces pe pieţele lor cel puţin echivalente cu media cantităţilor importate în perioada 1986 – 1988.

În anul 2000, România a avut o cotă tarifară de acces minim de 6300 tone, cu o taxă vamală de 115 %.

Angajamentele de reducere a subvenţiilor la export şi a cheltuielilor bugetare sunt obligatorii la toate cele 4 categorii de carne (de vită, de porc, de oaie, de pasăre).

Unele ţări au preferat să includă mai multe categorii de carne în limita unui singur anga-jament (de exemplu, Polonia şi România), iar altele au prevăzut şi animale vii (de exemplu, Uniunea Europeană şi ţările din Europa de Est).

112

Pentru exportul de carne de pasăre, în anul 2000, România a avut un angajament de 27,8 mii tone.

Piaţa cărnii în Uniunea Europeană a mai fost ulterior influenţată şi de epidemiile care au afectat şeptelul porcin (febră porcină). În aceste condiţii, carnea de pasăre a devenit unul din cei mai importanţi substituenţi ai cărnii de vită şi de porc, astfel că, în anul 1996, consumul de carne de pasăre a crescut cu 4,1 % , iar în anul 1997, cu 2,9 %.

Pe termen mediu , se prevede o creştere a consumului de carne de pasăre cu o rată medie anuală de 1,9 %, datorită preţurilor competitive în raport cu celelalte categorii de carne şi a creşterii preferinţelor consumatorilor pentru carnea de pasăre.

Importurile de carne de pasăre se estimează că vor atinge aproape 330 mii tone.

Pe de altă parte, urmează ca exporturile nesubvenţionate să crească, de la aproximativ 50 mii tone, în perioada 1991 – 1994, la 600 mii tone, ceea ce reprezintă peste 60 % din totalul exporturilor.

La nivelul anului 2003, producţia de carne de pasăre a ajuns la 9,5 mil. tone, cu o rată medie anuală de creştere de 1,7 – 2,1 %, datorită, în principal, creşterii exporturilor nesubvenţionate (tab. 11.16.).

Tabelul 11.16. Balanţa pentru carnea de pasăre realizată în Uniunea Europeană,

în perioada 1996 – 2003 Specificare UM 1996 1997 1998 1999 2000 2003

Producţie mii t 8236 8489 8665 8819 8968 9520 Import mii t 283 313 315 318 323 328 Export mii t 884 940 960 930 901 886 Consum apparent mii t 7628 7870 8020 8207 8390 8962 Consum/locuitor kg/loc. 20,47 21,06 21,40 21,83 22,26 23,58

Sursa:Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Oct 1998. În Europa Centrală şi de Est, sectorul cărnii de pasăre este singurul care a

cunoscut o creştere a consumului în perioada de tranziţie. Producţia totală de carne de pasăre, pe ansamblul CEEC-10, se

estimează că va creşte până la 2 mil. tone, comparativ cu nivelul din anul 1997 (tab. 11.17.).

Polonia, este cel mai mare producător de carne de pasăre din această zonă, în anul 2003, urmând să se realizeze circa 740 mii tone.

De asemenea, se prevede ca România şi Ungaria să producă fiecare circa 380 – 430 mii tone carne de pasăre.

Consumul mediu anual de carne de pasăre pe locuitor se estimează că va creşte până la 18,2 kg (+ 23,8 %), faţă de anul 1997.

Tabelul 11.17.

Balanţa pentru carnea de pasăre realizată în Europa Centrală şi de Est, în perioada 1996 – 2003

Specificare U.M. 1996 1997 1998 1999 2000 2003 Sacrificări mii cap. 1082 1042 1064 1084 110 1142 Greutatea medie la sacrificare kg/pasăre 1,38 1,50 1,58 1,61 1,64 1,75

Producţia totală mil. tone 1,49 1,57 1,68 1,74 1,80 2,00 Consumul aparent mil. tone 1,39 1,55 1,64 1,70 1,77 1,94 Consum/locuitor kg/loc. 13,2 14,7 15,5 16,1 16,7 18,2

Sursa:Comisia Europeană, Directoratul General pentru Agricultură, Oct. 1998.

