Mizele subterane enorme ale conflictului Est-

Vest: cine va supravieţui?

Cristian Unteanu, 21 martie 2014, 11:08

http://adevarul.ro/international/in-lume/mizele-subteraneenorme-conflictului-est-vest-

supravietuii-1_532bfef10d133766a818b4f6/index.html

Revine obsedant întrebarea: de ce reacţia foarte lentă şi evident subdimensionată a Occidentului

faţă de Rusia? De ce, dincolo de câteva măsuri diplomatice şi unele economic-individual-

punitive, nimeni nu flexează muşchii pentru trimiterea unui mesaj de forţă?

Răspunsul nu este acum în zona politicului şi a diplomaţiei euro-atlantice obosite şi ineficace

tocmai prin efortul de a evita cu orice preţ intrarea în singura zonă care contează: impactul

financiar negativ şi, de aici, geopolitic pe care l-ar avea o eventuală ruptură gravă în

relaţiile Occidentului cu Rusia. Exact pe ce mizează cu succes Moscova în acest moment,

speculând la maximum teama că un nou Război Rece nu ar fi numai unul al vorbelor, ci ar

provoca un dezechilibru imens pe piaţa energetică, punând în pericol real economiile multora

dintre ţările membre UE şi deschizând o nouă eră în jocul geopolitic. Consfinţind, prin aceasta,

apariţia unui nou eşichier al puterii globale, de data asta centrat pe noile puteri emergente ale

Asiei.

Să vedem care ar fi, concret, câteva dintre aceste implicaţii.

Contextul actual este cel al unei dependenţe europene de 70% faţă de importurile de gaz din

Rusia. În raportul 2014 „Criza sistemului electric european: diagnostic şi soluţii‖, francezul Jean

Pisani Ferry, comisar general pentru strategie şi prospectivă afirmă că nivelul ar putea creşte în

viitor la 80%. Concluzia sa este deosebit de alarmantă:

Nu sunt asigurate nici securitatea aprovizionării, nici păstrarea competitivităţii europene şi nici

controlul emisiei de gaze de seră prin intermediul eficienţei energetice şi recurgerea la energii

neconvenţionale

Iată şi analiza, pentru Atlantico (3 martie 2014), geo-economistului Nicolas Mazzucchi,

cercetător asociat la IRIS (Institutul de relaţii internaţionale şi strategice), specialist în probleme

strategice şi strategii de influenţă între actorii statali şi companii în cadrul procesului de

mondializare:

„Impactul ar fi enorm, imposibil de suportat pentru anumite ţări. Cea mai mare parte a

ţiţeiului şi gazului natural rusesc este exportată înspre Occident. UE şi ţările europene sunt cei

mai importanţi importatori la nivelul materiilor prime energetice. Să mai adăugăm şi faptul că

enorm de multe ţări europene sunt dotate cu centrale nucleare ruseşti, având contracte cu

Rusia pentru aprovizionarea cu uraniu. Atomener-goprom, compania rusă de contrucţie a

centralelor nucleare operează în Republica Cehă, în Slovacia...Aceeaşi societate a încheiat

contracte de aprovizionare cu AREVA pentru alimentarea centralelor nucleare în Marea Britanie.

Germania este ţara cea mai dependentă de Rusia. Începând cu anii 1990, s-a constituit

drept hub-ul energetic al Rusiei în Europa. Sediul pentru Europa al Gazprom se află în

Germania, această ţară fiind primul importator de petrol-gaz natural din Rusia. Deci, Germania

va fi afectată în primul rând. Dar şi toate ţările situate între ea şi Rusia, adică întreaga Europă

Centrală şi de Est care sunt extrem de dependente. Aceste ţări, spre exemplu Polonia, Slovacia

sau Republica Cehă avuseseră deja extrem de mult de pierdut în perioada primelor conflicte pe

teme energetice între Rusia şi Ucraina.

Rusia şi-a diversificat şi conductele de transport spre Europa, construind gazoducul North

Stream şi acum South Stream, ceea ce înseamnă că ţări care erau mai puţin dependente de

Rusia devin din ce în ce mai dependente. Franţa, spre exemplu, a trecut de la 12% la 15% la

nivelul aprovizionării cu gaz natural rusesc în doar cinci ani. La nivelul UE, o ruptură a

relaţiilor cu Rusia ar avea un impact major – ceea ce acreditează ideea că asta nu se va

întâmpla – iar acest impact ar fi cu adevărat dramatic pentru Germania şi Europa centrală

şi de est. ‖

Analiză confirmată şi de datele EUROSTAT:

Discuţia aceasta trebuie pusă în contextul în care, conform datelor furnizate de Agenţia

Internaţională pentru Energie (AIE) în raportul World Energy Outlook 2013 anunţă că la

nivelul anului 2035 va creşte cu 50%, mai ales datorită cererii în creştere constantă a

nevoilor energetice ale Chinei şi Indiei...Centrul de gravitate al cererii mondiale de energie

se transferă în mod decisiv înspre economiile emergente – ele vor acoperi peste 90% din

cererea mondială de energie în 2035. Comerţul cu materii prime energetice este reorientat

din bazinul Atlanic către regiunea Asia-Pacific.

La începutul perioadei 2020, China va deveni cea mai importantă ţară importatoare de

petrol, iar India va deveni cel mai mare imporator de cărbune...Orientul Mijlociu va

deveni un consumator major de energie, cererea sa de gaz natural devenind mai mare până

în 2020 decât cea a tuturor ţărilor din OECD – ajungând până în 2020 al doilea mare

consumator mondial de gaz natural şi situându-se pe locul trei mondial în consumul de

petrol până în 2030.

Este evident că această analiză are o dimensiune geopolitică imposibil de ignorat căci apare ca

certă nu numai o redimensionare dramatică a harţii cererii mondiale de energie, dar se anunţă

implicit şi pe ce axă urmează să se construiască viitorul peisaj global de putere şi care vor putea

fi actorii săi principali. Urmarea logică este şi reorientarea marilor actori producători de energie

spre aceste pieţe şi valorizarea bruscă a ofertei uriaşe pe care o reprezintă cumului de state

emergente grupate în Organizaţia de Cooperare la Shanghai.

