pescuitul în marea neagră notă

76

Transcript of pescuitul în marea neagră notă

Page 1: pescuitul în marea neagră notă
Page 2: pescuitul în marea neagră notă
Page 3: pescuitul în marea neagră notă

DIRECŢIA GENERALĂ POLITICI INTERNE

DEPARTAMENTUL TEMATIC B:

POLITICI STRUCTURALE ŞI DE COEZIUNE

PESCUIT

PESCUITUL ÎN MAREA NEAGRĂ

NOTĂ

Page 4: pescuitul în marea neagră notă

Prezentul document a fost solicitat de Comisia pentru pescuit a Parlamentului European. AUTOR Irina POPESCU Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune Parlamentul European E-mail: [email protected] ASISTENT REDACTOR Virginija KELMELYTE VERSIUNI LINGVISTICE Original: EN Traduceri: BG DE ES FR IT PT RO DESPRE EDITOR Pentru a contacta Departamentul tematic sau pentru a vă înscrie la buletinul informativ lunar al acestuia, vă rugăm să contactaţi: [email protected] Manuscris finalizat în luna decembrie 2010. Bruxelles, © Parlamentul European, 2010. Acest document este disponibil pe internet la adresa: http://www.europarl.europa.eu/studies CLAUZĂ DE RESPONSABILITATE Opiniile exprimate în prezentul document reprezintă responsabilitatea unică a autorului şi nu reprezintă neapărat poziţia oficială a Parlamentului European. Reproducerea şi traducerea în scopuri necomerciale sunt autorizate, cu condiţia să se indice sursa, să se notifice în prealabil editorul şi să i se trimită un exemplar.

Page 5: pescuitul în marea neagră notă

DIRECŢIA GENERALĂ POLITICI INTERNE

DEPARTAMENTUL TEMATIC B:

POLITICI STRUCTURALE ŞI DE COEZIUNE

PESCUIT

PESCUITUL ÎN MAREA NEAGRĂ

NOTĂ

Rezumat Acest document este o trecere în revistă a sectorului pescuitului din regiunea Mării Negre. Sunt prezentate principalele resurse halieutice şi evoluţia pescuitului în Marea Neagră, precum şi aspecte legate de gestionarea pescuitului şi de cooperarea regională. Marea Neagră a suferit schimbări ecologice majore şi o criză profundă a resurselor în jurul anului 1990. Pescuitul a constituit una dintre cauzele acestor schimbări, dar în acelaşi timp a fost puternic afectat de ele. Efectul combinat al crizei resurselor şi al deteriorării condiţiilor economice în fostele state comuniste după 1989 a modificat radical pescuitul în Marea Neagră.

IP/B/PECH/NT/2010-05 Decembrie 2010 PE 438.622 RO

Page 6: pescuitul în marea neagră notă
Page 7: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

CUPRINS

CUPRINS 3

LISTA DE ABREVIERI 5

LISTA DE TABELE 7

LISTA DE HĂRŢI 7

LISTA DE FIGURI 8

REZUMAT 11

1. CONTEXT 15

1.1. Introducere 15

1.2. Regimul juridic al apelor 18

1.3. Ecosistemul Mării Negre 20

2. RESURSELE MARINE VII ŞI PESCUITUL ACESTORA 25

2.1. Stocurile de peşti pelagici 25

2.2. Stocurile de peşti demersali 31

2.3. Stocurile de peşti anadromi 35

2.4. Moluştele 38

3. EVOLUŢIA PESCUITULUI ÎN MAREA NEAGRĂ 43

3.1. Debarcările 43

3.2. Flotele de pescuit 46

4. Gestionarea pescuitului 51

4.1. Politica comună în domeniul pescuitului în Marea Neagră 51

4.2. Măsuri de gestionare în ţările din regiunea Mării Negre 52

4.3. Provocări pentru gestionarea pescuitului 56

5. COOPERAREA REGIONALĂ 59

BIBLIOGRAFIE 65

3

Page 8: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

4

Page 9: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

LISTA DE ABREVIERI

ACCOBAMS Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană şi zona contiguă a Atlanticului

AEM Agenţia Europeană de Mediu

AI Ape maritime interioare

BSC Comisia pentru protecţia Mării Negre împotriva poluării

BSEC Cooperarea economică la Marea Neagră

BSERP Programul de redresare a ecosistemului Mării Negre

BSP Programul de mediu al Mării Negre

BS-SAP Planul de acţiune strategică la Marea Neagră

CIEM Consiliul internaţional pentru explorare marină

CITES Convenţia privind comerţul internaţional cu specii ale faunei şi florei sălbatice pe cale de dispariţie

CPUE Captura pe unitatea de efort de pescuit

DOALOS Divizia pentru afacerile oceanice şi dreptul mării (ONU)

DRP Programul regional dunărean

FAO Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură

FEP Fondul european pentru pescuit

FGM Facilitatea globală pentru mediu

GFCM Comisia generală pentru pescuit în Marea Mediterană

ICCAT Comisia internaţională pentru conservarea tonului în Atlantic

ICPDR Comisia internaţională pentru protecţia Dunării

IUCN Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii

MT Mare teritorială

NAFO Organizaţia de Pescuit în Atlanticul de Nord

OMI Organizaţia Maritimă Internaţională

PCP Politica comună în domeniul pescuitului

SSB Biomasa stocului de reproducere

TAC Capturi totale admisibile

5

Page 10: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

UNCLOS Convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării

UNDP Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare

UNEP Programul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Mediu

VMS Sistemul de monitorizare a navelor

ZEE Zona economică exclusivă

6

Page 11: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

LISTA DE TABELE

Tabelul 1: Litoralul Mării Negre şi populaţia costieră 15

Tabelul 2: Formele de jurisdicţie naţională şi răspândirea lor în Marea Neagră (km2) 18

Tabelul 3: Caracteristicile navelor de pescuit turceşti din Marea Neagră, 2009 47

Tabelul 4: Navele de pescuit turceşti în funcţie de tipul de operare, 2009 47

Tabelul 5: Măsurile de protecţie a stocurilor de bacaliar aplicate în ţările Mării Negre. 57

LISTA DE HĂRŢI

Harta 1: Localizarea Mării Negre 15

Harta 2: Marea Neagră: batimetria fundului mării 16

Harta 3: Salinitatea de suprafaţă a Mării Negre 17

Harta 4: Strâmtoarea Bosfor 17

Harta 5: Zonele de jurisdicţie maritimă în Marea Neagră 19

Harta 6: Răspândirea calcanului în Marea Neagră 32

Harta 7: Răspândirea sturionilor în Marea Neagră 37

7

Page 12: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

LISTA DE FIGURI

Figura 1: Frontiere teoretice şi convenite la Marea Neagră 19

Figura 2: Mnemiopsis leidy 22

Figura 3: Exploatarea comercială a resurselor marine vii din Marea Neagră (1996-2005) 25

Figura 4: Debarcările de hamsie, şprot şi stavrid în Marea Neagră (1950–2006). Volumul total al debarcărilor este indicat în scop comparativ. 26

Figura 5: Capturile totale ale principalelor specii de peşti pelagici din Marea Neagră (1989–2005) 26

Figura 6: Hamsia din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de reproducere (SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit 28

Figura 7: Şprotul din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de reproducere (SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit 29

Figura 8: Stavridul din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de reproducere (SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit 30

Figura 9: Capturile totale ale principalelor specii de peşti demersali din Marea Neagră (1989 - 2005) 31

Figura 10: Capturile totale ale principalelor specii de peşti anadromi din Marea Neagră (1989-2005) 36

Figura 11: Capturile totale ale principalelor specii de moluşte din Marea Neagră (1989-2005) 39

Figura 12: Rapana venosa hrănindu-se cu o midie 40

Figura 13: Volumul debarcărilor în Marea Neagră, pe ţări (1950-2006) 43

8

Page 13: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Figura 14: Valoarea debarcărilor în Marea Neagră, pe ţări (1950-2006) 44

Figura 15: Volumul debarcărilor în ţările Mării Negre (1950-2006) 44

Figura 16: Debarcările din Bulgaria şi România (detaliu al Figurii 15; a se constata scara diferită a debarcărilor). 45

Figura 17: Debarcările în funcţie de dispozitivele de pescuit (1950–2006) 48

9

Page 14: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

10

Page 15: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

REZUMAT Marea Neagră este un bazin intracontinental semi-închis, situat între Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia. În Marea Neagră se varsă o cantitate semnificativă de apă dulce provenind din Dunăre, Nipru şi Don, iar bazinul său hidrografic se extinde peste o treime din Europa continentală. Aportul important de apă dulce, împreună cu circulaţia limitată prin strâmtoarea Bosfor, creează condiţiile pentru neobişnuita stratificare a apelor Mării Negre şi pentru anoxia permanentă sub 150 m adâncime. Datorită faptului că peste 80 % din apele sale sunt anoxice cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, Marea Neagră conţine cea mai mare masă de apă lipsită de viaţă de pe Pământ. Viaţa marină este concentrată în stratul superior oxigenat, iar platoul continental situat deasupra limitei de anoxie găzduieşte numeroase forme de viaţă. În special, vastul platou continental nord-vestic este cea mai importantă zonă de reproducere şi de hrană pentru speciile de peşti din Marea Neagră. Toată suprafaţa Mării Negre se află sub jurisdicţia statelor riverane. Încă din anii 1960, Marea Neagră a suferit schimbări ecologice drastice. Se consideră că aceste schimbări sunt rezultatul unei interacţiuni complexe între diverşi factori, cei mai importanţi fiind eutrofizarea, introducerea unor specii alohtone şi pescuitul excesiv.

Eutrofizarea este o problemă majoră pentru regiunile de coastă ale Mării Negre şi mai ales pentru partea sa nord-vestică, unde nutrienţii fluvio-antropici şi poluarea au condus la schimbări dramatice în regimul chimic şi biologic: invazii dăunătoare de fitoplancton şi alge, schimbări în structura comunităţii zooplanctonului, precum şi o creştere considerabilă a biomasei de meduze. De asemenea, o pierdere masivă a florei şi faunei de pe fundul mării, cauzată de dezvoltarea anoxiei în habitatele de mică adâncime din nord-vestul Mării Negre şi de reducerea penetrării luminii în zonele mai puţin adânci afectate de eutrofizare.

Dintre toate speciile introduse accidental în Marea Neagră, invazia ctenoforelor Mnemiopsis leidyi a constituit una dintre cele mai devastatoare explozii biologice înregistrate vreodată şi a condus la schimbări majore în structura ecosistemului. Neavând niciun prădător care să îi controleze dezvoltarea, Mnemiopsis s-a răspândit brusc în Marea Neagră şi a contribuit la colapsul stocurilor, prin concurenţa pentru hrană şi prădarea directă a larvelor de peşte. Ulterior, nivelul de Mnemiopsis a scăzut ca urmare a apariţiei în bazin a unuia dintre prădătorii săi, ctenoforele Beroe ovata.

Pescuitul excesiv pare a fi la originea schimbărilor majore din Marea Neagră. Cele două valuri de schimbări majore din Marea Neagră din anii 1970 şi 1990 au fost asociate cu perturbări importante ale nivelurilor superioare ale reţelei trofice pelagice. Primul eveniment a fost legat de epuizarea principalilor prădători, în timp ce al doilea a fost asociat cu scăderea importanta a peştilor consumatori de plancton şi cu invazia intrusului Mnemiopsis leidyi. Se crede că în ambele cazuri factorul declanşator a fost pescuitul excesiv, care a provocat colapsul stocului de prădători pelagici înainte de 1970 şi de peşte planctonofag în 1990.

Ecosistemul Mării Negre a înregistrat o anumită revenire în ultimii 10-15 ani, datorită reducerii fluxului de nutrienţi şi scăderii biomasei de Mnemniopsis. Cu toate acestea, Marea Neagră reprezintă un model de adaptare, mai degrabă decât unul de adevărată redresare. Sistemul este caracterizat prin instabilitate ecologică, manifestată prin, de exemplu, declinul semnificativ al stocului majorităţii peştilor pelagici mari. Speciile invazive care lipseau sau apăreau rar în anii 1960 ocupă acum nişe ecologice critice. Pescuitul a constituit

11

Page 16: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

unul dintre factorii declanşatori ai acestor schimbări, dar în acelaşi timp a fost puternic afectat de ele. Este imposibil să înţelegem situaţia stocurilor halieutice din Marea Neagră fără a lua în considerare complexitatea dinamică a ecosistemului Mării Negre. Marea Neagră ilustrează foarte clar inutilitatea gestionării pescuitului ca şi cum ar fi izolat de evoluţia ecosistemului marin, în care stocurile de peşte constituie o componentă importantă. Cea mai mare parte a capturilor din Marea Neagră se încadrează în trei categorii: peşti pelagici, demersali şi anadromi. În fiecare dintre aceste categorii, peste 90 % din volumul capturilor este reprezentat de câteva specii principale. De asemenea, mai multe specii de moluşte sunt capturate în Marea Neagră.

Peştii pelagici, în special tipurile de mici dimensiuni consumatoare de plancton, sunt speciile cele mai abundente din Marea Neagră. Pentru pescuit, principala specie vizată este hamsia (Engraulis encrasicolus), care, începând din 1970 a reprezentat în mod constant mai mult de jumătate din volumul total al debarcărilor (până la 75 % în 1995). Şprotul (Sprattus sprattus), stavridul (Trachurus mediterraneus), pălămida (Sarda sarda) şi lufarul (Pomatomus saltatrix) sunt peşti pelagici importanţi sub aspectul valorii comerciale. Evoluţia capturilor sugerează redresarea parţială a speciilor pelagice majore după colapsul pescuitului din 1991.

Cele mai importante specii de peşti demersali sunt calcanul (Psetta maxima), bacaliarul (Merlangius merlangus), rechinul (sau câinele de mare Squalus acanthias), barbunul şi barbunul roşu (Mullus barbatus, M. surmuletus), precum şi patru specii din familia Mugilidae. Media capturilor totale pentru aceste specii de peşti demersali s-a diminuat în mod clar după anul 2000.

Speciile anadrome din Marea Neagră includ scrumbia (Alosa pontica) şi trei specii de sturioni (Acipenser gueldenstaedtii, Acipenser stellatus şi Huso huso). În ceea ce priveşte volumul capturilor, peştii anadromi ocupă ultimul loc, dar valoarea lor economică ridicată le asigură un rol important în structura resurselor marine. Stocurile de peşti anadromi constau în principal din populaţiile Dunării. Capturile anuale de peşti anadromi au scăzut semnificativ între anii 1996-2005, comparativ cu perioada precedentă. După capturile reduse din 1999 a urmat o tendinţă de creştere a capturilor anuale, în special din cauza redresării scrumbiei.

Dintre moluşte, midia (Mytilus galloprovincialis), alte specii de scoici (Chamelea gallina, Tapes spp.) şi melcul de mare (Rapana) au cea mai mare valoare comercială. Primele două categorii sunt capturate în special în Turcia, în timp ce ultima este pescuită în toate ţările de la Marea Neagră. Capturile de moluşte între anii 1996-2005 arată o tendinţă în creştere.

Pescuitul maritim este un sector economic important în ţările Mării Negre şi practic toate stocurile comerciale de peşte din Marea Neagră sunt împărţite între ţările vecine. Debarcările totale raportate în Marea Neagră au produs mai multe maxime şi minime, generate mai ales de fluctuaţia debarcărilor de hamsie, cu un maxim al debarcărilor de 818 961 de tone înregistrat în 1984. După un declin abrupt între anii 1989-1991, debarcările au crescut, dar nu au revenit la nivelul atins la mijlocul anilor 1980. În ceea ce priveşte debarcările naţionale, criza resurselor din jurul anului 1990 a provocat o scădere dramatică a capturilor în toate ţările Mării Negre. Efectul acestei crize împreună cu deteriorarea condiţiilor economice în fostele state comuniste după 1989 au schimbat radical pescuitul în Marea Neagră. Turcia a devenit cea mai importantă ţară de la Marea Neagră în domeniul pescuitului, şi literalmente eclipseză toate celelalte ţări în privinţa volumului şi a valorii capturilor (până la 89 % din volumul total de debarcări şi 91 % din valoarea lor în 1993).

12

Page 17: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Aceste modificări sunt, de asemenea, reflectate de schimbarea drastică a importanţei relative a flotelor de pescuit ale ţărilor riverane Mării Negre. După criza de la începutul anilor 1990, sectorul pescuitului din Turcia a fost afectat de criza resurselor la fel ca şi în celelalte ţări, dar din diferite motive s-a dovedit mai rezistent. La rândul său, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi schimbările privind relaţiile internaţionale, economia şi politicile de stat au dus la restructurarea generală a pescuitului din Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia. Introducerea unei economii de piaţă, retragerea sprijinului din partea statului şi declinul economic au determinat o cerere slabă. Lipsa de fonduri pentru investiţii şi înlocuirea echipamentelor învechite în sectoarele de capturare şi prelucrare – împreună cu o situaţie critică privind resursele – au slăbit considerabil flotele de pescuit ale acestor ţări. Între timp, investiţia în flota turcească a continuat, iar până în 1995, dominaţia numerică a flotei turceşti a devenit copleşitoare - cca. 95 % din numărul total de nave de pescuit în Marea Neagră. România şi Bulgaria au devenit membre ale UE în 2007, lucru care a extins în Marea Neagră politica comună în domeniul pescuitului a UE (PCP). Aceste ţări au acceptat şi au îndeplinit toate cerinţele pentru aderarea la PCP şi sunt acum eligibile pentru sprijin prin Fondul european pentru pescuit (FEP). Turcia este o ţară candidată şi, deşi nu poate beneficia de sprijinul direct al FEP, proiectele UE de înfrăţire şi de asistenţă tehnică sunt în prezent în curs de derulare. În 2008 au fost stabilite pentru prima dată la nivelul UE capturile totale admisibile (TAC) pentru şprot şi calcan în apele române şi bulgare. Gestionarea pescuitului are aspecte foarte diferite în diversele ţări de la Marea Neagră, cu o oarecare tradiţie de a aplica TAC şi cote de pescuit în statele fostei Uniuni Sovietice. Turcia foloseşte o gamă de mecanisme de reglementare diferite, dar nu favorizează TAC/cote în Marea Neagră. Cu excepţia unor acorduri bilaterale, nu există niciun acord global cu privire la gestionarea regională a stocurilor de peşte din Marea Neagră. Cooperarea internaţională în regiunea Mării Negre a avut mai mult succes în abordarea problemelor de mediu ale Mării Negre decât în alte domenii. Până în prezent principalele iniţiative de cooperare regională relevante pentru pescuit s-au înregistrat în domeniul cercetării, în special în legătură cu documentarea modificărilor ecosistemului şi a caracteristicilor pescuitului. În afară de dificultăţile de analiză a schimbărilor complexe din ecosistem, principala problemă pare a fi lipsa unui forum pentru negocierea unor măsuri comune de gestionare şi stabilirea modului de a le pune în aplicare. Într-adevăr, Comisia generală pentru pescuit în Marea Mediterană (CGPM) nu a jucat până în prezent un rol de management activ în Marea Neagră. Deşi au fost dezvoltate o serie de iniţiative regionale în ceea ce priveşte aspectele economice şi de mediu în jurul Mării Negre, iar negocierea unei Comisii în domeniul pescuitului pentru Marea Neagră a fost în curs de desfăşurare intermitent de la începutul anilor 1990, nu există până în prezent un organism internaţional dedicat pescuitului în Marea Neagră. Dificultatea de a ajunge la o împărţire corectă atât a resurselor halieutice cât si a capacităţii flotei, dat fiind faptul că acestea s-au schimbat dramatic in ultimele decenii, va trebui depăşită în cele din urmă. În caz contrar toate părţile vor avea de suferit din punct de vedere economic de pe urma diminuării resurselor. Dacă un acord de partajare de bază continuă să rămână în suspensie, există riscul de colaps al resurselor, iar daunele economice care au avut loc deja în cazul pescuitului pentru anumite resurse se vor răspândi pe scară largă.

13

Page 18: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

14

Page 19: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

1. CONTEXT

1.1. Introducere Marea Neagră este un bazin intracontinental semi-închis legat de Marea Mediterană prin „Strâmtori”, un pasaj format din Strâmtoarea Bosfor (Istanbul), Marea Marmara şi Strâmtoarea Dardanele (Çanakkale). La nord, comunică prin Strâmtoarea Kerci cu Marea Azov. Marea Neagră este un bazin eliptic orientat est-vest şi situat între Bulgaria, România, Ucraina, Rusia, Georgia şi Turcia (Harta 1). Zona de coastă a Mării Negre este dens populată cu aproximativ 16 milioane de locuitori (Tabelul 1), la care se adaugă 4 milioane de turişti care vizitează litoralul în perioadele estivale (BSERP, online).