113

Având în vedere creşterile prognozate pentru producţia şi consumul de carne de pasăre, se previzionează şi o creştere a cantităţilor de carne de pasăre destinate exportului.

Ungaria este cel mai mare exportator din regiune, cu circa 100 mii tone anual, iar Polonia şi România, urmează să-şi dezvolte semnificativ exporturile.

Şi în cazul pieţei cărnii de pasăre, principalele instrumente de sprijin şi de protecţie aplicate de ţările central şi est-europene se referă la următoarele :

măsurile de protecţie la frontieră (taxele vamale, subvenţiile la export şi licenţele de import/export);

măsurile de sprijin de pe pieţele interne (care impun limite minime/maxime de preţ);

măsurile indirecte (care vizează subvenţionarea input-urilor agricole).

Producţia mondială de carne de pasăre a sporit continuu. Astfel, dacă în anul 1988 se produceau 36 mil. tone, în prezent, producţia

totală de carne de pasăre a ajuns la peste 50 mil. tone. Principalele ţări producătoare de carne de pasăre sunt : S.U.A., China,

Brazilia, Argentina, Mexic, ş.a. În Uniunea Europeană, Franţa, Italia, Olanda şi Marea Britanie sunt

principalii producători. Din totalul producţiei de carne de pasăre, carnea de pui broiler reprezintă 72

%, carnea de curcan 10 % iar diferenţa se asigură de la alte specii de păsări. Importurile de carne de pasăre au marcat o creştere de aproape 40 %,

Uniunea Europeană fiind cel mai mare importator mondial. De asemenea, în grupa marilor importatori de carne de pasăre se înscriu şi

Japonia, Hong Kong, Federaţia Rusă, Spania, Arabia Saudită, ş.a. Exporturile de carne de pui broiler au fost în creştere. Uniunea Europeană, SUA, Hong Kong, Brazilia şi Thailanda au fost

principalii exportatori. La nivelul anului 2000, producţia de carne de pui broiler a depăşit producţia

celorlalte sorturi de carne, aceasta ca urmare a practicării unor preţuri moderate. În acest context, se prognozează o creştere a cererii mondiale la carnea de

pasăre cu circa 3 % anual, punându-se accent pe utilizarea suşelor şi hibrizilor cu o rată mai rapidă de creştere, o conversiune a furajelor mai ridicată, o rezistenţă mai mare la boli etc.

Teme de control : 1. Piaţa produselor biologice 2. Piaţa laptelui şi a produselor lactate

114

BIBLIOGRAFIE

1 Albu C., 2003 – Extinderea Uniunii Europene cu 10 noi membri. Rev. Tribuna economică nr. 15.

2. Alexandri Cecilia, 1999 – Modelul de consum alimentar al populaţiei din mediul rural. Lucr. Şt., U.S.A.M.V.B. Timişoara, seria I, vol. I – Management agricol. Ed. Agroprint, Timişoara.

3. Anghel L., Florescu C., Zaharia R., 1999 – Aplicaţii în marketing. Ed. Expert, Bucureşti.

4. Avarvarei I., Macovei Gh., 1997 – Agricultura şi economia de piaţă în contextul integrării europene. Lucr. Şt., U.A.M.V. Iaşi, vol. 40, seria Agronomie.

5. Berindei Anca, 1993 – Preţurile şi stabilitatea pieţei produselor agricole. Rev. Tribuna economică, nr. 23.

6. Boier Rodica, 1994 – Comportamentul consumatorului. Ed. Graphix, Iaşi.

7. Braşoveanu N., 1998 – Tendinţe ale comerţului exterior de fructe al României. Rev. Tribuna economică, nr. 44.

8. Chiran A., Ciurea I., 1994 – Tendences concernant l'organisation du marché des produits agroalimentaires de Roumanie dans la période de transition a l'économie de marché. Lucr. Şt., U.A.M.V. Iaşi, vol. 37, seria Agronomie.

