Peisajul geografic de la polul sud

- Caracteristici generale -

Al cincilea continent ca mărime, dintre cele şase ale Terrei, Antarctica este cel mai sudic, mai rece, mai îndepărtat şi mai recent descoperit continent, fiind pentru prima oară detectat la începutul secolului al XIX-lea. Acoperită aproape în totalitate de gheaţă şi fără a avea o populaţie umană stabilă, ea înconjoară Polul Sud. La rândul său Antarctica este înconjurată de „Oceanul Antarctic”, întindere de apă creată din zonele de sud ale oceanelor Pacific, Atlantic şi Indian, dar fiind considerat un ocean separat de celelalte datorită temperaturii mai scăzute a apei şi a salinităţii mai mici. Antarctica deţine în jur de 90% din gheaţa existentă pe Pământ. Banchiza ce înconjoară continentul are aproximativ 29 milioane km cubi de gheaţă.

- Întindere -

Antarctica, numită astfel pentru a o deosebi de partea opusă a globului – zona arctică – se întinde după paralela de 60 de grade latitudine sudică. Cel mai apropiat „vecin” al ei se găseşte la 1.000 de km şi este America de Sud, urmată de Australia şi Africa, la 2.500 şi 4.000 de km depărtare. Cea mai mare parte a teritoriului său se întinde în emisfera estică, în partea vestică se găseşte Peninsula Antarctică, întindere ce apropie continentul de America de

Sud. Cel mai înalt vârf de pe continent atinge 5.140 m (în masivul Vinson din partea vestică), iar înălţimea sa medie este puţin mai mare de 2.000 de metri, ceea ce îl face continentul cu cea mai mare înălţime medie. Antarctica are o suprafaţă totală de 13.178.000 km pătraţi, fiind astfel mai mare decât Europa şi Australia.

- Clima -

Poziţia pe latitudine şi înălţimile ei mari fac din Antarctica cel mai rece continent. Cu toate acestea se deosebesc două anotimpuri. În anotimpul rece temperatura în zonele intercontinentale poate scădea sub –80 0C, în timp ce în anotimpul cald temperatura se poate ridica, în aceleaşi zone, până peste –30 0C. În zonele de coastă se poate ajunge, în sezonul cald, la temperatura de îngheţ (0 0C), dar şi aici valorile negative sunt ridicate în perioada rece. Antarctica deţine şi recordul temperaturii negative. În anul 1960, la staţiunea rusească de cercetare „Vostok” s-au înregistrat – 89,2 0C. Interiorul Antarcticii este un deşert polar în care bat vânturi moderate ce rareori ating 30 km/h, însă ele se înteţesc şi devin mai persistente în apropierea coastelor. Vânturi extrem de reci, compuse din aerul aflat în partea inferioară a versanţilor abrupţi din interiorul regiunilor muntoase, bat spre pantele de gheaţă mai mici.

Zona este foarte săracă în precipitaţii, un dintre cele mai uscate zone de pe glob, aproximativ 50 mm de precipitaţii căzând aici anual. Acestea cresc cu cât ne apropiem de ţărm, atingând în zonele apropiate de coastă 200 mm/an. Precipitaţiile sunt formate în mare măsură din

căderi de zăpadă aduse de cicloni. De obicei ele cad sub formă de zăpadă sau gheaţă, dar uneori se înregistrează şi ploi, în zonele litorale. Există mai multe tipuri de climat în Antarctica, toate sunt reci, dar diferă în severitate. La fel ca şi precipitaţiile, climatul se îmblânzeşte cu cât latitudinea scade. Peninsula Antarctica este zona în care se întâlneşte clima cea mai blândă, aici temperatura putându-se situa în timpul sezonului mai cald în jurul valorii de 0 0C.

- Vegetaţia -

Acoperită aproape în totalitate de un strat gros de gheaţă, Antarctica are foarte puţin teren disponibil pentru formarea solurilor sau apariţia vegetaţiei. Solul existent s-a format în perioada mai recentă a existenţei continentului şi are un conţinut organic scăzut, la fel ca şi capacitatea de stocare a apei. Antarctica fiind izolată de alte continente, este foarte greu pentru alte tipuri de vegetaţie să se răspândească pe teritoriul ei. Temperatura constant scăzută, vânturile puternice şi lipsa umidităţii descurajează alte plante. Excepţie fac plantele ce se pot adapta la aceste condiţii, fiind capabile să se

dezvolte activ numai câteva zile pe an. Aceşti factori limitează existenţa plantelor în Antarctica numai la cale din Regnul Protista (organisme simple, de obicei unicelulare): alge, licheni şi muşchi. În Antarctica există numai două specii cunoscute de plante ce înfloresc, ele se găsesc în Peninsula Antarctica şi insulele din jurul său. Continentul nu are un echivalent al tundrei arctice, unde se găsesc o mai mare varietate de plante: cea mai bogată vegetaţie a Antarcticii poate fi comparată mai mult cu cea din nord, vegetaţia săracă a deşerturilor polare arctice. Cu toate acestea, petice de vegetaţie cresc pe toate stâncile neacoperite de gheaţă, până la 290 km distanţă de Polul Sud. Alge de zăpadă cresc pe zăpadă şi pe suprafaţa gheţii aproape de coastă, în special de-a lungul Peninsulei Antarctice, unde păsările de mare şi briza oceanului aduc posibilităţi de nutriţie. Apele antarctice suportă şi alte tipuri de vegetaţie. Buruieni de apă din zonele de coastă cresc pe şi în jurul insulelor, aproape de continent, dar nu pot apărea aici datorită gheţii marine ce rade ţărmurile. În apele reci ale oceanului ce înconjoară Antarctica se găsesc diferite tipuri de alge ce plutesc pe o perioadă scurtă, atât cât să se înmulţească pe perioada anotimpului cald, mai ales în zonele unde izvoarele aduc la suprafaţă ape cu o cantitate nutritivă ridicată. Aceste alge plutitoare sunt o sursă bogată de hrană pentru animalele marine.