Harta 1: Localizarea Mării Negre

Sursa: Wikipedia

Tabelul 1: Litoralul Mării Negre şi populaţia costieră

Ţara Linia de coastă (km) Populaţia costieră (locuitori) Bulgaria 300 714 000

Georgia 310 650 000

România 225 745 954

Rusia 475 1 159 000

Turcia 1 400 6 700 000

Ucraina 1 628 6 800 000

Total 4 340 16 768 954

Sursa: www.bserp.org

15

Page 20: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Harta 2: Marea Neagră: batimetria fundului mării

Don

Dunăre

Nipru

Bosfor

Harta 4

Sursa: NASA World Wind

Marea Neagră are o suprafaţă de aproximativ 423 000 km² şi o adâncime maximă de 2 212 m. Vastul platou continental nord-vestic (cu o lăţime de până la 190 km) reprezintă prelungirea submarină a Platformelor Rusă, Scitică şi Moesică, în timp ce platoul foarte îngust al bazinului de sud şi de est corespunde lanţurilor muntoase ale Balcanilor, Ponticilor, Caucazului Mare şi Crimeii de Sud. Marginea platoului este situată la o adâncime de -110-170 m în nord-vestul Mării Negre şi de cca. -100 m la sud şi est. Panta continentală este abruptă peste tot în jurul bazinului şi incizată de canioane. Câmpia abisală centrală are adâncimi de 2 000-2 200 m. În Marea Neagră se varsă o cantitate semnificativă de apă dulce provenind din Dunăre, Nipru şi Don (ca mărime, al doilea, al treilea şi al patrulea râu din Europa). Bazinul său hidrografic se extinde peste 17 ţări şi cuprinde peste 160 de milioane de oameni. Acest aport imens al râurilor este un factor esenţial pentru ecologia Mării Negre, deoarece aduce în bazin o mare cantitate de apă dulce şi, împreună cu aceasta, nutrienţii şi poluanţii provenind de la o treime din Europa continentală (Panin şi Jipa, 2002). Distribuţia salinităţii la suprafaţa mării reflectă acest aport de apă dulce, transportat de curentul principal în sens invers acelor de ceasornic, de-a lungul coastei de vest până la Bosfor (Harta 3). Strâmtoarea Bosfor (31 km lungime, cu o adâncime minimă de 35 m şi o lăţime minimă de 704 m; Hărţile 2 şi 4) este singura cale de comunicare a Mării Negre cu Oceanul Planetar. Bosforul este poarta de acces pentru apele saline din Marea Mediterană (38 ‰) care pătrund în Marea Neagră prin intermediul unui curent de fund, şi pentru apele de suprafaţă cu salinitate scăzută din Marea Neagră care se varsă în Marea Mediterană. Marea Neagră are o stratificare verticală dintre cele mai neobişnuite, care separă apele de suprafaţă cu salinitate redusă (aproximativ 18 ‰), de apele sărate de adâncime (22 ‰). Această stratificare este rezultatul aportului combinat al apei râurilor (la suprafaţă) şi al apei sărate mediteraneene (la fund). Saltul de salinitate dintre cele două strate (haloclina) determină un salt de densitate (picnoclina), ambele situate la 100-200 m adâncime.

16

Page 21: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Stratificarea împiedică amestecarea verticală a apelor şi are drept rezultat lipsa permanentă de oxigen (anoxia) sub cca. 150 m adâncime. Peste 80 % din apele Mării Negre constituie un mediu anoxic (cunoscut de asemenea drept euxinic) cu un conţinut ridicat de hidrogen sulfurat, ceea ce reprezintă cel mai mare bazin anoxic din întreaga lume. Întrucât apele anoxice de adâncime şi fundul mării sunt practic lipsite de viaţă (cu excepţia bacteriilor reducătoare de sulfaţi), viaţa marină este concentrată în stratul superior oxigenat şi formează „o peliculă de viaţă la suprafaţă, întinsă deasupra unui abis de nefiinţă” (Ascherson, 2007). Platoul continental este situat deasupra limitei superioare a anoxiei şi găzduieşte viaţă din abundenţă. Vastul platou continental nord-vestic, în special, este cea mai importantă zonă de reproducere şi de hrană a speciilor de peşti din Marea

eagră, dar şi cea mai expusă la eutrofizare şi poluare.

Harta 3: Salinitatea de suprafaţă a Mării Negre

N

Sursa: UNEP/GRID-Arendal (2001)

Harta 4: Strâmtoarea Bosfor

Sursa: Wikipedia

17

Page 22: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Anoxia din zona adâncă a Mării Negre nu este un eveniment recent, ci a început cu aproximativ 9 400 de ani în urmă. În timpul ultimei ere glaciare, Marea Neagră era un lac izolat cu ape oxigenate şi salinitate foarte scăzută (aproape de apă dulce). La sfârşitul erei glaciare, ridicarea nivelului apei a determinat reconectarea Mării Negre la Oceanul Planetar, iar apele cu salinitate mai mare au intrat în bazin, fapt care a generat stratificarea şi anoxia. Acest eveniment face parte dintr-un model general al evoluţiei cuaternare a Mării Negre: o succesiune de perioade glaciare (în care bazinul era izolat, cu apă dulce si oxigenată) şi de perioade interglaciare (caracterizate de reconectarea la Oceanul Planetar, stratificarea apei, creşterea salinităţii şi apariţia anoxiei în zona adânca).

1.2. Regimul juridic al apelor Toată suprafaţa Mării Negre se află sub jurisdicţia statelor riverane şi nu există ape internaţionale (Harta 5), spre deosebire de Marea Mediterană unde apele internaţionale acoperă o parte semnificativă a bazinului. Principalele forme de jurisdicţie naţională asupra spaţiului maritim al Mării Negre, astfel cum au fost definite de Convenţia ONU privind dreptul mării (UNCLOS) din 1982, sunt:

Apele maritime interioare (AI): apele dinspre uscat faţă de liniile de bază ale mării teritoriale fac parte din apele maritime interioare ale statului (UNCLOS, articolul 8.). Statele îşi exercită suveranitatea teritorială deplină asupra acestor ape, a solului, subsolului şi spaţiului aerian de deasupra lor.

Marea teritorială (MT): fâşia de mare adiacentă ţărmului şi apelor maritime interioare ale statului riveran, asupra cărora statul îşi exercită suveranitatea deplină atât asupra apelor subterane, cât şi asupra spaţiului aerian de deasupra lor, a solului şi subsolului acelei mări. Lăţimea maximă a mării teritoriale este de 12 mile marine (UNCLOS, articolele 2, 3 şi 4);

Zona economică exclusivă (ZEE): suprafaţa maritimă situată dincolo de limita mării teritoriale şi adiacentă acesteia, în care statul riveran îşi exercită drepturile suverane în scopul explorării şi exploatării, conservării şi gestionării resurselor naturale, fie că sunt vii sau lipsite de viaţă, precum şi solul, subsolul şi apele de deasupra lor. Lăţimea acesteia este de 200 mile marine de la liniile de bază drepte de la care se măsoară marea teritorială (UNCLOS, articolele 55, 56 şi 57).

Tabelul 2: Formele de jurisdicţie naţională şi răspândirea lor în Marea

Neagră (km2)

Ţara AI MT ZEE Total Bulgaria 1 460 3 776 29 052 34 288 6,8 %

Georgia - 4 581 14 031 18 612 3,7 %

România 755 3 329 27 024 31 108 6,2 %

Rusia 63 14 470 54 504 69 038 13,8 %

Turcia - 66 279 144 286 210 565 41,9 %

Ucraina 13 577 24 609 100 176 138 362 27,6 %

Total 15 855 117 044 369 073 501 973 100 %

Sursa: Modificat după Suárez de Vivero (2010)

18

Page 23: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Harta 5: Zonele de jurisdicţie maritimă în Marea Neagră

Statele riverane UE Apele maritime interioare

Sursa: Modificat după Suárez de Vivero (2010)

Toate statele riverane Mării Negre, cu excepţia Turciei, au semnat şi ratificat UNCLOS1. În regiunea Mării Negre, două ţări fac parte din UE, Bulgaria şi România, iar Turcia are statut de ţară candidată la aderare. Ponderea UE în apele Mării Negre poate fi văzută în termeni de suprafaţă a zonelor de jurisdicţie ale statelor membre. Bulgaria şi România deţin jurisdicţie asupra a aproximativ 65 396 km2 de apă (Tabelul 2), reprezentând 13 % din toate formele de jurisdicţie maritimă în această mare. Jurisdicţia Turciei acoperă 41,9 % din bazin (Suárez de Vivero, 2010). În Marea Neagră, jurisdicţia maritimă a statelor riverane generează nouă contacte de frontieră teoretice sau convenite (Harta 5, Figura 1). Turcia a semnat cele mai multe acorduri: cu fosta URSS (1978, 1986 şi 1987), cu Georgia (1997) şi cu Bulgaria (1997). De asemenea, există un acord între Rusia şi Ucraina (2003). Figura 1: Frontiere teoretice şi convenite la Marea Neagră

ŢĂRI România România Bulgaria Bulgaria Rusia Rusia Ucraina Ucraina Georgia Georgia Turcia Turcia

Marea teritorială Zona economică exclusivă

Frontiere convenite Frontiere teoretice Fără frontiere

Sursa: Modificat după Suárez de Vivero (2010), pe baza informaţiilor DOALOS

1 Bulgaria (15 mai 1996), România (16 decembrie 1996), Federaţia Rusă (12 martie 1997), Ucraina (26 iunie

1999), Georgia (21 martie 1996), (http://www.un.org).

19

Page 24: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

O dispută teritorială a avut loc cu privire la delimitarea platoului continental între România şi Ucraina în jurul micii Insule a Şerpilor (cca. 662 m lungime şi 440 m lăţime), situată la aproximativ 21 mile marine de Delta Dunării. Insula Şerpilor a aparţinut anterior Turciei (până în 1829), Rusiei (1829-1857), din nou Turciei (1857-1878) şi în cele din urmă României (1878-1948), până când, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial, a trecut la URSS, care a construit acolo o bază militară. Atunci când URSS a dispărut, Insula Şerpilor a revenit Ucrainei.

România a susţinut că Insula Şerpilor trebuie să fie luată în considerare în conformitate cu dispoziţiile articolului 121 din UNCLOS: „Insulele (stâncile) care nu permit locuirea sau nu au o viaţă economică proprie, nu vor avea o zonă economică exclusivă sau platou continental”; acestea pot crea doar mare teritorială.

Potrivit Ucrainei, aceasta este o insulă şi este locuită (în anul 2006 aşezarea a ajuns la categoria juridică de oraş mic), şi astfel, în plus faţă de marea teritorială, poate crea alte zone de jurisdicţie.

În 2009, Curtea Internaţională de Justiţie a hotărât că Insula Şerpilor va fi analizată în temeiul articolului 121 din UNCLOS şi, ca atare, nu a putut fi luată în considerare în delimitarea platoului continental şi a zonei economice exclusive.

1.3. Ecosistemul Mării Negre Descris în trecut de Aristotel (secolul IV î.Hr.) ca fiind în stare bună şi dominat de diverşi prădători marini, ecosistemul Mării Negre a fost considerat relativ neproductiv şi cu o diversitate scăzută a apei până în anii 1930 (Ivanov şi Beverton, 1985; Daskalov et al., 2007). Acest punct de vedere iniţial s-a schimbat, astfel încât estimările privind productivitatea primară efectuate în 1990 erau comparabile cu cele dintr-o mare fertilă, Marea Baltică (Balkas et al., 1990). Zonele cele mai productive sunt bazinul de nord-vest şi de nord-est (inclusiv Marea Azov), aflate sub influenţa râurilor care se varsă aici, iar marea ca un întreg are un nivel mult mai ridicat de compuşi organici dizolvaţi decât oceanele lumii. Structura ecosistemului Mării Negre diferă de cea a Mării Mediterane învecinate, prin faptul că varietatea de specii este mai mică, iar grupurile dominante sunt diferite. Cu toate acestea, abundenţa, biomasa totală şi productivitatea Mării Negre sunt mult mai ridicate decât în Marea Mediterană. În Marea Neagră a fost identificat un total de 3 800 de specii (Zaitsev şi Mamaev, 1997). Fauna macrozoobentică a Mării Negre este reprezentată de aproximativ 800 de specii, iar fauna piscicolă de 171 de specii. Există 320 de specii de păsări în Delta Dunării. În Marea Neagră se găsesc patru specii de mamifere: foca sihastru (Monachus monachus), afalinul (sau delfinul cu bot gros, Tursiops truncatus ponticus), delfinul comun (Delphinus delphis ponticus) şi marsuinul (Phocaena phocaena relicta) (Heileman et al., online). Abundenţa mai mare de specii în apele puţin adânci este asociată cu condiţiile bune privind cantitatea de oxigen dizolvat, în timp ce în zonele mai adânci diversitatea e redusă din cauza diminuării naturale a oxigenului. În consecinţă, numărul de specii macrobentice scade rapid cu creşterea adâncimii, şi doar polichetele Notomastus profundus trăiesc sub o adâncime de aproximativ 120 m. Marea Neagră a suferit schimbări de mediu dramatice după anii 1960. Nu există în momentul de faţă un consens general între oamenii de ştiinţă cu privire la motivele şi dinamica schimbărilor din ecosistemul Mării Negre. Cu toate acestea, schimbările ecologice din Marea Neagră sunt, probabil, înţelese cel mai bine sub forma unei interacţiuni complexe între diferiţi factori, cei mai importanţi fiind eutrofizarea, introducerea de specii alohtone şi pescuitul excesiv (Caddy, 2008).

20

Page 25: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Eutrofizarea

Eutrofizarea se referă la îmbogăţirea antropică cu substanţe nutritive urmată de creşterea accelerată a algelor şi a unor forme superioare de viaţă. În ultimele trei decenii, eutrofizarea a fost identificată ca o problemă ecologică cheie pentru regiunile costiere de la Marea Neagră şi, mai ales, pentru partea sa de nord-vest, unde cantităţile mari de nutrienţi şi de poluanţi au dus la schimbări drastice ale regimului chimic şi biologic, şi au modificat în mod semnificativ structura şi funcţionarea ecosistemului în ansamblu (Oguz et al., 2009). Aceste modificări au devenit pentru prima dată evidente în anii 1980, odată cu explozia anormală de fitoplancton şi înflorirea nocivă a algelor (Caddy, 2008 şi referinţele citate). De asemenea, au apărut modificări în structura zooplanctonului, cu mai multe specii care au dispărut sau au scăzut substanţial, în timp ce altele, mai bine adaptate la condiţiile eutrofice au apărut sau s-au înmulţit (de exemplu, dinoflagelatele Noctiluca). Cu toate acestea, speciile din urmă sunt adesea considerate ca fiind „specii de la capătul lanţului trofic”, deoarece nu servesc drept pradă pentru zooplancton sau pentru alte specii. O altă schimbare în ecosistemul Mării Negre a fost creşterea considerabilă a biomasei de meduze. La începutul anilor 1970 a avut loc o creştere dramatică în cazul scifozoarelor de mari dimensiuni Rhizostoma pulmo, în timp ce la începutul anilor 1980, o altă specie (Aurelia aurita) a devenit dominantă. Până la sfârşitul anilor 1980 însă, şi această specie a fost înlocuită de invazivele Mnemiopsis leidyi. Scăderea nivelului de oxigen în habitatele de mică adâncime în mod normal oxigenate din nord-vestul Mării Negre, precum şi reducerea penetrării luminii în zonele mai puţin adânci afectate de eutrofizare, au condus la o pierdere masivă a florei şi faunei de pe fundul mării. Printre cazurile cele mai notabile s-a numărat distrugerea bruscă şi catastrofală a sistemului platoului continental de nord-vest, manifestată prin reducerea bruscă a suprafeţei de Phillophora cunoscută sub numele de câmpul lui Zernov. Această pajişte submarină de alge roşii s-a redus de la 10 000 km2 la 500 km2 în anii 1990, în timp ce biomasa a scăzut de la 10 milioane la 500 000 de tone (Black Sea Commission, 2002). Pierderea câmpului de Phyllophora a fost dezastruoasă din cauza biocenozei sale unice cu faună specifică, precum şi a valorii sale de habitat pentru un mare număr de juvenile şi de peşti de pe fundul mării. De asemenea, în anii 1980, algele brune Cystoseira barbata au început să dispară din apele litorale ale Ucrainei şi României. Aceste alge mari, perene, care nu au putut supravieţui în apele eutrofice costiere, au fost înlocuite de alge filamentoase verzi şi roşii. Condiţiile hipoxice au fost, de asemenea, însoţite de mortalitatea în masă a peştilor şi a zoobentosului. Mari cantităţi de plante şi animale moarte au acoperit plajele din România, precum şi din vestul Ucrainei între anii 1973 şi 1990. Pierderile biologice din această perioadă de 18 ani au fost estimate la 60 de milioane de tone de vieţuitoare de pe fundul mării, inclusiv 5 milioane de tone de peşte (Black Sea Commission, 2002). Structura comunităţii bentonice din zona platoului continental şi din apropierea ţărmului a fost modificată în mod semnificativ. De exemplu, în unele zone s-au dezvoltat polichetele şi oligochetele, precum şi specii de moluşte cum ar fi Mya arenaria, mai bine adaptate la condiţiile scăzute de oxigen.

Introducerea speciilor alohtone

Numărul de specii alohtone înregistrate la nivel regional se ridică la 217 (cu excepţia paraziţilor şi a miceliului). Aproape jumătate dintre acestea (102) sunt stabilite permanent. Această rată ridicată a speciilor alohtone invazive sugerează un puternic impact asupra diversităţii biologice autohtone a Mării Negre, cu consecinţe negative pentru activităţile umane şi pentru interesele economice. Între anii 1996 şi 2005, au fost introduse 48 de specii noi, ceea ce reprezintă peste 22 % din totalul speciilor alohtone înregistrate.

21

Page 26: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Majoritatea aparţin fitoplanctonului (16) şi zoobentosului (15), urmate de zooplancton (8), peşte (5), macroalge (3) şi mamifere (1) (Heileman et al., online). Unele dintre aceste specii alohtone au avut un efect prădător semnificativ, cum ar fi melcul de mare japonez Rapana venosa, care a decimat stocurile de stridii. Invazia ctenoforelor Mnemiopsis leidyi a constituit una dintre cele mai devastatoare explozii biologice înregistrate vreodată şi a condus la schimbări majore în structura ecosistemului. Mnemiopsis leidyi a apărut în Marea Neagră încă din 1982, dar populaţia s-a extins în anii 1988-1989, atunci când scăderea consumului de zooplancton de către stocurile de peşte supraexploatate a creat condiţii trofice favorabile pentru ca surplusul de zooplancton să fie utilizat de către populaţia de Mnemiopsis (Daskalov et al., 2007). Neavând niciun prădător care să îi controleze dezvoltarea, Mnemiopsis s-a răspândit brusc în Marea Neagră şi a contribuit la colapsul pescuitului, prin competiţia pentru hrană şi prădarea directă a larvelor de peşte. Ulterior, nivelul de Mnemiopsis a scăzut după apariţia în Marea Neagră a unuia dintre prădătorii săi, ctenoforele Beroe ovata (Kideys, 2002). S-a presupus că acest lucru a condus la o recuperare a stocurilor de peşte, dar pe de altă parte stocurile de şprot şi de hamsie au început să se redreseze după reducerea pescuitului, atunci când Mnemiopsis erau încă numeroase (Daskalov et al., 2007). Figura 2: Mnemiopsis leidy

Sursa: Wikipedia

Pescuitul excesiv

Pescuitul excesiv este considerat a fi la originea schimbărilor ecologice majore din Marea Neagră (Daskalov et al., 2007). Cele două valuri de schimbări din anii 1970 şi respectiv 1990 au fost asociate cu perturbări importante ale nivelurilor superioare ale reţelei trofice pelagice. Primul eveniment a fost legat de epuizarea prădătorilor majori, care a provocat o cascadă trofică la nivelul întregului sistem (adică un efect indirect de sus în jos pe două sau mai multe niveluri trofice). Al doilea eveniment a fost asociat cu o scădere majoră a speciilor de peşte consumatoare de plancton şi cu explozia invazivelor Mnemiopsis leidyi, care a provocat a doua cascadă trofică la nivelul întregului sistem, cu efecte similare alternative asupra zoo- şi fitoplanctonului, precum şi asupra chimiei apei. Factorul declanşator în cazul ambelor schimbări din ecosistemul Mării Negre pare a fi pescuitul excesiv, prin colapsul stocurilor de prădători pelagici înainte de 1970, şi de peşte planctonofag în 1990 (Daskalov et al., 2007 şi referinţele citate în lucrarea respectivă). Ca urmare, pescuitul prădătorilor pelagici a încetat în cea mai mare parte a Mării Negre, iar macroul (Scomber scomber) a dispărut din Marea Neagră (Daskalov, 2002). În anii 1990, capturile de hamsie, şprot şi stavrid au ajuns de şase ori mai mici. Acest eveniment a avut

22

Page 27: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

loc concomitent cu pătrunderea în sistem a invazivelor Mnemiopsis leidyi, astfel încât explozia acestora pare să fi fost declanşată de colapsul stocului de peşte. Dezvoltarea rapidă pe care Mnemiopsis a cunoscut-o în anii următori a condus la un declin masiv al biomasei zooplanctonului, la competiţia puternică pentru hrană şi la o scădere şi mai accentuată a stocurilor de peşte. Activităţile umane au afectat şi alte comunităţi din Marea Neagră. Delfinii au fost vânaţi timp de aproape un secol,2 până în 1966 când URSS, România şi Bulgaria au interzis pescuitul delfinilor în Marea Neagră (Birkun, 2008). Până la acel moment, numărul lor a fost mult redus, de la peste 1 milion la sub 300 000. Vânătoarea de delfini a continuat în Turcia până în 1983, dar solicitările de sacrificare a delfinilor nu sunt nici acum neobişnuite în Turcia, acestea bazându-se pe presupunerea că starea stocurilor comerciale ar fi afectată de consumul de peşte de către delfini. Deteriorarea ecosistemului trebuie de asemenea să fi avut un impact asupra populaţiilor de delfini (Mee şi Topping, 1999), iar în 1990 s-a înregistrat un maxim al mortalităţii afalinului din cauze necunoscute (Birkun, 2008). Captura accidentală a mamiferelor marine cu unelte de pescuit este o problemă deosebit de gravă pentru marsuini. Alte mamifere marine sunt critic ameninţate, iar foca sihastru este practic pe cale de dispariţie (Black Sea Commission, 2002; Black Sea TDA, 2007).