De aici, analiştii privesc cu deosebită atenţie vizita pe care Vladimir Putin o va face la Beijing în

luna mai, ocazie cu care s-ar putea semna ceea ce unii denumesc deja „contractul mileniului‖, o

linie de aprovizionare rusească cu gaz natural către China, rezultat a mai mulţi ani de negocieri.

Şi, evident, cu o importanţă cu totul specială în noul context. Căci, citat de Reuters, iată ce afimă

Vasilii Kaşin de la Centrul pentru analiză strategică şi tehnologii:

Cele mai proaste relaţii ale Rusiei sunt cu Occidentul şi atunci Rusia îşi va dori ca cele mai

strânse relaţii să fie cu China. Dacă te sprijină China, nimeni nu poate spune că eşti izolat.

Despre asta este vorba, iar atunci situaţia geopolitică se va descrie în alţi termeni. Economic

vorbind, textul acordului prevede livrarea de către GAZPROM a 38 miliarde metri cubi (bcm) de

gaz natural către China folosind o conductă ce va fi operaţională în 2018 – rută directă de

transport între cel mai important producător şi cel mai mare consumator pe plan mondial. Cu

toate acestea, cifrele strict economice sunt departe să arate un posibil câştig major al Rusiei, din

moment ce actualul export de gaze spre UE şi Turcia este de 162 miliarde de metri cubi (bcm)

anual...

Viziunea strategică generală este deci factorul primordial, căci Moscova afirmă că, în perioada

următorilor 20 de ani, îşi va dubla exporturile energetice către China, India şi Japonia (ţară

extrem de dependentă acum de importul de cărbune pentru a înlocui producţia de energie

nucleară, după stoparea instalaţiilor datorită dezastrului din 2011 de la Fukushima).

Priviţi la hărţile propuse de noi şi veţi vedea că este posibilă o restructurare majoră a hărţilor de

putere, cu consecinţe enorme în istoria civilizaţiilor şi a raporturilor de până acum, cele care au

gerat actuala configuraţie de relaţii internaţionale şi sfere de influenţă.

Se va recentra lumea în care trăim? Răspunsul este pe cale să se coaguleze în acest moment, cu

consecinţe pe care doar le putem bănui, în nici un caz anticipa la justa lor dimensiune. Ceea ce

putem şti deocamdată este că o asemenea recentrare va însemna, cu siguranţă, o repolarizare de

care ar trebui să fim conştienţi deoarece, neaşteptat de repede, toate drumurile s-ar putea să nu

mai ajungă la Roma. Unde vor duce? Vom vedea, căci ceea ce erau până acum doar drumuri

oarecare, se transformă în noile autostrade globale ale puterii.

Premisele celui de-al Treilea Război Mondial:

o spaimă vană sau realitate ineluctabilă?

Cristian Unteanu, 22 martie 2014, 12:41

http://adevarul.ro/international/in-lume/premizele-celui-de-al-treilea-razboimondial-spaima-

vana-realitate-ineluctabilai-1_532d65fa0d133766a82089ce/index.html

Are oare dreptate Preşedintele României când atrage atenţia că, dacă Rusia nu dă acum înapoi, se

poate declanşa un război economic fără precedent, apărând astfel condiţii similare celor care au

precedat cel de-al Doilea Război Mondial? Avertismentul este într-atât de grav şi de serios încât

merită o analiză detaliată.

Ca atare, ne întoarcem la clasici, adică la explicarea marilor doctrine geopolitice care au motivat

intrarea în război a naţiunilor lumii antrenate în conflictul devastator care a marcat mijlocul

secolului trecut, el însuşi succedând altuia, la fel de cumplit, bazat în principiu pe aceeaşi logică

determinării, revendicării şi cuceririi de spaţii vitale.

Explicaţiile ţin de ştiinţa geopoliticii – termen construit pe baza cuvintelor greceşti γη

(« pământ ») şi πολιτική (« politică ») — şi care apare pentru prima oară în 1899 într-un articol

scris de profesorul suedez Rudolf Kjellen, reluat apoi în cartea sa Stormakterna (Marile Puteri).

Defineşte geopolitica drept ―ştiinţa Statului ca organism geografic, ca entitate în spaţiu‖.

Noţiunea serveşte imediat la elaborarea unui întreg sistem ideologic în Germania, die Geopolitik

fiind definită de Friedrich Ratzel în 1897 în sa Geografie politică (1897) apoi în cartea celebră

Despre legile expansiunii spaţiale a Statelor (1901), ideile sale fiind preluate de cei care aveau să

devină ideologii necontestaţi ai celui de-al Treilea Reich, în principal de generalul bavarez Karl

Haushofer, cel care a determinat într-un mod hotărâtor modul de gândire şi convingerile lui

Hitler.

Ratzel: Cele 7 legi universale de expansiune spaţială a Statelor

- o creştere spaţială paralelă cu dezvoltarea lor culturală

- o expansiune paralelă cu întărirea puterii lor economice, comerciale sau ideologice

- o extensie prin absorbţia sau asimilarea unor entităţi mai mici

- frontierele reprezintă un organism viu, concretizând o stare de fapt la un moment

dat al istoriei, fiind deci un factor modicabil

- logica demografică prevalează pentru a motiva absorbţia unor regiuni şi controlul

viabilităţii teritoriului, prin cucerirea de zone de câmpie, bazine fliviale, regiuni de coastă

- extensia este favorizată de prezenţa la periferia propriului teritoriu a unei populaţii

inferioare

- tendinţa către expansiune este o mişcare care se auto-alimentează

Karl Haushofer merge cu mult mai departe şi extrem de precis în definirea viitoarelor mişcări

privind constituirea a ceea ce cel de-al Treilea Reich (dar şi fascismul italian) aveau să

definească drept ―spaţiul vital, Lebensraum‖. În cartea sa Dai Nihon (1912), el afirmă că lumea

viitorului trebuie să fie organizată în 4 mari zone:

- o zonă paneuropeană condusă de Germania (incluzând Africa)

- o zonă panamericană dominată de SUA

- o zonă panrusă, incluzând Asia Centrală şi subcontinentul indian

- o zonă panasiatică dominată de Japonia.