- Fauna -

Climatul aspru şi sărăcia vegetaţiei regiunilor de pământ ale Antarcticii acceptă numai animale microscopice, insecte primitive şi alte specii de acest fel ce pot supravieţui în solurile umede. Se mai găsesc şi alte nevertebrate, săritoare şi mici. Cel mai mare animal terestru din Antarctica poate creşte până la 12 mm. În contrast cu uscatul oceanul conţine

o mare varietate de animale, toate depinzând, într-un fel sau altul, de algele ce cresc la suprafaţa apei. Organismele zooplancton, cum ar fi viermii-săgeată, peştii-jeleu, peştii-larvă, alte larve, stelele de mare se hrănesc cu organisme fitoplancton – alge plutitoare. La rândul lor, organismele zooplancton sunt o sursă de hrană pentru peşti şi calmari, ambele tipuri abundând în apele antarctice. Acest „lanţ” continuă, peştii şi calmarii fiind o sursă de hrană pentru foci, balene şi păsări de mare, cei mai mari şi mai buni prădători ai zonei. În acest „Ocean Sudic” se hrănesc şapte specii de balene

şi opt de delfini; câteva dintre aceste specii întră adânc in banchiză în timpul sezonului cald. Şapte specii de foci respiră în regiunea antarctică, unele pe ţărmurile sudice ale insulelor, altele exclusiv în regiunea banchizei. Aproximativ 40 de specii de păsări de apă – incluzând 7 de pinguini, 4 de albatroşi, cormorani, pescăruşi ş.a. – sunt răspândite în Antarctica, mai ales pe insule şi coaste. Multă vreme vânate pentru ulei, marile animale marine joacă un rol important în atragerea oamenilor spre Antarctica. În prezent legile internaţionale, în vigoare din anii 1960, le protejează.

- Solurile şi resursele minerale -

Deşi are o întindere destul de mare, Antarctica are solul compus în majoritatea din gheaţă. În partea sa estică se găseşte sub stratul de gheaţă o masă de pământ aproximativ de mărimea Australiei, în timp ce în zona vestică se află mai multe insule acoperite şi unite între ele. De aceea numai circa 2,4 % din aria Antarcticii este rocă vizibilă, restul aflându-

se sub gheaţă. Zonele expuse includ vârfurile a câtorva lanţuri muntoase şi ale altor resturi împrăştiate. Se remarcă aici lanţul „Transantarctic” care separă partea de vest a continentului de cea de est. Se mai găsesc şi nişte văi glaciare, neacoperite de gheaţă şi păstrate uscate de vânturile ce bat din interiorul continentului. Numai 2% din zonele de coasta sunt ţărmuri stâncoase sau zone litorale. Restul ţărmului este format din gheaţa ce se continuă şi după capătul rocilor continentale. Banchiza ce înconjoară Antarctica, formată cu milioane de ani în urmă, are o grosime medie de 2.160 de metri, în timp ce recordul de grosime atinge 4.700 de metri. Formarea acestei banchize s-a produs prin suprapunerea straturilor de zăpadă căzute şi transformarea lor în gheaţă. Solul ce se află sub gheaţă este format din roci metamorfice, acoperite de sedimente din perioadele geologice Cretacic şi Permian. Conţinând evidenţe despre păduri tropicale şi deşerturi ce au precedat mai recenta perioadă de condiţii glaciare, aceste straturi reflectă complexitatea climatului istoric al Antarcticii. Ceea ce acoperă acum solurile continentului este o uriaşă cupolă de gheaţă ce se ridică de pe coastele acestuia şi se ridică într-un platou înalt de peste 4.000 m, aflat încă în creştere. Munţii „Transantarctici” se întind pe o distanţă de 3.500 km de-a lungul flancului vestic al Antarcticii de Est, separând-o pe aceasta de partea

de vest a continentului. Acest şir este un masiv stăvilar penetrat de gheţari pentru platoul de gheaţă al Antarcticii de Est, care, de altfel, conţine 2/3 din teritoriul continentului.

Câţiva vulcani activi, printre care şi vulcanul Erebus, punctează coasta Antarcticii şi zonele insulare apropiate. Solul multistratificat al Antarcticii de Vest, afectat şi transformat de modificarea structurii geologice, dezvăluie o istorie geologică distinctă a acesteia, mult mai

zbuciumată decât cea a părţii de est a continentului. Această multistratificare are la bază un strat din Precambrian, acoperit de sedimente vulcanice din Perioada Carboniferă, şi altele din Mezozoic şi Terţiar. Deşi numai aproximativ 1% din solul continentului a fost cercetat pentru minerale, se pare că Antarctica are resurse minerale bogate. Munţii Transantarctici conţin resurse considerabile de cărbune, precum şi cupru, plumb, zinc, cositor, argint şi aur. În munţii din estul Antarcticii se mai găsesc însemnate minereuri de fier, alte zăcăminte se mai găsesc şi în Peninsula Antarctică. Alte metale prezente pe continent sunt cromul, nichelul şi platina. Se crede de asemenea, că există şi zăcăminte de petrol şi gaze naturale, sub Marea Ross (în sud-vestul continentului). În prezent acest potenţial mineral al Antarcticii nu este utilizat decât de cercetătorii de la staţiile de cercetare prezente pe continent.

- Gheţarii polari -

Gheţarii continentali ( de calotă ) – ocupă suprafeţe extrem de extinse şi au o grosime care uneori depăşec 3 000 m. Acoperă mari arii terestre, indiferent de relief: întregul continent Antarctica şi insulele din Oceanul Artic ( Groenlanda, Islanda, Novaia Zemlea etc.) şi ocupă 98,5 din toată aria hidrosferei.În jurul Antarcticii, gheţarii de pe continent se prelungesc mult în apele Oceanului Planetar, formând o platoşă relativ unitară, înaltă până la 90 m, numită banchiză, din care se rup mari blocuri de gheaţă numite aisberguri, care datorită curenţilor de apă oceanici, plutesc în largul oceanului.Gheaţa este plastică şi de aceea se mişcă prin alunecare, mutându-se pe fiecare tip de pantă. Deplasarea este lentă, între 5-150 m pe an, aşa că o porţiune de gheaţă de la zona de formare până la linia de topire are nevoie de un timp îndelungat, de la circa 100 ani până la peste 1 000 ani.