9. Chiran A. şi colab., 1995 – Le marché du lait et des produits laitiers dans les conditions du municipe Iaşi. Lucr. Şt, U.A.M.V. Iaşi, vol. 38, seria Agronomie.

10. Chiran A., Ciurea I.V., 1996 – Organisation du marché de produits agroalimentaires en Roumanie: present et tendances futures. Dans vol. „La gestione dell΄ impresa agricola rumena nella transizione verso l΄economia di mercato”. Ed. Conquiste, Bologna, Italia.

11. Chiran A. şi colab., 1999 – Agromarketing. Ed. Evrica, Chişinău, Republica Moldova.

12. Chiran A., Gîndu Elena, Ştefan G., 1999 – Piaţa produselor agricole şi agroalimentare: caracteristici, evoluţie, tendinţe. Ed. „Ion Ionescu de la Brad” Iaşi.

13. Chiran A., Gîndu Elena, Ciobotaru Elena-Adina, 2000 – Avenir de l΄agriculture roumaine dans la perspective d΄adheration de la Roumanie a l΄Union Européenne (I – La cultivation des plantes). Lucr. şt. U.S.A.M.V. Iaşi, vol. 43, seria Agronomie.

14. Chiran A. şi colab., 2001 – Unele aspecte privind marketingul cerealelor boabe În perioada de tranziŢie la economia de piaţă (studiu de caz la S.C. “Agromixtă” S.A. Ograda, jud.Ialomiţa). Lucr. Şt., vol.44, seria Agronomie, CD-ROM, Secţiunea IV, Ştiinţe economice.

15. Chiran A. şi colab., 2001 – Câteva aspecte privind marketingul fructelor şi a strugurilor în perioada de tranziţie la economia de piaţă (studiu de caz la S.C. VINIFRUCT Copou S.A. Iaşi). Lucr.Şt., U.S.A.M.V. Iaşi, vol. 44, seria Agronomie, CD-ROM, Secţiunea a IV-a “Ştiinţe economice”.

16. Chiran A., Gîndu Elena, Banu A., Ciobotaru Elena-Adina, 2002 – Marketing agroalimentar – teorie şi practică. Ed. Orizonturi, Bucureşti.

17. Constantin M., 1983 – Valorificarea producţiei agricole. Ed. Scrisul Românesc, Craiova.

115

18. Constantin M., 1997 – Tendinţe privind piaţa produselor agroalimentare. Rev. Tribuna economică, nr. 11.

19. Creţu Raluca, 2000 – Piaţa de legume din România. Rev. Tribuna economică, nr. 46.

20. Drăgan I.C., 1993 – Calea spre piaţă. Ed. Europa Nova, Lugoj. 21. Dobre Georgeta şi colab., 2000 – Piaţa fructelor – situaţie şi

perspectivă. Revista Hortus nr. 7. 22. Dumitrescu E., Niculescu Elena, 1991 – Mutaţii în structura pieţei

bunurilor de consum în România. Rev. Comerţul modern, nr. 3 - 4. 23. Faglio A., 1990 – Il marketing agroalimenter. Mercato e strategie di

commercializatione. 4-a edizione aggiornata. Ed. Franco Angeli, Libri S.R.L. Milano, Italy.

24. Faglio A., 1995 – Marketing globale e mercato 2000. Prodotti, alleanze, strategie, per il mercato globale. Ed. Franco Angeli, Libri S.R.L., Milano, Italy.