Iată cum arăta lumea după Haushofer:

Întâmplător sau nu, şcoala anglo-saxonă produce şi ea, exact în aceeaşi perioadă tulbure, o

lucrare esenţială, Pivotul geografic al istoriei (1904) scrisă de Halford Mackinder care dezvoltă

teoria unui heartland, pivotul lumii, care, pentru el, este EURASIA, mai precis Rusia

înconjurată de un şir protector de obstacole naturale (Siberia, Himalaya sau deşerul Gobi) în

jurul căreia se află teritoriile cu ieşire la mare (Europa occidentală, Orientul Mijlociu, Asia de

sud-est), apoi un inel exterior de sisteme insulare (SUA, Marea Britanie, Japonia, Oceania). În

viziunea lui Mackinder, cine stăpâneşte Europa de est deţine şi Europa centrală, iar cine

controlează Europa centrală domină insula mondială, iar cine reuşeşte asta devine stăpânul lumii.

În consecinţă, spune autorul, trebuie împiedicată o alianţă între Rusia şi Germania şi favorizată o

alianţă între sistemele insulare şi teritoriile cu ieşire la mare, de unde necesitatea unei puteri

maritime, în cazul acesta pledoarie pentru menţinerea Marii Britanii ca forţă navală cu veleităţi

globale de acţiune.

Iată cum arată lumea după Mackinder:

Îl contrazice Nicholas Spykman în cartea sa Geografie şi politică externă din 1938 în care,

bazându-se de învăţămintele Primului Război Mondial, unde afirmă existenţa unui rimland,

regiune intermediară între heartland şi mările riverane, consecinţa fiind un şoc inevitabil între

puterile maritime şi terestre: cine domină peste rimland conduce Europa, iar cel care domină

Eurasia va stăpâni lumea. În consecinţă, este imperativ să se împiedice cu orice preţ unificarea

spaţiului euro-asiatic, controlul mărilor şi spaţiilor periferice ale acestui ansamblu. Mulţi dintre

comentori afirmă că aceste teorii se regăsesc în primele construcţii teoretice ale NATO, dar au

servit şi la argumentarea eforturilor americane de a limita apropierea Rusiei de Europa şi de Iran

precum, dar şi argument politic pentru acţiunile din Afganistan, susţinerea pentru Georgia

precum şi interesul pentru zona strategică a Mării Caspice.

SUA trebuie să recunoască din nou, şi la modul permanent, că ceea ce înseamnă constelaţia

puterii din Europa şi Asia trebuie să rămână o preocupare permenentă, atât pe timp de război cât

şi pe timp de pace.

Nicholas Spykman, The Geography of the Peace

Americanii aveau să ducă mult mai departe şcoala geopolitică prin cele două mari tendinţe,

prima reprezentată de teoria confrontaţională elaborată de Samuel Huntington în Şocul

civilizaţiilor, a doua de curentul raţionalist al lui Kenneth Waltz (Teoria politicii internaţionale)

şi Zbigniew Brzezinski (Marea tablă de şah). Pentru Huntington, lumea este divizată în mari

zone distincte: blocul confucinaist dominat de China, blocul ortodox condus de Rusia şi lumea

islamică fără o putere dominantă...

Şocurile între civilizaţii sunt o serie de fronturi de luptă deschise între aceste blocuri, primejdia

esenţială fiind reprezentată de voinţa expansionistă a Islamului împotriva blocurilor occidental,

ortodox, african şi confucianist.

De partea cealaltă, exponenţii şcolii raţionaliste afirmă că statele nu acţionează în funcţie de

ideologie, ci pentru supravieţuire şi extinderea zonelor lor de influenţă. Democraţia nu este o

garanţie a păcii, riscul major pentru SUA fiind o o alianţă a Europei sau a Japoniei cu Rusia.

Pentru Brzezinski, este esenţială izolarea Rusiei pentru a se evita trei pericole strategice:

reconstituirea unui nou imperiu rus, o dezordine incontrolabilă în Asia Centrală şi apariţia unei

coaliţii de state teroriste. Iată propunerea de suprapunere posibilă a mapamondurilor de putere

(cu centrele posibile de crize) imaginate de Mackinder şi Brzezinski.

Cum îşi defineşte Rusia doctrinele geopolitice? Dacă tendinţele sale imperiale nu au constituit

niciodată un secret, momentul actual repune în plină lumină un tip de viziune care confirmă

tentaţia liderilor politici ruşi de a reface un spaţiu de putere, cu anexele sale necesare de spaţii de

influenţă, cele care dispăruseră sau se atomizaseră sau, pur şi simplu, se diminuaseră

semnificativ după prăbuşirea URSS.

Fapt semnificativ, în noua doctrină rusă de apărare (semnată de Preşedintele Dimitri Medvedev

pe 5 februarie 2010, posibil de regăsit pe site-ul kremlin.ru, NATO figurează pe locul I pe lista

ameninţărilor externe, cu mult înainte de proliferarea nucleară (ameninţarea nr. 6) sau

terorismul (ameninţarea nr. 10). De urmărit, acum, mişcările de repoziţionare ale Rusiei în raport

cu zonele principale de putere şi control definite în hărţile pe care le-am prezentat mai sus,

sesizând punctele de congruenţă şi semnificaţia lor pentru cel care ar dori să securizeze zone

strategice de influenţă. Ascultând însă şi opinia prof. Alexander Melnik, fost diplomat rus de

rang înalt, acum profesor de ştiinţe geopolitice la ICN Business School din Nancy (Atlantico, 4

martie 2014):

„Lui Putin nu îi este teamă de Occident deoarece softul său mental, care datează de pe vremea

Războiului Rece, este formatat exclusiv pe baza raporturilor de forţă. El crede azi că forţa este

de partea ţării sale, cu o creştere economică dopată de exporturile de gaz şi petrol, asta în

timp ce principalele componente ale lumii occidentale se află în plină criză: SUA sunt ruinate din

cauza foarte costisitoarelor aventuri în Irak şi Afganistan şi, la un mod general, ―pivotează‖ de la

Atlantic la Pacific şi UE, epuizată, este incapabilă să gereze propriul său ―hard power‖. În acest

context, nemaivând nici un fel de limită externă (şi fără nici un fel de opoziţie internă) crede că

îi este permis totul, permiţându-şi acţiuni unilaterale pe care le construieşte metodic,

aproape în deplină solitudine, după un mod de gândire şi scheme geopolitice ale anilor 1970

şi începutului anilor 1980. ..Constată, şi pe bună dreptate, că Statele Unite, sub conducerea lui

Obama, operează un reflux din toate direcţiile pe scena internaţională sub acoperirea noii lor

doctrine ―leadership from behind‖. În ochii lui Putin, această inovaţie geopolitică nu este decât

un simulacru lamentabil destinat să acopere golul conceptual existent acum la Washington şi,

mai ales, lipsa de pârghii de care dispun acum americanii pentru a se impune pe scena mondială

devenită din ce în ce mai multipolară şi policentrică. Măsurându-se doar şi numai cu americanii

într-un imaginar ―mano a mano‖, Putin nu încetează să exploateze ceea ce el consideră drept

slăbiciunile adversarului său, ca un boxer în ring, năvălind fără ezitare în breşele existente pentru

a-şi mişca pionii pe scena mondială de şah, oricând se iveşte ocazia – în Siria, în Egipt şi, acum,

în Ucraina...