***

Ecosistemul Mării Negre a înregistrat o anumită revenire în ultimii 10-15 ani, datorită reducerii fluxului de nutrienţi şi a scăderii nivelului de Mnemniopsis leidyi (Gomoiu, 2004; Nicolaev et al., 2004; Caddy, 2008; Oguz et al., 2009). Există semne de creştere a biodiversităţii, cazurile de hipoxie au scăzut pe platoul continental de nord-vest, iar stocurile de hamsie şi de şprot îşi revin într-o anumită măsură. Această redresare este totuşi departe de a fi completă. După zilele negre ale declinului în care ajunsese un ecosistem grav degradat (în 1990, 80 % din platoul continental de nord-vest era considerat a fi o zonă moartă), Marea Neagră reprezintă un model de adaptare, mai degrabă decât unul de reală redresare. Sistemul este caracterizat prin instabilitate ecologică manifestată, de exemplu, prin declinul semnificativ al majorităţii stocurilor de peşti pelagici mari. Specii invazive care lipseau sau erau rare în anii 1960 ocupă acum nişe ecologice critice. Într-o mare măsură, midiile, care în trecut acţionau ca un filtru considerabil pentru apa de deasupra, au fost acum înlocuite de tunicate, care îndeplinesc un rol similar; iar câmpul imens de Phyllophora din trecut a fost înlocuit cu o majoritate covârşitoare de alge filamentoase. Între gurile Dunării şi Nistrului, algele verzi cu ritm foarte rapid de dezvoltare (Enteromorpha şi Cladophora) au fost înlocuite în mare parte cu mai rezistentele Polysiphonia elongata. Cu toate acestea, Cystoseira, care domina înainte de 1960, nu este încă restabilită în această zonă (Caddy, 2008). Pescuitul a constituit una dintre cauzele acestor schimbări, dar în acelaşi timp a fost puternic afectat de ele. Este imposibil să înţelegem situaţia stocurilor halieutice din Marea Neagră fără a lua în considerare complexitatea dinamică a ecosistemului Mării Negre. Marea Neagră ilustrează foarte clar inutilitatea gestionării pescuitului ca şi cum ar fi izolat de evoluţia ecosistemului marin, în care stocurile de peşte constituie o componentă importantă (Knudsen, 2008).

2 Pentru uleiuri industriale, vopsea, clei, lacuri, produse alimentare, medicamente, săpun, cosmetice, piele, făină

de „peşte” şi fertilizator de oase (http://www.iucnredlist.org).

23

Page 28: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

24

Page 29: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

2. RESURSELE MARINE VII ŞI PESCUITUL ACESTORA Din diversitatea de specii a Mării Negre, cea mai mare valoare economică provine de la aproximativ două duzini de specii care au produs cca. 98 % din capturile anilor 1996-2005 (Figura 3). Restul de 2 % a inclus specii de peşti mai puţin importante din punct de vedere comercial, moluşte, crustacee şi alte organisme acvatice. Cea mai mare parte a capturilor din Marea Neagră se încadrează în trei categorii: peşti pelagici, demersali şi anadromi. În fiecare dintre aceste categorii, mai mult de 90 % din volumul capturilor este reprezentat de câteva specii principale (Shlyakhov şi Daskalov, 2009)3. Figura 3: Exploatarea comercială a resurselor marine vii din Marea Neagră (1996-

2005)

Sursa: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

2.1. Stocurile de peşti pelagici Peştii pelagici, în special tipurile de mici dimensiuni consumatoare de plancton, sunt cele mai abundente specii de peşte din Marea Neagră. Principala specie vizată de pescuit este hamsia (Engraulis encrasicolus), care, începând din 1970, a reprezentat în mod constant mai mult de jumătate din volumul total al debarcărilor (până la 75 % în 1995; Figura 4). Şprotul (Sprattus sprattus), stavridul (Trachurus mediterraneus), pălămida (Sarda sarda) şi lufarul (Pomatomus saltatrix) sunt peşti pelagici importanţi sub aspect valoric. Această din urmă specie este un prădător de mari dimensiuni, care intră primăvara în Marea Neagră prin Marea Marmara şi Marea Egee pentru hrană şi reproducere, iar toamna târziu părăseşte Marea Neagră pentru iernat. Evoluţia capturilor sugerează redresarea parţială a speciilor pelagice majore după colapsul pescuitului din 1991 (Figura 5).

3 Acest capitol se bazează pe recenta evaluare realizată de Shlyakhov şi Daskalov (2009).

25

Page 30: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Figura 4: Debarcările de hamsie, şprot şi stavrid în Marea Neagră (1950–2006). Volumul total al debarcărilor este indicat în scop comparativ.

0

100.000

200.000

300.000

400.000

500.000

600.000

700.000

800.000

900.000

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010

Ani

Deb

arcă

ri (

t) Hamsie

Şprot

Stavrid

Total

Sursă de date: www.seaaroundus.org

Figura 5: Capturile totale ale principalelor specii de peşti pelagici din Marea

Neagră (1989–2005)

Sursa: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

26

Page 31: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

2.1.1. Hamsie Hamsia joacă un rol crucial în reţeaua trofică pelagică a Mării Negre, ca hrană pentru mulţi prădători, cum ar fi pălămida, lufarul, stavridul, delfinii şi alţii. De asemenea, hamsia este un consumator important de zooplancton, mai ales atunci când stocul este mare, şi acţionează astfel ca un concurent al altor planctonofagi (Daskalov et al., 2007). Hamsia este întâlnită pe întreg teritoriul Mării Negre4. Migrează pentru iernat de-a lungul coastelor Anatoliei şi Caucazului (din octombrie-noiembrie până în martie), formând bancuri dense vizate de pescuitul comercial intensiv. În restul anului, hamsia ocupă habitatele sale obişnuite de reproducere şi hrănire de pe tot teritoriul mării, dintre care platoul continental de nord-vest este zona cea mai mare şi mai productivă (Fashchuk et al., 1991; Daskalov, 1999). Hamsia ajunge la maturitate la câteva luni după depunerea icrelor, care are loc în timpul verii. Hamsia este pescuită atât artizanal (cu capcane de coastă şi năvoade de plajă), cât şi comercial cu plase pungă în zonele de iernare. Evoluţia în timp a abundenţei, capturilor şi mortalităţii prin pescuit dezvăluie fluctuaţii decenale pronunţate (Figura 6). Creşterea biomasei şi a capturilor pe parcursul anilor 1970 şi 1980 a fost promovată de expansiunea în Turcia a flotelor de pescuit de putere mare, cu traule şi plase pungă, şi astfel, de o creştere constantă a efortului de pescuit (Gucu, 1997). După sezonul de pescuit 1981/1982, limita mortalităţii prin pescuit pentru exploatarea stocului în condiţii de siguranţă a fost sistematic depăşită, însă capturile mari au fost menţinute prin stocul de reproducere relativ mare. Primele semne ale pescuitului excesiv au apărut după 1984, când bancurile de hamsie au devenit greu de găsit, iar companiile de pescuit au înregistrat pierderi (Shlyakhov et al., 1990). Adevărată catastrofă a survenit însă după 1986, când stocul s-a restrâns de la 1 200 000 la 500 000 de tone de la un an la altul. Capturile efectuate în 1986/1987 şi 1987/1988 au rămas ridicate, dar în următorul sezon de pescuit 1988/1989, captura a scăzut brusc la 188 000 de tone. Apoi, stocul a înregistrat un declin brusc la mai puţin de 300 000 de tone în 1990, cel mai scăzut nivel din perioada 1967-1993. De asemenea, au scăzut ulterior efortul de pescuit şi mortalitatea prin pescuit, din cauza diminuării rentabilităţii pescuitului. În timpul colapsului, raportul dimensiune/vârstă al capturii s-a schimbat spre o predominanţă a indivizilor mici, imaturi (Prodanov et al., 1997; Gucu, 1997). În perioada 1995-2005, stocul şi-a revenit parţial şi capturile au crescut la 300 000–400 000 de tone, dar cum efortul de pescuit şi capturile au rămas relativ ridicate, biomasa exploatată nu a putut atinge nivelurile din anii 1980. Cel mai puternic efect ecologic asupra stocului de hamsie până la sfârşitul anilor 1980 a fost probabil competiţia pentru hrană cu ctenoforele invazive Mnemiopsis leidyi, dar şi prădarea larvelor şi ouălor de hamsie de către Mnemiopsis (Oguz et al., 2008). Explozia de Mnemiopsis în Marea Neagră a fost înregistrată în 1988-1989. Se pare că reducerea catastrofală a stocului de hamsie din Marea Neagră la sfârşitul anilor 1980 a fost cauzată de acţiunea combinată a doi factori: pescuitul excesiv şi explozia de Mnemiopsis leidyi (Grishin et al., 2007). Pierderile totale ale capturilor de hamsie pe parcursul anilor 1989-1992 ca urmare a invaziei de Mnemiopsis pot fi estimate la aproximativ 1 milion de tone.

4 În Marea Neagră există două populaţii diferite de hamsie: hamsia din Marea Neagră şi hamsia din Marea Azov.

Cea din urmă se înmulţeşte şi se hrăneşte în Marea Azov şi hibernează în Marea Neagră de-a lungul coastelor nordice din Caucaz şi Crimeea. Întrucât acest stoc are o importanţă mai mică din punct de vedere ecologic şi comercial, nu va fi luat în considerare în documentul de faţă.

27

Page 32: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Figura 6: Hamsia din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de reproducere (SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit

Sursa: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

Starea stocului de hamsie s-a îmbunătăţit după colapsul din anii 1990, iar în perioada 2000-2005, capturile au ajuns la aproximativ 300 000 de tone. Cu toate acestea, capturile de hamsie au scăzut substanţial în 2006, indicând condiţia instabilă a stocului. Alte posibile cauze ale scăderii stocul de hamsie includ efectele climatice (temperatura mai mare a apei poate produce o dispersie a bancurilor de peşte făcându-le mai puţin accesibile pentru uneltele de pescuit) şi numărul mare de prădători (pălămida). Având în vedere variabilitatea naturală puternică, comportamentul migrator transfrontalier şi senzitivitatea la diverşi factori de mediu, protecţia şi utilizarea durabilă a resurselor de hamsie pot fi realizate numai prin gestionarea internaţională coordonată şi prin reglementarea pe baza unei evaluări a stocurilor fundamentată din punct de vedere ştiinţific.

2.1.2. Şprot După hamsie, şprotul este a doua specie pelagică din punct de vedere al abundenţei şi al importanţei comerciale în Marea Neagră, şi serveşte drept sursă majoră de hrană pentru peştii mai mari. Şprotul este întâlnit în întreaga Mare Neagră, dar abundenţa sa maximă apare în regiunea de nord-vest. Primăvara, bancurile migrează în apele litorale pentru hrană. Vara, şprotul rămâne sub termoclina sezonieră, formând grupuri dense spre fundul apei pe timpul zilei şi în stratul de suprafaţă pe timpul nopţii. Şprotul ajunge la maturitate la 1 an şi se reproduce pe tot parcursul anului, dar perioada maximă a depunerii icrelor are loc între lunile noiembrie şi martie. Ouăle şi larvele sunt în mare parte concentrate în apropiere de marginea platoului continental şi în interiorul curenţilor ciclonici centrali cu un strat superficial relativ stabil (20-50 m). Competiţia pentru hrană cu Mnemiopsis leidyi (în principal pentru copepodele de apă rece Calanus şi Pseudocalanus) poate explica parţial reducerea stocului de şprot la începutul anilor 1990 în timpul exploziei populaţiei de Mnemiopsis. Ca şi în cazul altor stocuri comerciale, a avut loc un pescuit excesiv masiv înainte şi în timpul invaziei de Mnemiopsis, lucru care a agravat epuizarea stocului. Alături de Mnemiopsis leidyi, meduza Aurelia aurita întâlnită în apele mai adânci are o interferenţă trofică puternică cu şprotul. Acest lucru poate explica

28

Page 33: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

coincidenţa între faza de declin a recrutării şi biomasei şprotului, şi vârful de abundenţă înregistrat de Aurelia aurita în cursul anilor 1980 (Daskalov, 2003). Şprotul a fost întotdeauna supus atât pescuitului artizanal, cât şi pescuitului comercial cu traulul pelagic. Variţia în timp a parametrilor principali ai stocului arată că un model ciclic cvasi-decenal domină abundenţa recrutării, ca şi în cazul hamsiei (Figura 7). Maximele de recrutare şi biomasă au avut loc la mijlocul anilor 1970 şi la mijlocul anilor 1980. Captura maximă a fost înregistrată în 1989, conducând la cea mai mare mortalitate prin pescuit înainte de prăbuşirea stocului. Combinaţia de recrutare scăzută şi pescuit excesiv, precum şi invazia de Mnemiopsis, au fost cauzele majore ale colapsului stocului din 1990, întrucât indicii analizaţi, structura vârstei şi dimensiunii, au arătat în mod constant o scădere a recrutării, a biomasei, şi a mediei de mărime şi de vârstă. Figura 7: Şprotul din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de reproducere

(SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit

Sursa: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

După prăbuşirea stocului în 1990, recrutarea şprotului, biomasa şi capturile au început să crească, iar până la mijlocul anilor 1990, stocul a ajuns la nivelul de vârf al anilor 1980, şi la stocuri chiar mai mari în 2005. Cu toate acestea, capturile au rămas la un nivel relativ scăzut, din cauza economiilor stagnante din Bulgaria, România şi Ucraina, deşi mortalitatea provocată prin pescuit a crescut între 1990 şi 2000. Prin urmare, după 1995, captura a atins nivelul din 1980 şi a ajuns la aproximativ 70 000 de tone în perioada 2001-2005. Scăderea capturii pe unitatea de efort de pescuit (CPUE) şi a capturilor medii ale Bulgariei şi României în perioada 2006-2007, indică faptul că nivelul actual de intensitate a pescuitului ar putea fi prea puternic pentru biomasa stocului exploatat, şi deci pot fi necesare limitări suplimentare ale capturilor.

2.1.3. Stavrid Stavridul din Marea Neagră este o subspecie a stavridului mediteranean Trachurus mediterraneus. Este o specie migratoare întâlnită peste tot în Marea Neagră. Primăvara, stavridul migrează spre nord pentru reproducere şi hrană. Vara, se întâlneşte în principal în apele platoului continental deasupra termoclinei sezoniere. Toamna, migrează spre zonele de iernare de-a lungul coastelor Anatoliei şi Caucazului. Stavridul ajunge la maturitate la 1-

29

Page 34: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

2 ani în timpul verii, care este, de asemenea, principalul sezon de alimentaţie şi de creştere. Se reproduce în apele de suprafaţă, atât în largul mării, cât şi în apropierea coastei. Ouăle şi larvele se găsesc adesea în zonele cu productivitate ridicată. Pescuitul stavridului are loc în principal în zonele de iernat din sudul Mării Negre, folosind plase pungă şi traule pelagice. În ultimii 40 de ani, cea mai mare captură de stavrid a fost raportată în anii anteriori exploziei de Mnemiopsis. Captura maximă de 141 000 de tone a fost înregistrată în 1985, din care aproximativ 100 000 de tone au fost pescuite de Turcia (Prodanov et al., 1997). În perioada 1971-1989, stocul a crescut, deşi anii de abundenţă au alternat cu anii de scădere, datorită fluctuaţiilor anuale, tipice pentru această specie (Figura 8). Bryantsev et al. (1994) şi Chashchin (1998) au arătat că pescuitul intensiv în apele turceşti între anii 1985-1989 a condus la supraexploatarea populaţiei de stavrid şi la reducerea stocului şi a capturilor în anii următori. După 1990, a avut loc o scădere drastică a abundenţei stocului, atunci când acesta a fost diminuat cu 56 %. În 1991, stocul de stavrid a scăzut la un minim de 75 000 de tone, iar captura a scăzut la 4 700 de tone, lucru care a însemnat o reducere de douăzeci de ori comparativ cu captura medie anuală din anii 1985-1989. Figura 8: Stavridul din Marea Neagră: recrutarea, biomasa stocului de

reproducere (SSB), capturile şi mortalitatea prin pescuit

Sursa: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

Mai mult decât atât, după prima explozie de Mnemiopsis din toamna anului 1988, puternicul efect prădător al acestuia asupra zooplanctonului a afectat în mod direct larvele şi puieţii de stavrid, în special prin scăderea abruptă a copepodelor Oithona nana şi Oithona similis care constituie principala hrană a larvelor de stavrid. Spre deosebire de hamsie şi de şprot, stocul de stavrid rămâne încă în stare nefavorabilă. Pescuitul stavridului a fost extrem de limitat în ţările fostei URSS pe parcursul anilor 1992-1998, din cauza lipsei bancurilor de peşte din zonele de iernare. Cantităţi mici de stavrid au fost capturate cu plase-capcană în zonele costiere din Crimeea şi Caucaz. În apele turceşti, capturile de stavrid între anii 1994-2006 erau de 9 000–11 000 de tone, adică la nivelul anilor 1950-1975, înainte de apariţia pescuitului industrial.

30

Page 35: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

2.2. Stocurile de peşti demersali Din perspectiva pescuitului în Marea Neagră, cele mai importante specii de peşti demersali sunt calcanul (Psetta maxima), bacaliarul (Merlangius merlangus), rechinul (sau câinele de mare, Squalus acanthias), barbunul şi barbunul roşu (Mullus barbatus, M. surmuletus), precum şi patru specii din familia Mugilidae. Capturile totale medii ale acestor specii de peşti demersali în perioada 1996-2005 au fost mai mici decât media totală din perioada 1989-2005, şi în mod clar a scăzut după anul 2000 (Figura 9). Figura 9: Capturile totale ale principalelor specii de peşti demersali din Marea

Neagră (1989-2005)

Sursă: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

2.2.1. Calcan Calcanul trăieşte pe tot platoul Mării Negre. Este un peşte de mari dimensiuni, cu un ciclu lung de viaţă: ajunge la 85 cm lungime, 12 kg greutate şi poate trăi peste 17 ani. În primele două luni, larvele şi puietul populează zona pelagică, hrănindu-se cu zooplancton. Adulţii se hrănesc în principal cu peşte, atât cu specii demersale (bacaliar, barbun roşu şi guvid), cât şi cu specii pelagice (hamsie, şprot, stavrid, scrumbie). Hrana calcanului include, de asemenea, crustacee (creveţi, crabi), moluşte şi polichete. Calcanul nu migrează pe distanţe mari, transfrontaliere. Migraţiile locale pentru reproducere, hrănire şi iernare au loc între zona de coastă şi largul mării (Harta 6). În majoritate, calcanul ajunge la maturitate la vârsta de 3-6 ani. Depune icrele primăvara, de la sfârşitul lunii martie până la sfârşitul lunii iunie, la temperatura apei de 8-12 °C. Apogeul are loc în luna mai, la adâncimi de 20-40 m până la 60 m. După depunerea icrelor, calcanul se deplasează spre adâncimi mai mari, la 50-90 m, şi menţine o activitate scăzută cu alimentaţie limitată până la începutul toamnei. Toamna, revine în apele de coastă, unde se hrăneşte intens. Pentru iernare, migrează la adâncimi între 60 şi 140 m. În toate ţările Mării Negre, calcanul este una dintre cele mai valoroase specii de peşte. Calcanul a fost pescuit cu setci pentru calcan cu o dimensiune minimă a ochiurilor de 180 mm în apele Bulgariei, Georgiei, României, Federaţiei Ruse şi Ucrainei (Prodanov et al, 1997), iar în apele Turciei cu o dimensiune minimă a ochiurilor de 160-200 mm, precum şi cu traule de fund cu ochiuri de minim 40 mm (Tonay şi Öztürk, 2003). Începând cu 2007, România şi Bulgaria aplică o dimensiune legală minimă a ochiurilor de plasă de 400 mm

31

Page 36: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

pentru plasele de fund. Calcanul din capturi accidentale este recoltat cu traule, paragate şi plase pungă. Pescuitul de calcan în apele turceşti ale Mării Negre a fost realizat utilizând 72 % setci de fund şi 26 % traule, în timp ce 2 % a provenit din capturi accidentale cu plase-pungă (Zengin, 2003). Peste 80 % din capturile ucrainene de calcan au fost efectuate utilizând plase cu dimensiunea ochiurilor de plasă 180-200 mm, în timp ce restul corespunde în principal capturilor accidentale. În perioada 1996-2005, capturile medii anuale de calcan au fost de 1 235 de tone pentru Turcia, şi 177 de tone pentru celelalte ţări de la Marea Neagră. Pescuitul de calcan a fost complet interzis sau limitat în mare măsură de captura totală permisă în toate ţările la începutul anilor 1990, cu excepţia Turciei, şi, prin urmare, a avut un nivel neglijabil. Harta 6: Răspândirea calcanului în Marea Neagră

Sursă: UNEP/GRID-Arendal (2001)

La fel ca pentru multe specii de peşti demersali, o problemă serioasă pentru estimarea stării populaţiei de calcan şi pentru justificarea unor măsuri eficiente de reglementare a pescuitului este diferenţa considerabilă între statisticile înregistrate şi capturile reale. Conform evaluărilor experţilor (Shlyakhov şi Charova, 2003), în perioada 1992-2002 captura anuală neînregistrată de calcan în apele ucrainene a fost de ordinul 200-800 de tone. Aceste evaluări incomplete (care includ numai capturile accidentale neînregistrate de calcan în timpul pescuitului de şprot şi capturile prin braconaj (ilegale) ale navelor turceşti) arată că producţia anuală neînregistrată a fost chiar mai mare decât statisticile oficiale pentru calcan. În perioada de bază (1967-1988), debarcările turceşti au constituit 82 % din totalul capturilor din toate ţările. Între anii 1967-1971 şi 1985-1992, pescuitul turcesc s-a concentrat în principal pe stocurile locale de calcan din apele proprii, însă în perioada 1972-1984 pescuitul s-a extins la stocurile vestice şi nord-vestice din apele internaţionale (Acara, 1985). Până in 1985, stocurile vestice şi nord-vestice au început să dea semne de pescuit excesiv. Din acest motiv, în 1986, fosta URSS a impus interzicerea pescuitului de calcan în apele sale, la care Bulgaria şi România au aderat curând. Turcia a refuzat să se alăture acestei interdicţii. Stocurile de calcan care au scăzut până în 1989 au cunoscut o refacere parţială în apele tuturor ţărilor cu excepţia Turciei, ca urmare a interzicerii şi limitării activităţilor de pescuit la începutul anilor 1990.