- Aisbergurile -

Aisbergurile sunt parti rupte dintr-un ghetar sau dintr-un bloc de gheata, care plutesc pe apa. Pot avea diferite forme si pot atinge dimensiuni uriase. In 1988, un aisberg de marimea Belgiei a fost intalnit in antarctica. Aisbergurile se distrug treptat si se topesc cand ajung in ape mai calde, dar chiar si celor mai mici le trebuie doi ani sau trei ani ca sa se topeasca.

- Aurora boreală /Austral ă -

Acest spectacol magnific de culoare are loc datorită materiei expulzate de soare ce interacţionează cu câmpul magnetic terestru. În urma puternicelor explozii solare sunt expulzare în spaţiu particule puternic încărcate electric ( ioni ), ce călătoresc prin spaţiu cu viteze ce variază între 300 şi 1 200 km/s. Un nor de astfel de particule formează plasma. Fluxul de plasmă ce vine de la soare este cunoscut sub numele de vânt solar. În timp ce vântul solar interacţionează cu marginile câmpului magnetic terestru, unele dintre aceste particule sunt atrase de acesta. Ele urmează apoi liniile câmpului magnetic în jos spre ionosferă, strat atmosferic situat între 60 şi 600 km deasupra scoarţei terestre. Când aceste particule interacţionează cu gazele din ionosferă produc acest impresionant spectacol de lumini, numit de noi aurora. Cele produse la Polul Nord se numesc Boreale iar cele de la Polul Sud – Australe. Gama de culori variază între roşu, verde, albastru şi violet.Luminile sunt într-o continuă mişcare datorită acestor interacţii dintre vântul solar şi câmpul magnetic terestru. Vântul solar generează de obicei pănă la 1 000 000 megawaţi de electricitate într-un astfel de spectacol şi acest lucru poate cauza interferenţe cu liniile electrice, transmisiile radio-TV şi comunicaţiilor prin satelit.Prin studiul aurolelor, cercetătorii pot afla multe despre vântul solar, cum afectează aceasta atmosfera şi cum poate fi folosită această energie degajată în folosul omenirii.În urma observaţiilor asupra soarelui, aceste aurore pot fi prezise cu destulă acurateţe.Aurorele apar în regiunile polare ale globului. În emisfera nordică, zonele în care sunt vizibile se întind tot mai mult spre sud cu cât vântul solar este mai puternic la un moment dat. În mod normal, zonele în care pot fi observate, sunt nordul Finlandei, Scndinavia, toată Canada şi nordul SUA, Alaska şi

Siberia. În timpul furtunilor solare puternice, acestea pot fi vizibile până în centrul Europei, aurolele putând având loc la orice oră din zi sau din noapte.

- Staţii de cercetări ştiinţifice –

În Antarctica există mai multe staţii de cercetări ştiinţifice:

1. Scott Amundsen – Polul Sud - Programul Antarctic al SUA

Este situat la polul sud geografic. A fost terminată între 1977-1978.Prima bază la Polul Sud a fost cortul lui Amundsen, pe care a lăsat-o după ce a atins Polul Sud în 1912. Prezenta cupolă datează din anii 1970.

2. Belgrano II – Polul Sud - Laborator şi staţie meteorologică din 1979 – Argentina

3. Bellingshausen – Insula King George – Rusia

Numele a fost dat după faimosul explorator rus Fabian Gotlieb von Bellingshausen care a explorat regiunea în 1820.

4. Bernardo O`Higgins – Peninsula Antarctcă – Armata Chiliană

5. Casey – Golful Vincennes – Divizia Antarctică Australiană

Situată pe coasta Bud pe insula Wilkes în afara Cercului Antarctic. Programul ştiinţific include cercetări biologice şi fizice, studii medicale şi de fizică a spaţiului.

6. Comandantul Ferraz – Insula King George – Brazilia

7. Dakshin Gangotri – Programul Antarctic Indian

8. Davis – Ţinutul Princess Elizabeth – Divizia Antarctică Australiană

Programul ştiinţific este axat pe studiul fizicii spaţiului şi a atmosferei, biologiei, medicinii, meteorologiei.

9. Dumont d`Urville – Franţa

10.Eduardo Frei Montalva şi Villa Las Estrelas – Insula King George – Armata Chiliană

11.Esperanza – Laborator şi staţie meteorologică din 1952.Radio LRA Arcangel, Şcoala 38 Julio A.Roca din 1978, facilităţi turistice – Argentina

12.General Artigas – Peninsula Fildeş – Insula King George – Uruguay

Terminată pe 22 decembrie 1984, poartă numele eroului uruguanian Jose Artigas. Personalul staţiei din timpul verii este de 30 de persoane iar în timpul iernii 12 persoane. Staţia cercetează stratul de ozon, păsările, ghetarii, ionosfera, microbiologia.

13.Georg von Neumayer – Golful Atka – Institutul Alfred Wegener – Germania

Programul ştiinţific al staţiei este axat pe geofizică, meteorologie, măsurarea ozonului, chimie. Staţia are un generator de vânt de 20 Kw.

14.Great Wall – China

15.Halley – Expediţia Antarctică Britanică

Halley este al cincea bază construită pe Brunt Ice Shelf. Prima a fost ridicată în 1957 pentru IGY – Anul Geografic Internaţional şi a fost denumit după astronautul Edmond Halley. S-au efectuat studii legate de meteorologie, seismologie, gheaţă, astronomie radio, ştiinţa geospaţială. Oamenii de ştiinţă au în vedere reducerea poluării atmosferice, creşterea nivelului mării şi schimbarea climei. În timpul iernii, staţia operează cu 65 de oameni, iar în timpul iernii cu 15 persoane. Este staţia cea mai izolată a Marii Britaniei. Iarna 105 zile este întuneric, exceptând zilele când apar aurolele. Sunt aduse suplimente de 2 ori pe an.

16.Henryk Arctowski – Insula King George – Polonia

A fost terminată în 1977.Programul ştiinţific al staţiei se bazează pe studiul biologiei şi meteorologiei.

17.Jubany – Argentina

18.Insula Macquarie – Divizia Antarctică AustralianăÎn 1914 Douglas Mawson înfiinţează prima staţie pe insulă. Programul ştiinţific este axact pe cercetarea biologică, medicală, meteorologică şi fizica spaţiului.