Ameninţările strategice actuale la adresa Rusiei sunt următoarele, în concepţia teoreticienilor de

la Moscova:

- Confruntat cu spectrul propriului declin, Occidentul încearcă să impună întregii planete ―o

nouă ordine mondială‖ care, în ciuda aparenţelor sale democratice liberale, seamănă mai degrabă

cu o dictatură anonimă

- Acest nou ―proiect civilizaţional‖ al Occidentului anulează complet creştinismul ca sistem

de valori, distrugând noţiunile de bine şi rău ale condiţiei umane.

- Instituirea ―noii ordini mondiale‖ presupune anularea completă a Stelor-naţiune şi

dispariţia suveranităţii teritoriale, totul într-o arhitectură geostrategică în devenire, sub

conducerea unui guvern mondial.

- Familia – aşa cum a fost ea modelată timp de secole (―celula fundamentală a omenirii‖ cum

spunea Karl Marx, va fi curând pe cale de dispariţie, chiar şi termenii ―tată‖, ―mamă‖, ―bărbat‖,

―femeie‖ începând să fie interzişi prin lege. Dovada, spun ideologii de la Moscova, este că o

mare parte dintre ţările UE practică deja ―tehnici juridice care urmăresc să priveze părinţii

biologici de copiii lor‖ şi să ridice la standard de valoare morală căsătoriile între persoane de

acelaşi sex şi să încurajeze alte de astfel de ―perversiuni sexuale‖.

- ―Noua ordine mondială‖ prevede apariţia unui alt tip de individ, născut prin aplicarea

tehnologiilor numerice şi reţelelor sociale, cele pe care le manipulează şi supraveghează în

permanenţă, lipsindu-l de raţionament autonom.

Misiunea istorică a Rusiei este să înlocuiască un Occident al filozofiei consumului,

individualist, depravat, adâncit în vicii şi devorat de o criză economică fără precedent ‖.

Un mesaj mult prea dur? Dar dacă tocmai despre asta este vorba în actuala mişcare de redesenare

a hărţii mondiale de putere care trebuie explicată cumva în rezumat celor care ar trebui convinşi

să participe la următoarele conflicte care ar putea să însoţească o mişcare de o amploare enormă?

Mai priviţi odată la hărţile prezentate şi este cazul să aveţi un fior rece. Ceva se pregăteşte şi

nimeni nu ştie care vor fi costurile...

Noii cavaleri ai Apocalipsei

Cristian Unteanu, 23 martie 2014, 11:53

http://adevarul.ro/international/europa/noii-cavaleri-apocalipsei-

1_532eacd20d133766a826c6c5/index.html

Se pare că nimeni nu a învăţat nimic din istoria de sânge a cumplitelor conflicte mondiale care au

zguduit lumea în secolul trecut. Mulţi se pregătesc acum să dea drumul câinilor războiului,

agitând ideologii extrem de primejdioase deoarece potenţialul lor destructiv a fost deja pe deplin

probat. Revine în actualitate doctrina dreptului celui mai puternic, asociată, ca nu demult, cu

nevoia redefinirii spaţiilor vitale.

Povestea care a dus direct înspre lagărele de exterminare germane din perioada celui de-Al

Doilea Război Mondial se bazează pe o filozofie socială enunţată la finele secolului al XIX-lea şi

care reapare în gândirea, discursul şi comportamentul politic al unora dintre liderii lumii de azi.

Contextul marii crizei economice care zguduie temeliile lumii permite reluarea, în limbaj şi cu

motivaţii moderne, a tezelor darwinismului social, acea doctrină politică ce afirmă că lupta

pentru existenţă este starea firească a relaţiilor între oameni şi reprezintă chiar motorul

necesar pentru asigurarea evoluţiei sociale. Programul politic pe care-l preconizează constă în

eliminarea instituţiilor statului care sunt obstacole în calea luptei pentru existenţă şi care să

permită libera selecţie naturală care să ducă la eliminarea celor mai puţin apţi sau dotaţi pentru

supravieţuire. Herbert Spencer – după ce citise celebra lucrare a lui Darwin asupra evoluţiei

speciilor, avea să afirme în lucrarea sa The Man versus The State (1916):

„iată de ce, prin supravieţuirea celui mai bine adaptat, timpul militat de societate este

caracterizat printr-o încredere profundă în puterea care guvernează, laolaltă cu o loialitate care

provoacă o supunere totală în orice domeniu posibil”

Imediat, principiul este folosit pentru justificarea teoretică a colonialismului, logica fiind aceea

că dacă admitem existenţa unor indivizi mai puţin apţi pentru supravieţuire, atunci trebuie să

admitem şi că ei pot fi reuniţi în popoare cu aceeiaşi caracteristică, fie nedemne să mai facă

umbră pământului, fie, dacă sunt lăsate în viaţă, trebuie să servească scopurilor nobile ale

dezvoltării naţiunilor puternice.

Prima soluţie, cea radicală, preconizată tot de un filozof britanic, Francis Galton, cel în lucrările

căruia a apărut pentru prima oară termenul de eugenie, baza de care apare o mişcare politică cu o

ideologie extremistă care propune măsuri legislative precise şi obligatorii privind în principal trei

domenii: organizarea unui program de sterilizări obligatorii, crearea de reguli extrem de

stricte privind condiţiile căsătoriei şi restrângerea masivă a imigrării. Strict necesar, avea el

să argumenteze el împreună cu neaşteptat de numeroşii susţinători ai acestor teorii, deoarece

aceasta ar fi răspunsul adecvat (şi de altfel singurul practic sustenabil, afirma el) pentru a

răspunde întrebărilor legate de Malthus privind supravieţuirea planetei confruntată cu o creştere

exponenţială a locuitorilor săi... Apar şi suporteri entuziaşti precum scriitorul George Bernard

Shaw sau H.G.Wells sau filozoful Bertrand Russell...