32

Page 37: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

2.2.2. Bacaliar În Marea Neagră, bacaliarul este una dintre cele mai abundente specii printre peştii demersali. Ca şi calcanul, acesta nu realizează migraţii pe distanţe mari şi depune icre în tot bazinul, în special în sezonul rece. Bacaliarul produce puiet pelagic, care populează stratul superior de apă până la 10 m adâncime, timp de un an. Bacaliarul matur trăieşte în ape reci (6-10° C) şi formează grupuri dense la adâncimi de până la 150 m (cel mai adesea la 60-120 m adâncime; Shlyakhov şi Charova, 2003). Hrana bacaliarului constă în principal din zooplancton, peşti pelagici mici şi organisme bentonice (crustacee şi polichete). La rândul său, bacaliarul este o pradă importantă pentru prădătorii mari, delfini şi păsări consumatoare de peşte. În Bulgaria, Georgia, România, Federaţia Rusă şi Ucraina, bacaliarul a fost rareori o specie vizată, şi a fost pescuit în principal drept captură accidentală prin traulare sau prin pescuit neselectiv cu plase fixe în zonele litorale. Acest tip de pescuit a fost cel mai dezvoltat în apele româneşti. În perioada 1996-2005, media capturilor totale anuale de bacaliar din ţările Mării Negre (cu excepţia Turciei) a fost sub 600 de tone. Debarcările capturilor accidentale de bacaliar în cantităţi mai mari în timpul pescuitului cu traule de şprot şi alte specii în Bulgaria, Georgia, România şi Federaţia Rusă au fost menţionate în rapoartele oficiale ale acestor ţări. Astfel, capturile accidentale de bacaliar din apele Ucrainei între 1996-2002 au fost evaluate la 650-1 800 de tone (Shlyakhov şi Charova, 2003). Pe de altă parte, capturile accidentale de bacaliar de mici dimensiuni au fost adesea neclasificate şi pur şi simplu aruncate în mare (deşi este interzis de regulamentele de pescuit), sau înregistrate în statistici ca şprot. Pe coasta de sud, bancurile de bacaliar sunt mai stabile. Turcia este singura ţară din regiune care vizează bacaliarul, prin pescuit cu traule permis între septembrie şi aprilie în largul mării, în afara zonei de 3 mile de la coastă. Printre capturile accidentale turceşti, bacaliarul este de obicei clasat al treilea sau al patrulea. În perioada 1990-2000, peste 80 % din debarcările de bacaliar au fost capturate cu traule de-a lungul coastei estice a Turciei (Zengin, 2003). Analiza pescuitului cu traule din zona Samsun a indicat faptul că, în 2005, 75 % din capturile de bacaliar cu traule au fost aruncate înapoi în mare, datorită dimensiunilor prea mici (Knudsen şi Zengin, 2006). Stocul de bacaliar din apele turceşti poate fi caracterizat ca fiind exploatat excesiv. Principalul motiv pentru pescuitul excesiv de bacaliar în Turcia ar putea fi lipsa oricărei limitari pentru volumul capturii anuale şi/sau pentru efortul de pescuit. Tendinţa de creştere a biomasei de bacaliar de-a lungul coastelor bulgare şi române a fost asociată cu îmbunătăţirea condiţiilor ecologice în Marea Neagră după 1993 (Prodanov şi Bradova, 2003; Radu et al., 2006). Reabilitarea stocurilor de peşte pelagic de mici dimensiuni a redus presiunea asupra populaţiilor de bacaliar, conducând astfel la o uşoară refacere a stocului lor. O alta cauză probabilă a reabilitării stocurilor de bacaliar poate fi reprezentată de variaţiile naturale ale parametrilor legaţi de reproducere, greutate, lungime şi vârstă (Shlyakhov, 1983), în timp ce intensitatea pescuitului de bacaliar de-a lungul coastelor Bulgariei şi României a fost prea mică pentru a exercita un efect major asupra abundenţei şi biomasei sale.

2.2.3. Rechin Rechinul (sau câinele de mare) populează întreg platoul Mării Negre, la temperaturi ale apei cuprinse între 6-15 °C. Toamna migrează în grupuri mari către coastele Crimeii, Caucazului şi Anatoliei pentru iernat şi hrănire cu hamsie şi stavrid. În zonele ucrainene şi româneşti cu bancuri de bacaliar şi şprot, se observă, de asemenea, grupuri abundente de rechini,

33

Page 38: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

care iernează la adâncimi de la 70-80 m până la 100-120 m (Kirnosova şi Lushnicova, 1990). Migraţiile de reproducere ale rechinilor au loc primăvara şi toamna, în apele de coastă la 10-30 m adâncime. Zonele principale pentru reproducere sunt apele litorale din Crimeea, cum ar fi golful Karkinitsky, zona strâmtorii Kerci şi golful Feodosia. Rechinul este un peşte vivipar cu un ciclu lung de viaţă. Două apogeuri ale naşterii puietului pot fi distinse în aprilie-mai şi în august-septembrie, la temperaturi ale apei de 12-18 °C (Serobaba et al., 1988). Rechinii ating vârsta de 19 ani şi, între speciile comerciale de peşti din Marea Neagră, sunt depaşiţi doar de sturioni în ceea ce priveşte durata ciclului de viaţă. Rechinul este prins în mare parte prin capturi accidentale în operaţiunile cu traule şi plase-pungă în principal în timpul perioadei de iernare. Cele mai mari capturi sunt pe coastele Turciei. În apele ucrainene, rechinul este pescuit mai ales primăvara şi toamna, cu plase cu o dimensiune a ochiurilor de 100 mm şi cu paragate. De asemenea, este prins accidental în timpul pescuitului de şprot cu traule. Între 1989-2005, stocul de rechini de pe platoul continental ucrainean s-a redus treptat. Stocul a crescut până în 1981 datorită abundenţei principalelor specii din regimul lor alimentar (bacaliar, şprot, hamsie şi stavrid), şi apoi a început să scadă ca urmare a intensificării pescuitului (conform Prodanov et al., 1997). Cu toate acestea, alţi autori consideră că rolul pescuitului în reducerea stocului de rechini a fost supraestimat, întrucât captura medie anuală din stocul din Marea Neagră în perioada 1979-1984 a reprezentat 8 254 de tone sau aproximativ 4 % din stocul iniţial, şi a fost redusă la 3,5 % între 1989-1992 (Kirnosova, 1990). Chiar luând în considerare capturile neraportate, captura reală nu a fost excesivă. Lungimea medie a rechinilor în nord-vestul Mării Negre din capturile cu traule în perioada 1989-2005 nu a scăzut ci a crescut, ceea ce nu indică exploatarea excesivă a acestei specii. Cauzele reducerii stocului de rechini ar putea fi, prin urmare, legate de modificările ecosistemului Mării Negre provocate de poluare şi de deteriorarea progresivă ulterioară a capacităţii de reproducere a femelelor (Shlyakhov şi Charova, 2003).

2.2.4. Barbun Barbunul5 este întâlnit pe tot platoul continental al Mării Negre. Preferă apele cu temperaturi mai mari de 8 ºC şi cu salinitate mai mare de 17 ‰. Barbunul ajunge la maturitate la 1-2 ani, şi trăieşte de obicei 4-5 ani, ajungând la o lungime mai mare de 20 cm. Depune icrele in perioadele calde, cu un punct culminant în mijlocul verii. Ouăle şi juvenilele (până la vârsta de 1,5 luni) sunt pelagice; adulţii trăiesc în apropiere de fundul mării, şi se hrănesc cu polichete, crustacee şi moluşte. În apropierea coastelor Crimeii şi Caucazului, apar două forme distincte (dintre care una este sedentară, în timp ce cealaltă este migratoare). Forma migratoare are o valoare comercială mai mare. Primăvara, se deplasează către strâmtoarea Kerci şi Marea Azov pentru îngrăşare şi reproducere, şi revine pe coastele Crimeii pentru iernat. Datorită gustului său, barbunul este o specie valoaroasă pentru pescuit. Majoritatea barbunului este pescuită în apele turceşti, unde acesta este cea de-a doua specie importantă vizată prin traulare de fund, după bacaliar. În perioada 1990-2000, aproximativ 75 % din debarcările de barbun au fost capturate cu traule de-a lungul coastei de est a Turciei (Zengin, 2003). Capturile medii anuale au ajuns la 2 590 de tone, şi, comparativ cu perioada anterioară de 7 ani, au scăzut cu 46 % în perioada 1996-2005, în principal din cauza capturilor scăzute în partea de est a mării. Începând cu 1999, peste jumătate din

5 Două specii similare fiziologic Mullus barbatus şi Mullus surmuletus (barbunul şi barbunul vărgat) aparţin

familiei Mullidae. În continuare, denumirea barbun este utilizată pentru ambele specii.

34

Page 39: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

debarcările de barbun a provenit din apele occidentale turceşti, unde proporţia pescuitului cu traule este mult mai mică. Într-o anumită măsură, aceasta este o dovadă a presiunii excesive a pescuitului cu traule asupra stocurilor de barbun în apropierea coastelor Turciei. În apele bulgare şi româneşti, barbunul nu este o specie vizată de pescuit. Este prins accidental în timpul pescuitului cu traule sau împreună cu alte specii în timpul pescuitului neselectiv cu capcane. În perioada 1996-2005, capturile de barbun din apele bulgare au crescut uşor. În apele Georgiei, în perioada 1989-1996, capturile de barbun au fost absente sau incluse în grupul „alţi peşti”, în timp ce în perioada 1997-2005 capturile medii anuale au ajuns la 28 de tone. De-a lungul coastelor Federaţiei Ruse, pescuitul de barbun este realizat în principal cu unelte de pescuit pasiv. În apele ucrainene, pescuitul de barbun a fost permis numai cu năvoade de plajă şi traule de fund de tip scraper. Cu toate acestea, partea principală a capturilor a rezultat din pescuitul accidental cu capcane de fund (Shlyakhov şi Charova, 2003). Volumul capturilor neînregistrate de barbun este nedefinit.

2.2.5. Chefali (Mugilidae) Dintre cele şase specii de chefali din familia Mugilidae care trăiesc în Marea Neagră, trei specii autohtone (Liza aurata, Mugil cephalus şi Liza saliens) şi o specie aclimatizată - chefalul cu ochi roşii (Liza haematocheilus), au valoare comercială. Chefalii sunt întâlniţi peste tot în apele litorale şi în estuarele adiacente mării. Rutele lor de migrare se întind de-a lungul întregii coaste şi prin strâmtoarea Kerci (până la Marea Azov şi înapoi). Migraţiile de iernare ale chefalilor sunt cel mai intense în noiembrie. Iernatul chefalilor autohtoni de apă caldă are loc în zona îngustă de coastă şi în golfuri la o adâncime mai mică de 25 m. Migraţiile chefalilor autohtoni pentru depunerea icrelor, de la locul de hrănire până la Marea Neagră, au loc la sfârşitul lui august şi în septembrie. Stocul cel mai abundent apare în nordul Mării Negre, în apele Federaţiei Ruse şi ale Ucrainei. Toate ţările riverane sunt angajate în pescuitul de chefal. Datorită poziţiei sale geografice şi aplicării pe scară largă a dispozitivelor de pescuit active pentru capturarea chefalilor, Turcia are cele mai mari debarcări. Pescuitul de chefal cu ochi roşii de-a lungul coastelor Anatoliei se bazează în principal pe pescuitul bancurilor de prereproducere şi de reproducere. În alte ţări, pescuitul de chefal este efectuat cu unelte de pescuit pasive cu capcane de diferite tipuri. În anii 1980 şi la începutul anilor 1990 s-au înregistrat stocuri foarte scăzute de chefali în apele costiere ale Crimeii şi Caucazului şi, ca urmare, pescuitul lor a fost interzis. Populaţiile de chefali au început să se refacă doar spre sfârşitul anilor 1990. Cu toate acestea, după ce a fost reluat, pescuitul de chefali a devenit mai puţin intens.

2.3. Stocurile de peşti anadromi Peştii anadromi se caracterizează printr-un ciclu de viaţă format din perioade marine (pentru iernat şi îngrăşare) şi perioade de râu (pentru reproducere). Principalele specii anadrome din Marea Neagră includ scrumbia (Alosa pontica) şi trei specii de sturioni (Acipenser gueldenstaedtii, Acipenser stellatus şi Huso huso). În ceea ce priveşte volumul capturilor, peştii anadromi se situează pe ultimul loc (Figura 3), însă marea lor valoare economică şi de consum determină rolul lor specific în structura resurselor marine. Stocurile de peşti anadromi sunt reprezentate în principal de populaţiile din Dunăre. Capturile anuale de peşti anadromi au scăzut semnificativ în perioada 1996-2005, comparativ cu perioada precedentă (Figura 10). După capturile minime înregistrate în

35

Page 40: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

1999, a fost observată o tendinţă de creştere a capturilor anuale, în special din cauza refacerii scrumbiei. Figura 10: Capturile totale ale principalelor specii de peşti anadromi din Marea

Neagră (1989-2005)

Sursă: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

2.3.1. Sturioni Dintre cele şase specii de sturioni din familia Acipenseridae care apar în Marea Neagră şi în râurile afluente, cele mai comune sunt nisetrul (Acipenser gueldenstaedtii), păstruga (Acipenser stellatus) şi morunul (Huso huso). Sturionii sunt peşti de dimensiuni mari cu un ciclu lung de viaţă: morunul trăieşte până la 100 de ani, ajungând la greutăţi mai mari de 1 tonă şi la 490 cm lungime; pentru nisetru, vârsta maximă înregistrată este de 37 de ani, lungimea este de 236 cm, iar greutatea este de 115 kg; păstruga poate atinge lungimea de 218 cm, greutatea de 54 kg şi vârsta de 23 de ani. Nisetrul şi păstruga se hrănesc în principal cu organisme bentonice, şi anume moluşte şi polichete. Morunul este un prădător tipic, hrănindu-se exclusiv cu peşti. Sturionii efectuează migraţii lungi din mare în râuri, şi înapoi în mare după terminarea depunerii icrelor (Harta 7). Apele de coastă ale Ucrainei sunt principalele zone de îngrăşare şi de iernare pentru populaţiile de nisetru şi păstrugă din Dunăre şi Nipru, precum şi pentru puietul de morun. Dunărea, Niprul şi Rioni oferă cele mai importante habitate pentru reproducerea lor. Majoritatea sturionilor adulţi provin din populaţiile din Dunăre şi Nipru. Populaţiile de nisetru, păstrugă şi morun din Dunăre sunt toate abundente. În rândul populaţiei din Nipru, cel mai abundent este nisetrul, şi reproducerea artificială (repopularea) joacă un rol important în menţinerea abundenţei sale peste un anumit nivel.

36

Page 41: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Harta 7: Răspândirea sturionilor în Marea Neagră

Sursă: UNEP/GRID-Arendal (2001)

În 1998 toate speciile de sturioni au fost incluse în Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie (Apendicele II din CITES/Notificarea transmisă părţilor nr. 13/1998 - Conservarea sturionilor), datorită stării nefavorabile a populaţiilor de sturioni. În opinia experţilor IUCN, stocurile de sturioni migratori din Dunărea inferioară au fost supraexploatate, şi colapsul stocurilor era inevitabil în cazul în care rata de exploatare era menţinută. Statisticile de pescuit conţin numai capturile vizate şi capturile accidentale pentru care există documente oficiale. De obicei, capturile nedeclarate, care cuprind partea ascunsă a pescuitului legal şi capturile braconierilor, precum şi peştele mort nedebarcat din anumite motive (peşte mort în plase, capturi ilegale aruncate înapoi în mare etc.), nu au fost incluse în statistici, dar volumul lor poate fi mult mai mare decât capturile raportate oficial. Prin urmare, orice evaluare fiabilă pentru starea sturionilor trebuie să includă contribuţia capturilor neraportate (Prodanov et al., 1997; Navodaru et al., 1999; Shlyakhov et al., 2005). După dezintegrarea URSS, capturile nedeclarate au crescut până la 280 de tone în 1994, din cauza pescuitului ilegal al grupurilor de sturioni aflate la iernat în golful Karkinitsky (Zolotarev et al., 1996.). Aproximativ 60-70 % din aceste capturi de braconaj au constat din nisetru. Capturile nedeclarate de sturioni au fost estimate la aproximativ 600 de tone pentru anul 1995, ceea ce a fost de 12 ori mai mult decât captura raportată oficial de toate ţările din regiunea Mării Negre. Este de aşteptat ca acest număr să fie chiar mai mare deoarece calculele nu acoperă toate zonele de pescuit de sturioni şi nu a fost aplicată nicio corecţie pentru peştele mort nedebarcat. În Marea Azov, captura anuală medie nedeclarată de nisetru a fost estimată la 2 000-4 800 de tone pentru perioada 1988-1997. Pescuitul excesiv a dus la prăbuşirea stocului de sturioni din Marea Azov în mai puţin de 10 ani, şi până acum nu sunt semne de refacere, în ciuda completei interziceri a pescuitului comercial de sturioni din Azov după anul 2000 de către autorităţile Federaţiei Ruse şi Ucrainei. Interzicerea pescuitului comercial de sturioni de către Turcia în 1997, Ucraina în 2000 şi România în 2006, a reprezentat un pas important spre conservarea stocurilor de sturioni. Cu toate acestea, astfel de măsuri, în condiţiile unei repopulări insuficient dezvoltate şi a controlului ineficient al braconajului, nu pot rezolva această problemă transfrontalieră. Sunt necesare acţiuni concertate din partea tuturor ţărilor din regiunea Mării Negre.

37

Page 42: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

2.3.2. Scrumbie Scrumbia (Alosa pontica) este un peşte pelagic anadrom cu o lungime de până la 45 de cm, care se maturizează la vârsta de 3-4 ani. Nu se găseşte în capturi la o vârstă mai mare de 6-8 ani. Scrumbia se hrăneşte în principal cu peşte (hamsie, şprot), şi, într-o măsură mai mică, cu crustacee. Se consideră că două populaţii de scrumbie (de Don şi de Dunăre) trăiesc în Marea Azov şi Marea Neagră. Populaţiile de Don iernează în partea de est a mării de la coastele Crimeii până la Batumi, iar populaţiile de Dunăre în partea de vest a mării. Alte studii au sugerat iernarea de-a lungul coastelor Turciei. Populaţia de Dunăre migrează primăvara în Dunăre, Nipru şi Nistru pentru depunerea icrelor. Scrumbia este pescuită atât pe mare (în timpul perioadei de migrare de primăvară în Bulgaria şi România, iar în timpul fazei de iernat în Turcia), cât şi în râurile vestice (de către Bulgaria, România şi Ucraina). Pescuitul de scrumbie este aproape absent în apele teritoriale ale Georgiei şi Federaţiei Ruse. După apogeul din 1974-1975 şi până la începutul anilor 1990, stocul şi capturile de scrumbie au avut tendinţa de a se reduce, chiar excluzând capturile turceşti. După 1989, statisticile capturilor au inclus şi capturile turceşti, care au reprezentat 2 000-4 000 de tone pentru perioada 1989-1995. Intensificarea capturii în apele turceşti a fost cel mai probabil cauzată de dorinţa pescarilor de a-şi compensa pierderile ca urmare a colapsului pescuitului de hamsie şi stavrid. Pescuitul extins a cauzat o scădere bruscă a capturilor de scrumbie după 1994, până la mai puţin de 500 de tone în perioada 1999-2001. Captura turcă a crescut din nou în 2005, depăşind 1 000 de tone. Între 1989-1998, capturile din Bulgaria, România şi Ucraina s-au situat aproximativ la acelaşi nivel de 1 000 de tone. Ele au scăzut brusc în 1999 şi au cunoscut o recuperare uşoară după aceea. Starea actuală a populaţiei de Dunăre a scrumbiei ar trebui privită ca nefavorabilă. Chiar luând în considerare schimbările ecologice neprielnice ale unor factori naturali, cum ar fi nivelul mai mic al apei, temperatura apei şi poluarea, care ar putea afecta succesul reproducerii scrumbiei, cea mai importanta cauză a reducerii stocului pare a fi pescuitul excesiv, în special în zona Deltei Dunării (Radu, 2006). Într-adevăr, în cursul ultimului deceniu, braconajul de scrumbie în bazinul inferior al Dunării a ajuns să aibă loc pe scară largă, deşi nu a fost evaluat în mod corespunzător până în prezent. Este posibil ca pescuitul marin din Turcia să fi avut o contribuţie comparabilă la exploatarea excesivă a stocului de scrumbie din Dunăre.