19.Maitri - aproape de Regiunea Schirmacher – Programul Antarctic IndianTerminată între 1988-1989, programul de cercetare include: meteorologia, geomagnetismul, biologia, geologia, medicina, studiul gheţarilor, efectele de seră, radiaţiile UV-B şi interacţiunea aer-gheaţă-ocean. De asemenea programul include si logistică în domeniul comunicaţiei, surse de energie non-convenţionale. Insula Schirmacher este o oaza deşertică a Antarcticii cu un grup de dealuri presărate cu câteva lacuri glaciare. Staţia Maitri este înconjurată de cel mai mare lac din zonă, lacul Zublake sau Priyadarshni.

20.Marambio – Insula Seymour-Marambio – Argentina

Terminat în 29 octombrie 1969, staţia se ocupă cu domenii ca : Paleontologia, studiul gheţarilor, biologia.

20.Mawson – Ţinutul Mac Robertson – Divizia Antarctică Australiană

Terminată în 1956, staţia se ocupă cu cercetarea medicală, meteorologia, geofizica, monitorizarea aerului curat, cercetarea şi monitorizarea pinguinilor Adelie, cercetarea mării Weddell, popularea aşezărilor cu pinguini imperiali, studiul impactului uman, cercetarea razelor cosmice şi cu fizica atmosferei şi a spaţiului.21.McMurdo – Insula Ross – SUA

Programul staţiei include cercetări biologice, fizice, studiul miezului gheţarilor şi studii subacvatice. Este un centru logistic, pe timpul verii fiind prezenţi peste 1 000 de persoane. Pe lângă cele de peste 100 de clădiri exită şi un port, un aeroport şi o pistă de elicopter.

22.Mirny – Rusia

23.Mizuho – Institutul Naţional de Cercetare din Japonia

24.Molodezhnaya – Rusia

25.Novolazarevskaya – Ţinutul Dronning Maud – Rusia

26.Orcadas – Insulele Orcadas – Argentina

27.Palmer – Insula Anvers – Chile

Terminat în 1968, staţia studiază ecosistemul marin ( studii biologice asupra păsărilor, focilor şi alte componente ale ecosistemului marin ). Are un laborator mare foarte bine dotat şi un acvariu. Sunt conduse şi cercetări ale gheţarilor, meteorologice.

28.Progress – Rusia

29.Rothera – Expediţia Antarctică BritanicăBaza a fost construită în 1975, înlocuind baza Adelaide. Folosind o pistă pietruită între 1991-1992, operaţiunile aeriene devin mai de încredere iar accesul spre Rothera a fost îmbunătăţită printr-o legătură directă de pe insulele Falkland. Programele ştiinţifice sunt cele biologice, studiul gheţarilor şi atmosferei.Pista de aterizare are o lungime de 900 m, cu un depozit de combustibil şi chei de desfacere a cargourilor pentru aprovizionarea vapoarelor.

30.San Martin – Laborator şi Staţie Meteorologică din 1951 – Argentina

31.SANAE – Ţinutul Queen Maund pe stânca de gheaţă a Coastei Fimbul – Expediţia Antarctică Naţională Sud Africană

Staţia a fost terminată în 1997. SANAE participă la numeroase experimente internaţionale în colaborare cu alte organizaţii:

- SHARE: experiment ce include un radar- AMIGO: program de energie solar-terestră- ANOKS: cercetare antarctică despre razele cosmice, un experiment

ce măsoară variaţiile razelor cosmice- GPS Project

33.Baza Scott – Insula Ross – Noua Zeenlandă

34.Syowa – Institutul Naţional al Cercetării Polare din Japonia

Construit în 1957 în estul insulei Ongul.Programul staţiei include: meteorologie, seismologie, cartografie, oceanografie, geologie, cercetări medicale, biologie terestră.Programul monitorizării schimbării mediului şi a ecosistemului a început în 1997.Programul studiază schimbările biologice de exemplu concentraţia atmosferică a dioxidului de carbon, populaţia de pinguini etc.

35.Vostok – Antarctica – RusiaConstruit în 1957 pe un platou de gheaţă, numele staţiei a fost dat după vasul rusesc de cercetare Bellinghausen.Temperatura cea mai joasă înregistrată vreodată pe pământ a măsurat la staţia Vostoc – 89,2 0C. Este o staţie de forări în gheaţă; s-a ajuns la adăncimea de 3 650 m şi la mai puţin de 100 m de lacul Vostoc.

36.Zhongshan(Sun Yet-Sen) – China

37.Sky Blu – Marea Britanie

A fost terminată în 1995; există o pistă din gheaţă lungă de 1,2 km cu o lăţime de 50 m, marcat permanent cu steaguri. Staţia devine în întregime operaţional din punct de vedere logistic în 1997.

38.Signy – Marea Britanie

Terminat în 1947, la început este o staţie meteorologică. Mai târziu devine o importantă staţie biologică, cu spaţii noi de locuit, laboratoare şi facilităţi de scufundare.

39.King Sejong – Peninsula Barton în insula King George - Korea

Programul staţiei cuprinde cercetări biologice, geologice.

40.Bird Island – Marea Britanie

A fost terminat în 1958. Guvernul insulei Falkland construieşte prima baracă în 1958. În 1963, sunt adăugate încă o baracă de locuit şi două mai micuţe de Programul de cercetare al Statelor Unite, alcătuite din spaţiu de locuit, laborator şi un spaţiu de birou pentru 8 persoane de-a lungul întregului an. Programul principal de cercetare conţine popularea dinamică al insulei cu

foci şi păsări de mare, întrţinere ecologică, performanţe reproductive şi protejarea animalelor. Pe insulă trăiesc aproximativ 50 000 perechi de pinguini, 30 000 perechi de albatroşi, 700 000 păsări nocturne şi 60 000 foci cu blană. Pe fiecare 1,5 m trăieşte o pasăre sau o focă, insulele Bird fiind cea mai bogată în animale sălbatice de pe pămănt. Pe insulă nu este zăpadă şi gheaţă permanentă, temperatura anuală este între –10 C şi 10 C. În timpul verii lucrează la staţie 6 persoane iar în timpul iernii rămân în jur de 4 persoane.