25. Florescu C., Patriche D., 1973 – Prospectarea pieţei. Ed. Ştiinţifică, Bucureşti.

26. Giurcă Daniela, 1994 – Piaţa produselor agroalimentare : piaţa cartofului. Rev. Tribuna economică, nr. 16.

27. Giurcă Daniela, 1996 – Piaţa tomatelor şi cartofului: structuri şi mecanisme de reglare. Rev. Studii şi Cercetări Economice, nr. 5 - 6. Centrul de Informare şi Documentare, Bucureşti.

28. Gîndu Elena, Chiran A., 1998 – Cercetări privind piaţa şi distribuţia produselor avicole pe plan mondial şi în România. Lucr.Şt., U.A.M.V. Iaşi, vol. 41, seria Agronomie.

29. Gîndu Elena, Chiran A., 1998 – Aspecte privind oferta şi consumul principalelor produse avicole pe plan mondial şi în România. Lucr. Şt., U.A.M.V. Iaşi, vol. 41, seria Agronomie.

30. Gîndu Elena, Chiran A., Ciobotaru Elena-Adina, Dima T., 2001- Aspecte privind marketingul laptelui Şi a produselor lactate la Societatea AgricolĂ “AGROIND” Berezeni, jud.Vaslui. Lucr. Şt., U.S.A.M.V. Iaşi, vol. 44, seria Agronomie, CD-ROM, Secţiunea IV, Ştiinţe economice.

31. Jugănaru Mariana, 1997 – Construirea mixului de marketing. Revista Marketing-Management, nr.3 – 4.

32. Lendrevie J., Lindon D., 1990 – Mercator. Theorie et pratique du marketing, 4-éme Edition, Dalloz.

33. Manole V., 1993 – Mix-marketingul produselor agroalimentare. Rev. Tribuna economică, nr. 4 Şi 20.

34. Murgescu C., Munteanu G., 1978 – Asanarea pieţei mondiale a produselor agroalimentare. Rev. Economică, nr. 7.

35. Olaru Adriana, 1994 – Formarea preţurilor pe diferite tipuri de pieţe. Rev. Tribuna economică, nr. 25 - 27.

36. Pană I., Pană Viorica, Opriţescu Cristiana, 2001 – Piaţa din agricultură. Rev. Tribuna economică, nr. 24.

37. Pânzaru L., Barbu C., Pană D., 1994 – Piaţa concurenţială perfectă, cauzele imperfecţiunii pieţelor şi tipurile de preţuri practicate în cadrul economiei de piaţă. Analele Universităţii din Craiova, vol. XXV (XXXV), seria Biologie, Agronomie, Horticultură.

38. Rusovici Al., 1991 – Agricultura în economia de piaţă. Ed. Ceres, Bucureşti.

39. Sacomandi V., 1991 – Instituzzioni di economia del mercato dei prodotti agricoli. Ed. Reda-edizioni per l'agricoltura, Roma, Italy.

116

40. Thuiller P., 1987 – L'etude du marché au plan de marketing. Ed. d'Organisation, Paris, France.

41. Tracy M., 1996 – Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă. A.P.S., Bucureşti.

42. Zahiu Letiţia, 1992 – Agricultura mondială şi mecanismele pieţei. Ed. Arta Grafică, Bucureşti.

43. Zahiu Letiţia, 1998 – Agricultura - o prioritate strategică naţională. Rev. Tribuna economică, nr. 13.

44. Zahiu Letiţia, 2000 – Structura de producţie şi filierele de produse. Rev. Tribuna economică, nr. 49.

45. Zahiu Letiţia, Dachin Anca, 2001 – Politici agroalimentare comparate. Ed. Economică, Bucureşti.

46. ***, 2000 – Oportunităţi de susţinere a horticulturii prin organizarea unei industrii a sucurilor naturale de fructe (legume) în România. Rev. Hortus nr. 7.

47. ***, 2000 - Cereale – piaţa europeană. Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti.

48. ***, 2000 – Lapte şi produse lactate – piaţa europeană. Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti.