2.4. Moluştele Dintre moluşte, midia (Mytilus galloprovincialis), alte scoici (Chamelea gallina, Tapes spp.) şi melcul de mare (Rapana) au cea mai mare valoare comercială. Primele sunt recoltate în special în Turcia, în timp ce ultima este vizată în toate ţările din jurul Mării Negre. Capturile de moluşte în perioada 1996-2005 arată o tendinţă de creştere (Figura 11).

2.4.1. Midii Midia Mytilus galloprovincialis are cea mai mare valoare comercială dintre moluştele Mării Negre. Este una dintre cele mai abundente specii de macrozoobentos din Marea Neagră. Formează comunităţi de-a lungul coastei de la ţărm până la adâncimea de 55-60 m. Între 1989-2005, pescuitul de midii a fost dezvoltat în Turcia şi Ucraina, în timp ce recoltarea din apele Bulgariei şi Federaţiei Ruse a fost mai puţin semnificativă. La acel

38

Page 43: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

moment, Georgia şi România nu recoltau deloc aceste moluşte. În comparaţie cu perioada precedentă 1989-1995, recoltarea de midii între anii 1996-2005 arată o reducere majoră a volumului de capturi în apele Turciei şi ale Ucrainei. Figura 11: Capturile totale ale principalelor specii de moluşte din Marea Neagră

(1989-2005)

Sursă: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

Bancurile de midii au fost grav afectate şi ratele de producţie au scăzut. În apele ucrainene, degradarea bancurilor de midii a avut loc în principal ca urmare a deteriorării condiţiilor de mediu şi impacturilor antropice, în special pescuitul cu traule de fund (Fashchuk et al., 1991; Gubanov, 2005). Cele mai abundente populaţii ale acestor moluşte sunt concentrate în bazinul de nord-vest. Până la mijlocul anilor 1970, biomasa de midii din nord-vestul Mării Negre a variat între 8 şi 12 milioane de tone. În anii următori, dispariţia masivă a organismelor de pe fundul mării a avut loc aproape în fiecare an, din cauza deficienţei de oxigen în stratul de apă din apropierea fundului. Acest lucru a dus la întinerirea populaţiei de midii în comparaţie cu perioada anterioară. În anii 1980, stocul total de midii de pe platoul ucrainean de nord-vest a scăzut la 4-6 milioane de tone (Zaitsev, 1992). Juvenilele sub 1 an formau populaţia de bază. În câţiva ani, proporţia de juvenile a urcat până la 75 % din totalul populaţiei.

2.4.2. Melci de mare Rapana Această specie de moluşte este cunoscută ca Rapana venosa, însă se utilizează, de asemenea, numele Rapana thomasiana (Figura 12). Se presupune că a ajuns în Marea Neagră în apele de balast, din locurile sale de origine din Oceanele Indian-Pacific (Sorokin, 1982). În apropierea coastei ucrainene melcul de mare devine matur la vârsta de 2-3 ani; trăieşte până la 8-9 ani şi se reproduce în perioada caldă (iulie-septembrie). Larvele pelagice ale melcului de mare se hrănesc cu alge din nanoplancton. Adulţii se hrănesc în principal cu bivalve din familiile Cardiidae, Mytilidae, Veneridae şi Arcidae, şi călătoresc pe distanţe mari pentru hrănire. În anumite perioade ale anului se îngroapă în pământ. Introducerea acestei moluşte prădătoare în ecosistemul Mării Negre s-a dovedit a fi o catastrofă pentru biocenozele de stridii. În apele ucrainene, melcul de mare a distrus bancurile de stridii în zona strâmtorii Kerci şi în golful Karkinitsky, şi, de asemenea, au avut

39

Page 44: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

de suferit şi biocenozele altor moluşte până la 30 m adâncime. Distribuirea melcului de mare este asociată cu reducerea suprafeţei şi densităţii bancurilor de midii, în special în apropierea coastelor Anatoliei şi Caucazului. Turcia a recoltat melcul de mare pe scară largă încă de la mijlocul anilor 1990, şi alte ţări din regiunea Mării Negre s-au alăturat acestui tip de pescuit. Capturile turceşti au rămas, totuşi, mult mai mari decât capturile altor ţări, şi au crescut considerabil în timpul anilor 2000. Analiza pescuitului de-a lungul coastei de est a Turciei (provincia Samsun) a arătat că numărul de nave care utilizează drage pentru recoltarea melcului de mare a crescut considerabil în perioada 2000-2005, de obicei cu bărci care combină dragarea, traularea de fund şi pescuitul cu plase (Knudsen şi Zengin, 2006). Deşi resursele acestor moluşte rezistă pentru moment, intensitatea ridicată a pescuitului şi aplicarea pe scară largă a dragării au un efect distructiv asupra întregului ecosistem de pe fundul mării. Figura 12: Rapana venosa hrănindu-se cu o midie

Sursă: http://blacksea-education.ru

După 1994, melcul de mare a devenit, de asemenea, o resursă comercială importantă în Bulgaria. Traularea de fund şi dragarea au fost oficial interzise, deşi aceste dispozitive de pescuit au continuat să fie utilizate pentru pescuitul melcului de mare. Conform evaluărilor Asociaţiei private pentru pescuit Burgas, debarcările melcului de mare au fost de aproape 17 ori mai mari decât raportul oficial (8 557 tone în 2005; Raykov, 2006). Până la începutul anilor 1990, de-a lungul coastei ucrainene, melcul de mare fost recoltat într-un mod amator pentru cochilia estetică folosită ca suvenir. Între exploatarea comercială iniţială din 1990 şi perioada de pescuit intensiv, stocurile de melc de mare au scăzut de la 1 500-2 800 de tone (populaţia virgină) până la 1 300 de tone (populaţie exploatată), ceea ce oferă dovezi ale impactului pescuitului prin dragare. Utilizarea dragelor cu muchie ascuţită a afectat în mod negativ ecosistemul de pe fundul mării. 2.4.3. Scoici venus Scoica venus (Chamelea gallina) este o moluscă bivalvă de mici dimensiuni, care populează fundurile nisipoase până la 35 m adâncime. Ajunge la maturitate în al doilea an de viaţă şi se reproduce în perioada caldă a anului (iulie-septembrie). Larvele sale sunt pelagice. Moluştele adulte sunt filtratoare şi consumatoare de seston. Biocenozele de scoici venus sunt caracterizate printr-o biomasă abundentă. În nord-vestul Mării Negre, cea mai mare abundenţă de scoici se observă la o adâncime de 7-8 m pe nisipuri (până la 600-800 indivizi/m2 şi chiar mai mare în zonele de sud).

40

Page 45: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Turcia este singura ţară care recoltează în mod obişnuit scoicile venus în Marea Neagră. Dinamica recoltării se caracterizează prin creşterea rapidă în primii trei ani după începerea recoltării, urmată de o perioada de cinci ani de declin. Între anii 1996-2005 s-a observat o scădere a debarcărilor; capturile medii anuale au constituit până la 9 459 de tone. Ambarcaţiunile hidraulice de dragare care lucrează în pescuitul de scoici sunt concentrate în principal de-a lungul coastei sud-vestice a Mării Negre. Presiunea asupra diferitor locuri de pe coastă este reglementată prin intermediul deschiderii sau închiderii de la sezon la sezon. Producţia durabilă necesită standardizarea sitelor, sistarea licenţei de pescuit, stabilirea de cote şi împărţirea teritoriilor de pescuit între bărci. Din cauza lipsei unei pieţe în Turcia, scoica venus este exportată în ţările UE ca aliment congelat sau conservat.

41

Page 46: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

42

Page 47: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

3. EVOLUŢIA PESCUITULUI ÎN MAREA NEAGRĂ Pescuitul marin este un sector economic important în ţările din regiunea Mării Negre şi, practic, toate stocurile comerciale de peşti din Marea Neagră sunt împărţite între ţările vecine. Acest capitol prezintă evoluţia sectorului la nivelul bazinului.

3.1. Debarcările Debarcările totale raportate în Marea Neagră au înregistrat mai multe creşteri şi scăderi, determinate mai ales de fluctuaţia debarcărilor de hamsie, cu un maxim al debarcărilor de 818 961 de tone atins în 1984. După un declin abrupt în perioada 1989-1991, debarcările au crescut, dar nu au revenit la nivelul de la mijlocul anilor 1980 (Figura 13). Valoarea debarcărilor raportate reflectă tendinţa volumului de debarcări, ajungând în 1985 la aproximativ 792 de milioane de dolari americani 6 (Figura 14). În ceea ce priveşte debarcările naţionale, criza de resurse din jurul anului 1990 a provocat o scădere drastică a capturilor în toate ţările din jurul Mării Negre (Figurile 15 şi 16). Efectul combinat al acestei crize şi al deteriorării condiţiilor economice în fostele state comuniste după 1989 a dus la schimbări dramatice în pescuitul din regiunea Mării Negre. Turcia a devenit cea mai importantă naţiune în ce priveşte pescuitul din Marea Neagră, şi literalmente eclipsează toate celelalte ţări, atât în termeni de volum al capturilor, cât şi ca valoare (până la 89 % din volumul total al debarcărilor şi 91 % din valoarea lor în 1993; Figurile 13 şi 15). Figura 13: Volumul debarcărilor în Marea Neagră, pe ţări (1950-2006)

Sursă: www.seaaroundus.org

6 În "dolari americani reali" din anul 2000

43

Page 48: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Figura 14: Valoarea debarcărilor în Marea Neagră, pe ţări (1950-2006)

Sursă: www.seaaroundus.org

Figura 15: Volumul debarcărilor în ţările Mării Negre (1950-2006)

0

50.000

100.000

150.000

200.000

250.000

300.000

350.000

400.000

450.000

500.000

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010

Year

Lan

din

gs

(t)

Bulgaria

Romania

Ukraine

Georgia

Russia

Turkey

Sursă de date: www.seaaroundus.org

44

Page 49: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Figura 16: Debarcările din Bulgaria şi România (detaliu al Figurii 15; a se constata scara diferită a debarcărilor).

0

2.000

4.000

6.000

8.000

10.000

12.000

14.000

16.000

18.000

20.000

1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010

Year

Lan

din

gs

(t)

Bulgaria

Romania

Sursă de date: www.seaaroundus.org

Între 1970 şi 2005, 98-99 % din capturi au fost debarcate în ţările riverane. Italia şi Spania, care au avut ponderi semnificative din totalul debarcărilor în perioada 1950-1969 (până la 27,2 % şi, respectiv, 12,8 %), şi-au reluat activitatea în Marea Neagră în 2005. După cum am arătat mai sus, presiunea intensă şi nereglementată a pescuitului (inclusiv pescuitul ilegal) din anii 1960-1970 a dus la exploatarea excesivă a celor mai multe stocuri de peşti7. Numai cinci din cele 26 de stocuri comerciale pescuite în anii 1960-1970 mai erau viabile până în anii 1980 (Black Sea Commission, 2002). Marea Neagră este caracterizată de un nivel ridicat al stocurilor epuizate, cu aproape 90 % din debarcările raportate provenind din stocuri supraexploatate (Heileman et al, online).

Înainte de anii 1970, existau în Marea Neagră stocuri abundente ale unor specii valoroase, cum ar fi tonul (Auxis rochei rochei, Thunnus thynnus, Thunnus allalunga şi Euthynnus alletteratus), peştele-spadă (Xiphias gladius), macroul (Scomber japonicus, Scomber scombrus, Trachurus mediterraneus şi Trachurus trachurus). Peştii pelagici mari, în special tonul şi peştele-spadă, au fost puternic exploataţi odată cu dezvoltarea pescuitului cu plase pungă în anii 1960 şi 1970, şi prin pescuitul la scară largă cu paragate de suprafaţă şi cu setci în anii 1980 (Caddy, 1993). Niciuna dintre speciile de ton nu mai este capturată în prezent în Marea Neagră. Tonul roşu (Thunnus thynnus) a dispărut din apele româneşti începând cu anii 1960 (Dumont et al., 1999), şi o reducere drastică a stocului din Marea Neagră a fost raportată la sfârşitul anilor 1980 (Zaitsev şi Mamaev, 1997). În plus, niciun exemplar din această specie nu a mai fost capturat sau măcar observat în apele turceşti ale Mării Negre din 1986. Reducerea populaţiei de ton roşu din Marea Neagră a atins, probabil, stadiul de extincţie (Karakulak şi Oray, 2009).

7 Pentru o prezentare detaliată a celor mai importante stocuri de peşti, a se vedea capitolul 2.

45

Page 50: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Debarcările de calcan, peşti pelagici migratori şi specii anadrome, mai ales sturioni, au ajuns la niveluri reduse în ultimele decenii. Anumite specii valoroase, cum ar fi macroul, ştiuca (Esox sp.), şalăul (Sander sp.), babuşca (Rutilus sp.) şi plătica (Abramis sp.), aproape au dispărut. Până la începutul anilor 1970, majoritatea resurselor demersale au fost, de asemenea, intens exploatate (Caddy, 1993).

3.2. Flotele de pescuit Schimbări semnificative au avut loc şi în ce priveşte dimensiunea flotelor de pescuit din Marea Neagră după sfârşitul anilor 1980. Criza resurselor, coroborată cu noile condiţii de pescuit în fostele state comuniste, au dus la o schimbare dramatică în importanţa relativă a flotelor de pescuit ale ţărilor din regiunea Mării Negre. Pescuitul din Turcia a fost la fel de afectat de criza resurselor ca şi pescuitul de la nordul Mării Negre, dar din diferite motive s-a dovedit a fi mai rezistent (Knudsen, 2008). La rândul său, prăbuşirea Uniunii Sovietice şi schimbările în relaţiile internaţionale, politicile de stat şi economie au dus la restructurarea generală a pescuitului din Bulgaria, România, Ucraina, Rusia şi Georgia (Knudsen şi Toje, 2008). Introducerea unei economii de piaţă, retragerea sprijinului din partea statului şi declinul economic au dus la o cerere redusă. Lipsa de fonduri pentru investiţii şi înlocuirea echipamentelor învechite în sectoarele de recoltare şi prelucrare, împreună cu situaţia critică a resurselor, au slăbit considerabil flotele de pescuit ale acestor ţări. Turbulenţele socioeconomice rezultate din trecerea la proprietatea privată în ţările în care anterior mijloacele de producţie erau deţinute de către guvern, nu au fost, evident, fără urmări (de exemplu Knudsen şi Toje, 2008). Între timp, investiţiile în flota turcă au continuat, şi până în 1995 dominaţia numerică a flotei turce a devenit copleşitoare - aproximativ 95 % din numărul total de nave de pescuit din Marea Neagră (Caddy, 2008; Knudsen, 2008). Din acest motiv, starea actuală a flotei turceşti va fi prezentată aici într-un mod mai detaliat. În 2009, existau 5 973 de vase de pescuit turceşti în Marea Neagră8, ceea ce reprezintă 35 % din totalul flotei turce în Marea Mediterană, Egee, Marmara şi Marea Neagră (Turkish Statistical Institute, 2009). Cele mai multe dintre aceste nave sunt ambarcaţiuni de mici dimensiuni, utilizate de un amestec de pescari profesionişti, de subzistenţă şi amatori. Bărcile de pescuit mai mici de 10 m lungime constituie 83,8 % din numărul total de nave (Tabelul 3). În termeni de capacitate, predomină navele sub 10 tone şi sub 100 kW (86,1 % şi, respectiv, 82,6 %). Capacitatea combinată a acestor vase mici este semnificativă, şi cunoscând faptul că acestea se concentrează mai ales în apele de coastă, ele sunt susceptibile de a avea un impact important asupra speciilor care trăiesc în aceste ape. Marea majoritate a navelor au o cocă din lemn (92,3 %). Mai puţin de 6 % din navele de pescuit sunt echipate cu generator, congelator sau maşină de gheaţă. Aproximativ 21,2 % din nave au radar la bord, şi relativ puţine au sonar (4,8 %), sondă acustică (15,1 %) sau GPS (13,3 %). În general, navele de pe coasta turcă occidentală au puterea individuală a motorului mai mare şi sunt mai bine echipate decât cele de pe coasta de est. Majoritatea pescarilor din flota turcă a Mării Negre sunt angajaţi în sectorul pescuitului artizanal, şi folosesc dispozitive de bază (în special setci cu sirec şi paragate). Aproximativ 10,6 % din nave folosesc traule, plase pungă sau ambele (Tabelul 4), cu un număr mai mare de traulere în vestul Mării Negre. Dragarea este utilizată pentru pescuitul de melci de mare (în partea de est a Mării Negre), şi pentru scoici (în bazinul de vest).

8 A se vedea caseta 1 pentru o comparaţie cu flotele de pescuit din România şi Bulgaria.

46

Page 51: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Tabelul 3: Caracteristicile navelor de pescuit turceşti din Marea Neagră, 2009

LUNGIME (m)

NR. % TONAJ (GT)

NR. % PUTERE

(kW) NR. %

1-4 3557 59,6 1-4 4474 74,9 1-9 2006 33,6

5-9 1446 24,2 5-9 670 11,2 10-19 1018 17,0

10-29 232 3,9 10-29 334 5,6 20-49 1145 19,2

30-49 202 3,4 30-49 135 2,3 50-99 764 12,8

50-99 167 2,8 50-99 138 2,3 100-199 537 9,0

100-199 251 4,2 100-199 152 2,5 200-499 283 4,7

200-499 110 1,8 200-499 63 1,1 >500 220 3,7

>500 8 0,1 >500 7 0,1

Total 5973 100 Total 5973 100 Total 5973 100

Sursă de date: Turkish Statistical Institute (2009) Tabelul 4: Navele de pescuit turceşti în funcţie de tipul de operare, 2009

TIP COASTA DE EST A MĂRII NEGRE

COASTA DE VEST A MĂRII NEGRE

TOTAL MAREA NEAGRĂ

Nr. % Nr. % Nr. %

Trauler 54 1,6 98 3,8 152 2,5

Navă de pescuit cu plasă pungă

109 3,2 51 2,0 160 2,7

Trauler cu plasă pungă

97 2,8 226 8,8 323 5,4

Nave de transport 87 2,5 20 0,8 107 1,8

Altele 3066 89,8 2165 84,6 5231 87,6

Total 3413 100 2560 100 5973 100

Sursă de date: Turkish Statistical Institute (2009)

47

Page 52: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Figura 17: Debarcările în funcţie de dispozitivele de pescuit (1950–2006)

Sursă: www.seaaroundus.org

După cum am arătat anterior, cea mai mare parte a capturilor din Marea Neagră privesc stocurile de peşti pelagici. Structura debarcărilor în Marea Neagră în funcţie de dispozitivele de pescuit reflectă această caracteristică (Figura 17). Plasele-pungă, traulele pelagice şi năvoadele lampara domină în mod clar de la sfârşitul anilor 1960, iar efectul lor cumulat a determinat vârful important al debarcărilor dintre 1970 şi 1990. Traularea de fund, care a fost, de asemenea, o metodă de pescuit semnificativă în ceea ce priveşte debarcările, reprezintă o problemă extrem de controversată. Se crede că traularea de fund pe scară largă, în special pentru şprot, a jucat un rol major în modificările structurale şi funcţionale ale ecosistemului din nord-vestul Mării Negre (Eremeev şi Zuyev, 2007). Traularea de fund pe platoul de nord-vest a început în anii 1970 şi peste 120 000 de operaţiuni au fost efectuate între 1979 şi 1986. Traularea de fund afectează ecosistemul marin prin distrugerea mecanică a fundului mării, deteriorând sau distrugând comunităţile bentonice. De asemenea, sedimentele marine acumulează mulţi poluanţi, pe care resuspensia cauzată de traulare îi readuce în lanţul alimentar. Alte efecte nocive majore ale traulării de fund sunt datorate fracţiei fine de sediment ridicate în apă, care afectează transparenţa apei şi inhibă fotosinteza. Turbiditatea apei este considerată a fi unul dintre motivele principale pentru degradarea câmpului lui Zernov de Phyllophora în Marea Neagră (Gubanov, 2005). Particulele fine sunt răspândite de curenţi pe distanţe lungi şi redepozitate departe de zona de traulare. Drept rezultat, o suprafaţă de peste 5 000 km² de pe platoul continental la vest de Crimeea a fost acoperită de un strat de silt, de obicei de 2-5 cm grosime, care atinge însă până la 50 cm în unele locuri (Eremeev şi Zuyev, 2007). Abundenţa macrobentosului în aceste zone a scăzut semnificativ, midiile fiind afectate în mod deosebit (Zaitsev et al., 1999; Gubanov, 2005). Zone vaste de reproducere şi hrănire pentru cele mai multe specii de peşti demersali, inclusiv sturioni, calcan, guvid şi alţii, par a fi pierdute ca rezultat al depunerilor siltoase, iar declinul stocului de calcan de pe platoul de vest al Crimeii a fost asociat cu distrugerea biotopului prin traularea de fund (Eremeev şi Zuyev, 2007).