41.King Edward – Insula Georgia de Sud – Marea Britanie

A fost ocupată din 1 ianuarie 1950 până pe 1 ianuarie 1952 iar apoi între 13 noembrie 1969 şi 3 aprilie 1982. A fost reocupată doar în 22 martie 2001. Activităţile acestei baze au fost biologia, meteorologia, geofizica şi studiul gheţii. Astăzi activitatea principală este pescuitul. Staţia de cercetare este formată din două camere single cu etaj, Laboratorul James Cook şi Casa Everson. Laboratorul cuprinde 3 laboratoare separate: un laborator frigorific umed, un laborator uscat şi un laborator analitic. Există deasemenea şi o cameră de comunicaţie, birouri dotate foarte bine, un congelator mobil şi o librărie. Casa Everson cuprinde spaţii de locuit pentru 18 persoane în timpul verii.

42.Fossil Bluff – Marea Britanie

Este situată la poalele unui munte şi a fost ocupat în 1961, 1962 şi între 1969-1975, după care a fost permis ocuparea staţiei doar în timpul verii. Fossil Bluff este o bază de alimentare a avioanelor, având o pistă de zăpadă lungă de 1 200 m la 1 km de staţie. Staţia poate adăposti 4 persoane confortabil.

Antarctica nu are rezidenţi permanenţi, dar un număr mare de guverne îşi menţin permanent staţiile de cercetare pe continent.Emilio Marcos Palma a fost prima persoană care s-a născut în Antarctica la Baza Esperanza în 1978, părinţii lui fiind trimişi acolo împreună cu alte 7 familii.

- Insulele Antarcticii –

Sunt sute de insule Antarctice şi sub-Antarctice, unele mari, unele cunoscute iar altele abia vizitate.

1. Prince Edward&Marion2. Crozet3. Amsterdam&St.Paul4. Kerguelen5. Heard&McDonald6. Macquarie7. Tasmania8. Noua Zeelandă şi unsulele de ţărm9. Snares10.Auckland11.Campbell12.Antipodes13.Bounty14.Chatham15.Insulele de ţărm ale Americii de Sud16.Falklands17.Shag Rocks18.Georgia de Sus19.Sandwich de Sud

20.Bouvetoya21.Tristan da Cunha22.Gough23.Balleny24.Scott25.Peter I Oy26.Orkney de Sud27.Shetland de Sud28.Peninsula Antarctică29.Coastele Antarcticii şi insulele de ţărm

Insulele Prince Edward % Marion – Africa de Sud

În 4 martie 1663, un german pe nume Barent Barentszoon Ham a fost primul care a descoperit aceste insule – partea ne nord a insulei o numit-o Dina, iar cea de sud – Maerseven. El a dat latitudinea greşită şi nimeni n-a mai putut găsi insulele.În 13 ianuarie 1772, francezul Marc Mace Marion du Fresne, redescoperă insulele.În 12 decembrie 1776, James Cook zăreşte insulele şi le numeşte insulele Prince Edward iar insulele descoperite de Marion du Fresne le numeşte Marion şi Croznet.Astăzi insulele Prince Edward aparţin de Africa de Sud şi măsoară 316 km2

din care insula Marion ocupă o suprafaţă de 290 km2. Punctul cel mai înalt al celor două insule se află pe insula Marion – Vf.State President Swart – 1 230 m. Vremea este întotdeauna rea cu temperaturi joase în tot cursul anului, cu

multe zăpezi, ploi, vânturi puternice iar cerul este aproape întotdeauna acoperit cu nori.Pe aceste insule cercetările ştiinţifice sunt restricţionate sever. Nu mai mult de 4 oameni sunt lăsaţi să stea odată la 3 sau 5 ani, şi nu li se permite să stea mai mult de 2 sau 3 zile. Speciile introduse au fost grav afectate de unele vietăţi de pe insulă. Şoarecii au distrus plante şi insecte, dar cele mai multe pagube au fost provocate de 5 pisici de casă. Ele s-au înmulţit până la 3 400 de exemplare, distrugând populaţia de păsări. Au fost luate măsuri, iar acum nu mai există pisici pe insulă. Insulele sunt populate de un număr mare de pinguini( regali, rockhoppers, macaronis), sute de mii de păsări şi mii de albatroşi.

Insulele Crozet – FranţaFrancezul Marc Mace Marion du Fresne descoperă insula în 23 ianuarie 1772 şi le numeşte după numele comandantului lui secund Jules Marie Crozet. Insula se împarte în 2 grupe: Occidental şi Oriental. Suprafaţa lor măsoară 325 km. Punctul cel mai înalt este Vf.Marion-Dufresne – 1 090 m.Vremea este de obicei rece, uscată, noroasă dar iernile nu sunt prea aspre. Navigatorii au introdus pisici, şobolani, şoareci, iepuri, ceea ce a afectat şi distrus ecosistemul insulelor. În 1938 Franţa declară insulele Parc Naţional. Acum aici se află cea mai mare colonie de pinguini regali din lume( mai mult de o treime de exemplare de pe lume ).

Insulele Amsterdam – Franţa

Juan Sebastian de Elcano descoperă insula pe data de 18 martie 1522 dar uită numele insulei descoperite aşa că în 1633 germanul Anthonie van Diemen îi dă numele după vasul său.Este o insulă vulcanică de 85 km2, punctul cel mai înalt măsurând 867 m – Muntele Dives.Vremea este destul de umedă, călduţă şi cu vânturi puternice. Luna iunie este cea mai rece 10 0C iar ianuarie cea mai caldă 15 0C. Insulele Amsterdam este una din puţinele insule sub-antarctice cu copaci. Pinguinul rockhopper cu creastă lungă şi o specie de homari de stâncă recoltaţi din 1948, trăiesc pe această insulă.

Insulele St.Paul – FranţaÎn data de 19 aprilie 1618, Haevik Klaaszoon van Hillegom devine prima persoană care descoperă insulele. Germanul debarcă prima dată pe insulă în 1696. În 1955 insula St.Paul este încorporat împreună cu insula Amsterdam, Kerguelen, Crozet şi Terre Adelie în Antarctica. St.Paul este un con vulcanic, neîngheţat, cu o suprafaţă de 7 km2. Punctul cel mai înalt măsoară 264 m – Crete de la Novara. Pinguinul rockhopper cu creastă lungă se poate vedea pe insulă. Şobolanii obişnuiau să mânânce ouăle păsărilor astfel un program de eradicare, de stârpire a fost început în 1997.