49. ***, 2000 – Carne de pasăre – piaţa europeană. Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti.

50. ***, 2000 – Carne de porc – piaţa europeană. Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti.

51. ***, 2000 – Carne de vită– piaţa europeană. Centrul Român de Comerţ Exterior, Bucureşti.

52. ***, 1999, 2000, 2001, 2002 – Anuarul statistic al României. Comisia Naţională de Statistică, Bucureşti.

53. ***, 1990 – Annuaire F.A.O. de la Production. Vol. 44, Rome, Italie. 54. ***, 1998 – F.A.O. Buletin of statistics. Rome, Italy.

117

CUPRINS

PREFAŢĂ............................................................................................................. ……… 2 Capitolul 1 PIAŢA – COMPONENTA DE BAZĂ A MIXULUI DE MARKETING....................3

1.1.Piaţa agrară – caracteristici, structură şi factori de influenţă....................................3

1.2. Piaţa firmei agricole şi/sau agroalimentare, piaţa produsului, piaţa potenţială.......5

1.3. Relaţiile de piaţă şi de concurenţă ale firmei agricole şi agroalimentare..............6

1.4. Piaţa produselor biologice......................................................................... ............11

1.5. Piaţa de gros...........................................................................................................13

Capitolul 2 STUDIUL PIEŢEI PRODUSELOR AGRICOLE ŞI AGROALIMENTARE........16 2.1.Capacitatea pieţei......................................................................................... . ........16

2.2. Segmentarea pieţei.................................................................................................18

2.3. Tipologia pieţei......................................................................................................21

2.4. Gradul de concentrare a pieţei...............................................................................23

2.5. Localizarea cererii de consum pe piaţă..................................................................24

2.6. Studiul conjunctural al pieţei.................................................................................26

2.7. Studiul pieţei externe.............................................................................................29

2.8. Metode de studiu a nevoilor de consum, al cererii de consum şi al ofertei..........30

2.9. Strategii de piaţă.....................................................................................................34

Capitolul 3 PREVIZIUNEA PIEŢEI PRODUSELOR AGRICOLE ŞI AGROALIMENTARE..36

3.1. Previziunea pieţei: conţinut, factori de influenţă, tipuri, orizontul de previziune,

intervalul de previziune, modelul economico-matematic de previziune........36

3.2. Metode şi tehnici de previziune a pieţei produselor agricole şi agroalimentare....39

3.2.1. Metode de previziune pe termen scurt.......................................................... 40

3.2.2. Metode de previziune pe termen mediu şi lung.............................................41

3.2.2.1. Metode obiective de previziune...............................................................41

3.2.2.2. Metode intuitive de previziune................................................................43

Capitolul 4 PIAŢA CEREALELOR BOABE..................................................................................45

4.1. Piaţa grâului...........................................................................................................53

4.2. Piaţa porumbului pentru boabe..............................................................................56

118

Capitolul 5 PIAŢA OLEAGINOASELOR........................................................................................58 Capitolul 6 PIAŢA SFECLEI PENTRU ZAHĂR ŞI A ZAHĂRULUI..........................................63 Capitolul 7 PIAŢA LEGUMELOR ŞI A CARTOFULUI...............................................................68 Capitolul 8 PIAŢA STRUGURILOR ŞI A VINULUI.....................................................................73 Capitolul 9 PIAŢA FRUCTELOR.....................................................................................................79 Capitolul 10 PIAŢA LAPTELUI ŞI A PRODUSELOR LACTATE................................................87 Capitolul 11 PIAŢA CĂRNII...............................................................................................................98

11.1. Piaţa cărnii de bovine.........................................................................................100

11.2. Piaţa cărnii de porc........................................................................ ....................106

11.3. Piaţa cărnii de pasăre..........................................................................................110

BIBLIOGRAFIA............................................................................................................114 CUPRINSUL..................................................................................................................117