Ar trebui să ne angajăm să ucidem pe mulţi dintre aceia cărora acum le permitem să trăiască şi să

lăsăm să trăiască un mare număr dintre cei pe care-i condamnăm acum la moarte. Ar trebui să

scăpăm de toate ideile de acum asupra pedepsei capitale...O parte a politicilor eugenice ne vor

permite ca, într-un final, să folosim în mod extensiv camerele de execuţie. Un mare număr de

oameni ar trebui eliminaţi pur şi simplu deoarece irosesc degeaba timpul celor obligaţi să le

poarte de grijă. (G.B. Shaw, Conferinţă la Societatea pentru educaţie eugenică, articol în Daily

Express, 4 martie 1910).

A doua soluţie, cea a unor popoare mai puţin apte la supravieţuire şi, în consecinţă, incapabile să

se conducă singure, se regăseşte în art.22 al Pactului Societăţii Naţiunilor, acolo unde, pentru a

răspunde acestei realităţi de fapt, se constituie mecanismul mandatelor internaţionale prin care

ţările dezvoltate şi civilizate primesc însărcinarea de a avea grijă de nefericiţii mai puţin

dezvoltaţi ai planetei, stabilindu-se cu această ocazie şi virtuţile civilizatoare ale colonialismului.

Teoria lui Galton conform căreia fiecare clasă socială are caracteristici biologice specifice,

transmise pe cale ereditară, iar păstrarea liniilor ereditare de calitate (şi, de aici, lupta împotriva a

tot ceea ce ar produce o degenerare socială) trebuie să fie o prioritate pentru a nu pune în

primejdie calitatea societăţii, va fi dezvoltată în extreme ideologice de către Adolf Hitler în

formula „statului rasial pur”.

Un stat al viitorului locuit de o rasă pură, o rasă superioară formată din supraoameni, rezultat al

unei politici stricte de selecţie şi îmbunătăţire rasială, având dreptul legal şi moral să stăpânească

asupra planetei şi tuturor locuitorilor ei, oameni de categorie inferioară, sub-oameni

(Untermenschen) faţă de care orice este permis. Totul, odată cu definirea unui prim „spaţiu

vital‖, Lebensraum care iată cum arăta în imaginea de propagandă a vremii.

Orice încrucişare între două persoane cu valoare inegală va da un rezultat care va reprezenta o

medie între valorile celor doi părinţi. Asta înseamnă că se va situa peste nivelul acelui părinte

care provine dintr-o categorie inferioară, dar rămâne sub nivelul celui care provine dintr-o rasă

superioară. Din această cauză, mai târziu, va sucomba în lupta care-l va opune contra acestei rase

superioare. O asemenea împerechere este în contradicţie cu voinţa naturii care tinde să ridice

nivelul fiinţei umane. Acest scop nu poate fi atins prin cuplarea de indivizi de valori diferite, ci

doar prin victoria completă şi definitivă a celor care reprezintă valoarea cea mai ridicată. Legea

celui mai puternic spune că el trebuie să domine, nu să se amestece cu cel mai slab, sacrificându-

şi astfel propria măreţie...Statul rasist...va trebui să facă din rasă centrul vieţii comunitare şi să

vegheze ca ea să rămână pură...va trebui să vegheze ca doar indivizii sănătoşi să fie lăsaţi să

procreeze..

Adolf Hitler, Mein Kampf

Urmările sunt binecunoscute. Dar ar fi o teribilă greşeală să credem că discursurile de acest

gen şi nostalgia după statul rasial pur s-au încheiat odată cu tragedia pe câmprile de luptă

ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi cu condamnările pronunţate de Tribunalul

Internaţional de la Nuremberg. Pe de o parte, în evoluţie exponenţială, mai întâi în SUA şi

apoi mai peste tot în Europa, au apărut mişcările de tipul „white supremacy‖ dar şi, pe de altă

parte, se redeschide discuţia asupra nevoii ca o naţiune să dispună de un spaţiu vital propriu, cu

atât mai extins cu cât nevoile şi aspiraţiile sale sunt mai înalte.

Şi, ca în perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, pledoaria este însoţită de

argumentul „recuperării conaţionalilor odată cu teritoriile pierdute prin realocări nedrepte prin

tratate de pace injuste‖. Exact ce încercase Acordul de la Helsinki să evite odată pentru totdeauna

prin impunerea principiului inviolabilităţii frontierelor...

Nu este deloc o simplă întâmplare că, în acest moment, sunt circulate din ce în ce mai multe

asemenea hărţi, cele reprezentând „Minorităţi fără ţară‖...în aşteptarea momentului în care, aşa

cum s-a mai întîmplat odinioară (exact aşa cum s-a petrecut acum în cazul Crimeei), o supra-

putere sau una ce ar vrea să-şi aroge acest statut, va declanşa operaţiuni de preluare a teritoriilor

şi minorităţilor considerate injust separate de entitatea-mamă. Şi, dacă aveţi timp, intraţi vă rog

pe această adresă a unei organizaţii europene specializată în prezentarea acestui tip de

problematică-revendicare.

Vi se pare o simplă himeră şi o forţare inutilă vorbind despre perspective imposibile? Să trecem

atunci la ceva şi mai precis, anume această hartă a „Naţiunilor fără ţară în Europa ‖. Mai precisă

pentru că, nu-i aşa, dacă o naţiune nu are ţară, atunci poate solicita prin referendum să se

alipească unei ţări existente, evident pe criterii de origine, limbă comună, etc. Naţiune-mamă

care să invoce, în momentul respectiv, dreptul inalienabil de a-şi proteja cu orice preţ

conaţionalii.

Democraţia, prost folosită sau manipulată pervers, poate conţine mecanisme care să fie invocate,

cu aparenţa respectării ad litteram a reglementărilor existente, pentru declanşarea unor situaţii

conflictuale extreme. Nu va mai trece oare mult timp până când vom auzi pledoarii pentru

reunificări teritoriale care să răspundăm cumva raţionamentelor enunţate prin asemenea hărţi?