Insulele Kerguelen – FranţaÎn 12 februarie 1772, căpitanul Yves-Joseph de Kerguelen-Tremarec este prima persoană care descoperă insulele. În 1773, el se întoarce cu 3 vapoare şi 700 de oameni, pentru a coloniza insula, dar când se întoarce în Franţa, este acuzat de Curtea Marţială şi închis pe 6 ani pentru că a ascuns descoperirea lui.Insulele Kerguelen sunt alcătuite dintr-o insulă pricipală – Grande Terre şi mai mult de 300 de ostroave şi stânci micuţe. Muntele Ross este punctul cel mai înalt – 1 850 m. Întroducerea şobolanilor şi pisicilor a afectat alte specii de pe insulă. În 1972 începe un program de eradicare dar până acum nu s-a reuşit eliminarea tuturor pisicilor. Într-o vreme au trăit chiar şi câini, reni, catâri, căluţi ponii, porci şi vite pe această insulă. În 1958 a fost indrodus păstrăvul. Planta cea mai faimoasă a Grande Terrei este varza Grande Terrei este varza Kerguelen bogată în vitamina C.

Insulele Heard şi McDonald – AustraliaOamenii cred că britanicul Peter Kemp în 1833 a fost prima persoană care a descoperit insulele dar nu este o cerditudine. În 25 noembrie 1853, navigatorul american John Heard a zărit insula Heard şi a numit-o după

numele lui. După câteva luni mai târziu, în ianuarie 1854, Briton William McDonald descoperă insulele McDonald. Aceste două insule fac parte din teritoriul extern al Australiei; fiind alcătuiţi din insula principală vulcanică Heard, insulele Shag situate la 11 km nord şi din insulele McDonald ( insula Flat, McDonald şi Meyer Rock ) la 43 km vest. Insula Heard ocupă 390 km2

şi 20% din ea este neîngheţată. Vulcanul Big Ben este activ şi a erupt în anii 1910, 1950, 1985, 1992. Punctul cel mai înalt este Vf.Mawson – 2 745 m şi este cel mai înalt din Australia. Insulele Heard şi McDonald sunt singurele insule sub-Antarctice ce nu conţin specii care răspândesc bacterii. De aceea, oricine ajunge aici trebuie să poarte încălţăminte şi haine curate.Pe insulă trăiesc mai mult de 2 milioane de pinguini Macaroni şi mai mult de 200 000 pinguini Regali care se înmulţesc foarte repede.

Insula Macquarie – Australia

În 11 iulie 1810, Frederick Hasselborough descoperă insula, numind-o după numele guvernatorului New Wales de Sud. Insula se întinde între Tasmania şi continentul Antarctica. Suprafaţa sa este de 128 km2 , punctul cel mai înalt fiind Mt.Hamilton de 433 m. În 1999, oceanul din jurul insulei devine un Parc Marin Australian. Insula nu are copaci, dar este singura insulă formată din stânci care se ridică din adâncuri fără manta şi crustă oceanică – acum 600 000 de ani a răsărit din mare şi continuă să se înalţe cu 0,8 m pe an ( de aceea sunt multe cutrmure pe insulă ).Şobolanii, şoarecii, pisicile şi iepurii lăsaţi de navigatori, continuă să distrugă viaţa sălbatică de pe insulă. În 1978 a fost introdus virusul nyxoma, care a reuşit să distrugă populaţia de iepuri cu 93%. Pisicile sunt mai greu de

exterminaţi, aflându-se încă vreo 100 de exemplare, guvernul australian cheltuind anual 9 000 de dolari australieni per pisică. Momentan insula are o populaţie mare de elefanţi de mare, foci antarctici, sub-antarctici şi Noua Zeelandă. Speciile de pinguini prezente sunt cei din specia Royal, Gentoo, imperiali, Rockhopper şi câteva specii de albatroşi.

Insulele Snares – Noua ZeelandăInsula a fost descoperită în 23 noembrie 1791 de George Vancouver şi Lieutenant Broughton. Vancouver a numit-o Snares iar Broughton a numit-o Knight. Insulele Snares sunt alcătuite din Lanţul de Vest ( Rima, Wha, Toru, Rua, Tahi ), Insula Nord-estică, Insula Broughton şi Daption Rocks. Milioane de păsări de mare trăiesc pe aceste insule – 3 milioane de perechi de păsări de uscat de culoare neagră. Pinguinii cu creastă Snares trăiesc doar pe această insulă şi nicăieri altundeva în lume.

Insulele Auckland – Noua ZeelandăÎn 18 august 1806 Abraham Bristow devine primul om care descoperă aceste insule, numindu-le după Lordul Auckland. Insulele Auckland ( Auckland, Enderby, Rose şi Insula Decepţiei ) au o suprafaţă de 627 km2 , cea mai mare dintre insulele Nouei Zeelande şi al sub-Antarcticii. Insula Adam face şi ea parte din Insulele Auckland, care în 1910 este declarată rezervaţie naturală. Punctul cel mai înalt se află pe insula Adam – 705 m. Insulele Auckland sunt vulcanice, iar vremea este rece, umedă, vântos. Este insula cu cei mai mulţi albatroşi din lume iar 95% din leii de mare Hooker respiră pe aceste insule. În trecut navigatorii au adus pe insulă porci, iepuri, capre pentru a furniza surse de mâncare în caz de urgenţă. Azi caprele nu mai există, fiind ucişi prin otrăvire. Pisicile şi şoarecii încă nu au fost exterminaţi în totalitate.

Insula Campbell – Noua Zeelandă

Pe 4 ianuarie 1810, căpitanul Frederick Hasselburg descoperă insula şi o numeşte după compania sa de navigaţie. Este o insulă vulcanică, cu o climă rece, umedă, vântoasă. Se întinde la 700 km sud de Noua Zeelandă şi are o suprafaţă de 114 km2 . Pe insulă trăieşte cea mai mare populaţie de albatroşi Royali din lume.