48

Page 53: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Caseta 1: România şi Bulgaria

Sursă de date: Registrul comunitar al flotelor de pescuit (decembrie 2010). Prelucrare: J. Iborra Martin

ROMÂNIA ŞI BULGARIA Starea flotelor de pescuit

România În România, anii 1970 şi 1980 au reprezentat o perioadă de producţie intensivă în domeniul pescuitului maritim, cu flota română operând în Oceanul Atlantic la vest de coasta Africii şi în regiunea Labradorului. După 1990, activitatea de pescuit s-a concentrat pe Marea Neagră. În prezent, flota de pescuit constă din 468 de nave de pescuit, cea mai mare parte fiind ambarcaţiuni mici, care pescuiesc cu plase fixe în apele de coastă (bărcile sub 12 m lungime reprezintă 95 % din flotă). O duzină de traulere pescuiesc specii pelagice mici în zona de coastă de 12 mile. Aproximativ jumătate din întreaga flotă de pescuit este înregistrată în porturile Deltei Dunării. Restul flotei se împarte între două centre principale: Constanţa (39 %, cu porturile din apropiere Tomis 18 % şi Mamaia 14 %), şi Mangalia (30 %). Constanţa este de departe cel mai important port în termeni de capacitate (53 % din tonajul brut total al flotei române, şi 45 % din puterea totală a motoarelor). Numărul total de nave a fost aproximativ constant începând cu anul 2007, dar capacitatea totală a scăzut semnificativ. Bulgaria Ca si România, Bulgaria a condus din 1965 până în 1990 o flotă de pescuit importantă în apele internaţionale din Oceanul Atlantic, dar la începutul anilor 1990 pescuitul maritim bulgar s-a reorientat asupra zonei de coastă a Mării Negre. Flota bulgară este alcătuită în prezent din 2 332 de nave, majoritatea fiind nave mici utilizate pentru pescuitul artizanal, însă şi un număr de 135 nave de peste 12 m lungime (circa 6 % din flotă). Cel mai mare port este Varna, atât în ceea ce priveşte numărul de nave (25 % din flota de pescuit a Bulgariei), cât şi capacitatea lor (31 % din tonajul brut şi 28 % din puterea motoarelor). Burgas este cel de-al doilea port bulgar, cu 13 % din nave (dar capacitatea individuală este mai mare astfel încât aproape egalează Varna ca tonaj brut). Alte porturi importante sunt Nessebar, Sozopol şi Tzarevo, pe coasta bulgară de sud (fiecare dintre acestea găzduind circa 9 % din flotă). Atât numărul de nave, cât şi capacitatea acestora au scăzut uşor începând cu 2007.

49

Page 54: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

50

Page 55: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

4. GESTIONAREA PESCUITULUI

4.1. Politica comună în domeniul pescuitului în Marea Neagră România şi Bulgaria au devenit membre ale UE în 2007, ceea ce a extins în Marea Neagră Politica comună în domeniul pescuitului (PCP). În România şi Bulgaria, adoptarea PCP nu a întâlnit probleme majore: aceste ţări au acceptat şi îndeplinit toate cerinţele pentru aderarea la PCP şi sunt acum eligibile pentru sprijin din Fondul european pentru pescuit (FEP). În 2008, au fost stabilite pentru prima dată în UE capturile totale admisibile (TAC) de şprot şi de calcan în apele Bulgariei şi României. În 2008 şi 2009, limita capturilor de calcan a fost stabilită la 50 de tone pentru Bulgaria şi 50 de tone pentru România, iar în 2010 la 48 de tone pentru fiecare (după o propunere iniţială a Comisiei de 38 tone). TAC pentru şprot a fost de 15 000 de tone în 2008, şi de 12 750 de tone în 2009 şi 2010 (urmând a fi pescuită numai de către navele care arborează pavilionul Bulgariei şi României). Măsurile tehnice care însoţesc restricţiile cantitative pentru pescuitul de calcan sunt interzicerea pescuitului între 15 aprilie şi 15 iunie, stabilirea dimensiunii minime a calcanului debarcat la 45 de cm şi utilizarea unei dimensiuni legale minime a ochiurilor de plasă de 400 de mm pentru plasele de fund. Turcia este o ţară candidată şi, deşi nu poate beneficia de sprijin direct prin FEP, proiectele UE de înfrăţire şi asistenţă tehnică au abordat o serie de aspecte, cum ar fi (Knudsen, 2008):

formarea personalului de pe teren

restructurarea compoziţiei instituţionale administrative

sistemul de informare privind pescuitul şi statisticile (birouri portuare, sistemul de monitorizare a navelor (VMS) şi centrul de informaţii)

problemele juridice – o nouă lege în domeniul pescuitului urmează să fie ratificată de parlament

planurile de gestionare a pescuitului pentru 10 specii importante

consultanţa de gestionare în favoarea TAC

înregistrarea navelor

subvenţii şi sprijin

organizaţiile de producători

organizaţiile comune ale pieţei, standardele piaţă/calitate

Procesul de aliniere la PCP a politicilor Turciei în domeniul pescuitului înregistrează întârzieri considerabile în raport cu datele de referinţă stabilite în contractele de înfrăţire, dar realizează anumite progrese semnificative la nivel de infrastructură tehnică (de exemplu, birouri portuare, VMS). Este de aşteptat ca reducerea cea mai semnificativă a capacităţii de pescuit să rezulte din ajutorul structural pentru dezafectare, care va fi, cel mai probabil, disponibil numai odată cu calitatea de membru UE (Knudsen et al., 2007).

51

Page 56: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

4.2. Măsuri de gestionare în ţările din regiunea Mării Negre Gestionarea pescuitului are aspecte foarte diferite în ţările din regiunea Mării Negre, cu o oarecare tradiţie de aplicare a TAC şi a cotelor de navă în statele fostei Uniunii Sovietice. Turcia foloseşte o gamă de mecanisme diferite de reglementare, dar nu favorizează TAC/cote în Marea Neagră. Cu excepţia unor acorduri bilaterale (de exemplu, între Georgia, Turcia şi Ucraina, referitoare la pescuitul de hamsie în apele georgiene), nu există niciun acord general cu privire la gestionarea regională a stocurilor de peşte din Marea Neagră (Knudsen, 2008). În timp ce caracteristicile principale ale structurilor formale ale sistemelor de gestionare a pescuitului în ţările Mării Negre sunt în mare măsură cunoscute, punerea în practică a gestionării, cum ar fi activităţile de reglementare şi control, este mai puţin transparentă (Knudsen, 2008). Mai mult decât atât, odată cu recenta adoptare a PCP în Bulgaria şi România, precum şi a măsurilor legate de PCP în Turcia, împreună cu reforma constantă a administraţiilor din domeniul pescuitului şi scăderea nivelului instituţional de gestionare a pescuitului în Ucraina şi Rusia, sistemele de gestionare a pescuitului din ţările Mării Negre înregistrează în prezent modificări semnificative (Knudsen şi Toje 2008).

4.2.1. Bulgaria În Bulgaria au fost formulate diverse strategii de gestionare pentru a controla efortul de pescuit şi pentru a promova reabilitarea şi conservarea resurselor acvatice şi a ecosistemelor. Aceste măsuri includ (Duzgunes şi Erdogan, 2008):

limitarea directă a efortului de pescuit prin înregistrarea pescarilor şi licenţierea dispozitivelor de pescuit şi navelor de pescuit,

sezoane închise pentru a asigura supravieţuirea şi reproducerea puietului, şi anume pentru reproducerea de iarnă şi primăvară a păstrăvului şi a altor specii de apă rece (de la 1 octombrie la 31 ianuarie), precum şi a morunului şi a lipanului (Thymallus thymallus) (de la 1 ianuarie la 31 martie), şi pentru reproducerea de primăvară şi vară a crapului, a somnului şi a altor specii de apă caldă (de la 15 aprilie la 31 mai). Pentru pescuitul în Dunăre există o interdicţie de la 30 la 60 de zile în conformitate cu acordurile internaţionale aplicate în cazul speciilor de sturioni şi scrumbie. Pentru calcanul din Marea Neagră, interdicţia începe la 15 aprilie şi se aplică 45-60 de zile,

reabilitarea resurselor prin crearea de recife artificiale în jurul culturilor de midii, în curs pe platoul bulgăresc al Mării Negre,

repopularea Dunării şi a apelor interioare cu puiet de sturioni şi ciprinide, în dezvoltare începând din 1998,

controale privind dimensiunile şi puterea navelor de pescuit (prin Legea pentru Pescuit si Acvacultura (2001), Registrul flotei de pescuit comunitare sprijinit de UE, sistemul de gestionare a navelor de pescuit, controlul asupra dimensiunii şi a puterii navelor de pescuit, în conformitate cu PCP din UE),

zone de pescuit închise şi restricţionarea unor dispozitive (traule de fund şi drage),

stabilirea unor zone de gestionare printr-un sistem de licenţiere: zona 1 de pescuit de la coastă la 3 mile, şi zona 2 de pescuit de la 3 mile la limita ZEE. Cele două zone de gestionare încearcă să asigure alocarea echitabilă a resurselor şi reducerea conflictului între pescuitul tradiţional şi cel comercial.

52

Page 57: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Pescuitul de raci şi mamifere marine este interzis. Mamiferele marine capturate accidental trebuie să fie imediat eliberate în mare. În cazul în care populaţiile de peşti şi alte specii acvatice au fost puse în pericol de pescuitul excesiv, ministerul mediului poate interzice pescuitul până când populaţiile sunt restaurate. Explozivii, otrăvurile şi narcoticele, pescuitul electric, traulele de fund, dragele, armele de foc şi harpoanele sunt interzise ca fiind distructive pentru mediu şi resursele piscicole. Pescuitul comercial poate fi desfăşurat de către persoanele fizice şi juridice bulgare cărora li s-a acordat o licenţă de pescuit comercial. Navele străine pot fi autorizate să desfăşoare pescuit comercial în apele naţionale. Nu există un sistem de cote individuale transferabile în Bulgaria. TAC sunt aplicate pentru producţia de calcan şi de şprot, şi pentru exportul de caviar (sturioni).

4.2.2. România România a încheiat negocierile cu UE în domeniul pescuitului în iunie 2001, şi a acceptat întregul „acquis comunitar” fără a solicita derogări sau perioade de tranziţie. Pescuitul a fost gestionat în mod tradiţional prin restricţii directe, între care închiderile de sezon şi de zonă, dimensiunea minimă a ochiurilor de plasă şi limitarea accesului. În ultimii ani, acordarea licenţelor şi sistemul de cote individuale au fost introduse ca măsuri de control al efortului, pentru a adapta efortul de pescuit la resursele disponibile. Licenţele se referă la un anumit grup de specii sau la tipul de dispozitive folosite, şi de obicei delimitează zona de pescuit (Duzgunes şi Erdogan, 2008). Alocările de cote au fost în principal bazate pe ratele capturilor istorice, dar sunt acum acordate în limita TAC, pe baza unor studii de cercetare. Toate navele de pescuit comercial trebuie să fie înregistrate în Registrul flotei de pescuit ca o primă condiţie pentru obţinerea unui permis de pescuit şi a cotelor. Biroul de înregistrare a navelor de pescuit din cadrul Direcţiei pentru Pescuit înregistrează datele privind toate navele de pescuit în conformitate cu normele PCP din UE. Pescuitul şi protecţia stocurilor de sturioni se bazează pe cotele de pescuit şi TAC aprobate de către Academia Română, în calitatea sa de cea mai înaltă autoritate ştiinţifică, şi ghidată de CITES. Este obligatoriu ca fiecare sturion capturat să fie marcat cu o etichetă specială care să permită identificarea cu uşurinţă şi trasabilitatea, şi fiecare pescar trebuie să completeze declaraţiile de debarcare, cu toate datele privind capturile: specia de sturion, locul şi momentul capturii, şi măsurile biometrice (greutate, lungime). În Marea Neagră, utilizarea resurselor piscicole este în mod provizoriu gratuită, pentru a permite dezvoltarea activităţilor de pescuit maritim, cu un impozit de 1 % asupra vânzărilor. În pescuitul de coastă, se aplică principiul precauţiei, şi ca urmare pescuitul cu traulere este interzis în zona Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi la mai puţin de 20 m adâncime pentru restul coastei.

4.2.3. Turcia Conform Legii pescuitului din 1971 şi 1986, acordarea de licenţe atât pentru pescari, cât şi pentru navele lor, a devenit obligatorie. În timpul sezonului de pescuit, se poate pescui oriunde, orice specie şi în orice cantitate, cu unele excepţii, cum ar fi zonele închise şi dispozitivele de pescuit interzise în anumite zone, specificate în circulara anuală.

53

Page 58: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Reglementarea pescuitului se bazează pe următoarele criterii (Duzgunes şi Erdogan, 2008):

dimensiunea minimă a ochiurilor de plasă (şi anume ochiuri de 20 mm pentru traulele din Marea Neagră),

dimensiunea minimă a peştilor – lungime (cm) şi/sau greutate (g),

zone închise şi termeni specifici pentru dispozitivele şi/sau vasele de pescuit,

sezoane şi zone închise,

specii aflate în conservare completă (delfini, foci, somon, broaşte ţestoase de mare, spongieri, corali şi sturioni),

metode de pescuit şi dispozitive de pescuit complet interzise,

restricţii de dispozitive pentru anumite specii,

restricţii legate de dispozitive sau metoda de pescuit,

anumite restricţii privind poluanţii.

Interdicţiile sezoniere protejează stocurile care depun icre, interzicând utilizarea de traule şi plase pungă între lunile mai şi septembrie. Pescuitul prin traulare nu este permis pe o distanţă de 3 mile în largul coastei. Capacitatea flotei a fost îngheţată prin faptul că nu a fost permisă construirea şi licenţierea de noi nave de peste 12 m în 1991. În 1997, acordarea de licenţe a fost oprită pentru navele de pescuit noi. Cu toate acestea, un număr limitat de licenţe au fost acordate navelor de pescuit pentru perioade scurte de timp în 1994, 1997 şi 2001. Începând cu 2002, nu a mai fost permisă nicio intrare în flotă. Noile intrări sunt permise numai atunci când o navă iese din flotă. În astfel de cazuri este tolerat un maxim de creştere cu 20 % în lungime. Atât în cazul modificării cât şi al înlocuirii navelor, nu sunt luate în considerare puterea motorului sau tonajul (Duzgunes şi Erdogan, 2008). Nu există măsuri de gestionare de tip TAC şi cote de debarcare, permise exclusive de pescuit regionale sau subregionale. Aproape jumătate din reglementările în domeniul pescuitului vizează traulele şi dispozitivele de pescuit similare. Cu toate acestea, reglementările şi măsurile actuale folosesc metode ineficiente, precum şi interdicţii şi controale insuficiente, şi nu susţin refacerea resurselor de peşte (OCDE, online).

4.2.4. Rusia Legea „privind pescuitul şi protecţia resurselor biologice acvatice” din decembrie 2004 prevede stabilirea nivelurilor de TAC pentru stocurile de peşte, şi le defineşte ca fiind „captura anuală justificată în mod ştiinţific a resurselor biologice acvatice din anumite specii într-o zonă de pescuit” (FAO, 2007). Cota pentru pescuitul comercial în apele maritime interioare, marea teritorială şi ZEE ale Rusiei este furnizată de captura totală permisă anuală propusă de evaluările unor anumite institute de pescuit şi limitele administrative ale bazinelor controlate de către direcţiile speciale de pescuit (rybvods). Toate navele au nevoie de înregistrare şi toţi pescarii trebuie să fie în posesia unei licenţe. Pe lângă stabilirea TAC pentru pescuitul comercial, toate categoriile de pescuit sunt reglementate prin aşa-numitele norme privind pescuitul (Pravila rybolovstva), care sunt stabilite separat pentru câteva bazine importante, unul dintre ele fiind bazinul Marea Neagră-Marea Azov. Toate normele privind pescuitul specifică:

54

Page 59: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

zonele închise,

închiderile de sezon,

limitarea anumitor dispozitive,

dimensiunile minime ale ochiurilor de plasă,

dimensiunea minimă a capturii permise, şi

captura accidentală permisă.

Gestionarea pescuitului s-a schimbat după destrămarea fostei URSS, şi se preconizează şi alte modificări (FAO, 2007). Reforma constantă a administraţiei şi gestionării pescuitului afectează organizaţiile de pescuit în diferite moduri. Reformarea sistemului de cote este un bun exemplu al instabilităţii cadrului administrativ de pescuit (Knudsen şi Toje, 2008). Principiul de bază pentru alocarea cotelor în fosta Uniune Sovietică s-a bazat pe capacitatea de captură şi pe performanţa anterioară. Între anii 1995 şi 2000, alocarea de cote a fost hotărâtă suplimentar pe baza următoarelor principii: drepturile speciale ale populaţiei autohtone, interesul comunităţilor care depind de pescuit, contribuţia la finanţarea cercetării, supravegherea şi reproducerea stocurilor de peşti, şi conformitatea cu reglementările din domeniul pescuitului (Hønneland, 2004). În decembrie 2000 a fost introdus un nou sistem de alocare a cotelor. Au fost înfiinţate licitaţii anuale pentru cote, destinate să crească transparenţa în alocarea cotelor. Trei ani mai târziu, însă, sistemul a fost desfiinţat din cauza efectului negativ al licitaţiilor: o creştere bruscă a costurilor produselor alimentare de origine marină şi o creştere de aproape 50 % pe an în răspunderea comercială a industriei naţionale. În ce priveşte companiile de pescuit, sistemul de licitaţii a privilegiat în mod clar întreprinderile de pescuit mari şi puternice din punct de vedere financiar în defavoarea actorilor mai mici. Diverşi practicieni din cadrul sectorului de pescuit au protestat cu succes împotriva sistemului. Sistemul de licitaţie a fost înlocuit cu un nou sistem de cote începând cu 1 ianuarie 2004. Cotele se aplică acum pe cinci ani şi sunt distribuite în conformitate cu un aşa-numit aspect istoric; şi anume, companiile cele mai agresive în cumpărarea cotelor la licitaţiile de peşte din ultimii trei ani beneficiază de alocarea celor mai mari cote (Knudsen şi Toje, 2008).

4.2.5. Ucraina În mod similar pescuitului din Rusia, pescuitul ucrainean a suferit schimbări în principiul de alocare a cotelor. La începutul independenţei ucrainene, cotele erau alocate întreprinderilor individuale (Shlyakhov, 2003). Acest aranjament nu s-a dovedit eficient; anumite firme de pescuit nu şi-au putut captura cota, datorită situaţiei resurselor din anumite zone de pescuit. Altele au fost nevoite să îşi ţină echipajele şi navele în port pentru că îşi atinseseră prea repede cota. Sistemul a interzis cumpărarea şi vânzarea de cote. Unele companii au găsit totuşi o cale de ocolire a acestei norme, închiriind nave şi echipaje cu cote disponibile. În 2002 a fost introdus un nou sistem de licenţe de stat pentru pescuitul unor specii precum hamsia şi şprotul, modelat pe un sistem olimpic: pescuiţi oricât până la atingerea TAC. Numai speciile valoroase şi rare sunt reglementate prin intermediul cotelor individuale. Companiile de pescuit din Crimeea s-au plâns de faptul că nu a existat transparenţă în alocarea cotelor, în special pentru speciile valoroase. Mulţi susţin că fenomenul corupţiei este, de asemenea, o problemă gravă în gestionarea pescuitului ucrainean (Knudsen şi Toje, 2008). În ceea ce priveşte relaţiile dintre fostele state sovietice, Ucraina are acorduri privind pescuitul cu Rusia şi Georgia. Ucraina şi Rusia gestionează împreună Marea Azov şi resursele sale marine în cadrul unui comitet ruso-ucrainean înfiinţat în 1993, care

55

Page 60: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

elaborează măsuri pentru gestionarea pescuitului. Rusia şi Ucraina au, de asemenea, un acord specific prin care bărcilor celor două state le este permis să pescuiască hamsie pe teritoriul celeilalte. Acest lucru este valabil mai ales pentru navele ucrainene, întrucât ruta migratoare a hamsiilor merge spre sud de-a lungul coastei ruse. Ucraina şi Georgia gestionează în comun stocurile de peşte pelagiv mic în apele lor respective. Acest lucru înseamnă că pescarii ucraineni pot prinde hamsie în largul coastelor georgiene, astfel cum procedau în fosta URSS de la începutul anilor 1960. Puţine nave ucrainene aleg să profite de această ocazie. Taxele de trecere şi complicaţiile birocratice îngreunează şi fac neprofitabilă urmărirea hamsiei în apele georgiene (Knudsen şi Toje, 2008).