Atenţie, căci, teoria există, iar drumul ei spre realitate se poate dovedi încă o dată unul tragic al

cărui preţ îl va avea de plătit civilizaţia noastră în ansamblul său. Raţionamentul în termenii

instituirii şi controlului „spaţiului vital‖ nu are decât o singură formulă logică de finalizare, cea

prin forţă. Poate, însă, raţiunea să mai prevaleze acestui tip de perspectivă?

Suma tuturor spaimelor: definirea noii „linii

roşii” în politica internaţională

Cristian Unteanu, 25 martie 2014, 11:32

http://adevarul.ro/international/in-lume/suma-tuturor-spaimelordefinirea-noii-linii-rosii-politica-

internationala-1_53314b860d133766a835374c/index.html

Sub ochii noştri, în acest moment, se produce una dintre acele mişcări ciclice ale istoriei pe care

lucrările de geopolitică le definesc drept „retrasarea zonelor de influenţă‖.

S-a întâmplat mereu în istoria omenirii şi, mai aproape de memoria noastră, momentul esenţial în

această linie a fost trasarea pe un şerveţel, pe un colţ de masă, la Yalta, a teritoriilor care aveau să

fie controlate exclusiv de puterile învingătoare în cel de-al doilea Război Mondial, rezultatul

fiind sinistra Cortină de Fier care a marcat apariţia fracturii esenţiale între cele două blocuri

militare şi economice.

Cortina de Fier marca şi „linia roşie‖ a cărei depăşire implica imediat un conflict militar extins;

în această perspectivă s-au antrenat generaţii de ofiţeri de stat-major, de ambele părţi ale

baricadei, s-au creat planuri amănunţite de atac şi contra-atac, s-au desenat şi fundamentat

doctrine militare specifice, s-au creat în teren facilităţile necesare pentru a deservi forţele armate

de intervenţie sau de securizare a teritoriului, au apărut organizaţii paramilitare special antrenate

în vederea unei eventuale invazii....

Iată una dintre hărţile militare ale timpului nu foarte îndepărtat în care se imaginau liniile de

invazie sovietică a Europei occidentale...

O logică binară de forţe care corespundea unei lumi bipolare a cărei stabilitate depindea exclusiv

de raţionamentul disuasiunii nucleare, cel care, dacă vă amintiţi, era invocat ca absolut necesar

pentru a împiedica cele două lumi să escaladeze conflictele existente dincolo de limita finală, cea

care putea să transforme Planeta Pământ într-un morman de cenuşă.

Crize însă au fost, teste pentru oamenii politici în a vedea cât de mult se puteau apropia de

această limită şi care erau rezultatele pe care le puteau realmente obţine prin negocierile făcute

sub presiunea enormă a unei explozii finale marcând intrarea în cel de-al Treilea Război

Mondial. Iată, pentru memoria dumneavoastră, o altă imagine, cea a crizelor care au reprezentată

o primejdie serioasă pentru pacea lumii..

Fiecare dintre aceste crize ale epociii contemporane s-a finalizat prin stabilirea unei

noi„linii roşii”, geografice evident, dar şi la nivelul comportamentului şi aspiraţiilor politice

de control de teritorii şi zone de influenţă. Iată de ce, după căderea Cortinei de Fier, marea

întrebare în toate cancelariile politice ale lumii a fost de a se şti dacă în noul tip de ordine

internaţională care se spera să fie caracterizat doar de principiile libertăţii regăsite în lumina

principiilor democratice, aveau să mai apară asemenea linii de demarcaţie.

A existat pentru un timp iluzia că, având în SUA unica super-putere a lumii şi în situaţia de a a

acţiona ca un „jandarm mondial‖, lucrurile aveau să se rezolve în acest sens, mai ales că toate

statele provenite din fost imperiu sovietic şi sateliţilor săi, îşi manifestau deschis fie dorinţa de

intrare în alianţele politice şi militare ale spaţiului euro-atlantic, fie să colaboreze deplin cu

acestea pentru instaurarea unei lumi cu noi reguli de supravieţuire. În consecinţă, foarte puţini au

fost cei care ascultau cu real interes mesajele continue ale Rusiei privind nevoia de negociere, în

numele propriilor sale interese naţionale, ale extinderii în valuri succesive ale NATO şi UE către

est, prezentate de Federaţia Rusă drept ameninţări directe la propria sa supravieţuire.

Raţiunile erau multiple: experţii occidentali vorbeau atunci despre Rusia drept o fostă super-

putere militară, dotată cu armament învechit şi în mare parte inutilizabil, cu un moral al trupelor

la un nivel foarte scăzut datorat condiţiilor economice mai mult decât precare şi lipsei de

antrenament, dar şi problemelor socio-economice interne de mare anvergură. De unde concluzia

logică asupra unei lipse de apetit real pentru aventuri militare externe sau gesturi de forţă majore

sau cu o semnificaţie strategică globală. Imaginea de putere a lumii se recentra deci, la modul

definitiv, pe cea a SUA şi misiunii sale globale de securitate.

...Departamentul Apărării afirmă că misiunea politică şi militară a SUA în epoca de după

Războiul Rece va fi să se asigure că nu se va permite apariţia nici unei supra-puteri rivale în

Europa occidentală, în Asia sau în teritoriile fostei URSS. Acest document confidenţial este în

favoarea ideii unei lumi dominate de o singură supraputere, a cărei poziţie poate fi perpetuată de

un comportament constructiv şi de o forţă militară suficientă pentru a disuada orice ţară sau grup

să pună sub semnul întrebării poziţia de lider a SUA...se sugerează că SUA pot lua în considerare

şi extinderea angajamentelor de securitate către ţările Europei de Est şi de Vest, asemănător celor

oferite Arabiei Saudite Kuweitului şi celorlalte state arabe din Golful Persic...

Defense Planning Guidance, Departamentul pentru Apărare al SUA, 1992 (condus în acel

moment de Dick Cheney, devenit vice-preşedinte al SUA în perioada preşedenţiei lui George

Bush Jr.)