Insula Antipodes – Noua ZeelandăÎn 26 martie 1800, căpitanul Henry Water Hause descoperă insula. Între 1814-1815 a fost vârful vânătorii de foci – peste 400 000 de animale au fost ucise.Grupul de insule cuprinde două insule Windward: Insula Leeward şi Insula Bools. Suprafaţa sa este de 62 km2 . Debarcările nu sunt permise pe insulă, chiar dacă s-ar permite nu ar fi loc de numeroasele cuiburi de păsări. Insulele Bounty şi Antipodes sunt singurele locuri din lume unde trăiesc pinguinii cu creastă verticală ( 200 000 perechi ). Pe insulă mai respiră şi albatroşi. Singurele specii introduse de navigatori au fost mieii şi şoarecii.

Insulele Bounty – Noua ZeelandăPe 9 septembrie 1788, căpitanul William Bligh descoperă insulel şi o numeşte după vasul său. În 1870 căpitanul englez George Palmer pune stăpânire pe insulă pentru regina Victoria. Insulele Bounty sunt alcătuite din 22 de oaze mici, cea mai lungă măsurând 1 km. Aici trăieşte pinguinul cu creastă verticală şi peste 100 000 de albatroşi.

Insulele Falkland – Marea BritanieA fost descoperită pe 4 august 1592 de John Davis în timpul unei expediţii engleze. Spaniolii au numit-o Islas Malvinas. Insula este alcătuită din 2 insule principale: Est Falkland şi West Falkland şi din 700 de insuliţe, capitala lor fiind Stanlay. Sunt înconjurate de Oceanul Atlantic de Sud. Au o suprafaţă de 12 173 km2 , Muntele Usborne este punctul cel mai înalt al insulei Est Falkland – 710 m, iar Muntele Adam de 679 m de pe insula West Falkland. Nu există copaci autohtoni, dar sunt spaţii cu iarbă şi arbuşti. Sunt 5 specii de pinguini: Megellanic, rockhopper, macaroni, gentoo şi regal. Shag Rocks – Marea BritanieJoseph de la Llana descoperă insula în 1792 şi o numeşte insula Aurora. James Sheffield găseşte insula în timp ce caută Auroras. Prima aterizare a fost făcută în 1956, când un geolog argentinian aterizează cu elicopterul pentru câteva zile. Insulele Shag Rocks sunt cele mai micuţe dintre insulele sub-Antarctice şi cuprind 6 insule. Fac parte din Georgia de Sud şi din teritoriul sudic al insulelor Sandwich de Sud. Se situează 240 km de Gergia de Sud şi are o suprafaţă de 20 hectare. Pe insulă trăiesc multe specii de albatroşi.

Insulele Sandwich de Sud – Marea BritanieSunt alcătuite de 11 insule: Zavodovski, Leskov, Visokoi, Candlemas, Vindication, Saunders, Montagu, Bristol, Bellingshausen, Cook şi Thule. Căpitanul englez James Cook descoperă cele mai sudice 8 insule în 30 ianuarie 1775. Navigatorii au ajuns prima dată pe insulă în 1818. Rusul Fabian von Bellingshausen devine primul care vede cele 3 insule situate în cea mai nordică parte în 1819 şi ajunge pe insula Zavodovki în Ajunul Crăciunului. Primul turist care ajunge pe insulele Sandwich de Sud va fi în 1982. Insulele sunt situate la 760 km de Georgia de Sud şi acoperă o suprafaţă de 310 km2 .Punctul cel mai înalt este Muntele Belinda din Insula Montagu – 1 375 m. Thule, Cook, Bristol, Montagu, Visokoi, Saunders şi Candlemas sunt acoperite circa 80% de gheţari iar celelalte 4 insule sunt aproape total lipsite de gheaţă. Clima este foarte rece ( curentul oceanic rece vine dinspre Marea Wenddell ). Insulele sunt revendicate de către Anglia şi Argentin. Aproape 1 milion de perechi de pinguini cu barbă se găsesc pe Insula Zavodovski, una din cele mai mari colonii de pinguini din lume.

Bouvetoya – NorvegiaJean Baptiste Charles Bouvet de Lozier este primul care descoperă insula în 1739 de Anul Nou. În 1825, două nave engleze redescoperă insula, numind-o Liverpool şi luată în posesie de coroana britanică. În 1928, Norvegia anexează insula Antarcticii iar în 1971 o declară rezervaţie naturală. Bouventoya este cea mai izolată insulă de pe pământ, ţinutul cel mai apropiat, Continentul Antarctica, fiind la 1 600 km depărtare. Puncul cel mai ridicat este Olavtoppen – 780 m. Suprafaţa insulei este de 49 km2 . Gheţarii acoperă 93% din insulă, ceea ce îngreunează ajungerea pe insulă.

Insula Gough – Marea BritanieInsula a fost văzută prima dată în 1505 de portughezul Gancalo Alvarez. Căpitanul britanic Charles Gough redescoperă insula în 3 martie 1732, dar nu reuşeşte să ajungă pe ea. Primul care reuşeşte este Antoine de la Roche în mai 1775, iar primii navigatori ajung în 1804. Între 1955-1956, cercetătorii britanici construiesc o mică staţie pe insulă. În mai 1956, staţia este transferată la Biroul Meteo Sus African, care şi în prezent este un observator meteorologic. În 1976 insula este declarată Rezervaţie de animale sălbatice iar în 1995 este declarată World Heritage Site. Suprafaţa insulei este de 65 km2 ( 14 km lungime şi 7 km lăţime ). Punctul cel mai înalt este Vf.Edinburgh – 910 m. Insula este lipsită de gheţari iar lumea sălbatică este alcătuită din pinguini rockhopper cu creastă lungă, elefanţi de mare, albatroşi.

Insulele Balleny Un vânător de balene, căpitanul englez John Balleny şi Thomas Freeman, au fost primii care vizitează insulele. Freeman a păşit pe ţărm în 1839. Insulele Balleny sunt alcătuite din insulele: Ross Dependency, Young, Row, Buckle, Sabrina, Monolith şi Sturge. Toate la un loc măsoară 195 km2 . Brown Peak este punctul cel mai înalt – 1 524, se află pe Insula Sturge şi n-a fost niciodată urcat. Fără o permisie specială nu se poate ajunge pe această insulă. Aproape 500 de cuiburi de pinguini Adelies trăiesc pe aceste insule, precum şi pinguini macaroni şi cu bărbie.