4.2.6. Georgia În ultimul deceniu, pescuitul şi-a pierdut importanţa istorică în Georgia (Duzgunes şi Erdogan, 2008). În prezent, nu există în Georgia o politică naţională în domeniul pescuitului care să reglementeze utilizarea resurselor marine în ţară (FAO, online). Concluziile privind stocurile halieutice comerciale, condiţiile ecologice şi prognoza privind pescuitul sunt furnizate de Institutul de cercetări ştiinţifice în domeniul ecologiei marine şi pescuitului din Georgia pe baza licenţei acordate de către Ministerul Ecologiei şi Resurselor Naturale. Pescuitul de coastă din Georgia se face fără a fi necesară înregistrarea, deşi prin lege pescuitul trebuie să fie licenţiat. Pescuitul este legalizat prin legea „cu privire la antreprenoriat” şi este controlat de poliţia ecologică. Pescuitul costier din zona georgiană a Mării Negre este efectuat cu plase fixe, năvoade de plajă, plase cu unghi mare şi capcane de producţie turcă cu aşa-numitele „paraşute” (Duzgunes şi Erdogan, 2008). În conformitate cu legislaţia în vigoare şi acordurile guvernamentale, începând din 1997 navele ucrainene şi turceşti pot pescui în ZEE georgiană (FAO, online).

4.3. Provocări pentru gestionarea pescuitului Evaluările experţilor naţionali în domeniul pescuitului au identificat principalele riscuri transfrontaliere pentru stocurile de peşti demersali şi anadromi (Shlyakhov şi Daskalov, 2009):

4.3.1. Stocurile de peşti demersali În toate ţările din regiunea Mării Negre, au fost adoptate măsuri de protecţie pentru stocurile halieutice, de exemplu, pentru bacaliar (Tabelul 5). Cu toate acestea, punerea în aplicare a TAC şi a cotelor, fără un control eficient al măsurilor, nu evită problema pescuitului excesiv şi alte efecte negative ale pescuitului asupra speciilor exploatate. Principalele provocări pentru gestionarea bacaliarului, rechinului şi calcanului sunt:

Lipsa unei gestionări regionale cooperative a pescuitului. Pentru grupul de peşti non-migratori cu stocuri comune, gestionarea poate avea succes numai printr-o cooperare regională destul de dezvoltată. Este nevoie de o abordare metodologică unică cu privire la toate aspectele legate de evaluarea stocurilor (metodologia, colectarea, prelucrarea şi analiza setului comun de date etc.), măsurile convenite de reglementare a pescuitului (termenii şi motivele interzicerii, dispozitivele permise de pescuit, dimensiunea ochiurilor de plasă, lungimea permisă a peştilor, capturi accidentale admisibile de puiet etc.), sistemul convenit de monitorizare prin satelit pentru navele de pescuit comercial şi multe alte aspecte.

56

Page 61: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Utilizarea unor tehnici distructive de recoltare. Utilizarea unor tehnici distructive de recoltare cu traule este o ameninţare reală pentru populaţiile de bacaliar din cauza unei rate mari a capturilor accidentale a populaţiilor de dimensiuni mici de vârstă 0+. În plus faţă de impactul direct asupra reducerii recrutării de bacaliar, aceasta poate provoca în mod indirect evaluări greşite ale TAC şi, astfel, luarea unor decizii eronate.

Eutrofizarea şi poluarea. Modificările structurii fluxului trofic din cauza efectelor induse de eutrofizare în ecosistem pot fi critice pentru populaţiile de bacaliar, deoarece zooplanctonul, peştii mici pelagici şi organismele bentonice (crustacee şi polichete) fac parte din regimul lor alimentar. La rândul său, bacaliarul este o hrană importantă pentru prădătorii mari, delfini şi păsări consumatoare de peşte. Puietul de bacaliar şi bacaliarul sub doi ani, care trăieşte pe fundul apei în principal la adâncimi mici, este cel mai vulnerabil la efectele eutrofizării.

Principalele riscuri definite mai sus pentru bacaliar se aplică, de asemenea, rechinului şi calcanului din Marea Neagră. Un alt risc poate fi adăugat în cazul rechinului: Poluarea din surse terestre (râuri) şi din evacuări directe (zona de coastă). Rechinul este un prădător care trăieşte mult în comparaţie cu alţi peşti din Marea Neagră, şi ca urmare are capacitatea de a acumula poluanţi toxici - metale grele (mercur, arsenic, plumb, cupru, zinc şi cadmiu) şi compuşi organici de clor.

În ceea ce priveşte resursele de calcan din Marea Neagră, principalul risc este pescuitul ilegal şi utilizarea unor tehnici distructive de recoltare. În sens larg, acesta include nu numai braconajul, ci şi evitarea deliberată de către pescari a măsurilor de reglementare adoptate. Acest risc are un caracter social şi economic, şi nu este uşor de redus. Un risc aproape echivalent este lipsa de gestionare regională cooperativă a pescuitului.

Tabelul 5: Măsurile de protecţie a stocurilor de bacaliar aplicate în ţările Mării

Negre.

MĂSURI DE PROTECŢIE BG GEO RO RU TR UKR

Interdicţie periodică X X X X X X

Capturi totale admisibile (TAC) X X X X X

Capturi totale permise (limită) X X

Dimensiunea minimă permisă X X X X X X

Perioade de interdicţie a pescuitului X X X X X X

Zone fără pescuit X X X

Dispozitive interzise de pescuit X X X X X X

Dimensiunea ochiurilor permisă pentru plase X X X X X X Sursă: Shlyakhov şi Daskalov (2009)

57

Page 62: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

4.3.2. Stocurile de peşti anadromi Principalele riscuri pentru peştii anadromi (sturioni şi scrumbie) sunt după cum urmează:

Pescuitul ilegal şi utilizarea unor tehnici distructive de recoltare. Pescuitul ilegal după 1993 a fost principalul motiv pentru pescuitul excesiv de sturioni, şi, probabil, pentru prăbuşirea stocurilor lor. Controlul braconajului în ţările fostei Uniuni Sovietice nu a avut niciun efect, şi autorităţile responsabile au fost deseori implicate în pescuitul ilegal (Toje şi Knudsen, 2006). În opinia experţilor IUCN, controlul braconajului şi comerţului ilegal cu caviar ar trebui să fie efectuate prin dezvoltarea şi punerea în aplicare a unor acorduri regionale comerciale şi de control, prin îmbunătăţirea condiţiilor sociale şi economice ale persoanelor, şi prin ameliorarea aplicării legilor existente.

Pierderea unor habitate valoroase de depunere a icrelor şi de creştere, în râuri şi lagune. Recuperarea habitatelor de depunere a icrelor şi creştere a juvenilelor din râuri şi lagune în viitorul apropiat nu este realistă. Habitatele-cheie din Dunăre, Nipru şi Rioni, precum şi din Marea Neagră ar trebui să fie protejate.

Modificarea regimurilor de curgere a râurilor (prin construirea de baraje şi asanarea mlaştinilor). Reducerea şi dispariţia sturionilor pot fi, de asemenea, legate de construcţia de baraje. Sturionii din Nipru obişnuiau să urce pe râu până la Moghilev (Belarus) înainte de construirea barajului, iar zona majoră de depunere a icrelor se întindea de la Herson pe tot Niprul inferior, inclusiv cataractele Niprului. După construirea barajului de la Kahovka în 1956, zona de depunere a icrelor s-a redus la 75 de km. Chiar şi lângă New Kahovka şi satul Lvovo, condiţiile pentru depunerea icrelor de sturioni au devenit improprii. În mod similar, locuri importante de depunere a icrelor pe Dunărea Mijlocie au fost reduse după construirea barajului Porţile de Fier I, în 1972. Barajul Porţile de Fier II a redus şi mai mult potenţialul de migraţie al sturionilor în anii 1980. Barajele de pe râurile turceşti Sakarya, Yesilirmak şi Kizilirmak au dus la pierderea completă a importanţei lor pentru depunerea icrelor de sturioni.

Principalele riscuri pentru scrumbie sunt asemănătoare cu cele definite mai sus pentru sturioni. Singurul punct suplimentar este starea ceva mai bună a stocului de scrumbie în comparaţie cu cel de sturioni, datorită capacităţii lor naturale de recuperare rapidă. Prin urmare, nivelul regional de reglementare a pescuitului ar trebui să fie suficient pentru a ameliora populaţia de scrumbie din Dunăre.

58

Page 63: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

5. COOPERAREA REGIONALĂ Cooperarea internaţională în regiunea Mării Negre a avut mai mult succes în abordarea problemelor de mediu ale Mării Negre decât în alte domenii (Bologa, 2004; Nicolaev şi Bologa, 2005). Principalele iniţiative de cooperare regională relevante pentru pescuit până în prezent au fost în domeniul cercetării, în special pentru documentarea modificărilor ecosistemului şi a celor legate de pescuit. În afară de dificultăţile de analiză a schimbărilor complexe din ecosistem, principala problemă pare a fi lipsa unui forum pentru negocierea unor măsuri comune de gestionare şi stabilire a modului de punere în aplicare a acestora (Caddy, 2008). În trecut, mai multe comisii au primit mandate succesive incomplete pentru gestionarea pescuitului în bazinul Mării Negre. Convenţia de la Varna din 1959 a coordonat pescuitul din fostele ţări comuniste până în 1993, când şi-a încetat efectiv activitatea. Convenţia de la Varna s-a concentrat pe colectarea de date pentru evaluarea stocurilor şi utilizarea lor pentru gestionarea resurselor (Toje şi Knudsen, 2006). Cu toate acestea, una dintre ţările Mării Negre, Turcia, nu era membră a convenţiei, şi chiar dacă la acel moment capturile turceşti erau mult mai mici decât sunt acum, această comisie poate fi cu greu considerată drept un organism de gestionare a pescuitului pentru întreaga Mare Neagră (Caddy, 2008). Începând cu anii 1990, Programul de Mediu pentru Marea Neagră (Black Sea Environmental Programme - BSEP) a acordat sprijin logistic pentru semnarea Convenţiei privind protecţia Mării Negre împotriva poluării, denumită şi Convenţia de la Bucureşti9 (Caddy, 2008). Convenţia a fost semnată la Bucureşti la 21 aprilie 1992 şi a intrat în vigoare la 15 ianuarie 1994. Responsabilă pentru realizarea obiectivelor Convenţiei este Comisia pentru protecţia Mării Negre împotriva poluării10 (BSC), un organism interguvernamental sprijinit în activităţile sale de un Secretariat Permanent stabilit la Istanbul. Secretariatul a devenit operaţional în septembrie 2000. În scopul de a sprijini BSC prin consiliere şi informaţii referitoare la teme esenţiale pentru punerea în aplicare a convenţiei, au fost desemnate Grupuri Consultative şi Centre de Activitate sub coordonarea Secretariatului Permanent. Există şapte Grupuri Consultative ale BSC pentru: (a) monitorizarea şi evaluarea poluării (PMA); (b) controlul poluării din surse şi activităţi terestre (LBS) (c) dezvoltarea de metodologii comune pentru managementul integrat al zonelor costiere (ICZM); (d) aspectele de mediu privind siguranţa transportului maritim (ESAS); (e) conservarea diversităţii biologice (CDB); (f) aspectele de mediu ale gestionării pescuitului şi a altor resurse marine vii (FOMLR); şi (g) schimb de date şi informaţii (IDE). În cadrul instituţional coordonat de BSC, au fost stabilite şapte Centre de Activitate Regională în Marea Neagră pe baza unor organizaţii naţionale existente. Obiectivul principal al BSC este de a îmbunătăţi calitatea mediului în Marea Neagră. Scopul urmărit iniţial a fost negocierea unei Comisii separate în domeniul pescuitului în Marea Neagră pentru a gestiona activitatea privind resursele piscicole comune. Negocierile privind forma şi responsabilităţile unei astfel de Comisii de pescuit s-au desfăşurat se pare sporadic pe parcursul a mai mult de un deceniu, fără nicio rezoluţie convenită până în prezent. Deşi pescuitul a fost pe ordinea de zi a reuniunilor BSC de ceva timp, nu au fost adoptate

9 Denumirea „Convenţia de la Bucureşti” nu se referă de fapt numai la Convenţia-cadru în sine, ci şi la cele cinci

rezoluţii ale sale, şi la cele trei protocoale (Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse de pe uscat, Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe nocive, a mediului marin al Mării Negre, în situaţii de urgenţă şi Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin descărcare).

10 Uneori denumită Comisia Mării Negre sau Comisia de la Istanbul.

59

Page 64: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

controale majore privind capturile, capacitatea sau alocările în lipsa unui acord privind o anumită Comisie de pescuit. Activităţile transfrontaliere de pescuit rămân în mare parte nereglementate. La cea de a treisprezecea reuniune a sa din noiembrie 2005, BSC a primit mandatul de a gestiona sectorul pescuitului ca o responsabilitate complementară sarcinii sale principale de restabilire a calităţii mediului, probabil ca măsură intermediară (Caddy, 2008). Convenţia de la Bucureşti menţionează pescuitul doar în mod succint la articolul XIII Protecţia resurselor marine vii: „Părţile contractante, atunci când iau măsuri în conformitate cu prezenta convenţie pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin al Mării Negre, vor acorda o atenţie deosebită evitării producerii de daune vieţii marine şi resurselor vii, în special prin schimbarea habitatelor lor şi crearea de piedici în calea pescuitului şi altor folosinţe legitime ale Mării Negre, şi în legătură cu aceasta vor acorda atenţia cuvenită recomandărilor organizaţiilor internaţionale competente.” BSC are legături de cooperare şi opţiuni pentru desfăşurarea de discuţii consultative cu alte organizaţii interguvernamentale implicate în chestiunile legate de poluarea marină la nivel global şi regional. UE are un statut de observator (reprezentată de Comisia Europeană, DG ENV), la care se adaugă Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Fondul global de mediu (GEF) al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD), Organizaţia Maritimă Internaţională (OMI), Comisia Internaţională pentru Protecţia Fluviului Dunărea (ICPDR), Acordul privind conservarea cetaceelor din Marea Neagră, Marea Mediterană şi din zona adiacentă a Oceanului Atlantic (ACCOBAMS), Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN), Agenţia Europeană de Mediu (AEM) şi alte câteva organizaţii. Organizaţia pentru Cooperare Economică la Marea Neagră (OCEMN) înfiinţată în 1992, este o organizaţie economică regională care are drept obiectiv "încurajarea interacţiunii şi armoniei între statele membre11, precum şi asigurarea păcii, stabilităţii şi prosperităţii care încurajează relaţiile de prietenie şi bună vecinătate în regiunea Mării Negre". OCEMN a luat unele iniţiative limitate în ceea ce priveşte chestiunile maritime (Knudsen şi Toje, 2008). La începutul anilor 2000, au avut loc negocieri în cadrul OCEMN referitoare la posibilitatea unui acord în cadrul OCEMN privind o convenţie în domeniul pescuitului. Deşi au avut loc discuţii intense, s-a decis că OCEMN nu va încheia un acord de pescuit. Cu toate acestea, OCEMN ia parte în calitate de observator la continuarea negocierilor cu privire la o convenţie în domeniul pescuitului sub auspiciile BSC. Până în prezent pescuitul nu a reprezentat o zonă de cooperare OCEMN de sine stătătoare, însă priorităţile Grupului de Lucru pentru Agricultură şi Agroindustrie pentru perioada curentă includ consultări privind elaborarea de măsuri eficiente de control şi supraveghere a pescuitului în bazinele din apropierea frontierelor. Proiectul pentru reabilitarea ecosistemului Mării Negre (Black Sea Ecosystem Recovery Project - BSERP) a fost dezvoltat sub auspiciile Programului pentru ape internaţionale din cadrul Fondului global de mediu (GEF), şi este implementat de PNUD. Eforturile iniţiale ale GEF pentru protecţia ecosistemului Mării Negre datează din 1993. Programul de mediu al Mării Negre (Black Sea Environmental Programme - BSEP, 1993-1996) a îndeplinit o funcţie importantă, şi anume de a face ca diferitele intervenţii să fie coerente şi uşor de înţeles pentru public şi pentru guverne. În cadrul BSEP au fost realizate o serie de studii de fond, iar o Analiză Diagnostică Transfrontalieră a fost finalizată în iunie 1996. Pe baza acestui raport ştiinţific cuprinzător, înalţi oficiali ai guvernului au negociat Planul Strategic de Acţiune pentru Marea Neagră (Black Sea Strategic Action Plan - BS-

11 OCEMN cuprinde cele şase ţări de la Marea Neagră, precum şi Albania, Armenia, Azerbaidjan, Grecia, Republica

Moldova şi Serbia. Începând cu 2007, Comisia Europeană are statut de observator în cadrul OCEMN.

60

Page 65: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

SAP), semnat la 31 octombrie 1996, în cadrul Conferinţei Ministeriale de la Istanbul. Punerea în aplicare a BS-SAP a rămas oarecum în urmă. Există multe motive pentru aceasta, inclusiv întârzierile în finalizarea acordurilor instituţionale descrise mai sus şi dificultăţile economice cu care se confruntă în continuare multe dintre ţări. În reuniunea sa din aprilie 2000, BSC şi-a reiterat angajamentul de a supraveghea punerea în aplicare a BS-SAP. De asemenea, BSC a fost de acord să abordeze GEF şi Comisia Europeană în vederea acordării de sprijin reînnoit pentru a putea atinge acest obiectiv. O revizuire a Analizei Diagnostice Transfrontaliere a Mării Negre a fost realizată în 2007. În perioada 1997-1999 au fost elaborate Planuri Naţionale de Acţiune Strategică, puse în aplicare cu ajutorul unei finanţări din intervenţia regională a GEF. Suportul GEF a permis, de asemenea, finalizarea revizuirii actualelor dispoziţii legale, politice şi instituţionale pentru limitarea deversărilor de nutrienţi în mediul acvatic la nivel naţional în anul 2000. Acest ultim efort, care a început în 2002, este asociat în cadrul Parteneriatului Strategic Dunăre/Marea Neagră, împreună cu Proiectul Regional pentru Dunăre (PNUD), şi cu Instrumentul pentru Reducerea Nutrienţilor în Marea Neagră (Banca Mondială). Parteneriatul Strategic este un cadru de finanţare de 97 de milioane de dolari americani, care oferă investiţii şi vizează crearea de capacităţi pentru cele 17 ţări din bazinul Dunăre/ Marea Neagră, pentru a îmbunătăţi calitatea apei şi pentru a reduce nivelul de nutrienţi. BSERP a fost lansat în două faze, implicând o sumă de 10 milioane de dolari americani într-un efort de 5 ani, şi beneficiind de Serviciile de Operaţiuni ONU în calitate de agent de administrare în numele PNUD. Proiectul include o unitate de punere în aplicare în Istanbul, în acelaşi sediu cu Secretariatul permanent al BSC. Proiectul susţine aspectele regionale ale Parteneriatului Mării Negre pentru Controlul Nutrienţilor, ajutând şi întărind rolul BSC. BSERP asigură furnizarea unei serii de instrumente juridice şi politice armonizate pentru a aborda problema eutrofizării şi a eliberării anumitor substanţe periculoase, precum şi pentru a facilita recuperarea ecosistemului. BSERP lucrează îndeaproape cu BSC, care este „clientul” principal al proiectului, alături de publicul larg din regiunea Mării Negre. Fondul de Investiţii al Băncii Mondiale şi Proiectul Regional pentru Dunăre (DRP) sunt alţi parteneri-cheie în Parteneriatul Strategic Dunăre/ Marea Neagră al GEF, din care face parte şi BSERP. Împreună, aceştia abordează degradarea transfrontalieră a mediului în bazinul Dunăre/Marea Neagră, BSERP şi DRP prin intermediul reformelor politice şi juridice, sensibilizarea opiniei publice şi consolidarea instituţională, iar Fondul de Investiţii al Băncii Mondiale, prin investiţii de finanţare în vederea reducerii nutrienţilor în regiunea Mării Negre. Sinergia Mării Negre este o iniţiativă de cooperare regională prezentată de Comisia Europeană în aprilie 2007, menită să crească cooperarea cu şi între ţările din regiunea Mării Negre12. Sinergia Mării Negre a fost concepută ca un cadru flexibil complementar cu politicile UE existente în regiune, şi anume Politica europeană de vecinătate, parteneriatul strategic cu Federaţia Rusă şi politica de preaderare pentru Turcia. Deşi este o iniţiativă în cadrul UE, Sinergia Mării Negre a fost concepută ca un „efort colectiv” care vizează stimularea reformelor democratice şi economice, susţinerea stabilităţii şi promovarea dezvoltării, focalizarea pe proiecte practice în domenii de interes comun, acţiunea coordonată într-un cadru regional ca răspuns la oportunităţi şi provocări, şi dezvoltarea unui climat mai favorabil pentru soluţionarea conflictelor din regiune.