De cealaltă parte însă, Federaţia Rusă îşi va stabili, treptat dar foarte limpede, propria sa doctrină

de securitate naţională, răspuns direct la ideea că ar putea fi scoasă de la masa de joc a

negocierilor prin pierderea statutului său de supra-putere şi, implicit, al influenţei asupra unor

zone considerate ca vitale pentru supravieţuire. În acest sens, Jean Geronimo (autorul unei cărţi

excepţionale Gândirea strategică rusă – războiul călduţ pe tabla de şah eurasiatică) remarcă

faptul că, în ciuda percepţiei occidentale din perioada imediat după căderea Cortinei de

Fier,„recenta conjunctură mondială modifică percepţia rusă asupra vecinătăţii apropiate

(regionale: spaţiul fost sovietic) şi îndepărtat (internaţional: spaţiul eurasiatic). În acest sens,

trebuie să reamintim că Rusia consideră în continuare Comunitatea Statelor Independente (CSI)

drept propriul său spaţiu istoric, plasat doar sub propria sa tutelă politică. Să reamintim că CSI

cuprinde 99% din teritoriul fostei URSS...şi reprezintă ultimul simbol politic al fostului imperiu

comunist. În consecinţă, în continuarea spiritului politicii sovietice şi în calitate de supra-putere

mondială cărei-i revin oarecare responsabilităţi, Moscova exrcită o gardă de securitate

permenentă asupra acestui teritoriu asociată, uneori, cu o formă de paternalism protector în

raport cu fostele republici sovietice... ‖

Era inevitabil ca aceste două tipuri de viziuni caracterizate de foarte mulţi comentatori drept

expresii ale unei gândiri moderne de tip post-imperial, să intre la un moment dat în colizune,

încercând, de o parte şi de alta, să constituie o linie de demarcaţie care, în caz de transgresare, să

fie considerată drept „încălcare a liniei roşii‖ să provoace măsuri diverse de retorsiune. Punctul

vizibil de ciocnire este linia statelor considerate de UE drept parte a Parteneriatului Est ic şi

presupunând şi o viitoare previzibilă integrare pe termen lung în spaţiul euro-atantic. De cealaltă

parte, Rusia defineşte mişcarea drept imposibil de acceptat din punctul de vedere al intereselor

sale de securitate, aplicând o primă măsură ofensivă, anexarea Crimeei. Anulând astfel întregul

edificul de securitate constuit prin Acordurile de la Helsinki care se bazau pe principiul

inviolabilităţii frontierelor.

Apare însă un element nou. Mai precis reapare un tip de joc folosit, ca argument teoretic şi

practic, de către Hitler pentru anexarea unor teritorii...La o zi după anexarea Crimeei, Serghei

Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei Ruse, a afirmat că Rusia va continua să protejeze cu

toate puterile sale interesele conaţionalilor săi de oriunde s-ar afla ei. Nu a populaţiilor de

origine sau limbă rusă, ci a conaţionalilor, termen care presupune recunoaşterea automată

a unei cetăţenii ruse care le dă dreptul la o protecţie extinsă şi care, în caz de referendum,

poate justifica acceptarea unei cereri de reunificare cu patria-mamă. Extensia precedentului

din Crimeea este posibilă şi credibilă , iar dacă atenţia se îndreptată acum către Transnistria şi

Găgăuzia. Mai există şi alte scenarii căci mai există şi în alte zone populaţii ruse care ar putea

urma linia deschisă de referendumul organizat de separatiştii din Crimeea.

Desigur, acum, toată lumea priveşte cu mare îngrijorare la masarea de trupe ruseşti la graniţa de

est a Ucrainei şi la raportul total disproporţionat de trupe în cazul unui conflict (probabil oare în

cazul în care regiunile rusofone din sud-est îşi vor proclama şi ele independenţa?)... dar

întrebarea este dacă situaţia nu poate servi drept detonator pentru mişcări similare şi în alte zone

ale CSI. Mai ales, mare atenţie, în zona strategică de importanţă colosală a Mării Caspice.

Trimiţând, în consecinţă, spre următoarea etapă a unui posibil scenariu în care evenimentele la

care asistăm acum să nu fie decât un preludiu prin care se intră în faza finală a marelui proiect de

restructurare a ordinii mondiale şi rebalansare a axei de putere, fapt prevăzut atât de strategii

americani cât şi cei de cei ruşi, anticipat corect şi de analiştii şcolii chineze. Căci, în definitiv,

care este miza finală a acestui joc care, cu siguranţă, nu poate fi unul de tip win-win şi ar putea

marca decisiv acest mileniu ? Despre aceasta, într-un material următor.

Repoziţionarea blocurilor politico-militare:

doar războiul vorbelor?

Cristian Unteanu, 27 martie 2014, 12:38

http://adevarul.ro/international/europa/repozitionarea-blocurilor-politico-militaredoar-razboiul-

vorbeloro-1_5333fc5c0d133766a8456bb7/index.html

Ne întoarcem oare la încordarea specifică Războiului Rece, cu subsecventele sale bătălii

ideologice şi, mai ales, cu o repornire deja anunţată a cursei înarmărilor şi repoziţionării forţelor

militare pe axa Est-Vest? Cu ce riscuri? Cine urmează să le plătească?

Iată o hartă care spune mai mult decât mii de cuvinte, căci aceasta este formula actuală în care se

pune problema supravieţuirii întregii structuri de putere, politică, economică, de alianţe, de după

cel de-al Doilea Război Mondial; se redefineşte în acest moment raportul de forţe care pe care s-

a structurat dialogul de până acum între spaţiul euro-atlantic şi cel

eurasiatic.

Poziţiile marilor actori au evoluat spectaculos în mai puţin de un deceniu, de la perioada

deschiderii unor linii de cooperare reale şi instituţionalizate între NATO şi Federaţia Rusă (dar

şi, în paralel, între UE şi Rusia), până la actuala tensiune care urcă exponenţial, totul culminând

cu declaraţia de ieri a Secretarului General al NATO privind viitoarea întărire a structurilor

NATO amplasate pe flancul de est al Alianţei ca răspuns la ameninţările directe reprezentate de

mişcările recente ale Rusiei.