Insula Scott – Marea BritanieÎn 25 decembrie 1902, căpitanul englez William Colbeck descoperă insula, numind-o Markham, după preşedintele Societăţii Geografice Royal şi arhitectul Discovery-ului. Numele insulei va fi schimbat mai târziu în memoria lui Robert Facon Scott. Insula Scott este un crater vulcanic, de aceea este foarte rar vizitat. Are o suprafaţă mică de 370 m lungime, 180 m lăţime şi 50 m înălţime. În timpul iernii întreaga insulă este acoperită de zăpadă şi gheţă, dar în timpul verii se pot vedea suprafeţe mari de stâncă expuse.

Insula Peter I Oy – NorvegiaFabian von Bellingshausen descoperă insula în 21 ianuare 1821, numind-o după ţarul rus Petru cel Mare. A fost primul pământ de când s-a descoperit sudul Cercului Antarctic. Ola Olstand reuşeşte să ajungă pe insulă pe 2 februarie 1929 şi revendică insula Norvegiei. Insula măsoară 158 km2 , iar 95% din suprafaţa ei fiind acoperită de gheţă. Vf.Lars Christensen este punctul cel mai înalt – 1 755 m, fiind un vulcan stins.

Insulele Orkney de Sud – Marea Britanie/ArgentinaInsulele a fost descoperite de un navigator american Nathaniel Brown Palmer şi britanicul George Powell pe 6 decembrie 1821.

- Sisteme de comunicaţii –

Telefonie principală – informaţii doar la baza americană (2001)

Mobil – NASisteme de telefonie – sisteme locale la câteva staţii de cercetare

- cod de ţară –672; prin satelit ( sistem mobil Iridium şi Inmarsat la câteva staţii de cercetare.

Radio – AM NA, FM 2, undă scurtă 1 – info la baza americană din 2002Televiziune – 1 sistem de cablu cu 6 canale; Televiziunea Forţele Americane Antarctice în McMurdo – info la baza americană din 2002.

- Transport –

Porturi – multe staţii de cercetare de coastă au locuri de ancorare în larg de unde sunt transportaţi şi schimbaţi oamenii cu bărci, barje şi elicoptere.Aeroporturi - nu sunt aeroporturi publice şi nici facilităţi de aterizare.- 30 de staţii au facilităţi restrictive pentru aterizarea elicopterelor.-firmele comerciale operează cu două aeroporturi adiţionale pentru facilităţile de aterizare.

Aeroporturi cu piste de aterizare nepavate:- total: 20- peste 3 047 m: 6- între 2 438 – 3 047 m: 6- între 1 524 – 2 437 m: 1- între 914 – 1 523 m: 6

Heliporturi:- 27 staţii au heliporturi restrictive cu facilităţi de aterizare.

- Istoria exploarării Antarcticii –

2000 – 2001Acompaniat de 8 alpinişti, belgianul Alain Hubert escaladează vârful Holtanna, Muntele Orvins, Ţinutul Queen Maud. Este un perete vertical de granit înalt de 800 m.

Americanca Ann Bancroft şi norvegianca Liv Arnesen planifică să devină primele femei ce traversează Antarctica. Pornesc de la Blue One şi ating Polul Sud, apoi merg la McMurdo.O echipă de 4 norvegieni iernează în baza norvegiană Troll timp de 10 luni.Doi dintre ei, Rolf Bae şi Eirik Snneland pleacă pe schiuri de la Troll la sfârşitul lui octombrie pentru o excursie la Polul Sud.O echipă de tineri din toate colţurile lumii pleacă din Polul Nord spre Polul Sus. O călătorie de 33 000 km, pe jos, cu patinele, biciclete, caiace etc.Schiorul slovac Stane Klemenc traversează singur Antarctica.Trei aventurieri vor să reconstituie după 84 de ani o parte din aventura lui Shackleton.2001 – 2002Cuplul american Thomas şi Tina Sjogren încerc să cucerească Polul Sus şi Polul Nord unul după altul. După 60 de zile pe gheaţă, ei au trebuit să abandoneze.2002 – 2003Un grup de 6 diabetici pleacă din Hercules Inlet spre Polul Sud pentru a atrage privirile oamenilor asupra acestei boli.Patru chilieni reuşesc să traverseze Sentinel Range din Munţii Ellsworth şi în acelaş timp escaladează 3 vârfuri de peste 4 000 m necucerite până atunci.Un britanic şi un irlandez testează un nou tip de vehicul polar “ Parastorm Ski Buggy “.2003 – 2004Patru izraelieni şi 4 palestinieni navighează din Chile spre Peninsula Antarctica. Ei caută un munte ce n-a fost încă denumit. Expediţia lor este o reuşită şi o provocare pentru pace.Fiona Thornewill reuşeşte să traverseze de la Patriot Hill, Polul Sud, singură şi nesusţinută. Soţul său o va aştepta la întoarcere după ce reuşeşte să parcurgă cei 97 mile pe care Shackleton nu a reuşit în încercarea sa de a atinge Polul Sud în 1907.Britanica Rosie Stancer reuşeşte singură pe aceeaşi rută ca şi Fiona Thornewill, de la Patriot Hill spre Polul Sud.Britanicul Martin Burton şi doi camarazi ai săi, Geoff Sommers şi Ronny Finsaas reuşesc să ajungă de la Polul Sud la Hercules Inlet, aproximativ 30 km de la Patriot Hill.Doi alpinişti Mike Libecki şi Josh Helling exploatează Muntele Wohlthat din ţinutul Queen Maud. Acolo ei planifică o serie de premiere pe stânca verticală din granit.

Omul de afaceri în vârstă de 63 ani reuşeşte să traverseze de la Patriot Hill, Polul Sud. El vrea să facă cunoscută conservarea Societăţii Geografice Royal- arhiva polară.Alexander Blyth şi Ray Middleton organizează o expediţie pentru a face cunoscute folosirea minelor antipersonale.Expediţia North Winds permit clienţilor săi să-şi îndeplinească visul polar.