12 Regiunea Mării Negre cuprinde Grecia, Bulgaria, România şi Moldova în vest, Ucraina şi Rusia în nord, Georgia,

Armenia şi Azerbaidjan în est şi Turcia în sud. Deşi Armenia, Azerbaidjan, Moldova şi Grecia nu sunt state cu ieşire la Marea Neagră, prin istorie, proximitate şi legături strânse, acestea sunt actori regionali naturali (Comisia Europeană, 2007).

61

Page 66: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Lista de priorităţi şi sarcini ale Sinergiei Mării Negre acoperă un număr mare de sectoare, lucru care a fost uneori criticat ca favorizând dispersia (Parlamentul European, 2008). Pescuitul este unul dintre domeniile de cooperare definite de Sinergia Mării Negre, şi o serie de sarcini concrete sunt formulate:

acţiunea la nivel regional pentru a ajuta stocurile de peşti din Marea Neagră să se refacă;

promovarea dezvoltării durabile prin gestionarea pescuitului, cercetare, culegerea de date şi evaluarea stocurilor din regiunea Mării Negre;

explorarea de noi modalităţi de a asigura folosirea raţională şi responsabilă a resurselor de pescuit în regiune;

o mai bună utilizare a posibilităţilor oferite de către Comisia Generală pentru Pescuit în Marea Mediterană, care include Marea Neagră în mandatul său.

Comisia Generală pentru Pescuit în Marea Mediterană (CGPM) este o organizaţie regională de gestionare a pescuitului, care are scopul de a promova dezvoltarea, conservarea, gestionarea raţională şi cea mai bună utilizare a resurselor marine vii, precum şi dezvoltarea durabilă a acvaculturii în Marea Mediterană, Marea Neagră şi apele de legătură. CGPM se bazează pe un acord aprobat de Conferinţa FAO în 1949 şi a intrat în vigoare în 1952. Amendamentele la acest acord au fost aprobate în 1963, 1976 şi 1997. Trei dintre ţările Mării Negre sunt membre ale CGPM: Bulgaria (din 3 noiembrie 1969), România (din 19 februarie 1971) şi Turcia (începând cu 6 aprilie 1954). În schimb, Ucraina, Rusia şi Georgia nu sunt membre, ceea ce reprezintă o limitare serioasă pentru un rol eficient al CGPM în regiune. CGPM nu a jucat un rol activ de gestionare în Marea Neagră, altul decât furnizarea de experţi şi memorie instituţională (Caddy, 2008). Dar, în comparaţie cu alte comisii de gestionare activă, cum ar fi NAFO şi ICES, se pare că până acum nicio comisie nu gestionează resursele comune de la Marea Neagră utilizând instrumentele convenţionale (cote convenite la nivel internaţional şi/sau de controlul accesului/efortului. CGPM a jucat, de asemenea, un rol secundar pentru statele membre care pescuiesc ton şi care nu sunt membre ale Comisiei Internaţionale pentru Conservarea Tonului din Oceanul Atlantic (ICCAT), dar în acest caz, o comisie foarte activă privind tonul, ICCAT, joacă rolul principal (Caddy, 2008). CGPM şi-a exprimat recent angajamentul de a consolida acţiunile sale în Marea Neagră, în special în cadrul celei de a 32-a sesiuni din 2008, unde Secretariatul CGPM a prezentat un proiect-cadru privind „Consolidarea cooperării în regiunea Mării Negre”. A existat un consens general cu privire la necesitatea de a se concentra în special pe consolidarea capacităţii ţărilor Mării Negre de a aborda provocarea privind gestionarea pescuitului în Marea Neagră şi ecosistemele acesteia, prin formularea rapidă şi punerea în aplicare a unui proiect ştiinţific şi tehnic în Marea Neagră.

*** Negocierea unei Comisii de pescuit pentru Marea Neagră a fost în curs de desfăşurare în mod intermitent timp de aproape un deceniu după încetarea activităţii Comisiei de la Varna. Nu este clar de ce aceste negocieri anterioare nu au avut succes, dar se poate presupune că parţial responsabil a fost contrastul considerabil între performanţele trecute ale unor state riverane în domeniul pescuitului şi performanţele recente ale acestora, în situaţii foarte diferite din punct de vedere economic care acum predomină la nivel naţional (Caddy,

62

Page 67: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

2008). După cum se constată în Analiza Diagnostică Transfrontalieră a Mării Negre13, „ […] distribuţia actuală a beneficiilor în ţările riverane nu reflectă şi distribuţia teritorială a resurselor”. Într-adevăr, după dezmembrarea Uniunii Sovietice, Turcia şi-a asumat un rol mult mai dominant. În Ucraina şi Rusia, ideea că pescarii turci au mult de pierdut într-un acord internaţional este răspândită la scară largă, deopotrivă în rândul pescarilor, al administraţiei şi al oamenilor de ştiinţă din cercetarea marină, deoarece cred că Turcia funcţionează pe baza unui regim de acces liber, cu un control redus sau inexistent al activităţilor de pescuit (Knudsen şi Toje, 2008). Dificultatea de a ajunge la cote corespunzătoare atât în ceea ce priveşte baza de resurse cât şi capacităţile flotei, dat fiind faptul că acestea s-au schimbat dramatic în ultimele decenii, va trebui în cele din urmă să fie totuşi depăşită. În caz contrar, toate părţile vor avea de suferit din punct de vedere economic în urma scăderii resurselor. Dacă un acord elementar de partajare continuă să rămână în suspensie, există riscul colapsului resurselor, iar daunele economice pe termen lung care au afectat deja pescuitul în cazul anumitor resurse se vor răspândi pe o scară mai extinsă (Caddy, 2008).

13 www.grid.unep.ch/bsein/tda/files/3b1x.htm.

63

Page 68: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

64

Page 69: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

BIBLIOGRAFIE Acara A., 1985. The Black Sea turbot. State Planning Organization, Ankara Turkey.

Ascherson N., 2007. Black Sea, the birthplace of civilisation and barbarism. Vintage Books London, 306 pp.

Balkas T., Decheo G., Mihnea R., Serbanescu O., Unluata U., 1990. Review of the State of the Marine Environment of the Black Sea. United Nations Environment Programme, Regional Seas Reports and Studies 124.

Birkun Jr. A.A, 2008. Tursiops truncatus ssp. ponticus. In: IUCN 2010. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2010.4 www.iucnredlist.org.

Black Sea Commission, 2002. State of the Environment of the Black Sea - Pressures and Trends 1996-2000. Istanbul, Turkey.

Black Sea TDA (Transboundary Diagnostic Analysis), 2007. Online at http://archive.iwlearn.net/www.bsepr.org/www.bsepr.org/Text/Activities/default.html

Bologa A., 2004. A Black Sea integrated environmental quality monitoring - a prerequisite for regional cooperation and EU accession. Geo-Eco-Marina 9-10.

Bryantsev V.A., Serobaba I.I., Shlyakhov V.A., Yakovlev V.N., 1994. Biological resources of the Black Sea in the present ecological conditions. Proceedings of the Black Sea Symposium Ecological Problems and Economical Prospects, Istanbul, 293-296.

BSERP online, www.bserp.org

Caddy J.F., 1993. Contrast between recent fishery trends and evidence for nutrient enrichment in two Large Marine Ecosystems: The Mediterranean and the Black Seas. In: K. Sherman, L.M. Alexander, B.D. Gold (editors), Large Marine Ecosystems: Stress, Mitigation and Sustainability, AAAS Washington D.C., U.S., 137-147.

Caddy J.F., 2008. Recent experience and future options for fisheries assessment and management in the Black Sea: A GFCM perspective. GFCM: XXXII/2008/Dma.4 Strengthening cooperation in the Black Sea, Attachment 1.

Chashchin A.K., 1998. The anchovy and other pelagic fish stock transformations in the Azov-Black Sea basin under environmental and fisheries impact. Proceedings of the First International Symposium on Fisheries and Ecology, 1-10.

Comisia Europeană, 2007. Black Sea Synergy - a new regional cooperation initiative, communication to the Council and the European Parliament, COM (2007) 160 final, 11.4.2007.

Daskalov G., 1999. Relating fish recruitment to stock biomass and physical environment in the Black Sea using generalised additive models. Fisheries Research 41, 1-23.

Daskalov G.M., 2002. Overfishing drives a trophic cascade in the Black Sea. Marine Ecology Progress Series 225, 53-63.

Daskalov G.M., 2003. Long-term changes in fish abundance and environmental indices in the Black Sea. Marine Ecology Progress Series 255, 259-270.

Daskalov G.M., Grishin A.N., Rodionov S., Mihneva V, 2007. Trophic cascades triggered by overfishing reveal possible mechanisms of ecosystem regime shifts. Proceedings of the National Academy of Sciences 104/25, 10518-10523.

Dumont H., Mamaev V.O., Zaitsev Y.P., 1999. Black Sea Red Data Book, United Nations Office for Project Services, 413.

Duzgunes E., Erdogan N., 2008. Fisheries management in the Black Sea countries. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 8, 181-192.

65

Page 70: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Eremeyev V.N., Zuyev G.V., 2007. Commercial fishery impact on the modern Black Sea ecosystem: a review. Turkish Journal of Fisheries and Aquatic Sciences 7, 75-82.

FAO, 2007. Fishery and aquaculture country profiles, National fishery sector overview: The Russian Federation. Food and Agriculture Organization of the United Nations, ftp://ftp.fao.org/FI/DOCUMENT/fcp/en/FI_CP_RU.pdf.

FAO, online. Fishery and aquaculture country profiles, National fishery sector overview: Georgia. Food and Agriculture Organization of the United Nations, http://www.fao.org/fishery/countrysector/FI-CP_GE/en.

Fashchuk D.Y., Samyshev E.Z., Sebakh L.K., Shlyakhov V.A., 1991. Forms of anthropogenic impact on the Black Sea ecosystem and its state under modern conditions. Journal of Ecology of the Sea 38, Naukova dumka, Kiev Ukraine, 19-28 (in Russian).

Gomoiu M.T., 2004. New approaches in the assessment of the Black Sea ecosystems. Geo-Eco-Marina 9-10.

Grishin A., Daskalov G., Shlyakhov V., Mihneva V., 2007. Influence of gelatinous zooplankton on fish stocks in the Black Sea: analysis of biological time-series. Marine Ecological Journal 6/2, 5-24.

Gubanov E.P., 2005. Technogenic influence on the Black Sea ecosystem and its consequences. Rybnoe khozyaistvo Ukrainy 3/4, 14-18 (in Russian).

Gucu A.C., 1997. Role of fishing in the Black Sea ecosystem. In E. Özsoy and A. Mikaelyan (editors), Sensitivity to change: Black Sea, Baltic Sea and North sea. NATO ASI Series 2, Environment 27, Kluwer Academic Publishers, 149-162.

Heileman S., Parr W., Volovik G., online. Black Sea: LME#62, http://www.lme.noaa.gov/index.php?option=com_content&view=article&id=108:lme62&catid=41:briefs&Itemid=72

Hønneland G., 2004. Russian fisheries management: The precautionary approach in theory and practice. Leiden, The Netherlands: Martinius Nijhoff.

Ivanov L., Beverton R.J.H., 1985. The fisheries resources of the Mediterranean. Part two: Black Sea. FAO studies and reviews 60, 135 pp.

Karakulak F.S., Oray I.K., 2009. Remarks on the fluctuation of bluefin tuna catches in Turkish waters. Collect. Vol. Sci. Pap. ICCAT 63, 153-160.

Kideys A.E, 2002. Fall and rise of the Black Sea ecosystems. Science 297 (5586), 1482-1484.

Kirnosova I.P., 1990. Growth parameters and mortality of spiny dogfish from the Black Sea. Biological resources of the Black Sea, Collected papers, VNIRO Moscow, 113-123 (in Russian).

Kirnosova I.P., Lushnicova V.P., 1990. Feeding and food requirements of spiny dogfish (Squalus acanthias L.). Biological resources of the Black Sea, Collected papers, VNIRO Moscow, 45-57 (in Russian).

Knudsen S., 2008. GFCM Black Sea programme: preliminary elements for a project framework. GFCM: XXXII/2008/Dma.4 Strengthening cooperation in the Black Sea, Attachment 3.

Knudsen S., Zengin M., 2006. Multidisciplinary modeling of Black Sea fisheries: a case study of trawl and sea snail fisheries in Samsun. 1st Bilateral Scientific Conference Black Sea Ecosystem 2005 and Beyond, 8-10 May 2006, Istanbul Turkey.

Knudsen S., Toje, H., 2008. Post-Soviet transformations in Russian and Ukrainian Black Sea fisheries: socio-economic dynamics and property relations. Southeast European and Black Sea Studies 8/1, 17-32.

Mee L.D., Topping G., 1999. Black Sea Pollution Assessment. Black Sea Environmental Series 10. UNDP, United Nations Publications, New York, U.S.

66

Page 71: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

Navodaru I., Staraş M., Banks R., 1999. Management of sturgeon stocks of the lower Danube River system. In: R. Stiuca and I. Nuchersu (editors), The Deltas: State-of-the-art protection and management, Conference Proceedings, 229-237.

Nicolaev S., Bologa A., 2005. Romanian involvement in the Black Sea management - scientific and political tools (1990-2005): the case study of the National Institute for Marine Research and Development "Grigore Antipa". Geo-Eco-Marina 11, 49-56.

Nicolaev S., Papadopol N.C., Bologa, A.S., Cociasu A., Dumitrescu E., Zaharia T., Patrascu V., 2004. Needs for sustainable development of the Romanian Black Sea coast. Cercetari marine INCDM 34, 321-329.

OECD, online. Country Note on National Fisheries Management Systems–Turkey, http://www.oecd.org/dataoecd/9/29/34431494.pdf.

Oguz T., Fach B., Salihoglu B., 2008. Invasion dynamics of the alien ctenophore Mnemipsis leidyi and its impact on anchovy collapse in the Black Sea. Journal of Plankton Research 30/12, 1385-1397.

Oguz T., Velikova V., Kideys A., 2009. Overall assessment of the present state of the Black Sea ecosystem. Implementation of the Strategic Action Plan for the Rehabilitation and Protection of the Black Sea (2002-2007), Publications of the Commission on the Protection of the Black Sea Against Pollution (BSC) 2009-1, Istanbul, Turkey, 417-448.

Panin N., Jipa D., 2002. Danube River sediment input and its interaction with the north-western Black Sea. Estuarine, Coastal and Shelf Science 54/3, 551-562.

Parlamentul European, 2008. A Black Sea Regional Policy Approach, Resolution of 17 January 2008 (2007/2101(INI), P6_TA(2008)0017, http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-/EP//TEXT+TA+P6-TA-2008-0017+0+DOC+XML+V0//EN&language=EN

Prodanov K., Bradova N., 2003. Stock Assessment of the Whiting (Merlangius merlangus) in the Western Part of the Black Sea during 1971-1997. Proceedings of the Institute of Oceanology 4, 149-156.

Prodanov K., Mikhailov K., Daskalov G.M., Maxim K., Chashchin A., Arkhipov A., Shlyakhov V., Ozdamar E., 1997. Environmental management of fish resources in the Black Sea and their rational exploitation. Studies and Reviews, GFCM 68, FAO Rome, 178 pp.

Radu G., 2006. The state of main habitats important for Black Sea marine living resources. Romanian second Fishery Report, UNDP/GEF Black Sea Ecosystem Recovery Project Phase II, 29 pp.

Radu G., Nicolaev S., Radu E., Anton E., 2006. Evolution of main indicators of marine living resources from the Romanian Black Sea sector in 2004 and 2005. 1st Bilateral Scientific Conference Black Sea Ecosystem 2005 and Beyond, 8-10 May 2006, Istanbul Turkey.

Raykov V., Schlyakhov V., Maximov V., Radu Gh., Staicu I., Panayotova M., Yankova M., Bikarska I., 2008. Limit and target reference points for rational exploitation of the turbot (Psetta maxima L.) and whiting (Merlangius merlangus euxinus Nordm.) in the western part of the Black Sea. Acta Zoologica Bulgarica, Suppl. 2, 305-316.

Serobaba I.I., Domashenko G.P., Yuriev G.S., Malyshev I.I., Gapishko A.I., Shlyakhov V.A., Kirillyuk M.M., Kaminer K.M., Domashenko Yu.G., Vinarik T.V., Timoshek N.G., Kirnosova I.P., Mikhailyuk A.N., Korkosh N.I., Akselev O.I., Chashchin A.K., Zhigunenko A.V., Litvinenko N.M., 1988. Commercial Fishery Description of the Black Sea (section Characteristics of the commercial species - Description of fishing grounds). AzcherNIRO, Publishing House of the Chief Department of Navigation and Oceanography of the Ministry of Defense for the Ministry of Fisheries of the USSR, 48-96 (in Russian).

Shlyakhov V.A., 1983. Biology, distribution and fishery of whiting (Odontogadus merlangus euxinus, Nordmann) in the Black Sea. USSR, Moscow, Proceedings of VNIRO Biological resources and prospects of fishery of new species - fishes and invertebrates, 104-125 (in Russian).

67

Page 72: pescuitul în marea neagră notă

Departamentul tematic B: Politici structurale şi de coeziune

Shlyakhov V., 2003. Management of fisheries: National report of Ukraine. The workshop of responsible fisheries, Sile Turkey: Black Sea Environmental Program.

Shlyakhov V., Charova I., 2003. The Status of the Demersal Fish Population along the Black Sea Cost of Ukraine. In: B. Öztürk and S. Karakulak (editors), Workshop on Demersal Resources in the Black and Azov Seas, Turkish Marine Research Foundation, Istanbul Turkey, 65-74.

Shlyakhov V.A., Daskalov G.M., 2009. The state of marine living resources. Implementation of the Strategic Action Plan for the Rehabilitation and Protection of the Black Sea (2002-2007), Publications of the Commission on the Protection of the Black Sea Against Pollution (BSC) 2009-1, Istanbul, Turkey, 321-364.

Shlyakhov V.A., Chashchin A.K., Korkosh N.I., 1990. Intensity of fisheries and dynamics of the Black Sea anchovy stocks. In: Biological resources of the Black Sea, USSR, Moscow: VNIRO 93-102 (in Russian).

Shlyakhov V.A., Goubanov E.P., Demyanenko K.V., 2005. On the state of stocks and unreported catches of Azov sturgeons. In: L.V. Izergin (editor), Problems and solutions of the modern fisheries in the Azov Sea basin, Renata Publishing House, Mariupol Ukraine, 59-61 (in Russian).

Sorokin Y.I., 1982. The Black Sea: Nature, resources. Nauka Moscow, 216 pp (in Russian).

Suarez de Vivero J.L., 2010. Jurisdictional waters in the Mediterranean and Black Seas. European Parliament, Policy Department B: Structural and Cohesion policies, Fisheries, 134 pp.

Toje H., Knudsen S., 2006. Post-Soviet transformations in Russian and Ukrainian Black Sea fisheries: socio-economic dynamics and property relations. 1st Bilateral Scientific Conference Black Sea Ecosystem 2005 and Beyond, 8-10 May 2006, Istanbul Turkey.

Tonay A.M., Öztürk B., 2003. Cetacean Bycatch - Turbot fisheries interaction in the western Black Sea. In: B. Öztürk and S. Karakulak (editors), Workshop on Demersal Resources in the Black and Azov Seas, Turkish Marine Research Foundation, Istanbul Turkey, 1-8.

Turkish Statistical Institute, 2009. Fishery statistics. Turkish Statistical Institute Printing Division, Ankara Turkey, 59 pp.

UNCLOS, 1982. Division for Ocean Affairs and the Law of the Sea, http://www.un.org/Depts/los/convention_agreements/convention_overview_convention.htm

UNEP/GRID-Arendal, 2001. Maps and Graphics Library, http://maps.grida.no/region/blacksea

Zaitsev U.P., Phesunov O.E., Sinegub I.A., 1999. The influence of bottom trawling fishery on the ecosystem of the Black Sea shelf. Reports of Academy of Science 3, 156-158 (in Russian).

Zaitsev Y., Mamaev V., 1997. Marine Biological Diversity in the Black Sea: A Study of Change and Decline. Black Sea Environmental Series 3, GEF-BSEP, UN Publications New York, 208 pp.

Zaitsev Y.P., 1992. The ecological state of the shelf zone of the Black Sea near Ukrainian costs. Journal of Hydrobiology 28/4, 3-18 (in Russian).

Zengin M., 2003. The Current Status of Turkey's Black Sea Fisheries and Suggestions on the Use of Those Fisheries. Workshop on Responsible Fisheries in the Black Sea and the Azov Sea, and Case of Demersal Fish Resources, Black Sea Environmental Programme Country Report, 34 pp.

Zolotarev P.N., Shlyakhov V.A., Akselev O.I, 1996. The food supply and feeding of Russian sturgeon Acipenser gueldenstaedti and the starred stuggeon A. stellatus in the north-western part of the Black Sea under modern ecological conditions. Journal of Ichthyology 36/4, 317-322 (in Russian).

68

Page 73: pescuitul în marea neagră notă

Pescuitul în Marea Neagră

69

NOTE

Page 74: pescuitul în marea neagră notă
Page 75: pescuitul în marea neagră notă
Page 76: pescuitul în marea neagră notă