Nu cu mult în timp în urmă (dar înainte de criza din Ucraina), un document foarte interesant era

publicat pe un site specializat francez, prezentând cele trei opţiuni posibile „scenarii de evoluţie

unilaterală‖ ale devoltării poziţiei NATO:

1. Scenariul status quo; rămâne modalitatea firească de evoluţie pe termen scurt

datorită caracterului politic sensibil al subiectului şi al motivaţiei imediate pentru o

formulă de retragere. Nu este o întâmplare că expresiile cele mai des întâlnite la

NATO atunci când se evocă tema armelor non-strategice în Europa sunt „Let

sleeping dogs lie‖ sau „Don’t rock the boat‖...dar, pe termen mediu, lucrurile ar

putea evolua în alt mod.

2. Scenariul „renaşterii”; s-ar putea realiza în urma apariţiei unei ameninţări

militare semnificative în zona de vecinătate a Europei (Rusia, Iran). Scenariul

acesta s-ar putea concretiza printr-o decizie deliberată de reînnoire a „flotilei

nucleare” a NATO odată cu ajungerea sa la termenul de expirare (începutul

deceniului viitor), începerea studiilor privind înlocuirea bombei B-61 cu o

rachetă aeropurtată şi, în cazul unei ameninţări ruse, repunerea în cauză a

principiului celor„Trei NU“ (în consecinţă, apare posibilitatea refolosirii

fostelor baze pentru armament nuclear ale Pactului de la Varşovia)

3. Scenariul „declinului asimetric”; ar presupune o continuare a mişcării de declin

a dispozitivului nuclear al NATO fără compensarea aşteptată din partea rusă...ceea

ce ar putea deveni realitate în trei formule:

a. Continuarea reducerii numărului de ţări cu baze unde se află armament nuclear

(suprimarea bazelor americane din Belgia, Olanda, Germania şi Turcia), rămânând active

doar cele din Italia şi Marea Britanie.

b. „semi-denuclearizarea‖ NATO odată cu încetarea sistemului de riscuri şi

responsabilităţi partajate. Concret: încheierea rolului nuclear a puterilor aliate cu menţinerea

rolului nuclear al USAF sau, invers, încetarea implicării nucleare a americanilor şi

menţinerea celui al europenilor

c. denuclearizarea completă a NATO. Posibilă în cazul aplicării unei noi norme

internaţionale privind non-proliferarea destinată limitării riscurilor ca actuala postură a

NATO să fie imitată pe viitor de unul sau mai multe state. O asemenea acţiune normativă ar

putea fi de ordin minimalist (fără arme nucleare pe teritoriul unei ţări non-nucleare) ceea ce

ar permite staţionarea de armament nuclear american pe teritoriul britanic sau maximalistă

(fără arme nucleare pe teritoriul altei ţări).

Evident, răspunsul este acum dat.

Ceea ce este interesant de văzut este dacă noua mişcare de întărire a flancului estic al Alianţei

va duce şi la apariţia de noi elemente de sprijin logistic care să dubleze proiecţia scutului

anti-rachetă, acum cu o posibilă valoare defensivă şi în raport cu mişcări ofensive ruse. Iată,

în acest moment, cum arată harta amplasării elementelor scutului care trebuie să devină pe

deplin operaţional până în 2018.

Cu o atenţie deosebită, până acum, pentru statele baltice...

...dar, în noul context, cu o extensie previzibilă de activitate şi implantare operaţională pe tot

flancul de est, cu o atenţie deosbită spre arealul Mării Negre, devenit, în doar câteva

săptămâni, unul dintre locurile fierbinţi ale planetei, mai ales datorită mult invocatelor

mişcări care să vizeze Transniistria şi apropierea de gurile Dunării, obiectiv strategic de

maximă importanţă pentru strategii militari ai NATO şi Rusiei deopotrivă.

Cauza directă o reprezintă anexarea Crimeei şi mobilizările importante de trupe ale Rusiei la

graniţa cu Ucraina, dar îngrijorările privind politica rusă de întărire a prezenţei sau/şi

influenţei sale militare în lume datează de mai mult timp, aşa cum o demonstrază această altă

hartă prezentând această realitate la nivelul anului 2008...hartă interesant de coroborat cu

prima, cea care prezintă situaţia de confruntare posibilă a celor două blocuri, NATO-

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai.

Pe de altă parte, în viziunea rusă, extinderea NATO nu a încetat să fie o problemă majoră,

tratată drept ameninţare directă la interesele naţionale de securitate, construind de câţiva ani

un propriu sistem performant anti-rachetă, dar şi schimbând în mod semnificativ structurile

de forţe (mai ales în zona unităţilor militare de intervenţie rapidă şi trupelor speciale),

întărind sectorul occidental în imagine în oglindă a ranforsării NATO.

Dublând mesajul militar de unul de propagandă, acuzând NATO şi SUA în primul rând de

escaladă militară care să ducă inevitabil spre un conflict nuclear. Iată, ca exemplu, o

asemenea hartă a provocărilor americane realizată de o organizaţie franceză apărând

solidaritatea şi progresul internaţional...

Atenţie însă şi la existenţa unor foarte bine dotate baze militare ruse în foste republici

sovietice, acum membre ale CSI (aveţi o imagine a stării de fapt din 2007, nu foarte mult

modificată în acest moment) şi organizaţiei militare integrate acesteia, legate de Rusia prin

tratate de asistenţă militară reciprocă, toate regăsindu-se în Clubul Shanghai, realitate

geopolitică, economică dar şi militară cu valenţe de extensie deosebit de importante şi care

sunt acum potenţate de ridicarea masivă a imaginii lui Putin ca lider providenţial în Rusia.,

fapt confirmat de recentele sondaje de opinie.

Iată, la nivelul anului trecut, capacitatea militară a Rusiei...

....şi structura de comandamente a NATO în Europa (SACEUR)...

Din nefericire, am ajuns din nou în situaţia de a produce din nou asemenea hărţi, dovadă că

evoluţia spre destindere şi cooperare poate fi pusă oricând nu numai sub semnul întrebării,

dar chiar grav periclitată de un tip de gândire neo-imperială, cu riscuri directe pentru pacea

lumii. Să urmărim în continuare cum, chiar în aceste zile, fără nici un fel de îndoială, axa de

putere a lumii se deplasează, formându-se (sau restabilindu-se) un mai vechi raţionament

bazat pe forţă, impunerea forţei sau ameninţarea cu forţă. Cine vor fi actorii care, în final, se

vor aşeza la masă şi oare ce vor decide?